Liliecii sunt mamifere din ordinul Chiroptera;[a] cu membrele anterioare adaptate ca aripi,

acestea sunt singurele mamifere capabile în mod natural de zbor real și susținut. Liliecii
manevrează mai abil decât păsările, zburând cu degetele lor foarte larg desfăcute, acoperite cu
o membrană subțire, sau patagiu. Cel mai mic liliac, și, fără îndoială, cel mai mic mamifer
existent, este liliacul-bondar (liliacul cu nas de porc)(d), care are 29–34 milimetri lungime, 15
centimetri anvergura aripilor și o masă de 2–2,6 grame. Cei mai mari lilieci sunt vulpile
zburătoare(d), anume liliacul regal din Filipine(d), Acerodon jubatus, poate cântări 1,6 kilograme și
are o anvergura a aripilor de 1,7 metri.
Al doilea cel mai mare ordin de mamifere, chiropterele cuprind aproximativ 20% din toate speciile
de mamifere clasificate din lume, cu peste 1.200 de specii. Acestea au fost tradițional împărțite în
două subordine: megachiropterele(d), care se hrănesc predominant cu fructe
și microchiropterele capabile de ecolocație. Dar dovezile mai recente susțin împărțirea ordinului
în Yinpterochiroptera(d) și Yangochiroptera(d), megachiropterele fiind toate membre ale primului,
împreună cu unele specii de microchiroptere. Mulți lilieci sunt insectivori, și majoritatea celorlalți
fiind frugivori(d) (mâncători de fructe). Câteva specii se hrănesc pe seama altor animale decât
insectele; de exemplu, liliecii-vampir se hrănesc cu sânge(d). Majoritatea liliecilor sunt animale
nocturne, și mulți se adăpostesc în peșteri sau alte locuri de refugiu; este incert dacă liliecii au
aceste comportamente pentru a scăpa de prădători. Liliecii sunt prezenți în întreaga lume, cu
excepția regiunilor extrem de reci. Ei sunt importanți în ecosistemele lor
pentru polenizarea(d) florilor și dispersarea semințelor; multe plante tropicale depind în întregime
de lilieci pentru aceste servicii.
Liliecii oferă oamenilor unele beneficii, cu prețul câtorva amenințări. Excrementele de liliac sunt
extrase ca guano din peșteri și folosite ca îngrășământ. Liliecii consumă insecte dăunătoare,
reducând nevoia de pesticide. Ei sunt, uneori, destul de numeroși pentru a servi și ca atracții
turistice, și sunt utilizați ca hrană de-a lungul Asiei și Pacificului. Ei sunt rezervoare
naturale pentru mulți agenți patogeni, cum ar fi rabia; și, deoarece sunt extrem de mobili, sociali,
și cu viață lungă, pot ușor răspândi bolile. În multe culturi, liliecii sunt popular asociați cu
întunericul, reaua-voință, vrăjitoria și moartea.

Filogenia și taxonomia[modificare | modificare sursă]

 Fosilă de la începutul eocenului, a
unui Icaronycteris microchiropterian, de la Formațiunea Green River(d)
Evoluția[modificare | modificare sursă]
Delicatele schelete ale liliecilor nu se fosilizează bine, și se estimează că numai 12% din genurile
de liliac care au trăit au fost și găsite în fondul fosilifer.[2] Cele mai multe dintre cele mai vechi
fosile de liliac erau deja foarte similare cu microchiropterele moderne, cum ar
fi Archaeopteropus (acum 32 de milioane de ani). Liliecii dispăruți Palaeochiropteryx(d) (acum 48
de milioane de ani) și Hassianycteris kumari (acum 55 de milioane de ani) sunt primele fosile de
mamifere a căror colorație a fost descoperită: ambele erau brun-roșcate.[3][4]
Liliecii au fost mai demult grupați în supraordinul Archonta(d), împreună cu Scadentia (rozătoare
care se urcă în copaci), dermoptere și primate.[5] Dovezi genetice moderne pun astăzi liliecii în
supraordinul Laurasiatheria, cu grupul înrudit(d) Ferungulata, care
include carnivorieni, pangolini, perisodactile, artiodactile și cetacee.[6][7][8][9] Un studiu plasează
chiropterele ca taxon-frate cu perisodactilele.[10]
Relațiile filogenetice dintre diferitele grupuri de lilieci au fost subiectul multor dezbateri.
Tradiționala subdiviziune în Megachiroptera si Microchiroptera reflecta punctul de vedere că
aceste grupuri de lilieci au evoluat independent unele de altele pentru o lungă perioadă de timp,
de la un strămoș comun(d) deja capabil de zbor. Această ipoteză recunoștea diferențele între
microchiroptere și macrochiroptere și că zborul a evoluat o singură dată la mamifere. Majoritatea
probelor biologice moleculare susține punctul de vedere că liliecii formează un grup natural
sau monofiletic(d).[11]
Dovezile genetice indică faptul că megachiropterele își au originea la începutul eocenului, și fac
parte din cele patru linii majore de microchiroptere. S-au propus două noi
subordine: Yinpterochiroptera(d) include pteropodidaele, sau familia megachiropterelor, precum și
familiile Rrhinolophidae, Hipposideridae(d), liliac-bondar(d), Megadermatidae, și Rhinopoma(d).
[12]
Yangochiroptera(d) include alte familii de lilieci (toate care folosesc ecolocație laringiană),
concluzie susținută de un studiu de ADN din 2005. Un studiu filogenomic din 2013 susține și el
cele două noi subordine propuse.[13]