r

«f

.BIBLIOTECA ȘCOLARĂ
PUBLICAȚIUNE PENTRU CULTURA ELEVILOR

G H. PANU

3
i

J
i
AMINTIRI
1
DELA

,JUNIMEA“ DIN IAȘI

FRAGMENTE ALESE
 Biblioteca școlară apare sub îngrijirea
unui grup de profesori și-și proptine să editeze
*texte literare destinate uzului elevilor.
Manuscrisele și corespondența se vor adresa
Bibliotecii Școlare, Str. G-ral La-
hovary, 12.
Comitetul de conducere se compune din
d-nii: J. Byck, I. Crețu, Al. Graur, N. I. Russu
și Gh. Șerban.
 '5-

BIBLIOTECA ȘCOLARĂ
PUBLICAȚIUNE PENTRU CULTURA ELEVILOR

GH. P A N U

AMINTIRI
DELA

„JUNIMEA“ DIN IAȘI

‘229876Y
GH. PANU
 AMINTIRI
DELA

„JUNIMEA“ DIN IAȘI

 introducere
l’rin 1863 sau 1864, s’a înființat la Iași societatea
literară Junimea. Cei care au înființat-o au fost Titu
Maiorescu, Vasile Pogor, Petre Carp, Th, Rosetti și
• lacob Negruzzi. Peste trei ani, societatea a început
să publice revista Convorbiri literare, condusă de
lacob Negruzzi. Fără a purta vreun titlu, Maiorescu
era în fapt conducătorul societății: cuvîntul lui era
totdeauna ascultat cu respect și urmat.
In fiecare an, prin Februarie, membrii Junimii
țineau în Iași o serie de prelegeri asupra unor su­
biecte oare constituiau un ciclu complect. Subiectele
erau stabilite într’o ședință a societății.
Scopul pe care și-1 propuneau Junimea și Con­
vorbirile literare era ameliorarea nivelului litera­
turii romíné. Se scria foarte mult, se publica destul,
dar mare parte din operele care vedeau lumina ti­
parului nu erau demne de această onoare. Prin cri­
tici aspre și șarje vehemente, membrii Junimii au
izbutit în parte să dezguste de asemenea producții
atât pe autorii lor cît și pe cititori. Dar izbînda
aceasta n’a fost obținută cu ușurință, au trebuit să
treacă ani și ani de polemici și de discuții pentru
ca punctul de vedere al Convorbirilor să triumfe.
Junimea a avut, de asemenea, cuvîntul decisiv în
fixarea ortografiei romíné așa cum o avem astăzi.
In special Maiorescu a contribuit la înlăturarea teo­
riilor latiniste și etimologice.
De oarece mai mulți dintre membrii marcanți ai
Junimii (ca Maiorescu, Eminescu) au studiat în Ger­
mania, s’a pretins, de sigur pe nedrept, că Junimea
e toată germanizată și francofobă. Este totuși ade­
vărat că membrii ei au introdus în lumea noastră
unele idei de origine germană.
Deși subiectele care se discutau în ședințele so-
8 INTRODUCERE

cietății erau mai totdeauna serioase, tonul nu era

niciodată doctoral și atmosfera era veselă. Nu
exista președinte, lua cuvîntul cine voia și spunea
ce voia. Discuția era adesea animată prin vorbe de
spirit și anecdote. De altfel nu se cerea nimănui să
fie înscris: venea cine voia și cit timp voia.
In 1872, apare la Junimea un tînăr care abia ieși­
se din universitate, și care mai întîi polemizase cu
Convorbirile literare: G. Panu. Acesta făcea parte
dintr’o societate istorică, alături de A. Xenopol și A.
Lambrior, care mai tîrziu au devenit savanți cu re­
putație, șii de Cernescu, un tînăr bucovinean răpo­
sat peste cîțiva ani. Cum toți aceștia erau membri
ai Junimii, l-au atras acolo și pe Panu, care, într’o
seară, l-a însoțit pe Cernescu la o ședință a socie­
tății. De atunci Gh. Panu a rămas membru al Juni­
mii pînă prin 1880. cînd a părăsit-o pe motive de
ordin politic: Junimea era compusă în mare majo­
ritate din conservatori, iar Panu făcea politică li­
berală.
Gh. Panu, care a devenit om politic de seamă, a
publicat cîțiva ani de-a rîndul revista Săptămîna,
pe care o scria singur. In această revistă și-a pu­
blicat, sub formă de foiletoane, Amintirile de la Ju­
nimea, pe care editura Adevărul le-a publicat apoi
în două volume cu titlul de Amintiri de la „Juni­
mea“ din Iași (1908—1910). In aceste amintiri,Panu
ne descrie, cu lux de amănunte, ședințele societății,
personalitatea diverșilor membri (ca Alecsandri, E-
minescu. Creangă) și povestește diferite detalii in­
teresante în legătură cu polemicile pe care le-au
susținut Convorbirile. Deși scrisă fără preocupări
de stil, ba chiar cu unele expresii neromînești (tra­
duceri de galicisme, etc.), cartea lui Panu se citește
cu plăcere, grație interesului pe care-1 prezintă fap­
tele relatate în ea, și suportă ușor comparația cu
volumul cu subiect similar al lui lacob Negruzzi
(Amintiri din Junimea).
Cura de la apariția Amintirilor lui Panu au tre­
cut 25 de ani și cum nu s’a mai publicat o nouă e-
diție, exemplarele din această carte au devenit
foarte rare. Credem că aducem un servici publi­
cului cititor prin editarea cîtorva fragmente ca­
racteristice. Cunoașterea lor este indispensabilă mai
ales elevilor din ultimele clase ale liceului, căci ele
 INTRODUCERE 9

rezumă una din cele mai importante epoci ale lite­

raturii romíné.
Deoarece Panu n’a urmat o ordine anumită în po­
vestirea lui, repetînd, la oarecare distanță, unele e-
mănunte, revenind asupra unor chestiuni deja tra­
tate, am crezut că ne putem permite să dăm frag­
mentele alese într’o ordine ușor diferită de cea în
care figurează în volum. Am dat însă, la sfîrșitul
fiecărui fragment, numerele paginilor din volum
(volumul întîi figurează fără nici o mențiune, iar
al doilea e însemnat cu II). Ne-am mai îngăduit să
unificăm și ortografia, care prezenta unele fluc-
tuațiuni.
Starea literaturii romíné pe la 1870
Ideia fundamentală de la care purcedeau
toți care se ocupau de chestiuni de literatură,
filologie, istorie era că noi, fiind popor de
rasă latină, trebue să ne apropiem de acele
origini prin tendința culturii noastre, ținîn-
du-ne departe de orice amestec străin. A doua
idee era că, toți lucrătorii de pe toate cîmpiile
diferite ale culturii noastre fiind buni Romîni,
operele lor nu pot fi decît bune; aceste opere
în prima linie trebue să tindă a înălța trecu­
tul poporului nostru și a-1 arăta demn de un
rol politic însemnat.
Plecînd de la aceste două idei fundamen­
tale, înțelegerea era perfectă mai între toți
scriitorii de toate genurile de pe atunci. Așa,
toți care scriau versuri erau cu bună voință
primiți și considerați nu atîta ca valoare poe­
tică, cît ca oameni care taie și ei o brazdă în
ogorul poeziei romînești. Aproape nu se cuno­
ștea ce este o critică literară, în sensul strict al
cuvîntului. Toate poeziile erau bune, unele
bine înțeles mai bune, altele bune — poezii
rele nu existau, toți poeții compunînd un fel
de confrăție, în care se menajau reciproc.
In istorie, ceeace se lucrase era mai serios;
multe obscurități ale istoriei noastre fuseseră
în parte elucidate. Deja d. Hasdeu începuse a
tipări Archiva istorică, Papiu Ilarian Tesaur
12 GH. PAm

de monumente istorice. Nu mai vorbesc, bine

înțeles, de Șincai, Bălcescu, etc.
Cu toate acestea și în istorie o idee domina,
aceea de a ascunde adevărul istoric, cînd el
nu ne este favorabil, a denatura ușurel eveni­
mentele în favoarea noastră și a înălța cu
orice preț neamul. De aici, bine înțeles că în
consecvență istoria nu mai era o specialitate,
ci mai mult o vocațiune. Oricine avea de zis
ceva de bine despre Romîni își lua un subiect
ca să-l trateze. Așa se explică cum de exem­
plu Bolintineanu poetul a scris o serie de mici
opuscule istorice, precum și biografii, între al­
tele și a lui Ștefan cel Mare; cum Misail a
scris pe aceia a lui Vasile Lupu și a lui Matei
Basarab; cum Aricescu, Filimon, etc. s’au o-
cupat de asemenea chestiuni, fără să fie abso­
lut preparați pentru aceasta. (15-16)
Junimiștii luaseră o atitudine franc dușmă­
noasă în contra mișcării literare și politice do­
minante. Ei purcedeau în estetica lor aproape
de la principiul că sentimentul național nu
poate să fie un element emoțional într’o lu­
crare poetică, și că din contra, este un senti­
ment de nevaloare.
Acest lucru se poate înțelege că lovea în în­
săși baza activității literare de pe atunci; era
un fel de estetică internaționalistă care voia
a se introduce și a înlocui pe cea în favoare,
eminamente naționalistă.
Apoi se mai introduceau și alte principii de
critică: Lessing intra în arenă, precum și tot
criticismul clasic modern.
Un acerb și neînduplecat critic în contra
mișcării literare de atunci era de sigur d.
Carp. In adevăr, d. Maiorescu în critica sa,
deși amară, răutăcioasă, însă avea politețea
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 13

