Principatele române: problemă europeană.

Deciziile luate în timpul

Convenției de la Viena, a Congresului de la Paris și a Conferinței de la Paris
cu privire la Unirea Principatelor Române

Istoricii români dar și străini au elaborat numeroase lucrări consacrate perioadei Unirii
Principatelor, studii care au relevat faptul că ideea unui stat românesc este veche. Ea apare, în
forme şi cu scopuri diverse, în unele planuri ale diplomaţiilor europene, în Regulamentele
Organice, fiind totodată obiectivul obsedant al eforturilor exilului politic românesc de după
1848. Dar, recunoaşterea formală şi oficială a „chestiunii române” ca problemă internaţională,
deci ca o problemă de rezolvat pentru cabinetele europene, se produce abia prin conferinţele
de la Viena (martie-mai 1855) şi Constantinopol (protocolul final adoptat pe 30 ian./11
febr.1856), conferinţe preliminare ale Congresului de pace de la Paris (13/25 febr. – 18/30
martie 1856).
Așa cum bine se cunoaște, la mijlocul secolului al XIX-lea, Principatele române
Moldova și Țara Românească se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman și protectoratului
rus, Convenția de la Balta Liman încheiată la 19 aprilie/1 mai 1849 fiind ultima în care
problema principatelor a fost una exclusiv ruso-otomană.
Odată cu redeschiderea crizei orientale în 1853, istoria raporturilor internaționale a
intrat într-o nouă etapă. Este o perioadă istorică de schimbare a raportului de forțe între puteri,
de disoluție a ,,Sfintei Alianțe”, de apogeu a luptei popoarelor pentru emancipare națională și
de dezvoltare a procesului făuririi naționale. În aceste circumstanțe, sud-estul continentului a
redevenit pe plan internațional una din principalele zone de confruntare a intereselor Marilor
Puteri. Resursele economice ale Principatelor Române, poziția lor geografică între cele trei
mari imperii conservatoare (țarist, habsbrugic și otoman), implicarea lor nemijlocită în
regimul de navigație pe Dunăre, precum și creșterea impetuoasă a luptei pentru crearea
statului național unitar român au ridicat situația Țărilor Române extracarpatice pe primul plan
al confruntărilor politice continentale legate de redeschiderea și soluționarea crizei orientale.
Nu voi trece în revistă cauzele războiului Crimeii și nici nu voi face referire la
desfășurarea acestuia, însă nu voi omite a face mențiunea că, și de această dată, conflictul a

1
transformat Țările Române în teatrul de desfășurare a unor operațiuni militare, urmate de lungi
perioade de ocupație. Trupele ruse, sosite în iunie 1853 au fost obligate să părăsească
Principatele în aprilie-septembrie 1854, pentru a fi înlocuite cu trupe otomane și austriece, cele
din urmă prelungindu-și șederea până la 30 martie 1857.
Deși Războiul Crimeii a început ca un război al Rusiei împotriva Turciei, după
înfrângerea celei din urmă la Sinope, prin intervenția Franței și a Angliei cărora li s-a adăugat
apoi Sardinia, conflictul a căpătat caracter european. Consecințele războiului au avut o influență
decisivă asupra evoluției politice a continentului nostru într-o perioadă istorică în care burghezia
desăvârșea preluarea puterii, iar procesul de constituire a statelor naționale era în plină
desfășurare. În împrejurările date, războiul a pecetluit decesul ”Sfintei Alianțe”, a impus
preponderența incontestabilă anglo-franceză și în sud-estul continentului, făcând din Napoleon al
III-lea arbitrul Europei. Rusia a suferit o eclipsare vremelnică, ea a încetat să mai fie, timp de 22
de ani, o putere riverană dunăreană, fiind totodată constrânsă să renunțe la protectoratul asupra
Principatelor Române. Imperiul Otoman, deși aflat în tabăra învingătorilor, a ieșit din război
slăbit ca după o înfrângere și amenințat în însăși existența sa de lupta crescândă pentru
emancipare a naționalităților. Putem spune așadar că Războiul Crimeii a făcut din Unirea
Principatelor o problemă europeană care a dominat activitatea diplomatică de la 1854 până în
1859.
Dar care era poziția Puterilor față de problema românească? Pentru Anglia și Franța, care
urmăreau să îngrădească puterea militară a Rusiei, chestiunea Unirii s-a pus ca un mijloc de a
tăia acesteia din urmă drumul spre Constantinopol. Sub masca apărării integrității Imperiului
Otoman, Anglia voia să împiedice ca supremația Rusiei în Mediterana Orientală și Asia Mică să
amenințe drumul Indiilor, iar Napoleon al III-lea urmărea să rupă coaliția din 1814 și să distrugă
opera tratatelor de la Viena (1815) și totodată să creeze o zonă tampon care să împiedice o
posibilă unire a Rusiei cu slavii din Balcani, ceea ce ar fi fost un dezastru pentru Europa întrucât
ar fi lăsat Rusiei calea deschisă spre strâmtori. Opoziția cea mai dârză împotriva Unirii a venit
din partea Austriei, care încerca să transforme o ocupație vremelnică a Principatelor (în 1854)
într-o luare în stăpânire statornică și astfel să-și consolideze stăpânirea la Dunărea de Jos. Dar nu
atât interesele economice cât cele politice determinau această poziție a Austriei deoarece
conștiința deșteptată a românilor din Transilvania și Bucovina era un fapt împlinit, Viena

