Lupta pentru Unire

Istoria Modernă- Platon

Experiența acumulată i-a determinat pe emigrații români să-și concentreze toate eforturile spre
propaganada orientată spre captarea interesului dipolmației europene și, mai ales, spre obținerea
sprijinului opiniei publice. Paralel, au fost intensificate eforturile pentru a se conferi mișcării
unioniste din cele două Principate un caracter organizat, pentru mobilizarea întregului popor de
partea programului și a mișcării unioniste.I.3

În noile împrejurări istorice schițate mai sus, problema românească este înscrisă pe
primul plan al diplomației europene devenind o veritabilă piatră unghiulară a echilibruli
european. Dacă împrejurările internaționale, contadicțiile dintre Puteri, au creat cadrul în care s-a
inclus problema, substanța sa, în întregime, i-a fost conferită de realitățile românești, de acțiunile
politice ale românilor, de lupta națiunii, în întregul ei, care au atras și au reținut atenția și
sprijinul opiniei europene, au impus, adesea, opțiunile diplomației. P. 165

La sfîrșitul lunii septembrie 1854, cei doi domnitori și-au reocupat tronurile. Obedient față de
Austria, Barbu Știrbey, în Țara Românească, a manifestat, totodată, o atitudine favorabilă față de
mișcarea națională sperînd ca, în felul acesta, să-și cîștige merite față de opinia publică pentru o
nouă candidatură. Ca urmare a acestui fapt-deși emigrații de la 1848 n-au primit învoirea de a se
reîntoarce în țară- temporar, au putut să apară unele foi progresiste prin intermediul cărora a
început să se facă o activă propagandă în favoarea Unirii. Printre acestea, amintim Timpul, al
cărei redactor a fost R.V.Buseceanu, Patria redactată de un grup în fruntea căruia se găsea Gr.
Ioranu. Deși nu au atins valoarea politică și literară a foilor moldovene, publicațiile din Țara
Românească au jucat un rol activ în întărirea mișcării unioniste.

În Moldova, Grigore Ghica a desfășurat, cu mai multă consecvență, o politică în acord cu

interesele naționale, favorabilă Unirii. Folosindu-se, în continuare, de serviciile elementelor
progresiste și facînd față, cu demnitate, presiunilor economice și politice ale ocupanților,
domnitorul a continuat politica de modernizare a țării. În decembrie 1855 a fost desființată robia,
a fost inițiată elaborarea proiectelor codului de procedură civilă, a codului penal și comercial. Pe
plan extern, Gr. Ghica s-a orientat deschis spre Franța.

În acest climat favorabil, condusă de personalități proeminente, a putut să apară România

literară, revistă care și-a asigurat o largă colaborare, și ziarul Steaua Dunării, adevărată tribună a
Unirii, care a jucat un rol considerabil pe plan organizatoric, în pregătirea spiritelor pentru Unire,
în promvarea conștiinței naționale(pag.168). Înainte de a-și încheia domnia, după ce a încredințat
conducerea celor mai importante sectoare ale administației publice unor personalități cunoscute
prin ideile politice progresiste și liberale pe care le profesau, Gr. Ghica a întreprins, el însuși,
unturneu prin ținuturile Moldovei. Acțiunile acestea au slujit efectiv cauzei unioniste. De
asemenea, domnitorul a protestat în fața Congresului de la Paris împotriva actului elaborat de

1
conferința ambasadorilor de la Constantinopol, în care Principatele erau considerate drept părți
integrante ale Imperiului otoman.

Începutul de organizare a luptei unioniste în interiorul Principatelor s-a desfășurat paralel

cu acțiunile întreprinse în afară, pentru cîștigarea opiniei publice și a diplomației europene în
favoarea cauzei românești. În acest sens, au fost făcute demersuri variate pentru a atrage atenția
cercurilor politice și financiare din Occident și asupra avantajelor ce ar decurge din soluționarea
problemei românești în acord cu spiritul veacului. Propaganda s-a desfășurat cu tenacitate și cu
o rară abilitate, folosindu-se disensiunile politice și concurența economică dintre Puteri.

