CAP. II.

CONCEPTUL DE STRES IN PSIHOLOGIA CONTEMPORANA

2.1.Reacţiile la stres
Individul uman poate avea diferite reacţii când se confruntă cu un eveniment stresant.
Acestea pot fi împărţite în patru mari categorii (Băban, 2001):
1.reacţii fizice (fiziologice):
la nivelul sistemului scheleto-muscular: tensiune musculară, crampe, spasme musculare;
la nivelul aparatului respirator: dispnee, hiperventilaţii;
la nivelul sistemului cardiovascular: tahicardie, aritmii, hipertensiune arterială, palpitaţii,
dureri de inimă;
la nivelul sistemului gastrointestinal: sialoree, uscăciunea gurii, intensificări ale tranzitului
intestinal sau încetinirea acestuia, indigestii, apetit alimentar modificat;
la nivelul sistemului neuroendocrin: nivel crescut de calciu şi oxid de carbon în sânge şi
urină, modificarea nivelului de testosteron, prolactină, insulină, trigliceride,, betaendorfine,
dureri de cap, migrene;
la nivelul sistemului imunitar: transpiraţii excesive, stare generală de rău, recurenţa unor boli
anterioare, viroze frecvente;
la nivelul pielii: alergii, iritaţii ale tegumentelor.
2.reacţii cognitive:
blocaje ale gândirii, deficit de atenţie, scăderea capacităţii de concentrare, dificultăţi de
reactualizare, flexibilitate ideativă redusă, diminuarea creativităţii, dificultăţi în luarea
deciziilor, gânduri negative despre sine, lume şi viitor, cogniţii pesimiste, ideaţie suicidară,
obsesivă, iraţională.
reacţii emoţionale:
frustrare, ostilitate, anxietate, depresie, alienare, iritabilitate crescută, pierderea interesului
pentru prieteni, instabilitate emoţională, teama de singurătate, teama de îmbolnăviri,
neîncrederea în viitor.
reacţii comportamentale:
scăderea performanţei, absenteism profesional, comportamente agresive, evadare, consum
excesiv de alcool şi tutun, tulburări de somn, preocupare exagerată pentru anumite activităţi.
Reacţiile la stres pot fi de scurtă durată sau de lungă durată. Reacţiile de lungă durată se
transformă în consecinţe. Consecinţele ne apar ca sechele ale expunerii îndelungate la agenţii
stresanţi şi pot fi:
globale – afectând starea de sănătate şi confortul psihic şi fizic în general;
particulare – afectând unul dintre nivelele structurale şi funcţionale ale organismului.
Ca o consecinţă globală a stresului, a fost descris sindromul de oboseală cronică sau
sindromul de extenuare. Extenuarea, după cum o definesc unii autori, este o combinaţie de
stare avansată de oboseală emoţională, depersonalizare şi reducerea sentimentului de
realizare personală, ce se produce la indivizii care lucrează cu oamenii într-un post sau altul.

2.2. Relaţia dintre stres şi boală

În prezent, se consideră că 80% din totalitate bolilor epocii contemporane sunt
datorate stresului. O listă incompletă de boli despre care se crede că ar fi, în parte, rezultatul
expunerii la stres pe termen lung cuprinde: bolile inimii, hipertensiunea, bolile renale şi
ateroscleroza. În ultimii ani, s-a ajuns la concluzia că şi durerile de spate, durerile de gât,
urticariile şi ulcerul sunt legate de stres. Un renumit studiu efectuat de Brady în 1958 a arătat
că o situaţie stresantă ar putea determina apariţia ulcerului la stomac.
Numeroase studii interculturale au dovedit că în unele zone ale globului, unde nivelul
stresului este mai scăzut , bolile de inimă sunt foarte rare. În schimb, atunci când cei care
trăiesc în aceste zone sunt supuşi stresului societăţii moderne, ei devin la fel de susceptibili
de a se îmbolnăvi ca oricine altcineva. Alte studii au dovedit faptul că bolile de inimă sunt
legate de nivelul colesterolului în sânge, acesta crescând odată cu stresul. Toată lumea a aflat
că fumatul, obezitatea, consumul de alcool, dereglările rinichilor, consumul excesiv de sare şi
bolile ereditare pot duce la creşterea presiunii sângelui; în prezent se ştie că şi stresul poate fi
un factor esenţial în instalarea hipertensiunii.
Bolile de piele - eczeme, psoriazis, zona zoster – au fost vindecate cu ajutorul
tehnicilor de controlare a stresului, deoarece multe dintre ele sun provocate de trăiri negative.
Studiile lui Sapolsky, au evidenţiat faptul că, în interiorul sistemului nervos central,
cele mai vulnerabile la stres sunt celulele piramidale ale hipocampului şi celulele gliale.
Multă vreme, majoritatea bolilor au fost atribuite unor cauze cum ar fi regimul
alimentar, ereditatea, mediul social şi stilul de viaţă. De curând, s-a constatat că stresul este
implicat în numeroase boli, începând cu durerile de cap şi ulcerul şi terminând cu sclerozele
multiple şi chiar boli cu sfârşit letal: cancerul şi S.I.D.A. Stresul în sine nu este cauza bolii,
dar participă la slăbirea sistemului imunitar. Imunitatea este în esenţă capacitatea
organismului de a rezista la particulele şi corpurile străine care pătrund în interiorul său.
Deprecierea sistemului imunitar ca urmare a stresului creşte foarte mult posibilitatea
îmbolnăvirilor de cancer,precum şi trecerea de la infecţia cu H.I.V. la boala S.I.D.A.

