CUPRINS

ABREVIERI.............................................................................................................................................. 3
INTRODUCERE.......................................................................................................................................7
CAPITOLUL I...........................................................................................................................................9
SUBIECTELE DE DREPT CIVIL..........................................................................................................9
1.1. Persoanele fizice şi persoanele juridice.....................................................................................9
1.2. Persoana fizică - capacitatea de folosinţă................................................................................12
1.2.1. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.......................................14
1.2.2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.............................................................18
1.2.2.1. Regula aplicabilă cu privire la începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.........18
1.3. Persoana fizică - capacitatea de exercițiu................................................................................22
1.3.1. Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.......................................23
1.3.2. Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice...................................................................23
1.3.2.1. Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu.....................................................................23
1.3.2.2. Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu.....................24
1.3.2.3. Actele juridice pe care persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu le pot încheia personal
........................................................................................................................................................26
1.3.2.4. Încetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu.....................................................29
1.3.3. Capacitatea de exerciţiu restrânsă........................................................................................29
1.3.3.1. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse......................................................................30
1.3.3.2. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse........................................................................34
1.3.4. Capacitatea de exerciţiu deplină...........................................................................................34
1.3.4.1. Noţiunea şi caracteristicile capacităţii depline de exerciţiu..............................................34
1.3.4.2. Dobândirea capacităţii depline de exerciţiu......................................................................35
1.3.4.3. Conţinutul capacităţii depline de exerciţiu........................................................................36
1.3.4.4. Încetarea capacităţii de exerciţiu depline..........................................................................37
1.3.4.5. Sancţiunile civile aplicabile în situaţia nerespectării prevederilor legale referitoare la
capacitatea de exerciţiu...................................................................................................................38
CAPITOLUL II........................................................................................................................................39
ATRIBUTELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE:.......................................................39

1
NUMELE,PRENUMELE, DOMICILIUL, ȘI REŞEDINŢA PERSOANEI FIZICE.....................39
2.1. Noţiunea identificării şi necesitatea identificării persoanei fizice...........................................39
2.2. Atributele de identificare a persoanei fizice............................................................................39
2.3. Natura juridică a atributelor de identificare a persoanei fizice................................................39
2.4. Numele persoanei fizice..........................................................................................................40
2.4.1. Noţiune şi caractere juridice.................................................................................................40
2.4.2. Reglementare (sediul materiei).............................................................................................43
2.4.3. Structura numelui.................................................................................................................43
2.4.4. Conţinutul dreptului la nume................................................................................................43
2.4.5. Numele de familie................................................................................................................44
2.4.5.1. Dobândirea numelui de familie.........................................................................................44
2.4.5.2. Modificarea numelui de familie........................................................................................45
2.4.5.3. Retranscrierea numelui de familie.....................................................................................51
2.6. Prenumele................................................................................................................................51
2.7. Domiciliul persoanei fizice......................................................................................................52
2.7.1. Noţiunea şi reglementarea domiciliului................................................................................52
2.7.2. Importanţa şi caracterele juridice ale domiciliului...............................................................54
2.7.3. Clasificarea domiciliului......................................................................................................55
2.7.4. Dovada domiciliului.............................................................................................................56
2.8. Reşedinţa.................................................................................................................................57
2.8.1. Noţiunea şi reglementarea reşedinţei...................................................................................57
2.8.2. Caracterele juridice ale reşedinţei.......................................................................................58
2.8.3. Importanţa reşedinţei...........................................................................................................58
2.8.4. Stabilirea reşedinţei.............................................................................................................58
2.8.5. Dovada reşedinţei.................................................................................................................59
CAPITOLUL III......................................................................................................................................60
ATRIBUTELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE:.......................................................60
STAREA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE........................................................................................60
3.1. Noţiunea şi reglementarea stării civile....................................................................................60
3.2. Conţinutul stării civile. Posesia de stat....................................................................................61
3.3. Caracterele juridice ale stării civile.........................................................................................63
3.4. Faptele de stare civilă..............................................................................................................63

2
3.5. Actele de stare civilă (negotium juris).....................................................................................66
3.5.1. Natura juridică a actelor de stare civilă................................................................................67
3.5.2. Actul de naştere (de recunoaştere a filiaţiei)........................................................................67
3.5.3. Actul de căsătorie.................................................................................................................67
3.5.4. Actul de deces.......................................................................................................................68
3.6. Actele de stare civilă (instrumentam probationis)...................................................................68
3.7. Acţiunile de stare civilă...........................................................................................................73
3.8. Proba stării civile.....................................................................................................................74
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA.......................................................................76
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................................79

3
 ABREVIERI

alin. alineatul
apud citat după
art. articolul
C. Ap. Curtea de Apel
C. civ. Codul civil
C. civ. fr. Codul civil francez
C. com. Codul comercial
C. pen. Codul penal
CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C. fam. Codul familiei
C. Jud. Revista „Curierul Judiciar", serie nouă
CJUE Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
C. pr. civ. Codul de procedură civilă
C. pr. civ. fr. Codul de procedură civilă francez
col. civ. colegiul civil
CSJ Curtea Supremă de Justiţie
dec. decizie
dec. civ. decizie civilă
Dreptul Revista „Dreptul", serie nouă
ed. ediţia
Ed. editura
etc. et cetera („şi celelalte")
ex. (de) (spre) exemplu
H. G. Hotărârea Guvernului României
ibidem în acelaşi loc
idem acelaşi autor
i.e. id est, „adică"
ICCJ înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Jud. Judecătoria
lit. litera
4
loc. cit. revista/volumul în care a apărut lucrarea
M. Of. Monitorul Oficial al României, Partea I
nr. numărul
O.G. Ordonanţa Guvernului
O.U.G. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
op. cit. opera citată
p./pp. pagina/paginile
par. paragraful
pct. punctul
PR Revista „Pandectele Române"
RRD Revista Română de Drept
RRDP Revista Română de Drept Privat
s. civ. secţia civilă
SCJ Revista „Studii şi cercetări juridice"
sent. civ. sentinţa civilă
ş.a. şi alţii, şi altele
Trib. jud. Tribunalul Judeţean
Trib. Suprem Tribunalul Suprem
urm. următoarele
vol. Volumul

5
 INTRODUCERE

Actualitatea temei.Studiul realizat constituie o analiză distinctă a identificării persoanei

fizice în raporturi familiale, sociale sau juridice, care este evidentă odată cu nașterea, durează pe
tot parcursul vieții și încetează cu decesul persoanei. În contextul lucrării de licență persoana
fizică se individualizează prin intermediul atributelor de identificare, cum sunt numele, domiciliul
și starea civilă. Astfel, starea civilă a persoanei fizice este reglementată de Noul Cod Civil.
Pentru dreptul civil actual, “persoana” este, deci, orice om, indiferent de orice alte
trăsături care l-ar putea diferenția în raport cu alți oameni.
Necesitățile vieții sociale și îndeosebi cele ale vieții economice i-au determinat însă pe
oameni să se asocieze adesea pentru a realiza scopuri comune. Această asociere nu dă însă
naștere unei noi persoane, adică unui nou subiect de drept, ceea ce era de natură să-i îngreuneze
funcționarea și să-i limiteze câmpul de acțiune. Răspunsul dreptului a venit prin crearea unei noi
abstracțiuni - persoana juridică, cunoscută și sub denumirea de persoană morală - pe care a dotat-
o cu aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile, similară celei recunoscute oamenilor.
Aceste noi entități, cărora legea le recunoaște calitatea de subiect de drept civil, sunt
subiecte colective de drept.
Reținem astfel că există două categorii de persoane: persoanele fizice, care sunt oamenii
priviți in mod individual si persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept.
Planul expunerii.Studiul persoanei fizice impune analiza următoarelor probleme esențiale:
personalitatea juridică a omului, care este legată de existența sa; capacitatea persoanei fizice și
drepturile care-i sunt atașate; identificarea persoanei fizice și ocrotirea persoanei fizice prin
mijloace de drept civil.
Scopul prezentei lucrări este înfăptuirea unei cercetări, de esență, a instituției atributelor
de identificare ale persoanei fizice, orientându-ne spre identificarea persoanei fizice prin nume,
domiciliu și starea civilă. Analizând prevederile legislației actuale și concepțiile doctrinare, ne-
am propus să completăm literatura juridică de specialitate cu un studiu care să reflecte
modalitatea de constituire a organelor de stare civilă, procesul de înregistrare a actelor de stare
civilă, precum și particularitățile exercitării atribuțiilor de serviciu de către funcționarii de stare
civilă.
De o mare importanță se bucură studiile savanților specialiști în domeniul vizat și care au
servit ca punct de plecare în elaborarea lucrării în cauză, printre care îi putem menționa pe: I.

6
Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, M.V. Jakotă, D. Lupulescu, P. Paraschiv, A. Pușcă, G.
Boroi, E. Lupan, E. Chelaru ș.a.
Respectiv, lucrările la care am făcut referință în prezenta lucrare abordează diverse
aspecte ce vizează instituția individualizării persoanei fizice, însă nici în doctrina străină, nici în
cea națională nu există lucrări specializate care ar cerceta complex, problema privind
înregistrarea atributelor de individualizare ale persoanei fizice de către organele de stare civilă.
Metodologia cercetării ştiinţifice. Pentru a fortifica cercetarea efectuată asupra atributelor
de identificare ale persoanei fizice și a rolului organelor de stare civilă au fost examinate studiile
în domeniu din punct de vedere istoric, analitic, comparativ și cantitativ-calitativ. Realizarea
lucrării a fost efectuată în conformitate cu Ghidul privind perfectarea lucrărilor de licență aprobat
prin Hotărârea Comisiei de la Universitatea ,,Danubius” Galați.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a lucrării constă în faptul că reprezintă o cercetare
minuțioasă a activității organelor de stare civilă în determinarea naturii juridice și caracterelor
juridice ale atributelor de identificare ale persoanei fizice. Studiul efectuat conferă acestei
instituții o importanță deosebită, fiind tratată sub diverse aspecte: atât ca atribute (calități), cât și
ca înscrisuri (acte de stare civilă) de individualizare ale persoanei fizice.
Conținutul lucrării.Lucrarea conține introducere, trei capitole cu studiu de caz, concluzii,
propuneri de lege ferenda și note bibliografice.
Capitolul I: Subiectele de drept civil;
Capitolul II: Atributele De Identificare A Persoanei Fizice:Numele.Prenumele. Domiciliul
Reşedinţa persoanei fizice.
Capitolul III: Atributele de identificare a persoanei fizice:starea civilă a persoanei fizice.

7
 CAPITOLUL I
SUBIECTELE DE DREPT CIVIL

1.1. Persoanele fizice şi persoanele juridice

Potrivit art. 25 alin. (1) C. civ., „subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice". Cuvântul „persoană", folosit în text, provine din limba latină, unde persana
avea semnificaţia măştii pe care o foloseau actorii din teatrul antic pentru a interpreta diverse
roluri. Treptat, prinpersona a început să fie desemnat chiar rolul în sine, astfel încât se poate
susţine că prin cuvântul „persoană" se înţelege rolul jucat de indivizi în societate1.
Subiectele de drept civil sunt, aşadar, persoana fizică, adică „omul, privit individual, ca
titular de drepturi şi de obligaţii civile", şi persoana juridică, id est „orice formă de organizare
care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile2"
Calitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de a fi subiecte de drept civil,
capacitatea civilă a acestora şi mijloacele de ocrotire a persoanei fizice sunt reglementate în
Cartea I din Codul civil, intitulată „Despre persoane", precum şi în legi speciale.
Aşa cum s-a observat în doctrina mai veche, folosirea noţiunii „persoană în textele legale
citate nu are accepţiunea din vorbirea curentă, ci una tehnico-juridică: pe de o parte, această
accepţiune este mai largă decât în vorbirea curentă, în sensul că se referă nu numai la individ
(persoana fizică), ci şi la o entitate juridică (persoana juridică); pe de altă parte, are un sens mai
restrâns decât în vorbirea curentă, în sensul că nu se referă decât la raporturile sociale ale omului
sau entităţii juridice, supuse unei norme de drept (deci numai la raporturile juridice)”3.
În ceea ce priveşte calitatea de persoană fizică a omului, „fiinţa juridică" 4 se evidenţiază
nu numai în relaţiile de drept privat la care acesta participă, întrucât această calitate trebuie avută
în vedere şi în raporturile juridice de drept public, cum sunt cele de drept fiscal, de drept
administrativ, de drept penal etc. la care omul participă”5. Aşadar, persoana fizică este un subiect
de drept universal, putând participa la cele mai variate raporturi juridice. Ea intră în ,,raporturi
juridice pentru că urmăreşte realizarea unor scopuri personale, satisfacerea unor interese

1
G. Cornu, Vocabulaire juridique, PUF, Paris, 2011, p. 752.
2
Art. 25 alin. (2) şi (3) C. civ.
3
Tr. lonaşcu ş.a., Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 16.
4
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească S.A., Bucureşti, 1921, p. 48, citată şi în I.
Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 80.
5
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca,
2008, p. 83.
8
materiale şi spirituale, precum şi exercitarea unor obligaţii impuse de normele juridice sau
asumate prin acte juridice”6.
Astfel cum s-a opinat7, înţelesul juridic al cuvântului de „persoană" corespunde în
domeniul dreptului privat noţiunii de subiect al raporturilor juridice, de fiinţă susceptibilă de a fi
subiect de drepturi şi obligaţii. Acest singur înţeles ,,interesează ştiinţa dreptului, care nu se
ocupă de persoane decât numai cu privire la reglementarea raporturilor reciproce infinit de
variate, ce se nasc între ele”8.
Pentru a desemna calitatea omului de fiinţă juridică, legiuitorul nu s-a mărginit la a folosi
pur şi simplu cuvântul „persoană", ci a creat conceptul de „persoană fizică", făcând în acest mod
diferenţa faţă de persoana juridică - subiect de drept civil. Din această perspectivă, persoana
fizică este fiinţa umană privită prin prisma calităţii ei de virtual participant la raporturi juridice şi
de virtual titular de drepturi şi obligaţii. ,,Persoana fizică este o denumire convenţională dată
omului, ca entitate juridică”9. Ea ,,reprezintă suportul material al capacităţii juridice”10.
Într-o altă definiţie11, persoana fizică reprezintă fiinţa umană, care se ,,manifestă în drept
ca individ şi este titulară de drepturi şi obligaţii în raporturile juridice şi subiect al raporturilor
juridice, înzestrată cu drepturi şi obligaţii”12.
Este, de asemenea, învederat şi faptul că între persoana fizică şi capacitatea juridică există
o relaţie de tip formă-conţinut. Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a fi
subiect de drept, însă numai omul poate fi subiect de drept13. În reglementarea actuală, în dreptul
românesc, drepturile ,,recunoscute animalelor, în special celor de companie, nu reprezintă de fapt
decât obligaţii ale omului faţă de acestea şi faţă de comunitatea din care face parte; dacă
animalele ar fi subiecte de drept, drepturile acestora ar trebui să fie opuse celorlalte animale, ar
avea obligaţii corelative drepturilor lor, pe când drepturile recunoscute animalelor sunt, în
realitate, măsuri de protecţie a lor”14.
6
Ibidem.
7
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. AII Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 44.
8
C. Hamangiu, L Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. AII, Bucureşti, 1996, p.
133.
9
1. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2008, p. 84
10
Idem, p. 85.
11
Tr. lonaşcu ş.a., Tratat de drept civil, voi. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 16.
12
1. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2008, p. 83; C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală.
Persoanele - în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 61.
13
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2008, p. 83 şi urm. Autorii citaţi sesizează faptul că numai omul
poate fi subiect de drept, întrucât el este singurul în stare să creeze dreptul pentru sine şi pentru semenii săi, să
înţeleagă, să respecte şi să aplice normele juridice.
14
Idem, p. 84, nota de subsol nr. 1. Pentru o opinie contrară, a se vedea E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil
român, voi. II, Persoanele, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 12 şi urm.
9
 În doctrina franceză15, această opinie este împărtăşită şi se precizează faptul că omul este
singura fiinţă care are şi poate avea calitatea de subiect de drept, reglementarea fiind expresă.
Animalele sunt din ce în ce mai des protejate prin intermediul normelor, dar nu pot fi subiecte de
drept, deoarece nu pot fi titulare ale unor drepturi subiective.
Actualul Cod civil încadrează, de pildă, animalele sălbatice în categoria lucrurilor fără
stăpân atunci când prevede faptul că pot fi dobândite prin ocupaţiune „bunurile care, prin natura
lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din
bazinele piscicole naturale"16. A fortiori, aşadar, animalele de companie sau cele folosite pentru
diverse munci în gospodărie se încadrează în noţiunea de „bunuri", putând fi înstrăinate prin acte
juridice de către proprietar, întrucât legiuitorul Codului civil actual defineşte în art. 535 bunurile
ca fiind „lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial"17.
Cu toate că omul privit individual este principalul destinatar al reglementărilor de drept
civil, chiar de drept privat, în general, s-a observat în doctrina de specialitate 18şi faptul că
participarea la viaţa juridică a acestuia doar în calitate de simplu individ s-a dovedit insuficientă
pentru satisfacerea nevoilor umane, odată cu creşterea complexităţii relaţiilor sociale. Astfel, în
orice legislaţie cu un oarecare grad de dezvoltare, organizarea socială şi dezvoltarea vieţii
comerciale au obligat legiuitorul să recunoască existenţa unor subiecte de drept abstracte,
distincte de persoanele fizice privite individual. Ne referim, desigur, la persoanele juridice.
Cu privire la această categorie distinctă de subiecte de drept, în doctrina românească, de-a
lungul timpului, noţiunii de „persoană juridică" i s-au dat o multitudine de înţelesuri. Astfel, se
arată că „prin persoană morală, juridică sau civilă se înţelege o fiinţă abstractă, intelectuală,
creată prin ficţiunea legii"19 sau că persoana juridică este „rezultatul unei nevoi reale, consacrat
prin procesul de diferenţiere şi de sinteză socială, de diviziune a puterilor care constituie esenţa
vieţii"20.
Totodată, în doctrină, persoana juridică este ,,considerată şi ca o colectivitate umană
(formată prin gruparea mai multor indivizi sau prin asocierea - între ele sau cu asemenea indivizi

15
Ph. Malaurie, Leşpersonnes. Leş incapacites, Ed. Cujas, Paris, 1999, p. 19.
16
Art. 941 alin. (2) C. civ.
17
Codul civil de la 1864 califica animalele drept bunuri mobile, prevăzând în art. 473 următoarele: „Sunt mobile prin
natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la altul atât acele care se mişcă de sine precum sunt animalele,
precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât prin o putere străină, precum sunt lucrurile neînsufleţite".
18
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2008, p. 248 şi autorii citaţi.
19
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. I, Ed. Tipografiei Ziarului
„Curierul Judiciar", Bucureşti, 1906, p. 256, citat în C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a
3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 384.
20
Ibidem, citând pe M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. AII Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 50.
10
- a unor grupări de oameni preexistente), care are capacitatea de subiect de drept distinct, dacă se
bucură de o organizare de sine stătătoare şi de un patrimoniu propriu, afectat realizării unui
anume scop, în acord cu interesul obştesc”21.
În doctrina contemporană se ,,renunţă la definirea persoanei juridice ca un colectiv de
oameni, se face chiar o critică a acestor definiţii, deoarece în realitatea curentă există şi persoane
juridice individuale, cum ar fi societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, deşi predomină
persoanele juridice care sunt subiecte colective de drept”22.
Unii autori arată şi faptul că persoana juridică este o tehnică juridică, prin intermediul
căreia îi este atribuită calitatea de subiect de drept unei entităţi distincte, constituită facultativ de
către una sau mai multe persoane fizice sau juridice, în formele şi în condiţiile prevăzute de
lege23.
În privinţa persoanelor juridice, autorii citaţi arată şi faptul că ,,dobândirea calităţii de
subiect de drept este condiţionată de îndeplinirea formalităţilor legale de constituire şi de
publicitate, în acest sens, nu este destul ca o asociaţie particulară să se constituie, pentru a fi ipso
facto o persoană juridică. Această calitate nu o dobândeşte decât prin îndeplinirea anumitor
formalităţi, naşterea persoanei juridice fiind condiţionată de un control al anumitor autorităţi
publice”24.
În cele ce urmează, ne vom referi pe larg la persoana fizică, urmând ca persoana juridică -
subiect de drept civil să fie tratată ulterior, în capitole anume destinate.

1.2. Persoana fizică -capacitatea de folosinţă

Participarea la raporturi juridice a persoanelor are loc ca urmare a reglementării prin
norme juridice a posibilităţii de a avea sau de a dobândi drepturi şi obligaţii. Aptitudinea de a
avea drepturi şi obligaţii juridice se numeşte capacitate juridică şi există numai în temeiul legii şi
în limitele fixate de aceasta, întrucât prin norma juridică se reglementează atât momentul de la
care se dobândeşte capacitatea, limitele capacităţii, conţinutul acesteia (drepturile şi obligaţiile ce
formează conţinutul raportului juridic), cât şi durata capacităţii. Capacitatea juridică este însăşi
premisa calităţii de subiect de drept a persoanelor, deoarece „în lipsa ei nu ar fi posibilă
participarea oamenilor sau a organizaţiilor acestora la relaţiile sociale reglementate de drept"25.
21
M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, voi. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 355.
22
C.T. Ungureanu, op. cit., 2016, p. 384.
23
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 252.
24
C. Hamangiu, L Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. I, p. 517.
25
N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 220. Autorul citat arată şi faptul
că „subiectele de drept (persoana sau organizaţiile acesteia), dispunând de capacitate juridică, nu apar în mod
11
 Capacitatea civilă sau capacitatea de drept civil este partea capacităţii juridice,
recunoscută tuturor persoanelor şi care constă în aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a fi
titulară de drepturi şi obligaţii civile (capacitate de folosinţă), precum şi de a exercita, respectiv a
îndeplini drepturi şi obligaţii civile (capacitate de exerciţiu).
Aşa cum se arată în doctrină 26, „capacitatea de folosinţă este cea care face din individul
uman subiect de drept; avem de-a face cu o categorie juridică ce are vocaţia de a explica tehnic
cum se poate ca orice om să fie titular de drepturi şi obligaţii juridice. Prin urmare, capacitatea de
folosinţă nu e un simplu instrument tehnic, dezvoltat în conexiune cu actul juridic, ci o categorie
juridică esenţială, care face posibilă comprehensiunea juridică a omului ca subiect de drept. Lipsa
capacităţii de folosinţă valorează negarea personalităţii juridice a omului, transformarea acestuia
în obiect sau în marionetă juridică. Capacitatea de folosinţă nu e decât sinonimul fiinţei juridice a
omului, fiinţă care există de la naştere până la moarte".
Codul civil actual defineşte capacitatea de folosinţă a persoanei fizice în art. 34, potrivit
căruia: „Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile".
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este, conform prevederilor art. 34 C. civ. şi
definiţiilor formulate în doctrină27, acea parte a capacităţii civile care constăÎn aptitudinea
persoanei fizice (a omului, ca subiect individual de drept civil) de a avea drepturi şi obligaţii
civile.
Capacitatea de folosinţă este o instituţie juridică aparte, complexă, ce „nu se confundă cu
drepturile şi obligaţiile persoanei şi nici cu regimul acestor drepturi, regim care diferă de la un
drept la altul sau de la o categorie de drepturi la alta, inclusiv prin aceea că recunoaşterea
drepturilor este condiţionată de lege, fie de calitatea de cetăţean, fie de calitatea de comerciant, de
avocat, fie de o altă calitate specială; iar imunităţile şi incompatibilităţile fac parte din „statutul"
unei anumite funcţii şi, ca atare, nu sunt nicidecum expresia unei capacităţi ori incapacităţi
speciale de folosinţă"28.

automat ca purtătorii unor drepturi şi obligaţii concrete în raporturi juridice determinate; ei apar ca titularii f acuităţii
recunoscute de lege de a avea drepturi şi obligaţii în viitor". N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a
dreptului, ed. a 2-a, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 273.
26
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2008, p. 418.
27
C. Stătescu, Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 22; E. Lupan, Drept civil Persoanele,
Universitatea din Cluj-Napoca, 1988; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere
28
1. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2008, p. 94.
12
 Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este reglementată în primul rând de Constituţia
României29, de Codul civil, precum şi de alte legi speciale, între care Legea nr. 18/1991 a
fondului funciar30, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ 31etc. De asemenea,
dispoziţii cu privire la ,,capacitatea de folosinţă a persoanei fizice regăsim şi în alte izvoare de
drept civil, de data aceasta în reglementări internaţionale cu privire la drepturile omului, care,
după cum este îndeobşte cunoscut, au prioritate: Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice ale omului, ratificat de România prin Decretul nr. 212/197” 32, şi Convenţia internaţională
privind drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/199033.

