Contents

1. Ce este anxietatea.............................................................................................2
2. Cauzele anxietătii..............................................................................................4
3. Atacul de panică................................................................................................5
4. Stresul posttraumatic..........................................................................................7
5. Tulburarea obsesiv-compulsivă...............................................................................8
6. Fobiile...........................................................................................................11
7. Terapia anxietăţii.............................................................................................13
 1. Ce este anxietatea

Anxietatea se întâlneşte în majoritatea sindroamelor şi entităţilor nosografie, într-o proporţie mai

mult sau mai puţin importantă. În mod clasic, ea era axul central al nevrozelor, categorie
nosologică pe care clasificările moderne nu au mai acceptat-o.

După Enăchescu (2005), anxietatea este o stare de nelinişte psihopatologică ce se defineşte în trei
moduri:

a) sentiment al unui pericol iminent, nedeterminat obiectual, al unui pericol neprecizat care ar
urma să se producă, sentiment care este însoţit de elaborarea unor fantasme care amplifică totul,
ridică situaţia la proporţiile unei drame.

b) o atitudine de aşteptare în faţa unui pericol, ce are caracterul unei veritabile stări de alertă
care invadează individul în totalitatea sa şi care se asociază cu impresia unei catastrofe imediate.

c) convingerea unei imposibilităţi absolute de a acţiona, la care se asociază sentimentul unei

proprii dezorganizări şi al aneantizării persoanei respective în faţa pericolului.

Aceste caracteristice disting, după părerea autorului, anxietatea de teamă, care este o emoţie
analogă anxietăţii, dar legată de un pericol obiectiv şi real. Această opoziţie face din teamă un
comprehensibil pentru celălalt, pe când aprehensiunea anxietăţii îi apare ilogică, iraţională şi
disproporţionată în raport cu riscurile percepute de pacient.

Flight or fight response

Stările emoţionale constituie una dintre funcţiile importante controlate sau mediate de bulbul
rahidian. Putem fi cu simţurile treze sau adormite şi, tot la fel de bine, putem fi în stare de alertă
sau calmi, aceste stări reprezentând modalităţi de adaptare. Într-un fel, acestea sunt "stări de
pregătire" a organismului, care fac posibilă adoptarea strategiei celei mai potrivite în faţa unei
situaţii neobişnuite. De exemplu, dacă suntem în alertă avem o predispoziţie de a observa un lucru
neobişnuit, gândindu-ne ce ar putea să însemne. Daca suntem într-o stare de anxietate, identificăm
mai uşor lucrurile ce pot crea anxietatea sau problemele care ar putea să apară. Dacă suntem
înspăimântaţi, suntem gata să fugim în cazul în care situaţia devine periculoasă.

În 1920, Walter Cannon a examinat modificările care apar în organism atunci când suntem gata să
reacţionăm, adică atunci când suntem într-o stare de alertă intensă, determinată fie de furie, fie
de teamă. Într-o serie de investigaţii ingenioase, în care li se cerea subiecţilor să înghită un balon
care era apoi umflat, pentru a le măsura contracţiile stomacului, Cannon a identificat o serie de
modificări fiziologice. Aceste modificări se manifestau simultan, formând ceea ce el a numit
reacţie de urgenţă (în condiţii limită) sau reacţie de panică. Ele formează un sindrom sau un
ansamblu complet de simptome distincte care se manifestă simultan, pentru a duce la un rezultat.
Cannon a numit acest rezultat răspuns de luptă sau de fugă (flight or fight response), deoarece
2
efectul său este de a produce, pe loc, o mare cantitate de energie, care permite individului fie să
fugă de stimulul de alarmă, fie să-l atace. În ambele situaţii, corpul necesită o mare cantitate de
energie pentru atingerea finalităţii, iar reacţia de panică furnizează această energie.

Dacă analizăm reacţia de panică în detaliu, observăm că implică destul de multe modificări
complexe în organism. Pentru a putea să utilizăm eficient energia, trebuie să furnizăm o cantitate
considerabilă de sânge muşchilor, ceea ce determină o serie de modificări. Inima bate mai repede,
presiunea sângelui creşte şi muşchii sunt irigaţi mai abundent decât de obicei, iar organele
viscerale - stomacul şi ficatul- mai puţin. Trebuie, de asemenea, ca nivelul zahărului în sânge să fie
ridicat, pentru că acesta reprezintă "combustibilul" şi multe modificări specifice reacţiei "de luptă
sau de fugă" duc la o asemenea creştere a nivelului de zahăr. Zahărul stocat în organism este
eliberat în sânge, zaharidele fiind digerate foarte rapid, ceea ce duce la întârzierea digestiei pe
termen lung a altor tipuri de hrană; saliva se modifică, devenind foarte bogată în enzime (tot
pentru favorizarea digestiei rapide a zaharidelor), dar devine şi foarte densă, ceea ce poate
determina o senzaţie de uscăciune a gurii. În afară de zahăr, este nevoie şi de o cantitate mare de
oxigen în sânge, pentru a face posibilă eliberarea acestei energii, motiv pentru care, în timpul
reacţiei de urgenţă, respiraţia se face mai adânc şi mai rapid. Există multe alte modificări
determinate de reacţia de panică, cum ar fi modificările compoziţiei sângelui, care se coagulează
mai rapid, dilatarea pupilelor sau răspunsul pilomotor.

