1.

Conceptul de Teoria educaţiei

În calitatea sa de ştiinţă pedagogică fundamentală, teoria generală a educaţiei defineşte şi analizează

următoarele concepte de bază: educaţia, sistemul de educaţie, finalitatea educaţiei, schimbarea în educaţie,
ştiinţe ale educaţiei sau ştiinţele pedagogice etc.
Perspectiva propusă are în vedere depăşirea tendinţei de reducere a teoriei educaţiei doar la conţinuturile
generale ale educaţiei, numite şi laturi sau dimensiuni ale educaţiei.
Această tendinţă, proprie pedagogiei tradiţionale (bazată pe valorile unui model formal de abordare a
educaţiei - de aici şi numele de teoria formală a educaţiei) poate fi depăşită prin aprofundarea domeniului de
cercetare a teoriei educaţiei la nivelul unui model de analiză axiologic, explicativ, practic.
Ca model axiologic, teoria educaţiei studiază valorile de maximă generalitate implicate în activitatea de
formare-dezvoltare permanentă a personalităţii: paradigmele educaţiei, funcţiile educaţiei, finalităţile
educaţiei, sistemul de educaţie, managementul educaţiei. Valorile general-umane
Ca model explicativ, teoria educaţiei studiază principalele linii de acţiuni delimitate la nivel de sistem şi
de proces: educaţia permanentă, autoeducaţia, valorificarea deplină a educabilităţii, proiectarea curriculară a
educaţiei.
Ca model practic, teoria educaţiei studiază principiile generale de organizare a activităţii de educaţie şi de
instruire la nivelul procesului de învăţămînt (Cristea, Sorin, Dicţionar de pedagogie, 2000, pag. 365-366).
Teoria educaţiei este o parte componentă a teoriei pedagogice generale, a Pedagogiei ca ştiinţă şi ca
disciplină de studiu; este şi o disciplină de bază, integrată în domeniul ştiinţelor pedagogice/educaţiei, care
studiază fundamentele activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane, definitorii la
nivel de sistem şi de proces. Conţinutul teoriei educaţiei angajează un ansamblu de modele, principii,
concepte, legi şi legităţi aflate în interacţiune, care asigură explicarea activităţii de formare-dezvoltare a
personalităţii umane într-o viziune sistemi- că, necesară pentru înţelegerea proiectării şi realizării acesteia
conform finalităţilor pedagogice, asumate la nivel social (Dictionnaire actuel de leducation).
Teoria educaţiei analizează conceptele pedagogice de bază, care au o stabilitate epistemică maximă în
raport cu variabilitatea fenomenelor ce concretizează activitatea de formare-dezvoltare permanentă a
personalităţii: educaţie, dimensiunile educaţiei, formele educaţiei; sistemul de educaţie; finalitatea educaţiei;
reforma educaţiei, proiectarea educaţiei. Domeniul de cercetare conferă teoriei educaţiei, simultan şi/sau
succesiv, calitatea de teorie axiologică, teorie formală, teorie explicativă, teorie practică (idem).
Teoria axiologică studiază valorile de maximă generalitate implicate în activitatea de formare-dezvoltare a
personalităţii: paradigmele educaţiei, finalităţile educaţiei, sistemul de educaţie, managementul educaţiei,
reforma educaţiei. Ea are o funcţie prioritar interpretativă.
Teoria formală studiază „laturile educaţiei”, dimensiunile ei care definesc principalele direcţii de proiectare
a activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii. Ea are o funcţie prioritar descriptivă şi asigură „analiza
conţinuturilor” la nivelul liniei de continuitate dintre dimensiunile şi formele educaţiei (intelectuală,
morală, profesională, estetică, fizică - realizată în cadru instituţional şi noninstituţional).
Teoria explicativă studiază principalele linii de acţiune delimitate la nivel de sistem şi de proces: educaţia
permanentă şi autoeducaţia, valorificarea deplină a educabilităţii, proiectarea de tip curricular. Ea are o
funcţie prioritar prescriptivă (normativă) care asigură orientarea activităţii educative, în general, a celei
didactice, în mod special, în direcţia realizării unor acţiuni de maximă eficientă pedagogică şi socială.
Teoria practică studiază principiile generale de organizare a activităţii educative/didactice relevante la
nivelul procesului de învăţămînt. Ea are o funcţie prioritar metodologică angajată în direcţia optimizării
acţiunii educative/didactice.
Teoria generală a educaţiei asigură asamblarea celor patru domenii la nivelul unei sinteze care asigură
fundamentele unei construcţii epistemologice solide aflată la baza sistemului de principii şi strategii
specifice ştiinţelor pedagogice (Dictionnaire actuel de l’education).
Analiza activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii recomandă, astfel un discurs logic
situat la linia de interacţiune metodologică existentă între: finalităţile educaţiei - conţinutul şi
formele educaţiei - direcţiile de evoluţie a educaţiei (educaţia permanentă - autoeducaţia -
valorificarea educabilităţii - proiectarea curriculară) - realizarea managerială a procesului de
educaţie.
Semnificaţiile conferite teoriei educaţiei au o sferă de referinţă variabilă în raport cu evoluţiile înregistrate
la nivelul paradigmelor (modelelor) de abordare a activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii.
Pedagogia tradiţională reduce problematica teoriei educaţiei la nivelul dimensiunilor educaţiei (intelectuală
- morală - profesională - estetică - fizică).
Pedagogia modernă şi postmodernă extinde problematica teoriei educaţiei la nivelul conceptelor de bază
ale educaţiei care definesc fundamentele activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii,
adaptabile în orice context aplicativ.
Compartimentul Teoria educaţiei din multiplele manuale existente de Pedagogie prevede realizarea
următoarelor obiective:
• să identifice specificul teoriei educaţiei;
• să explice funcţiile acestei teorii;
• să analizeze relaţia teorie-model-paradigmă educativă în context pedagogic;
• să identifice criterii de clasificare a paradigmelor şi a teoriilor educaţiei intelectuale, morale şi
religioase;
• să identifice valoarea şi limitele paradigmelor şi teoriilor educaţiei prezentate în curs;
• să analizeze comparativ principalele paradigme ale educaţiei, pentru fiecare componentă a educaţiei;
• să precizeze consecinţele practice ale paradigmelor şi teoriilor prezentate (implicaţii asupra precizării
obiectivelor, selectării conţinuturilor, determinării strategiilor metodologice, asupra formelor de desfăşurare
a activităţii şi asupra procesului evaluativ);
• să analizeze finalitatea şi obiectivele pentru fiecare dintre componentele educaţiei;
• să explice specificul metodelor şi al formelor de educaţie, pentru fiecare componentă şi anume:
statutul semantic al conceptului de „teorie a educaţiei”; teoria educaţiei ca teorie ştiinţifică, educaţia
intelectuală, educaţia morală etc.
 2. Conceptul de educație