1.2.1. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Capacitatea de folosinţă este premisa capacităţii de exerciţiu şi se caracterizează prin
universalitate, intangibilitate, inalienabilitate, legalitate, egalitate şi generalitate34.
În dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă „Şansa" S.R.L.,
Bucureşti, 1993, p. 254. „Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice constă în aptitudinea acesteia
de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile"35.
Întrucât caracterele juridice ale capacităţii sunt reglementate prin norme juridice cuprinse
în Titlul I al Codului civil actual, intitulat „Dispoziţii generale", acestea sunt valabile în privinţa
întregii capacităţi civile a persoanelor, inclusiv în privinţa capacităţii de exerciţiu. De aceea, le
vom prezenta în cele ce urmează prin referire la ceea ce numim „capacitatea civilă".
Universalitatea capacităţii civile este reglementată în art. 28 alin. (1) C. civ., potrivit
căruia: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor". Aşadar, fără discriminare, toate
persoanele beneficiază de capacitate civilă. Omului, principalul subiect de drept, inclusiv de drept
civil, i se recunoaşte această capacitate pe parcursul vieţii sale, fără alte condiţionări; în schimb,
în cazul persoanei juridice, capacitatea civilă este condiţionată de constituirea sa valabilă sau de

29
Spre exemplificare, art. 15 alin. (1) din Constituţia României prevede că: „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea".
30
Republicată în M. Of. nr. l din 5 ianuarie 1998.
31
Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
32
Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale şi a Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost publicat în B. Of. nr. 146
din 20 noiembrie 1974.
33
Legea nr. 18 din 27 septembrie 1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului a fost publicată
în M. Of. nr. 109 din 28 septembrie 1990.
34
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 255 şi urm.; T. Ţiclea, Dispoziţii generale în materia persoanelor, în Noul Cod civil.
Studii şi comentarii. Volumul I. Cartea I şi Cartea a II-a (art. 1-534), coordonator M. Uliescu, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 157 şi urm.
35
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 399
13
înregistrarea potrivit legii. Caracterul universal al capacităţii civile este consacrat şi de art. 16 din
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.
Intangibilitatea capacităţii civile este prevăzută în art. 29 alin. (1) C. civ.: „Nimeni nu
poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de
exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege"36. Suntem de părere că aceste
dispoziţii, corelate cu prevederile constituţionale, trebuie interpretate în sensul că nicio persoană
nu poate fi lipsită, nici chiar prin lege şi nici chiar în situaţii excepţionale, de capacitatea de
folosinţă; în schimb, în atare condiţii, capacitatea de exerciţiu poate fi limitată sau chiar
înlăturată: existenţa drepturilor este perpetuă, dar exerciţiul acestora poate fi îngrădit sau înlăturat
prin lege.
Inalienabilitatea capacităţii civile reiese din prevederea cuprinsă în art. 29 alin. (2) C.
civ., care stipulează faptul că „nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de
folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu". Potrivit dispoziţiei legale, nu se poate dispune, în
totalitate, nici prin acte cu titlu oneros, nici prin acte cu titlu gratuit, de aptitudinea de a avea sau
de a exercita drepturi şi obligaţii civile. Doctrina de specialitate este constantă în acest sens,
deoarece s-a susţinut faptul că „orice persoană îşi poate înstrăina un anumit drept sau anumite
drepturi, cu excepţia celor declarate de lege incesibile, dar nimeni nu îşi poate înstrăina, nici în
întregime, nici în parte, însăşi aptitudinea de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, nici nu
poate renunţa la aceasta în favoarea altuia, nici n-o poate abandona"37.
Legalitatea capacităţii civile este principiul potrivit căruia existenţa, conţinutul şi limitele
capacităţii civile sunt reglementate numai prin lege, nu şi prin voinţa subiectelor de drept 38.
Astfel, potrivit art. 15 alin. (1) din Constituţia României, „cetăţenii beneficiază de drepturile şi
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea", iar în
temeiul art. 28 C. civ., „(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. (2) Orice

36
Potrivit art. 53 alin. (1) din Constituţia României, „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns
numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor
unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav". Suntem de părere că, în condiţiile
art. 53 alin. (1) din Constituţie, restrângerea exerciţiului drepturilor civile poate fi făcută numai prin lege organică,
pentru motivele strict şi limitativ reglementate în legea fundamentală. Subliniem, totodată, faptul că este vorba
despre exercitarea drepturilor, atribut al capacităţii de exerciţiu, iar nu despre existenţa drepturilor, la care se referă
capacitatea de folosinţă. Mai mult, restrângerea capacităţii de exerciţiu trebuie să fie compatibilă cu cerinţele unei
societăţi democratice, să fie necesară, să fie proporţională cu situaţia care a generat-o şi, credem noi, să aibă un
caracter temporar, adică să înceteze în momentul în care au încetat cauzele care au determinat luarea acestei măsuri,
în toate situaţiile, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi nu trebuie să aducă atingere însăşi
existenţei dreptului sau a libertăţii [art. 53 alin. (2) din Constituţie].
37
Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 170.
38
E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român. Vol. II. Persoanele, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 28.
14
persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de
exerciţiu".
Egalitatea capacităţii civile este un caracter ce reflectă în această materie aplicarea
principiului fundamental în dreptul civil al egalităţii în faţa legii civile, potrivit căruia „rasa,
culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală,
opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o
categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie
similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile" (art. 30 C. civ.) 39. Prevederea din Codul
civil este în concordanţă cu art. 16 alin. (1) din Constituţie, în temeiul căruia „cetăţenii sunt egali
în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări", cu dispoziţiile O.G. nr.
137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare 40, dar şi cu pactele
internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România. Astfel, spre exemplu, potrivit
art. 3 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, „statele părţi la
prezentul pact se angajează să asigure dreptul egal al bărbaţilor şi al femeilor de a se bucura de
toate drepturile civile şi politice enunţate în prezentul pact". De asemenea, în temeiul art. 14 din

39
În jurisprudenţă s-a decis că violarea principiului egalităţii există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor
cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit
prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (Curtea Constituţională, Decizia nr. 107/1995, publicată în M. Of. nr.
85 din 26 aprilie 1996, citată şi în T. Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţă constituţională, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 20). într-o altă speţă s-a mai decis ca prevederile art. 16 alin. (1) coroborate pe cele
ale art. 4 alin. (2) din Constituţie au în vedere discriminările prohibite, nu şi pe cele admisibile, vizează deci
„discriminarea negativă", nu şi „discriminarea pozitivă", ţinând seama de specificitatea unor situaţii sau de scopul
realizării unei justiţii distributive, pentru a anula sau pentru a diminua inegalităţile obiective. Totodată, textele
constituţionale arătate vizează egalitatea între cetăţeni cât priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor
drepturi, nu identitatea în tratament juridic cât priveşte exercitarea sau realizarea acelor drepturi. Astfel se explică
nu numai admisibilitatea unui tratament juridic diferit şi privilegiat faţă de anumite categorii de persoane, dar şi
necesitatea lui (Curtea Constituţională, Decizia nr. 27/1996, publicată în M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, în T.
Toader, op. cit., 2011, p. 21). Aşa cum se mai reţine în doctrină şi jurisprudenţă, este creată o discriminare vădită
prin includerea, în statutul care reglementează organizarea şi exercitarea unei profesii, a unor dispoziţii care
limitează accesul în acea profesie în funcţie de vârstă, fiind vătămat în acelaşi timp dreptul la libera exercitare a
unei profesii, garantat şi ocrotit de Constituţia României. Repararea prejudiciului adus drepturilor nepatrimoniale
se poate face prin acordarea de daune morale, care se stabilesc, în lipsa unor criterii legale de determinare, prin
aprecierea criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv,
importanţa valorilor legale, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele
vătămării. Toate aceste criterii se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă,
corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs. De asemenea, este de reţinut că nici Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci
judecă în echitate (ICCJ, s. civ. şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 2328/2010, pe www.scj.ro).
Asigurarea egalităţii în drepturi a persoanelor este realizată şi prin mijloace de drept penal. Astfel, în temeiul art. 297
alin. (2) C. pen., care sancţionează abuzul în serviciu „cu aceeaşi pedeapsă (închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică) se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de
inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică,
avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA".
40
Republicată în M. Of. nr. 166 din 7 martie 2014.
15
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, denumit marginal „Interzicerea discriminării",
„exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere,
naştere sau orice altă situaţie", iar potrivit art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, denumit marginal „Nediscriminarea": „(1) Se interzice discriminarea de orice fel,
bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile
genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o
minoritate naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală. (2) în domeniul
de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, se interzice orice
discriminare pe motiv de cetăţenie".
Potrivit doctrinei41 , acest principiu este aplicabil în toate ,,ramurile de drept. In dreptul
civil, având în vedere metoda specifică de reglementare, adică aceea a egalităţii între subiectele
raporturilor juridice civile, acest principiu se traduce prin faptul că persoanele fizice şi juridice au
o egală capacitate juridică, o egală aptitudine de a avea drepturi şi obligaţii şi au o posibilitate
egală de a exercita aceste drepturi sau, altfel spus, în faptul că toate persoanele se bucură, fără
nicio discriminare, de aceeaşi vocaţie, generală şi abstractă, de a avea orice drept şi orice
obligaţie de natură civilă, în acelaşi timp însă, mijloacele de ocrotire a acestei egalităţi aparţin nu
numai dreptului civil, ci şi dreptului penal”42.
Generalitatea capacităţii civile a fost evidenţiată în doctrină prin raportare la capacitatea
de folosinţă, adică la „aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea toate drepturile şi
obligaţiile civile"43. Potrivit art. 34 C. civ., „capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de
a avea drepturi şi obligaţii civile"; aşadar, legiuitorul s-a referit la drepturi şi obligaţii în general,
fără a face vreo distincţie anume sau, cum s-a mai opinat” 44, generalitatea capacităţii civile de
folosinţă a persoanei fizice este acel caracter care constă în faptul că prin ea se exprimă
aptitudinea generală şi abstractă de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. Acest caracter
juridic se deduce din însăşi definiţia legală a capacităţii civile. Prin urmare, dacă legea nu
41
C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 10 şi urm.
42
T. Ţiclea, op. cit., pp. 160-161. Se mai arată în doctrină şi faptul că „din caracterul egalităţii capacităţii de folosinţă
reiese că acele caracteristici personale (rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul
sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, averea, originea socială,
gradul de cultură etc.) asupra cărora individul nu are un control sau are un control slab şi care nu reflectă meritele sau
capacităţile sale nu pot influenţa aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii" (I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil.
Persoanele, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 27).
43
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 256.
44
G. Boroi, op. cit., 2010, p. 399.
16
distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere
debemus).

1.2.2.Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

1.2.2.1. Regula aplicabilă cu privire la începutul capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice
Este consacrată în art. 35 C. civ., potrivit căruia capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
începe la naşterea persoanei.
Dovada datei naşterii se face cu certificatul de naştere 45. Data naşterii este diferită, de
regulă, de data la care copilul nou-născut a fost înregistrat, declarat. Astfel, indiferent dacă
înregistrarea s-a făcut în termen sau, dimpotrivă, a existat o ,,declarare tardivă a naşterii copilului,
data la care s-a născut persoana se completează în rubrica specială, în care se trec anul, luna şi
ziua. Certificatul medical constatator al naşterii, atât pentru nou-născutul viu, cât şi pentru fătul
născut mort, se întocmeşte pe formularul-tip, care va trebui să poarte număr de înregistrare, data
completării, data certă a naşterii, sigiliul/ştampila unităţii sanitare emitente, semnătura şi parafa
medicului obstetrician care a asistat, a supravegheat sau a constatat naşterea. Naşterea se trece şi
în registrul de naşteri al unităţii medicale. Declararea şi înregistrarea naşterii la starea civilă se fac
de către părinţi în termenele prevăzute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă”46.
Declararea naşterii se face în termen de 30 de zile pentru copilul născut viu şi în termen
de 3 zile pentru copilul născut mort. Termenele se socotesc de la data naşterii, în cazul în care
copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 30 de zile, declararea naşterii se face în
termen de 24 de ore de la data decesului. Pentru copilul născut mort se întocmeşte numai actul de
naştere.

45
Eliberarea certificatului de naştere este legată de condiţia ca fătul să se nască viu. Dacă s-a născut mort, fătul nu va
dobândi capacitate de folosinţă şi, prin urmare, nu este subiect de drept. Potrivit Ordinului ministrului sănătăţii nr.
359/2012 privind criteriile de înregistrare şi declarare a nou-născutului (publicat în M. Of. nr. 237 din 9 aprilie
2012), copilul „este declarat născut viu dacă prezintă după expulzie sau extragere unul dintre următoarele semne de
viaţă: respiraţie spontană, activitate cardiacă (pulsaţii ale cordonului ombilical) ori contracţia voluntară a unui
muşchi". Prin urmare, legea nu cere ca acesta să fie viabil, în vederea stabilirii dacă fătul s-a născut viu, se efectuează
o serie de expertize medico-legale, dar, cum s-a observat deseori în doctrina şi jurisprudenţa dreptului civil, de
multe ori, se recurge doar la proba docimaziei (prin care se urmăreşte a se dovedi prezenţa aerului în plămâni).
46
Republicată în M. Of. nr. 339 din 18 mai 2012, Legea nr. 119/1996 a fost modificată ultima dată prin O.U.G. nr.
33/2016 (M. Of. nr. 488 din 30 iunie 2016). în cazul în care părinţii nu pot face acest lucru, spitalul în care a avut loc
naşterea are obligaţia de a declara şi înregistra naşterea la starea civilă în termenele prevăzute de lege. Răspunderea
pentru îndeplinirea acestei obligaţii revine medicului şef de secţie obstetrică-ginecologie.
17
 După împlinirea termenului de 30 de zile, prevăzut la art. 14 1 alin. (1) din legea sus-
menţionată, întocmirea actului de naştere se face la cererea scrisă a declarantului, cu aprobarea
primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul, cu avizul
conform al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanelor sau, după caz, al
Direcţiei Generale de Evidenţă a Persoanelor a Municipiului Bucureşti, înregistrarea naşterii se
realizează în termen de 90 de zile de la data solicitării.
Are obligaţia de a face declaraţia de naştere oricare dintre părinţi, iar dacă, din diferite
motive, aceştia nu o pot face, obligaţia declarării revine medicului, persoanelor care au fost de
faţă la naştere, asistentului social sau, după caz, persoanei cu atribuţii de asistenţă socială din
unitatea sanitară în care a avut loc naşterea sau oricărei persoane care a luat cunoştinţă despre
naşterea.

1.2.2.2. Excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă de către persoana fizică de la data

concepţiei
Consacrată şi în reglementarea anterioară în Codul civil de la 1864, şi în Decretul nr.
31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice 47, dobândirea capacităţii de folosinţă
din momentul concepţiei are în vedere numai drepturile copilului conceput, nu şi asumarea
obligaţiilor civile. ,,Prin excepţie şi printr-o ficţiune juridică de la regula potrivit căreia
capacitatea de folosinţă se dobândeşte de la naştere, copilul conceput se consideră ca născut când
este vorba de interesul său, pentru ca, prin faptul unei naşteri tardive, să nu fie lipsit de drepturile
ce i s-ar fi cuvenit dacă s-ar fi născut mai devreme, în vechiul drept românesc şi în toate
legislaţiile, principiul era formulat sub maxima infans conceptus pro nato habetur, quotiens de
commodis eius agitur (copilul conceput se consideră ca fiind născut ori de câte ori este vorba de
interesele lui)”48.
În reglementarea actuală, potrivit art. 36 C. civ., „drepturile copilului sunt recunoscute de
la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu". Acelaşi principiu se aplică şi în privinţa
capacităţii succesorale a persoanei fizice, în temeiul art. 957 C. civ., potrivit căruia, „o persoană
poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii".,,Reţinem din dispoziţiile citate că
este suficient ca fătul să se nască viu, nefiind necesar să fie şi viabil. Dovada că s-a născut un

47
Publicat în B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954.
48
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil, vol. I, Atelierele grafice Socec & Co., Bucureşti,1926, p. 134.
18
copil viu se face cu toate mijloacele de probă medico-legale de care dispune ştiinţa în acest
moment”49.
Codul civil reglementează timpul legal al concepţiei în art. 412 alin. (1), astfel că, potrivit
legii, „intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului
este timpul legal al concepţiunii". Acest termen se calculează zi cu zi. Perioada legală de
concepţie a copilului este cuprinsă între a 300-a şi a 180-a zi înainte de naşterea copilului. Dacă
această perioadă, o parte a acesteia sau numai o zi se situează în timpul căsătoriei, înseamnă că
acel copil a fost conceput în timpul căsătoriei. Pentru a afla timpul legal al concepţiei se porneşte
de la ziua naşterii copilului înapoi până la 180 de zile, iar de la a 180-a zi până la a 300-a zi se
întinde perioada concepţiei copilului. Nu se ia în calcul ziua în care începe să curgă termenul,
deoarece art. 412 alin. (1) C. civ. se referă la ziua „dinaintea naşterii copilului", dar se socoteşte
ziua de împlinire a termenului. Diferenţa dintre cele două intervale este de 121 de zile. Dacă cel
puţin o zi din acest interval se situează în timpul căsătoriei, copilul este conceput în timpul
căsătoriei şi beneficiază de prezumţia de paternitate.
Totuşi, prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o
anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la art. 412 alin. (1) C. civ. sau chiar în afara
acestui interval”50.
Prevederea din Codul civil creează două prezumţii:
- ,,o prezumţie în ceea ce priveşte determinarea timpului legal al concepţiunii -prezumţia
celei mai lungi gestaţii (de 300 de zile) şi a celei mai scurte (de numai 180 de zile), considerată în
doctrina anterioară actualului Cod civil ca fiind irefragabilă (juris et de jure)”51;
- o prezumţie cu privire la faptul că era posibilă concepţiunea copilului în oricare dintre
zilele intervalului cuprins între a 300-a zi şi a 180-a zi dinaintea naşterii, prezumţie relativă (juris
tantum).
Potrivit art. 412 alin. (2) C. civ., aceste prezumţii pot fi răsturnate prin dovedirea, prin
mijloace de probă ştiinţifice 52, a faptului că era posibilă concepţiunea copilului numai într-o
anumită perioadă din acest interval de timp sau chiar în afara lui.

49
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, pp. 258-259.
50
Art. 412 alin. (2) C. civ.
51
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, pp. 259-260.
52
Este vorba, în opinia noastră, în primul rând de expertiza medico-legală, ceea ce nu contravine prevederilor din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind respectarea şi ocrotirea vieţii
intime, familiale şi private (Curtea Constituţională, Decizia nr. 983/2008, publicată în M. Of. nr. 715 din 21
octombrie 2008). Pot fi folosite însă şi alte mijloace de probă.
19
 Pornind de la această prevedere din Codul civil, doctrina recentă a evidenţiat caracterul
relativ al ambelor prezumţii53 şi faptul că, „prin urmare, prezumţia timpului legal al concepţiei nu
mai este irefragabilă, ci corespunde situaţiilor care apar în practică drept rezultat al progresului
ştiinţei medicale. Astfel, faptul că dataconcepţiei poate fi situată în afara intervalului de 121 de
zile se datorează reproducerii umane asistate medical, când concepţia poate avea loc chiar cu ani
înainte de implantarea embrionului în corpul mamei"54.
Prevederea din art. 36 C. civ. instituie, cum arătam anterior, excepţia dobândirii de către
persoana fizică a capacităţii de folosinţă în mod anticipat, de la data concepţiunii copilului, cu
condiţia ca acesta să se nască viu. ,,Această situaţie specială în care se dobândeşte capacitatea de
folosinţă a fost cunoscută şi în dreptul roman (infans conceptus pro nato habetur quotiens de
commodis eius agitur - „copilul conceput se socoteşte născut când e vorba de drepturile sale").
Capacitatea de folosinţă anticipată a persoanei fizice” 55 este recunoscută de lege cu condiţia
îndeplinirii cumulative a următoarelor cerinţe:
- ,,copilul să se nască viu; această condiţie a fost calificată în doctrină ca fiind o condiţie
rezolutorie în privinţa capacităţii de folosinţă dobândită anticipat, deoarece, dacă s-a născut mort,
copilul pierde, cu efect retroactiv, toate drepturile dobândite pe parcursul gestaţiei”56;
- să fie vorba despre drepturi, nu despre obligaţii ale copilului.
,,Aşadar, după cum se poate observa, capacitatea de folosinţă anticipată este, deopotrivă,
condiţionată şi limitată”57.
Cu privire la necesitatea care a consacrat această ficţiune juridică, în doctrină s-a arătat
faptul că, „dacă în timpul sarcinii mamei, soţul acesteia decedează, în lipsa prevederii care ia în
considerare, ca subiect de drept, şi pe copilul nenăscut, dar conceput, acesta ar fi trebuit să fie

53
E. Chelaru, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p.
20; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, ed. a 3-a, revăzută şi
adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 144 şi autorii acolo citaţi; I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu,
Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 98-101.
54
C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, pp. 324-325.
A se vedea şi S. Guţan, Reproducerea umană asistată medical şi filiaţia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 68:
„ această modalitate de reglementare este bine-venită, ea rezolvând şi problema copiilor concepuţi prin RUAM
(reproducere umană asistată medical) cu crioconservarea preembrionilor înainte de a fi transferaţi în corpul mamei",
citat în C.T. Ungureanu, op. cit., 2016, p. 325.
55
Există, în temeiul art. 205 alin. (3) C. civ., şi o capacitate de folosinţă anticipată a persoanei juridice, dar, spre
deosebire de persoana fizică, persoana juridică dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii în scopul înfiinţării sale
valabile: „Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) (persoanele juridice care au obligaţia
înregistrării), chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în
măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil".
56
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 259; T. Ţiclea, op. cit., pp. 191-192.
57
L Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2008, p. 99.
20
exclus de la moştenirea tatălui său, ceea ce ar crea o gravă injustiţie" 58. Deşi autorul citat se
referea la prevederi din Codul familiei, abrogate în prezent, în temeiul art. 36 C. civ., suntem de
părere că aceste opinii sunt încă de actualitate. Mai mult, regula infans conceptus, calificată şi
drept ficţiune juridică59, poate fi aplicată şi în privinţa actelor juridice prin care copilul conceput
dobândeşte drepturi civile, spre exemplu, donaţia60, însă, aşa cum în mod just s-a opinat61, art. 36
C. civ. se referă la acele drepturi ale copilului conceput care au fost create înaintea naşterii sale.
Aşadar, regula infam conceptus „nu dă copilului dreptul de a se naşte sau de a nu se naşte"62.
Capacitatea de folosinţă anticipată va deveni o capacitate de folosinţă obişnuită a
persoanei fizice după naşterea copilului şi va exista pe parcursul vieţii acestuia.