Au fost înaintate memorii sau proteste principalilor reprezentanți ai vieții politice

europene: împăratul Napoleon III sau vărului acestuia, prințul Napoleon, contelui Walewski,
ministrul de externe al Franței, Porții otomane, sultanului sau lui Reșid Pașa, ministrul de externe
ș.a. Multe din aceste memorii, în care erau înfățișate realitățile românești, nevoia, dar și dorința
unanimă de unitate, temeiurile reale ale politicii Austriei, au fost date publicității, căpătînd o
largă răspîndire și în țară.

Demersurile pentru cîștigarea sprijinului diplomației europene au fost însoțite de o largă

campanie, în care au fost angajate personalități ale vieții publice și culturale europene, franceze
mai ales. Personalități de prestigiu ca Jules Michelet, Edgar Quinet, Paul Bataillard, H. Desprez
și mulți alții, au pledat cu căldură în favoarea cauzei româești, scriind broșuri și articole care s-au
bucurat de o largă publicitate în presa vremii. Astfel, ziarele franceze,, Le Siècle’’, ,,Journal des
Débats’’ și altele, cele belgiene între care s-a evidențiat ,,L’Indépendance Belge ’’, cele engleze
,,Times’’ sau ,,The Daily News’’ și, în general, întreaga presă importantă din țările continentului
inserează știri și comentarii privind evenimentele din Principate, informează opinia publică
asupra aspectelor importante ale problemei românești. . ,,Întregul Occident- se pronunța E.
Quinet în acest sens- este mișcat de soarta voastră. Dorințele voastre, nevoile voastre, drepturile
voastre fac de acum înainte parte din dorințele, drepturile societății europene. Problema voastră a
devenit o problemă de interes și de onoare pentru Europa. Va fi o Românie- își exprima
convingerea ilustrul cărturar,- sau nu va mai fi nici onoare, nici libertate, nici garanții, nici un fel
de credință în Europa’’. Prietenii românilor sau cei interesați efectiv de evoluția problemei
românești, au scris broșuri și articole, care s-au bucurat de o largă publicitate în presa vremii.
Ziarele franceze-,, Le Siècle’’, ,,Journal des Débats’’ și altele- cele belgiene- ,,L’Indépendance
Belge ’’, în special- cele engleze-,,Times’’ sau ,,The Daily News’’- și, în general, întreaga presă
importantă din țările continentului inserează știri și comentarii privind evenimentele din
Principate, informează opinia publică asupra aspectelor importante ale problemei românești. I.3

Interesul european pentru cauza Unirii Principatelor, așa cum am notat și mai sus, nu-și
găsește expresie doar în cîteva din organele importante din paris sau Londra. Materialele sînt
reproduse și comentate de întreaga presă europeană; întrețin și suscită mereu interesul opiniei
publice.(pag.169). Cine parcurge presa acestor ani, anii în care s-a constituit statul național
român, rămîne uimit de interesul și, adeseori, de pasiunea cu care Europa a urmărit evoluția

2
problemei românești, de generozitatea cu care opinia publică de pe continent și-a manifestat
simpatia și sprijinul față de lupta românilor. Judecata interesată și părtinitoare a diplomaților era
confruntată, mereu, cu aprecierea dreaptă a opiniei publice. Presa europeană din acești ani, cea a
Franței prietene, mai ales, însoțește și comentează nu numai acțiunile sau punctele de vedere ale
diplomaților sau ale capetelor încoronate față de problema românească, ci, în mod egal, verifică
și măsura în care această problemă devenise ocomponentă a conștiinței europene.

Cînd au început lucrările Congresului în capitala Franței, propaganda în favoarea Unirii era în
plină desfășurare. Reprezentanții marilor puteri erau informați în legătură cu dorința românilor.

