Circulaţia aerului este rezultatul repartiţiei inegale a presiunii atmosferice,

care la rândul său este determinată de încălzirea neuniformă a suprafeţei Pământului.

Presiunea atmosferică
Presiunea atmosferică reprezintă forţa exercitată de masa atmosferei pe
unitatea de suprafaţă.
Convenţional, s-a stabilit că la nivelul mării, la 45° latitudine, pe o suprafaţă
de 1 cm2 şi la temperature de 0°C, presiunea atmosferică este egală cu 760 mm
coloană de mercur. Aceasta se numeşte presiune atmosferică normală. Greutatea
coloanei de mercur cu înălţimea de 760 mm pe suprafaţa de 1 cm2 este egală cu
1033,3 g. Exprimată în unităţile sistemului internaţional, presiunea normal este egală
cu 1013,3 milibari.
Pentru măsurarea presiunii atmosferice, la staţiile meteorologice se utilizează:
barometrul cu mercur, barometrul aneroid şi barograful.
Variaţia presiunii atmosferice. Presiunea atmosferică este element
meteorologic de a cărui variaţie ţine desfăşurarea proceselor principale din
atmosferă. Presiunea atmosferică variază în timp şi spaţiu.
Pentru a reda variaţia presiunii atmosferice în funcţie de altitudine, se
foloseşte gradientul baric vertical, care stabileşte valoarea cu care presiunea aerului
descreşte pe verticală, apreciată în mb, pe o unitate de distanţă egală cu 100 metri
înălţime.
În practica meteorologică se mai foloseşte şi o altă mărime, ce poartă numele
de treaptă barică. Aceasta reprezintă înălţimea cu care trebuie să urcăm sau să
coborîm pentru ca presiunea să varieze cu 1 mb. Treapta barică este o mărime
inversă gradientului baric. Valorile treptei barice sunt dependente de temperatură, în
raport cu care se schimbă direct proporţional.
Variaţiile anuale ale presiunii atmosferice se diferenţiază în funcţie de
latitudinea geografică, anotimp, natura suprafeţei active şi de altitudine.
În cursul anului, deasupra suprafeţelor continentale se atestă o maximă în
perioada rece a anului şi o minimă în cea călduroasă.
În regiunile ecuatoriale şi tropicale, unde diferenţele sezoniere nu sînt
variabile, oscilaţiile anuale ale presiunii atmosferice sînt slab exprimate.
 Repartiţia geografică a presiunii atmosferice la nivelul mării. Repartiţia
presiunii atmosferice la suprafaţa terestră are un caracter zonal evident. Conform
hărţilor cu valori medii multianuale, repartiţia presiunii atmosferice la suprafaţa
terestră prezintă câteva particularităţi esenţiale.
În luna ianuarie, datorită încălzirii intense şi mişcărilor convective, în zona
ecuatorială presiunea se menţine coborâtă la valori în jur de 1015 mb şi poate scădea
chiar sub 1010 mb. Axa acestei zone de presiune joasă este situate la sud de Ecuator,
în dreptul latitudinii de 15°, în timpul verii australe.
Spre nord şi spre sud de Ecuator presiunile cresc peste 1020 mb, atingând
valorile cele mai ridicate în regiunile subtropicale, la latitudini de 30–35°. Aici se
conturează două zone anticiclonice. În cadrul acestor zone se separă cîteva nuclee
bine delimitate, mai cu seamă pe oceane, cu presiunea medie de 1019–1021 mb,
constituind anticiclonii sau maximele barometrice subtropicale. În emisfera nordică,
deasupra Oceanului Atlantic se localizează anticiclonul Azorelor, iar deasupra
Oceanului Pacific – anticiclonul Hawaii. În emisfera sudică deasupra Oceanului
Atlantic se situează anticiclonul Sud-Atlantic, deasupra Oceanului Indian –
anticiclonul Sud-Indian, iar deasupra Oceanului Pacific – anticiclonul Sud-Pacific.