1.3. Persoana fizică - capacitatea de exercițiu

Codul civil actual defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind „aptitudinea persoanei de a
încheia singură acte juridice civile" (art. 37 C. civ.). Aşa cum s-a observat în doctrină 63, faţă de
reglementarea din art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 (în prezent, abrogat) 64, care definea
capacitatea de exerciţiu drept „capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţiile, săvârşind acte juridice", actuala reglementare cuprinde diferenţe de fond.
Astfel, art. 37 C. civ. se referă numai la capacitatea deplină de exerciţiu, de vreme ce
reglementează capacitatea persoanei de a încheia, singură, acte juridice.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă este definită în art. 41 C. civ. Apoi, referindu-se la „acte
juridice civile", Codul nu include în capacitatea de exerciţiu aptitudinea de a săvârşi fapte juridice
licite, spre exemplu, gestiunea de afaceri, plata nedatorată etc., sau ilicite65.

58
C. Stătescu, op. cit., 1970, p. 51, Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 259.
59
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, ed. a 3-a, revăzută şi
adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 141.
60
Pentru o opinie similară, E. Chelaru, Drept civil Persoanele în reglementarea noului Cod civil, ed. a 4-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2016, p. 21.
61
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, pp. 144-145.
62
Ibidem. Pentru o opinie diferită, I. Dojana, Dreptul subiectiv, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 111-112.
Autorul consideră că a doua excepţie de la regula potrivit căreia naşterea personalităţii juridice este aceea referitoare
la momentul temporal al naşterii fizice a persoanei umane este, în afara regulii infans conceptus, incriminarea
avortului intenţionat sau a avortului spontan intervenit ca urmare a violenţelor împotriva mamei. Prin această
incriminare se dă, în opinia autorului, o recunoaştere a personalităţii juridice a fătului, care se bucură, mai înainte de
naştere, de beneficiul dreptului subiectiv la viaţă şi la siguranţă a persoanei.
63
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2013, p. 129; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 206.
64
Potrivit art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, „capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice".
65
Cum se arată în doctrină, capacitatea de exerciţiu, aşa cum este reglementată în art. 37 C. civ., „este străină de
faptele juridice şi în special de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii. Specifică acestora le este, capacitatea
delictuală" (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2013, p. 131).
21
 În doctrină s-au formulat mai multe definiţii ale capacităţii de exerciţiu, însă definiţia pe
care o reţinem este următoarea:
„Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile a omului
care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi
executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile"66.
,,Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se întemeiază pe două premise, şi anume
premisa existenţei capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, recunoscută în mod universal tuturor
oamenilor, şi premisa existenţei discernământului, influenţat de vârsta şi de sănătatea psihică a
omului”67.
,,Ţinând cont de aceste premise, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice poate fi de mai
multe feluri sau poate avea mai multe faze”68:
-faza lipsei totale a capacităţii de exerciţiu (minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi
persoanele puse sub interdicţie);
-faza capacităţii de exerciţiu restrânse (minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani);
-faza capacităţii depline de exerciţiu (persoanele care au atins vârsta majoratului, de peste
18 ani).

1.3.1. Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se caracterizează prin universalitate, legalitate,
generalitate, inalienabilitate, intangibilitate şi egalitate, întocmai ca şi capacitatea de folosinţă,
întrucât aceste caractere juridice au fost analizate anterior, în capitolul destinat capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice, nu vom reveni asupra lor.

1.3.2. Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice

1.3.2.1. Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu
Potrivit art. 43 alin. (1) C. civ., „în afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate
de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc"69.

66
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 281.
67
Ibidem. E. Chelaru, op. cit., 2016, p. 77.
68
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 282; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 206.
69
C. Turianu, Repertoriu de practică judiciară civilă. Vol. I. Drept civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2011, p. 232).
22
 Textul legal instituie o măsură de protecţie a intereselor acestor persoane, care, din cauza
lipsei totale a discernământului, nu au prefigurarea mentală a efectelor actelor juridice pe care
urmează să le încheie. Enumerarea din textul legal precitat este limitativă, în sensul că, pe de o
parte, nu pot fi instituite alte incapacităţi prin actejuridice, iar, pe de altă parte, din folosirea
expresiei „în afara altor cazuri prevăzute de lege" reiese faptul că, în condiţiile Codului civil (lege
generală) sau ale unei legi speciale, pot fi instituite incapacităţi de exerciţiu depline. Ne referim
aici la interdicţia de a încheia anumite acte juridice, personal sau prin reprezentant.
Prevederi similare există şi în materie contractuală, astfel că, potrivit art. 1180 C. civ.,
„poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie
anumite contracte", în timp ce, în temeiul art. 1181 C. civ., regulile privitoare la capacitatea de a
contracta sunt cele prevăzute în Cartea I a Codului civil, intitulată „Despre persoane", la care ne-
am referit anterior.
,,Lipsirea de capacitatea de exerciţiu apare ca o măsură de protecţie a persoanei faţă de
propriile sale acte. Aceasta, deoarece atât minorii care nu au împlinit 14 ani, cât şi cei puşi sub
interdicţie sunt, de regulă, lipsiţi de discernământ - cei dintâi datorită vârstei fragede, iar ceilalţi
datorită alienaţiei ori debilităţii mintale - şi, în consecinţă, fără să-şi dea seama, neavând
reprezentarea urmărilor acţiunilor lor, pot încheia acte juridice care să le fie defavorabile”70.

1.3.2.2. Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu

Denumită în doctrină şi „reprezentarea incapabililor" 71, reprezentarea legală a persoanelor
fizice lipsite de capacitate de exerciţiu este modalitatea prin care o persoană cu capacitate deplină
de exerciţiu, în calitate de reprezentant, încheie acte juridice în numele şi pe seama celui
reprezentat.
În această materie, reprezentarea este reglementată în art. 43 alin. (2) teza întâi C. civ.,
care prevede faptul că, „pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în
numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege".
Din aceste prevederi rezultă caracterul general al acestui tip de reprezentare, în sensul că
reprezentantul legal poate încheia, în principiu, orice fel de acte juridice în numele persoanei
incapabile, precum şi faptul că este exclusă reprezentarea convenţională a minorului şi a
interzisului judecătoresc. Chiar dacă pentru anumite acte juridice este nevoie de autorizarea
instanţei de tutelă sau de avizul consiliului de familie, acest tip de reprezentare nu devine, în
70
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2008, p. 152.
71
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 209.
23
aceste cazuri, specială. Nu este permisă, totodată, în vederea reprezentării, încheierea de contracte
de mandat, spre exemplu, între reprezentant şi incapabil.
Au calitatea de reprezentanţi legali părinţii, tutorele minorului şi tutorele celui pus sub
interdicţie judecătorească, precum şi curatorul minorului sub 14 ani, după cum urmează:
- potrivit art. 501 alin. (1) C. civ.: „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra
bunurile copilului lor minor, precum şi de a-1 reprezenta în actele juridice civile ori de a-i
încuviinţa aceste acte, după caz";
- potrivit art. 143 C. civ.: „Tutorele are îndatorirea de a-1 reprezenta pe minor în actele
juridice, dar numai până când acesta împlineşte vârsta de 14 ani"; reprezentarea legală a
minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani de către tutore este posibilă numai în cazul în care
nu se exercită această reprezentare de către părinţii copilului 72, din diferite motive (deces,
dispariţie, punerea acestora sub interdicţie judecătorească, decăderea părinţilor din drepturile
părinteşti);
- potrivit art. 171 C. civ.: „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta
de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care
legea nu dispune altfel";
- potrivit art. 150 alin. (1) şi (2) C. civ.: „(1) Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc
interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de
tutelă va numi un curator special. (2) De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive
tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă
sau ale cărui acte le încuviinţează, instanţa de tutelă va numi un curator special".
În cazul persoanelor lipsite de capacitate civilă de exerciţiu intervine reprezentarea legală,
în sensul că, pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali, adică,
după caz, de părinţi ori părinte, tutore sau curator. Deci ,,persoanele lipsite de capacitatea civilă
de exerciţiu nu pot participa personal la încheierea actelor juridice civile, ci numai prin
reprezentare legală”73, iar nu convenţională.
Reprezentantul legal va putea să încheie singur, în numele incapabilului, acele acte pe
care incapabilul însuşi le poate încheia personal (acte de conservare a bunurilor minorului sau
interzisului şi acte necesare satisfacerii trebuinţelor curente ale acestuia), însă, în cazul în care

72
Aşa cum s-a decis în jurisprudenţă, „minorul fiind reprezentat în proces de părintele său, nu se impunea instituirea
tutelei sau curatelei. Numai în situaţia în care minorul ar fi fost lipsit de ocrotire părintească, s-ar fi impus instituirea
tutelei sau, în cazul contrari etăţii de interese între minor şi reprezentantul său legal, desemnarea unui curator" (C.
Ap. Bucureşti, s. a IlI-a civ., dec. nr. 2406/2001, pe www.indacolegenet.ro).
73
G. Boroi, op. cit., p. 412.
24
reprezentantul legal ar urma să încheie, pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu, acte juridice de
dispoziţie (cu excepţia actelor de înstrăinare a bunurilor devenite nefolositoare pentru minor şi a
celor supuse pieirii, degradării ori alterării), acte de împărţeală a bunurilor pe care minorul le
deţine încoproprietate cu alte persoane, acte prin care se constituie garanţii (ipotecă, gaj etc.) cu
bunurile minorului, acte prin care se constituie dezmembrăminte asupra bunurilor minorului (de
pildă, servituti sau uzufruct), plata voluntară a creanţelor pe care tutorele, membrii consiliului de
familie, soţul sau rudele acestora le au faţă de minor este necesară autorizarea prealabilă a
instanţei de tutelă.
Actele juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la
profesia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu se încheie de către reprezentantul legal, cu
respectarea dispoziţiilor legilor speciale, dacă este cazul74.
Cu toate acestea, reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu nu poate
încheia, nici chiar cu autorizarea instanţei de tutelă ori a consiliului de familie, contracte de
donaţie din bunurile minorului, cu excepţia darurilor obişnuite, potrivite stării materiale a
minorului [art. 144 alin. (1) C. civ.], şi a donaţiilor făcute în numele celui pus sub interdicţie
judecătorească în favoarea descendenţilor acestuia (art. 175 C. civ.) 75, acte juridice prin care se
instituie garantarea obligaţiilor altor persoane cu bunurile minorului, acte juridice între tutore,
soţul sau rudele acestuia (ascendenţi, descendenţi, fraţi şi surori ai tutorelui) şi persoana
incapabilă [art. 147 alin. (1) C. civ.], cu excepţia cazului în care aceste persoane deţin bunul în
coproprietate cu minorul ori sunt titularele unei garanţii reale asupra bunului respectiv [art. 147
alin. (2) C. civ.]. De asemenea, tutorele ,,minorului nu poate încheia tranzacţii pe piaţa de capital
folosind sumele de bani şi instrumentele financiare ale celui reprezentat”76.

1.3.2.3. Actele juridice pe care persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu le pot încheia
personal
Întrucât consacrarea legală a lipsei capacităţii de exerciţiu şi a efectelor acestei situaţii
asupra capacităţii civile a persoanei este o măsură de ocrotire, nu o sancţiune, persoanelor
declarate incapabile de către lege - minori, interzişi judecătoreşti (alienaţi sau debili mintal) - le
este permis a încheia anumite acte juridice. Aceste acte, datorită impactului redus asupra

74
Ibidem.
75
Potrivit art. 175 C. civ., „din bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească, descendenţii acestuia pot fi gratificaţi
de către tutore, cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelă, fără însă să se poată da scutire de
raport".
76
Art. 149 alin. (3) C. civ.
25
patrimoniului, nu prejudiciază persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu. Prin urmare, în
temeiul art. 43 alin. (3) C. civ., „(...) persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia
singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de
mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor".
Putem spune, astfel, că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul
judecătoresc pot încheia următoarele tipuri de acte juridice:
- acte de conservare, prin a căror încheiere se urmăreşte păstrarea sau, dimpotrivă,
preîntâmpinarea pierderii unui drept (somaţia, punerea peceţilor, înscrierea unui privilegiu sau a
unei ipoteci în registrul de publicitate ş.a.)77;
- ,,acte mărunte, cotidiene, săvârşite în cadrul activităţilor curente ale fiecăruia, precum şi
cele necesare traiului zilnic (cumpărarea de rechizite, bilete la spectacole, produse alimentare
etc.)”78.
Pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, Codul civil instituie dispoziţii
speciale. Astfel, actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul
său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest
lucru [art. 43 alin. (4) C. civ.]. Sunt exceptate din această categorie actele care implică o apreciere
subiectivă din partea minorului, cum sunt consimţământul exprimat de minorul care a împlinit 10
ani la adopţie [art. 463 alin. (1) lit. b) C. civ.], ascultarea copilului în procedurile administrative
sau judiciare care îl privesc, de exemplu, în procedura divorţului (art. 264 C. civ.) ş.a.
În doctrina de drept civil ulterioară adoptării şi intrării în vigoare a Codului civil, s-au ivit
discuţii în legătură cu interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 42 alin. (1) C. civ. în privinţa
minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani. Astfel, s-a susţinut faptul că 79, deşi nu are
capacitate de exerciţiu, „minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile
artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui,
precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul" [art. 42 alin. (1) C. civ.],
întrucât, potrivit art. 43 alin. (2) C. civ., „pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele
juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 42 alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător". ,,Aşadar, textul legal
anterior citat ar institui o dispoziţie cu caracter excepţional, în sensul că este aplicabilă în privinţa

77
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 285.
78
Din prevederile legale citate rezultă că, deşi este vorba despre acte curente, de mică valoare, în cazul în care acestea
ar fi afectate de un termen sau de o condiţie, precum şi în cazul în care fac parte din categoria actelor cu executare
succesivă, acestea nu ar putea fi încheiate de către incapabil.
79
L Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2008, pp. 182-183.
26
minorului lipsit de capacitate de exerciţiu formalitatea încuviinţării prealabile a acestor acte,
încuviinţare specifică situaţiei minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar pentru protecţia
intereselor sale şi în considerarea caracterului vocaţional al acestor acte, minorul ce nu a împlinit
vârsta de 14 ani încheie personal actele juridice, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor
sau a tutorelui, după caz. Totuşi, autorii citaţi arată faptul că, în acest caz, minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani nu poate exercita singur drepturile şi nu execută tot astfel obligaţiile
izvorâte din aceste acte, după cum nu poate dispune singur de veniturile dobândite, întrucât
trimiterea din alin. (2) al art. 43 C. civ. este făcută doar la art. 42 alin. (1) C. civ., nu şi la alin. (2)
al aceluiaşi articol”80.
Nu putem fi de acord cu această interpretare, întrucât, în opinia noastră, trimiterea din art.
43 alin. (2) C. civ. la dispoziţiile art. 42 alin. (1) C. civ. şi aplicarea „în mod corespunzător" a
acestor prevederi au semnificaţia încheierii actelor juridice ale minorului cu vârsta sub 14 ani prin
reprezentantul său legal, inclusiv a acelor acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau
sportive ori referitoare la profesia sa. în sprijinul acestei interpretări vin şi prevederile legii
speciale, respectiv ale Legii nr. 272/2004 şi, mai ales, ale H.G. nr. 75/2015 privind reglementarea
prestării de către copii de activităţi remunerate în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi
de modeling. Potrivit art. 2 al ,,acestui act normativ, copilul poate presta activităţi remunerate în
domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling „în baza contractelor încheiate între
organizator şi părinţi/reprezentantul legal al copilului ori, după caz, direct cu acesta, în cazul
copilului care a împlinit 14 ani, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor/reprezentantului legal. (2)
Contractul se încheie cu respectarea prevederilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
republicată, cu modificările ulterioare. (5) începând cu vârsta minimă de angajare, pentru

80
Situaţia acestor acte, în sensul de a se evita exploatarea economică a copiilor, este reglementată în Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014.
Potrivit art. 91-92 din legea anterior menţionată, „copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării şi nu poate
fi constrâns la o muncă sau activitate domestică ori în afara familiei, inclusiv în instituţii de învăţământ, de protecţie
specială, reeducare şi detenţie sau în domeniul cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling, ce comportă un
risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze sănătăţii sau dezvoltării sale fizice,
mentale, spirituale, morale ori sociale". De asemenea, „este interzisă orice practică prin intermediul căreia un copil
este dat de unul sau de ambii părinţi ori de reprezentantul lui legal, în schimbul unei recompense, unor datorii sau nu,
cu scopul exploatării copilului prin muncă", iar „în situaţiile în care copiii de vârstă şcolară se sustrag procesului de
învăţământ, desfăşurând munci cu nerespectarea legii, unităţile de învăţământ sunt obligate să sesizeze de îndată
serviciul public de asistenţă socială". Inspecţia Muncii, în colaborare cu Ministerul Muncii, are obligaţia de a
promova campanii de conştientizare şi informare destinate părinţilor, copiilor şi angajatorilor. Prestarea de către
copii a activităţilor remunerate în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling este condiţionată de
informarea prealabilă a serviciului public de asistenţă socială de la domiciliul copilului. Condiţiile de muncă ale
copiilor în aceste domenii sunt reglementate prin H.G. nr. 75/2015 privind reglementarea prestării de către copii de
activităţi remunerate în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling (publicată în M. Of. nr. 115 din
13 februarie 2015).
27
activităţile prevăzute la alin. (3)81, copiii pot încheia contracte individuale de muncă cu
respectarea dispoziţiilor Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare".
Totodată, revenind la prevederile din Codul civil, este de remarcat şi faptul că art. 43 alin.
(2) teza a doua C. civ. nu face trimitere, în privinţa aplicării prevederilor art. 42 alin. (1) C. civ.,
şi la persoanele puse sub interdicţie, în considerarea faptului că lipsa discernământului acestor
persoane nu este datorată vârstei, ci unei boli psihice ori alienaţiei mintale.

1.3.2.4. Încetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu

Lipsa capacităţii de exerciţiu este o situaţie care încetează în trei situaţii, după cum
urmează:
- odată cu împlinirea vârstei de 14 ani de către minor;
- la data ridicării interdicţiei judecătoreşti, prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă, în mod similar luării acestei măsuri; persoana devenită capabilă va dobândi, după caz,
capacitate de exerciţiu restrânsă ori deplină, dacă are vârsta de cel puţin 18 ani;
-prin deces, când încetează şi capacitatea de folosinţă.

1.3.3. Capacitatea de exerciţiu restrânsă

Spre deosebire de situaţia minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, prezumat absolut
că nu are discernământ, după această vârstă, dat fiind faptul că posibilitatea persoanei de a-şi
prefigura consecinţele actelor juridice pe care le încheie este încă în formare, în Codul civil au
fost reglementate o serie de dispoziţii de natură a proteja adolescenţii în, poate, cea mai
complicată perioadă din viaţa lor. Legea încurajează participarea acestora la viaţa juridică, dar o
face treptat, în etape. Această etapă tranzitorie dă posibilitatea minorului de a se pregăti „pentru
libertatea juridică neîngrădită pe care o va dobândi la vârsta majoratului"82.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă este reglementată în art. 41 C. civ., în următorul mod:
„(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. (2) Actele
81
Potrivit art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 75/2015, activităţile remunerate ce pot fi desfăşurate în domeniile cultural,
artistic, sportiv, publicitar şi de modeling de către copii pot fi prestate în calitate de: a) actor, figurant, cântăreţ,
muzician, dansator, acrobat la manifestări cu caracter cultural, educativ sau artistic, cum ar fi: teatru, operă, balet,
circ, concursuri de dans, de muzică sau interpretare, precum şi orice alte concursuri sau activităţi de scenă; b) actor,
figurant, cântăreţ, muzician, dansator, acrobat sau model la filmări pentru filme artistice, filmări, înregistrări sau
emisiuni în direct pentru radio şi televiziune, cu sau fără scopuri publicitare; c) figurant sau model la şedinţe foto, cu
sau fără scopuri publicitare; d) figurant sau model la prezentări de modă; e) sportiv profesionist în sportul de
performanţă.
82
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 214.
28
juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă seîncheie de către acesta, cu
încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu
autorizarea instanţei de tutelă, încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în
momentul încheierii actului. (3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă
poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte
de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor".
Pornind de la aceste prevederi legale, putem defini ,,capacitatea de exerciţiu restrânsă ca
fiind aptitudinea minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi
civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea anumitor acte juridice civile
personal, dar cu îndeplinirea prealabilă a anumitor „formalităţi de abilitare "
(încuviinţareaprealabilă a ocrotitorului legal şi, în anumite cazuri, autorizarea instanţei de tutelă
şi avizul consiliului de familie)”83.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- este recunoscută de lege numai minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani;
- dă dreptul minorilor de a încheia personal anumite acte juridice, nu şi fapte juridice;
- pentru încheierea actelor juridice permise de lege, minorul are nevoie de încuviinţarea
prealabilă din partea ocrotitorului legal şi, uneori, de autorizarea instanţei de tutelă şi de avizul
consiliului de familie.
În legătură cu vârsta de la care se dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă, facem
precizarea că de la regula împlinirii vârstei de 14 ani există o singură excepţie, şi anume situaţia
minorului care, anterior împlinirii acestei vârste, a fost pus sub interdicţie şi această măsură a fost
ridicată după împlinirea celor 14 ani. În acest caz, capacitatea de exerciţiu restrânsă se
dobândeşte în data la care a fost ridicată interdicţia.

