Un șuierat prelung.

O smucitură care ne-a făcut pe toți să

îmbrățișăm, fără voie, scaunul din față. Câteva zeci de suflete rămase
cocoțate pe sprânceana unui deal, în mijlocul pustietății. Un mecanic
de locomotivă prea sigur pe el, temeri, neliniște, o prăpastie ce se
căsca în stânga și în dreapta noastră. Dar cum a început totul?
Cred că era sfârșitul lui august – nu-mi mai amintesc bine – când
alor mei le-a venit ideea de a petrece câteva zile la munte. Cred și eu;
după o săptămână de arșiță la mare, merge de minune un sejur în
aerul ozonat al crestelor. Așa că, într-o dimineață, iată-ne pe toți trei
așteptând disciplinați la casa de bilete a celebrului tren Mocănița.
Cerul era senin și limpede precum cristalul, iar liniștea dimineții nu
era tulburată decât de trilurile păsărilor multicolore. În zare se
desenau crestele gri-albăstrii ale munților, iar până la ei se întindea
un covor verde de catifea. Pe acolo, printre cocoașele dealurilor și
prin sălbăticia codrilor, urma să se aibă loc aventura noastră.
Era însă mult prea multă liniște și parcă prea mergea totul perfect, ca
să nu se întâmple ceva. Să ne-nțelegem: Nu sunt genul care să
cobească, dar chiar am reputație de ghinionist. Adică sunt sigur că,
dacă mâine ar ploua cu supă, eu aș ține în mână o furculiță. Pur și
simplu simțeam că urmează să se întâmple ceva.
  – Nu mai cobi, Luca! mi-a zis tata, neputându-și stăpâni un râs. Nu
are ce să ni se întâmple.
– Bine, tată, dar de unde știi tu că piesa asta de muzeu mai poate
urca atât și că ne va aduce înapoi după patru ore? Pe bune, patru
ore?!
– Nu e piesă de muzeu, Luca; e un trenuleț sprinten, care încă
funcționează după atâția ani. Vezi tu, nu se făceau lucruri chiar atât
de rele pe vremuri…
– O avea cărbuni suficienți? am mai întrebat eu, moment în care în
jur am auzit hohote de râs.
– Da, fiule, mi-a răspuns de alături un bătrân blând, cu barba lungă
și albă. Merge cu motorină și are suficientă. Nu-ți face griji.
Într-adevăr, îndrăznețul trenuleț începu să cutreiere sprinten Valea
Vaserului, urcând domol și coborând în viteză prin oceanul de
verdeață. Tocmai când începusem să mă obișnuiesc, iar călătorii se
pierduseră deja în farmecul priveliștii, o smucitură scurtă ne-a trezit
pe toți din beția frumosului. Am crezut că se rup șinele de la frâna
puternică, iar o teamă grozavă mi s-a cuibărit în suflet.
Trenul nostru era acum cocoțat pe culmea unui deal și nu se mai
mișca deloc. După zeci de secunde de tăcere, care mie unuia mi s-au
părut minute, vocea mecanicului a risipit toată îngrijorarea:
– Stimați călători, ne aflăm pe culmea cea mai înaltă a traseului. Aici
vom rămâne zece minute, pentru a putea permite trenului care
coboară să intre pe linia lui. Sunteți pe „acoperișul Văii Vaserului”.
Bucurați-vă de peisaj!
Ah, și vă rog să mă iertați că am frânat atât de brusc, dar Mocănița
noastră e destul de bătrână și cred că aceasta este ultima călătorie a
ei cu vechiul sistem de frânare! De mâine, la doctorul de Mocănițe cu
ea!…