LILIACUL

ELEMENTE INTRODUCTIVE

Liliacul face parte din ordinul Chiroptera și reprezintă singurul grup de mamifere
capabil să zboare. Această abilitate, împreună cu capacitatea de a naviga pe timp de
noapte prin utilizarea unui sistem de orientare acustică (ecolocație), a făcut din lilieci o
specie extrem de diversă și răspândită.
Timp de secole, liliecii au fost numiți siniștri și înfricoșători, probabil din cauza ochilor
și a colților ascuțiți. Există mai mult de 1.300 de specii de lilieci în lume, ceea ce îi face
al doilea cel mai comun grup de mamifere după rozătoare. Chiar înainte, dar și în
perioada dintre Cretacic și Paleogen (denumită și limita Cretacic/ Paleogen), găsim
numeroase exemple de creştere a diversităţii la diferite grupuri, de exemplu la plante,
insecte şi grupul mamiferelor, din care fac parte și liliecii. În această perioadă are loc și
dispariţia dinozaurilor.
Primul reprezentant cunoscut din evoluţia liliecilor,
Icaronycteris, provine din America de Nord, având o
vârstă de aproximativ 51 de milioane de ani și posedând
deja caracterele tipice ale liliecilor: zborul activ și
orientarea cu ultrasunete. Alte fosile au mai fost
identificate în Europa, Africa şi Australia, de
ex. Paleochiropterix sau Archeonycteris. Dat fiind faptul
că aceste fosile prezintă deja caracterele tipice ale
liliecilor (corp adaptat la zbor și la emiterea de
ultrasunete), momentan nu putem ști cu siguranță în ce
ordine și prin ce fel de mecanisme au apărut acestea. Evoluţia altor caractere unice (ex.
viaţa colonială și nocturnă, sau hibernarea) a avut loc probabil după evoluţia zborului și
orientării cu ultrasunete.

1
 Denumirea științifică pentru
lilieci este Chiroptera, care
în limba greacă semnifică
"aripa mâinii". Asta pentru
că liliecii au patru degete
lungi și un deget mare,
fiecare conectat la următorul
printr-un strat subțire de
piele. Sunt singurele
mamifere din lume care pot
zbura, și sunt remarcabil de bune la acest mijloc de locomoție. Membrana flexibilă a
pielii și articulațiile mobile le permit să-și schimbe rapid direcția și să prindă insectele
în aer.
După aspect liliecii se impart în GRUPA Megachiroptera (liliecii mari) și GRUPA
Microchiroptera (liliecii mici)
Megachiropterele sau megaliliecii sunt, de asemenea, cunoscuți sub numele de lilieci de
fructe din cauza tendinței lor de a mânca mai ales fructe. Aceste tipuri de lilieci au
urechi care sunt puțin mai mici decât cele ale microliliecilor și au, de asemenea, o
capacitate mai mică de a interpreta undele sonore. Cu toate acestea, megaliliecii sunt
cunoscuți pentru vederea bună. Unii megalilieci adulți pot crește până la 40 de
centimetri cu aripile lor ajungând până la doi metri atunci când sunt întinse. Exemple
de familii de lilieci care se încadrează în această subgrupă sunt liliacul jamaican, vulpea
zburătoare neagră, liliacul cu cap auriu, liliacul cu nas scurt, coada liberă mexicană și
liliacul egiptean de fructe.
Subgrupa Microchiropterelor este a doua categorie
de lilieci și este formată din 17 familii de lilieci.
Liliecii din această categorie au dimensiuni relativ
mici, au urechi mai alungite decât liliecii mari și o
capacitate de ecolocație superioară.

2
Chiar dacă acești lilieci au vedere slabă, ei pot comunica cu ușurință prin undele sonore
pe care le produc prin nas sau gură. Microliliecii nu au gheare pe al doilea deget.
Dintre familiile de lilieci din acest subordin amintesc: lilieci cu discuri și sac, liliecii
buldogi, liliecii cu urechi maro, liliecii cu fața tăiată, liliecii cu mustăți, potcoavă și
liliecii vampiri falși.
Un lucru pe care ambele subordonante de lilieci îl au în comun este că atârnă cu capul
în jos atunci când se odihnesc în adăposturile lor.

