CAPITOLUL 8

— Ei, n-a fost rău deloc, a comentat răutăcios sergentul Turner, când ușa s-a închis
în urma lui Hedridge și Strinner.
Pendragon a clătinat încet din cap.
— Turner, când o să ajungi un polițai matur, s-ar putea, dacă ai foarte mult noroc,
să începi să-ți dai seama că interogatoriile care par cele mai proaste, oferă cele mai
multe informații utile.
— Mă iertați că am deschis gura, a zis Turner, încrețindu-și fruntea.
— Bine.
— Dar Hedridge clar mințea de înghețau apele, a adăugat sergentul.
— În legătură cu ce?
— Relația lui cu Berrick.
— Sigur că mințea. Deși, de fapt, Strinner avea dreptate. Nu este direct relevant.
— Sunteți sigur, domnule? Nu e posibil ca Hedridge să-l fi ucis pe Berrick după o
ceartă de îndrăgostiți?
— Ei, haide, sergent. Cât de des o „ceartă de îndrăgostiți”, cum îi spui tu, se
încheie cu o ditamai gaura pe care unul din „iubiți” i-o face celuilalt în cap și îl
proptește într-o galerie de artă, ca piesă centrală a unui tablou în stil René Magritte?
— Cred că nu prea des.
— Zi mai bine niciodată. Sau poate că Berrick s-a sinucis?
Pendragon i-a aruncat sergentului o privire nimicitoare.
— Cred că o să descoperim că natura relației lor nu a fost singurul lucru în
legătură cu care a mințit Hedridge. S-a protejat pe sine – ceea ce este de înțeles.
Conform datelor personale, e căsătorit și are doi copii adolescenți și mai trebuie să se
gândească și la cariera sa politică. Știam că nu voi scoate nimic de la el despre relația
cu Berrick. Am vrut să-l scot din zona de confort. Să-l presez destul cât să scape ceva.
— Și a făcut-o? Eu n-am băgat de seamă.
Pendragon se uita fix la perete, pierdut în gânduri.
— Nu, a răspuns el, absent. Nu, n-a făcut-o. E politician și încă unul isteț… Bun.
Turner, poți să te apuci de treabă, a zis inspectorul, revenind la sarcinile imediate.
Vreau să verifici la compania Silver Cabs. Vezi dacă Hedridge ne-a spus adevărul
despre seara trecută. Mai vreau și să treci în revistă toată lista cu invitați. Urmărește
orice legături între Berrick și numele care apar pe listă, iar pe urmă orice legături
între Hedridge și cei care au fost prezenți aseară. Nu contează cât de slabe.
— Păi, mă scuzați că v-am criticat tehnicile de interogatoriu, pe bune? a mormăit
Turner în barbă, în timp ce ieșea pe coridor.

Când Pendragon a părăsit secția, afară se întunecase deja și temperatura părea să

fi coborât cu cel puțin încă două grade. Nu merita să se obosească după o mașină;
căzuse un strat nou de zăpadă și drumurile erau și mai înșelătoare. Și-a ridicat în
schimb gulerul hainei, și-a înfundat mâinile în buzunare și a ieșit pe poartă în Brick
Lane.
Mareea de oameni își schimbase sensul de mers. Toți acei oameni care se
îndreptaseră spre vest, în oraș, spre slujbele cotidiene, acum erau pe drumul de
întoarcere spre casă, înapoi la soți și soții, la cinele de curry și pește cu cartofi prăjiți,
la canalele de televiziune și Sky Sports, la cârciumă și sticla de Pinot Gris pusă la rece
în frigider, la telefoanele date mamelor și taților, la picoteala în fața televizorului sau
a celor zece pagini de roman ieftin, înainte de culcare, poate la o partidă scurtă de sex
înfrigurat, sub pilotă, iar apoi, somnul; gata pentru replay-ul de mâine.
