Limba română – obiect de studiu

● Scurtă privire istorică asupra limbii române

● Limba română contemporană – nivelurile limbii

Cursul 1
Limba ca obiect de studiu
Conform Dicționarului general de științe ale limbii, limba, în sens riguros științific, „desemnează un ansamblu de sisteme, legate unele de altele,
unitățile fiecăruia dintre aceste semne (sunete, foneme, morfeme, lexeme, cuvânt) sunt identificate în funcţie de relaţiile de echivalenţă sau de opoziţie
dintre aceste unităţi. Într-o limbă, un semn nu se defineşte ca atare decât în raport cu alte semne şi îşi obţine valoarea din opoziţiile sau asociaţiile pe care le
contractează. F. de Saussure a ilustrat această idee prin comparaţia jocului de şah: unităţile limbii sunt asemănătoare pieselor din jocul de şah, a căror
valoare depinde de poziţia pe tabla de şah, valoare care nu poate fi influenţată de elemente externe (cum ar fi istoria jocului de şah). Limba intervine ca
mediator între două zone amorfe: pe de o parte, expresia sonoră şi, pe de altă parte, conţinutul noţional. De aceea, limba este considerată o formă şi nu o
substanţă, o convenţie adoptată într-o comunitate umană în care funcţionează ca sistem de semne şi ca instituţie socială”[1].

[1] Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar general de științe ale limbii, Ed.
Nemira, București, 2005, p. 145.
Limba naturală
Limba naturală vorbită de un popor, de o comunitate de oameni, reprezintă un sistem de complex de semne – asocieri de sunete cu
semnificații – și relații între aceste semne, sistem ivit în istoria conviețuirii sociale a oamenilor, al căror rol principal este comunicarea
între membrii unei societăți.

● Semnul lingvistic

Există o reprezentare grafică tradițională care ne face să înțelegem cum trebuie concepută noțiunea de semn lingvistic:
Scurtă privire istorică asupra limbii române (latinitatea limbii române)
Alături de alte limbi, ca italiana, spaniola, portugheza, franceza, limba română este o limbă de origine latină. Limbile care s-au dezvoltat din
latină se numesc limbi romanice; așadar, româna face parte din familia limbilor romanice.
Latinitatea limbii române a fost demonstrată cu argumente convingătoare atât de cărturarii români din secolele trecute (Grigore Ureche, Miron
Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, reprezentanții Școlii Ardelene), cât și de cercetătorii timpurilor moderne ( Timotei Cipariu,
B.-P. Hasdeu, Al. Philippide, Ovid Densusianu). Definiția genealogică a limbii române propusă de Al. Rosetti susține și ea acest fapt incontestabil:
Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene
romanizate ( Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia Superioară și Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii
și până în zilele noastre.[1]

[1] Rosetti, Al., Istoria limbii române, I. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea, ediție definitivă, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1986,
p. 75.
Latinitatea limbii române
În fondul principal lexical al limbii române, 65% dintre termeni sunt latinești, „valoarea” lor de circulație fiind însă mai mare, de peste 80%, după
cum arată B.P. Hasdeu. Sunt de origine latină:

● Denumirea părților corpului omenesc: cap (< caput), dinte (< dens, -tis), gură (< gula); mână (<manus), ochi (< lat.pop. oculus), păr (<
pilus); picior (<petiolus), piept (< pectus), ureche (lat.pop. oricla= <auricula);

● Denumirile ființelor umane: bărbat (<barbatus), femeie (<familia), fiu (<filius), frate (<frater, -tis), muiere (<mulier, -eris), om (<homo),
soră (<soror, - oris);

● Denumirile celor mai importante noțiuni legate de universul material al omului: casă (<casa), curte (*< curtis < cohors, - tis), masă
(<mesa), scaun (<scaunum), a mânca (<manducare), a bea (<bibere), grâu (<granum), pâine (<panis), apă (<aqua), lapte (<lac, -tis),
carne (<caro, carnis);

● Denumirile celor mai importante noțiuni legate de om și acțiunile lui: a fi (<sum, fui, fire-fieri), a face (<facere), a merge (<mergere), a sta
(<stare), minte (<mens, - ntis), bun (<bonus), rău (<reus), viață (<vivitia<vivus); moarte (<mors, -tis);
Limba română - alte influențe
În evoluția ei, limba română a suferit diverse influențe din partea unor limbi vorbite de partea de
popoarele vecine cu care românii au avut relații de-a lungul istoriei: așa sunt limbile slave, turca, greaca.
Începând din secolul al XIX-lea, în perioada modernă, se manifestă influența limbilor romanice. Toate aceste
influențe externe nu au afectat însă structura gramaticală a limbii române, care a rămas fundamental latină,
cu datele câștigate în evoluția ei specifică. Această situație este cea mai puternică dovadă că, încă de la
începutul secolului al VII-lea e.n., când a început să se manifeste influența slavă, limba română era o limbă
bine formată în trăsăturile ei esențiale, deosebite în același timp de ale celorlalte limbi romanice. Istoria
limbii române este o dovadă a unității și continuității românilor.
Limba română - elemente de adstrat
Limba română contemporană - nivelurile limbii
Datorită folosirii zilnice și numeroaselor situații concrete sau conceptuale pe care o limbă trebuie să le
redea, structura sa evoluează în mod continuu. În fiecare stadiu al existenței sale se pot identifica într-o limbă
elemente noi față de stadiul anterior sau elemente existente care sunt pe cale de a-și schimba poziția în
sistem.

Sistemul limbii are norme care guvernează regulile corecte de utilizare, dar aceste reguli nu pot
împiedica apariția fenomenelor noi, care se dezvoltă fie în afara regulii, fie în interiorul acesteia, tinzând să
dea naștere la noi reguli și norme.
Norma lingvistică / norma literară
Norma lingvistică reprezintă un ansamblu de reguli și instrucțiuni generalizante, fixate în timp pe
parcursul evoluției și perfecționării limbii (are caracter prohibitiv și coercitiv), constituindu-se într-un model
de limbă cu dinamică și funcționalitate proprii, Normele lingvistice sunt reglementate de gramatici,
dicționare, îndreptare ortografice, ortoepice și de punctuație.

Norma literară fixează regulile de exprimare orală sau scrisă corectă, cultivată, într-o anumită etapă
din evoluția unei limbi, fiind promovată de Academia Română.