ASPECT GENERAL

Toți liliecii au un aspect în

general similar în zbor,
dominat de întinderea
aripilor, dar variază
considerabil în dimensiune.
Dintre membrii
Megachiropterei, vulpile
zburătoare (Pteropus) au o
anvergură a aripilor de 1,5
metri și o greutate de 1 kg. Cel mai mare liliac insectivor este probabil liliacul gol sau
fără păr (Cheiromeles torquatus); cântărește aproximativ 250 de grame. Cel mai mare
dintre liliecii carnivori este liliacul spectral (spectrul Vampyrum), cunoscut și sub
numele de liliacul vampir fals tropical american, cu o anvergură a aripilor de peste 60
cm. Micul liliac cu nas de porc sau bondar (Craseonycteris thonglongyai) din Thailanda
este unul dintre cele mai mici mamifere. Are o anvergură a aripilor de abia 15 cm și
cântărește aproximativ 2 grame.
Liliecii variază în funcție de culoare și textura blănii. Aspectul facial, dominat de bot și
urechi, variază izbitor între familii și adesea între genuri. În mai multe familii de lilieci
se întâlnește o podoabă cărnoasă complexă numită nas de frunze care înconjoară nările.
Deși funcția exactă a acestor accesorii faciale nu a fost încă determinată, oamenii de
știință cred că ar putea ajuta la direcționarea apelurilor de ecolocație. Proporțiile aripilor
3
sunt modificate în funcție de modul de zbor. Coada și membrana dintre picioare diferă,
probabil în funcție de obiceiurile de hrănire, zbor și adăpostire. În cele din urmă, liliecii
variază și în funcție de locațiile pe care și le aleg atunci când se adăpostesc, în special
dacă atârnă suspendați sau se agață de un perete, precum și în modul în care aripile sunt
îndoite și utilizate.

Liliecii sunt răspândiți foarte mult la tropice. În Africa de Vest, de exemplu, au fost
catalogate peste 30 de genuri care îmbrățișează aproape 100 de specii; în Statele Unite
sunt cunoscute 19 genuri, totalizând aproximativ 45 de specii. Din cele 18 familii de

4
lilieci, 3 — liliecii vecerni (familia Vespertilionidae), liliecii cu coadă liberă (familia
Molossidae) și liliecii cu potcoavă (familia Rhinolophidae) — sunt bine reprezentați în
zonele temperate. Câțiva lilieci americani cu nas de frunze (familia Phyllostomidae)
sunt întâlniți în regiuni temperate ușoare. Mai mulți lilieci vesper s-au adaptat foarte
bine în Canada.

COMPORTAMENT
Activitatea nocturnă este o caracteristică majoră a modelului comportamental al
liliecilor: aproape toate speciile se
adăpostesc în timpul zilei și sunt
active pe timpul nopții. Zborul
nocturn protejează liliecii de
prădătorii vizuali și de expunerea la
soare. Liliecii se trezesc adesea și
zboară de la ieșirea din peșteră cu
mult înainte de căderea nopții.
Câteva specii de lilieci, inclusiv o vulpe zburătoare (Pteropus samoensis), liliacul cu
aripi galbene (Lavia frons) și liliacul mai mare cu aripi de sac Saccopteryx bilineata, pot
să se miște activ în timpul zilei, dar se cunosc încă puține adaptări speciale ale acestora
la viața diurnă.

APARATUL LOCOMOTOR
Zborul este modul principal de locomoție la toți liliecii, deși stilurile de zbor variază.
Unele grupuri (liliecii cu coadă liberă, de exemplu) sunt adaptate pentru zbor în spații
deschise și altitudini mari. Au aripi lungi, înguste, zbor rapid și o rază mare de
întoarcere. Liliecii cu fața tăiată (Nycteridae), liliecii vampiri falși (Megadermatidae) și
alții sunt adaptați pentru plutire în timp ce culeg prada de pe vegetație sau se hrănesc cu
flori. Acești lilieci au aripi scurte, largi, zbor lent și o rază mică de cotitură. Unii lilieci
își iau zborul cu ușurință de la sol: membrii genului Macrotus fac acest lucru pur și
simplu fluturând, în timp ce liliecii vampiri (Desmodus) sar în aer și apoi își întind