2.3. Tehnici de contracarare a stresului

A)Strategia adaptativă
Dintre factorii ambientali, mediului social îi revine un rol de maximă importanţă
deoarece furnizează majoritatea stimulilor potenţiali stresori, capabili să genereze un stres
psihic.
Este necesară distincţia dintre stresul psihic (ce include răspunsuri mentale,
emoţionale şi comportamentale) şi reacţiile psihice adaptative la un factor psihosocial posibil
stresor. Se pot considera factori psihici, în rândul agenţilor stresanţi numai atunci când
aceştia generează o reacţie caracteristică stresului şi numai în absenţa altor stresori. Din
această cauză este dificil de a diferenţia stresul psihic primar, de cel secundar sau de reacţiile
psihice caracteristice oricărui tip de stres.
Noţiunea de „factori de stres psihosociali”, este un concept complex, dificil de definit,
cu o multitudine de aspecte. Factorii de stres psihosociali rezultă din interacţiunea individului
cu mediul său socio-profesional, economic şi familial.
Modificările caracteristice societăţii actuale au determinat apariţia unui spectru larg
de surse de stres psihosocial, care sunt enumerate de OMS: urbanizarea, microelectronica,
televiziunea, dezumanizarea instituţiilor sociale (în special cele sanitare), dezrădăcinarea,
familia, activitatea profesională, conflictul de rol, etc.
Omul trebuie să se adapteze mereu la mediul în care trăieşte, la evenimentele de viaţă
cu care este confruntat. El trebuie să înfrunte piedici, să suporte conflicte, să învingă frustrări
sau să depăşească situaţiile stresante.
 Un conflict nerezolvat sau cronicizat este o sursă de frustrare. Frustrarea se defineşte
ca „o reacţie afectivă la o situaţie percepută ca fiind frustrantă”. Deci nu situaţia în sine este
frustrantă, ci situaţia astfel percepută.
Pentru a bloca efectele distructive ale stresului, individul pune în joc o mulţime de
mecanisme de apărare, activate automat sau semiautomat, care au rolul de a proteja persoana
împotriva anxietăţii şi consecinţelor emoţionale aversive ale stresului. Procesele adaptative
sunt complexe şi implică organismul la toate nivelele sale (molecular, celular, de organ sau
sistem, inclusiv cel neuropsihic) interesând însă variat diferitele sisteme şi organe. Dintre
mecanismele de apărare descrise de autori, amintim:
Raţionalizarea – este mecanismul prin care individul caută să ofere justificări plauzibile,
logice pentru comportamentele sale impulsive. Individul încearcă să caute scuze pentru
acţiunile sale, încercând să apară într-o lumină favorabilă în faţa altora şi a lui însuşi.
Proiecţia – este mecanismul prin care subiectul atribuie altei persoane propriile sale trăsături
negative, atribuindu-i acesteia propriile greşeli.
Intelectualizarea – constă în disocierea reacţiei intelectuale de cea emoţională la stres şi
suprasolicitarea celei dintâi. De exemplu, un bolnav care află că este suspect de cancer, caută
să parcurgă toată literatura de specialitate disponibilă în legătură cu boala sa, marginalizând
astfel reacţia emoţională la boală.
Represia – constă în înlăturarea din conştiinţă a unor impulsuri, idei sau simţăminte
inacceptabile, ca de exemplu, ura faţă de unul dintre părinţi.
Reacţia inversă – este mecanismul prin care subiectul îşi dezvoltă inconştient o reacţie opusă
primului impuls, ale cărui consecinţe ar fi indezirabile.
Substituţia - este mecanismul prin care individul substituie unor scopuri inacceptabile din
punct de vedere socio-cultural, scopuri acceptabile social, sau înlocuieşte acţiuni fără şanse
de succes cu acţiuni pline de şanse. În primul caz se numeşte sublimare, iar în al doilea caz
compensare.
Având în vedere realitatea conform căreia, orice factor psiho-social poate tulbura
adaptarea organismului, se poate considera că sănătatea mintală, cu o funcţionalitate psihică
optimală este rezultatul unei adaptări şi adaptabilităţi eficiente şi optimale.
Adaptarea trebuie să fie globală, incluzând eficienţa, mulţumirea sau supunerea faţă
de factorii stresanţi, într-un comportament socialmente adecvat. Adaptarea psihică (activă,
pasivă) la o serie de factori stresanţi psihici, face parte din adaptarea generală ea fiind o
condiţie esenţială a sănătăţii mintale şi a reacţiei normale la acţiunea factorilor psiho-sociali.
