Chiroptere

176 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric

Unelte



















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Chiroptere
Fosilă: 52–0 mln. ani în urmă
PreЄ
Є
O
S
D
C
P
T
J
K
Pg
N
Eocenul inferior – Prezent
 Corynorhinus townsendii

Clasificare științifică

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Clasă: Mammalia

Subclasă: Theria

Infraclasă: Placentalia

Supraordin: Laurasiatheria

Ordin: Chiroptera
Blumenbach, 1779

Subordine

 Megachiroptera

 Microchiroptera

Distribuția geografică a speciilor de lilieci

Modifică text

Liliecii sunt mamifere din ordinul Chiroptera;[a] cu membrele anterioare adaptate

ca aripi, acestea sunt singurele mamifere capabile în mod natural de zbor real și
susținut. Liliecii manevrează mai abil decât păsările, zburând cu degetele lor foarte larg
desfăcute, acoperite cu o membrană subțire, sau patagiu. Cel mai mic liliac, și, fără
îndoială, cel mai mic mamifer existent, este liliacul-bondar (liliacul cu nas de porc)(d),
care are 29–34 milimetri lungime, 15 centimetri anvergura aripilor și o masă de 2–2,6
grame. Cei mai mari lilieci sunt vulpile zburătoare(d), anume liliacul regal din
Filipine(d), Acerodon jubatus, poate cântări 1,6 kilograme și are o anvergura a aripilor de
1,7 metri.
Al doilea cel mai mare ordin de mamifere, chiropterele cuprind aproximativ 20% din
toate speciile de mamifere clasificate din lume, cu peste 1.200 de specii. Acestea au
fost tradițional împărțite în două subordine: megachiropterele(d), care se hrănesc
predominant cu fructe și microchiropterele capabile de ecolocație. Dar dovezile mai
recente susțin împărțirea ordinului în Yinpterochiroptera(d) și Yangochiroptera(d),
megachiropterele fiind toate membre ale primului, împreună cu unele specii de
microchiroptere. Mulți lilieci sunt insectivori, și majoritatea celorlalți
fiind frugivori(d) (mâncători de fructe). Câteva specii se hrănesc pe seama altor animale
decât insectele; de exemplu, liliecii-vampir se hrănesc cu sânge(d). Majoritatea liliecilor
sunt animale nocturne, și mulți se adăpostesc în peșteri sau alte locuri de refugiu; este
incert dacă liliecii au aceste comportamente pentru a scăpa de prădători. Liliecii sunt
prezenți în întreaga lume, cu excepția regiunilor extrem de reci. Ei sunt importanți în
ecosistemele lor pentru polenizarea(d) florilor și dispersarea semințelor; multe plante
tropicale depind în întregime de lilieci pentru aceste servicii.
Liliecii oferă oamenilor unele beneficii, cu prețul câtorva amenințări. Excrementele de
liliac sunt extrase ca guano din peșteri și folosite ca îngrășământ. Liliecii consumă
insecte dăunătoare, reducând nevoia de pesticide. Ei sunt, uneori, destul de numeroși
pentru a servi și ca atracții turistice, și sunt utilizați ca hrană de-a lungul Asiei și
Pacificului. Ei sunt rezervoare naturale pentru mulți agenți patogeni, cum ar fi rabia; și,
deoarece sunt extrem de mobili, sociali, și cu viață lungă, pot ușor răspândi bolile. În
multe culturi, liliecii sunt popular asociați cu întunericul, reaua-voință, vrăjitoria și
moartea.
Filogenia și taxonomia[modificare | modificare sursă]

Fosilă de la începutul eocenului, a

unui Icaronycteris microchiropterian, de la Formațiunea Green River(d)
Evoluția[modificare | modificare sursă]
Delicatele schelete ale liliecilor nu se fosilizează bine, și se estimează că numai 12%
din genurile de liliac care au trăit au fost și găsite în fondul fosilifer.[2] Cele mai multe
dintre cele mai vechi fosile de liliac erau deja foarte similare cu microchiropterele
moderne, cum ar fi Archaeopteropus (acum 32 de milioane de ani). Liliecii
dispăruți Palaeochiropteryx(d) (acum 48 de milioane de ani) și Hassianycteris
kumari (acum 55 de milioane de ani) sunt primele fosile de mamifere a căror colorație a
fost descoperită: ambele erau brun-roșcate.[3][4]
Liliecii au fost mai demult grupați în supraordinul Archonta(d), împreună
cu Scadentia (rozătoare care se urcă în copaci), dermoptere și primate.
[5]
Dovezi genetice moderne pun astăzi liliecii în supraordinul Laurasiatheria, cu grupul
înrudit(d) Ferungulata, care
include carnivorieni, pangolini, perisodactile, artiodactile și cetacee.[6][7][8][9] Un studiu
plasează chiropterele ca taxon-frate cu perisodactilele.[10]
Relațiile filogenetice dintre diferitele grupuri de lilieci au fost subiectul multor dezbateri.
Tradiționala subdiviziune în Megachiroptera si Microchiroptera reflecta punctul de
vedere că aceste grupuri de lilieci au evoluat independent unele de altele pentru o lungă
perioadă de timp, de la un strămoș comun(d) deja capabil de zbor. Această ipoteză
recunoștea diferențele între microchiroptere și macrochiroptere și că zborul a evoluat o
singură dată la mamifere. Majoritatea probelor biologice moleculare susține punctul de
vedere că liliecii formează un grup natural sau monofiletic(d).[11]
Dovezile genetice indică faptul că megachiropterele își au originea la
începutul eocenului, și fac parte din cele patru linii majore de microchiroptere. S-au
propus două noi subordine: Yinpterochiroptera(d) include pteropodidaele, sau familia
megachiropterelor, precum și familiile Rrhinolophidae, Hipposideridae(d), liliac-bondar(d),
Megadermatidae, și Rhinopoma(d).[12] Yangochiroptera(d) include alte familii de lilieci
(toate care folosesc ecolocație laringiană), concluzie susținută de un studiu de ADN din
2005. Un studiu filogenomic din 2013 susține și el cele două noi subordine propuse.[13]
Chiropter
a

Yangochiroptera(d) (ca mai sus)

Yinpterochiroptera(d)

Pteropodidae
Rhinolophoidea

Relațiile interne la ordinul Chiroptera,

megachiropterele fiind subsumate în
Yinpterochiroptera, conform unui studiu din
2013[13]
 Vulpe zburătoare din Filipine(d), Acerodon jubatus
În anii 1980, o ipoteză bazată pe dovezi morfologice afirma că Megachiroptera au
evoluat capacitatea de zbor separat față de Microchiroptera. Ipoteza primatelor
zburătoare(d) propunea că, atunci când adaptările la zbor sunt eliminate,
megachiropterele sunt aliate cu primatele după caracteristici anatomice care nu sunt
comune cu microchiropterele. De exemplu, creierul megachitopterele are caracteristici
avansate. Deși studiile genetice recente susțin cu tărie că liliecii sunt monofiletici,
dezbaterea continuă cu privire la însemnătatea dovezilor genetice și morfologice.[14]