Tema 1 – Sinteza articolului Brain-heart interaction in perseverative cognition (Cristina

Ottaviani, 2018)

1. Analiza Why-What-What-What

Why: Studiul a fost elaborat în speranța realizării unei imagini exhaustive asupra efectelor pe
care cogniția perseverentă le are asupra corpului nostru, de la modificări morfologice și
somatice, la riscuri crescute de sănătate. Importanța acestuia e de a evidenția mecanismele prin
care aceasta ne afectează, oferind astfel o posibilă pistă de cercetare pentru atenuarea/inversarea
acestora.

What: Autoarea a creat o sinteză a celor mai relevante articole din ultimele decenii de cercetare,
structurându-le în cinci capitole: introducerea, care face diferența dintre homeostază și alostază,
un capitol care expune posibilele probleme medicale induse de cogniția perseverentă, unul care
pune în discuție conceptul de flexibilitate și inhibiție a creierului și a sistemul nervos vegetativ,
unul care arată relația dintre inhibiție și congiție perseverentă în cadrul cercetărilor empirice, și
unul care aduce în discuție relația minte-creier prin prisma testelor imagistice.

What: Principala descoperire este utilizarea HRV ca indicator al inhibiției sistemului

parasimpatic asupra sistemului simpatico, și corelarea nivelului său cu nivelul de cognitive
perseverentă, ce la rândul său se corelează cu diferite afecțiuni. Pe lângă HRV, structura morfică,
dar și conectivă a creierului devine și ea un indicator sugestiv.

What: Cercetarea efectuată atrage un semnal de alarmă asupra efectelor negative a cogniției
perseverente, dar prin prezentarea modului său de acțiune, oferă soluții pentru ameliorarea
acestor probleme, sugerându-se biofeedback-ul și tDCs-ul ca metode de terapie, deschizând calea
pentru studii ulterioare.

2. Sinteza

2.1. Introducere

În introducere, autoarea menționează scopul articolului, și anume, de a oferi o privire de

ansamblu asupra relației dintre cogniția perseverentă (construct care se referă atât la ruminație,
cât și la îngrijorare) creierul și corpul nostru, relevând modurile în care cea dintâi le influențează
pe celelalte două, atât prin răspunsurile sistemului nervos autonom (vegetativ) – reprezentate
indirect de varianța bătăilor inimii (HRV), cât și prin nivelul de conectivitate al unor zone ale
creierului.

Pe lângă prezentarea pe larg a structurii articolului, mai este descrisă o scurtă istorie a
conceptelor de homeostază și alostază. Walter Cannon (1932) este cel care introduce primul
termen, referindu-se la abilitatea corpului de a își păstra constant anumite valori pentru a-și
asigura supraviețuirea. Conceptul a fost preluat în mod eronat de cercetătorii din domeniul
științelor comportamentale, crezându-se că acești parametric trebuie respectați în orice situație,
orice abatere de la valorile normale constituind un factor de risc pentru sănătate.

Acest lucru a dus la propunerea Ipotezei Reactivității (Obrist, 1981), care stipula că atunci când o
persoană reacționează la un stimul stresant, prin mărirea activității cardio-vasculare, aceasta are
mai multe șanse de a dezvolta hipertensiune. Cu toate acestea, o analiză a studiilor empirice
ulterior realizate a arătat că rezultatele nu sunt mereu repetabile, existând atât studii care au găsit
o corelație între reactivitate și hipertensiune (Carroll et al., 2001, 2011; Chida & Steptoe, 2010;
Kamarck et al., 1997), cât și studii prin care ipoteza era infirmată (Carroll, Smith, Sheffield,
Shipley, & Marmot, 1995; Schwartz et al., 2003).

Pe de altă parte, alostaza apare ca un echilibru mai dinamic al homeostazei, în care, în mod ideal,
corpul răspunde la situații de stres în mod adecvat, urmând ca după eliminarea acelei situații, și
reacția la stres să înceteze (Sapolsky, 2004). Totuși, expunerea continuuă la factori de stress
poate deregla mecanismele alostazei, ducând la o „uzură a minții și corpului” (McEwen, 1998).
Totodată, se pare că, din contră, ceea ce se dovedește a fi nociv pentru sănătatea noastră este
însuși un răspuns prea tern la factori de stres (Phillips, 2011; Phillips, Der, & Carroll, 2009),
lucru dezvoltat pe larg de autoare în următoarea secțiune a articolului.

Deoarece acest studiu este unul de tip review, mai departe, voi sintetiza fiecare secțiune în
ordinea în care apare ea, delimitându-le prin numele original dat de autoare.