Elaborarea unei strategii adaptative impune reorganizarea proceselor cognitive,
somatice şi comportamentale faţă de factorii stresanţi fizici, psihici şi sociali ai mediului
ambiant asupra individului şi adaptabilitatea la condiţiile mereu schimbătoare ale acestuia.
Strategia adaptologiei psihice la solicitările factorilor psiho-sociali potenţial stresanţi,
implică trecerea prin mai multe etape (Badiu, Papari, 1999) care, schematic, ar consta în:
1. Etapa evaluării semnificaţiei factorilor stresori: constă într-o serie de procese neuropsihice
(judecăţi, raţionamente, deducţii, opţiuni) prin care informaţiile sunt asimilate în sfera
cognitivă în vederea stabilirii unei strategii adaptative.
Evaluarea nu reprezintă o simplă percepţie a elementelor unei situaţii, ci presupune
un proces continuu de căutare şi monitorizare de informaţii asupra a ceea ce se întâmplă şi
atribuirea de semnificaţii personale informaţiilor obţinute.
Procesul de evaluare este determinat de două categorii de factori: situaţionali şi
personali. Factorii situaţionali se referă la noutatea, severitatea, ambiguitatea, iminenţa,
durata, predictibilitatea stimulilor. Această evaluare este individuală, bazată pe experienţa
personală, dar şi în raport cu variatele condiţii mereu schimbătoare ale mediului şi cu
interrelaţiile individului cu mediul social.
Există o evaluare iniţială primară şi alta secundară sau finală. Prin evaluarea primară
situaţia este definită ca având sau nu semnificaţie pentru confortul persoane, iar prin
evaluarea secundară se identifică alternativele adaptative pe care subiectul le are la îndemână
pentru a face faţă situaţiei.
Deşi se susţine caracterul conştient al evaluării, trebuie amintit totuşi că de multe ori
tocmai nesesizarea factorului şi al gradului de nocivitate al acestuia, subaprecierea sau
supraaprecierea factorului stresant sau a conjuncturii de acţiune, face ca un stimul major sau
alteori chiar minor să producă mari modificări neuropsihice sau generale. Identificarea
mecanismelor neuropsihice, atenţiei, memoriei, motivaţiei, gândirii, a componentelor afectiv-
emoţionale implicate în această etapă a evaluării semnificaţiei stimulilor poate fi apreciată
mai mult axiomatic şi mai puţin demonstrată după reacţiile somatice, vegetative sau
psihocerebrale apărute la stimuli.
2.Etapa decizională a semnificaţiei stimulilor în urma prelucrării complexe cerebrale se
concretizează în apariţia unor răspunsuri, care pot fi psiho-comportamentale, somatice şi/sau
vegetative. Acestea determină fie adaptarea la stimuli potanţial stresanţi, fie depăşirea
capacităţii adaptative şi apariţia unor îmbolnăviri, ca urmare a instalării stresului. Este de
remarcat faptul că de multe ori strategia adaptativă elaborată, care include un întreg lanţ de
procese, este dificilă şi nu întotdeauna urmată de succes.
Adaptarea decizională este determinată de mai multe procese cognitive: identificarea
şi aprecierea consecinţelor diferitelor variante decizionale, ierarhizarea obiectivă şi subiectivă
ale acestora, estimarea rezultatelor şi în final reducerea deciziilor la una sau mai multe
variante care să asigure cu posibilitatea cea mai mare un rezultat optim împotriva acţiunii
stimulului potenţial stresant.
Etapa decizională se poate concretiza în selecţia unor strategii directe (atacul,
evitarea, blocarea) sau indirecte (influenţarea componentei emoţionale determinată de factorii
stresanţi).
3.Etapa concretizării şi utilizării strategiilor adaptative se concretizează prin răspunsuri
psiho-comportamentale, somatice, vegetative ce pot fi apreciate şi evaluate uşor şi care au
rolul de a asigura succesul adaptării faţă de acţiunea stimulilor potenţial stresanţi.
Această etapă, face posibilă şi inferarea asupra unor procese adaptative ce se produc
în etapele anterioare de evaluare sau decizionare şi care, printr-un mecanism de feed-back
pozitiv sau negativ, influenţează schimbarea sau păstrarea mecanismelor din primele două
etape ale strategiei adaptative. Această etapă a strategiei adaptative se concretizează prin
acţiuni conştiente sau inconştiente. Utilizarea unor metode psihoterapeutice (terapii de
relaxare, terapie comportamentală, etc.) au rolul de a diminua acţiunea factorilor stresanţi şi
de a preveni apariţia stresului.