în aparență. Pe urmă, trebue s’o zic, d. Maio­

rescu în criticile sale totdeauna își rezerva și
asigura o mică portiță de retragere.
Din contra, d. Carp era un critic impetuos,
care se năpustea asupra adversarului și-1 lo­
vea drept, fără să-și reție întru nimic mîna.
La d. Carp o operă sau era o capodoperă, sau
o nulitate, mijlocie nu exista; ori Shakespeare
sau La Fontaine, ori neantul.
Așa, chiar din anul întîi al Convorbirilor, d.
Carp publică o critică a dramei d-lui Hasdeu,
Răzuan~Vodă, atunci apărută. D-sa începe cri­
tica printr’un atac violent în contra autorului
dramei. Această dramă era numită o elucu-
brațiune, zicea d-sa, motivul aparițiunii ace­
stei drame era atribuit unei boale. D. Carp se
înfuria de la început în contra succesului pie­
sei; publicul, care gustase drama, era maltra­
tat și considerat ca complicele d-lui Hasdeu.
Aristot era pus la contribuțiune, iar d. Has­
deu era acuzat că s’a abătut delà regulile dra­
matice ale lui Aristob
Ceva mai mult, pentru prima oară Schopen­
hauer apărea și d. Carp cita din celebrul filo­
zof care este țelul unei drame ; iar ca final,
criticul sfătuia în mod disprețuitor pe d. Hasr
deu că ar fi mai bine să se întoarcă la redac­
ția lui Aghiuță.
Aghiuță fusese un jurnal umoristic, redac­
tat de d. Hasdeu. (30—31)
D. Hasdeu replică cu atacuri continue la a-
dresa Junimii. Acest duel este ilustrat între al­
tele prin trei păcăleli ale d-lui Hasdeu și prin
una pățită de d. Hasdeu. (35)
Direcția nouă. Intîia farsă a d-lui Hasdeu.
In cei patru ani dintîi de existență a Convor-
14 GH. PANU

birilor, acestea nu se deosebiseră prin vreo

publicație poetică mai marcantă; abia în al
patrulea an Eminescu apare cu Venere și Ma­
donă și Epigonii; căci Vasile Alecsandri este
la început de o sărăcie de invenție disperă-
toare. Ca poeți, nimeni, o mai repet, nu se dis­
tinsese. Șerbănescu publicase multe poezii,
dar de o valoare potrivită iar Matilda Cugler,
ale cărei versuri erau frumușele, prea simțea
de departe școala și pastișul poeziei nemțești.
In 1871, Alecsandri începe să publice paste­
lurile sale, între care și vestitul Pohod na
Sibir.
D. Maiorescu crede că, după ce dărîmase
prin criticile sale literatura, filologia, etc., na­
ționalistă, a venit timpul să clădească și să
dea țării modeluri literare. Și atunci ne tre­
zim într’o bună dimineață cu o publicație în
Convorbiri, sub titlul: Direcția nouă, faimoa­
sa direcție nouă, așa de mult criticată atunci,
și criticată cu un fond de mare dreptate.
Din cine se compunea, pe terenul poeziei,
Direcția nouă a d-lui Maiorescu? Din Alecsan­
dri, Eminescu, Bodnărescu, iar în parantez —
căci era un parantez — din Matilda Cugler,
Șerbănescu și Petrino.
Avea dreptate d. Maiorescu să dea studiu­
lui titlul de Direcția nouă ? Avea dreptate ca,
cu d-nii Bodnărescu, Șerbănescu, Petrino și
Matilda Cugler, să înfrunte din nou școala na­
ționalistă, dîndu-i pe aceștia ca model? Avea
dreptate să pună ca poet pe Hasdeu alăturea
de Tăut și tutti quanti (expresia domniei-
sale) ? Avea dreptate ca lui Boliac și lui Has­
deu să binevoiască a le recunoaște numai me­
ritul de bunișori prozatori? Evident că nu.
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" i5

Direcția nouă a fost o greșală, a fost cea

mai slabă lucrare a d-lui Maiorescu și cea mai
parțială apreciare a criticului.
Delà Direcția nouă. Junimea a căpătat defi­
niția de societate de admirație mutuală.
In adevăr, a vîrî pe Vasile Alecsandri în di­
recția nouă a Convorbirilor era ceva care nu
se putea justifica. Alecsandri era în deplină
maturitate a talentului său și cercul literar de
la Junimea nu avusese și nu a avut asupra
poetului nici o influență. Pastelurile, genul
nou al lui Alecsandri, care par’că au determi­
nat pe d. Maiorescu a-1 îngloba în direcția
nouă, pe lîngă că sínt un gen literar de al
doilea rang, consistînd în simple descrieri de
natură moartă aproape — gen aparținînd mai
mult picturii — dar apoi nu puneau talentul
lui Alecsandri subt o lumină nouă. In paste­
luri, cu Rodica cu cofița pe cap, cu ciobanul
cu turma de oi, etc., ca puncte pentru însufle­
țirea naturii moarte și pentru întreruperea
monotoniei descrierii, găsim tot pe Alecsandri
din doine și lăcrămioare, din balade, din poe­
zii poporale.
Prin urmare, vădit că introducerea în Di­
recția nouă a lui Alecsandri era forțată, din
cauza sărăciei materialului poetic de valoare
a noii direcții.
Ce să mai spun de Bodnărescu cu Rien zi și
cu alte poezii, dat ca un adevărat talent și ca
model! Ce să mai zic de gingașele poezii ale
Matildei Cugler și Șerbănescu, care în defini­
tiv nu aveau nimic în ele ca să indice o școa­
lă, o direcție nouă ! Ce să mai zic de Petrino,
poet bucovinean, a cărui producție era redusă
la cîteva versuri !...
încă odată, e vădit că d. Maiorescu încerca
să clădească, cu material foarte puțin și cu
16 GH. PANU

împrumuturi de material străin, o clădire ar­

tificială.
Singurul poet pe care l-a dat în adevăr Ju­
nimea era Eminescu. Dar Eminescu al Vene-
rei și Madonei și al Epigonilor era încă un
poet cu o formă foarte contestabilă, cu anti­
teze căutate într’adins, cu un pesimism ne­
drept, care l-a întovărășit toată viața, dar, în
sfîrșit, poet.
Trebue să spun un lucru pe care l-am recu­
noscut totdeauna: d. Maiorescu a avut marele
merit de a vedea de la început în Eminescu
un poet, lucru ce era foarte greu pentru multă
lume citind confuza sa poezie: Venere și Ma­
donă, precum și curioșii și paradoxalii săi
Epigoni. (37—39)

In Direcția nouă, d. Maiorescu are o idee

nefericită. Chiar de Ia început, d-sa se în­
treabă dacă Romînia va avea un viitor. între­
bare imprudentă și provocătoare.
La 1871, în starea spiritelor de atunci, un
om de talia d-lui Maiorescu nu trebuia măcar
să-și pună asemenea întrebări, și notați că
nici măcar nu răspundea la întrebare. între­
barea era lăsată fără răspuns afirmativ.
Acest lucru, evident că provoca violente
protestări din partea tuturor ceștilalți care a-
veau convingerea adîncă că Romînia are un
viitor.
Iată deci o imprudență gratuită. A doua
greșală era cînd d. Maiorescu adăuga : „Va
putea (Romînia), părăsind exclusivismul con­
tra străinilor, să pășească în emulație pașnică
pe aceiași cale, pe care civilizația occidentu­
lui a adus atîta bine omenirii?”
Curioasă coincidență.
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" 17

Atunci se făcea apel la literatura străinilor.

Azi se face apel la capitalurile străine.
Și într’un caz și într’altul, eroare! Și atunci
nimeni nu era sistematic contra literaturii
străine, dovadă că toți poeții și literatorii na­
ționaliști împrumutaseră cu amîndouă mîinile
din literatura franceză, italiană, rusească, etc.
Și dacă ei nu deschiseseră porțile literaturii
germane, acea literatură de mare valoare,
este că nu o cunoșteau, neposedînd limba. Era
o simplă lacună în cunoștințele lor, nu un si­
stem.
Iar d. Maiorescu, exagerând, avea aerul să
cadă în cealaltă extremitate, adică să pretindă
— zic avea aerul — că, fără cunoașterea și
imitațiunea literaturii germane, este cu nepu­
tință înființarea unei literaturi românești în­
floritoare.
Această pretenție, deși nu era formulată,
însă reeșea, poate chiar fără voia d-lui Maio­
rescu; ea era nedreaptă, și nu era de mirare
că a provocat violente protestări precum și a-
cuzări de străinism la adresa d-Iui Maiorescu.
Aceste lucruri au dat d-lui Hasdeu ocazia
să-și răzbune printr’o păcăleală pe Direcția
nouă de Ia Convorbiri și pe mania imitației
poeților germani.
In adevăr, două numere după primul arti­
col, din Direcția nouă. Convorbirile publică
următoarea poezie;

Eu și Ea
(din Gablitz)
Ca o liră fără sunet
Ca un fulger fără tunet
Ca un riu fără murmur,
e>
18 GH. PAEE

Ca o pasăre tăcută,
Ca o casă ce stă mută
Și pustie împrejur;
Astfel sínt și eu, vai mie.
Formă fără melodie
Pur spectacol făfidei.
De cind dinsa nu-i sub soare
Și puterea-mi ctntătoare
A pierit cu moartea ei.
M. I. ELIAS

Aceasta era o farsă a d-lui Hasdeu, ca răs­

puns la Direcția nouă.
M. 1. Elias era un nume evreesc într’adins
pus.
D. Hasdeu pariase cu mai mul^i amici că
Convorbirile literare îi vor publica orice elu­
cubrație, cu două condițiuni: întîia, ca ea să
se pretindă tradusă dintr’un autor german
(Gablitz), și a doua, ca traducătorul ei să fie
un evreu (M. I. Elias).
Cum vedeți, d. Hasdeu cîștiga pariul. Era
un admirabil răspuns la criticile d-lui Maio-
rescu.
Trebue să spun însă un lucru: A fost ușor
Convorbirilor să cadă în această cursă, căci
Eu și Ea a d-lui Hasdeu era o absurditate
poetică. Cîte poezii pe tema de liră fără sunet,
de casă ce stă mută, de fulger fără tunet nu
am citit eu de la poeți serioși, poezii care au
rămas serioase!
Poezia Eu și Ea devine ridicolă prin co­
mentariile pe care le face după farsă d. Has­
deu; comentariile au ridiculizat Convorbirile
literare, iar nu poezia, căci, o repet, acest gen
de poezie este foarte răspîndit. Un lucru a do­
vedit însă d. Hasdeu, în ciuda d-lui Maio­
rescu: că este și poet cînd voește. Și dacă cu
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" 19