Firește, prevederile Tratatului de pace de la paris, după calmarea euforiei, nu au avut darul să
satisfacă cerințele principale ale românilor, Puterile nu au acordat românilor Unirea.
Suzeranitatea Porții era menținută, iar turcia, dușmana înverșunată a Unirii, era însărcinată de
concertul puterilor să elaboreze firmanul în virtutea căruia urmau să fie convocate Divanurile
chemate săexprime voința poporului român. I.2

Conducătorii luptei naționale au înțeles di nou- experiența anului 1848 era încă proaspătă,
- că Unirea va putea fi hotărîtă și impusă numai din interior, printr-o amplă mobilizare a în
tregului popor. Condițiile internaționale rămîneau favorabile cu toată opoziția obstinată a celor
două Puteri, accentuată de modificarea poziției Angliei. Acțiunile interne în favoarea Unirii
aveau să fie favorizate și de dispoziția tratatului potrivit căreia o intervenție armată în Principate
nu putea să aibă loc decît cu acordul unanim al Puterilor semnatare. Or, date fiind disensiunile
între Puteri, acest acord nu a putut fi realizat în nici unul din momentele considerate de Poartă
sau de Austri ca exprimînd o stare de spirit revoluționară, menită să compromită echilibrul și
integritatea celor două Imperii. La adăpostul acestor prevederi, lupta românilor pentru Unire a
luat o mare amploare îmbrcînd înalte forme de expresie. P.171

Organizarea luptei pentru Unire. Adunările ad-hoc

În cursul anului 1856 și în 1857, treptat, revoluționarii exilați din Țara Românească s-au reîntors
în patrie putînd participa direct la lupta pentru Unire. Mișcarea unionistă din Moldova, sprijinită
pe atitudinea favorabilă a domnitorului- așa cum am notat, acesta a pus în aplicare o lege liberală
a presei și a numit în posturile principale ale adiministrației partizani ai Unirii- capătă un caracter
legal, organizat și centralizat, prin crearea, în mai 1856 a Societății Unirii, care dirijau activitatea
comitetelor înființate în toate județele țării. Prin intermediul ziarului Steaua Dunării, a foilor
volante, a broșurilor, printr-o propagandă bine organizată în ținuturi, întreaga țară a fost
mobilizată în jurul programului în centrul căruiase situa Unirea Principatelor.(pag.171).

În ambele Principate, conducătorii mișcării unioniste s-au organizat într-o formație

politică denumită partida națională care, deși eterogenă sub raportul compoziției sociale, a
reprezentat o puternică forță în lupta pentru organizarea alegerilor și desemnarea organelor care

3
urmau să dea expresie dorinței unanime,,Unire, sepronunța Steaua Dunării, este nodul gordian ce
românii sînt chemați a rupe spre a repurta biruința cea mare în lupta libertății contra fatalității și a
sta ca o nație între națiile Europei. Unirea este principiul existenței nației noastre, a întăririi, a
dignității, a viitorului poporului nostru’’.

În Țara Românească, de asemenea, mișcarea unionistă era dirijată de un Comitet central

de acțiune. În primele luni ale anului 1857, se ajunge la coordonarea deplină a ambelor mișcări
de către un Comitet central al Unirii. Acesta dă o largă publicitate programului unionist, îl
aduce la cunoștința întregului popor, primind adeziunea unanimă și entuziastă a acestuia. În
cuprinsul a patru puncte, programul sintetiza cerințele unioniștilor moldoveni autonomia și
neutralitatea Principatelor, Unirea, prinț străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare
generală, formată după un sistem destul de larg pentru ca interesele tuturor claselor societății să
fie reprezentate. Totodată, au fost proclamate principiile fundamentale ale viitoarei organizări
interioare: respectul dreptului de proprietate, de orice natură ar fi, egalitatea tuturor românilor în
fața legilor, libertatea individuală și libertatea muncii pentru țărani.

Ideea colaborării, a ,, unirii cu frații de dincolo de Milcov’’, era ideea- forță ce călăuzea acțiunile
în ambele Principate.