2
temându-se de o mișcare care putea încuraja tendințe separatiste în Ungaria. Nu mai puțin ostilă
Unirii era Sublima Poartă, care se temea ca Principatele să nu rupă legătura cu Puterea suzerană.
Cu un an înainte de încheierea Războiului Crimeii, după trecerea oficială a Austriei de
partea Puterilor occidentale, a avut loc Conferința de la Viena (martie-iunie 1855) la care au luat
parte reprezentanții Franței, Rusiei, Austriei, Angliei și Turciei și care a fost convocată cu scopul
de a determina Rusia, în tratativele de pace, să accepte cele patru puncte înscrise în Memorandul
din 16/28 decembrie 1854. În cursul dezbaterilor Conferinței, cu prilejul discuțiilor primului
punct, care făcea trimitere la încetarea protectoratului rusesc asupra Moldovei și Valahiei,
reprezentantul Franței, baronul Bourqueney a pus problema Unirii celor două Principate și astfel,
oficial, problema Unirii Principatelor este impusă ca problemă europeană. Lucrările Conferinței
au fost suspendate, în iunie 1855, fără a se ajunge la vreun rezultat, însă ele au fost necesare
pentru pregătirea Congresului de Pace, relevând totdată și poziția Puterilor față de problema
românească.
Deși Conferința de la Viena nu a reușit să pună capăt războiului, puterile occidentale
au luat hotărâri capitale referitoare la viitorul Principatelor. Acestea au desființat protectoratul
Rusiei, au respins pretențiile otomane la suzeranitate, au confirmat autonomia Moldovei și
Țării Românești. Contextul internațional politic și strategic, modificat substanțial de Războiul
Crimeii, a schimbat raportul de forțe în Europa având în vedere înfrângerea Imperiului Rus de
către coaliția franco-anglo-turco-piemonteză.
În aceste împrejurări, s-au deschis lucrările Congresului de pace de la Paris, la 13/25
februarie 1856 în urma căruia marile puteri europene trebuiau să valideze o soluție de pace,
inclusiv în privința Principatelor Române. Problema românească, a cărei esență o reprezenta
Unirea Principatelor era menită de la bun început a fi o piatră de încercare pentru Marile
Puteri, ceea ce va duce la o nouă dispunere în cadrul sistemului de alianțe inițial constituit în
perioada războiului Crimeii. Astfel, s-au configurat două noi tabere: unionistă, din care făceau
parte Franța, Rusia, Prusia și Sardinia și antiunionistă reprezentată de Turcia, Austria și
Anglia. Ele s-au format nu doar pe baza opțiunilor afective pentru ideea Unirii, devenită acum
o problemă internațională, ci mai ales pe jocul noilor interese care guvernau politica acestor
puteri în contextul ce a urmat încheierii conflictului militar.
Discuțiile au început înaintea deschiderii Congresului, când s-a întocmit lista
participanților, înregistrându-se opoziția Austriei atunci când Franța a cerut să se admită și