această farsă nu-și răzbuna pe d. Maiorescu

personal de primirea ei la Convorbiri, fiindcă
nu d. Maiorescu era redactorul Convorbirilor,
totuși își răzbuna de criticile pe cari i le adu­
sese ca poet prost.
In adevăr, cum s’a văzut, d. Maiorescu îl
punea pe autorul lui Răzvan-Vodă alături cu
poetul Tăutu.
Cu Eu și Ea, d. Ilasdcu dovedește că e și
poet de talent, capabil să strecoare o simplă
glumă rimată în revista pontificelui criticei
romíné.
Farsa d-lui Hasdeu cu Gablitz a avut un ră­
sunet foarte mare, ea a fost exploatată luni în­
tregi în București, iar în Iași, printre frac-
ționiști, a fost un rîs general. In fond ea nu
proba nimic serios, dar ea lovea într’o ten­
dință a unei direcții noi, care în definitiv încă
nu era.
D. Maiorescu în zadar publică în Convorbiri
o scrisoare prin care-și declina orice răspun­
dere în ceea ce privește redacția Convorbirilor
literare. In zadar arată că chiar redactorul
Convorbirilor, d. Jacques Negruzzi, lipsea din
Iași în acel timp. Efectul este produs, și, lucru
foarte caracteristic, publicarea studiului „Di­
recția nouă” este suspendată pentru un an.
Iar cînd peste un an d. Maiorescu reîncepe pu­
blicarea studiului, vedem că el este făcut în
condiții mai bune.
In adevăr, d. Maiorescu simțește că trebue
să lărgească sfera, care la început cuprindea
numai lucrările din Convorbirile literare, și
să îmbrățișeze cu privirea-i mișcarea literară
din întreaga țară. De aceea, la al doilea capi­
tol, „proza”, vedem figurînd în Direcția nouă
pe d. Odobescu cu nuvelele istorice, pe răpo­
satul Marțian cu analele statistice și... mai
20 GH. PA^V

ghiciți pe cine? pe d-nii Hasdeu și Boliac, a

căror proză „pînă la oarecare punct” merită
a fi trecută în juna direcție. Ceea ce e mai cu­
rios, într’o notiță a părții de „proză” din di­
recția nouă, d. Maiorescu bine-voește să mai
prenumere încă pe cineva, pe cineva care la
început tocmai combătuse Direcția nouă cu
privire la poeți: acel cineva eram eu.
Nu este așa că această particularitate este
nostimă?
Ce se întîmplase? Se întîmplase că de vreo
șase luni intrasem și eu la Junimea și începu­
sem a fi colaboratorul Convorbirilor literare.
(41-44)
Intrarea lui Panu în Junimea *)
...Am plecat la Junimea, însă am pus o con­
diție: să mergem mai de vreme, pentru ca să
fiu mai puțin jenat, găsindu-mă acolo alții pe
mine, de cit eu pe alții.
In acea seară. Junimea era la d. Pogor, care
stătea în niște case mari părintești, cu imensă
curte și grădină — mi se pare strada se zice
Patruzeci de Sfinți — ferestrele toate lumina­
te, ușile toate deschise. Ne suim sus. Erau doi
tineri: unul bine făcut, frumos, cu mustața
mică, subțire și cu plete mari; altul mai înalt,
slăbănog, cu ochii lipsiți de vioiciune și cam
gîrbovit. Cel dintîiu era Eminescu, cel de al
doilea Bodnărescu,
Cernescu mă recomandă. O salutare rece
din ambele părți și atîta. Eminescu continuă a
explica lui Bodnărescu -— ființă blîndă și pa­
sivă — o teorie stranie, teoria antinomiilor în
istoria universală, după teoria lui Kant a an­
tinomiilor, pentru a ajunge să dovedească lui
Bodnărescu că Napoleon I a fost contrariul u-
nui om mare.
In acest moment intră și gazda, d. Pogor,
care văzîndu-mă, fără să mă cunoască, strigă:
A, iaca unul nou, are să se bucure gogomanul
de lacob Negruzzi.
*) Vezi introducerea.
22 GH. PAUU

Căci eu pretind, deși mai deunăzi am avut

această discuție cu d. Carp, că cel ce dădea
și a dat la .lunimea porecle și epitete a fost d.
Pogor; și chiar cuvîntul de gogoman, adresat
junimiștilor, tot lui îi revine. D. Carp însă și
azi pretinde a avea paternitatea cuvîntului.
D. Bodnărescu se ridicase la intrarea d-lui
Pogor; Eminescu, de loc, ba avea chiar aerul
că-1 găsește pe Pogor în propria lui casă ino­
portun, fiindcă îi întrerupsese argumentarea
cu antinomiile. Un grup de trei domni intră.
— lată și Mirmilic cu negustorul de porci și
cu André Chénier, strigă Pogor. Bravo! Mir­
milic, ai ceva?
Erau: Melik, profesor de matematici. Ștefan
Vîrgolici, care fiind mic și gras, căpătase de
la Pogor porecla de negustor de porci, și d.
Naurn, a cărui figură blîndă și tristă, și mai
cu seamă ale cărui traduceri din poeții fran­
cezi îi atrăseseră numele de André Chénier.
Melik era un curios tip. Mic, cu mustața ro­
șie, pe care și-o mînca tot timpul, el venea la
Junimea regulat, foarte regulat, se așeza în­
tr’un fotoliu și nu zicea o vorbă toată seara.
— Este ceva de citit în astă seară? întrebă
Vîrgolici.
— Nu știm, răspunse Pogor, pînă n’o veni
Jacques sau Maiorescu.
Chiar în momentul acela intră și d. lacob
Negruzzi. Cum intră, strigă: „Știți o noutate?
Neculai lonescu s’a certat cu fracționiștii !”
— Afară, dați-1 afară, strigă Pogor; al dra­
cului e Jacques aista, nu poate vorbi două mi­
nute, fără să vorbească politică... Și luînd un
colțar de pernă, îl aruncă după Jacques, zi-
cîndu-i:
— Măi gogomane, nu înțelegi că aici nu se
face politică?
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 23

Dar d. Maiorescu nu se arăta, toată lumea

îl aștepta.
— Dar ce, Maiorescu n’a venit încă? întrebă
un tînăr frumos, cu fața palidă, intrînd; era
Nicu Ganea. Curios, adăugi el, am fost pe a-
casă pe la dînsul și mi s’a spus că de un ceas
a plecat la Junimea.
Un rîs general izbucnește, iar d. Pogor, a-
dresîndu-se d-lui Nicu Ganea, îi zice:
— Bine, Drăgănescule, tot prostii ai să faci
tu? Apoi cine caută pe Maiorescu acasă, în
seara cînd toată lumea crede că e la Junimea?
In timpul acesta Lambrior și Tasu intrară,
furișîndu-se pe după scaune și luînd niște
locuri modeste, cam în partea unde eram
și eu.
—• Cine are de scos ceva, să scoată!
Aceasta era expresia sacramentală, cu care
se invitau cei care aveau bucăți literare în bu­
zunar, să le scoată.
Tăcere.
D. Pogor, adresîndu-se lui Eminescu:
-—Ai ceva?
Eminescu făcu cu capul, nu, foarte dezgus­
tat.
— Bodnărescu, Vîrgolici, Cernescu, nime­
nea nimic? Melik, scoate tu manuscriptul, tre­
bue să ai vre-un manuscript de aritmetică sau
de geometrie!
Atunci observai că Bodnărescu, foarte sfios,
pune mîna în buzunarul redingotei cău-
tînd ceva. Cernescu nu îndrăznește să scoată
manuscriptul cu stenografia, iar Ștefan Vîrgo-
lici pune pe masă niște traduceri din Lamar-
tine.
D. Maiorescu își face apariția.
In timpul acesta d. Bodnărescu reușise să
scoată din buzunarul redingotei cîteva file de
 24 GH. PANV

hîrtie, pe care d. Jacques Negruzzi i le și în­

șfacă. 1 . Î3’
— D-lor, să începem, zise Jacques Negruzzi,
și tuși de vreo trei ori, pentru a începe citirea
poeziei d-lui Bodnărescu.
— Ce ești nebun? îi strigă d. Pogor, cu gla­
sul tău oribil vrei să citești? Și-i zmulge hâr­
tiile din mînă.
— Atunci lăsați-mă să le citesc eu, zise au­
torul.
— Pardon, intervine d. Maiorescu, poetul
nu-și citește singur lucrarea.
Bodnărescu se înclină și se așeză pe scaun.
— De ce nu citești d-ta poezia? îndrăznii
să-1 întreb încet,
— Fiindcă Maiorescu zice că poetul nu tre­
bue să-și citească singur lucrarea, îmi răs­
punde tot încet Bodnărescu.
La Junimea erau numai doi cititori care ci­
teau bine: d. Maiorescu și Eminescu. D. Jac­
ques Negruzzi, deși citea rău, avea pretenția
că citește bine. Această pretenție ridica tot­
deauna protestări, mai ales din partea d-lui
Pogor. Cînd venea d. Carp la Junimea, voia să
citească și el, însă d. Pogor îl împiedeca cu sila
de a citi spunîndu-i că glasul lui seamănă cu
zornăitul de stricare de geamuri. D. Pogor ci­
tea bine însă avea un păcat, se emoționa în­
dată, peste o minută glasul i se tăia. Din cauza
aceasta, d-sa n’a fost niciodată bun conferen­
țiar. Alții nici nu se încercau măcar să ci­
tească.
D. Maiorescu citea frumos, subliniind nuan­
țele cu acel glas plăcut, care a făcut totdeauna
farmecul conferințelor sale. Iar Eminescu pu­
nea acea melancolie adîncă în glas, care ri-
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 25

dica valoarea — chiar mediocră — a lucrării

pe care o citea.
Dar revin. D. Maiorescu luă manuscriptul
poetului și începu; „Ce poate fi va fi”. Acesta
era titlul poeziei.
D. Bodnărescu era cunoscut de poet pro­
fund și obscur, — mai mult obscur decît pro­
fund. Cînd se auzi acest titlu de: Ce poate fi
va fi, o nedumerire generală se zugrăvi pe
fața tuturor. D. Pogor își puse arătătorul de
la mîna dreaptă pe frunte, se strîmbă oribil,
făcînd o buză mare, dînd semnele unei vii ne­
dumeriri.
Din contră, d. Maiorescu, ca să pună capăt
acestui început de glumă pe teme serioase, re­
petă accentuat și cam emfatic cuvintele: Ce
poate fi va fi. Auditorul simțise că trebue cel
puțin să se facă că înțelege. Cititorul începe:
Sub girbove ziduri de vremi niucezite
etc. etc.
Despre ce era vorba? Poetul își închipuia o
ruină impozantă de castel în Carpați; în mij­
locul ruinei, un bătrîn cu figura sinistră ședea
cu un condei în mînă, gînditor; dinaintea lui
era de veacuri o mare carte deschisă, însă cu
toate paginile nescrise; de sute de veacuri bă-
trînul gîndește să scrie ceva și nu scrie nimic.
Și atunci poetul se întreabă: Oare de ce bă-
trînul nu scrie nimic? El care a văzut forma­
țiunea lumii, aruncarea stelelor în haos și
zdrobirea lor, el care a văzut lumea născîn-
du-se și murind, el care văzuse neantul, el
care va vedea noaptea adîncă la disparițiunea
universului! Bătrînul nu răspunde. Deodată
însă ruinele încep a se mișca și a trosni, con­
deiul pe care-1 ținea de sute de veacuri îi cade
din mînă. Și atunci, în vreo 13 versuri, bătrî-
28 GH. PAÍiV