5
aripile și zboară. Cu toate acestea, cozile libere se adăpostesc cu mult deasupra solului,
deoarece, la decolare, cad înainte de a deveni în aer.
În multe cazuri, liliecii folosesc alt mijloc de locomoție, deplasându-se leneș pe crengile
de care atîrnă sau pe tavanul peșterilor unde sunt suspendați. Au fost situații în care
exemplare ale mai multor specii de lilieci au fost văzute înotând.
ADĂPOSTIRE
Liliecii aleg o varietate de adăposturi
diurne, deși cerințele de adăpost ale multor
lilieci, variază în funcție de lumină,
temperatură și umiditate. Fiecare specie
preferă un anumit tip de adăpost, deși
acest lucru variază în funcție de sex, sezon
și activitate reproductivă.
Mulți lilieci preferă adăposturile izolate
sau sigure - peșteri, crăpături în stâncă, spațiile dintre grămezile de bolovani, scorburi
de copaci, vizuini de animale, clădiri abandonate, porțiuni de clădiri inaccesibile
oamenilor sau rareori accesate de aceștia (de exemplu, un acoperiș, mansardă sau perete
gol) sau miezul gol al tulpinilor de bambus. Unele specii se adăpostesc în exterior - pe
trunchiuri de copaci sau în ramurile copacilor, sub frunze de palmier, în frunze tubulare
nedeschise sau pe suprafața rocilor sau clădirilor.
Liliecii trăiesc de obicei în colonii mari. Multe specii formează grupuri mai mici de
câteva zeci până la câteva sute, iar mai puțin frecvent, întâlnim și lilieci solitari.

ORIENTAREA CU AJUTORUL ULTRASUNETELOR

Orientarea liliecilor a fost, pentru o lungă perioadă de timp, necunoscută pentru ştiinţă.
Însă experimentele lui Lazarro Spallanzani în 1793 şi Donald Griffin în 1938, au
demonstrat că liliecii se orientează cu ajutorul aşa-numitei ecolocaţii, adică folosind
ecoul reflectat de pe suprafaţa unor obiecte. De fapt, este vorba despre un radar
biologic.

6
Sunetele care facilitează orientarea se produc în laringe şi sunt emise prin nări sau gură.
În cazul emiterii prin nas (ex. în cazul liliecilor cu potcoavă), excrescenţele nazale au
rolul de a regla şi a direcţiona sunetele emise. Sunetele emise de către lilieci sunt
specifice, au frecvenţă, durată şi configuraţie specifică. Semnalele cu energie extrem de
mare pot ajunge la 120 de decibeli în cazul unor specii. Marea majoritate a sunetelor
sunt din categoria ultrasunetelor, cu o frecvenţă de 20-120 kHz. Acest sunete nu sunt
perceptibile pentru urechea umană, cu excepţia sunetului liliacului de amurg, care emite
sunete cu frecvenţă sub 20 KHz. Ultrasunetele emise de către celelalte specii se pot auzi
folosind detectoare de ultrasunete.
Problema prinderii prăzii sau obţinerea hranei este rezolvată în trei etape distincte.
Prima etapă este detectarea: liliacul verifică dacă este prezent sau nu ecoul
ultrasunetului emis, deducând prezenţa sau absenţa obiectului. A doua etapă este
clasificarea, când ecoul reflectat furnizează informaţii despre mărimea, forma şi textura
ţintei. Acesta se manifestă prin schimbarea ritmică a frecvenţei şi amplitudinii sunetelor
percepute. A treia etapă este localizarea, când se obţin informaţii despre coordonatele
ţintei această etapă finalizându-se prin capturarea efectivă a prăzii.

REPRODUCEREA

Perioada de reproducere a liliecilor, spre deosebire de alte animale, este toamna. În

această perioadă, de la mijlocul lunii august până în octombrie, liliecii sunt în căutarea
locaţiilor de reproducere, care sunt în principiu peşteri, unde vin în contact cu alţi
indivizi din colonii separate. Masculii formează, pe durata unei zile, un harem cu 5-10
de femele, cu care se împerechează. În noaptea următoare compoziţia haremului se
modifică.

7
Perioada de împerechere se poate prelungi până la începutul iernii, însă fertilizarea are
loc numai în primăvară, atunci când abundenţa surselor de hrană permite dezvoltarea
adecvată a embrionului. Singura excepţie este liliacul cu aripi lungi, în cazul căruia
fertilizarea are loc deja toamna, dar dezvoltarea se opreşte pe timpul iernii, continuând
primăvara. În consecinţă, perioada de gestaţie a liliacului cu aripi lungi este de 7 luni, în
timp ce în cazul altor specii este de doar 1,5-3 luni. Perioada de gestaţie se poate mări
cu două săptămâni în cazul condiţiilor meteorologice nefavorabile.