3
participarea Piemontului și a Prusiei. La 25 februarie 1856, Congresul s-a reunit sub
președinția lui Alexandru Walewski, fiecare putere fiind reprezentată prin doi delegați. Încă
de la prima şedintă s-a luat în dezbatere, în proiectul de preliminarii, chestiunea Principatelor
cu obiectivul de a înlătura protectoratul Rusiei, de a institui garanția colectivă a Puterilor
contractante, de a menţine suzeranitatea Porţii, punctându-se totodată restituirea de către
Rusia a unei părţi din teritoriul anexat în 1812, instituirea noului regim internaţional al
Dunării şi neutralitatea Mării Negre. 
La ședința din 25 februarie/8 martie 1856 contele Walewski punea iarăși în discuție
problema Unirii Principatelor, susținând că este una „indispensabilă” care necesită o
soluționare rapidă, opinie împărtășită și de reprezentantul englez Clarendon. Întrucât atât
Austria cât și Înalta Poartă au insistat asupra faptului că moldo-vlahii înșiși erau împotriva
principiului unirii, Rusia, susținută de puterile prounioniste, inclusiv de Anglia, a avansat
ideea unui plebiscit. În acest sens, în ședința din 29 februarie/12 martie, un comitet format din
Buol, Aali Pașa și Bourqueney a propus să nu se mai hotărască statutul definitiv al
Principatelor în Tratatul de pace ci să se ia măsuri pentru a se constata, printr-un divan ad-
hoc, ales în fiecare din Principate, care erau dorințele Moldo-Vlahilor. Deși prin adoptarea în
Congres a soluției unui plebiscit, soluționarea finală a chestiunii unirii era amânată, calea era
vădit deschisă și reorganizarea definitivă a Principatelor avea să fie întemeiată pe unirea lor.
Tratatul de la Paris, semnat la 30 martie 1856 și ratificat la 15/27 aprilie 1856, a pus
capăt războiului Crimeii și a influențat decisiv viitorul Principatelor. Dintre articolele
tratatului, articolele 22-27 făceau referire la Țările Române ele stipulând: menținerea
suzeranității otomane asupra Principatelor, garanția Marilor Puteri, excluderea oricărei
protecții exclusive (protectoratul țarist), administrație independentă și națională, armată
națională, libertatea cultelor, a legislației, a comerțului, a navigației, revizuirea
Regulamentelor Organice. De asemenea, acestea prevedeau că o comisie specială se va întruni
la București, va culege informații și va propune bazele viitoarei organizări și că două Adunări
ad-hoc vor exprima dorințele țării, care vor fi luate în considerare de comisie și vor fi
prezentate unei conferințe a Marilor Puteri la Paris, conferință menită să dea hotărârea
definitivă ce va fi comunicată Principatelor printr-un hatișerif. Totodată Tratatul mai prevedea
faptul că, în caz de tulburare a liniștii interne, Poarta va decide, împreună cu Puterile