Toate aceste mici modificări se petrec simultan, formând un ansamblu de răspunsuri la o situaţie
periculoasă, care măresc şansele de a ieşi cu bine din situaţia respectivă.

Totuşi, în cazul majorităţii pericolelor moderne, este de aşteptat să nu reacţionăm fizic, prin luptă
sau fugă, deci reacţia de panică poate fi inadecvată. Organismul generează toată energia
menţionată anterior, dar, în cazul acestor pericole, ameninţarea ia sfârşit înainte de consumarea
energiei eliberate. Un motiv pentru care persoanele cu activităţi stresante sunt mai sănătoase dacă
fac regulat exerciţii fizice poate fi acela că mişcarea le permite să consume o parte din energia
fizică produsă de tensiunile manifestate sub forma reacţiei de panică, la care îi supune activitatea
efectuată.

În 1946, Selye a analizat modul în care se modifică reacţia de panică atunci când animalele sunt
supuse unui stres continuu, faţă de cazul în care au de suportat unul sau două şocuri bruşte. S-a
constatat că există o adaptare pe termen lung a organismului în condiţii de stres, cunoscută drept
sindromul adaptării generale. Aceasta înseamnă că organismul continuă să producă foarte multă
adrenalină şi poate fi antrenat uşor într-o reacţie de urgenţă, dar cel mai adesea, simptomele
foarte active ale reacţiei de panică sunt stinse. Deşi, în aparenţă, individul este calm, în realitate
nu este.

Un studiu efectuat de Solomon (1963), a arătat că această adaptare pe termen lung la stres
afectează serios sistemul imunitar al corpului, astfel încât indivizii supuşi la un stres îndelungat
sunt mai puţin rezistenţi la boală. Schachter (1964) a subliniat rolul important al factorilor
sociali şi cognitivi în emoţie, în special în ceea ce priveşte nivelul de alertă, în sensul că aceasta
provine din două surse: modificările fiziologice pe care le suportăm şi interpretarea pe care o dăm
evenimentelor care se petrec în jurul nostru

3
Prin urmare, ca reacţie afectivă specifică, anxietatea este asociată cu reacţii neurovegetative
diferite, ca de exemplu dificultăţi cardiace şi respiratorii, dispnee, puls accelerat, scăderea
tonusului muscular sau spasme musculare, reacţii descrise asemănător şi în stările de stres.

2. Cauzele anxietătii

1. Anxietate vs. angoasă

Brissaud (1890) făcea distincţia între anxietate, ca reacţie emoţională pură, şi angoasă, ca reacţie
emoţională ce face parte din sentimentul unui pericol imprecis, având o mare încărcătură
somatică.

Clinic, sindromul anxios este unul dintre elementele fundamentale ale psihopatologiei, iar H. Ey
descrie următoarele forme de manifestare a sindromului anxios:

a) Crizele anxioase sunt crize de anxietate paroxistică, ce pot avea aspecte diferite (stupoare,
agitaţie, onirism confuzional, stare de perplexitate), ce apar în următoarele situaţii: stări
confuzionale, psihozele periodice, episoadele epileptice, formele de debut ale demenţelor
şi schizofreniei.

b) Structura anxioasă poate fi o trăsătură dominantă şi fundamentală a unor personalităţi

de tip morbid. Ea se poate prezenta sub forma nevrozelor anxioase şi anxietăţii
constituţionale, având la bază tipul de "constituţie emotivă" (E. Dupré) sau pe cel de "auto-
insecuritate" (K. Schneider) şi poate fi întâlnită în cursul stărilor neurastenice, ipohondriace
şi cenestopate, în obsesii, fobii, paranoia interpretativă sau halucinatorie sau în unele forme
de schizofrenie.

c) Angoasa din cursul unor afecţiuni organice, cum ar fi angina pectorală, asmul bronşic,
septicemiile, hipertiroidia sau hipoglicemia.

2. Relaţia anxietate - tipuri de ataşament

Încă din anii '50, Bowlby a susţinut importanţa ataşamentului în dezvoltarea emoţională şi
comportamentală, el văzând patternurile neadecvate de ataşament ca fiind o cauză a tulburărilor
anxioase. Mergând pe aceeaşi linie, Ainsworth şi colab. (1978) au identificat 3 tipuri de ataşament:
sigur (tip B), nesigur/evitativ (tip A) şi nesigur/rezistent (tip C). Patternul de ataşament evitativ
s-a postulat că s-ar dezvolta ca un rezultat al respingerii sau lipsei constante de răspuns din partea
adulţilor, în timp de patternul ambivalent sau rezistent ar fi urmarea unui răspuns inconsistent.
Ulterior, Main şi Solomon (1986) au adăugat şi tipul nesigur/dezorganizat/dezorientat (tipul D).
Tipul C a fost relaţionat cu dezvoltarea ulterioară a comportamentului inhibat anxios, iar tipul D cu
dezvoltarea de PTSD (Main şi Solomon, 1986).