Spre sfârşitul perioadei de hibernare (a se vedea mai jos), odată cu sosirea primăverii,
trezirile din somn devin din ce în ce mai frecvente, precum şi zborurile de explorare în
faţa locului de hibernare. La sfârşitul lunii martie coloniile de hibernare se destramă, cu
femelele gestante migrând spre locaţiile coloniilor de naştere. După trezire are loc
fertilizarea şi începe dezvoltarea embrionului. Cu apropierea naşterii, femelele formează
aşa-numitele camere de naştere, împreună formând colonii de naştere. În această
perioadă, masculii trăiesc în izolare, de obicei, departe de locul coloniei de naştere.
Depinzând de specie şi de condiţiile vremii, liliecii dau naştere puilor începând cu
sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie. Iniţial atârnând de blana şi glandele mamare
ale femelelor, puii sunt duşi cu ele la vânătoare, urmând ca, ulterior, după câteva
săptâmâni, aceştia să fie capabili să atârne singuri, fiind lăsaţi la adăpost.

Puii devin capabili de zbor propriu după 6-8 săptămâni. Femelele ajung la vârsta
reproducerii după 3-4 luni, în timp ce masculii ajung la vârsta reproducerii după un an
şi jumătate. Liliecii fac parte din grupul animalelor cu strategia K, dând naştere de
obicei unui singur pui, iar în cazuri mai rare la doi pui. Spre deosebire de alte mamifere
mici, liliecii trăiesc o perioadă neobişnuit de lungă, putând fi măsurată uneori chiar în
zeci de ani.

MIGRAREA
8
Mulți lilieci de climă temperată migrează anual la și de la adăposturile de vară și
locurile de hibernare de iarnă. Nu se știe nimic despre modul în care liliecii recunosc
obiectivele de migrare sau despre modul în care generațiile următoare își învață
locațiile. De asemenea, se cunosc încă puține detalii legate de conservarea energiei și
navigație.

IMPORTANȚA PENTRU OAMENI

Majoritatea liliecilor sunt insectivori și sunt importanți pentru oameni în primul rând
pentru limitarea răspândirii insectelor, pentru polenizare și pentru dispersia semințelor.
Se cunosc puține date despre spectrul speciilor de insecte consumate, dar cantitatea este
foarte mare. Consumul de insecte la liliecii mexicani cu coadă liberă din Texas a fost
estimat la aproximativ 10.000 de tone de insecte pe an. Liliecii par astfel să fie
importanți în echilibrul populațiilor de insecte și, eventual, în controlul dăunătorilor.
Unii lilieci se hrănesc cu polen și nectar și sunt principalii sau polenizatorii exclusivi ai
unui număr de plante tropicale și subtropicale. Alții se hrănesc cu fructe și ajută la
dispersarea semințelor, deși bananele și smochinele trebuie, în unele cazuri, să fie
protejate de liliecii care le mănâncă, prin recoltare timpurie sau prin plase.
Liliecii vampiri (familia Phyllostomidae,
subfamilia Desmodontinae) sunt considerați
dăunători gravi ai animalelor în unele părți ale
Americii tropicale, deoarece rănile mici pe care
le provoacă oferă locuri de răspândire a
paraziților, precum și pentru că pot transmite
rabie și triposomiază bovinelor. Guano, excrementele de la liliecii insectivori, sunt
utilizate ca îngrășămînt agricol în multe țări.
În regiunile tropicale, coloniile mari de lilieci locuiesc adesea în case și clădiri publice,
unde atrag atenția din cauza zgomotului, excrementelor și mirosului colectiv. În cultura
occidentală liliecii au fost subiectul unor mituri nefavorabile, dar, în unele părți ale
Orientului, aceste animale sunt simboluri de noroc, viață lungă, și fericire, iar pe unele

9
insule din Pacific, vulpile zburătoare (Pteropus) sunt vânate pentru hrană. Liliecii mici
sunt, de asemenea, mâncați pe scară largă în Asia. Anumite aspecte fiziologice ale unor
lilieci, în special cele care implică adaptări pentru hibernarea lungă, letargia zilnică,
reglarea complexă a temperaturii, orientarea acustică și migrațiile pe distanțe lungi, sunt
de interes pentru biologi. Liliecii pot fi și animale de companie interesante, dar necesită
îngrijire specializată.

BIBLIOGRAFIE

1. Chiroptere - Wikipedia
2. "Encyclopaedia Britannica, 11th Edition, Volume 6
3. "Encyclopaedia Britannica, 11th Edition, Volume 13
4. https://lilieci.ro/lumea-liliecilor/originea-liliecilor

10