4
contractante, măsurile necesare, o intervenție armată neputând avea loc fără acordul prealabil
între Puterile garante.
Prin instituirea garanției colective a Puterilor contractante, statutul politic al
Principatelor Române, lipsite încă de independență, a intrat în dreptul public european, iar
prin hotărârea de a apela la procedeul, fie și îngrădit, al autodeterminării românilor, tratatul
din 30 martie 1856 a promulgat principiul naționalităților.
La câteva luni de la încheierea Tratatului de la Paris, Anglia începe să-și modifice
atitudinea. Dacă în timpul Congresului guvernanții de la Londra au privit în mod favorabil,
alături de Franța, chestiunea “Unirii Principatelor”, considerând că realizarea unui stat-
tampon între imperiile otoman, țarist și habsburgic ar reprezenta un factor de echilibru în acest
punct nevralgic al Europei, ulterior, în urma unei certe apropieri franco-ruse, Anglia și-a
schimbat brusc optica, revenind la politica de apărare a integrității Imperiului Otoman și
asociindu-se la politica antiunionistă a Austriei. Celelalte Mari Puteri și-au păstrat pozițiile
pro sau contra unirii principatelor, avute la Congresul de la Paris.
Concluzionând, putem spune că, prin Congresul de la Paris, Marile Puteri au reuşit să
stopeze expansiunea Rusiei, să amâne destabilizarea echilibrului european şi să menţină status
quo-ul. Această situaţie pe plan internaţional a favorizat Principatele care, în cele din urmă, în
anul 1859, îşi vor îndeplini idealul unificării.
Referitor la poziția Franței, principala susținătoare a Unirii Principatelor, se poate
spune că, înaintea, în timpul și după Congresul de Pace de la Paris, factorii politici francezi de
decizie au căutat să producă și să prezinte dovezi în favoarea creării unui stat național român
unitar. Istoricul român Leonid Boicu consideră că poziția luată de Franța în timpul
Congresului de Pace de la Paris a reprezentat „cea mai mare însemnătate pentru dezlegarea pe
căi diplomatice, potrivit Tratatului de la Paris, a chestiunii române”.
Prevederile Tratatului de pace de la Paris nu au fost de natură a satisface cerințele
principale ale românilor, Puterile neacordându-le Unirea. Conducătorii luptei naționale au înțeles
că Unirea va putea fi hotărâtă și impusă numai din interior, printr-o amplă mobilizare a întregului
popor. Condițiile internaționale rămâneau favorabile cu toată opoziția celor două Puteri,
accentuată de modificarea poziției Angliei. Acțiunile unioniste interne erau favorizate și de
dispoziția Tratatului potrivit căreia o intervenție armată în Principate nu putea să aibă loc decât
cu acordul unanim al Puterilor semnatare, acord care, date fiind disensiunile între Puteri, nu a

5
putut fi realizat în nici unul din momentele considerate de Poartă sau de Austria ca exprimând o
stare de spirit revoluționară, menită să compromită echilibrul și integritatea celor două Imperii.
În cele trei săptămâni care au urmat semnării Tratatului de la Paris, puterile semnatare au
trimis fiecare câte un reprezentant pentru a constitui comisia specială prevăzută în articolul 23
După demisiile celor doi domni, Gr. Al. Ghica și lui Barbu Știrbey, Poarta a desemnat drept
caimacami pe T. Balș, iar după decesul acestuia pe N. Vogoride, în Moldova și pe Alexandru
Ghica, fostul domn regulamentar, în Țara Românească.
Firmanul, aprobat de sultan la 14/26 ianuarie 1857, a fost comunicat într-un cadru solemn
la Bucureşti şi la Iaşi. După ce documentul electoral a fost cunoscut şi a luat sfârşit ocupaţia
străină în ambele Principate, mişcarea naţională şi-a intensificat activitatea, şi-a diversificat
formele de organizare şi a conturat un program. În capitalele ambelor ţări s-au alcătuit comitete
electorale centrale ale Unirii, care au supravegheat şi îndrumat mişcarea în judeţe şi ţinuturi şi, în
acelaşi timp, au acţionat în conlucrare cu fruntaţii unionişti din țară, și din exil, s-au editat organe
de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iași), Românul (București), o parte din
revoluționarii exilați s-au reîntors în patrie putând participa direct la lupta pentru Unire.
Campania electorală pentru alegerea candidaților care urmau să facă parte din Adunarea
ad-hoc din Moldova a fost presărată cu cele mai brutale abuzuri. Având protecția celor două mari
Puteri, N. Vogoride, care era un instrument în mâinile consulului austriac de la Iași, Godel-
Lannoy, a desființat toate comitetele unioniste, a interzis presa cu vederi unioniste și nu în
ultimul rând, a falsificat listele electorale, fiind excluși toți cei presupuși a fi partizani ai Unirii.
Cu toate protestele reprezentanților Franței, Rusiei, Prusiei și Sardiniei la Constantinopol și
dovezile evidente aduse de români, alegerile au avut loc, fiind constituită o adunare reacționară,
compusă din oamenii lui Vogoride. Aceste violări flagrante au stârnit o reacție fără precedent,
atât pe plan intern cât și la nivelul puterilor favorabile Unirii. Astfel, reprezentanții Puterilor
Garante au adresat note de protest, urmate chiar de ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta,
tensiunea internaţională fiind deosebit de gravă.
Pentru evitarea unui nou conflict armat, are loc întrevederea de la Osborne (6 - 9 august
1857) între Napoleon al III-lea și regina Victoria a Angliei în vederea găsirii unei soluții pentru a
ieși din impas. Ca urmare a convorbirilor purtate între cei doi suverani și miniștrii de externe ai
acestora, discuții care au făcut obiectul unui pact secret, se ajunge la un compromis în virtutea
căruia Anglia consimte la anularea alegerilor falsificate, dând astfel câștig de cauză împăratului

