În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât în 

Moldova, deoarece tinerii

revoluționari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În acest
scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum și o parte a
administrației și armatei.

 7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiesc, în

ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.
 9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației revoluționare la Islaz, un
mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre cei mai importanți membri ai clubului revoluționar
craiovean conduceau destinele în Romanați. Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul
județului) și căpitanul Nicolae Pleșoianu ai cărui dorobanți primiseră ordin să se deplaseze din Craiova la
Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori
revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată de
către Popa Șapcă, o mare adunare populară la Islaz.
Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu, pe
preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu și ca secretar al
guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li s-au alăturat Ion Heliade
Rădulescu și Christian Tell.

 11 iunie 1848, București: Știind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează, la

București, proclamația de la Islaz care va deveni noua constituție. A doua zi, rușii au protestat prin
consulul lor și au amenințat că vor invada țara. În aceste condiții, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul
provizoriu revoluționar se deplasează întâi la Craiova pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.
 13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a
revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.
Ioan Maiorescu a citit declarația de la Islaz în fața unei mulțimi în delir. A doua zi, în zorii zilei, când
străzile orașului erau amorțite iar craiovenii visau la idealurile revoluției, reacțiunea craioveană încearcă
contralovitura. Ion Heliade Rădulescu primește delegația contrarevoluționarilor, soldații colonelului Ion
Vlădoianu, cunoscut reacționar, se strecoară, deghizați pe străzile aproape pustii la acea oră, împresoară
sediul guvernului revoluționar și arestează o parte a membrilor guvernului. Dar Gheorghe Magheru,
alături de Grigore Bengescu, Iancu Obedeanu, Nică Locusteanu și Ioan Maiorescu adună în grabă
dorobanții, mobilizează locuitorii Craiovei și înconjoară, la rândul lor, partizanii contrarevoluției,
despresurând sediul guvernului provizoriu.

 14 iunie 1848, Craiova. Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul revoluționarilor. Primul steag
tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte
steaguri pașoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe
Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al revoluției să
poarte simbolul neprihănirii.
 15 iunie 1848: Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste alcătuită din dorobanții aflați
sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se alătură numeroși țărani, guvernul provizoriu revoluționar
pleacă spre București.
În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istanbul. În timp ce turcii priveau cu neutralitate
evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau cucerirea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și
extinderea imperiului țarist în Balcani, găsesc în revoluțiile române un bun prilej de reîncepere a
ostilităților. Rușii declară că nu vor tolera un focar revoluționar la granița imperiului lor.

 16 iunie 1848 București: Revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii guvernului provizoriu.
Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului. De teama represiunilor celor două imperii se
retușează guvernul provizoriu care va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluționarilor ci și o aripă
moderată. Noul guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion
Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A.
Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu.
 19 iunie 1848 București: Reacționarii încearcă o contralovitura anihilată imediat de revoluționari care cer
sprijinul populației. În fruntea apărătorilor guvernului se află Ana Ipătescu și Nicolae Golescu. Gheorge
Magheru primește conducerea armatei și sarcina constituirii bazei armate a revoluției în Oltenia.
 19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova iar turcii vor pătrunde în
Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație la cartierul general al comandantului trupelor
turce, Soliman Pașa, asigurându-l de relațiile cordiale ale guvernului revoluționar față de turci. Soliman
cere dizolvarea guvernului care își schimbă denumirea în locotenență domnească având în frunte pe Ion
Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstrând membrii guvernului, dar
punând în față trei persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenței turcilor. Soliman este bine
primit în București, nu intră cu armata, se dau reprezentanții în cinstea lui iar acesta recunoaște
locotenența domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoașteri va fi recunoașterea legalității
guvernului de către toate guvernele europene cu excepția rușilor. Rușii reclamă mituirea lui Soliman și
incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad
pașa, omul măsurilor dure.
 13 septembrie 1848 București: În cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus la Bătălia din Dealul
Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat
defavorabil revoluționarilor români.
 30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10 000 de ostași și
comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei și locuitori ai orașului, înarmați cu puști,
sulițe, topoare și coase, au întâmpinat trupele străine, neținând seama de superioritatea numerică
covârșitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluția fusese învinsă.[7].
 În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte din români au
aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în componența ei și câțiva români, iar apoi
cea de la Debrețin ceva mai mulți. Burghezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine
organizată, a căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate
mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai
1848, Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă părți
importante ale românilor transilvani, ale sașilor și maghiarilor. Însuși poetul Sándor Petőfi se ridicase
împotriva hotărârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră
din 300 reprezentanți numai 3 români și 24 de sași. În martie 1848 izbucnise revoluția la Viena, mișcare
care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat național
independent de Austria. Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în
sensul formării unei națiuni civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând
seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară și
omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică
maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar
de acest tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi
politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare proprie în care să
discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848,
fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari
români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor
revoluționare maghiare, la Abrud și Mărișel. Pe lângă români, se ridicaseră la luptă în Croația și croații,
fiindcă nici ei nu doreau să facă parte din statul național ungar, preconizat de revoluționarii maghiari ai lui
Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluționar
româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale
românilor transilvani, încercând doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să negocieze pacea cu moții
lui Avram Iancu în numele revoluționarilor unguri și încercând să îl convingă pe acesta din urmă să se
alăture defensivei maghiare împotriva forțelor austro-ruse. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele
revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi
predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.
La întrunirea organizată de revoluționarii munteni pentru a discuta participarea lor la Adunarea de la Blaj,
cei mai mulți fruntași și-au exprimat dorința de a participa la reuniunea programată de revoluționarii
români transilvăneni. Unii revoluționari munteni ca Dumitru Brătianu au reușit să ajungă la Blaj înainte ca
autoritățile să impună măsuri restrictive. Lui Nicolae Bălcescu și celor care au solicitat eliberarea unui
pașaport li s-a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de românii
munteni pentru Adunarea de la Blaj, autoritățile au răspuns prin ridicarea unui zid polițienesc. Totuși unii
revoluționari munteni au reușit să ajungă la Blaj. Mai favorizați de evenimente au fost românii moldoveni
care au avut un număr mare de lideri la Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr
Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.