Secția de Anatomopatologie din Milward Street era la numai două sute de metri
distanță. Era o clădire cu un singur etaj, din cărămidă roșie, complet lipsită de
personalitate. Ridicată în anii 1950, construcția reprezenta un monument de
austeritate postbelică. Interiorul era ceva mai puțin auster. Holul era vopsit într-o
nuanță caldă de crem și avea câteva scaune, o masă cu niște reviste vechi de doi ani
pe ea, iar în colț se afla un palmier din plastic. Pendragon a trecut mai departe, fără
să bage în seamă aceste detalii. Venise aici de zeci de ori și aproape de fiecare dată
vizita a însemnat ca el să se uite la un cadavru și să primească informații absolut
neplăcute în legătură cu modul în care o persoană nu de mult vie devenise o
persoană moartă.
Jones l-a văzut intrând în laborator și l-a salutat cu un semn din cap, întorcând
spatele ultimului sosit de pe masa de disecție. Laboratorul era impecabil: pereții
vopsiți în alb, suprafețele frecate lună și duhoarea de neînlăturat a cadavrelor. Printr-
o ușă deschisă se putea zări un perete cu sertare de morgă – „solarele”, cum le
porecliseră angajații.
Jones ridică ochii de la cadavru.
— Ești obosit, Pendragon, a remarcat el.
Inspectorul principal a ridicat din umeri și s-a uitat și el la forma aproape
suprarealistă a lui Kingsley Berrick. Era gol, avea trupul despicat și desfăcut, fixat în
clame, roșu și cenușiu, la fel de mort ca o carcasă de animal atârnată în vitrina unui
măcelar. Arăta exact la fel ca alte mii de cadavre, cu excepția golului de acolo unde
odată era fața omului și care acum era obturat la spate de un cerc din oțel – masa de
disecție pe care era întins trupul.
— În mod clar e un caz straniu, a spus doctorul Jones. Presupun că vrei să știi
cum, unde și când.
— Ar fi bine dacă ai mai adăuga cine și de ce, a replicat Pendragon.
— Mda, asta e treaba ta. Eu am găsit totuși câteva răspunsuri la întrebările
evidente, a continuat doctorul, indicând cu scalpelul înăuntrul găurii uriașe din
capul lui Kingsley. Toată treaba asta s-a petrecut post-mortem. A fost ucis cu o
înțepătură de ac în ceafă, aici.
Anatomopatologul a întors trupul lui Kingsley Berrick pe partea lui stângă și a
arătat un punct roșu de pe gât. Apoi a rostogolit trupul înapoi și cu un gest degajat a
ridicat calota craniană a mortului, ca să descopere creierul. L-a scos pe tot din
interiorul craniului.
 — M-am uitat bine de tot la el, a continuat doctorul. Are greutatea normală și e
într-o stare aproximativ bună pentru un bărbat de vârsta lui Berrick. Dar ia uită-te
aici. O gaură, a zis, ținând masa cenușie de țesut în mâna stângă și apăsând o bucată
de țesut de la baza acestui organ.
Apoi a așezat creierul pe o farfurie și a separat câțiva lobi. Amândoi au putut să
observe zona roșie a unei răni care se întindea de la membrana exterioară a creierului
și până aproape de centrul acestuia.
— A fost un ac foarte fin, dar foarte lung, a zis Jones. A intrat cel puțin
cincisprezece centimetri. A trecut pe lângă cerebel și a pătruns în centrul creierului,
unde s-a oprit aproape de talamus. Probabil că l-a omorât destul de repede – cu
hemoragie masivă. Așa cum vezi aici.
Pendragon nu reușise să se obișnuiască cu stilul direct, brutal al
anatomopatologilor, mai ales al celui de față. Dar aflase destul de repede după ce l-a
cunoscut pe Jones că, dacă avea să lucreze cu el, trebuia să nu ia în seamă
profesionalismul aparent rece al omului. Când au lucrat pentru prima dată împreună
la un caz, Jones îl luase peste picior pentru slăbiciunea lui în fața cadavrelor. După
aceea inspectorul învățase să reziste.
— Foarte bine. Ai vreo idee despre gaură? s-a interesat inspectorul.