4
O reactivitate şi iritabilitate ridicate, precum şi mofturi frecvente la copil în primul an de viaţă
sunt un predictor al tipului C (Berenson, 1996). În plus, frica, inhibiţia comportamentală,
comportamentul ludic limitat şi competenţa socială limitată sunt corelate şi ele cu tipul C. Studii
follow-up făcute pe aceşti copii în perioada preşcolară şi a şcolii primare au demonstrat stabilitatea
în timp a stilului nesigur/rezistent. În plus, la această vârstă, copiii care fuseseră încadraţi la tipul
C sunt, într-o măsură mai mare, dependenţi de părinţi, sunt inhibaţi în situaţii sociale, submisivi şi
singuratici (Berenson, 1996), se evaluează în general negativ, se simt în nesiguranţă în orice
situaţie socială, unde prezintă anxietate.

În gimnaziu, se îndoiesc frecvent de competenţa şi valoarea lor în general, iar în adolescenţă, sunt
mai puţin capabili să se descurce în situaţii de tranziţie, de schimbări şi sunt refractari în a deveni
autonomi de părinţi. Ei manifestă totuşi ambivalenţă în atitudinea faţă de părinţi, deseori mânie şi
au deseori relaţii conflictuale. Studenţii din primul an de facultate încadraţi în copilărie în tipul C
sunt uşor de frustrat, se decompensează uşor la stres, prezintă un vizibil disconfort în situaţii
nesigure sau complexe, ruminaţii şi sunt preocupaţi de gradul lor de adecvare în anumite situaţii
sociale (Berenson, 1996).

Aceste studii evidenţiază faptul ca predispoziţia spre dezvoltarea tulburărilor anxioase este
prezentă încă din prima perioadă de viaţă, este stabilă şi, în cea mai mare parte a cazurilor, se
transformă în simptomatologia caracteristică unui tip de tulburare anxioasă.

3. Atacul de panică

Conform DSM-IV-TR, orice tulburare anxioasă este însoţită de atacuri de panică, acestea fiind
perioade scurte în care există debutul unei frici sau terori intense, adesea asociate cu senzaţia de
moarte iminentă şi dorinţa de a scăpa. În cursul acestor atacuri, sunt prezente simptome ca
scurtarea respiraţiei, palpitaţiile, durerea sau disconfortul precordial, senzaţiile de sufocare sau
strangulare şi frica de a nu înnebuni sau de a nu pierde controlul.

Ceea ce este considerată caracteristica esenţială a unui atac de panică este o perioadă distinctă de
frică sau disconfort intens, acompaniat de cel puţin 4 dintre 13 simptome somatice sau cognitive,
care apar brusc şi ajung la intensitate maximă în decurs de 10 minute:

1) palpitaţii, bătăi puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac;

2) transpiraţii;

3) tremor sau trepidaţie;

4) senzaţii de scurtare a respiraţiei sau de strangulare;

5) senzaţie de sufocare;

5
6) durere sau disconfort precordial;

7) greaţă sau detresă abdominală;

8) senzaţie de ameţeală. dezechilibru, vertij sau leşin;

9) derealizare (sentimentul de irealitate) sau depersonalizare (detaşare de sine însuşi)

10) frica de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni;

11) frica de moarte;

12) parestezii (senzaţii de amorţeală sau de furnicături);

13) frisoane sau valuri de căldură.

Anxietatea caracteristică atacului de panică poate fi diferenţiată de anxietatea generalizată prin

natura sa aproape paroxistică, distinctă şi severitatea sa, de regulă mai mare. Atacurile care
satisfac toate celelalte criterii, dar care au mai puţin de 4 simptome somatice sau cognitive sunt
denumite atacuri cu simptome limitate.

Există trei tipuri caracteristice de atacuri de panică:

· inopinate (nesemnalizate) - acelea pentru care individul nu asociază debutul cu un factor

declanşator situaţional intern sau extern;

· circumcise (semnalizate) situaţional - acelea care survin aproape invariabil în urma expunerii
sau anticipării expunerii la un semnal sau declanşator situaţional;

· predispuse situaţional - similare cu cele circumcise situaţional, cu deosebirea că nu sunt

asociate invariabil cu semnale şi nu survin imediat după expunere.

Pacienţii cu atacuri de panică descriu, de regulă, frica drept intensă şi relatează că se gândesc că
sunt pe punctul de a muri, de a-şi pierde controlul, de a avea un infarct sau un ictus, sau de "a
înnebuni". De asemenea, de regulă, ei relatează şi dorinţa imperioasă de a fugi din locul în care a
survenit atacul.

6
Atacurile recurente de panică inopinate devin cu timpul circumcise situaţional, deşi atacurile
inopinate pot persista.

Atacurile de panică inopinate apar în panică (cu sau fără agorafobie), pe când atacurile circumcise
şi cele predispuse situaţional sunt frecvente în panică, dar pot surveni şi în contextul altor tulburări
anxioase şi în cel al altor tulburări mentale. Diferenţa dintre primul şi celelalte două tipuri de
atacuri de panică este foarte importantă pentru diagnosticul de panică.