nul răspunde în definitiv că toate aceste cata­

clisme sínt nimicuri, este acelaș lucru pe
care-l schimbă numai forma... Și... ruinele dis­
par cu munte cu tot; în urmă rămîne un stîlp
negru de fum. Bătrînul și castelul nu se mai
știe ce devin.
După citire, d. Maiorescu făcu o pauză. O
tăcere de ^iață cuprinsese întreaga societate.
D. Pogor devenise oribil de văzut, atît i se
strîmbase figura. D. Jacques Negruzzi tușea
ca să-și dea o contenență și să aibă aerul că a
înțeles ceva. Membrii societății își dădeau
unul altuia cu cotul și se întrebau încet:
— Ai înțeles ceva?
— Nimic.
— Dar tu?
— Nici eu.
-- Dar tu ?
— Nici eu.
Regretatul Melik se făcuse mic în colțul lui
și nici sufla. Nimeni nu îndrăznea să întreru­
pă această tăcere, pînă cînd maestrul va vor­
bi — maestrul era d. Maiorescu.
Alexandru Xenopol, care intrase la cele din­
ții versuri în sală, cu aerul lui de enfant ter-
rible și cu acea sinceritate naivă care face
fondul caracterului lui, rupse tăcerea și
strigă:
— Nu știu, domnilor, dacă dv. ați înțeles
ceva, eu însă n’am înțeles nimic.
Un murmur de aprobare sublinie cuvintele
lui Xenopol.
D. Maiorescu gîndea, căuta formula.
— Fiindcă, zise d. Pogor, văd că nimeni n’a
înțeles, apoi să rugăm pe autor să ne spună
ce a voit să exprime și la ce concluzii a voit
să ajungă.
Bietul d. Bodnărescu se făcu roșu ca sfecla
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" 27

— căci era — acum e mort — o natură foarte

sensitivă și delicată — văzînd că toate privi­
rile se ațintesc asupra lui. Tuși de vreo trei
ori și apoi zise:
— Eu, eu... cu ochii țintă la d. Maiorescu.
— Pardon, zise d. Maiorescu, poetul nu are
dreptul să-și explice lucrarea, aceasta ne a-
parține nouă. Odată ce poetul creează bucata
sa, ea devine indiferentă pentru dînsul; poetul
chiar ne poate rătăci căutînd să dea rezoa-
nele sale subiective. Noi trebue să privim lu­
crarea sa din punct de vedere obiectiv.
De astă dată, eu am început a da semne de
impaciență, și măcar că întîiași dată venisem
la Junimea, cît pe ce era să iau cuvîntul ca să
susțin contrariul. M’am mulțumit ca, pleoîn-
du-mă iarăși la urechea d-lui Bodnărescu, să-i
zic :
— Spune măcar încet, ce-ai voit să înțelegi?
— Nu pot, Maiorescu spune că poetul nu
trebue să vorbească de lucrarea sa.
Din această încurcătură un eveniment plă­
cut ne scoate pentru moment. Un servitor vine
și deschide ușile unei mari săli din fund; a-
colo erau servite în abundență ceaiuri, cafele
cu lapte, șocolate, prăjituri, cozonaci, etc. Mai
toată lumea se ridică, îndreptîndu-se spre bu­
fet, lăsînd în suspensie problema Ce poate fi
va fi, cu sinistrul ei bătrîn.
Căci trebue să știți că erau și cîțiva mem­
bri, ale căror nume le tac, care nu aveau nici
o legătură intelectuală cu Junimea, și care se
pretindea că vin mai mult pentru ceaiurile și
șocolatele de la Junimea decît pentru litera­
tură. Și lucrul se cam potrivea fiindcă nu
știu cum făceau, dar potriveau totdeauna să
vină cu un sfert de oră înainte de servirea
ceaiului și plecau imediat după aceia.
28 GH. PAm

In timpul ceaiului, Alexandru Xenopol îl în­

trebă pe Eminescu:
■— Dar tu înțelegi poezia lui Bodnărescu?
— Dar pe mine nu mă preocupă înțelesul,
nu poți să ceri aceasta de la toată lumea —
eu-s nemulțumit fiindcă versurile sínt proaste.
După ce luarăm ceaiul ne întoarserăm în
sala ședinței. Discuția trebuia să se facă asu­
pra: Ce poate fi va fi. Instinctual, toți care nu
înțeleseseră sensul acestei poezii, sau care nu
voiau să ia parte la discuție, nefiind siguri de
ce înțeleseseră, se retrăseseră prin fundul să­
lii. Așa că într’un moment dat, văzui că în
jurul mesei nu erau decit d-nii Maiorescu și
Eminescu, pe canapea răsturnat ședea d. Po­
gor, iar d. Negruzzi pe un fotoliu ceva mai
departe. D. Bodnărescu se așezase în dosul
d-lui Maiorescu, cu o figură senină dar și re­
semnată în acelaș timp; știa că d. Maiorescu îl
va scăpa din orice încurcătură și că va eși
teafăr din atacurile și ironiile ce le presimțea
și cu care era de mult obișnuit.
— Cine e bătrînul din Ce poate fi va fi?
Pentru ce el nu scrie, și ce înseamnă prăbuși­
rea castelului cu bătrîn cu tot? întrebă d. Ne­
gruzzi.
Tăcere.
— Atunci să mai dăm încă odată citire poe­
ziei, îndrăznește a întîmpina d. Xenopol.
— Să se recitească, să se recitească, repetă
mai multe glasuri.
Era ultima scăpare pentru cei ce nu o înțe­
leseseră; ei credeau că, ascultînd încă odată
poezia, poate vor prinde ceva din înțelesul ei.
— Pardon, dictă d. Maiorescu, o poezie nu
se citește decît odată, înțelesul ei reiese sau nu
reiese. Dacă nu reiese pentru nimenea, atunci
nu e înțeleasă. Este destul ca unul s’o înțelea-
 AMINTIRI DELA „JVNIMEA" 29

gă, ca să nu mai fie recitită. Numai după ce

discuția are loc asupra înțelesului ei general,
numai după aceia se pot face observații de de­
taliu; și în acest caz, cînd detaliul este contes­
tat, se recitește partea asupra căreia se con­
testă exactitatea. Poți să recitești două versuri
ce exprimă o comparație, pentru a vedea da­
că ea este justă, de vreme ce ea poate scăpa
la prima citire; nu poți să recitești întreaga
poezie.
In timpul acesta d. Bodnărescu făcea sem­
ne vădite de aprobare. Eminescu fixa un
punct imaginar în plafon. Iar noi din gale­
rie ne împărțisem în două părți: unii, sectarii
d-lui Maiorescu, făceau semne că maestrul
are dreptate; ceilalți în frunte cu d. Nicu Ga­
nea, dădeam semne vădite că nu aprobăm te­
oria d-lui Maiorescu.
— Cine este bătrînul ? Ce voește bătrînul ?
Și de ce dispare după mii de ani de viețuire
contemplativă ? întrebă d. Pogor.
— Bătrînul este indiferent, rolul lui este in­
diferent, poetul a găsit ocazie prin acest bă-
trîn să facă niște versuri și să pună într’însele
o parte a imaginației sale. Ce voiți mai mult ?
spuse Eminescu. O poezie nu trebue înțeleasă
în fotul, continuu, căci dacă toți bucherii delà
școală o înțeleg, atunci nu mai este poezie.
La aceste cuvinte, galeria începu a da sem­
ne de dezaprobare.
Eu, noul venit, cu spiritul meu limpede și
logic, am sărit de pe scaun. Mai ales că de la
început figura Iui Eminescu, cu pletele lui
lungi, cu aerul lui de suveran dispreț pentru
omenire și pentru ceia ce-1 înconjura, nu mă
dispusese de loc în favoarea-i.
30 GH. PAÎiV

M’am așezat la loc, gîndindu-mă că sínt nou

venit.
In timpul cît vorbise Eminescu, d. Bodnăres-
cu continuase a-1 aproba ca și pe d. Maiorescu.
— Bătrînul este Hronos, întîmpină d. Ne­
gruzzi.
— Hronos ? replică d. Pogor, nu cred. Hro­
nos este o idee a noastră. Hronos nu spune ni­
mic, Hronos nu are el cartea veacurilor, Hro­
nos nu discută; pe cînd bătrînul lui Bodnăres-
cu, după ce mai multe mii de veacuri nu vor­
bește, apoi la urmă ține un discurs.
Scăparea era numai la d. Maiorescu.
— Pogor are dreptate — zise în fine d. Ma­
iorescu — bătrînul nu e Hronos, căci Hronos
e o concepție a noastră, o concepție a antichi­
tății grece, restrînse și înguste. Bătrînul repre­
zintă neantul cosmic, care nu piere nici odată,
chiar cînd el dispare pentru ochii noștri.
O respirare de ușurare se simți în auditor,
iar d. Nicu Ganea, încîntat că am scăpat cu
toții din încurcătură, strigă:
— Al dracului e Maiorescu, i-a găsit și aici
capac ! Numai aș voi să știu dacă Bodnărescu,
cînd a scris această poezie, s’a gîndit la asta.
Așa-i Bodnărescule ?
— Nu pot spune. Maiorescu zice că poetul
nU trebue să intervină în discuția operei sale.
(51—59)
 A doua farsă a d-lui Hasdeu
In Convorbirile literare din Ianuarie 1876,
printre alte poezii, s’a publicat și următoarea
trimisă din București, intitulată La noi și sem-
semnată P. A. Călescu. lat-o:

La noi
,,La noi e putred mărul” a zis de mult poetul,
A zis cu desperare și a murit nebun,
Căci îl zdrobi durerea cînd s’a convins cu’ncetul,
Oftind după scăpare, că nu mai este bun
Nici sîmburele însuși, speranța viitoare,
Vestală timoroasă ascunsă de priviri I
O, dai un vierme sarbăd cu otrăvită boare
ttozînd fără’ncetare nu lasă nicăiri
Bucată neminjită, și în zadar să crează
Iluzia din urmă ar vrea că iot mai poți
Bedobindi scinteia din dispăruta rază!
I-am cinlărit piticii! i-am măsurat pe toți!
Lucesc prin neștiință, prin penele străine,
Insecte cu o umbră mai mare decit ei;
Te’nșală’n perspectivă, dar cînd te uiți mai bine
E trist și-ți vine milă de falnicii pigmei!
Bivali cu cine știe ce aeniuri sublime.
Aruncă vorbe’n aer ce curg ca un șiroi,
Bepetă, dar de unde, din ei nu spune nime...
E putred, putred mărul din sîmbure la noi!
P. A. CÂLESCU

D. Negruzzi, care primise poezia, la cores­

pondența revistei scrisese autorului următoa­
rele :
32 GH. PÁNV

„D-lui P. A. C. Mulțumiri și noroc bun”.