Jones a așezat la loc creierul și a închis craniul. Apoi a trecut scalpelul împrejurul
deschiderii din capul lui Berrick.
— E o treabă de precizie. Gaura are 12,1 centimetri în diametru, doar cu puțin mai
mare decât un CD. Tăietura e mai neregulată în spate decât în față, ceea ce îmi spune
că ucigașul a folosit un poanson de mari dimensiuni ca să lovească în centrul găurii.
În timpul ăsta, capul trebuie să fi fost fixat. Uită-te aici, la tâmple. Niște amprente de
formă dreptunghiulară lăsate la suprafața epidermei. Nu sunt vânătăi, ceea ce arată
că a fost strâns post-mortem.
— Da, numai că o sculă așa de grea ar fi trebuit să sfărâme complet craniul lui
Berrick, nu?
— Exact așa m-am gândit și eu. Dar am mai aflat două chestii interesante despre
metoda folosită de ucigașul nostru. Mai întâi, am descoperit câteva particule
minuscule de metal pe marginea găurii.
Jones s-a dus la o tejghea aflată paralel cu masa de disecție. Când a revenit, ținea în
mână două lamele de microscop lipite împreună. Cu lumina așezată în spatele celor
două lamele, Pendragon a putut să zărească abia câteva particule de material
argintiu.
— Asta m-a încurcat și mai mult o vreme, a continuat patologul. Dar pe urmă, în
timp ce curățăm interiorul găurii, am observat câteva mici puncte de lichid care
ieșeau din piele. Cea mai mare parte a interiorului găurii ăsteia – a zis, arătând spre
deschizătură – a fost cauterizată. Dar au scăpat câteva zone. Am testat lichidul.
— Și?
— Am fost surprins să descopăr că e vorba despre acid fluorhidric.
— Care e nemaipomenit de coroziv, nu-i așa?
— Absolut corect, Pendragon. Dar e logic.
 — De ce? Cum a fost folosit?
— Bineînțeles că nu sunt sigur, dar cel mai bun scenariu pe care mi-l pot imagina
este că ucigașul a așezat un cilindru metalic deasupra feței lui Berrick, mort, și a
turnat acidul.
Ca să ilustreze, Jones și-a așezat mâinile sub forma unui cilindru deasupra zonei
faciale a decedatului.
— Așa a înmuiat țesuturile și, mai important, a transformat oasele feței și ale
craniului în material maleabil. Asta i-a permis apoi să le sfărâme ca să facă gaura,
fără să zdrobească toate oasele din zona feței. Acidul hidrofluoric pe care l-am
descoperit s-a scurs de pe piele acolo unde cauterizarea nu a prins așa cum trebuie pe
țesuturi.
— Doamne sfinte! a exclamat Pendragon, clătinând din cap.
— După ce a făcut gaura brută, ucigașul a trebuit să o finiseze. Sunt câteva
semne… aici și aici, a explicat Jones, lovind cu scalpelul în interiorul găurii. Urme de
lamă. Sarcina finală a fost cauterizarea deschizăturii.
Pendragon a simțit cum îl traversează un fior de dezgust.
— Un asasin cu totul impasibil, a adăugat Jones.
Inspectorul principal a încuviințat simplu cu un gest al capului.
— Abia dacă pot să-mi imaginez cu ce fel de om avem de-a face aici. A tras adânc
aer în piept. Ai o estimare mai exactă a orei decesului?
— Nu pot să fiu exact, evident, dar aș zice că a fost cel mai probabil între unu și
două, azi-dimineață. Este imposibil să fiu sigur la ce interval față de momentul morții
a fost executată mutilarea.
Pendragon era gata să-i pună o altă întrebare când i-a sunat telefonul. L-a scos din
buzunar și a recunoscut pe ecran numărul.
— Doamnă doctor Newman, a răspuns el vesel.
— Domnule inspector. Tocmai am terminat la galerie. Ai zece minute libere?
— Desigur. Ai descoperit ceva?
— Cel mai bine ar fi să ți le arăt chiar aici.