La expirarea perioadei de domnie a lui Gr. Al. Ghica și a lui Barbu Știrbey, Poarta a desemnat
drept caimacami pe T. Balș și, apoi pe N. Vogoride, în Moldova și pe Alexandru Ghica, fostul
domn regulamentar, în Țara Românească. Totodată, după evacuarea Principatelor de trupele
austriece, membrii Comisiei europene, primiți cu simpatie de către populație, și-au putut ocupa
posturile, la București.(pag. 172). Relații diplomatice p. 15: N. Vogoride, era un instrument în
mâinile consulului austriac de la Iași, Godel-Lannoy, care se amesteca în administrația țării, în
vedera asigurării alegerii unei Adunări ai cror membri să voteze conform vederilor Austriei și
Turciei. Având protecția celor două mari Puteri, noul caimacam reuși, cu toată rezistența
patrioților, să falsifice listele electorale. Cu toate protestele reprezentanților Franței, Rusiei,
Prusiei și Sardiniei la Constantinopol și dovezile evidente aduse de români, alegerile au avut loc,
fiind constituită o adunare reacționară, compusă din oamenii lui Vogoride. Ca semn de protest
față de modul cum s-au întocmit listele electorale, Alexandru I. Cuza, pârcălab de Galați și-a dat
demisia. Thouvenel, ambasadorul Franței la Constantinopol a cerut anularea imediată a
alegerilor, iar membrii unioniști ai Comisiei europene au protestat pe lângă guvernul de la Iași
împotriva ”rezultatului unui scrutin lovit de nulitate”. Napoleon a aprobat atitufinea
ambasadorului său și i-a dat ordin să-și ceară pașapoartele, dacă Poarta nu casează alegerile.

Și Napoleon și francmasoneria 120-122

Cu scopul de a compromite și a împiedica Unirea, întregul foc al reacțiunii s-a concentrat

asupra Moldovei, mizîndu-se pe ,,cartea falsă’’ a opoziției locale împotriva ,,înghițirii’’
Moldovei de către Principatul vecin, pe faptul că Iașul, cu poziția sa periferică, se afla departe de

4
sediile agențiilor Puterilor europene, de al Comisiei europene, că administrația Moldovei fusese
încredințată, acum, unor unelte aale puterilor separatiste.

Campania electorală pentru alegerea candidaților care urmau să facă parte din Adunarea
ad-hoc, cu autorizația caimacamului, sprijinit direct de consulul Austriei la Iași, Godel de
Lannoy, a fost presărată cu cele mai brutale abuzuri. Listele electorale au fost falsificate, fiind
excluși toți cei presupuși a fi partizani ai Unirii. Astfel, de pildă, din 2000 de mari proprietari, au
fost înscriși doar 350, din peste 20.000 proprietari mici, doar 2264, din liberii profesioniști, doar
11, și numai 1190 de negustori și meșteri din 11. 000, cîți erau în realitate.

Aceste violări flagrante au stîrnit o reacție fără precedent. Demisia colonelului Alexandru
Ioan Cuza,(viitorul domnitor), pîrcălabul de Galați, om cu mare autoritate, a reprezentat un act cu
puternic răsunet intern și internațional. Alegerile acestea, însă, oricît de paradoxal ar părea faptul,
au reprezentat prima mare victorie unionistă. Marea majoritate a celor înscriși în liste s-a abținut
de la vot. Aceasta a însemnat o adevărată lovitură de grație dată manevrelor Puterilor ostile
Unirii, contribuind la întărirea mișcării unioniste. Și Riker p. 106-109

Valulului de proteste din interior și a opiniei publice de pe continent i s-a adăugat

acțiunea energică a puterilor favorabile Unirii; acestea au rupt relațiile diplomatice cu Poarta.
Atmosfera internațională era pe punctul de a provoca un conflict european. Pentru a se evita o
asemenea alternativă, era necesară intervenția Angliei. Aceasta, dînd curs ostilității sale
împotriva Rusiei, își modificase sensibil poziția în raport cu atitudinea favorabilă Unirii, pe care
o manifestase în timpul Congresului de la Paris. Sprijinind integritatea Imperiului otoman și
opunîndu-se Unirii, Anglia încuraja acțiunile și opoziția Porții. I.3

În această puternică tensiune diplomatică are loc întrevederea de la Osborne (6 - 9 august

1857) între Napoleon al III-lea și regina Victoria a Angliei în vederea găsirii unei soluții pentru a
ieși din impas.Ambii suverani erau însoțiți de principalii lor demnitari. Ca urmare a convorbirilor
purtate între cei doi suverani și miniștrii de externe ai acestora, discuții care au făcut obiectul
unui pacr secret, se ajunge la un compromis în virtutea căruia Anglia consimte la anularea
alegerilor falsificate, dând astfel câștig de cauză împăratului francez care, renunțînd la sprijinirea
Unirii depline a Principatelor sub un principe străin, se declara de acord doar cu o unire
legislativă. Era, acesta, un compromis, necesar, deocamdată, pentru depășirea impasului.