Pacienţii diagnosticaţi cu panică manifestă preocupări sau interpretări cu privire la implicaţiile sau
consecinţele atacurilor de panică, iar unii dintre ei îşi modifică semnificativ comportamentul ca
răspuns la acestea, dar neagă teama de a nu avea un alt atac sau preocupările referitoare la
consecinţele lor. Preocupările referitoare la atacul următor ori la implicaţiile sale sunt asociate
adesea cu apariţia unui comportament de evitare care poate satisface criteriile pentru agorafobie
(anxietatea referitoare la sau evitarea de locuri sau situaţii din care scăparea poate fi dificlă sau
jenantă sau în care ajutorul poate să nu fie accesibil în eventualitatea unui atac de panică sau de
simptome similare panicii).
Prin urmare, panica poate fi însoţită sau nu de agorafobie.

4. Stresul posttraumatic

Stresul posttraumatic (PTSD) este o tulburare ce se caracterizează prin reexperimentarea unui

eveniment traumatic extern, acompaniată de simptome de excitaţie crescută şi de evitare a
stimulilor asociaţi cu trauma. Diagnosticul este pozitiv dacă persoana a experimentat, a fost
martoră sau a fost confruntată cu un eveniment/cu evenimente care au implicat moartea efectivă,
ameninţarea cu moartea ori o vătămare serioasă sau o periclitare a integrităţii corporale proprii sau
a altora, iar răspunsul persoanei a implicat o frică intensă, neputinţă sau oroare. Evenimentul
traumatic este reexperimentat persistent într-unul sau mai multe din următoarele moduri:

a) amintiri detresante sau recurente şi intrusive ale evenimentului, incluzând gânduri, imagini sau
percepţii;

b) vise detresante recurente ale evenimentului;

c) acţiune şi simţire, ca şi cum evenimentul traumatic ar fi fost recurent (include sentimentul

retrăirii experienţei, iluzii, halucinaţii şi episoade disociative de flashback, inclusiv cele care survin
la trezirea din somn);

d) detresă psihologică intensă la expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizează sau
seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic;

e) reactivitate fiziologică la expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizează sau seamănă
cu un aspect al evenimentului traumatic.

7
Evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma şi paralizia reactivităţii generale (care pot
amâna manifestarea simptomelor cu luni sau ani) sunt indicate de eforturi de a evita gândurile,
sentimentele sau conversaţiile referitoare la traumă, precum şi activităţi care trezesc amintiri ale
traumei, incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei, sentimentul de detaşare sau
înstrăinare de alţii, diminuare marcată a interesului pentru activităţi semnificative, restrângerea
gamei afectului sau sentiment de viitor îngustat.

Pacienţii cu PTSD au dificultăţi de adormire sau de a rămâne adormiţi, sunt iritabili sau au accese
coleroase, dificultăţi de concentrare, hipervigilitate sau răspunsuri exagerate de tresărire. Şi toate
acestea pe o perioadă de mai mult de o lună. Deşi reacţiile acute şi cronice generate de expunerea
la situaţia traumatică variază semnificativ de la un individ la altul, există supravieţuitori ai
situaţiilor traumatice care nu-şi revin niciodată la nivelul iniţial de funcţionare psihică, iar dintre
aceştia, foarte puţini solicită asistenţă psihologică pentru depăşirea situaţiei.

Studiile au arătat că deşi între 40% şi 90% din populaţia generală au un contact cu un stresor care
întruneşte criteriul A de diagostic DSM IV pentru PTSD, doar 10% din populaţia generală dezvoltă
tulburarea, ceea ce demonstrează că doar expunerea la traumă nu este suficientă, ci este
necesară şi implicarea unor altor factori, cum ar fi afectivitate pozitivă/extraversiune (capacitatea
individului de a experimenta emoţii pozitive şi tendinţa spre implicare activă în activitatea socială
şi profesională), afectivitate negativă/nevrotism (opusă primeia, care se referă la orientarea spre
dispoziţii şi emoţii negative, precum şi spre conflicte cu ceilalţi) şi constrângeri/inhibiţie
(dimensiunea referitoare la reglajul comportamentului, dezinhibiţie sau constrângeri excesive,
tendinţe spre planificare excesivă vs. spontaneitate, reţinere vs. imprudenţă şi evitarea efectelor
negative vs. asumarea riscurilor) (apud. Miller, 2003). Costa şi McCrae (1985), folosind modelul
pentafactorial al personalităţii au găsit că dimensiunile nevrotism şi introversiune sunt predictori ai
PTSD.

Deoarece tulburarea de stres posttraumatic nu poate fi diagnosticată decât la o lună de la

producerea evenimentului, DSM IV a introdus tulburarea acută de stres, ale cărei simptome se
suprapun peste cele specifice PTSD. Diagnosticul diferenţial se face pe baza duratei simptomelor,
precum şi a prezenţei unei tulburări disuciative în cazul tulburării acute.