1.3.3.1. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse

În stabilirea conţinutului capacităţii de exerciţiu restrânse, trebuie avute în vedere o serie
de aspecte. Astfel, dobândirea capacităţii de exerciţiu restrânse constituie o etapă în evoluţia
personalităţii juridice corespunzătoare evoluţiei biologice şi mentale a omului. Prin urmare, aşa
cum la formarea personalităţii individului se adaugă informaţiile şi competenţele dobândite

83
Pentru definirea capacităţii de exerciţiu restrânse, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 286; E. Chelaru, op. cit,
2016, p. 81; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 214; I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit.,
2013, p. 156, citându-1 pe P. Vasilescu, cu lucrarea Drept civil. Obligaţii - în reglementarea noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 390-391.
29
anterior, în conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse ar trebui adăugate actele juridice civile pe
care cel lipsit de capacitate de exerciţiu le putea încheia.
Ne raliem, aşadar, opiniilor exprimate în doctrină, conform cărora intră în conţinutul
acestei capacităţi şi actele ce pot fi încheiate de persoanele incapabile, pe care, afortiori, le poate
încheia cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă84.
Ne întemeiem opinia inclusiv pe interpretarea prevederilor art. 41 alin. (3) C.
civ.85coroborate pe cele ale art. 43 alin. (3) C. civ. 86, care se suprapun în privinţa actelor de
conservare şi a actelor de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la
momentul încheierii lor.
În concluzie, intră în conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse actele juridice pe care
minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani le poate încheia personal şi singur în mod valabil,
actele pe care acest minor le poate încheia numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal,
actele juridice civile pentru a căror încheiere valabilă este necesară atât încuviinţarea ocrotitorului
legal, cât şi autorizarea instanţei de tutelă şi avizul consiliului de familie şi, în cele din urmă,
actele interzise minorului între 14 şi 18 ani.
- Actele juridice pe care minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani le poate încheia
personal şi singur în mod valabil:
- actele pe care minorul le putea încheia şi până la împlinirea vârstei de 14 ani; ne referim,
desigur, la actele de conservare şi la actele de dispoziţie mărunte, care fac parte din viaţa
cotidiană; actele de dispoziţie trebuie să fie de mică valoare, cu caracter curent, cu executare uno
ictu şi să nu îl prejudicieze pe minor;
- ,,actele de administrare, în măsura în care acestea nu îl prejudiciază; aceste acte pot
avea ca obiect un anumit bun sau pot fi raportate la un patrimoniu; sunt, spre exemplificare, acte
de administrare a unui bun actele prin care sunt angajate lucrări în vederea reparării acestuia sau
contractele de închiriere, iar acte de administrare a unui patrimoniu sunt, de pildă, actele prin care
sunt înstrăinate bunuri din patrimoniul persoanei supuse pieirii, degradării, deprecierii, alterării,

84
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 217 şi autorii citaţi. Pentru o opinie diferită, a se vedea Gh. Beleiu,
op. cit., 1993, p. 287. Autorul consideră că nu intră în specificul capacităţii de exerciţiu restrânse actele juridice
civile care pot fi încheiate de minorul sub 14 ani, deoarece, a fortiori, ele pot fi încheiate de minorul cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani.
85
Potrivit art. 41 alin. (3) C. civ.: „Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte
de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter
curent şi care se execută la data încheierii lor".
86
Potrivit art. 43 alin. (3) C. civ.: „Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură
actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter
curent şi care se execută la momentul încheierii lor".
30
precum şi cele care au devenit nefolositoare pentru minor” 87 (spre exemplu, articole de
îmbrăcăminte care nucorespund din punctul de vedere al mărimii ori nu mai sunt moderne); dacă
aceste acte îl prejudiciază pe minor şi au fost încheiate fără încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal, sunt anulabile;
- actele prevăzute de art. 42 alin. (2) C. civ.; potrivit acestui articol, minorul cu capacitate
de exerciţiu restrânsă care a încheiat, în conformitate cu prevederile alin. (1), acte juridice
privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa exercită singur
drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de
veniturile dobândite; este vorba, aşadar, de acte subsecvente şi de mai mică importanţă decât cele
reglementate de art. 42 alin. (1) C. civ., pentru care este nevoie de încuviinţare.
- Actele juridice pe care minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani le poate încheia
numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal:
- ,,actele de administrare ce au ca obiect atât un bun individual determinat, cât şi cele care
privesc întreg patrimoniul minorului, cum este, de exemplu, închirierea unui bun pentru o
perioadă mai mică de 5 ani”8889; în privinţa actelor de administrare, acestea pot fi încheiate de
minorul cu vârsta între 14 şi 18 ani atât fără încuviinţarea ocrotitorului legal, în măsura în care nu
îl prejudiciază (este situaţia analizată mai sus), cât şi numai cu încuviinţare prealabilă.
Acestea din urmă ,,reprezintă regula, în situaţia în care actul încheiat cu încuviinţarea
ocrotitorului legal i-a produs minorului un prejudiciu, actul va fi valabil, dar se va putea antrena
răspunderea ocrotitorului pentru culpa sa constând în disproporţia dintre prestaţii [art. 162 alin.
(2) C. civ.]”90;
- actele juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la
profesia sa [art. 42 alin. (1) C. civ.]; prevederea din Codul civil este în deplină concordanţă cu
dispoziţiile Codului muncii, care prevăd posibilitatea încheierii contractului de muncă de către
minorul care a împlinit 16 ani, singur, iar pentru minorul de 15 ani, cu încuviinţarea ocrotitorului

87
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2013, p. 166. în doctrină, s-a arătat că sunt considerate acte de
administrare a unui patrimoniu actele care, în raport cu un anumit bun, sunt acte de dispoziţie, dar, privite în raport
cu întregul patrimoniu, au ca finalitate o judicioasă utilizare a patrimoniului. O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit.,
2015, p. 219, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 6-a,
revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 2000, p. 324.
88
Dacă termenul locaţiunii depăşeşte 5 ani, în temeiul art. 1784 alin. (3) C. civ., este calificat drept act de dispoziţie.
89
Potrivit art. 1784 alin. (3) C. civ., „dacă legea nu dispune altfel, locaţiunile încheiate de persoanele care, potrivit
legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depăşi 5 ani".
90
Potrivit art. 162 alin. (2) C. civ., „chiar dacă instanţa de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta
răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa".
31
legal, precum şi cu cele ale Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, prezentate într-o secţiune anterioară;
- ,,alte acte prevăzute de lege; spre exemplu, acceptarea unei oferte de donaţie simplă, nu
cu sarcină” [art. 1013 alin. (4) C. civ.]91.
- Actele juridice civile pentru a căror încheiere valabilă este necesară atât încuviinţarea
ocrotitorului legal, cât şi autorizarea instanţei de tutelă şi avizul consiliului de familie. Potrivit
art. 146 alin. (2) C. civ., „dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să îl
încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea instanţei de
tutelă şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât şi avizul
consiliului de familie". Articolul precitat se referă la actele enumerate în art. 144 alin. (2) C. civ.,
potrivit căruia: „Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de
tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a
bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în
mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare".
Fac parte din această categorie:
- ,,actele de înstrăinare de bunuri, cu excepţia celor analizate deja”92;
- actele prin care se grevează anumite bunuri cu o sarcină reală (ipotecă, gaj) în vederea
garantării unor obligaţii ale minorului, nu şi cele prin care s-ar urmări garantarea obligaţiilor
asumate de către alte persoane;
-partajul convenţional s au judiciar al bunurilor deţinute în coproprietate de către minor;
- actele prin care minorul renunţă la un drept patrimonial, dacă acestea nu sunt
liberalităţi, întrucât minorului îi sunt interzise donaţiile, potrivit art. 146 alin. (3) C. civ.;
- tranzacţia;
- ,,plata voluntară a creanţelor pe care tutorele, o rudă apropiată a acestuia ori membrii
consiliului de familie le au faţă de minor”.93
- Actele interzise minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani:
- ,, contractele de donaţie, cu excepţia darurilor obişnuite potrivit situaţiei lui materiale” 94;
sunt permise însă actele dezinteresate;

91
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2013, p. 168.
92
Considerate acte de administrare - înstrăinarea bunurilor supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum
şi cele devenite nefolositoare pentru minor, potrivit art. 144 alin. (4) C. civ.
93
Art. 140 alin. (4) C. civ.
94
Art. 146 alin. (3) C. civ.:„Minorul nu poate să facă donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui
materiale, şi nici să garanteze obligaţia altuia"O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 220, nota nr. 1.
32
 - ,,liberalităţile, în sensul de legate, dispoziţii testamentare, fiind vorba de acte cu caracter
personal, nu este permisă nici reprezentarea, nici încuviinţarea acestor acte”95;
- ,,contractele prin care se constituie garanţii cu bunuri aparţinând minorului pentru
obligaţiile altei persoane”96;
- actele juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile
tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte [art. 147 alin. (1) C. civ.]; aceste persoane pot
cumpăra însă la licitaţie publică bunuri ale minorului, cu condiţia să aibă garanţii reale asupra
acestora sau să le deţină în coproprietate cu minorul.

1.3.3.2.Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse

Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânseare loc în una dintre situaţiile următoare:
- la împlinirea vârstei de 18 ani, când persoana ajunsă la majorat dobândeşte capacitate
deplină de exerciţiu;
- ,,în mod excepţional, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani şi care s-a căsătorit
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art. 39 C. civ.)”97;
- în cazul dobândirii capacităţii de exerciţiu anticipate (art. 40 C. civ.)98;
- dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească, pierzându-şi, astfel, total
capacitatea de exerciţiu;
- prin deces, când, odată cu pierderea capacităţii de folosinţă, persoana fizică pierde şi
calitatea de subiect de drept.

1.3.4. Capacitatea de exerciţiu deplină

1.3.4.1. Noţiunea şi caracteristicile capacităţii depline de exerciţiu
Potrivit art. 37 C. civ., „capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia
singură acte juridice civile". Capacitatea de exerciţiu deplină constituie regula în materia
capacităţii civile a persoanei fizice99 şi a fost definită în doctrină ca fiind „aptitudinea omului de a

95
Potrivit art. 988 alin. (1) C. civ.: „Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu
poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege".
96
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 220.
97
Potrivit art. 39 C. civ.: „(1) Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu. (2) In cazul în care
căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de
exerciţiu".
98
Potrivit art. 40 C. civ.: „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu, în acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului,
luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie".
99
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 289.
33
dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea -
personal şi singur - a tuturor actelor juridice civile".
Din definiţia anterior citată, putem desprinde anumite caracteristici ale capacităţii depline
de exerciţiu. Astfel, reţinem următoarele:
- capacitatea de exerciţiu este o parte a capacităţii civile a persoanei fizice;
- actele juridice civile se încheie de către cel care are capacitate deplină de exerciţiu
personal, în sensul că nu are nevoie de un reprezentant legal, ceea ce nu exclude reprezentarea
convenţională;
- actele juridice civile se încheie de către cel care are capacitate deplină de exerciţiu
singur, ceea ce presupune faptul că acesta nu are nevoie nici de încuviinţarea prealabilă a unei
persoane sau a unei autorităţi, cum se întâmplă în cazul minorului cu capacitate de exerciţiu
restrânsă;
- persoana care beneficiază de capacitate deplină de exerciţiu va putea încheia toate actele
juridice civile permise de lege.

1.3.4.2. Dobândirea capacităţii depline de exerciţiu

Potrivit art. 38 alin. (1) C. civ., „capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când
persoana devine majoră" (s.n., S.P.), iar în temeiul alin. (2) al aceluiaşi articol, „persoana devine
majoră la împlinirea vârstei de 18 ani" (s.n., S.P.). Aceasta este regula în materie de capacitate de
exerciţiu deplină.
De la împlinirea vârstei de 18 ani, persoana se ,,bucură atât de o prezumţie de capacitate,
care poate fi combătută numai dacă se face dovada punerii sub interdicţie a acelei persoane, cât şi
de o prezumţie de discernământ, care se poate combate atunci când prin orice mijloc de probă se
face dovada lipsei discernământului”100.
În mod excepţional, capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte şi prin:
- căsătoria minorului; conform art. 272 alin. (1) C. civ., vârsta matrimonială 101 a viitorilor
soţi trebuie să fie de cel puţin 18 ani, însă alin. (2) al art. 272 C. civ. prevede: „Pentru motive
temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical,
cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a
100
L Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2008, p. 124.
101
În jurisprudenţa CEDO s-a decis că obligaţia de a respecta vârsta legală la căsătorie nu constituie refuz al
recunoaşterii dreptului la căsătorie, chiar dacă religia părţilor interesate autorizează căsătoria la o vârstă
inferioară celei legal prevăzute (CEDO, Khan c. Regatului Unit, 1iulie 1986, în C. Bîrsan, Convenţia europeană a
drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 912). (CEDO, M. c.
Republicii Federale Germania, 13 decembrie 1984, în C. Bîrsan, op. cit., 2010, p. 912).
34
cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul, în cazul în care unul dintre părinţi refuză să
încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere
interesul superior al copilului".
În vederea asigurării egalităţii între cei doi soţi în căsătorie, în temeiul art. 39 alin. (1) C.
civ., minorul dobândeşte prin căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu;
- anticipat, în condiţiile art. 40 C. civ., la cerere, pentru motive temeinice: „Pentru motive
temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
capacitatea deplină de exerciţiu, în acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului,
luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie". Este situaţia cunoscută în doctrină
drept „emanciparea minorului"102. Temeinicia motivelor invocate este lăsată la aprecierea
suverană a instanţei de judecată. S-a mai opinat în doctrină în sensul că acţiunea în justiţie pentru
dobândirea anticipată a capacităţii depline de exerciţiu are un caracter necontencios, întrucât
lipseşte contrarietatea intereselor, dar şi faptul că este regretabil că nu s-au prevăzut în Codul
civil anumite formalităţi de publicitate pentru a încunoştinţa terţii despre această schimbare
intervenită în capacitatea persoanei103. Totodată, cum s-a mai arătat 104, copilul emancipat rămâne
totuşi minor, astfel încât, pentru a se căsători sau pentru a fi adoptat, are nevoie de aceleaşi
autorizaţii, în condiţiile art. 272 alin. (2) C. civ., ca şi cum nu şi-ar fi schimbat statutul.

1.3.4.3. Conţinutul capacităţii depline de exerciţiu

În ceea ce priveşte conţinutul capacităţii depline de exerciţiu, trebuie subliniat faptul că,
pe de o parte, persoana fizică ce beneficiază de o astfel de capacitate poate încheia personal şi
singură toate actele juridice civile prin care dobândeşte ori exercită drepturi subiective civile sau

102
„Emanciparea este un act prin care minorul dobândeşte, înainte de majorat, dreptul de a se cârmui el însuşi şi de a-
şi administra bunurile sale, prin eliberarea sa de sub puterea părintească sau de sub tutelă" (D. Alexandresco,
Explicaţiunea teoretică şi practică o dreptului civil român, tomul II, Bucureşti, 1907, p. 820). „Emanciparea este un
act solemn sau un beneficiu legal, care are ca efect desfiinţarea puterii părinteşti sau a tutelei, conferind minorului
dreptul de a se conduce singur în ce priveşte actele personale şi de a-şi administra patrimoniul în limitele unei
capacităţi restrânse" (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, voi. I, Ed. AII
Beck, Bucureşti, 1998, nr. 1279, p. 435). S-a mai spus, de altfel, şi că: „Emanciparea din dreptul modern îşi are
originea în venia actatis din dreptul roman, al cărei scop era transformarea unei persoane din alienijuris în suijuris.
Emanciparea rezulta din declaraţia părinţilor făcută înaintea instanţei tutelare sau era dată de către consiliul de
familie. Emanciparea făcea să înceteze toate atributele puterii părinteşti atât în privinţa persoanei minorului, cât şi în
privinţa bunurilor sale. Reprezentarea minorului înceta şi minorul avea posibilitatea să îşi manifeste voinţa cu privire
la toate drepturile sale. în privinţa unor acte juridice, voinţa minorului era supusă asistenţei unui curator, iar pentru
alte acte juridice, pe lângă asistenţa curatorului, erau necesare şi alte forme de abilitare" (M.B. Cantacuzino,
Elementele dreptului civil, Ed. AU, Bucureşti, 1998, p. 95).
103
Pentru detalii, D. Lupaşcu, C.M. Crâciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 28; I.
Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2013, p. 141.
104
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 224; I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. «l, 2013, p. 141.
35
îşi asumă şi execută obligaţii civile (caracteristică denumită în doctrină drept „generalitatea
capacităţii deexerciţiu")105, iar, pe de altă parte, nu intră în acest conţinut actele juridice prohibite
prin lege, care reprezintă, în acelaşi timp, limite ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
(îngrădirile cu caracter de protecţie).

1.3.4.4. Încetarea capacităţii de exerciţiu depline

Încetarea capacităţii de exerciţiu deplineare loc în următoarele situaţii:
- în cazul decesului persoanei fizice, odată cu încetarea capacităţii de folosinţă; este
indiferent dacă moartea a fost constatată fizic ori printr-o hotărâre judecătorească declarativă de
moarte; s-a opinat106 în sensul că, fiind posibilă anularea hotărârii declarative de moarte, încetarea
capacităţii de exerciţiu a celui declarat mort este doar prezumată şi condiţionată de neadmiterea
unei acţiuni în anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte;
- prin punerea sub interdicţie judecătorească; fiind o măsură de protecţie cu caracter
reversibil, este posibil a se reda persoanei capacitatea deplină de exerciţiu, la cerere;
- în cazul anulării căsătoriei putative107, minorul de rea-credinţă va reveni la capacitatea
de exerciţiu restrânsă, iar soţul de bună-credinţă, dacă este minor, va păstra capacitatea de
exerciţiu deplină dobândită prin încheierea căsătoriei;
- în situaţia constatării nulităţii absolute a căsătoriei108.

105
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 290.
106
L Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2013, p. 142.
107
Potrivit art. 304 alin. (1) C. civ.: „Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează,
până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă". Aşadar,
pentru a fi în prezenţa căsătoriei putative, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) existenţa unei căsătorii nule sau
anulabile; b) nulitatea absolută sau relativă a acestei căsătorii să fie declarată printr-o hotărâre judecătorească
definitivă; c) existenţa bunei-credinţe a cel puţin unuia dintre soţi.
108
Potrivit art. 293 C. civ., este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu nerespectarea dispoziţiilor legale
privitoare la condiţiile de fond şi de formă indicate expres de lege, şi anume: a) căsătoria încheiată cu lipsa
consimţământului soţilor; b) căsătoria încheiată de o persoană care este deja căsătorită; c) căsătoria încheiată între
persoane care sunt rude în grad prohibit de lege; d) căsătoria încheiată între adoptator sau rudele sale, pe de o parte,
adoptat sau rudele acestuia, pe de altă parte; e) căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal; f) căsătoria
încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la prezenţa personală a soţilor, împreună, la sediul primăriei
pentru a-şi da consimţământul la căsătorie, în prezenţa a doi martori şi a ofiţerului de stare civilă; g) căsătoria
încheiată între persoane de acelaşi sex; h) căsătoria încheiată de un delegat de stare civilă incompetent. Totodată,
trebuie făcută distincţia între „nulitatea căsătoriei" şi „divorţ". Cu toate că ambele instituţii pun capăt căsătoriei, între
ele există deosebiri esenţiale. Astfel, căsătoria încheiată cu nerespectarea cerinţelor de valabilitate anterioare sau
concomitente exprimării acordului la căsătorie este sancţionată cu nulitatea, iar efectele sale se produc retroactiv (ex
tune), în timp ce divorţul sancţionează o căsătorie încheiată în mod valabil, dar vătămată iremediabil din cauze
ulterioare încheierii căsătoriei. Efectele desfacerii căsătoriei prin divorţ se produc numai pentru viitor (ex nune).
36
 1.3.4.5.Sancţiunile civile aplicabile în situaţia nerespectării prevederilor legale
referitoare la capacitatea de exerciţiu
Sancţiunile civile aplicabile în situaţia nerespectării prevederilor legale referitoare la
capacitatea de exerciţiuconstau în ,,nulitatea relativă a actului juridic, în timp ce, dacă s-au
încălcat atât reguli referitoare la capacitatea de exerciţiu, cât şi reguli aplicabile capacităţii de
folosinţă, sancţiunea aplicabilă este fie nulitatea absolută, fie cea relativă, în funcţie de natura
interesului ocrotit prin instituirea incapacităţii de folosinţă încălcate”109.

109
E. Chelaru, op. cit., 2016, pp. 87-89.
37
 CAPITOLUL II
ATRIBUTELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE:
NUMELE,PRENUMELE, DOMICILIUL, ȘI REŞEDINŢA PERSOANEI
FIZICE

2.1. Noţiunea identificării şi necesitatea identificării persoanei fizice

Identificarea persoanei fizice este ,,mijlocul prin care aceste persoane se individualizează
în raporturile juridică”110.Deşi analizăm mijloacele de identificare (atributele de identificare) la
disciplina drept civil, totuşi, individualizarea persoanei fizice are loc în cadrul tuturor raporturilor
juridice la care subiectele individuale de drept participă în calitate de titulare de drepturi şi
obligaţii. Pentru aceste motive, identificarea persoanei juridice este considerată a fi generală,
omul participând de-a lungul vieţii la o multitudine de raporturi juridice.
Identificarea persoanei este, în acelaşi timp, şi permanentă, întrucât durează atât timp cât
trăieşte persoana fizică, iar interesul identificării persoanei este, deopotrivă, individual, particular
şi, totodată, public.

2.2. Atributele de identificare a persoanei fizice

Acestea sunt numele, domiciliul, respectiv reşedinţa, şi starea civilă (art. 59 C. civ.). In
afară de acestea, se folosesc şi alte mijloace de identificare, cum sunt porecla, pseudonimul,
codul numeric personal etc.
Reglementarea generală a atributelor de identificare a persoanei fizice se găseşte în Codul
civil, în Capitolul III, „Identificarea persoanei fizice", Titlul II, „Persoana fizică", Cartea I,
„Despre persoane", art. 82-103.

2.3. Natura juridică a atributelor de identificare a persoanei fizice

Atributele de identificare a persoanei fizice fac parte din categoria drepturilor personale
nepatrimoniale, fiind drepturi ale personalităţii, fapt care rezultă inclusiv din reglementarea
cuprinsă în Capitolul II al Codului civil, intitulat „Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei
inerente". Astfel, art. 59 C. civ., a cărui denumire marginală este „Atributele de identificare",
prevede: „Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare

110
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 314.
38
civilă, dobândite în condiţiile legii". Acest articol trebuie corelat cu alte prevederi din Codul civil,
între care şi cele ale art. 254 C. civ. referitor la apărarea dreptului la nume.
În legătură cu natura juridică a atributelor de identificare, în doctrină 111 s-a arătat faptul că
dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă sunt drepturi ale
personalităţii umane. Astfel, numele permite să recunoaştem persoana fizică şi să o desemnăm,
domiciliul ne indică locul unde ea poate fi găsită, iar starea civilă stabileşte identitatea juridică a
persoanei fizice respective.
Atributele de identificare a persoanei fizice prezintă acele caractere juridice care sunt
comune tuturor drepturilor nepatrimoniale. Astfel, au ca obligaţie civilă corelativă acea obligaţie
generală şi negativă de a nu li se aduce atingere, obligaţie ce revine tuturor celorlalte subiecte de
drept (sau, cum se spune în doctrină, sunt opozabile erga omnes), sunt inalienabile (totuşi, există
o excepţie în privinţa numelui, în sensul că, în condiţiile legii, este posibilă o transmisiune sui-
generis), sunt insesizabile, sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepţia unor acţiuni de stare civilă)
şi achizitiv, nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele excepţii există în privinţa
numelui şi a stării civile) şi aparţin oricărei persoane fizice.
De asemenea, şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului atributele de
identificare a persoanei fizice au fost calificate tot ca drepturi personale nepatrimoniale şi s-a
considerat că fac parte din dreptul persoanei la viaţă privată, garantat de art. 8 din Convenţia
europeană a drepturilor omului112.
Prin urmare, aşa cum arătam în capitolul destinat capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice, intrând în categoria drepturilor personalităţii, atributele de identificare sunt atât de strâns
legate de persoana fizică încât aceasta nu le poate exercita decât personal, nu şi prin reprezentant
legal ori convenţional, sunt incesibile, insesizabile, imprescriptibile şi sunt opozabile erga omnes.