Turcia a fost constrînsă să accepte anularea alegerilor. Noua consultare populară- aceasta
a început la 29 august/10 septembrie- desfășurată cu o largă participare a maselor, a marcat, din
nou, adeziunea unanimă a poporului la cauza Unirii. În ambele principate, victoria unioniștilor a
fost completă. Deschiderea lucrărilor Adunărilor ad-hoc, în septembrie 1857, s-a făcut într-o
atmosferă de elevat entuziasm patriotic.

În Adunări, deși erau reprezentate toate stările societății- alegerile fuseseră făcute
respectîndu-se principiul pe clclase-stări- participarea nu era proporțională. Deputații țărani, aleși

5
pentru prima dată într-o adunare reprezentativă, constituiau o minoritate în raport cu boierii.
(pag.173).

La 7/19 octombrie 1857, Adunarea ad-hoc a Moldovei a votat o declarație care dădea curs ,,celor
întîi, celormai mari, mai generale și mai naționale dorințe ale țării’’ care erau: 1. Respectarea
autonomiei, 2. Unirea Principatelor într-un stat cu numele de românia, 3. Principe străin ereditar,
4. Neutralitatea și inviolabilitatea noului stat. Adunarea ad-hoc a Țării Românești la rîndul ei, a
adoptat, în unanimitate, o propunere care cuprindea toate punctele rezoluției moldovene; faptul
probează deplina unitate de vederi.

ConcluziiAdunările ad- hoc au reprezentat unul di momentele cele mai importante în lupta
românilor pentru realizarea Unirii; au reliefat unanimitatea poporului în favoarea actului
național, maturitatea politică a românilor. Ele sînt importante pentru faptul că, în cursul
dezbaterilor, au fost puse și elucidate un întreg ansamblu de probleme legate de organizarea
viitoare a statului.

Riker p. 68-69: Deși este adevărat că naționalismul se trezise la o viață nouă în cele două Principate,
Franța fu aceea a cărei încurajare indirectă dădu încredere mișcării unioniste și intelectualii francezi și
reprezentanții diplomației franceze în Rom. aceia care ajutară la organizarea ei. După cum se știe,
Franța era reprezentată de două consulate : unul în Moldova, condus de Victor Place, un
om de acțiune, un tribun ce nu a ezitat pe tot parcursul mandatului să-i încurajeze pe
români în demersurile lor pentru unire, uneori venind cu propuneri concrete, altul în Țara
Românească, încredințat lui Louis Beclard, un om calm, cu vederi juste, care-i transmitea
zilnic lui Thouvenel, ambasador la Constantinopol și mai ales lui Alexandru Walewski,
ministrul de externe informații refereritoare la toate domeniile: militar, mișcări de trupe
rusești în timpul războiului Crimeii, evenimente politice, probleme sociale, de corupție, de
înțelegeri, coaliții sau facțiuni etc. Și unul și altul trebuiau să lucreze pentru unitatea
principatelor, opunându-se viguros agenților austrieci și turci în Moldova și consulului
englez în Țara Românească și fiind intermediari fini și mijlocitori în relația acestora cu
Franța. Totodată ei trebuiau să țină seama de faptul că Puterile căzuseră de acord să nu se
pronunțe anticipat în chestiunea unirii. 81- Napoleon și francmasoneria .