Tulburarea acută de stres poate fi diagnosticată imediat după producerea traumei, simptomele
durând cel puţin două zile, dar mai puţin de o lună. Pentru diagnostic, individul are, în timpul sau
după experimentarea evenimentului detresant, trei până la cinci simptome cu caracter disociativ:
sentimentul subiectiv de insensibilitate, detaşare sau absenţă a reactivităţii emoţionale, reducerea
conştiinţei ambianţei, derealizare, depersonalizare sau amnezie disociativă. De asemenea, este
prezentă hiperexcitaţia carăspuns la stimulii reminescenţi ai traumei (de exemplu: dificultate în
adormire, iritabilitate, concentrare redusă, hipervigilitate, răspuns exagerat de tresărire sau
nelinişte motorie).

5. Tulburarea obsesiv-compulsivă

Tot în categoria tulburărilor anxioase este încadrată şi tulburarea obsesiv-compulsivă, caracterizată

de obsesii (idei, gânduri, impulsuri sau imagini persistente care sunt experimentate ca intrusive sau
inadecvate şi care cauzează anxietate sau detresă marcată) şi compulsii (comportamente repetitive

8
sau acte mentale al căror scop este acela de a preveni sau reduce anxietatea sau detresa şi nu cel
de obţinere a plăcerii sau a gratificării).

Caracterul intrusiv şi inadecvat al obsesiilor se referă la faptul că acestea, mai ales conţinutul lor,
îi este străin individului, nu se află sub controlul său şi nu şi-l doreşte. Însă individul este capabil să
recunoască faptul că obsesiile sunt produsul propriei sale minţi şi nu sunt impuse din afară (ca
inserţia de gânduri).

Cele mai frecvente obsesii sunt gândurile repetate în legătură cu contaminarea, dubitaţiile
repetate, necesitatea de a pune lucrurile într-o anumită ordine, impulsuri agresive şi oribile şi
imagerie sexuală. Acestea nu sunt simple temeri în legătură cu problemele reale de viaţă, iar
individul încearcă de regulă să ignore sau să suprime astfel de gânduri sau de impulsuri, ori să le
neutralizeze cu un alt gând sau acţiune (compulsie).

În cele mai multe cazuri, persoana se simte obligată să efectueze compulsia pentru a reduce
detresa care acompaniază o obsesie ori pentru a preveni un eveniment sau o situaţie temută
oarecare. În unele cazuri, individul efectuează acte rigide sau stereotipe, conform unor reguli
elaborate idiosincratic, fără a fi capabil să spună de ce fac acest lucru şi recunoscând la un moment
dat că obsesiile sau compulsiile lor sunt excesive sau nejustificate. Prin definiţie, compulsiile sunt
fie clar excesive, fie nu sunt conectate în mod realist cu ceea ce sunt destinate să neutralizeze sau
să prevină.

Criteriile stabilite în DSM IV pentru diagnosticarea tulburării obsesiv-compulsive sunt următoarele:

A. Fie obsesii sau compulsii:

Obsesii, aşa cum sunt definite de (1), (2), (3) şi (4):

(1) gânduri, impulsuri sau imagini persistente şi recurente care sunt experimentate, la un moment
dat în cursul tulburării, ca intrusive şi inadecvate, şi care cauzează o anxietate sau o detresă
considerabilă;

(2) gândurile, impulsurile sau imaginile nu sunt pur şi simplu preocupări excesive în legătură cu
problemele reale de viaţă;

(3) persoana încearcă să ignore sau să suprime astfel de gânduri, impulsuri sau imagini, ori să le
neutralizeze cu alte gânduri sau acţiuni;

(4) persoana recunoaşte că gândurile, impulsurile sau imaginile obsesive sunt un produs al propriei
sale minţi (nu impuse din afară, ca în inserţia de gânduri).

9
Compulsii, aşa cum sunt definite de (1), (2), (3) şi (4):

(1) comportamente repetitive (de ex. spălatul mâinilor, ordonatul, verificatul) sau acte mentale
(de ex. rugatul, calculatul, repetarea de cuvinte în gând) pe care persoana se simte constrânsă să
le efectueze ca răspuns la o obsesie, ori conform unor reguli care trebuie să fie aplicate în mod
rigid;

(2) comportamentele sau actele mentale sunt destinate să prevină sau să reducă detresa, ori să
prevină un eveniment sau o situaţie temută oarecare; însă aceste comportamente sau acte mentale
sunt sau nu conectate în mod realist cu ceea ce sunt destinate să neutralizeze sau să prevină, ori
sunt clar excesive.

B. La un moment dat în cursul tulburării, persoana a recunoscut că obsesiile sau compulsiile sunt
excesive sau iraţionale.

C. Obsesiile sau compulsiile cauzează o detresă marcată, sunt consumatoare de timp (iau mai mult
de o oră pe zi) sau interferează semnificativ cu rutina normală a persoanei, cu funcţionarea
profesională ori cu activităţile sau relaţiile sociale uzuale.

Numeroşi autori au căutat să explice modelul cognitiv al acestei tulburări. Holdevici (2005) face o
sinteză a acestor explicaţii, prezentând teoriile care subliniau fie rolul convingerilor de tip
perfecţionist în declanşarea tulburării, fie o exacerbare a sentimentului responsabilităţii, fie o
dezvoltare anormală a procesului de luare a deciziilor sau o fuziune între gândire şi acţiune.