B) Locusul de control
Conceptul de „locus de control” (LOC), introdus de Rotter, îşi are originea în teoria
învăţării sociale şi defineşte modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul prin
cauze de tip intern sau extern: controlabile sau necontrolabile.
O persoană cu „locus de control intern” are convingerea că puterea şi controlul
personal pot influenţa evenimentele, că succesele proprii se datorează aptitudinilor şi muncii
depuse. În schimb, individul cu „locus de control extern” va avea convingerea că poate
influenţa prea puţin evenimentele, acestea fiind cauzate de destin, şansă sau puterea altora.
Autorul consideră că dezvoltarea unei tendinţe interne sau externe a LOC depinde de
situaţiile obiective, de tipul cultural şi de societate.
Pentru dezvoltarea internalităţii, situaţiile obiective cu un nivel minim de libertate şi
opţiuni constituie o condiţie „sine qua non”. Într-un cadru social interpersonal controlat în
totalitate de o putere exterioară, persoanele vor avea convingerea să-şi interiorizeze
convingerea controlului extern. În acest sens, există o strânsă legătură între LOC şi conceptul
de neajutorare învăţată, elaborat de Seligman în 1975.
Formarea internalităţii la copii este determinată de atitudinile parentale consecvente,
clare şi lipsite de confuzie, ce acordă încredere, autonomie şi întăriri pozitive. Există
dezacorduri în ceea ce priveşte stabilitatea caracteristicii descrise de Rotter. De exemplu,
Rodin arată că oamenii tind să adopte odată cu înaintarea în vârstă sau prin confruntarea cu
anumite experienţe negative de viaţă, o orientare predominant externă.
Cercetările experimentale subliniază importanţa includerii LOC în studiul stresului,
sugerându-se rolul de factor protector al LOC intern.
Se apreciază că persoana cu orientare internă este rezistentă la încercările externe de a
fi influenţată şi va interveni în sensul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu. Persoanele
caracterizate prin LOC extern prezintă semnificativ mai mult stres, insatisfacţie personală,
anxietate şi depresie.