Etimologic, termenul de educaţie provine din limba latină, prin traducerea lui „e” care înseamnă „din” şi a
lui „duco-ere” în sensul de „a scoate”. Înţelesul originar al expresiei „e duco” (a scoate din) capătă un sens
derivat „a scoate” pe copil din starea de natură, a creşte, a cultiva, a îndruma. Specialiştii conferă acest sens
expresiei iniţiale, pentru a sugera drumul parcurs de copil în devenirea lui, ca rezultat al influenţelor
favorabile de ocrotire, îngrijire şi sprijinire.
S-au dat mai multe definiţii educaţiei.
În sensul cel mai larg, educaţia ar fi acea activitate umană constituită dintr-un ansamblu de influenţe şi
acţiuni exercitate conştient, organizat şi sistematic de societate (generaţia adultă, de regulă) pentru a pregăti
omul (în speţă generaţia tânără) pentru viaţă în general, pentru cea socială în special.
După Ioan Bontaş: Educaţia este un fenomen socio-uman care asigură transmiterea acumulărilor teoretice
(a informaţiilor) şi practice (a abilităţilor) obţinute de omenire de-a lungul evoluţiei social-istorice pentru
dezvoltarea tinerilor generaţii, în special, a omului în general, în vederea formării personalităţii şi pregătirii
lor pentru viaţă, pentru integrarea lor în activităţile social-utile cât şi pentru dezvoltarea societăţii.
După Ioan Nicola: Educaţia este o activitate socială complexă alcătuită dintr-un lanţ nesfârşit de acţiuni
exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect individual sau colectiv
acţionând asupra unui obiect individual sau colectiv, în vederea transformării acestuia din urmă într-o
personalitate activă şi creatoare corespunzătoare atât condiţiilor istorico-sociale, prezente şi de perspectivă
cât şi potenţialului său biopsihic individual.
Cu alte cuvinte, educaţia ca „realitate socială” permanentă, vizează în esenţă formarea „personalităţii
umane” urmărind transmiterea şi formarea la noile generaţii a experienţei de muncă şi de viaţă, a
cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de omenire până în acel moment.
Scopul ei este, deci, formarea personalităţii umane, pregătirea acesteia pentru viaţă, pentru integrarea în
activitatea socială, utilă dezvoltării societăţii.
În istoria gândirii filozofice şi pedagogice, educaţia a primit diferite definiţii.
 Astfel, Aristotel consideră că educatorul este asemenea sculptorului care ciopleşte blocul din
marmură, deci, educaţia s-ar putea asemăna cu o „cioplire”.
 Erasmus din Rotterdam o consideră pe aceasta o modelare, educatorul modelând sufletul
copilului ca pe o pastă.
 Comenius compară educaţia cu grădinăritul: „asemeni grădinarului care ocroteşte planta, îi rupe
frunzele şi ramurile care îi împiedică creşterea şi o hrăneşte, tot aşa educatorul îşi realizează
opera sa”.
 „Cine este stăpân pe educaţie este şi stăpânul lumii” - precizează W.G. Leibniz. „Daţi-mi în mână
educaţia tineretului şi eu voi schimba faţa lumii”.
 După Fr. Herbart „educaţia este o arhitectură” - educatorul clădind în sufletul copilului un palat
de idei, resortul sentimentelor şi acţiunilor noastre umane”.
Chiar şi numai din aceste exemplificări (şi chiar dacă unele sunt mai exagerate), rezultă că, în orice perioadă
a dezvoltării sociale, educaţia tinerei generaţii nu a putut fi neglijată, ea reprezentând în ultimă instanţă
legătura continuă între generaţii.