Două cuvinte numai schimbase d. Negruzzi
din poezie: în loc de vestală timoroasă, cum
era în manuscript, pusese fecioară sfiicioasă.
Ei bine, această poezie era o nouă farsă a
d-lui Hasdeu, o a doua farsă, căci d. Hasdeu
urmărise în tot cursul Convorbirile literare și
societatea Junimea.
In adevăr, apare Revista literară și știin­
țifică din 15 Februarie 1876; revista începea
cu următoarele:
Reproduc întreg rămășagul, căci mulți poa­
te au uitat de el:
,Jn loc de prefață
Al doilea rămășag
Dedicat d-lui V. Alecsandri”
„Cînd mai mulți amici îmi făcură onoarea
de a-mi propune direcțiunea literară â Revis­
tei de față, le-am adresat lor și mie însumi ur­
mătoarea întrebare: o singură publicațiune de
această natură nu este oare de ajuns pentru
micul nostru cerc de lectori ?
Mi s’a răspuns că da.
Atunci — zisei eu — avem deja Convorbiri
literare și prin urmare orice altă revistă e de
prisos.
— Dar Convorbirile nu sínt serioase ! a ex­
clamat unul din cei de față.
— Vă prea grăbiți cu sentința, răspunse cu
gravitate un advocat. Pentru ca să puteți pro­
nunța în conștiință o condamnațiune, trebue
mai intîi ca acuzatul să-și recunoască culpa.
Toți au început a ride.
— Cum vrei d-ta, d-le legist, observă u-
nul — ca organul d-lui T. Maiorescu, fie cit de
necopt, să-ți mărturisească el însuși lip&a-i de
seriozitate ? Ar fi prea naiv.
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 33

Auzind acestea, îmi trecu prin minte o idee.

— Ei bine, domnilor, — îmi zisei eu — vă
propun un rămășag...
— Al doilea rămășag, căci pe cel dintîi l-ai
cîștigat mai an-tărț prin Eu și Ea din Gablitz :
Ca o liră fără sunet
Ca un fulger fără tunet..!
— Fie și al doilea ! Pentru la împăca pe o-
mul nostru de legi, eu pariez că voi reuși a fa­
ce ca așa numita noua direcție să-și recunoas­
că nulitatea în modul cel mai solemn, s’o măr­
turisească în fața lumii întregi, și aceasta nu
mai departe decit pină la termenul de 15 Fe­
bruarie, pe care Fam fixat pentru aparițiunea
Revistei noastre.
Rămășagul a fost primit.
Și de astă dată am cîștigat.
La 5117 Ianuarie, cu recipisa sub No. 935, am
trimis la foaia din lași următorul acrostih la
Convorbiri literare.
(Urmează poezia citată mai sus.)
„La noi e putred mărul", și la întrebarea :
unde anume e putred ? Acrostihul răspunde :
la Convorbiri literare. Acolo sínt falnicii pig­
mei, acolo sínt aruncători de vorbe în aer, a-
colo sínt insecte mici cu umbre mari, acolo
sínt plagiatorii ce repetă fără a spune de un­
de, acolo se lucește prin neștiință, etc., etc., o
vastă pleiadă mînjită pînă la sîmbure de un
vierme sarbăd cu otrăvită boare!
Din exces de generozitate, eu am .prevenit
pe criticii delà noua direcție prin pseudonimul
P. A. Călescu, adică păcălescu. Ei n’au voit
totuși să vază, să auză, să știe nimic !
Poezia a fost supusă dezbaterii faimoasei so­
cietăți Junimea, care a hotărît să se publice în
3
34 GH. PAHV

cel dinții număr al Convorbirilor mai pe sus

de toate celelalte versuri, înlocuind însă, după
o matură cugetare, pe „Vestală timoroasă"
prin „Fecioară sfiicioasă”, ceia ce avu drept
rezultat de a face ca acrostihul să sune mai
nemțește: La Conforbiri literare. O germano-
manie instinctivă ! (11, 318—321)
HASDEU

Trebue să spun că această a doua farsă este

eftină și slabă.
Non bis in idem: farsa din 1873 cu poezia
din Gablitz tradusă de Elias fusese bună, nu
doar că d. Hasdeu făcuse să treacă o prostie
ca o lucrare poetică, dar fiindcă biciuia ceiace
în țară pe atunci se numea o manie, mania
germanismului, al cărei reprezentant era mai
cu seamă Junime,a din lași.
A doua farsă a d-lui Hasdeu este o simplă
ghidușie literară, o ghidușie eftină pe care ori­
cine poate s’o facă, dacă are spirit, oricărei
reviste literare.
Ce voia d. Hasdeu să arate ? Că Convorbi­
rile literare nu erau serioase. Farsa d-sale do­
vedit-a acest lucru ? Glumele nu dovedesc ni­
mica, glumele dovedesc spirit din partea ce­
lui ce le face, dar nu probează nimic serios
în contra celor la care sínt adresate.
Voia d. Hasdeu să dovedească neseriozita­
tea Convorbirilor ?
Era un mijloc, nu însă acel pe care l-a în­
trebuințat; trebuia să scrie un studiu asupra
unei materii în care să pună cu intenție tot
felul de neexactități, în care să susție tot felul
de absurdități, fie literare, fie științifice, să
dea acelui studiu o aparență serioasă și să-1
trimeată la Convorbiri.
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" 35

Dacă Convorbirile ar fi publicat studiul său

plin de nonsensuri și de dovezi de ignoranță,
atunci într’adevăr d. Hasdeu ar fi cîștigat un
pariu serios.
Dar a trimete 20 de versuri scrise în stilul
și în limbagiul obișnuit poetic, cu imagini for­
țate sau cu comparații ridicole, și a striga apoi
victorie fiindcă a putut să strecoare asemenea
versuri în Convorbiri, lucrul n’are nici o în­
semnătate. (II, 322—324)
 Grupările din Junimea
In Junimea, cînd am intrat eu, erau două
curente perfect definite: era curentul german
și cel francez. Era felul de a înțelege poezia
după ultimele teorii filozofice în favoare în
Germania; era curentul literaturii franceze,
mai cu seamă de la începutul veacului al XIX-
lea. Convorbirile literare trădau vădit aceste
două curente.
Curentul german era reprezentat în Juni­
mea prin d. Maiorescu, iar metafizica era cea
mai în favoare, și mai cu seamă metafizica
schopenhaueriană. Căci, în anul cînd am in­
trat la Junimea, d. Maiorescu începe a face
cursuri Ia universitate pe baza celor două o-
pere ale lui Schopenhauer, anume: Parerga
und Paralipomena și die Welt als Wille und
Vorstellung.
Aceste cursuri, care au adus o revoluție în
spirite, au dat naștere și la violente critici și
acuzări. Mai ales după ce d. Maiorescu a pu­
blicat în Convorbiri aforismele lui Schopen­
hauer, mai ales de atunci numele lui Scho­
penhauer fu amestecat în discuțiile politice,
iar junimiștii fură acuzați de cosmopoliți, de
iubitori de străini și de propagatori de idei
imorale.
D. A. D. Hóiban în Iași era dușmanul neîm­
păcat, iar întreaga școală literară din Bucu-
38 GH. PANU

iești făcea cor cu mare violență. Era destul ca

la o întrunire publică sau într’o gazetă să pro­
nunți, â propos de junimiști și în special de d.
Maiorescu, numele de Schopenhauer, pentru
ca mahalagiii inculți din sala de întrunire să
izbucnească în huiduieli, iar oamenii ceva mai
culți să dezaprobe pe d. Maiorescu și să-1 con­
damne în efigie.
Metafizica budistă a lui Schopenhauer, care
evident că lovea în sentimentul creștinesc ge­
neral, dar care în fond reprezintă cea mai
înaltă concepțiune de idei morale, întocmai ca
și vechea credință budistă, era tîrîtă prin toate
cafenelele, pe la toate întrunirile de mahala—
fără ca, bine înțeles, să fie discutată.
Acestei școale aparțineau toți cei care își fă­
cuseră studiile în Germania, și anume: d-nii
Bodnărescu și Eminescu. Sărmanul Dionis al
lui Eminescu este clădit pe o concepție meta­
fizică cu un amestec de kantism.
D. Pogor, care-și făcuse studiile în Franța,
spirit fin și limpede, nu aparținea prin cultu­
ra sa acestei școale, însă într’un moment dat
devenise budist, nu budist schopenhauerian,
ci budist adept al lui Qakya-muni.
De cîte ori la Junimea cîtva timp se năștea
discuția cu tema religioasă sau filozofică, d.
Pogor striga cu dispreț:
— Ce mai umblați, gogomanilor, cu glume
de aceste; Buda, budismul, asta-i singura cre­
dință și filosofic!
Mai tîrziu d. Pogor a părăsit budismul ; în­
tr’un timp era creștin în sensul lui Chateau­
briand, altă dată era înamorat de concepția
religioasă a lui Bossuet; un moment dat a fost
mi se pare pozitivist â la Auguste Comte, pe
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 39