Aceeaşi autoare prezintă modelul elaborat de Salkovskis (1989), conform căruia pacienţii cu
tulburare obsesiv-compulsivă pun apariţia cogniţiilor intrusive pe seama faptului că ei ar putea fi
responsabili de producerea unui eveniment negativ dacă nu realizează anumite acţiuni pentru a-l
preveni. Evaluările cogniţiilor intruzive se manifestă sub forma gândurilor negative automate şi
sunt amplificate de dispoziţia depresivă a subiectului, care nu le poate controla. O dată declanşate
evaluările negative legate de obsesii, începe să se manifeste şi iniţierea comportamentelor de
neutralizare, care pot fi interne (subiectul se străduieşte să gândească pozitiv) sau externe
(realizează comportamente compulsive ca reacţie la gândul obsesiv). Reacţiile de neutralizare
reduc disconfortul şi tendinţa de asumare a unor responsabilităţi diverse şi punerea în acţiune a
acestor reacţii nu face altceva decât să activeze cogniţiile cu caracter intruziv, sub forma unui cerc
vicios.

O explicaţie a acestui fenomen ar putea fi faptul că, cu cât subiectul se străduieşte să înlăture
gândurile nedorite, cu atât ele devin mai puternice şi mai frecvente (Wegner, Schneider, Carter şi
White, 1987, apud. Holdevici, 2005), reacţiile de neutralizare fiind motivate de convingerile
referitoare la asumarea responsabilităţilor.

Gândurile intruzive activează convingerile legate de semnificaţia acestora, iar aceste convingeri
conţin informaţii despre gândurile obsesive (intruzive), dar şi despre reacţiile comportamentale.

10
Rachman (1993) a propus conceptul de fuziune între gând şi acţiune (convingerea de tip
metacognitiv), conform căruia gândurile reprezintă acelaşi lucru cu acţiunile propriu-zise.
Metacogniţiile se referă la consecinţele posibile ale gândurilor (pacientul crede că gândurile pot
provoca evenimente reale), dar şi la efectele acestora asupra unor acţiuni trecute ("dacă mă
gândesc ca am făcut ceva, inseamna ca probabil l-am făcut"). Această fuziune reprezintă sursa
motivaţională a unor acţiuni comportamentale, cum ar fi tentativele de controlare a acţiunilor şi a
gândurilor.

Reducerea disconfortului în urma comportamentelor desfăşurate pentru prevenirea aşa-ziselor

consecinţe negative ale gândurilor obsesive nu face decât să întărească reacţiile respective de
verificare sau neutralizare. În acelaşi timp, ritualurile de prevenire devin, la rândul lor, o sursă de
stres sau disconfort, pentru că necesită un mare consum de timp şi sunt apreciate de subiect ca
fiind greu de controlat şi periculoase. Mai mult, neutralizările cu caracter deschis sunt considerate
de autori ca fiind forme comportamentale concrete de ruminaţii care, la rândul lor, pot fi obiectul
unor evaluări negative din partea subiectului.

După alţi autori, reacţiile comportamentale, care pot acţiona ca declanşatori, astfel încât unii
subiecţi vor fi convinşi că stările afective negative nu vor dispărea până nu vr fi declanşate
ritualurile de neutralizare, menţin problema-simptom prin intermediul unor conexiuni inverse.
Astfel, ritualurile împiedică infirmarea convingerilor negative referitoare la evaluările negative ale
gândurilor obsesive. Faptul că acţiunile catastrofale puse pe seama gândurilor obsesive nu se
produc este rezultatul ritualurilor declanşate.

Tocmai datorită complexităţii acestei tulburări, înainte de a aplica un model teoretic explicativ la
un caz particular, terapeutul va trebui să colecteze informaţii despre natura simptomelor obsesive
şi compulsive, factorii declanşatori, precum şi evaluările şi semnificaţia lor pentru pacient.

6. Fobiile

Pentru fobia specifică, elementul esenţial este frica marcată şi persistentă, excesivă sau
nejustificată, provocată de prezenţa sau anticiparea unui obiect sau situaţii specifice (criteriul A,
cf. DSM IV). Expunerea la stimulul fobic provoacă aproape în mod constant un răspuns anxios
imediat care poate lua forma unui atac de panică circumcis situaţional sau predispus situaţional
(criteriul B), iar persoana recunoaşte că frica sau este excesivă sau nejustificată (criteriul C). Cel
mai adesea, stimulul fobic este evitat sau este îndurat cu anxietate sau detresă intensă (criteriul
D). Diagnosticul este adecvat numai dacă evitarea, frica sau anticiparea anxioasă a întâlnirii
stimulului fobic interferează semnificativ cu rutina cotidiană, funcţionarea profesională sau viaţa
socială (criteriul E). Fobia specifică poate fi: de animale, de mediul natural, de sânge-injecţii-
plăgi, de tip situaţional (exemplu: avioane, ascensoare, spaţii închise) sau de alt tip (exemplu:
evitarea fobică a situaţiilor care pot duce la sufocare, vomă sau contractarea unei maladii).
Spre deosebire de fobia specifică, fobia socială are drept element esenţial frica marcată şi
persistentă de una sau mai multe situaţii sociale sau de performanţă, în care persoana este expusă
unor oameni nonfamiliari sau unei posibile scrutări de către alţii; individul se teme că va acţiona
într-un mod umilitor sau jenant (criteriul A). Expunerea la situaţia socială temută provoacă aproape
constant anxietate, care ia forma unui atac de panică limitat situaţional sau predispus situaţional
(criteriul B), iar persoana recunoaşte că frica sa este excesivă sau nejustificată (criteriul C).
Situaţiile sociale sau de performanţă temute sunt evitate sau îndurate cu o anxietate sau detresă