6
francez care, renunțând la sprijinirea Unirii depline a Principatelor sub un principe străin, se
declara de acord doar cu o unire administrativă, cu instituţii similare în fiecare Principat.
În final Poarta, având numai sprijinul slab și ineficace al Austriei, a fost nevoită să cedeze
și să consimtă, la 12/24 august 1857, la anularea alegerilor măsluite. Noua consultare populară,
începută la 10 septembrie în Moldova, și în Țara Românească la 19 septembrie s-a încheiat cu
victoria unioniștilor, reanimând dezbaterea ,,chestiunii române’’ pe plan internațional. Prin
alegerile pentru Adunările ad-hoc poporul român încheia o etapă de seamă în lupta pentru
făurirea statului național căci aceste adunări au reprezentat tribunele de la înălțimea cărora
românii au putut exprima în fața Europei năzuințele lor legitime.
Lucrările divanurilor au durat mai mult de trei luni, începând în octombrie 1857 și
încheindu-se la 2 ianuarie 1858. Ambele adunări au prezentat drept deziderate ale Principatelor
Române: autonomie, unire, domn străin și guvern reprezentativ, la care au mai adăugat și
neutralitatea Principatelor. După ce, la cerea Puterilor, Poarta a dat firman de dizolvare a
divanurilor, încheindu-se astfel prima etapă prevăzută în Tratatul de la Paris, comisia de
informare a marilor puteri şi-a întocmit raportul pe care trebuia să-l prezinte la conferința ce
urma să se întrunească la Paris, în conformitate cu hotărârile Congresului din 1856.
La data de 10/22 mai 1858 s-au deschis la Paris lucrările conferinței căreia îi revenea
sarcina de a elabora o convenție privind organizarea definitivă a Principatelor. La Conferință a
participat câte un reprezentant al fiecăreia dintre puterile garante. Încă din prima ședință,
Walewski a susținut poziția guvernului francez în favoarea Unirii, argumentând inclusiv prin
faptul că aceasta era și dorința exprimată în cele două Divanuri ad hoc, dorință stipulată de către
Comisie în raportul prezentat Puterilor garante. Pe parcursul celor 19 ședințe care au avut loc,
cele trei puteri antiunioniste s-au opus vehement tuturor propunerilor care vizau Unirea. De
cealaltă parte, Franța, sprijinită de puterile unioniste, încerca cu orice ocazie de a da un caracter
cât mai unionist instituțiilor în care trebuiau să fie organizate Principatele. Ea a sprijinit cu multă
îndârjire atât chestiunea Comitetului central, a denumirii de ”Principatele Unite” cât și a
steagului comun, Walewski insistând ca în Protocolul încheiat la sfârșitul fiecărei ședințe să se
menționeze poziția reprezentantului fiecări Puteri.
La 7/19 august 1858, Conferința își încheie lucrările după ce elaborase Convenția, act
fundamental prin care puterile garante încercau să dea o soluție problemei Principatelor. Ea nu
dădu satisfacție dorințelor românilor cu privire la Unire. Separația a fost menținută, specificându-