Prin intermediul celor doi consuli, revoluționarii români trimiteau depeșe împăratului
Napoleon prin care exprimau dorința de unire a românilor. Să nu uităm rolul pe care

6
Victor Place l-a avut în adunarea de probe care să ateste falsificarea listelor electorale în
Moldova. Nu în ultimul rând, merită amintit efortul ambasadorului francez la
Constantinopol, Edouard Thouvenel, care a dus un adevărat război al nervilor cu
reprezentanții diplomatici ai Purerilor antiunioniste cu deosebire cu reprezentantul
Angliei, lordul Stratford dar și al diplomației franceze în general, care, deși cu sincope, a
contribuit cu o abilitate nedezmințită de tradiție să includă stipulațiile Tratatului de la
Paris din 1856, în preocupările sale, să lupte pentru cauza românilor până la
îndeplinirea visului lor de realizare a Unirii.

Începea războiul Crimeei. Drouyn de Lhuys l-a însărcinat pe un tânăr diplomat, fost ziarist,
românofilul Hyppolite Desprez, cu studiul delicatului dosar. Alegerea ministrului s-a dovedit de
judicioasă. Într-adevăr, Hyppolite Desprez cunoștea bine mizele strategice, avea și experiență de
teren, știa aspirațiile populației și constrângerile economice și sociale generate de regimul arhaic
de guvernare. A scris despre Țara Românească, semnalând importanța istoriei și literaturii
române, caracterul aproape francez al orașului București și despre primirea rezervată călătorilor
francezi.

Hyppolite Desprez studiase mult subiectul. Câteva luni mai târziu, și-a prezentat cu
pasiune memoriul ministrului. I-a demonstrat cu tărie necesitatea unirii celor două Principate,
necesitate care corespundea din toate punctele de vedere voinței poporului român unit prin
cultură, prin limbă, prin religie și printr-o istorie comună. Dar adăuga o sugestie surprinzătoare la
prima vedere : pentru a crește soliditatea statului, propunea coroana unui prinț străin. Și totuși,
dacă ne gândim mai bine, pare soluția cea mai realistă, deoarece marile familii române nu puteau
prezenta un candidat destul de prestigios care să nu fie imediat contestat de cele care n-au fost
reținute.

În plus, doar un candidat străin putea aduce suficiente garanții de stabilitate pentru a
fonda o dinastie durabilă cu sprijinul și cu solicitudinea puterilor aliate.

Din martie 1855, viziunea unei Românii unite sub sceptrul unui prinț străin devenea doctrina
diplomației franceze.

7
 În lunile care au urmat, Napoleon al III-lea a fost cu atât mai convins cu cât planul
corespundea ideilor sale și principiului naționalităților. În martie 1856, va suține această doctrină
la Congresul de la Paris prin intermediul contelui Alexandru Walewski, succesorul lui Drouin de
Lhuys la Quai d’Orsay.(pag.78).

Aspirațiile românilor

Franța era reprezentată de două consulate : unul în Moldova, condus de Victor Place, un
om de acțiune, un tribun ce nu a ezitat pe tot parcursul mandatului să-i încurajeze pe tinerii
patrioți care exercitau o influență din ce în ce mai mare în țară. altul în Țara Românească,
încredințatlui Louis Beclard, un om calm, care lucra neîncetat la birou pentru a-l informa zilnic
pe Thouvenel, ambasador la Constantinopol și mai ales pe Alexandru Walewski, ministrul de
externe. Informațiile se refereau la toate domeniile: militar, mișcări de trupe rusești în timpul
războiului Crimeei, evenimente politice, probleme sociale, de corupție, de înțelegeri, coaliții sau
facțiuni etc. Era un om cu vederi juste și cu judecata sigură, pe care Walewski putea să conteze
liniștit. Și unul și altul trebuiau să lucreze pentru unitatea principatelor, opunându-se
viguros agenților austrieci și turci în Moldova și consulului englez în Țara Românească și fiind
intermediari fini și mijlocitori în relația acestora cu Franța.