urmă adeptul lui Ernest Renan, pe urmă ma­

terialist, pe urmă, pe urmă...
Noi ne deprinsesem cu aceste schimbări
dese de sistem filosofic ale d-lui Pogor. Mai la
fiecare două săptămîni, d. Pogor venea să sus­
țină alte idei și teorii și era așa de preocupat
de noua teorie, incit intrînd la Junimea, de la
ușă începea:
— Mă, nu umblați cu fleacurile voastre. O-
menirea nu este menită să facă plăcere lui
Jacques Negruzzi! 1...
Acesta era semnul cînd d. Pogor venea cu o
idee nouă, pe care căuta s’o introducă în dis­
cuție, fără nici o provocare din partea noas­
tră.
Aceste schimbări dese l-au făcut pe d. Ne­
gruzzi într’o seară să strige:
— A, Pogor a citit o nouă cartel
Cuvîntul a rămas, anume: că d. Pogor avea
părerea celei din urmă cărți pe care o citise.
De școala nemțească se mai țineau: d-șoara
Matilda Cugler și Scheletti în poeziile lor.
Grupul francez era mult mai numeros. Unii
din acest grup erau: Ștefan Vîrgolici, Naum,
Șerbănescu, etc. Aceștia erau traducătorii asi­
dui ai lui Lamartine, Victor Hugo, André
Chénier, etc.
Mai era un grup, aș putea să-l numesc lati­
nist, grupul Transilvănenilor și al Bucovineni­
lor, care avusese la bază cultura limbii latine.
El cuprindea pe Miron Pompiliu, transilvă­
nean, pe d-nii Strajan, Burlă și Pavel Paicu,
acești doi din urmă Bucovineni.
Un singur grup lipsea la început, grupul stu­
diilor istoriei și al culturii romíné — bine în­
țeles în mod mai sistematic.
Cu intrarea lui Lambrior și a lui Tasu, a-
40 GH. PANU

ceste studii începură a fi puse în evidență. In-

trîiid și eu la Junimea și începînd a publica
studii asupra istoriei Romînilor, se complectă
și acest grup, iar d. Pogor care dădea porecle
la toată lumea în Junimea, văzîndu-ne într’o
seară intrînd împreună, pe Lambrior, Tasu și
pe mine, strigă;
— Iată și cei trei Romîni.
De atunci cuvîntul a rămas, toți ne desig­
nau sub numele de: cei trei Romîni.
Această poreclă de cei trei Romîni denota o
stare oarecare a spiritului Junimii.
Junimea nu era — cum se zice — străino-
filă și dușmană a neamului, dar este drept să
spunem că nu era nici cald iubitoare de trecu­
tul poporului nostru. Orice om care era ceva
prost era apostrofat cu numele de Roman.
— Ce faci, mă Romane ? se zicea în deri­
ziune.
— Am întîlnit mai mulți Romani, începea d.
Negruzzi o povestire oarecare.
Se ridiculiza cuvîntul de Roman, ridiculi-
zînd pe fracționiști și în special pe Bărnu-
țești, care la fiecare pas vorbeau de originea
noastră romană. In rîs sau nu, o indiferență —
dacă nu chiar un mic dispreț — învăluia toate
chestiunile privitoare la originea și cultura
poporului romín.
Noi, cei trei, am avut foarte multe discuții
în Junimea, în special Lambrior și cu mine,
pentru a scoate din eroare pe d. Pogor și pe
alți zeflemiști, căci ei își închipuiau că trecu­
tul poporului nostru era trecutul unui popor
barbar, fără nici o cultură. D. Negruzzi, mai
mult din spirit de zeflemea, abonda în acest
sens, însă fără convingere, mai mult ca un fel
de modă.
 AMINTIIU DELA „JUNIMEA" 41

D. Maiorescu însă totdeauna a căutat, cînd

nu știa, să-și dea seama în mod exact de ches­
tiunile în discujie.
Acest spirit, cam zurbagiu în materie de tre­
cutul nostru istoric, s’a manifestat chiar în
cele dintîi săptămîni ale intrării mele la Juni-
mea, cu ocazia trimeterii de către d. Dimitrie
A. Sturza, actualul președinte al consiliului, a
unui manuscript în versuri al mitropolitului
Dosoftei.
De pe atunci d. Dimitrie A. Sturza era un
pasionat de cărți vechi romînești. Manuscrip­
tul pe care îl trimesese d. Sturza era o psalti­
re în versuri a mitropolitului Dosoftei, foarte
interesantă din punct de vedere istoric și filo­
logic.
■ Mi-aduc aminte că, Eminescu dînd citire u-
nui psalm cunoscut:
La apa Vavilonului
Jelind de țara Domnului
etc.
d-nul Pogor cu toți zeflemiștii începură a rîde,
spre marea indignare a noastră, a Rominilor,
care luam lucrul foarte în serios. (61—64)
La Junimea erau mai multe porecle care de­
notau o oarecare stare sufletească. Așa, cei
care nu luau parte niciodată la discuție și nu
aveau nici o însemnătate literară intrau cu
denumirea de caracudă. Președintele caracu­
dei era Miron Pompiliu; din ea făceau parte :
Beldiceanu, Pavel Paicu, cîțiva pedagogi de la
Institutele-Unite, etc. Aceștia se așezau tot­
deauna prin fundul sălii, nu deschideau decît
foarte rar gura, în genere se mulțumeau să
rîdă de glumele celorlalți.
Mai erau apoi cei opt care nu pricepeau și
42 GH. PANG

nu înțelegeau niciodată nimic. Președintele

acestora era d. Nicu Gane. Printre aceștia fi­
gurau Ștefan Vîrgolici, d. Naum, Papa Cu­
lianu, etc.
Să nu se creadă că acestora li se zicea : cei
care nu înțeleg niciodată nimic, fiindcă erau
considerați ca proști. Nu, nu am nevoie să zic
că d-nii Nicu Gane, Ștefan Vîrgolici, etc. nu
erau proști, din contra. Acești opt nu rămî-
neau veșnic aceiași, ei se schimbau adesea. In­
tre acești opt era de multe ori d. lacob Ne­
gruzzi, chiar și d. Pogor, dar ori cum se schim­
bau cadrele, președintele rămînea acelaș, d.
Nicu Gane.
Ce erau acești opt ? Erau, în definitiv, niște
oameni cu bun simț, care refuzau cu orice preț
de a se preta la toate subtilitățile metafizice,
la toate teoriile incohérente. Ia toate elucubra­
țiile filozofiei germane, și avînd conștiință de
sănătatea minții lor, recunoșteau cu franche­
țe că nu pricep, de cîte ori d-nii Bodnărescu,
Slavici sau chiar Maiorescu veneau cu bucăți
literare, care se bazau pe doctrinele confuze
și difuze ale acestui fel de cultură germană.
Era bunul simț protestînd în contra introdu­
cerii în literatura noastră a unui gen neasimi­
labil cu natura și felul nostru cultural.
Și fiindcă d. Nicu Gane, autor plăcut al mai
multor nuvele pe temă romînească, avea tot­
deauna curajul să spună, la vreo elucu­
brație literară a d-lui Bodnărescu sau Emi­
nescu, că nu înțelege, germaniștii au cău­
tat să-și răzbune pe el și pe ceilalți calificîn-
du-i cei opt care nu înțeleg nimic.
Efectiv, de multe ori, nu era nimic de înțe­
les. Pe atunci la Junimea era la modă toată fi­
lozofia germană, începînd cu Fichte, Hegel,
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" 43

Kant, și mai cu seamă Schopenhauer. Rațio­

nalismul pur, budismul, migrațiunea suflete­
lor cu doctrina metempsihozei, hegelianismul
cu toate deducțiile lui logice, toate se încruci­
șau în capul adepților, producînd confuzii ui­
mitoare. Ideia supranaturalului științific —
dacă pot să mă exprim așa — precum și toate
concepțiunile veclii și noi despre spațiu, des­
pre timp, cercetarea omului, considerat ca o
jucărie a simțurilor lui, deosebit de eul său,
dădea loc la lungi discuții.
D. Maiorescu, cu spiritul său clar, știa să
pună ordine în toate acestea, dar încuraja
școala prin exemplul său. Așa de multe ori în
lecțiile d-sale de la Universitate aborda ches­
tiuni de psihologie adîncă, în care individul,
străbătînd prin puterea lui spațiul și timpul,
vedea în viitor, printr’o silință a mentalității
sale, ce se va întîmpla mai tîrziu cu dînsul.
Așa-mi aduc aminte că, într’una din lecțiunile
sale, d. Maiorescu, vorbind de acest fel de di-
vinațiune — explicabilă după d-sa în psiholo­
gie — dădea de exemplu pe Goethe, care s’a
văzut el însuși, fiind încă tînăr, în uniformă
de ministru de la Weimar, cum a fost peste
40 de ani.
Dar dacă d. Maiorescu știa să pună o ordine
în toate aceste concepțiuni, vă puteți închipui
ce deveneau toate aceste credințe în capete
mai puțin sistematice și cu preparație mai in­
suficientă precum erau acelea ale d-lor Bod-
nărescu și Eminescu,
Junimea suporta filozofia d-Iui Maiorescu,
ea însă se revolta la elucubrațiunile poetice
ale d-Iui Bodnărescu și la teoriile extravagan­
te ale lui Eminescu.
Grupul celor opt, cu prezidentul lor d. Nicu
 44 GH. PA^V