C.) Mecanismele de coping

Trecerea în revistă a studiilor vizând copingul ne-au permis evidenţierea mai multor
puncte controversate. Unul dintre acestea se referă la conştientizarea sau nu a eforturilor de
ajustare. În general, se acceptă că ajustarea este un răspuns conştient la stimulii negativi. În
acelaşi timp, ajustarea ca formă adaptativă învăţată implică un efort conştient doar dacă a fost
puţin practicată.
O strategie de coping des utilizată se automatizează şi este activată cu un control
conştient minim sau chiar fără. Prin definirea copingului în termenii ideilor şi a acţiunilor
realiste se subliniază faptul că ajustarea reprezintă un repertoriu de comportamente învăţate.
Pe de altă parte, includerea de către unii autori a fenomenelor intrapsihice, denumite în
psihanaliză mecanisme defensive în cadrul proceselor de coping, implică acceptarea lipsei
efortului conştient şi voluntar.
Realizându-se o descriere ierarhică a proceselor adaptative ale Eu-lui, copingul este
plasat la nivelul superior de ajustare, urmat de mecanisme defensive cu un grad relativ de
adaptabilitate. La polul inferior se situează formele nonadaptative, imature, care duc la o
adaptare regresivă, fragmentară.
În ciuda unor critici aduse integrării mecanismelor defensive în formele de coping, nu
putem ignora unele evidenţe. Există rezultate clare care atestă corelaţii mai degrabă pozitive
în situaţii specifice între negare şi sănătate psihică. Mai mult, reprimarea şi negarea pot fi
utilizate ca procese conştiente de coping cu o emoţie negativă. De exemplu, procentul de
supravieţuire şi recuperare din boală, a fost semnificativ mai mare în cazul bolnavilor de
cancer şi cei operaţi pe cord deschis care utilizau negarea bolii după diagnostic şi tratament,
faţă de cei care reacţionau cu lipsa speranţei la aceeaşi circumstanţă de viaţă.
În schimb, negarea se dovedeşte a fi total contraproductivă în faza de percepere şi
interpretare a simptomelor. Evitarea s-a dovedit eficientă pe termen scurt, în timp ce
confruntarea s-a dovedit o strategie superioară pe termen lung. În concluzie, efectul adaptativ
sau non-adaptativ nu poate fi dat de mecanismul defensiv sau de coping în sine, ci de situaţia
dată sau momentul în care se află persoana.
Cea mai utilizată clasificare a strategiilor de coping este cea dihotomizată în: coping
focalizat spre problemă şi coping focalizat spre emoţie, şi aparţine lui Lazarus şi
colaboratorii. Ajustările focalizate spre probleme sunt acţiuni orientate direct spre
rezolvarea, redefinirea sau minimalizarea situaţiei stresante. Mai poartă numele şi de coping
instrumental.
Ajustarea focalizată spre emoţie, numită şi coping indirect, este orientată spre
persoană în scopul reducerii sau controlării răspunsului emoţional la stresori. În această
categorie sunt incluse şi aşa-numitele strategii paleative, cum sunt uzul alcoolului,
sedativelor şi tranchilizantelor, drogurilor, tehnicilor de relaxare, etc.
Din perspectiva psihologiei cognitive este realizată o clasificare biaxială a copingului
pe axa evitare-confruntare. Modelul prezintă evidente valenţe euristice prin combinarea
tipului de mecanism de coping cu vectorul funcţionării sale, clasificare superpozabilă şi
mecanismelor de coping comportamental şi biochimic.
 Există controverse şi în ceea ce priveşte efectele copingului. Unii autori identifică
copingul cu succesul, respectiv controlul asupra situaţiei şi răspunsului emoţional.
Mai multe studii aduc argumente că strategiile de coping focalizate spre problemă
sunt asociate pozitiv cu starea de bine, iar tendinţa de a folosi strategii de coping focalizate
spre emoţie tind să fie asociate cu o sănătate mentală precară.
Astăzi se pun sub semnul întrebării evidenţele că ajustarea direcţionată spre problemă
este întotdeauna mai adaptativă decât cea emoţională. Există studii care dovedesc că formele
de ajustare activă au un impact mai mare asupra sistemului nervos simpatic, care la rândul lor
influenţează funcţionarea sistemului cardiovascular.
Multe surse de stres din mediu nu pot fi controlate, dar o formă de coping eficientă
poate permite unei persoane tolerarea sau ignorarea factorului de stres. Funcţionalitatea sau
disfuncţionalitatea copingului depinde de: cine foloseşte o anumită strategie, când, sub ce
circumstanţe ambientale si psihice şi tipul de ameninţare.
Copingul emoţional poate facilita copingul comportamental prin reducerea stresului
care altfel ar impieta eforturile de soluţionare a problemei; similar, copingul focalizat spre
problemă poate determina evaluări mai puţin ameninţătoare, deci va reduce distresul
emoţional. Mai mult chiar, copingul de succes pe termen scurt poate avea „costuri”
fiziologice, psihologice şi sociale mari pe termen lung.
Deci, a tranşa copingul în forme de succes şi insucces nu este un demers simplu. În
opinia noastră, mai relevant este identificarea variabilelor ce pot influenţa adoptarea unui
anume tip de coping.