2.4.Numele persoanei fizice

2.4.1. Noţiune şi caractere juridice
Întrucât nici în reglementarea Decretului nr. 31/1954, nici în actualul Cod civil nu există o
definiţie legală a numelui persoanei fizice, în doctrină, definiţiile formulate au avut în vedere o
multitudine de aspecte. Astfel, numele a fost definit de către unii autori ca fiind „acel atribut de
identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie şi
111
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008, p. 350.
112
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010, p. 606, citat în E. Chelaru, op. cit., 2016, p. 92.
39
societate, prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii cu această semnificaţie" 113. S-a mai
considerat114 şi că numele este, pe de o parte, un atribut de identificare a persoanei fizice, iar, pe
de altă parte, un element al stării civile a acesteia. Personalitatea unui individ trebuie să apară
distinct faţă de personalitatea altuia, adică trebuie să fie individualizat, iar individualizarea se
realizează, printre altele, cu ajutorul numelui persoanei fizice. Prin urmare, „numele persoanei
fizice reprezintă cuvântul sau cuvintele care individualizează persoana fizică în societate"115.
Cu privire la caracterele juridice ale numelui, în doctrină116 acestea au fost analizate atât
din prisma atributelor de identificare - elemente ale capacităţii de folosinţă -, cât şi din prisma
atributelor de identificare - drepturi subiective. Astfel, ca element al capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, numele prezintă caracterele juridice ale acestei capacităţi. Prin urmare, se poate
vorbi despre legalitatea numelui (acesta este recunoscut, ca aptitudine, de lege, iar, pe de altă
parte, condiţiile dobândirii, modificării ori schimbării numelui sunt stabilite prin lege);
generalitatea numelui (constă într-o serie de aptitudini abstracte: aptitudinea copilului de a
dobândi numele potrivit legii, aptitudinea persoanei fizice de a-şi modifica numele, în condiţiile
legii, ca efect al modificărilor ce intervin în starea sa civilă, aptitudinea persoanei fizice de a
solicita şi obţine, în condiţiile legii, schimbarea numelui, aptitudinea de a recurge la mijloacele de
drept civil prin care numele este ocrotit etc.); egalitatea numelui (regimul juridic al numelui
persoanei fizice este acelaşi, egal pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate, origine
etnică, religie, sex sau alte asemenea criterii); inalienabilitatea numelui (persoana fizică nu poate
renunţa la nume, după cum nu poate nici să îl înstrăineze); intangibilitatea numelui (nicio
persoană fizică nu poate fi lipsită de folosinţa ori de exerciţiul dreptului la nume, iar eventualele
îngrădiri în folosinţa sau exerciţiul dreptului la nume pot interveni numai în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege); universalitatea numelui (presupune, pe de o parte, că toţi oamenii
au dreptul la nume, iar, pe de altă parte, că omul se individualizează prin numele său oriunde s-ar
găsi, în spaţiu şi timp).
Ca drept subiectiv civil nepatrimonial, numele se caracterizează prin următoarele
caractere juridice: este un drept subiectiv absolut (poate fi exercitat de titular fără a fi nevoie de
concursul altei persoane, tuturor celorlalte subiecte de drept revenindu-le obligaţia generală şi
negativă de a nu-i duce atingere); este un drept subiectiv inalienabil (oricât timp ar dura

113
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 316.
114
E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 105.
115
Ibidem.
116
G. Boroi, op. cit., 2008, pp. 354-355. Cu privire la caracterele juridice ale numelui, Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p.
317.
40
neutilizarea numelui, dreptul asupra lui nu se stinge datorită acestei neîntrebuinţări); este un drept
subiectiv insesizabil (nu poate forma obiect al executării silite); este un ,,drept subiectiv
imprescriptibil, atât extinctiv, cât şi achizitiv (pe de o parte, oricât timp ar dura neutilizarea
numelui, dreptul asupra lui nu se stinge datorită acestei neîntrebuinţări, iar, pe de altă parte, oricât
timp ar folosi cineva un nume, simplul fapt al posesiei numelui respectiv nu poate conduce la
dobândirea dreptului asupra acelui nume); este un drept subiectiv strict personal, deci nu este
susceptibil de exercitare prin reprezentare; este un drept subiectiv universal”117.
La aceste caractere juridice, potrivit unor opinii118, se mai adaugă un caracter specific,
anume unitatea numelui (cele două componente ale numelui individualizează aceeaşi persoană),
precum şi un altul, ce rezultă din legalitatea şi universalitatea numelui, anume obligativitatea
acestuia (persoana fizică este obligată să răspundă la numele ce i-a fost atribuit şi să se considere
juridic vizat de acest nume). De la ,,obligativitatea purtării numelui există, cum s-a observat 119,
două excepţii: libertatea pseudonimului” 120 şi libertatea anonimatului. Aşadar, este licit să te
foloseşti de un nume inventat (fals) atunci când semnezi o operă literară sau artistică, după cum
este licit şi să publici o operă fără a-ţi face cunoscut numele; în acest fel îţi păstrezi anonimatul.
Se mai arată şi ,,faptul că, în comerţ, spre exemplu, anonimatul cumpărătorilor (clienţilor) este o
cutumă; numai în anumite cazuri comerciantul verifică identitatea cumpărătorilor”121.
Alţi autori122 au arătat că numele persoanei poate să devină un nume comercial, obiect al
unui drept de proprietate incorporală, care devine un obiect al fondului de comerţ. Persoana fizică
are, aşadar, posibilitatea să detaşeze numele de propria persoană, pentru a face din el un nume
comercial.

2.4.2. Reglementare (sediul materiei)

Numele, ca atribut de ,,identificare a persoanei fizice, este reglementat în art. 82-85 C.
civ., de O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice123, precum şi de Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă”124.

117
G. Boroi, op. cit., 2008, pp. 354-355.
118
Ibidem, p. 355.
119
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2016, p. 240.
120
În doctrină au fost analizate şi alte mijloace de identificare a persoanei, cum sunt pseudonimul, porecla, codul
numeric personal, dar şi identificarea persoanei pe baza amprentelor genetice (profilul ADN). C.T. Ungureanu,
Dreptul civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 313 şi urm., şi autorii citaţi.
121
Ibidem.
122
1. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 121.
123
Publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003.
124
Republicată în M. Of. nr. 339 din 18 mai 2012.
41
 2.4.3. Structura numelui
Potrivit art. 83 C. civ., „numele cuprinde numele de familie şi prenumele" (s.n., S.P.)-
Aceasta este structura legală a numelui, dar, în multe situaţii, în cazul persoanelor fizice se
folosesc şi alte tipuri de „nume". Ne referim aici la pseudonim, „numele de împrumut" legat de
creaţia intelectuală125, şi la poreclă, atribuită ,,persoanei fizice, în funcţie de calităţile sau
defectele sale predominante, de către cei care fac parte din cercul de cunoştinţe sau de prieteni ai
fiecărui individ”126.
Numele, în accepţiunea restrânsă a termenului, înseamnă doar numele de familie
(„patronimicul"), în timp ce, în sens larg, prin „nume" se înţelege atât numele de familie, cât şi
prenumele persoanei fizice.

2.4.4. Conţinutul dreptului la nume

Structura numelui nu trebuie ,,confundată cu conţinutul dreptului subiectiv asupra
numelui, conţinut dat de prerogativele titularului numelui, aceste prerogative fiind următoarele:
posibilitatea (dreptul) de a folosi (de a purta) acel nume; posibilitatea (dreptul) de a cere
îndreptarea, din orice act, a greşelilor privind numele; posibilitatea (dreptul) de a se opune,
întemeiat, folosirii acelui nume de o altă persoană”127, adică dreptul de a recurge la acţiunea civilă
Injustiţie pentru apărarea acestui drept personal nepatrimonial.

2.4.5. Numele de familie

Numele de familie exprimă legătura persoanei fizice cu familia din care face parte128 şi
face posibilă identificarea în societate a omului.

2.4.5.1. Dobândirea numelui de familie.

Ca regulă generală, potrivit art. 84 alin. (1) teza întâi C. civ., „numele de familie se
dobândeşte prin efectul filiaţiei", dispoziţie prezentă şi în art. 2 alin. (1) al O.G. nr. 41/2003129.
125
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2013, p. 250.
126
Ibidem. Autorii citaţi arată şi faptul că, spre deosebire de pseudonim, a cărui folosire îndelungată dă naştere unui
drept subiectiv ce poate fi protejat ca orice drept personal nepatrimonial, în cazul poreclei, folosirea timp îndelungat
nu dă naştere unui asemenea drept şi, prin urmare, porecla nu este ocrotită de lege.
127
G. Boroi, op. cit., 2008, p. 352. Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 316.
128
Prin excepţie, nu va avea această caracteristică numele copilului abandonat de către părinţi şi găsit, nume ce va fi
stabilit de către primarul localităţii unde a fost găsit copilul.
129
Potrivit art. 2 alin. (1) al O.G. nr. 41/2003: „Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se schimbă de
drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege".
42
 Prin excepţie, „numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi
necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea
acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului
comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială
a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii speciale130".
• Dobândirea numelui de familie de către copilul din căsătorie se face, în mod firesc, prin
efectul filiaţiei şi în temeiul prezumţiei de paternitate reglementate de art. 414 alin. (1) C. civ.,
potrivit căruia, „copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei",
întrucât, în temeiul art. 282 C. civ., soţii au dreptul să îşi aleagă numele de familie, atunci când
părinţii au un nume comun, „copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor săi"
[art. 449 alin. (1) C. civ.], iar dacă părinţii nu au un nume de familie comun, „copilul din
căsătorie ia numele unuia dintre ei ori numele lor reunite" [art. 449 alin. (2) C. civ.].
De regulă, părinţii se înţeleg cu privire la numele de familie pe care îl va purta copilul,
ambii trebuind să dea o declaraţie comună, scrisă, cu privire la acest aspect, potrivit art. 15 alin.
(3) din Legea nr. 119/1996. în caz contrar, dacă nu s-a ajuns la un astfel de acord, soţii pot apela
la instanţa de tutelă, care va hotărî cu privire la acest aspect, iar hotărârea rămasă definitivă va fi
comunicată serviciului de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea [art. 449 alin. (3) C. civ.]131.
• Dobândirea numelui de familie de către copilul din afara căsătoriei se face potrivit
dispoziţiilor art. 450 alin. (1) C. civ.: „Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia
dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită". Cum ,,filiaţia se stabileşte în mod
natural mai întâi faţă de mamă, prin faptul juridic al naşterii, copilul din afara căsătoriei va purta
numele de familie al mamei, în acest caz, în temeiul art. 450 alin. (2) C. civ., dacă filiaţia a fost
stabilită ulterior şi faţă de tatăl copilului, prin acordul părinţilor, copilul poate lua numele de
familie al părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia ulterior, al tatălui deci, sau numele reunite ale
acestora, încazul neînţelegerii cu privire la numele de familie pe care îl va purta copilul, va
decide instanţa de tutelă, potrivit art. 449 alin. (3) C. civ.”132.
130
Art. 84 alin. (3) C. civ.
131
Cu privire la numele copilului unuia dintre soţi adoptat de către celălalt soţ, în jurisprudenţă s-a decis că „în
ipoteza în care unul dintre soţi adoptă copilul celuilalt soţ şi ei nu au nume de familie comun, soţii sunt obligaţi să
declare instanţei judecătoreşti care încuviinţează adopţia numele pe care adoptatul urmează să îl poarte. In mod
excepţional, instanţa poate lua act de manifestarea de voinţe a soţilor, în sensul ca adoptatul să păstreze numele avut
anterior încuviinţării adopţiei, comun cu acela al mamei sale, soţia adoptatorului" (Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., sent.
nr. 419/F/2005, A.F. Mateescu, I.C. Gheorghe-Bădescu, Protecţia copilului şi adopţia. Practică judiciară, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 46).
132
Potrivit unei decizii a instanţei, „în cazul admiterii unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii, copilul păstrează numele
pe care mama 1-a avut în momentul naşterii lui. Când căsătoria mamei cu bărbatul care a tăgăduit paternitatea şi a
cărui acţiune a fost admisă nu fusese desfăcută până în momentul naşterii, iar soţii purtau în timpul căsătoriei acelaşi
43
 Părinţii au obligaţia de a declara împreună copilul la starea civilă.
• Dobândirea numelui de familie de către copilul găsit sau abandonat are loc în condiţiile
art. 84 alin. (3) C. civ., precitat, prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau
sectorului - în cazul municipiului Bucureşti - unde a fost găsit copilul.

2.4.5.2. Modificarea numelui de familie.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003, „numele de familie se dobândeşte prin efectul
filiaţiei şi se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în
condiţiile prevăzute de lege" (s.n., S.P.). Dispoziţia citată este reluată de Codul civil actual, care
se referă însă la „modificarea" numelui de familie.
Doctrina133 a clasificat modificările produse în statutul civil al persoanei fizice în
schimbări cu privire la filiaţia persoanei, schimbări generate de adopţie şi schimbări determinate
de încheierea căsătoriei.
Acestor modificări de drept ale numelui li se adaugă posibilitatea schimbării numelui pe
cale administrativă, aşadar, la cerere.
A. Modificări ale numelui de familie generate de schimbări ale filiaţiei:
• Stabilirea filiaţiei copilului găsit. Şi în acest caz pot apărea, ulterior dobândirii de către
copil a numelui prin dispoziţia primarului, două situaţii: situaţia copilului a cărui naştere a fost
înregistrată de unul dintre părinţi — ipoteză în care se stabileşte filiaţia numai faţă de părintele
care 1-a declarat la starea civilă potrivit art. 450 alin. (1) C. civ. - şi situaţia copilului a cărui
naştere a fost înregistrată de ambii părinţi - când sunt aplicabile prevederile art. 450 alin. (3) C.
civ. coroborate pe celeale art. 449 alin. (2) şi (3) C. civ. referitoare la stabilirea numelui copilului
din căsătorie. Observăm faptul că, în ambele ipoteze, numele copilului stabilit prin dispoziţia
primarului va fi înlocuit, urmându-se a se întocmi un nou certificat de naştere.
• Stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de cel de-al doilea părinte dă
posibilitatea stabilirii numelui copilului, aşa cum precizam anterior, în condiţiile art. 450 alin. (2)
C. civ., fie prin acordul părinţilor, fie de către instanţa de judecată. Numele copilului va putea fi
numele de familie al părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia ulterior 134 sau numele reunite ale

nume, copilul îşi menţine numele în continuare" (Jud. Bacău, dec. civ. nr. 849/1978, citată în L. Irinescu, Filiaţia
faţă de tată. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 77). Situaţia este diferită în cazul în care,
concomitent cu admiterea acţiunii în tăgada paternităţii, se stabileşte şi filiaţia faţă de tatăl biologic, în acest caz, în
temeiul art. 438 alin. (1) C. civ., prin hotărârea de admitere a acţiunii, instanţa se va pronunţa şi cu privire la
stabilirea numelui copilului.
133
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, pp. 319-322.
44
părinţilor. Declararea la starea civilă a noului nume al copilului trebuie să se facă de către ambii
părinţi, printr-o declaraţie comună.
• Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii în cazul copilului din căsătorie Acţiunea în
tăgada paternităţii poate fi pornită, în temeiul art. 429 alin. (1) C. civ.,
de către soţul mamei, de către mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil, în acest caz,
numele de familie al copilului se va stabili în funcţie de calitatea reclamantului în proces.
Astfel, dacă acţiunea a fost introdusă de către soţul mamei, de către mamă ori chiar de
către copil, prin admiterea acţiunii, acesta pierde calitatea de copil din căsătorie, iar la stabilirea
numelui său de familie se va ţine cont de prevederile art. 450 alin. (1) C. civ., conform cărora
„copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost
mai întâi stabilită".
Dacă acţiunea în tăgada paternităţii a fost introdusă de către tatăl biologic al copilului, în
aplicarea prevederilor art. 438 alin. (1) C. civ., prin hotărârea de admitere a acţiunii, instanţa are
obligaţia de a se pronunţa cu privire la întreaga situaţie a copilului, deci şi cu privire la numele pe
care acesta îl va purta. Prin urmare, înlăturând prezumţia de paternitate faţă de soţul mamei,
copilul va dobândi calitatea de copil din afara căsătoriei şi se va aplica prevederea din art. 450
alin. (2) C. civ. referitoare la stabilirea filiaţiei ulterior faţă de tatăl biologic prin hotărâre jude-
cătorească.
• Admiterea acţiunii în contestarea, în anularea sau în declararea nulităţii recunoaşterii
de filiaţie
Potrivit art. 420 alin. (1) C. civ., „recunoaşterea (este vorba de recunoaşterea filiaţiei, atât
de către mamă, cât şi de către tată.) care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând şi
de orice persoană interesată". În această situaţie, devin aplicabile dispoziţiile comune privind
acţiunile referitoare la filiaţie cuprinse în art. 438 alin. (1) C. civ., care reglementează stabilirea
numelui copilului de către instanţa de judecată învestită cu judecarea acţiunii principale.
B. Modificări ale numelui de familie generate de adopţie
• În cazul încuviinţării adopţiei
Potrivit art. 473 alin. (1) C. civ., „copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de
familie al celui care adoptă".

134
În jurisprudenţă s-a decis că, „în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior faţă de celălalt părinte, instanţa
judecătorească va da încuviinţare copilului să poarte numele acestuia din urmă. Din probele administrate în cauză a
rezultat că tatăl a fost preocupat încă de la naştere de creşterea copilului şi, cum ambii părinţi contribuie în egală
măsură la creşterea şi educarea acestuia, este în interesul minorului să poarte numele tatălui său" (C. Ap. Braşov, s.
civ., dec. nr. 730/R/2002, citată ."n L. Irinescu, op. cit., p. 172).
45
 Dacă adopţia se face de către ambii soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ,
iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. In cazul în care soţii nu au nume de
familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei care încuviinţează adopţia numele pe care
acesta urmează să îl poarte. Dacă soţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa, fiind aplicabile
dispoziţiile art. 264 C. civ. referitoare la ascultarea obligatorie a copilului care a împlinit vârsta
de 10 ani.
În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ,
soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei
care încuviinţează adopţia.
Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent
întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi
ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează, menţionându-se pe marginea
acestuia întocmirea noului act.
• în cazul desfacerii sau al anulării adopţiei
Potrivit art. 475 C. civ., „adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a
constatării nulităţii sale".
În ambele situaţii, la încetarea adopţiei, cel adoptat va redobândi numele de familie şi,
după caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu toate acestea, instanţa de judecată,
pentru motive temeinice, poate încuviinţa ca adoptatul să-şi păstreze numele dobândit prin
adopţie.
C. Modificări ale numelui de familie generate de instituţia căsătoriei
• Ca urmare a încheierii căsătoriei
Potrivit art. 282 C. civ., alegerea numelui de familie se face de către viitorii soţi, pe baza
acordului dintre ei, acord consemnat în declaraţia de căsătorie: „Viitorii soţi pot conveni să îşi
păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De
asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele
lor reunite". Aşadar, modificarea numelui ca urmare a încheierii căsătoriei nu se produce de
drept, iar variantele de alegere a numelui sunt limitativ prevăzute de lege135.
• Ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ
Potrivit art. 383 C. civ., „la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze
numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ".

135
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2013, p. 264.
46
 Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior
al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei,
chiar în lipsa unei înţelegeri între ei. Prin „motive temeinice", în doctrină şi în jurisprudenţă se
învederează că putem înţelege atât interesul moral ori patrimonial al soţilor (de exemplu, situaţia
soţului care vrea să păstreze numele sub care s-a consacrat din punct de vedere ştiinţific sau
artistic), cât, mai ales, interesul superior al copilului de a nu fi, de pildă, dezavantajat faţă de alţi
copii.
Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre
foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.
În privinţa copiilor rezultaţi din căsătorie, desfacerea acesteia nu produce niciun efect;
copiii vor purta numele dobândit la naştere.
• Ca urmare a anulării căsătoriei
Întrucât nu există dispoziţii cu privire la nume după anularea căsătoriei nici în Codul civil,
nici în Legea nr. 119/1996, vor fi aplicabile în acest domeniu efectele generale ale nulităţii în
dreptul civil. Astfel, atât în cazul nulităţii absolute a căsătoriei, cât şi în cazul nulităţii relative,
foştii soţi vor relua numele avut înainte de încheierea căsătoriei. Cu privire la copiii rezultaţi din
căsătorie, în temeiul art. 305 alin. (1) C. civ., „nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa
copiilor, care păstrează situaţia de copii din căsătorie", inclusiv în privinţa numelui. Vor fi
aplicabile, aşadar, regulile cu privire la numele copiilor dintr-o căsătorie desfăcută prin divorţ.
Decesul unuia dintre soţi nu produce efecte în privinţa numelui de familie al soţului
supravieţuitor, care va păstra numele dobândit prin căsătorie.
D. Modificarea numelui pe cale administrativă
Aceasta are loc în condiţiile prevăzute de O.G. nr. 41/2003, care dispune faptul că
„cetăţenii români pot obţine, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a
numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea, în condiţiile prezentei
ordonanţe" [art. 4 alin. (1)].
De asemenea, potrivit art. 4 alin. (2) al aceleiaşi ordonanţe, într-o enumerare
exemplificativă, sunt considerate „motive temeinice" următoarele situaţii:
a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere
sau în alt mod;

47
 b) când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să îl
obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că este cunoscută în
societate sub acest nume;
c) când, din neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii
reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori
au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte
acte;
d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte,
de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia;
e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi solicită să
poarte un nume românesc;
f) când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale
administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere;
g) când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte
un nume de familie comun cu al părinţilor lor;
h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi
membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a menţinerii numelui la
căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale
administrativă;
i) când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite
şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie
dobândit la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei;
j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior
înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de
familie al acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui
decât pe cale administrativă;
k) când prenumele purtat este specific sexului opus;
1) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act
medico-legal din care să rezulte sexul acesteia.
Potrivit alin. (3) al art. 4 din Ordonanţă, sunt de asemenea considerate justificate şi
cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri:

48
 a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume;
b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei
ori la numele de familie dobândit la naştere;
c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care
provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte numele
dobândit la naştere;
d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a
morţii unuia dintre soţi celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii,
acesta doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere;
e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care 1-a avut în căsătorie, pentru
a avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul fostului
soţ, dat în formă autentică;
f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre
părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de
familie al acestuia;
g) când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma
desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie;
h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ,
nume pe care acesta 1-a dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea
adopţiei.
Schimbarea numelui persoanei fizice pe cale administrativă se face la cererea136persoanei
interesate şi se decide prin dispoziţia preşedintelui consiliului judeţean, respectiv a primarului
Municipiului Bucureşti.
Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere, precum şi a
celui de căsătorie, atunci când este cazul, şi produce efecte juridice de la data înscrierii menţiunii.
De la această dată solicitantul va purta numai numele dobândit prin dispoziţia de schimbare a
numelui.
După înscrierea menţiunii corespunzătoare în actul de naştere, serviciul public transmite o
comunicare cu privire la schimbarea numelui Direcţiei Generale de Paşapoarte din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Direcţiei cazier judiciar, statistică şi evidenţe operative

136
Cererea privind schimbarea numelui se publică în Monitorul Oficial al României, Partea alll-a.
49
din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi direcţiei generale a finanţelor publice
judeţene sau, după caz, Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti din
cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, de la locul de domiciliu al solicitantului.