11
intensă (criteriul D) şi evitarea, anticiparea anxioasă sau detresa interferează semnificativ cu rutina
normală, cu funcţionarea profesională sau activităţile ori relaţiile sociale (criteriul E).

Elizabeth şi King (2004) concluzionau în studiul lor privind etiologia fobiei sociale că importanţi în
dezvoltarea acesteia, pe lângă factorii genetici şi interacţiunile dintre părinţi şi copii, sunt şi
experienţele traumatizante cu ceilalţi (relatate de 56% dintre subiecţi), deficite în sfera
competenţelor sociale sau a procesării informaţiilor şi cogniţiilor sociale. De asemenea, studiul
menţionat sublinia relevanţa cercului vicios format de timiditate şi anxietate, în sensul că
anxietatea poate duce la o atitudine rezervată faţă de ceilalţi, dar şi invers, atitudinea rezervată
poate interveni în interacţiunile sociale şi în formarea abilităţilor sociale, care poate duce la o
creştere a anxietăţii sociale.

Rector şi colab. (2006) enumerau o listă de preocupări ale pacienţilor diagnosticaţi cu fobie socială:
nivelul anticipat de confort, gradul perceput de acceptare socială, rezultatele anticipate, nivelul
personal perceput de competenţă socială. În cazul anticipării unui eşec şi/sau a unei evaluări
negative din partea celorlalţi, pacienţii se angajează în comportamente de evitare şi/sau de
asigurare, iar dacă evitarea nu este posibilă, atunci ei vor suporta aceste situaţii cu mare
dificultate.

Nu se acordă diagnosticul de fobie socială în cazul în care problemele respective au la bază o

infirmitate fizică sau o afecţiune psihică (de exemplu: teama de a mânca în public a pacienţilor cu
anorexie nervoasă).

Fobiile sociale reprezintă cele mai mascate şi mai dificil de identificat tipuri de fobii, care pot
guverna viaţa unei persoane. Aşa cum sublinia şi Holdevici (2005), chiar dacă suntem conştienţi că
viaţa este plină de dificutăţi, de obstacole, că trebuie să luptăm cu ele, suntem nesiguri şi
câteodată depăşiţi de ceilalţi şi, de cele mai multe ori, punem aceste probleme pe seama unor
conflicte inconştiente nerezolvate sau pe seama defectelor altor persoane. Cu toate acestea, multe
dintre probleme nu sunt altceva decât fobii sociale mascate.

După Fensterheim şi Baer (1977), principalele tipuri de fobii sunt:

- fobia de a privi

- teama legată de faptul că ceilalţi îşi vor da seama că individul este nervos

- teama că subiectul va fi "prins" într-o relaţie apropiată

- teama de a fi "descoperit"

- fobia de sentimente negative

12
- fobia de singurătate (de a întreprinde o acţiune singur)

- fobia subiectului că nu va putea comunica cu ceilalţi

· fobia că ceilalţi nu îl agreează

· teama de a nu părea ridicol

· teama de a fi respins

Ca şi celelalte fobii, declanşează modelul automat al comportamentului de evitare. Dacă situaţia

nu poate fi evitată, subiectul devine încordat şi anxios. Mai mult, pe lângă reacţia specifică de
teamă, fobiile specifice declanşează şi stări afective de culpabilizare, furie, resentimente sau
depresie, care pot genera reacţii de evitare sau reacţii agresive. Şi pentru că obiectul fobiei sunt
oamenii şi situaţiile sociale, aceştia vor reacţiona şi ei la rândul lor, complicând şi mai mult
lucrurile (profeţia ce se autoîndeplineşte).

Prin urmare, caracteristica esenţială a fobiei sociale este teama de o evaluare negativă din partea
celorlalţi, care îi vor critica performanţa, termenul de performanţă referindu-se aici la
autocontrolul emoţional sau la executarea unor sarcini rutiniere. Pacientul cu fobie socială are
expectanţe negative în ceea ce priveşte performanţele sale şi că acest lucru va atrage după sine
respingerea sau izolarea socială. Aflaţi în situaţiile anxiogene, subiecţii vor fi încordaţi, se vor simţi
stânjeniţi, se vor comporta inadecvat, iar ceilalţi îi vor aprecia ca atare, confirmând astfel
credinţele negative ale subiecţilor despre ei înşişi.