2.2 Cum „absența” factorilor de risc afectează sănătatea

Autoarea prezintă cele mai frecvente două tulburări associate cogniției perseverente: îngrijorarea
apare ca un simptom definitoriu pentru tulburarea de anxietate generalizată (GAD) (DSM 5;
American Psychiatric Association, 2013) și ruminația este specifică depresiei majore (MDD;
NolenHoeksema, Wisco, & Lyubomirsky, 2008).

Cu toate acestea, se pare că și în rândul populației sănătoase pot apărea aceste două simptome
chiar și când prezența factorului de stres a fost eliminată (Brosschot, Gerin, & Thayer, 2006;
Brosschot, Verkuil, &Thayer, 2010), lucru susținut de Ipoteza Cogniției Perseverente

Mai departe, sunt prezentate repercursiunile acestor două procese inadaptive: o meta-analiză
arătând că ele sunt responsabile de activarea mai multor sisteme ale corpului (cardiovascular –
prin creșterea pulsului și a tensiunii, vegetativ – prin scăderea HRV, endocrine – prin creșterea
corizolului (Ottaviani, Thayer et al., 2016), în timp ce mai multe studii sugerează că ruminația și
îngrijorarea sunt mult mai întâlnite decât factorii de stres propriu-ziși, având astfel un impact mai
mare asupra sănătății. (Gerin et al., 2012).

De asemenea, multiple studii longitudinale au arătat că îngrijorarea corelează adesea cu

problemele cardiovasculare, iar anumiți factori de stres pot produce efecte negative asupra
sănătății (cum ar fi infact miocardic sau boală coronariană fatală) și la 20 de ani de la incidența
lor (Kubzansky et al., 1997).

Nu doar sistemul cardiovascular este afectat: anxietatea poate contribui la înrăutățirea

simptomelor psoriazisului (Verhoeven et al., 2009) și duce la o recuperare mai anevoiasă în cazul
procedurilor chirurgicale (Maes et al., 2014).

2.3 Două ingrediente esențiale: flexibilitate și inhibiție

Autoarea oferă o definiție generală a flexibilității ca „abilitate de adaptare constantă la un nou

mediu” (Ottaviani, 2018). În particular, definește flexibilitatea prin raportare la puterea de
inhibiție a minții, în cazul gândurilor intrusive, și la puterea de inhibiție a sistemului vegetativ
parasimpatic asupra celui simpatic.

La nivelul creierului, centrul inhibiției poate fi considerat cortexul prefrontal (Barbas&Garcia-

Cabezas, 2016; Fuster, 2015; Munkata et al., 2011), însă funcția sa este afectată în condiții de
stres incontrolabil (Arnsten, 2015).

La nivel periferic, mare parte a funcției inhibatorii este realizată de nervul cranial al X-lea
(nervul vag), care controlează 80% dintre fibrele parasimpatice din corp (Rea, 2014). El este
responsabil de mecansimul numit vagal brake (Porges, 2001, 2007), controlând variabilitatea
bătăilor inimii (HRV) prin inhibarea efectelor sistemului nervos simpatic asupra sistemului
simpatic.

Un nivel mare al HRV mediat de nervul vag este corelat cu un circuit inhibitor prefrontal-
subcortical eficient (Thayer & Lane, 2000, 2009), în timp ce o valoare scăzută a acestuia
corelează cu o activitate scăzută a acelui circuit, ce duce la apariția unor reacții defensive.
(Thayer, 2006). Așadar, HRV devine un indice al flexibilității prefrontale (Thayer et al., 2012).

2.4 Legătura dintre inflexibilitatea cognitivă și autonomă

Friedman (2007) arată că un control mai scăzut a nervului vag asupra HRV se asociază mai
puternic cu gândirea stereotipă specifică anumitor tulburări de anxietate, precum tulburarea de
panică.

Autoarea prezintă mai multe tipuri de studii care urmăresc mecanismul prin care inflexibilitatea
cognitive duce la inflexibilitate autonomă, reprezentată de valori scăzute ale HRV.

La nivel de laborator, un studiu (Franklin et al., 2011) a monitorizat partcipanții în timpul unei
probe de dificultate mică (ținerea unui cursor în cadrul unui cerc alb ce se mișca pe fundalul
negru al unui ecran). În timpul acesteia, ei erau rugați să își amintească un eveniment negativ, iar
din când în când, se realiza o evaluare a stărilor și emoțiilor lor. Pentru măsurarea inflexibilității
cognitive s-a folosit durata timpului de reacție, o durată mai mare semnificând o dificultate mai
mare de a se sustrage gândurilor intrusive. În paralel s-a măsurat și nivelul de HRV, ca indicator
al flexibilității autonome.