2.4.5.3. Retranscrierea numelui de familie

Retranscrierea numelui de familieeste reglementată în art. 20 din O.G. nr. 41/2003,
potrivit căruia: „Persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă
tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin
menţiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii
materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât şi la cele privind părinţii".
Cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă şi se
aprobă de către primar. Pentru a sprijini persoanele fizice în demersul lor, ordonanţa în discuţie
prevede faptul că cererea se poate depune de petiţionar şi la primăria din localitatea de domiciliu,
care o va trimite spre soluţionare serviciului public competent şi va comunica petiţionarului
modul de soluţionare.
Retranscrierea numelui nu constituie, aşadar, o modificare pe cale administrativă a
acestuia.

2.6. Prenumele
Prenumele a fost definit în doctrină137drept acea parte a numelui lato sensu care
individualizează persoana fizică, mai ales în familie. Este definiţia pe care o reţinem.
În privinţa stabilirii prenumelui, nu există dispoziţii legale, alegerea acestuia fiind lăsată
la aprecierea părinţilor. Se vorbeşte, astfel, în doctrină de „principiul libertăţii părinţilor în
materia stabilirii prenumelui copiilor"138, principiu limitat însă de prevederea din art. 84 alin. (2)
teza a doua C. civ., potrivit căreia „este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a
prenumelor indecente, ridicole şi a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele
moravuri ori interesele copilului, după caz".
Cum nu există legături între starea civilă şi prenume, după cum nu există nici o legătură
între filiaţie şi nume, prenumele nu se modifică în cazul în care au intervenit schimbări în starea
137
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 324. Pentru o altă definiţie, E. Chelaru, op. cit., 2016, p. 123: „Prenumele este acea
parte a numelui persoanei fizice compusă din unul sau mai multe cuvinte, cu sau fără semnificaţie, care o
individualizează în raporturile cu ceilalţi membri ai familiei şi, împreună cu numele de familie, şi în societate".
138
I. Dogaru, S. Cercel, Stabilirea prenumelui copilului în reglementarea noului Cod civil, în ,I. M honorem
Alexandru Bacaci, Ovidiu Ungureanu. Culegere de studii", Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 19, lucrare citată în
E. Chelaru, op. cit., 2016, p. 123.
50
civilă a persoanei. Există totuşi în art. 482 alin. (2) C. civ. prevederea potrivit căreia instanţa care
încuviinţează adopţia poate dispune, pentru motive temeinice, schimbarea prenumelui celui
adoptat. Suntem de părere că un astfel de motiv ar putea fi întemeiat, în mod corespunzător, pe
dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 41/2003 referitoare la motivele temeinice ale schimbării numelui
de familie pe cale administrativă.
Prenumele poate fi însă modificat, la cerere, pe cale administrativă, în aceleaşi condiţii ca
şi numele de familie, după cum, tot la cerere, se poate retranscrie, în condiţiile O.G.nr. 41/2003.

2.7. Domiciliul persoanei fizice

2.7.1. Noţiunea şi reglementarea domiciliului
Aşa cum se arată în doctrină139, în apariţia şi dezvoltarea societăţii, ca şi în formarea şi
consolidarea familiei, locuinţa a avut un rol important, ea servind, alături de alţi factori, ca omul,
din nomad, să devină sedentar. Fără această stabilitate a oamenilor nu ar putea fi concepută
existenţa societăţii şi a familiei. Lipsa acestei stabilităţi ar face aproape imposibilă stabilirea nu
numai a raporturilor juridice între oameni, dar şi a raporturilor de altă natură. Alături de alte
atribute ce servesc la individualizarea persoanei fizice în societate, domiciliul contribuie la
identificarea acesteia în spaţiu, adică într-un anumit loc precis determinat unde se presupune a fi
prezentă în majoritatea timpului.
Domiciliul140 este atât un atribut de identificare al persoanei fizice, un drept personal
nepatrimonial, permiţând localizarea în spaţiu a acesteia, cât şi o stare de fapt, în sensul că este
locul ales de fiecare om în mod liber, pentru a-şi exercita drepturile şi a-şi îndeplini obligaţiile.
Este, totodată, locul unde persoana poate fi găsită.
Libertatea stabilirii domiciliului este consacrată în art. 25 alin. (2) din Constituţia
României între drepturile şi libertăţile fundamentale în strânsă corelaţie cu dreptul la liberă
circulaţie în ţară şi străinătate. Potrivit textului constituţional, „fiecărui cetăţean îi este asigurat
dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară".
Dreptul la domiciliu sau la reşedinţă şi inviolabilitatea acestora sunt consacrate şi în acte
normative internaţionale, precum art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 2 din
Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţie, art. 45 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene sau în art. 12 pct. l din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.

139
D. Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 62; şi D.
Lupulescu, A.M. Lupulescu, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Editas, Bucureşti, 2003, p. 112.
140
Din lat. domum colere - casa pe care o locuieşte cineva (Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 327).
51
 De asemenea, potrivit art. 86 alin. (1) C. civ., „cetăţenii români au dreptul să îşi
stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber 141, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate,
cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege".
În Codul civil actual, domiciliul este caracterizat drept „locuinţa principală", aleasă de
către persoana fizică în vederea exercitării drepturilor şi a libertăţilor legitime.
Potrivit art. 87 C. civ., „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi
libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală".
Pe bună dreptate, se observă142 sensul larg conferit de actualul Cod civil noţiunii de
„domiciliu". Astfel, prin folosirea cuvântului „acolo" în textul articolului precitat, în loc de
formularea „la adresa" aflată în vechiul art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, noua definiţie a
domiciliului formulată de art. 87 C. civ. apare mai bogată în semnificaţii, termenul „acolo"
putând ,,indica un apartament, o garsonieră, o locuinţă (casă, imobil de orice fel, deci şi
apartament) ridicată cu respectarea normelor legale în vigoare sau nu, dar şi o construcţie
improvizată pe care persoana declară că o foloseşte statornic, un adăpost, întrucât art. 73 lit. b)
din H.G. nr. 1375/2006 vizează ipoteza eliberării unei cărţi de identitate provizorii pentru
persoanele lipsite de adăpost, se opinează”143 că noua definiţie poate genera dificultăţi în materia
evidenţei persoanelor, în sensul că actele de identitate se eliberează, în principal, dacă se face
dovada adresei de domiciliu sau reşedinţă cu acte încheiate în condiţii de validitate prevăzute de
legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ, o persoană putându-şi stabili domiciliul
exclusiv într-un imobil (lato sensu) situat în intravilanul, adică în perimetrul construibil, al
localităţilor.
În doctrină, domiciliul a fost definit drept „acel atribut de identificare a persoanei fizice
care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică"144.

141
Se mai arată în doctrină, în mod cu totul îndreptăţit, şi faptul că regula deplinei libertăţi de stabilire a domiciliului
cunoaşte şi câteva excepţii, expres şi limitativ prevăzute de lege, de pildă: în cazul măsurii preventive a controlului
judiciar [art. 202 alin. (4) lit. b) C. pr. pen.], unele dintre obligaţiile inculpatului sunt: să informeze de îndată organul
judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei [art. 215 alin. (1) lit.
b)]; În cazul arestului la domiciliu [art. 202 alin. (4) lit. d)], printre altele, are obligaţia de a nu părăsi imobilul
(locuinţa inculpatului, încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit ţinând de acestea - conform Legii nr. 254/2013)
unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza. A se vedea,
pentru o analiză detaliată, A.-R. Tănase, Managementul defectuos al identităţii persoanelor. Noile buletine fără
adresa de domiciliu, între protejarea siguranţei personale şi haos, pe www.juridice.ro. De altminteri, este de
necontestat faptul că noţiunea de „domiciliu" interesează mai multe ramuri de drept, nu numai dreptul civil.
142
A.R. Tănase, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie. Art. 1-186, art. 252-534. Comentarii şi explicaţii,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 144.
143
Ibidem.
144
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 327.
52
 Domiciliul este reglementat în legislaţia internă, aşa cum am anticipat în cele ce precedă,
în Constituţia României, în Codul civil (Cartea I, „Despre persoane", Titlul II, „Persoana fizică",
Capitolul III, „Identificarea persoanei fizice", Secţiunea a 2-a, „Domiciliul şi reşedinţa", art. 86-
97; şi, cu referiri, în art. 496-497), în O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi
actele de identitate ale cetăţenilor români145, în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului ş.a.

2.7.2. Importanţa şi caracterele juridice ale domiciliului

Cu privire la importanţa domiciliului ca instituţie de drept civil, ne referim în cele ce
urmează la câteva exemple, în încercarea de a ilustra interesul constant al practicii şi doctrinei cu
privire la acest aspect. Domiciliul nu trebuie privit doar din punct de vedere teoretic, ca drept
personal nepatrimonial sau ca mijloc de identificare a persoanei, ci, mai ales, prin prisma
efectelor pe care le generează146. De pildă, domiciliul prezintă importanţă:
- în materia capacităţii civile; potrivit art. 4 din Legea nr. 312/2005, cetăţenii străini
aparţinând statelor membre ale Uniunii Europene şi apatrizii, rezidenţi în România, pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor construibile în vederea stabilirii domiciliului;
- în materia obligaţiilor, potrivit art. 1494 alin. (1) C. civ., în lipsa altor criterii de
prioritate, locul plăţii va fi stabilit în funcţie de domiciliul creditorului sau al debitorului;
- în materie succesorală; potrivit art. 954 alin. (2) C. civ., moştenirea se deschide la locul
ultimului domiciliu al defunctului;
- în materia căsătoriei; potrivit art. 279 C. civ., căsătoria se încheie în localitatea de
domiciliu sau de reşedinţă a oricăruia dintre viitorii soţi;
- în materia competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti; potrivit art. 107 C. pr.
civ., în principiu, competenţa aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului etc.
Dreptul la domiciliu este un drept personal nepatrimonial, aşa că el va avea toate
caracterele juridice care se regăsesc în cazul tuturor atributelor de identificare a
persoanei fizice, prezentate deja în cadrul unor secţiuni anterioare şi asupra cărora nu mai
revenim: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi
universalitate, la care se adaugă şi caractere specifice:

145
Republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011.
146
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 285 şi urm.; Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 327; E. Chelaru, op. cit.,
2016, pp. 132-133.
53
 - stabilitatea147; domiciliul este locuinţa statornică, stabilă a persoanei fizice, spre
deosebire de reşedinţă, care are numai un caracter temporar; pe de altă parte, stabilitatea
caracterizează numai domiciliul de drept comun (voluntar) şi pe cel legal, nu şi domiciliul
convenţional;
- obligativitatea (a avea un domiciliu nu este numai un drept subiectiv, ci şi o obligaţie);
- unicitatea (persoana fizică are, la un moment dat, un singur domiciliu);
- ,,libertatea alegerii (cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în
mod liber, domiciliul, atât în ţară, cât şi în străinătate)”148;
- ,,inviolabilitatea (cu excepţia cazurilor expres reglementate, nimeni nu poate pătrunde
sau rămâne în domiciliul unei persoane fizice fără acordul acesteia)”149.

2.7.3. Clasificarea domiciliului

Modalitatea de stabilire a domiciliului este principalul criteriu de clasificare. Deosebim,
astfel, trei tipuri de domiciliu:
- domiciliul de drept comun (voluntar); este acel domiciliu ales în mod liber de către
persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, conform propriilor interese şi propriei voinţe
autonome; de asemenea, este acel domiciliu cu privire la care art. 25 din Constituţia României
prevede libertatea de stabilire, drept care este reiterat în art. 86 alin. (1) C. civ.;
- domiciliul legal este cel stabilit de lege pentru ocrotirea unor categorii de persoane;
astfel, potrivit art. 92 C. civ., domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate de exerciţiu
deplină în condiţiile legii este „la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod
statornic"; interzisul judecătoresc are domiciliul legal la reprezentantul său legal [art. 92 alin. (4)
C. civ.]; cel ocrotit prin curatelă, la curatorul care-1 reprezintă (art. 94 C. civ.) etc.;
- domiciliul convenţional sau domiciliul „ales" este acela stabilit prin voinţa părţilor
actului juridic pentru ca acesta să îşi producă efecte sau pentru comunicarea actelor de procedură
(de pildă, domiciliul ales la un avocat).
În doctrină se mai vorbeşte şi despre „domiciliul profesional"150, stabilit în conformitate
cu prevederile art. 96 C. civ.: „Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul
acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a
147
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 276; Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 328; E. Chelaru, op. cit., 2016, pp.
133-134.
148
Prin excepţie, potrivit art. 116 C. pen. coroborat pe art. 66 alin. (1) lit. 1) C. pen., se poate stabili de către instanţa
penală luarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi.
149
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit, 2013, p. 286.
150
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 278.
54
se executa în acel loc", în ceea ce ne priveşte, suntem de părere că acest domiciliu este tot un
domiciliu voluntar, întrucât şi în privinţa profesioniştilor legea recunoaşte libertatea stabilirii
domiciliului, respectiv a sediului profesional.

2.7.4. Dovada domiciliului

Proba în ceea ce priveşte domiciliul se face, în condiţiile art. 91 alin. (1) C. civ., cu
menţiunile cuprinse în cartea de identitate: „Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu
menţiunile cuprinse în cartea de identitate" 151, însă în doctrina de specialitate 152s-a arătat că
menţiunile din cartea de identitate cu privire la domiciliul sau reşedinţa unei persoane nu au
efecte constitutive în privinţa determinării acestuia. Prin urmare, în raporturile de drept civil,
domiciliul sau reşedinţa pot fi dovedite şi cu alte mijloace de probă, chiar şi atunci când aceasta
contestă menţiunile corespunzătoare făcute în actul de identitate.
În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau
schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane, cu excepţia cazului
în care terţul a cunoscut domiciliul sau reşedinţa prin alte mijloace.
Dovada domiciliului legal se face odată cu dovedirea domiciliului de drept comun al
persoanei care are în ocrotire persoana cu domiciliul legal (art. 13 din O.U.G. nr. 97/2005). De
pildă, domiciliul legal al minorului sub 14 ani se poate face cu cartea de identitate a părintelui şi
cu certificatul de naştere.
Dovada ,,domiciliului convenţional se face cu înscrisul care conţine convenţia sau
declaraţia de alegere a domiciliului. De pildă, în cazul domiciliului ales la un avocat, dovada se
face cu contractul de asistenţă juridică”153.
151
Potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 97/2005, act de identitate poate fi cartea de identitate, cartea electronic ă de
identitate, cartea de identitate provizorie şi buletinul de identitate, dacă acestea sunt în termenul de valabilitate.
152
Gh. Beleiu, op. cit., p. 369, citat în O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 281.
153
Potrivit art. 28 din O.U.G. nr. 97/2005: „(1) Dovada adresei de domiciliu se poate face cu: a) acte încheiate în
condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ; b) declaraţia scrisă a
găzduitorului, persoană fizică sau persoană juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul dintre documentele
prevăzute la lit. a) sau, după caz, la lit. d); c) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de
verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil cu destinaţie de locuinţă şi
faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele
prevăzute la lit. a) şi b); d) documentul eliberat de autoritatea administraţiei publice locale, din care să rezulte că
solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol, cu imobil cu destinaţie de
locuinţă; e) actul de identitate al unuia dintre părinţi sau al reprezentantului său legal ori actul de încredinţare, însoţit,
după caz, de unul din actele prevăzute la lit. a)-d), în cazul minorilor care solicită eliberarea unui act de identitate. (2)
Declaraţia de primire în spaţiu a găzduitorului prevăzută la alin. (1) lit. b) poate fi dată în faţa lucrătorului din cadrul
serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, a poliţistului de siguranţă publică, a notarului public ori a
funcţionarului misiunii diplomatice sau oficiului consular al României. (3) în cazul minorului şi al persoanei puse
sub interdicţie, declaraţia pe propria răspundere prevăzută la alin. (1) lit. c) se dă şi se semnează de către părintele
sau, după caz, părinţii care exercită autoritatea părintească sau de către reprezentanţii lor legali", iar în temeiul art. 29
55
 2.8. Reşedinţa
2.8.1. Noţiunea şi reglementarea reşedinţei.
Potrivit art. 88 C. civ., „reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa
secundară", iar în temeiul art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005, „reşedinţa este acolo unde persoana
fizica declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu".
,,În temeiul acestor reglementări legale, putem defini reşedinţa ca fiind locuinţa
secundară, vremelnică şi temporară a persoanei fizice”154 .
Ca şi domiciliul, reşedinţa este atât un atribut de identificare a persoanei fizice, cât şi un
drept personal nepatrimonial, ocrotit, aşadar, prin mijloace specifice.
Potrivit art. 31 din O.U.G. nr. 97/2005, reşedinţa se înscrie în actul de identitate la cererea
persoanei fizice care locuieşte mai mult de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundară.
Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an,
şi are valabilitate pe timpul cât persoana locuieşte în mod efectiv la adresa declarată ca reşedinţă.
La expirarea acestui termen, persoana poate solicita înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a
reşedinţei.

2.8.2. Caracterele juridice ale reşedinţei.

Spre deosebire de domiciliu, caracterizat prin stabilitate, unicitate, obligativitate, reşedinţa
se defineşte prin vremelnicie, unicitate155 şi prin caracterul facultativ.
Deşi Codul civil se referă la noţiunea de „reşedinţă" cu menţiunea „locuinţă secundară",
spre a o delimita de locuinţa principală, care este domiciliul, caracterul vremelnic al reşedinţei se
stabileşte şi prin luarea în considerare a prevederilor art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005,
potrivit cărora durata de locuire a unei persoane în locuinţa secundară trebuie să fie de cel puţin

din acelaşi act normativ: „(1) Serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor pe raza căruia se află ultimul
domiciliu înscris în actul de identitate al solicitantului este obligat să comunice la cererea cetăţenilor români, în
termen de 10 zile, datele referitoare la domiciliile avute de către persoana respectivă în România şi orice menţiune
privind starea civilă, aflate în evidenţa acestuia, începând cu data de l ianuarie 2000. (2) Pentru datele prevăzute la
alin. (1), referitoare la perioada anterioară anului 2000, termenul de comunicare este de maximum 20 de zile".
154
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 287; Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 333.
155
Cu privire la unicitatea reşedinţei, în doctrină opiniile sunt împărţite, întrucât, potrivit art. 86 alin. (2) C. civ., „o
persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când
deţine mai multe locuinţe". Această prevedere este interpretată în sensul că, deşi persoana fizică poate avea mai
multe locuinţe, deci reşedinţe, numai una dintre acestea poate fi înregistrată în cartea de identitate, în acest sens,
reşedinţa este unică (O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 287, şi autorii acolo citaţi). Pentru o opinie
diferită, Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 333.
56
15 zile: „Menţiunea privind stabilirea reşedinţei se înscrie la cererea persoanei fizice care
locuieşte mai mult de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundară".
În caz contrar, şederea temporară într-un imobil - cameră de hotel, popas turistic, salon
dintr-un spital etc. - nu poate avea semnificaţia reşedinţei.

2.8.3. Importanţa reşedinţei

Importanţa reşedinţei, în temeiul art. 90 alin. (1) C. civ., se instituie prezumţia de
domiciliu, în sensul că, ori de câte ori domiciliul persoanei nu este cunoscut, reşedinţa va fi
considerată domiciliu. Aşadar, în acest caz, reşedinţa dobândeşte o valoare de înlocuire 156 pentru
că suplineşte domiciliul, dar poate avea şi un efect echivalent domiciliului, de pildă, în cazul
încheierii căsătoriei, care poate avea loc la domiciliul sau la reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.

2.8.4. Stabilirea reşedinţei.

Potrivit art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, „cetăţenii români au dreptul să îşi
stabilească sau să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul ori reşedinţa, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege". Aşadar, ca şi în privinţa domiciliului, în materie de reşedinţă, există principiul
libertăţii de stabilire. Totuşi, în virtutea legii, persoanele care doresc să îşi stabilească reşedinţa
într-un anume loc trebuie să respecte anumite cerinţe: „Persoanele care îşi schimbă domiciliul sau
îşi stabilesc reşedinţa sunt obligate să ceară înscrierea în cartea de imobil la noua locuinţă în
termen de 15 zile de la mutare".
Persoanele care locuiesc la o altă adresă decât cea de domiciliu mai mult de 15 zile au
obligaţia de a solicita serviciului de evidenţă a persoanelor înscrierea în cartea de identitate a
menţiunii cu privire la stabilirea reşedinţei. Fac excepţie persoana care locuieşte la o altă adresă
decât cea de domiciliu, în interesul serviciului sau în scop turistic şi persoana internată într-o
unitate sanitară sau medicală.

2.8.5. Dovada reşedinţei

Dovada reşedinţeise poate face cu actul de identitate pe care există menţiunea cu privire
la stabilirea reşedinţei, precum şi cu alte mijloace de probă, potrivit art. 91 alin. (1) C. civ.:
„Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate".

156
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 287.
57
 CAPITOLUL III
ATRIBUTELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE:
STAREA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE

3.1. Noţiunea şi reglementarea stării civile

În reglementarea actuală a Codului civil, starea civilă a persoanei fizice, denumită în
doctrină şi „statut civil", este definită în art. 98, potrivit căruia: „Starea civilă este dreptul
persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg
din actele şi faptele de stare civilă".