În emisfera sudică, unde predomină suprafeţele acvatice cu regim termic relativ
constant, continuitatea zonelor de maxime subtropicale se întrerupe numai în dreptul
continentelor sudice puternic încălzite. Spre nord şi spre sud de latitudinile
subtropicale, pe suprafaţa oceanelor, presiunea atmosferică scade treptat. În emisfera
nordică apar două vaste arii depresionare. Una din ele ocupă toată suprafaţa
bazinului Nord-Atlantic, având centrul în dreptul Insulei Islanda, de unde şi numele
de Minima Islandeză, cu presiunea medie de 997 mb. A doua arie depresionară se
extinde peste bazinul Oceanului Pacific de Nord, între Asia de Nord-Est şi Alaska,
cu centrul în dreptul Insulelor Aleutine, numită şi Minima Aleutină,cu presiunea
medie de 1000 mb. Aceste minime se datorează unei activităţi ciclonice intense în
timpul iernii. În emisfera sudică se conturează o zonă de presiune joasă în jurul
continentului antarctic, dincolo de 50° latitudine sudică. Pretutindeni, presiunea
atmosferică medie coboară sub 990 mb.
Pe continentele emisferei nordice, sub influenţa răcirilor din timpul iernii
boreale, se dezvoltă vaste maxime barometrice. Astfel, pe continental asiatic, între
40° şi 60° latitudine nordică, se conturează anticiclonul Asiatic sau Siberian. Centrul
acestui anticiclon este Podişul Mongoliei, la sud de lacul Baikal, unde presiunea
atmosferică medie se ridică la 1035 mb. El nu coincide cu centrul de minimă termică
de la Verhoiansk. În America de Nord, aproape la aceleaşi latitudini, se dezvoltă
Anticiclonul Canadian, avînd presiunea de 1021 mb.
În Arctica şi Antarctida, în direcţia polilor, presiunea atmosferică medie este
relativ ridicată faţă de zona subpolară.
În luna iulie presiunea medie diferă esenţial de cea din luna ianuarie. Zona
presiunilor coborâte din dreptul Ecuatorului se deplasează uşor spre nord, de partea
Ecuatorului termic. Pe continentele emisferei nordice puternic încălzite se dezvoltă
centre de minimă presiune atmosferică pînă la 30° latitudine nordică. Un asemenea
centru se conturează în Asia de Sud prin izobara de 1000 mb – Minima Sud-Asiatică
– ce cuprinde Podişul Iran şi Câîmpia Indo-Gangetică. Un alt centru depresionar se
află în America de Nord, în dreptul Podişului Marelui Bazin şi Podişului Mexicului
– Minima Mexicană.
Deasupra oceanelor se păstrează cele două centre anticiclonice importante –
Anticiclonul Azorelor şi Anticiclonul Hawaii. Zona anticiclonică subtropicală din
emisfera sudică se intensifică, se extinde în latitudine şi devine aproape continuă. În
zona subpolară nordică, Minima Islandeză şi Minima Aleutină slăbesc mult în
intensitate. Zona aproape continuă a minimelor barice subpolare din jurul
continentului antarctic se intensifică şi se adânceşte simţitor, faţă de luna ianuarie,
datorită intensificării activităţii ciclonice.
Regiunile polare arctică şi antarctică nu prezintă modificări esenţiale faţă de
luna ianuarie. Deasupra Groenlandei răsăritene se reliefează un centru anticiclonic
cu presiunea medie de 1015 mb, datorită răcirii aerului pe calota de gheaţă. În
Antarctida, maxima barometrică se menţine şi se intensifică prin accentuarea
coborârii temperaturii din timpul iernii australe.
În linii generale, presiunea creşte zonal de la Ecuator spre latitudinile
subtropicale, apoi scade spre latitudinile subpolare, continuând să crească spre poli.
Ca urmare, gradientul baric meridian este orientat dinspre latitudini subtropicale spre
Ecuator şi spre latitudini subpolare, apoi dinspre poli spre latitudini subpolare.
Aceste schimbări alternative ale direcţiei gradientului baric determină repartiţia
generală zonală a vântului la suprafaţa terestră.