Studiile ambulatorii au reușit să surprindă mecanismul de acțiune al cogniției preservative în

viața de zi cu zi, și au arătat că aestea afectează acțiunea inhibitorie asupra sistemului somatic
atât în cadrul populației sănătoase, cât și ale celei suferinde de depresie majoră sau anxietate y
(Bailey, Shapiro, Shahabi, Tarvainen, & Ottaviani, 2018; Ottaviani, Medea et al., 2015;
Ottaviani, Shahabiet al., 2015).

Studiile din domeniul psihologiei dezvoltării au arătat că și la grupa de vârstă 7-10 ani cogniția
perserverentă este corelată cu un nivel scăzut de HRV, acest efect fiind mediat și de factori
familiali, precum tendința mamelor de a rumina (Ottaviani, Lonigro et al., 2017).

2.5 Căi minte-creier în cazul cogniției perserverente

La nivel de morfometrie, în cadrul unei cohorte reprezentată de pacienți suferinzi de GAD, s-a
descoperit o corelație între nivelul scăzut de HRV și o diminiuare a volumului de materie cenușie
din zona bilaterală a insulei, din cortexul opercular bilateral, a gyriilor supramarginali, și a
cortexului anterior cingulate și paracingulat, precum și cu o mărire a volumului amigdalei
(Makovac et al., 2016).

Apoi, la nivel de activare a creierului, s-a demonstrat că pacienții cu GAD aveau mai puțin
success în dezactivarea nodurilor din rețeaua creată de cortexul cingular posterior și lobul
patrulater, în corcodanță cu dificultate de a se separa de gândurile intrusive.

Majoritatea studiilor despre gândurile perseverente se bazează pe reactivitatea amigdalară.

Studiile arată că, în momente de îngrijorare, indivizii suferinzi de GAD au un pattern de activare
al cortexului frontal (în locul celui prefrontal sau lateral prefrontal) pentru a ameliora
îngrijorarea, lucru ce indică lipsa flexibilității. (Fonzo & Etkin, 2017).

Mai mult, s-a arătat că conexiunile aferente amigdalei stângi și celei dreapte reduc nivelul de
HRV, dându-se crezare ipotezei că mecanismele creierului pentru îngrijorare sunt legate de o
disfuncție autonomică.

Concluzii

Dovezile articolului subliniază că diferite intervenții sunt necesare pentru ameliorarea îngrijorării
și gândurilor intruzive, deoarece acestea cauzează daune sănătății fizice și psihologice.

O metodă nouă pentru creșterea inhibiției o reprezintă stimularea directă transcranială, deoarece
aceasta stimulează cortexul dorso-lateral prefrontal, astfel crescând inhibiția.

O altă serie de studii a investigat dacă stimularea nervului vagal poate fi folosită pentru a reduce
gândurile intruzive (în special amintirile neplăcute), cu rezultate pozitive.
Cea mai importantă concluzie este că gândirea intruzivă apare devreme în dezvoltarea unui
individ, și trebuie targetate familiile cu disciplină rigidă și empatizare scăzută.

În concluzie, gâdirea intruzivă este o strategie prenzentă atât în indivizi sănătoși dar și
psihopatologici, fiind greu de tratat, dar integrarea neuroștiinței cognitive dar și afective cu
studiile clinice pot oferi tratamente mai eficiente.

3. Concluzii personale

Articolul de față tratează o problemă care afectează grupe de populație sănătoase, cât și pe cele
afectate de tulburări precum anxietatea și depresia majoră. Prin atenția acordată proceselor
biologice și neuronale, acesta se dovedește a fi valoros mai ales în domeniul neuropsihologiei dar
importanța temei tratate transcende domeniul clinic.

Din punct de vedere personal, articolul m-a ajutat să înțeleg modul în care ruminația îmi
afectează sistemul nervos și m-a făcut să realizez riscurile de sănătate pe care aceasta le implică,
ceea ce mă determină să urmez pașii necesari diminuării acesteia. Mai mult de atât, m-a
impulsionat să cercetez eficiența tDCS ca terapie complementară, căci deși auzisem de aceasta
până acum, nu i-am acordat suficientă importanță.

Referințe:

Walter, C. (1934). The Wisdom of the Body. Nature 133, 82 https://doi.org/10.1038/133082a0