Gane, a luat naștere cu asemenea ocazie. Pen­

tru a protesta în contra poeziilor și nuvelelor
d-lui Bodnărescu, precum și a propagandei
lui Eminescu, s’a format grupul acesta. Și au
fost ocazii, de pildă la citirea unor epigrame
de d. Bodnărescu, în care întreaga Junime, a-
fară de d. Maiorescu, devenise grupul celor
care nu înțelegeau și nu pricepeau nimic.
D. Maiorescu însă singur persista a înțelege
și a da explicații — unde nu era în realitate
nici una — și să pună un sens, acolo unde el
nu se afla.
Dar grupul lui Nicu Gane nu dezarma, el
era veșnic în deșteptare și de multe ori avea
chiar succese. In adevăr, cîte odată se citeau
elucubrații de așa natură, încît toată lumea
începea să rîdă, iar grupul striga în unison, a-
dresîndu-se către cei cari se prefăceau că pri­
cep :
— Ei, voi pricepuților, spuneți care este în­
țelesul? (73—76)
Viața în societatea literară Junimea era
foarte liberă. Propriu-zis, fiecare își păstra
părerile sale, mai cu seamă în politică. Așa
erau membri foarte independenți de viața și
legăturile acestei societăți — printre aceștia
eram eu. Eu mă vedeam cu domnii Maiorescu,
Negruzzi, Pogor, precum și cu ceilalți membri
ai societății, numai odată pe săptămână, Vi-
nerile; în tot restul timpului nici nu-i zăream,
decît doară pe stradă. Niciodată eu n’am fost
în timpul zilei sau cu altă împrejurare la d.
Maiorescu sau la d. Pogor. Singura legătură
era cea literară.
Nu era așa cu toți membrii. Junimea se
baza pe două grupări: Era gruparea de profe-
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 45

sori care înființaseră Institutele-Unite, gru­

pare care mai întreagă participa la Junimea,
precum d-nii Maiorescu, Melik, Culianu, A. D.
Xenopol, Ștefan Vîrgolici, Burlă, Caragiani,
Paicu, etc. Pe lîngă aceasta mai era o grupare,
care începuse a face politică, avînd în frunte
pe d-nii Maiorescu, frații Negruzzi, P. P. Carp
și Theodor Rosetti, grupare ai cărei membri
nu erau în acelaș timp și membri asidui ai
societății Junimea. Așa d. Leon Negruzzi ve­
nea rar la Junimea, pe d. Theodor Rosetti nu
știu dacă l-am văzut de trei ori; dar pe d.
Carp de vreo zece ori.
Eminescu și Bodnărescu aveau și ei legă­
turi mai particulare cu corifeii junimiști. E-
minescu fusese trimes la studii de Junimea și
d. Bodnărescu era mi se pare profesor sau așa
ceva la Institutele-Unite.
Propriu-zis, membrii societății Junimea
fără alte legături decît cele literare erau Lam-
brior, Tasu, Beldiceanu, Cernescu, eu și încă
vre-o șase-șapte.
Din această cauză generală nu prea știu de­
talii asupra politicei ce se făcea de membrii
marcanți ai societății Junimea. Nu eram nici
în secretul acelei politici, nici nu se recurgea
vreodată Ia mine; ba mai mult, junimiștii
știau că eu aveam principii liberale. Din a-
ceastă cauză situația mea devenea cîte odată
cam grea, la alegeri. Fracțiunea liberală din
Iași era vecinie în luptă cu Junimea politică
și literară. Cei dintîi mă numărau printre co­
religionarii politici, cei de al doilea printre
coreligionarii literari.
0 singură dată d. Maiorescu ne-a vorbit po­
litică, — într’o seară când ieșeam de Ia Juni­
mea, care avusese Ioc Ia d. Pogor, — mie, lui
46 GH. PANU

Lambrior și lui Tassu. Peste cîteva zile erau

să aibă loc alegerile generale. Ieșisem deja
pe strada mare, cînd d. Maiorescu apropiin-
du-se de noi, ne zice:
— Ei, ei, Duminică alegeri, veniți la vot?
— Da, răspunserăm noi.
— Ar fi bine să votați pe lacob Negruzzi și
pe Vasile Pogor. Ei nu se pot compara cu Di-
mitrie Tăcu și cu Alexandru Gheorghiu.
Lambrior și Tasu au făgăduit, eu însă eram
foarte încurcat, căci aveam legături personale
cu Alexandru Gheorghiu, fostul profesor de e-
conomie politică.
I-am răspuns d-lui Maiorescu:
— D-le Maiorescu, trebue să-ți mărturisesc
că eu nu pol sacrifica pe Alexandru Gheor­
ghiu; cit privește pe Dimitrie Tăcu, cu care
n’am așa legături, în locul lui aș putea vota
pe unul din cei doi și te-aș întreba pentru
cine ?
— Natural că pentru Vasile Pogor, dacă
este așa.
D. lacob Negruzzi era sacrificat.
Dar încurcătura mea a fost și mai mare în
ziua alegerii. Am fost nevoit să-i mărturisesc
d-lui Negruzzi că nu-1 pot vota, lucru care na­
tural că l-a afectat, căci nu se aștepta la una
ca aceasta din partea unui membru al Juni­
mii. Trebue să adaug că d. Negruzzi nu a luat
lucrul în rău și nu a părut vreodată că ține
seamă de această mică particularitate.
Ba ceva mai mult. Nu-mi aduc aminte de
procedura electorală de pe atunci, dar știu că
urna rămăsese deschisă toată noaptea, prin
urmare, pe acele vremi, partidele numeau fie­
care cîte o gardă ca să păzească urna, mai a-
les cele din opoziție. Printre păzitorii urnei,
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 47

fracționiștii mă designaseră și pe mine. Am

stat toată noaptea în sala cea mare a curții cu
jurați din palatul administrativ ; ba chiar
mi-aduc aminte că bietul Alexandru Gheorghiu
ne trimisese un supeu și cîteva sticle de vin
vechi excelent; colegii mei de la Junimea,
mai toți adversari fracțiunii, se uitau cam cu­
rios la mine. Iar d. lacob Negruzzi nu s’a pu­
tut stăpîni să caute să mă convertească.
Peste cîteva zile era ședință a Junimii. Am
simțit un fel de jenă de a mă duce, și cu ma­
rea mea părere de rău, am rămas acasă.
Mi-am închipuit că în lipsa mea se va vorbi
despre atitudinea mea politică. A doua zi l-am
întrebat pe Lambrior în această privință. El
mi-a spus că nici nu a fost vorba măcar de po­
litică și că mai mulți membri din Junimea au
întrebat de mine și cauza pentru care am fost
reținut acasă.
Prin urmare politica, cum se vede, pe la
1872, nu juca un rol în Junimea. Este drept
a spune de pe acuma că mai tîrziu lucrurile
luară alt caracter și că cel mai înfocat juni­
mist după d. lacob Negruzzi era d. Nicu Gane,
pe care mai tîrziu loan Brătianu îl converte­
ște Ia liberalism. (89—92)
 Porecle și tipuri
La Junimea era oarecum intrare liberă.
De aceia foarte adese ori vedeai cîte o fi­
gură necunoscută de belfer (profesor). Ase­
menea aparițiuni nu lăsau însă urme; venea
o seară, venea două, observa că nimeni nu
face atenție la dînsul, belferul se simțea că nu
este la locul lui, neavînd nici o preparațiune
pentru cercul Junimii, și dispărea.
Asemenea membri sporadici s’au înmulțit
mai ales pe la 1872—1873, cînd d-nii Maio­
rescu, Pogor, lacob Negruzzi se aleseră depu-
tați. Atunci ca și acum aceleaș moravuri. Cum
se simți că d. Maiorescu poate ajunge minis­
tru, îndată se observă din partea multora o
mare dragoste pentru ședințele Junimii. Iar
cînd d. Maiorescu deveni chiar ministru, mai
tîrziu, erau seri în care la Junimea domnea
o adevărată îmbulzeală. Parcă lucrurile se pe­
trec eri.
A fost însă un membru obscur și mut, care
a frecventat Junimea regulat vreo zece ani în
condiții foarte curioase. Intrarea lui la Juni­
mea a fost rezultatul unei confuzii. Anecdota
e nostimă, de aceia o spun. La Iași erau doi
profesori numiți Gheorghiu. Un Gheorghiu
profesor Ia Institutele-Unite ( a nu se confun­
da cil Xenofon Gheorghiu) și un alt Gheor­
ghiu profesor la pensionul central de fete. Cu
4
50 GH. PANU

ocazia unui banchet de aniversare a Junimii,

Gheorghiul de la școala de fete — mi se pare
Neculai Gheorghiu — primește invitație din
greșală în locul celuilalt Gheorghiu de la In-
stitutele-Unite. In seara banchetului eram cu
toții întruniți în sala fostului Jockey-Club,
cînd vedem cu mirare intrînd pe modestul
profesor Neculai Gheorghiu, în frac, cu cra­
vată albă, mănuși, și ras proaspăt. D. lacob
Negruzzi, care era impresarul pentru tot ce
privea Junimea, se uită curios la dînsul; pe
urmă începură încetul cu încetul a se întreba
unul pe altul din cei intimi, cine făcuse acea
invitație. Nimeni nu putu să dezlege enigma.
Fiindcă omul venise, evident că nu i s’a fă­
cut nici o observație; Neculai Gheorghiu a pe­
trecut pînă pe la vreo două din noapte îm­
preună cu junimiștii.
Tocmai a doua zi se lămuri lucrul. D. Xe-
nopol ducîndu-se la Institutele-Unite găsi pe
adevăratul Gheorghiu supărat că nu a primit
invitație pentru banchet. Totul se explică. Po­
șta în loc să trimeată invitația lui Gheorghiu
delà Institutele Unite, o înmînase lui Gheor­
ghiu de la școala de fete.
Fiindcă nimănui nu-i convenea să spună
lui Neculai Gheorghiu că fusese o confuzie, a-
cesta se crezu în drept, în urma invitației de
la banchet, să frecventeze regulat și ședințele
Junimii. De aceia, din acel moment, acel pro­
fesor venea în fiecare Vineri foarte regulat, la
Junimea, se așeza într’un colț pe un scaun, își
ștergea necontenit fruntea, căci transpira
mult, și nu zicea absolut nici o vorbă. Mai la
urmă noi ne deprinsesem cu dînsul și cu mu­
tismul lui. De atunci el fu invitat sub adevă­
ratul său nume Ia toate aniversările Junimii
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 51

și timp de zece ani, pînă cînd a murit, a fost

poate cel mai fidel frecventator al Junimii,
dar, de sigur, cel care a făcut cea mai puțină
gălăgie. Tăcea, tăcea, tăcea. Cînd intra, d. Ne­
gruzzi sau d. Maiorescu îl întreba:
— Ce faci, d-le Gheorghiu?
Bietul om se făcea roș ca racul fiert, mor­
măia două cuvinte neînțelese și se grăbea ^ă-și
ocupe locul. Căci acest junimistîșiavea locul
său obicinuit, pe care noi cu toții îl cunoșteam
și îl respectam. Era într’un colț și îl designam
sub numele de: locul lui Gheorghiu.
Avea însă cîte odată supărări bietul Gheor­
ghiu. Cînd veneau, întîmplător, persoane neo­
bișnuite, vreuna din acestea se așeza pe scau­
nul lui Gheorghiu; atunci noi cîțiva zeflemiști
și iubitori de lucruri comice îi așteptam cu ne­
răbdare sosirea, ca să vedem ce figură are să
facă. Gheorghiu intra, mi-aduc aminte că tot­
deauna avea o pălărie haut de forme cu mar­
gini foarte largi, el saluta foarte adînc pe am­
fitrion și se îndrepta repede și instinctual spre
locul său. Cînd după cîțiva pași ridica ochii și
vedea că locul său era ocupat, atunci se oprea
brusc, se înroșea ca focul și începea a arunca
căutături desperate în toate direcțiile, căutînd
alt scaun.
Noi, iubitorii de farse, începeam a-i striga:
— Poftim aici, d-le Gheorghiu, este un loc
liber.
— Ba poftim aici.
— Ba dincoace.
Acest lucru îl amețea complect pe hietul
om, sudori începeau a-i curge de pe frunte,
și, după cîteva momente de îngăimeală, se re­
pezea în spre scaunul cel mai apropiat de lo­
cul său.
52 GH. l’ASL'