58
 Întrucât, anterior adoptării şi intrării în vigoare a Codului civil 2009, starea civilă a
persoanei fizice nu era definită, în doctrină au fost formulate mai multe asemenea enunţuri, însă
definiţia pe care o reţinem este următoarea:
„Starea civilă este mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea
calităţilor personale având această semnificaţie"157.
Această-definiţie este actuală şi în contextul noilor reglementări, cu precizarea că, în
conţinutul stării civile a persoanei, noua reglementare cuprinsă în art. 98 C. civ. evidenţiază două
trăsături esenţiale, şi anume faptul că, pe de o parte, starea civilă este un ,,drept subiectiv,
personal nepatrimonial, iar, pe de altă parte, starea civilă este o sumă sau un ansamblu de calităţi
ale persoanei rezultând din căsătorie, din afara căsătoriei, din calitatea de copil născut din părinţi
necunoscuţi sau de copil adoptat, din statutul de persoană căsătorită sau necăsătorită, văduvă,
divorţată, recăsătorită, din relaţiile de rudenie sau afinitate cu o altă persoană, din diferenţierea în
funcţie de gen (de sex bărbătesc sau de sex femeiesc) ori în funcţie de vârstă, din faptul de a fi
născut într-o anumită localitate etc.”158.
Sediul materiei cu privire la starea civilă a persoanei este atât în Codul civil, art. 98-103,
cât şi în legi speciale, cum sunt: Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, O.G. nr.
41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice,
O.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor
români ş.a.
3.2. Conţinutul stării civile. Posesia de stat
Aşa cum arătam în cele ce precedă, starea civilă a persoanei poate fi analizată din punctul
de vedere al dreptului subiectiv sau din acela al ansamblului de calităţi caredefinesc o anumită
persoană fizică.
Astfel, privită ca o ,,sumă a calităţilor personale ale persoanei fizice, starea civilă conţine
următoarele elemente: calităţi privind filiaţia persoanei fizice (copil cu filiaţia stabilită sau
nestabilită faţă de unul sau faţă de ambii părinţi, copil din căsătorie sau din afara căsătoriei, copil
rezultat din reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, copil adoptat); calităţi privind

157
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 335. Potrivit altui autor, „starea civilă este mijlocul juridic de individualizare a
persoanei fizice prin reunirea calităţilor personale cărora legea le conferă această semnificaţie. (...) starea civilă are
un conţinut complex, care poate fi analizat din două puncte de vedere: mijloc de individualizare a oricărei persoane
fizice şi sumă a unor calităţi relevante aparţinând persoanei fizice determinate" (E. Chelaru, op. cit., p. 142).
158
Ibidem.
59
starea conjugală a persoanei fizice (persoană căsătorită, necăsătorită, divorţată, recăsătorită,
văduvă); sexul; cetăţenia; vârsta”159.
Pe de altă parte, dacă privim starea civilă ca drept subiectiv de individualizare a persoanei
fizice, atunci conţinutul acestei noţiuni va cuprinde următoarele prerogative:
a) ,,posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă;
b) posibilitatea de a pretinde să fie individualizat de către alţii prin starea sa civilă;
c) posibilitatea de a apela, la nevoie, la forţa coercitivă a statului”160.
Aşa cum se opinează161, starea civilă a unei persoane poate să rezulte, se poate modifica
ori se poate stinge atât ca urmare a unor acte sau fapte juridice, cât şi ca urmare a unor prevederi
ale legii ori ca o consecinţă a hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu ocazia soluţionării unor
acţiuni în justiţie, denumite „acţiuni de stare civilă" sau „acţiuni de stat".
Faptele de stare civilă sunt naşterea persoanei şi moartea acesteia. Acte juridice de stare
civilă creatoare sau modificatoare de stare civilă sunt, de pildă, actul juridic al căsătoriei şi actul
juridic al recunoaşterii de filiaţie.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor acţiuni de stare civilă, cum sunt
cele privind stabilirea sau contestarea filiaţiei, cele privind tăgada paternităţii copilului născut sau
conceput în timpul căsătoriei, cele privind anularea căsătoriei şi desfacerea acesteia prin divorţ,
cele privind încuviinţarea adopţiei ori desfacerea sau anularea acesteia, precum şi cele privind
declararea judecătorească a morţii.
Aceste hotărâri judecătoreşti creează sau, dimpotrivă, modifică o anumită stare civilă
creată şi înregistrată iniţial.
Conţinutul stării civile este analizat, în mod tradiţional am putea spune în doctrina
dreptului civil, în legătură cu folosinţa stării civile sau „posesia de stat"162.
Posesia de stat este o stare de fapt care corespunde unei anumite stări civile şi căreia legea
îi recunoaşte anumite efecte juridice, ea rezultând din întrunirea a trei elemente „tradiţionale" 163:
nomen, tractatus şi fama.

159
C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele - în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 341.
160
E. Lupan, I. Sabău-Pop, op. cit., p. 118.
161
L. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2013, p. 205.
162
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 336; E. Chelaru, op. cit., 2016, p. 144; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, pp.
293-296.
163
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p. 294.
60
 Nomen înseamnă individualizarea persoanei „prin purtarea numelui ca corespunde stării
civile pretinse"164.
Tractatus constă în „considerarea de către cei apropiaţi ca fiind persoana căreia îi aparţine
starea civilă folosită"165.
Faina este „recunoaşterea, în familie şi societate, ca fiind persoana căreia îi aparţine
starea civilă de care se prevalează"166.
Potrivit art. 410 alin. (1) teza întâi C. civ., „posesia de stat este starea de fapt care indică
legăturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din care pretinde că face parte".
Cu toate că simpla posesie a stării civile (posesia de stat) nu determină prin ea însăşi
dobândirea stării civile, dacă, spre exemplu, în cazul copilului, este conformă cu actul de naştere,
există o prezumţie irefragabilă (absolută ssajuris et de jure) cu privire la existenţa stării civile
pretinse.
Astfel, starea civilă, unită cu posesia de stat, dă dreptul persoanei de a se folosi de
atributele corespunzătoare respectivei stări civile şi, concomitent, obligă la îndeplinirea
obligaţiilor corelative, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în societate, terţii sunt obligaţi să
recunoască existenţa efectele juridice ale stării civile.
În acest sens în art. 410 alin. (1) teza a doua C. civ. este prevăzut faptul că posesia de stat
„constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
a) o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi
educarea sa, iar copilul se comportă faţă de această persoană ca fiind părintele său;
b) copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de către
autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său" 167 Posesia
de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă pentru aputea produce efecte
juridice.

164
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 336.
165
Ibidem.
166
Ibidem.
167
Această prevedere exista şi în reglementarea anterioară a Codului civil de la 1864. Astfel potrivit art. 294 C. civ.
1864: „Posesiunea de stătu se statornicesce prin întrunirea de fapte mdestulătore, ce arată legământul de fiaţiuni şi de
rudenie între un individ şi familia din cari pretinde a face parte. Cele mai de căpetenie din aceste fapte sunt: Că acel
individ a purtat în tot d'auna numele părintelui, al cărui fiu se pretinde a fi; că tatăl F a tratat ca pe fiul seu şi a îngrijit
în acesta cualitate de creşterea, de întreţinerea şi stabilirea sa. Că a fostu recunoscuta în această calitate în tot d'auna
în societate. Că a fostu recunoscutu în această calitate de către familia". Art. 294 C civ 1864 a fost abrogat în temeiul
art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice.
61
 3.3. Caracterele juridice ale stării civile
În doctrină168 s-a arătat faptul că starea civilă prezintă caracterele juridice ale drepturilor
subiective nepatrimoniale, la care se mai adaugă un caracter juridic specific, şi anume
indivizibilitatea acesteia, în sensul că o persoană fizică are, la un moment dat, una şi aceeaşi stare
civilă faţă de toate celelalte subiecte de drept civil, deci starea civilă nu poate fi scindată.
Acest ,,caracter juridic specific stării civile prezintă interes practic în înţelegerea efectelor
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia stării civile, în sensul că efectele substanţiale (de
drept material) ale unor asemenea hotărâri pot fi opuse şi terţelor persoane (care nu au avut
calitatea de parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea), deci sunt opozabile erga omne”169.
Reamintim, cu privire la caracterele juridice ale drepturilor personale nepatrimoniale,
faptul că aceste drepturi sunt opozabile erga omnes (absolute), inalienabile, imprescriptibile,
personale şi universale.

3.4. Faptele de stare civilă

Fapte juridice de stare civilă sunt naşterea şi moartea şi dau naştere, respectiv sting starea
civilă a persoanei fizice.
,,Naşterea persoanei fizice este faptul material prin care apare un nou subiect de drept,
ceea ce produce consecinţe în plan juridic în primul rând în materie de stare civilă, deoarece
implică stabilirea filiaţiei, dar şi cu privire la alte elemente de identificare a persoanei fizice,
adică în privinţa numelui acesteia şi a cetăţenie”170.
În vederea întocmirii actului de naştere, există obligaţia declarării copilului nou-născut.
Această procedură este reglementată în Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă 171 în
art. 16, care prevede: „Au obligaţia de a face declaraţia de naştere oricare dintre părinţi, iar dacă,
din diferite motive, nu o pot face, obligaţia declarării revine medicului, persoanelor care au fost
de faţă la naştere, asistentului social sau, după caz, persoanei cu atribuţii de asistenţă socială din
unitatea sanitară în care a avut loc naşterea sau oricărei persoane care a luat cunoştinţă despre
naşterea copilului".
Declararea naşterii se face în termen de 30 de zile pentru copilul născut viu şi în termen
de 3 zile pentru copilul născut mort. Termenele se socotesc de la data naşterii.

168
G. Boroi, op. cit., p. 386.
169
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 337.
170
C.T. Ungureanu, op. cit., 2016, p. 330.
171
Republicată şi modificată succesiv, cu ultima modificare prin O.U.G. nr. 33/2016 (M. Of. nr. 488 din 30 iunie
2016).
62
 În cazul în care copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 30 de zile, declararea
naşterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului. Pentru copilul născut mort se
întocmeşte numai actul de naştere.
,,Întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei verbale a persoanelor prevăzute
la art. 16 din Lege, a actului de identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului medical
constatator al naşterii şi, după caz, a certificatului de căsătorie al părinţilor”172.
După împlinirea termenului de 30 de zile, întocmirea actului de naştere în vederea
înregistrării (tardive) a naşterii copilului1 se face la cererea scrisă a declarantului, cu aprobarea
primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul, cu avizul
conform al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanelor sau, după caz, al
Direcţiei Generale de Evidenţă a Persoanelor a Municipiului Bucureşti, înregistrarea naşterii se
realizează în termen de 90 de zile de la data solicitării.
,,Întocmirea actului de naştere, în cazul copilului părăsit de mamă în unităţi sanitare, se
face imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de
constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului, de reprezentantul poliţiei şi de cel al unităţii sanitare”173.
Moartea este faptul material prin care încetează capacitatea de folosinţă şi starea civilă a
persoanei fizice. De asemenea, odată cu decesul persoanei fizice se produc şi alte efecte relative
la starea civilă, în sensul încetării căsătoriei celui decedat, şi se declară deschisă succesiunea.
Potrivit art. 32 din legea sus-amintită, întocmirea actului de deces se face la serviciul
public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs decesul, pe baza
certificatului medical constatator al decesului şi a declaraţiei verbale făcute de membrii familiei
decedatului sau, în lipsa acestora, de medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs
decesul, precum şi de către orice persoană care are cunoştinţă despre deces.Persoana care face
declaraţia va depune certificatul medical constatator al decesului, documentul de identitate şi,
după caz, documentul de evidenţă militară ale celui decedat.
Declararea decesului se face în termen de 3 zile de la data încetării din viaţă a persoanei,
calculându-se în acest termen atât ziua în care s-a produs decesul, cât şi ziua în care se face
declaraţia.

172
Art. 14 din Legea nr. 119/1996.
173
Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 119/1996
63
 Când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, precum
şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea se face în termen de 48 de ore, socotit din momentul
decesului sau al găsirii cadavrului, iar pentru întocmirea actului de deces este necesară şi dovada
eliberată de poliţie sau de parchet din care să rezulte că una dintre aceste autorităţi a fost sesizată
despre deces.
În cazul în care decesul nu a fost declarat în termenul legal, de 3 zile, respectiv de 48 de
ore din momentul decesului sau al găsirii cadavrului, întocmirea actului de deces se face cu
aprobarea parchetului.
,,Certificatul medical constatator al decesului, în care se consemnează cauza decesului, se
întocmeşte şi se semnează de către medic, în temeiul art. 35 din Legea nr. 119/1996 coroborat cu
dispoziţiile cuprinse în Ordinul nr. 1134/C/2000 comun al ministrului justiţiei şi al ministrului
sănătăţii”174.
Dacă moartea persoanei fizice a fost declarată prin hotărâre judecătorească, întocmirea
actului de deces se face în baza hotărârii judecătoreşti definitive declarative de moarte, din oficiu
sau la cererea persoanei interesate, după caz, de către serviciul public comunitar local de evidenţă
a persoanelor sau ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale de
la:
a) locul de naştere al celui declarat mort;
b) domiciliul celui declarat mort, în cazul în care actul de naştere a fost întocmit la
autorităţile locale din străinătate;
c) domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morţii, în situaţia în
care locul naşterii şi domiciliul decedatului nu sunt cunoscute.
Dacă decesul a survenit pe o navă sau pe o aeronavă, aflate în cursă, constatarea decesului
se face de medicul de pe aceste mijloace de transport sau, în lipsă, de un medic din portul sau
aeroportul unde se face escală, iar înhumarea sau incinerarea se fac pe baza permisiunii eliberate
de către comandantul navei sau aeronavei (art. 38 din Lege).

3.5. Actele de stare civilă (negotium juris)

Acestea ,,constau în operaţiuni juridice care determină crearea sau modificarea stării
civile.

174
Publicat în M. Of. nr. 459 din 19 septembrie 2000.
64
 Sunt astfel de ,,operaţiuni juridice actul de naştere (actul de recunoaştere a filiaţiei), actul
de căsătorie şi actul de deces, în temeiul acestor acte, se vor întocmicertificatul de naştere,
certificatul de căsătorie şi certificatul de deces, precum şi duplicatele lor” 175. După unii autori, şi
actul de adopţie intră în această categorie”176.
Actele de stare civilă au fost definite177 drept ,,acele acte, din registrele de stare civilă, în
care sunt consemnate, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii, elementele
stării civile a persoanei”.
Potrivit art. 1 teza întâi din Legea nr. 119/1996, „actele de stare civilă sunt înscrisuri
autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane".
Aceste acte se întocmesc în interesul statului şi, în egală măsură, al persoanei şi servesc la
cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice la apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.Actele de naştere, de căsătorie şi de deces se întocmesc în
registre de stare civilă în două exemplare, ambele originale, şi se completează manual, cu
cerneală specială de culoare neagră.

3.5.1. Natura juridică a actelor de stare civilă.

,,Actele de stare civilă fac parte m temeiul art. l din Legea nr. 119/1996 şi al art. 269 C.
pr. civ., din categoria înscrisurilor autentice”178.
Natura juridică a ,,actelor de stare civilă este mixtă, de drept civil şi de drept
administrativ, în sensul că, pentru dreptul civil, aceste acte fac parte din categoria înscrisurilor
autentice şi pot fi folosite ca mijloace de probă, iar pentru dreptul administrativ, sunt înscrisuri
doveditoare (instrumentum) ale actului administrativ individual care este înregistrarea stării civile
a persoanei, precum şi mijloace de evidenţă a persoanei”179.

175
Gh. Beleiu, op. cit, 1993, p. 341; C.T. Ungureanu, op. cit., 2016, pp 335-337
176
E. Lupan, I. Sabău-Pop, op. cit, p. 167; L Dogaru, S. Cercel, op. cit, p. 176.
177
Gh. Beleiu, op. cit, 1993, p. 341.

178
Ibidem. M. Fodor., op. cit.., 2014, p. 365. Potrivit art 269 C pr civ „înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau,
după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat
cu autoritate publică în forma si condiţiile stabilite de lege".
179
Gh. Beleiu, op. cit, 1993, p. 341; E. Chelaru, op. cit., 2016, p. 152.
65
 3.5.2. Actul de naştere (de recunoaştere a filiaţiei)
Actul de naştere (de recunoaştere a filiaţiei)este un act ,,solemn unilateral, personal şi
irevocabil, prin care mama sau tatăl recunoaşte un copil ca fiind al său 180 şi se poate realiza prin
declaraţia făcută la serviciul public de evidenţă a populaţiei, prin declaraţie notarială sau prin
actul de ultimă voinţă al dispunătorului care este testamentul”181.
,,Stabilirea filiaţiei prin recunoaştere poate genera modificări în starea civilă a persoanei,
în acest caz, stabilirea filiaţiei prin recunoaştere se înscrie ca menţiune în actul de naştere
iniţial”182.

3.5.3. Actul de căsătorie

Actul de căsătorie se încheie ca urmare a celebrării căsătoriei care este definită în Codul
civil actual ca fiind „uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile
legii183".
Alin. (3) al aceluiaşi articol consacră obligativitatea căsătoriei civile şi caracterul
facultativ al căsătoriei religioase, care poate fi celebrată doar după încheierea căsătoriei civile,
textul fiind o preluare a dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din Constituţia României.
Potrivit art. 279 C. civ., căsătoria se celebrează de către ,,ofiţerul de stare civilă, la sediul
primăriei. In mod excepţional, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un
ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au
reşedinţa viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a
viitorilor soţi, în vederea publicării. Aceste dispoziţii sunt detaliate în art. 24 din Legea nr.
119/1996”184.
Declaraţia de căsătorie se face personal de către viitorii soţi, în scris, la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, la primăria competentă, misiunea

180
C.T. Ungureanu, op. cit., 2016, p. 336.
181
G. Lupşan, op. cit, pp. 137-142.
182
Art. 43 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 119/1996.
183
Art. 259 alin. (1) C. civ.
184
Potrivit art. 24 din Legea nr. 119/1996: „(1) Căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă la sediul
serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor, al primăriei în a cărei rază de competenţă teritorială îşi
are domiciliul ori reşedinţa unul dintre viitorii soţi sau, după caz, la un sediu destinat acestui scop, stabilit de
primarul unităţii administrativ-teritoriale respective. (2) Căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, al primăriei competente, cu aprobarea primarului. (3) Prin
excepţie de la prevederile alin. (1), căsătoria poate fi încheiată la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau, după caz, la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa
viitorii soţi, cu aprobarea primarului unităţii administrativ-teritoriale unde se încheie căsătoria. (4) Serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor ori primăria unde urmează să se încheie căsătoria va înştiinţa, de îndată,
primăria de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării declaraţiei de căsătorie".
66
diplomatică ori oficiul consular unde urmează a se încheia căsătoria, în declaraţia de căsătorie,
viitorii soţi vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de
familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales. Ofiţerul de
stare civilă care primeşte declaraţia de căsătorie solicită viitorilor soţi să prezinte actele de
identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind starea sănătăţii acestora şi alte
acte considerate necesare, în temeiul art. 25 alin. (3) din Lege. Declaraţia de căsătorie se afişează
la locul încheierii căsătoriei cu 10 zile înainte de data fixată pentru căsătorie.

3.5.4. Actul de deces

Actul de deceseste actul solemn prin care este consemnată încetarea din viaţă a persoanei
fizice şi se întocmeşte, aşa cum am precizat într-o secţiune anterioară, de către serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul
primăriei unităţii administrativ-terito-riale în a cărei rază s-a produs decesul, pe baza certificatului
medical constatator al decesului şi a declaraţiei verbale făcute de membrii familiei decedatului,
întrucât au fost prezentate anterior aspecte relevante din Legea nr. 119/1996 cu privire la
întocmirea actului de deces, nu vom reveni.

3.6. Actele de stare civilă (instrumentam probationis)

Actele de ,,stare civilă sunt acele acte (în sensul de instrumentum), din registrele de stare
civilă, în care sunt consemnate, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii,
elementele stării civile, în sens restrâns, actele de stare civilă sunt numai actul de naştere, actul de
căsătorie şi actul de deces. În sens mai larg, urmează a fi incluse în categoria actelor de stare
civilă şi certificatele eliberate pe baza celor trei acte de stare civilă (certificatul de naştere,
certificatul de căsătorie şi certificatul de deces), precum şi duplicatele acestor certificate, eliberate
în condiţiile legii”185.
Aşa cum arătam în cele ce precedă, actele de stare civilă sunt şi înscrisuri doveditoare ale
stării civile (instrumentum probationis) şi au forţa probantă a înscrisurilor autentice, adică au
putere doveditoare deplină, până la înscrierea în fals.
• Întocmirea actelor de stare civilă, înregistrările de stare civilă în noţiunea de
„înregistrare de stare civilă" sunt cuprinse acele operaţiuni juridice prin care sunt consemnate în

185
G. Boroi, op. cit, pp. 389-390.
67
registrele de stare civilă actele şi faptele de stare civilă, de către organele cu atribuţii de stare
civilă, în condiţiile legii.
Aşadar, înregistrări de stare civilă sunt, deopotrivă, întocmirea actelor de stare civilă şi
menţiunile de pe aceste acte atunci când intervin modificări ale stării civile. Potrivit art. 3 din
Legea nr. 119/1996, atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de consiliile judeţene, respectiv de
către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, de serviciile publice comunitare locale de
evidenţă a persoanelor, în unităţile administrativ-teritoriale unde acestea sunt constituite, precum
şi de ofiţerii de stare civilă din cadrul primăriilor unităţilor administrativ-teritoriale în care nu
funcţionează servicii publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor.
În temeiul legii anterior menţionate, sunt ofiţeri de stare civilă:
a) ,,primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi
comunelor;
b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României;
c) comandanţii de nave şi aeronave;
d) ofiţerii de stare civilă desemnaţi prin ordin al ministrului apărării naţionale sau, după
caz, al ministrului administraţiei şi internelor, în caz de mobilizare, război, participare a forţelor
armate la misiuni în afara teritoriului statului român”186.
Sunt, de asemenea, competenţi să efectueze înregistrări de stare civilă reprezentanţii
diplomatici şi consulari ai României, dacă înregistrările se referă la cetăţenii români aflaţi în
străinătate şi la apatrizi.
Înregistrările de stare civilă se fac cu respectarea unor reguli, precum:
- înregistrarea actelor şi a faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere,
pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile prevăzute de Legea
nr. 119/1996;
- numele de familie şi prenumele se scriu aşa cum rezultă din actele de identitate, din
certificatele de stare civilă şi din alte înscrisuri prezentate de declarant sau primite de la
autorităţile prevăzute de lege;
- întocmirea actelor de stare civilă, precum şi înscrierea menţiunilor se fac în limba
română, folosindu-se alfabetul latin;
186
Potrivit art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996: „în caz de mobilizare, război, participare a forţelor armate la
misiuni în afara teritoriului statului român, Ministerul Apărării Naţionale sau, după caz, Ministerul Administraţiei şi
Internelor, pentru efectivele proprii, desemnează ofiţerii de stare civilă care înregistrează actele şi faptele de stare
civilă ale militarilor, ale personalului civil, precum şi ale altor categorii de participanţi şi le comunică serviciului
public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, ofiţerului de stare civilă din cadrul primăriei unităţii
administrativ-teritoriale competente".
68
 - actul de stare civilă, întocmit în temeiul declaraţiei, se semnează de către ofiţerul de
stare civilă şi de către declarant;
- este interzis să se facă ştersături, răzuiri, prescurtări şi adăugări în actele de stare civilă.
Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „este interzisă reţinerea certificatelor de
stare civilă de către orice persoană, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege".
Dispoziţiile Legii nr. 119/1996 se completează cu cele ale Codului civil, care, în art. 102,
denumit marginal „Actele întocmite de un ofiţer de stare civilă necompetent", conţin o aplicaţie a
principiului error communis facit jus şi, astfel, „actele de stare civilă întocmite de o persoană care
a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor
legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care
beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi".
Validarea aparenţei în drept este reglementată şi în art. 17 C. civ., cu referire la eroarea
comună şi invincibilă. Potrivit alin. (1) al acestui articol, „nimeni nu poate transmite sau constitui
mai multe drepturi decât are el însuşi. (2) Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă
comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate
juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în
această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de
cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu".
Este de menţionat faptul că eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă. Ea trebuie
dovedită de cel care o invocă. De asemenea, principiul error communis facit jus nu poate fi
invocat în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de
publicitate.
- Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă pot avea loc, în temeiul
Legii nr. 119/1996, dacă:
- registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, parţial sau în întregime;
- actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi obţinut certificatul de stare
civilă sau un extras de pe actul respectiv;
- întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă ori refuzată, deşi au fost depuse
actele necesare întocmirii acestuia;
- întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, deşi a fost luat consimţământul
soţilor de către ofiţerul de stare civilă.

