Am primit de curând, de la un scriitor maghiar, un material care mi se părut îndată

suficient de interesant şi, într-un fel, chiar surprinzător pentru a-l propune
imediat spre publicare în Vatra.
Calea pe care a sosit textul la redacţie nu e lungă, fiind totuşi destul de
semnificativă ca să merite a fi descrisă. Au fost două filiere. De la prozatorul
stabilit la Miercurea Ciuc, Ion Nete, la Dan Culcer. Acesta a propus textul
redacţiei, prin Virgil Podoabă care s-a consultat şi cu Al. Cistelecan. Pe o altă
filieră, de la nu ştiu cine, poate chiar de la autor, Ferenczes, studiul a ajuns la
fostul secretar de redacţie al Vetrei, Kocsis Francisko. Acord total, toţi cei
pomeniţi socotesc publicarea necesară şi binevenită. Se pare că şi alte reviste
româneşti l-ar fi primit dar, din motive ne-exprimate însă previzibile, legate de
prejudecăţi, zic, după ce am citit textul, nu au catadicsit nici măcar să-l refuze
clar şi elegant.
Subiectul poate fi considerat delicat doar dacă pornim de la presupunerea aberantă
că autorul studiului ar vrea să demonstreze, evocând o ipoteză biologistă, ca să nu
zic rasistă, că nu cultura ci genele sunt purtătoarele şi transmiţătoarele
identităţii spirituale, naţionale, că un mare scriitor român este de fapt maghiar,
ba chiar secui, prin simplul fapt că maică-sa a fost o secuiancă emigrată la
Bucureşti, ca atâtea alte secuience tinere în căutare de lucru, de fapt, şi care,
în oraşul pierzaniei, ar fi căzut în păcat cu „angajatorul” român.
Pentru un intelectual maghiar ar fi ridicol să-l eticheteze pe Petőfi Sándor drept
poet sârb, pe baza faptului că numele de familie originar al acestuia fusese
Petrovici. Nu ştiu dacă poetul naţionalismului revoluţionar maghiar vorbea acasă şi
limba sârbă, nu am aflat că ar fi a urmat vreo şcoală sârbească. Dar scria poezie
într-o limbă maghiară exemplară, avântată şi modelatoare pentru mulţi dintre
descendenţii săi spirituali, chiar poeţii maghiari de „pură” sorginte altaică din
grupările etniste constituite cândva sub semnul Păsării Turul (Turul Madár).
Familia lui Mihai Eminescu se numea Eminovici. Dar Eminescu a scris Doina.
Scriitorul şi traducătorul Ioan Radin-Peianov, originar din Banat, vorbea acasă
sârba iar cu prietenii români, româna. Dar a urmat facultatea de filologie la Cluj,
în limba română. A scris proză scurtă în română. A tradus din rusă (Daniil Harms)
şi din sârbo-croată texte importante, îmbogăţind astfel relaţia culturii române cu
două mari culturi vecine. Ştefan Borbély este un excepţional eseist şi critic
literar, format în cultura universală şi scriind mai ales în limba română. Sunt
destule exemple de evocat pentru a depăşi orice interpretare etnistă a descoperirii
genealogice propuse. Există documente inedite.
Numele Arghezi a prilejuit diverse speculaţii cu privire la originea
„pseudonimului” care de fapt s-ar dovedi ca fiind numele de familie real – Ergezi
– uşor modificat al unui copil din flori, nerecunoscut de tată. Iată deci o reală
şi importantă contribuţie, a unui maghiar (secui!) studios şi tenace, la genealogia
unui mare poet român. Şi un exemplu de „colaborare” maghiaro-română la producerea
unui poet român.
Textul maghiar a apărut deja. Să-i mulţumim autorului pentru că a dat un răspuns,
definitiv probabil, la întrebarea ciclică, fără răspuns plauzibil până acum,
privitoare la originea pseudonimului literar al fiului – născut în afara căsătoriei
– dlui Theodorescu cu domnişoara Ergezi, cunoscut pe meleagurile României ca poetul
Tudor Arghezi, cel mai important creator, pentru evoluţia stilistică a limbii
române, a poeziei române, după Eminescu.
În loc să ne cabrăm construind ipotezele unei acţiuni conspirative, prin care nouă,
românilor, ni se răpeşte Poetul, ar fi util să ne aducem aminte de studiile
contradictorii şi polemice privind istoria şi demografia celor Trei Scaune, pentru
a sublinia că tezele „puritane” izolaţioniste, nu au ce căuta nici în demografie,
nici în antropologie, nici în istorie, nici în geopolitică, cu atât mai puţin în
artă, unde încrucişările creatoare au fost mai întotdeauna productive.
Dan Culcer, martie 2015
P.S. Printre documentele din arhiva mea se află un extras de revistă, intitulat
Mitul „tatălui” în poezia argheziană, al unui studiu de George Munteanu. Studiul
fusese trimis de autor cu următoarea dedicație: „Domnului Virgil Ierunca –
gratitudine pentru nişte cuvinte spuse de Domnia sa şi pe care le va fi uitat, căci
erau spuse aşa … «din mers»” 5 octombrie 1995 George Munteanu. Extrasul mi-a fost
dăruit de destinatar.
Cum se va vedea, subiectul tratat este complementar la studiul lui Ferenczes
István. E vorba – scrie George Munteanu – „de debutul liric al lui Tudor Arghezi cu
poezia Tatălui meu, apărută în nr. 9 din 1896 al publicaţiei macedonskiene Liga
ortodoxă” Poezia, mereu neglijată de cercetători, este o referinţă autobiografică
limpede.