În aprilie 1855, Louis Beclard trimite prima notă pe care o adresează ministerului de Externe și
se referă la independența principatelor : <<Soluția la care aderă cei mai mulți partizani din Țara
Românească și din Moldova constă în contopirea Principatelor într-unul singur pentru care unii
cer independența absolută, alții se mulțumesc cu condiția de vasalitate față de sultan de vreme ce
dependența nu se manifestă decât prin plata tributului.>>

În acest moment suprem în care reprezentanții plenipotențiari ai Marilor Puteri se pregătesc fie să
dea sentința de moarte a poporului moldo-valah, fie să hotărască reabilitarea drepturilor sale
inalienabile, noi românii rezidenți la Paris, singurii care cu diverse ocazii am putut lua cuvântul
în numele concetățenilor constrânși la tăcere, simțim în sufletele noastre neliniștea a cinci
milioane de frați cărora nu le este permis să dea un strigăt de speranță, nici să verse o lacrimă de
durere și avem neapărată nevoie să ne adresăm o ultimă oară Excelenței Voastre dorințele
supreme ale tuturor românilor, cheie de boltă a noii ordini politice și sociale pe care vrem să o
fondăm în Moldo-Valahia.

Identitatea de origine, de limbă, de religie, de nevoi, a moravurilor, a instituțiilor și a locuitorilor,

precum și interesul general al Europei, chiar și Regulamentele Organice, totul cere unirea
Moldovei cu Țara Românească, la care nu se pot opune decât cei care îi vor slabi și divizați
pentru a-i cuceri și boierii care au trista ambiție de a obține, cu prețul trădării, dreptul de moarte
asupra patriei agonizante.

Congresul de la Paris a început, iar soarta moldovenilor și a muntenilor avea să se decidă în lipsa
lor. La 10 martie 1856, la două săptămâni de la deschidere, moldovenii și muntenii de la Paris pe
care boierii-i numeau ,,liberali’’: arhimandritul Iosafat, Cantacuzino, Ștefan și Nicolae Golescu,

8
Cezar Bolliac, P. Iatropol, Rosetti, Pericle etc., plus sute de semnatari români dintre cei mai
cunoscuți îi adresau lui Alexandre Walewski următoarea suplică :Îndrăznim să spunem că
problema unirii primează deasupra celorlalte chestiuni referitoare la Principate. Are o importanță
capitală nu numai din punct de vedere guvernamental și economic; în lipsa unirii, nu putem spera
niciodată să obținem forța defensivă necesară independenței lor și a Imperiului Otoman.
Excelența Voastră reprezintă Franța și ne încredem sentimentelor sale; acum, când dezideratele
românilor v-au ajuns la cunoștință, sufletele noastre se simt ușurate de o greutate apăsătoare și
putem aștepta încrezători decizia congresului.>>

Să reținem abilitatea opiniilor asupra politicii interne a viitoarei Românii unite : patrioții,
boierii, toate clasele societății nu cereau ruptura cu turcii, nici independența. În aparență, toți
doreau să rămână vasali ai Porții. În ochii lor, Turcia în declin nu era așa de periculoasă pentru
viitorul stat. Armata turcă nu mai era de temut. Armata rusă, prost organizată, îi neliniștea mai
puțin. Moldovenii și muntenii au urmărit numeroasele lupte între cele două puteri și au adoptat
concluzia lui Bismarck : <<Orbii se bat cu chiorii.>>(pag.82). Totuși, cei care se opuneau cel
mai mult ideii de unire erau : Rusia, care nu accepta crearea unui stat nou la gurile Dunării și
Imperiul Austriac, pe care un stat nou l-ar deranja în politica de expansiune spre est și ar răspândi
ideea libertății în sânul celorlalate state vasale ale vastului Imperiu Austriac.I.3.

În același timp, la câteva zile de la deschiderea congresului, moldovenii și muntenii au

trimis plenipotențiarilor europeni o adresă lungă al cărei prim paragraf se referea direct la soarta
Principatelor. Cereau abolirea completă a protectoratului rus : << Rusia nu va exersa nici un
drept special sau exclusiv de proteceție sau de amestec în treburile danubiene. Principatele își vor
păstra privilegiile și imunitatea sub suzeranitatea Porții și a Maiestății sale Sultanul, în acord cu
puterile contractante; va acordaîn plus Principatelor, sau va confirma o organizare interioară
conformă cu nevoile și voința populației. În acord cu puterea suverană, Principatele vor adopta
un sistem defensiv permanent, necesar datorită situației geografice; nu se va pune nici o piedică
măsurilor extraordinare de apărare pe care le vor lua pentru a respinge orice agresiune străină