69
 Deopotrivă, reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă pot avea loc
doar la cererea persoanei interesate, urmată de procedura administrativă prevăzută de lege.
Astfel, cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a unui act de stare civilă,
însoţită de documentele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale
competente să întocmească actul. Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile, cu avizul
prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanei, prin dispoziţie a
primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere (art. 54 din Lege).
- ,,Anularea, modificarea şi completarea actelor de stare civilă se pot efectua, potrivit art.
100 alin. (1) C. civ., coroborat pe art. 57 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, numai în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti rămase definitivă”187.
Anularea (desfiinţarea) actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora este acea sancţiune care intervine atunci când nu au fost respectate dispoziţiile legale ce
reglementează condiţiile de valabilitate a acestora. Anularea se poate cere în cazul când:
a) ,,actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
b) actul nu trebuia întocmit la serviciul de evidenţă a persoanei sau, după caz, la primăria
din cadrul unităţii administrativ-teritoriale respective;
c) faptul sau actul de stare civilă nu există;
d) nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
e) menţiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă;
f) menţiunea a fost înscrisă cu un text greşit”188.
,,Modificarea actelor de stare civilă presupune înregistrarea unor menţiuni ce privesc, în
general, schimbările în starea civilă a unei persoane, în ipotezele prevăzute de lege (dar şi în alte
ipoteze), şi anume: înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei; înscrierea adopţiei, a
anulării sau a desfacerii acesteia; înscrierea divorţului, anulării sau a desfacerii căsătoriei;

187
Potrivit art. 57 din Legea nr. 119/1996: „(1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. (2)
în cazul anulării, completării şi modificării actelor de stare civilă, sesizarea instanţei judecătoreşti se face de către
persoana interesată, de structurile de stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau judeţene de
evidenţă a persoanelor ori de către parchet. Cererea se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află
domiciliul sau sediul acestora, pe baza verificărilor efectuate de serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor şi a concluziilor procurorului. (3) Soluţionarea cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de
stare civilă formulate de cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi de străini este de competenţa Judecătoriei
Sectorului l al Municipiului Bucureşti. (4) Hotărârea judecătorească prevăzută la alin. (1), precum şi înregistrarea
făcută în temeiul acesteia sunt opozabile oricărei alte persoane, atâta timp cât printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit
contrariul".
188
C.T. Ungureanu, op. cit., p. 339.
70
înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau a prenumelui; înscrierea
acordării sau a pierderii cetăţeniei române; schimbarea sexului”189.
Potrivit art. 100 alin. (3) şi (4) C. civ.: „(3) Starea civilă poate fi modificată în baza unei
hotărâri de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost
formulată şi o acţiune de modificare a stării civile, admisă printr-o hotărâre judecătorească
rămasă definitivă190. (4) Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau
modificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea
hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit
contrariul. Actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum şi
înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară".
În legătură cu prevederile art. 100 alin. (4) C. civ., precitat, s-a arătat 191 faptul că „efectele
hotărârii judecătoreşti pronunţate sunt opozabile oricărei persoane, însă terţii au posibilitatea să
facă dovada contrară. Opozabilitatea erga omnes a efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate
în această materie decurge din caracterul indivizibil al stării civile. Faţă de terţi însă,
opozabilitatea nu este absolută, ci relativă, terţul interesat având posibilitatea să facă dovada
contrară".
• Rectificarea şi completarea actelor de stare civilă
Astfel cum se mai arată în doctrină192, rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă
presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă.
Potrivit art. 100 alin. (2) C. civ., „rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziţiei
primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă"193.
189
G. Boroi, op. cit., p. 391.
190
Aşa cum s-a decis în practica instanţelor de judecată, „cererea de rectificare a actelor stării civile nu poate să aibă
ca obiect decât îndreptarea unor indicaţii greşite, completarea acelora ce lipsesc sau ştergerea celor de prisos, în
niciun caz nu se poate cere anularea întregului act de stare civilă" (C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat,
vol. I, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999, p. 137).
191
G. Boroi, op. cit., p. 392
192
C.T. Ungureanu, op. cit., p. 339.
193
Potrivit art. 58 din Legea nr. 119/1996: „(1) Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
marginea acestora se face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul
de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar
judeţean de evidenţă a persoanei. (2) Cererile înregistrate la serviciile de stare civilă ale sectoarelor municipiului
Bucureşti se avizează în prealabil de către şeful serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor. (3)
Cererea de rectificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea, însoţită de actele doveditoare, se
depune la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau la primăria unităţii administrativ-teritoriale
care are în păstrare actul de stare civilă ori, după caz, la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor
sau la primăria de la locul de domiciliu. Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile prin emiterea dispoziţiei
prevăzute la alin. (1), care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la data emiterii. (4) Dispoziţia prevăzută
la alin. (1), precum şi înregistrarea făcută în baza acesteia sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară. (5)
71
 Completarea actelor de stare civilă presupune întregirea acestora cu menţiunile omise,
atunci când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere, deşi trebuia să fie completate194.
Potrivit art. 59 din Legea nr. 119/1996, „anularea, completarea şi modificarea unui act de
stare civilă sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă
şi irevocabilă, precum şi rectificarea unui act de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe acesta,
aprobate prin dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe marginea actului de stare
civilă corespunzătoare".

3.7. Acţiunile de stare civilă

Potrivit art. 99 alin. (3) C. civ., „hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a
unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit
contrariul". Prin urmare, acţiunile de ,,stare civilă sunt acele acţiuni ce au ca obiect anumite
elemente care intră în conţinutul stării civile. Prin admiterea acestor acţiuni, se poate ajunge la
stabilirea, modificarea sau contestarea unora dintre aceste elemente”195.
Sunt astfel de acţiuni196:
- acţiunile în reclamaţie de stare civilă (în reclamaţie de stat), prin care se urmăreşte
obţinerea altei stări civile decât cea existentă la data intentării acţiunii; spre exemplu, acţiunea în
stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei şi acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă;
- acţiuni în contestaţie de stare civilă (în contestaţie de stat), prin care se urmăreşte
înlăturarea unei stări civile pretins nereale şi înlocuirea ei cu una reală; de pildă, acţiunea în
tăgada paternităţii copilului din căsătorie, acţiunea în anularea adopţiei, acţiunea în anularea
căsătoriei, acţiunea în anularea recunoaşterii de filiaţie etc.;
- acţiuni în modificare de stare civilă (în modificare de stat), prin care se urmăreşte
schimbarea stării civile a persoanei întrucât se contestă starea civilă anterioară introducerii
acţiunii; de pildă, acţiunea ce are ca obiect desfacerea căsătoriei prin divorţ.
În cazul admiterii acţiunii, potrivit alin. (4) al art. 99 C. civ., „dacă printr-o hotărâre
judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre
judecătorească ulterioară este admisă o acţiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită,
prima hotărâre îşi pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri". Prin

Dispoziţia prevăzută la alin. (1) poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul
autoritatea emitentă, în condiţiile legii".
194
E. Chelaru, op. cit., 20i6, p. 154.
195
C.T. Ungureanu, op. cit., 2016, p. 337.
196
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 337.
72
urmare, hotărârile judecătoreşti prin care se soluţionează acest tip de acţiuni sunt opozabile
împotriva tuturor, nu numai părţilor din proces, şi sunt valabile atât timp cât nu se modifică actele
de stare civilă printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă”197.

3.8. Proba stării civile

Aşa cum s-a arătat198, potrivit art. 99 alin. (1) C. civ.199 şi art. 12 din Legea nr. 119/1996,
starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu
certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. Pe baza actelor de stare civilă se eliberează
certificate de naştere şi de căsătorie titularilor sau reprezentanţilor legali ai acestora, iar
certificatele de deces se emit membrilor familiei sau altor persoane îndreptăţite. Certificatul de
stare civilă nu este un act de stare civilă -aşa cum adeseori se consideră în vorbirea curentă -, ci o
„copie simplificată" a acestuia, făcută pe un formular tipizat şi care, în mod obişnuit, nu cuprinde
toate menţiunile din actul de stare civilă. Corespunzător celor trei feluri acte de stare civilă -cel de
naştere, cel de căsătorie şi cel de deces -, există trei feluri de certificate de stare civilă, respectiv
certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces.
Actele de ,,stare civilă, întrucât sunt înscrisuri autentice, fac dovadă până la declararea
falsului (fiind deci necesară înscrierea în fals) în ceea ce priveşte constatările personale ale
agentului instrumentator (ofiţerul de stare civilă), percepute prin propriile lui simţuri; celelalte
menţiuni fac dovadă până la proba contrară”200.
,,Totodată, hotărârile judecătoreşti pronunţate cu privire la acţiunile de stare civilă (care
au ca obiect stabilirea, modificarea, contestarea sau modificarea unor elemente ale stării civile)
sunt opozabile oricărei persoane până când se dovedeşte contrariul. Prin urmare, ele constituie un
mijloc de probă echivalent cu valoarea unei prezumţii legale relative, ce poate fi răsturnată prin
proba contrară”201.
În situaţiile excepţionale, enumerate limitativ în art. 103 C. civ., dacă starea civilă nu
poate fi dovedită cu actele de stare civilă, se poate folosi orice mijloc de probă în cazul în care:
a) nu au existat registre de stare civilă;

197
C.T. Ungureanu, op. cit., 2016, p. 338.
198
L Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., 2013, p. 213.
199
Potrivit art. 99 alin. (1) C. civ.: „Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite,
potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora".
200
Potrivit art. 99 alin. (2) C. civ.: „Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada până la înscrierea în
fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului de stare civilă, şi, până la proba contrară, pentru
celelalte menţiuni".
201
E. Lupan, I. Sabău-Pop, op. cit., p. 144.
73
 b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului
de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
În afară de ,,aceste situaţii, doctrina şi practica judiciară sunt în majoritate de acord cu
faptul că, atunci când se urmăresc alte efecte decât cele de stare civilă, atât patrimoniale, cât şi
nepatrimoniale, starea civilă poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, nu numai cu actele de
stare civilă”202.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Subiectele de drept civil sunt, aşadar, persoana fizică, adică „omul, privit individual, ca
titular de drepturi şi de obligaţii civile", şi persoana juridică, id est „orice formă de organizare
care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile
Calitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de a fi subiecte de drept civil,
capacitatea civilă a acestora şi mijloacele de ocrotire a persoanei fizice sunt reglementate în
Cartea I din Codul civil, intitulată „Despre persoane", precum şi în legi speciale.
Pentru a desemna calitatea omului de fiinţă juridică, legiuitorul nu s-a mărginit la a folosi
pur şi simplu cuvântul „persoană", ci a creat conceptul de „persoană fizică, făcând în acest mod
diferenţa faţă de persoana juridică - subiect de drept civil. Din această perspectivă, persoana
fizică este fiinţa umană privită prin prisma calităţii ei de virtual participant la raporturi juridice şi

202
Th. Bodoaşcă, Opinii în legătură cu dreptul comun al dovedirii stării civile după intrarea în vigoare a Legii nr.
119/1996privind actele de stare civilă, în Dreptul nr. 3/2007, p. 26 şi urm., E. Chelaru, op. cit., 2016, p. 156, nota de
subsol nr. 3. Aceeaşi opinie a fost exprimată în jurisprudenţa mai veche, în sensul că, „atunci când prin dovedirea
rudeniei se urmăresc interese patrimoniale, de exemplu, în materie succesorală, dovada rudeniei se poate face şi prin
alte mijloace de probă decât actele de stare civilă". D. Tiţian, A. Constantin, M. Cîrstea, Codul familiei adnotat, ed. a
2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 135). De asemenea, în cazul în care rudenia trebuie stabilită fără efecte de
stare civilă, adică în alte scopuri decât în vederea realizării unui drept al persoanei, şi anume pentru a se asigura
aplicarea unei dispoziţii imperative a legii (cum este dispoziţia privind interzicerea încheierii căsătoriei între rude),
trebuie admis orice mijloc deprobaţiune în stabilirea rudeniei, pentru că numai astfel se dă eficienţă deplină legii.

74
de virtual titular de drepturi şi obligaţii. ,,Persoana fizică este o denumire convenţională dată
omului, ca entitate juridică. Ea ,,reprezintă suportul material al capacităţii juridice.
Identificarea persoanei fizice este mijlocul prin care aceste persoane se individualizează
în raporturile juridică.Deşi analizăm mijloacele de identificare (atributele de identificare) la
disciplina drept civil, totuşi, individualizarea persoanei fizice are loc în cadrul tuturor raporturilor
juridice la care subiectele individuale de drept participă în calitate de titulare de drepturi şi
obligaţii. Pentru aceste motive, identificarea persoanei juridice este considerată a fi generală,
omul participând de-a lungul vieţii la o multitudine de raporturi juridice.
Identificarea persoanei este, în acelaşi timp, şi permanentă, întrucât durează atât timp cât
trăieşte persoana fizică, iar interesul identificării persoanei este, deopotrivă, individual, particular
şi, totodată, public.
În legătură cu natura juridică a atributelor de identificare, în doctrină s-a arătat faptul că
dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă sunt drepturi ale
personalităţii umane. Astfel, numele permite să recunoaştem persoana fizică şi să o desemnăm,
domiciliul ne indică locul unde ea poate fi găsită, iar starea civilă stabileşte identitatea juridică a
persoanei fizice respective.
Atributele de identificare a persoanei fizice prezintă acele caractere juridice care sunt
comune tuturor drepturilor nepatrimoniale. Astfel, au ca obligaţie civilă corelativă acea obligaţie
generală şi negativă de a nu li se aduce atingere, obligaţie ce revine tuturor celorlalte subiecte de
drept (sau, cum se spune în doctrină, sunt opozabile erga omnes), sunt inalienabile (totuşi, există
o excepţie în privinţa numelui, în sensul că, în condiţiile legii, este posibilă o transmisiune sui-
generis), sunt insesizabile, sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepţia unor acţiuni de stare civilă)
şi achizitiv, nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele excepţii există în privinţa
numelui şi a stării civile) şi aparţin oricărei persoane fizice.
De asemenea, şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului atributele de
identificare a persoanei fizice au fost calificate tot ca drepturi personale nepatrimoniale şi s-a
considerat că fac parte din dreptul persoanei la viaţă privată, garantat de art. 8 din Convenţia
europeană a drepturilor omului.
Prin urmare, aşa cum arătam în capitolul destinat capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice, intrând în categoria drepturilor personalităţii, atributele de identificare sunt atât de strâns
legate de persoana fizică încât aceasta nu le poate exercita decât personal, nu şi prin reprezentant
legal ori convenţional, sunt incesibile, insesizabile, imprescriptibile şi sunt opozabile erga omnes.

75
 Sintetizând analiza problemelor specifice privind identificarea persoanei fizice și a rolului
organelor de stare civilă, desprindem următoarele considerații concluzive pe marginea lucrării:
1) Studierea atributelor de identificare ale persoanei fizice, prin prisma rolului organelor
de stare civilă pentru înregistrarea acestora, a implicat problema științifică de determinare a
domeniului disciplinei și a ramurii de drept, căreia îi este atribuită tema lucrării de licență.
Deducem faptul că, după importanța instituțiilor reglementate de NCC, atât pentru fiecare
individ în parte, cât și în genere pentru societate, a apărut necesitatea stringentă a unor
reglementări specifice în domeniu, care să evidențieze trăsături distincte, scopul fiind unic – de a
sprijini și consolida familia.
2) Legiuitorul nu ne oferă o definiție a stării civile, ci doar stabilește că „starea civilă se
dovedeşte cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza actelor de stare civilă întocmite în
modul prevăzut de lege, precum şi cu actele de stare civilă propriu-zise, cu copiile sau extrasele
din acestea.
3) Întocmirea actelor de stare civilă se realizează în urma apariției unor fapte juridice
nașterei, căsătorie, divorțului, decesului ceea ce dă naștere, modifică sau influențează încetarea
drepturilor și obligațiilor în materie de stare civilă ale persoanei fizice. Pe când înscrierea
mențiunilor pe actele deja întocmite în registrele de stare civilă reprezintă înregistrări de stare
civilă, care intervin din necesitatea de a fixa și a face cunoscute schimbările apărute în starea
civilă a persoanei fizice.
4) Societatea modernă nu ar putea să-și exercite drepturile în materie de stare civilă fără
acea constituire din prezent a sistemului organelor de stare civilă. Rolul acestor organe constă în
marcarea celor mai însemnate evenimente și acțuni, de natură să modifice starea civilă a
persoanei fizice, prin intermediul unor acte autentice care se conțin în registre speciale. Aceste
documente oficiale sunt actele de stare civilă, care se întocmesc de funcționari de stare civilă
abilitați cu acest drept în condițiile prevederilor legii privind actele de stare civilă.
Supunem atenției faptul că menirea înregistrării de stat a actelor de stare civilă constituie
fixarea faptelor juridice (naștere, căsătorie, desfacerea căsătoriei, schimbarea numelui și/sau
prenumelui, deces) produse în viața persoanei fizice. Astfel, se efectuează precizarea exactă a
timpului în care faptele juridice au avut loc și totodată, se completează elementele de identificare
ale persoanei fizice (nume, domiciliu și starea civilă).

76
 5) Un alt mijloc primordial privind individualizarea persoanei fizice este domiciliul. Acest
element contribuie la crearea și consolidarea familiei, a cărui sarcină de bază este identificarea
persoanei într-un spațiu concret determinat, locul acesta fiind considerat unul de trai permanent.
Nu negăm faptul că persoana poate avea mai multe locuri de trai, însă domiciliul se
consideră locația de bază unde aceasta se regăsește. În legătură cu domiciliul este și reședința, un
atribut nu mai puțin important care dispune de un caracter secundar și temporar.
Atât domiciliul, cât și reședința sunt atribute de identificare prin intermediul cărora
persoana fizică poate fi localizată, drept dovadă aceste informații se indică în actul de identitate
în conformitate cu modul legal stabilit.
Atributele persoanei fizice sunt calificate atât în literatura de domeniu, cât și în legislația
noastră ca fiind drepturi (personale) nepatrimoniale. Credem că lexemul personal este unul
nesemnificativ, ce dublează înțelesul de identificare a subiecților de drept în raporturile juridice,
acesta fiind unul specific pentru fiecare persoană în parte.
De aceea propunem introducerea unor modificări în legislație din Codul civil care să
cuprindă următorul conținut Legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la
circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de proprietate şi modul de exercitare a acestuia
reglementează obligaţiile contractuale şi de altă natură, alte raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale conexe lor.

BIBLIOGRAFIE

1. I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005;
2. S. Angheni, Drept comercial. Profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013;
3. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ed. a 3-a, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2004;
4. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;
5. Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed.
a 6-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 2000;

77
6. C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010;
7. Th. Bodoaşcă, Opinii în legătură cu dreptul comun al dovedirii stării civile după intrarea
în vigoare a Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, în Dreptul nr. 3/2007.
8. G. Boroi (coordonator), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I şi
II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013.
9. G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011.
10. G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, revizuită şi adăugită, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008.
11. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil.
Aplicarea în timp a Codului civil. Dreptul de proprietate. Actul juridic civil.Răspunderea
civilă delictuală. Prescripţia extinctivă şi decăderea. Contracte speciale. Dreptul de
moştenire, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
12. G. Boroi, M.-M. Pivniceru, Fişe de drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016.
13. L. Catană, Limitele de competenţă ale autorităţii tutelare cu privire la instituirea
curatelei, în Dreptul nr. 9/2006.
14. St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale, Ed.
AII Beck, Bucureşti, 2006.
15. E. Chelaru, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, ed. a 4-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2016.
16. G. Chifan, Specialitatea capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale. Excepţii
specifice. Elemente ale capacităţii de exerciţiu, în RDC nr. 3/2006.
17. V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă comentat şi
adnotat, voi. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, 2016.
18. V.M. Ciobanu, M. Udroiu, R. Constantinovici, Teste grilă (Drept civil. Drept procesual
civil. Drept penal. Procedură penală), Ed. Solomon, Bucureşti, 2015.
19. G. Cornu, Vocabulairejuridique, PUF, Paris, 2011.
20. Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010,2013.
21. I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
22. M. Duţu, Dreptul între ipostaze teoretice şi avatarurile mondializării, Ed. Academiei
Române, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.

78
23. E. Florian, Dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011.
24. M. Fodor, Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata în primă instanţă. Căile de
atac. Mijloace procesuale de asigurare a unei practici judiciare unitare.Proceduri
speciale. Arbitraj. Reglementare, doctrină, grile, Ed. Universul Juridic. Bucureşti, 2014.
25. S. Guţan, Reproducerea umană asistată medical şi filiaţia, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2011.
26. C.C. Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
27. L. Irinescu, Filiaţia faţă de tată. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007.
28. I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed, C.H. Beck, Bucureşti,
2013.
29. E. Lupan, L Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, voi. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006.
30. E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, voi. II, Persoanele, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007.
31. D. Lupaşcu (coordonator), Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară.
2005, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
32. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
33. D. Lupaşcu, N. Cristuş, I. Pădurariu, Dreptul familiei. Culegere de practică judiciară, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
34. V. Marcusohn, Drept civil Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
35. V. Marcusohn, Mijloace juridice de drept civil privind protecţia mediului, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012.
36. A.F. Mateescu, I. C. Gheorghe-Bădescu, Protecţia copilului şi adopţia. Practică
judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.
37. Ph. Meier, E. de Luze, Droit civil suisse. Droit des personnes. Artides II-89a CC,
Schiiltess Verlag, Ziirich, 2014.
38. M. Nicolae (coordonator), V. Bîcu, G.-A. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
39. M. Nicolae, Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă (în lumina
Noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
40. M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

79
41. M.C. Paul, Rolul şi formarea voinţei juridice, Ed. Universitară, Bucureşti, 2014.
42. Gh. Piperea, Societăţile comerciale. Piaţa de capital. Acqui comunitar, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 2005.
43. S. Popa, Autonomia de voinţă. Fundament sau sinonim al libertăţii contractuale?, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
44. S. Popa, Drept comercial, Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014.
45. N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 2005.
46. N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
47. A., Puşcă, Drept civil român. Persoanele fizice şi persoanele juridice, Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2006.
48. D. Rădescu, E. Rădescu, G. Stoican, Dicţionar de drept civil şi proceduri civile, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2009.
49. I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a, Ed. Sfera
Juridică, Cluj-Napoca, 2008.
50. I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2013.
51. E. Roşu, D. Rădulescu, Dreptul familiei. Practică judiciară, ed. a 2-a. Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011.
52. I.N. Stan, Drept comercial (Societatea cu răspundere limitată), Ed. Global Lex,
Bucureşti, 2001.
53. D. Şandru, Societăţile comerciale în Uniunea Europeană, Ed. Universitară, Bucureşti,
2006.
54. A.R. Tănase, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie. Art. 1-186, art. 252-534.
Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
55. D. Tiţian, A. Constantin, M. Cîrstea, Codul familiei adnotat, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008.
56. P. Truşcă, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică, ed.
a 5-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
57. L Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008.

80
58. C. Turianu, A. Duţu, Drept civil. Compendiu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
59. C. Turianu, Repertoriu de practică judiciară civilă. Vol. I. Drept civil. Partea generală,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
60. M. Udroiu, O. Predescu, D. Ungureanu, Aspecte privindproblematica eutanasiei în
legislaţia şijurisprudenţa europene, în Dreptul nr. 4/2010.
61. M. Uliescu (coordonator), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, voi. I, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012.
62. C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2016.
63. O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2009.
64. O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele - în reglementarea noului Cod civil,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011.
65. O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele - în reglementarea noului Cod civil,
ed. a 3-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015.
66. C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele ~ în reglementarea noului Cod
civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
67. C.T. Ungureanu, Internarea nevoluntară a persoanelor fizice cu tulburări psihice, în
Dreptul nr. 3/2014.
68. I.R. Urs, C. Todică, Drept civil. Teoria generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015.
69. I.R. Urs, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Titu Maiorescu, Bucureşti, 2008.
70. P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii - în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012.

81