— OK, a spus, făcând o pauză ca să se gândească. Dă-mi un sfert de oră să ajung.
— Ne vedem atunci.

Banda cu însemnele „locul crimei” mai era încă întinsă de-a latul intrării în Durrell
Place și în dreptul ei era postat un agent în manta, bătând din picioare de frig. Când a
trecut pe sub barieră, Pendragon i-a zâmbit cu compasiune. Doctorița Newman era
singură în galerie și tocmai se dezbrăca de salopeta din plastic atunci când
Pendragon a intrat. Pe sub salopetă purta o fustă până la genunchi și o bluză albă. Pe
pardoseală, lângă ea, era geanta de lucru, deschisă. Alături, o folie de plastic întinsă,
pe care se aflau pungi transparente și câteva eprubete, aranjate în șiruri ordonate.
— Ești singură, a remarcat Pendragon.
— Echipa mea tocmai a plecat. O să revină mâine dimineață, să termine. A fost o zi
lungă.
— În mod clar așa a fost. Deci, ce-ai găsit?
 Doctorița Newman a ridicat de jos una dintre pungi. Înăuntru se afla mărul.
— A, Granny Smith, a zis Pendragon, fără nicio expresie pe chip.
Colette Newman și-a înclinat capul într-o parte și i-a aruncat o privire
întrebătoare.
— Amicul nostru, doctorul Jones. O glumiță de-a lui. A ținut să-mi identifice soiul
mărului înainte de a-mi spune orice altceva despre cadavru.
Doctorița a schițat un început de surâs.
— Avem câteva amprente pe el, dar pot să-ți garantez că sunt ale vânzătorului de
legume din zonă. Oricine e în stare să omoare pe cineva și să-l aranjeze așa cum s-a
făcut cu Berrick nu ar putea să facă o greșeală atât de elementară.
Pendragon a înclinat din cap.
— Asta se confirmă prin faptul că nu există niciun fel de amprente pe scaun și nu
am găsit nimic nici pe cadavru. Am reușit să-l verificăm complet și amănunțit înainte
de a fi dus la laboratorul lui Jones. Apropo, el a venit cu ceva?
— Berrick a fost ucis cu un ac lung, care i-a fost vârât în creier. Dar Jones crede că
fața victimei a fost mutilată ulterior, posibil cu ajutorul unui soi de presă.
— Da, am observat și eu semnul de la baza gâtului, înainte ca trupul să fie ridicat,
a zis Newman, și apoi a ridicat o sticlă de pe folia de plastic. Pe fundul sticlei era o
particulă minusculă de culoare gri. Ideea cu presa are logică. Am găsit asta, e o așchie
de oțel. Provine ori de la un cuțit folosit ca să aranjeze gaura, ori de la un fel de presă.
Ca să nu te mai întrebi, îți spun că e prea mică pentru a ne fi de cine știe ce folos, dar
o s-o punem la microscop când ajungem la laborator.
— Presupun că ucigașul nostru n-a lăsat nimic de-al lui în urmă, nu-i așa? a
întrebat-o Pendragon, fără prea mari speranțe.
— Din păcate, nu. Am impresia că trebuie să fi purtat o salopetă din plastic, a
explicat doctorița, aplecându-se să așeze la loc eprubeta de sticlă. Dar am cel puțin
un lucru să-ți arăt care să justifice cele opt ore de muncă.
Pendragon remarca acum, pentru prima oară, o serie de stegulețe marcatoare care
păreau să fi fost așezate la întâmplare, aproape de centrul sălii. A urmat-o pe șefa
criminaliștilor până la primul steguleț. S-a lăsat pe vine lângă ea și abia dacă a reușit
să distingă pe podeaua din lemn niște urme negre.
— Cauciuc, a zis doctorița, fără să ridice privirea. E un șir de astfel de semne care
traversează pardoseala și care vin dinspre recepție. Se opresc aici.
— Urme de la o anvelopă?
— Corect. Sau, mai exact, de la roata unui scaun cu rotile.