"Fiecare are nevoie de o imagine pozitivă în tranzacţiile cu ceilalţi" spunea Carl Rogers. Aceasta
este tocmai tema fobiei sociale, dorinţa puternică de a face o impresie favorabilă asupra celorlalţi
asociaţă cu teama subiectului că nu va reuşi acest lucru. Posibilitatea unor evaluări din partea
celorlaţi va activa convingerile negative determinate de anumite evaluări trecute, eventual
singulare sau izolate ("Dacă ceilalţi vor avea o părere negativă despre mine, atunci viaţa mea va fi
distrusă"). Iar această situaţie, considerată periculoasă va activa mecanismul de declanşare
a anxietăţii, cu toate componentele sale fiziologice, cognitive, afective şi comportamentale, care
în evoluţia subiectului s-au demonstrat utile, dar care, în respectiva situaţie, devin surse
suplimentare de ameninţare la adresa imaginii de sine şi de anxietate.

Spre deosebire de atacurile de panică, unde "catastrofa" are şanse foarte mici să se producă, în
cazul fobiei sociale, evenimentele negative de care se teme subiectul chiar se întâmplă.

Pe baza modelului cognitiv general al fobiei sociale (convingeri de bază, supoziţii cu caracter
condiţional şi reguli rigide referitoare la performanţele personale), terapeutul va realiza împreună
cu pacientul schematizarea cazului concret pentru care acesta din urmă se prezintă la terapie. O
importanţă crucială o au identificarea comportamentelor de asigurare, a componentelor somatice
şi cognitive ale anxietăţii, precum şi a naturii procesărilor interioare referitoare la imaginea de
sine. Acestea se obţin din descrierea pacientului a unor episoade recente în care s-a manifestat
13
anxietatea socială şi prin răspunsul la întrebări directe adresate după expunerea reală la o situaţie
anxiogenă sau, dacă este posibil, în timpul expunerii.

7. Terapia anxietăţii
Terapia anxietăţii are în prim plan reducerea sentimentului urgenţei şi al pericolului iminent şi
reducerea prin diverse tehnici terapeutice a tensiunii psihice care împiedică individul să ducă o
viaţă normală. Toate formele de terapie au în principal acelaşi scop, acela de a reduce îngrijorarea
copleşitoare, care sufocă şi împiedică analiza evenimentelor şi elaborarea unui plan pentru
rezolvarea problemelor.

Majoritatea persoanelor care sufera de anxietate au uitat cum se simtea bucuria unui hobby, nu au
mai avut un somn liniştit de ceva timp, nu se mai bucură de prieteni şi îşi petrec timpul izolaţi, în
compania gândurilor şi, eventual, a atacurilor de panică.

Iniţial, toate aceste îngijorări par justificate de rolul social pe care îl îndeplinim în familia noastră
şi de obligaţiile care decurg din el. Credem că a fi părinte vine la pachet cu o grămadă mare de
griji şi se probleme absolut normale. Sau că a fi fiică sau fiu într-o familie cu diverse necazuri se
îmbină într-un mod normal cu îngrijorarea pe care o simţim faţă de părinţii noştri şi felul în care se
zbat să reuşească să treacă peste probleme. Ni se pare firesc să ne îngrijorăm pentru partenerul
nostru care trece prin momente grele. Târziu reuşim să ne dăm seama însă de consecinţele
devastatoare ale acestui fel de a gândi şi a simţi şi ni se par imposibil să ne mai ridicăm deasupra
lor. Dacă ne convinge cineva sau descoperim singuri psihoterapia ca o posibilă soluţie, momentul în
care decidem să cerem ajutor întârzie să apară şi aduce cu sine o nouă luptă pe care trebuie să o
ducem şi noi îngrijorări care uneori sperie şi mai mult.
Motivaţia pacientului pentru a se vindeca determină durata terapiei. Pacienţii mai puţin motivaţi
au nevoie de un număr mai mare de şedinţe decât cei foarte motivaţi de a produce schimbarea. Ca
şi terapia altor probleme, cea mai des întâlnită credinţă este că psihoterapia funcţionează mai
degrabă singură şi provoacă schimbările dorite fără contribuţia clientului. Aceasta devine şi mai
puternică după primele şedinţe, când starea psihică generală se îmbunătăţeşte datorită
momentului în care a fost luată hotărârea de a face ceva în legătură cu stările ciudate pe care le
simţim. Din păcate mulţi clienţi decid că este suficientă această îmbunătăţire superficială si decid
să încetinească motoarele. Pentru alţii acesta e un motiv în plus să lupte şi e confirmarea de care
aveau nevoie că sunt pe calea cea bună spre linişte.

Schimbarea profundă şi de durată necesită timp şi multă muncă, iar cei care au hotărât că vor să
fie mai bine cu ajutorul terapiei sunt cei care au curajul de a recunoaşte că au o problemă pe care
nu o mai pot gestiona singuri. Dar pentru ca doar curajul şi forţa nu sunt suficiente, ei trebuie
încurajaţi de cei dragi şi susţinuţi.

Aşadar, fie că sunteţi în poziţia clientului, fie în aceea de "susţinător" al lui, continuaţi să speraţi şi
să vă comportaţi ca şi cum schimbarea s-ar fi petrecut deja cât timp nu aveţi nicio dovadă clară că
nu ar fi aşa.

14