7
se că vor fi doi domni, două guverne, două Adunări. Singurele elemente de Unire din Convenție
erau instituțiile ce urmau a fi înființate la Focșani, respectiv Comisia Centrală și Curtea de
Casație. Deși se preciza că în ambele Principate vor exista administrații separate, se hotărî că ele
vor purta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, rămânând sub suzeranitatea
sultanului și sub garanția colectivă a puterilor garante. Cele două Principate urmau să se
administreze liber și în afară de orice ingerință a Porții, în limitele stipulate de acordul dintre
puterile garante și Poarta suzerană. Tot prin Convenție se fixa cifra tributului ce trebuia plătit de
fiecare Principat și se confirma dreptul sultanului de a investi domnii. Cu privire la organizarea
internă, Convenția a avut meritul de a fi abolit privilegiile și monopolurile, de a fi afirmat
principiul egalității în fața impozitelor și de a fi recomandat rezolvarea raporturilor dintre
proprietari și țărani. Totodată era prevăzut sistemul electoral bazat pe alegerea domnului de către
Adunarea electivă.
Convenţia de la Paris a fost un compromis care a dat naştere unei situaţii paradoxale: o
titulatură unificatoare – Principatele Unite – în spatele căreia se ascundea separaţia, fiind
menţinuţi doi domni, două guverne, două administraţii şi două adunări legislative. Totuşi, în
conținutul Convenţiei au fost inserate şi unele stipulaţii unioniste, pe care le-am amintit mai sus.
Principatele Danubiene erau însă conștiente de forța denumirii ”Principatele Unite” și de
libertatea nouă de a se administra singure. Regulamentele Organice erau depășite, caimacamii
urmau să fie destituiți, domnii aveau să fie aleși de Principate și nu impuși de Poartă, Principatele
Unite puteau veghea la progresul propriei bunăstări. Concesiile făcute de Napoleon al III-lea la
Osborne nu au fost inutile. Încetul cu încetul, Principatele se eliberau de ”omul bolnav al
Europei”, Europă care a deschis uşa, iar românii, prin reprezentanţii lor, vor fi cei care vor
duce până la capăt procesul de unificare.

Bibliografie:
1. Abel, Douay; Hertault, Gerard, Napoleon al III-lea și România. Influența francmasoneriei,
traducere de Medrea Georgiana, Editura Balcanic, Timișoara, 2014.
2. Adăniloaie,Nichita; Berindei, D; Bodea, Cornelia; Oțetea,Andrei; Vianu,Al., Studii privind
Unirea Principatelor, București, Editura Academiei Române, 1960.
3. Agrigoroaiei, Ion; Benditer, Janeta; Boicu, Leonid; Bold, Emilian, România în relațiile
internaționale 1699-1939, Editura Junimea, Iași.

8
4. Berindei, D, Diplomația românească modernă, Editura Albatros, București 1995.
5. Berindei, D, Epoca Unirii, Editura Academiei Române, București, 1979.
6. Boicu, Leonid, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Iaşi, 1985.
7. Boicu, Leonid, Diplomația europeană și triumful cauzei române (1856-1859), Editura
Junimea Iași, 1978.
8. Corivan, Nicolae, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura științifică și
enciclopedică, București, 1984.
9. Platon, GH., Istoria Modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică București.
10. Riker, T. W., Cum s-a înfăptuit România.Studiul unei probleme internaționale 1856-1866,
traducere de Bădescu Alice, Editura Alfa, Iași, 2000.
11. XENOPOL, A. D., Istoria Romînilor din Dacia Traiana, vol. XII.

Întocmit,
Cuzic Vlad, master anul II - Istorie