Din acel moment, noi — Lambrior, Tasu,

Xenopol, eu — nu mai pretam nici o atenție
la tot ce se citea, aveam altă ocupație, aceia
de a observa pe Gheorghiu și abia a ne stă-
pîni să nu rîdem ostentativ.
In adevăr, spectacolul era comic. Gheorghiu
arunca căutături disperate în spre locul său
ocupat, fața lui luînd toate culorile curcubeu­
lui. Picături groase de sudoare se vedeau pe
fruntea lui, batista funcționa continuu. Cînd
persoana care-i ocupa locul făcea o mișcare,
care putea să semene cu acea a unui om care
vrea să se scoale, Gheorghiu tresărea și deja
făcea și el aceiaș mișcare! Noi rîdeam înădu­
șit, lucru care jena și pe cel ce citea în mo­
mentul acela și pe cei dinprejurul nostru, care
nu știau de ce rîdem. Cîte odată d. Negruzzi—
cel mai curios din toți — ne întreba încet;
— Dar ce aveți de rîdeți?
Noi rîdeam și mai tare, pînă ce l-am pus și
pe d-sa în curent.
In genere vizitatorii de natura celor care o-
cupau locul lui Gheorghiu nu ședeau pînă la
sfîrșitul ședinței; pe la 10—11 persoana se
scula și pleca.
Atunci Gheorghiu se scula încetișor și el de
la locul lui, și, cu pași mari dar tăcuți, se du­
cea de-și ocupa mult doritul său scaun; așe-
zîndu-se, un suspin de ușurare ieșea din piep­
tul lui, se mai ștergea odată cu batista pe
frunte și cădea în liniștea lui obișnuită.
Odată nu m’am putut stăpîni și ducîndu-mă
înspre dînsul i-am zis:
— Ei, d-Ie Gheorghiu, te-ai așezat iarăși la
locul d-tale!
Gheorghiu surise cu satisfacere și mormăi
ceva. Am înțeles că-mi spunea că este deprins
cu acest loc. (92—95)
 AMINTini DELA „JUNIMEA” 53

Curioase tipuri mai erau și Ia Junimea!

Toate specimenele de Romîni, din toate țările
locuite de aceștia, făceau parte din societate.
Așa Transilvăneni erau, slavă Domnului, des­
tui: Miron Pompiliu, Straja, Slavici, Pop Flo-
rantin, etc. Bucovineni: Bodnărescu, Petrino,
Cernescu și Pavel Paicu. Basarabean era unul,
Popovici. Macedonean, I. Caragiani, actualul
profesor de limba elenă la Universitatea din
Iași. Numai munteni nu erau; ba era un mun­
tean, regretatul poet N. Niculeanu, un talent
deosebit, mort în floarea vîrstei sărmanul,
poet care avea o vervă neîntrecută pe teme
semi-pesimiste.
Paicu era un tip foarte original, subțire și
înalt, cu un gît lung, pe care era așezat un
cap mic cît pumnul. Paicu era filolog, dar era
veșnic dispus la glume — foarte nesărate de
altmintrelea — iubind vițurile și calamburu­
rile.
Cînd intra Ia Junimea, un cor puternic
striga:
— Iacă Paicu!
Paicu imediat riposta printr’un calambur.
Atunci corul, în frunte cu domnul Pogor, a-
dăuga:
— Prost îi Paicu!
Paicu nu se intimida și mai adăuga încă o
prostie și atunci corul striga:
— Afară Paicu!
Ca să-și facă cititorii o ideie de calamburu­
rile și de felul de spirit al Iui Paicu, să dau
un exemplu.
într’o seară intră Paicu Ia Junimea și după
ce-i salutat prin inevitabilul: Iacă Paicu! —
uitîndu-se la mine îmi zice:
34 GH. PANV

— Bună seara, Panule, tu ești totdeauna a-

firmativ.
Mirare din partea tuturor.
— Știți de ce Panu îi totdeauna afirmativ?
continuă Paicu. Fiindcă numele lui e compus
din două negațiuni: din pas franțuzește și din
nu romînește; iar două negațiuni știți că fac
o afirmațiune.
La acestea un formidabil strigăt de:
— Prost îi Paicu! răsună în sală.
Paicu, foarte încîntat de cuvîntul său de
spirit, se duse rîzînd și se așeză într’un colț.
(106—107)
Am arătat cu altă ocazie cum, Junimea a-
vînd deprinderi foarte libere, membrii ei se
tratau între dînșii cu mare familiaritate și în­
tocmai ca la școală între copii își dădeau po­
recle unii altora. Mai toți aveau porecle. Așa
d. Caragiani, fiindcă era gras, era numit în
stil homeric : bine hrănitul Caragiani. D.
Naum, am spus deja, era cunoscut sub nu­
mele de André Chénier și mai des de pudicul
Naum; Ștefan Vîrgolici, scurt, roș, și gras, răs­
pundea la pronumele de Cavenco, negustor de.
porci, etc., etc.
Dar să fac fizionomia cîtorva membri de la
Junimea.
D. Caragiani, profesor de literatură elină
la Universitatea din lași, este macedonean de
origine. Era pe atunci — și este încă — un tip
foarte simpatic și original. Crescut în plin o-
rient. el rezumă tradițiile și anecdotele tutu­
ror popoarelor din peninsula balcanică și din
restul imperiului turcesc, plus cunoașterea cla­
sicilor eleni, din care își făcuse o specialitate.
De aceia era cel mai bogat anecdotist de la
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 35

Junimea. însuși d. lacob Negruzzi îi recunoș­

tea superioritatea.
Cu d. Caragiani, ședințele nu s’ar mai fi is­
prăvit, la fiecare pas d-sa întrerupea ca să
spună o anecdotă — o anecdotă cu un sîrb, cu
un bulgar, cu un grec, cu un turc, cu un țigan
etc. Anecdotele îi erau lungi, dar foarte hazlii.
D. Caragiani le istorisea cu un farmec nes­
pus; accentul care trăda originea sa exotică
dădea istorisirii sale un gust mai mult.
Junimea își ținea coastele de rîs, iar anecdo­
tele cam pipărate înnebuneau de plăcere pe
d. Pogor. Ca și la teatru, de multe ori noi ce­
ream la altă ședință să repete o anecdotă care
ne plăcuse, iar d. Caragiani, ca un artist bine­
voitor, se executa și, ca surprindere plăcută,
mai adăuga încă una nouă.
Erau clasice anecdotele d-lui Caragiani. Mai
ales Țiganul și perjele a rămas legendară. îmi
pare rău că e greu de spus.
De ce i se zicea lui Caragiani Bine-hrănitul
Caragiani ? Din cauza traducerilor sale din
Homer. După cum în Homer Achil este denu­
mit Cel iute la picior, iar Minerva, Minerva cu
ochi de bou, tot așa d. Pogor, prin imitație, vă-
zîndu-1 într’o seară pe d. Caragiani intrînd pe
ușă, plin la față, gras și gros, a strigat:
— Iată și bine hrănitul Caragiani!
D. Caragiani a dat Convorbirilor traduceri
din Theocrit (cîteva idile), din Iliada, din Ba-
tracomiomahia.
Acest simpatic junimist a ținut și o confe­
rință, dacă nu două, dar aici s’a văzut deose­
birea între un povestitor drăguț în intimitate
și între un conferențiar.
Anecdotele sínt făcute să fie spuse în cerc
intim, în dispoziții de a le asculta; spuse însă
56 GH. PANV

într’o sală mare cu sute de ascultători, anec-

dotistul fiind îmbrăcat în frac și cu mănuși
albe, ele pierd tot farmecul lor.
D-lui Naum, actual profesor de literatură
franceză de la Universitatea din Iași, i se zi­
cea André Chénier, fiindcă era un traducător
pasionat al acestui delicat poet. Mai toate ele­
giile și idilele lui André Chénier au fost tra­
duse și publicate în Convorbiri literare. Apoi
Lamartine, Boileau (arta poetică), etc. etc.
Cînd l-am cunoscut întîi pe d. Naum, la
1873, barba și mustățile îi erau albe ca zăpa­
da. Dacă m’aș lua după aceasta, ar trebui să-i
dau d-lui Naum vreo 80 de ani căci nu părea
atunci după albitul părului mai puțin de 50
de ani.
Dar erau oameni care cunoscuseră pe d.
Naum în 1863 și care afirmau că și atunci era
tot cu părul alb. Iată-1 deci pe d. Naum avînd
aparent vre-o 90 de ani, iar cu oarecare cal­
cule și mărturii aș putea să-i împing vîrsta
aproape pînă la acea a lui Matusalem. In rea­
litate d. Naum era pe atunci un om tînăr, dar
înălbit de timpuriu.
Ne întrebam rîzînd la Junimea: de ce d.
Naum a înălbit așa de curînd ? Și răspunsul
era că desigur sentimentele tandre din poeții
francezi pe care i-a tradus i-au făcut acest
servici rău.
Mai totdeauna d. Naum avea o traducere cu
sine. Era tipul omului delicat, rezervat și ti­
mid. Totdeauna se înroșea cînd lua cuvîntul
ca să spună ceva, iar glumele cam pipărate
ale d-lui Pogor îl făceau să plece ochii în jos și
să se înroșească ca o fată mare. De aici pore­
cla de pudic.
D. Caragiani îl punea de multe ori la grele
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" 57

încercări în această privință. Intr’o seară se

vorbea de Aristofan ca de Molierul antichită­
ții ; d. Caragiani ne zice :
— D-voastră nu cunoașteți încă pe Aristo­
fan. In toate traducerile în limbile moderne.
Aristofan este ciuntit, expresiile lui pieptăna­
te, modernizate. Textul cîte odată e îngrozi­
tor de cruditate și de trivialitate; am să vă a-
duc într’o seară traduceri textuale din oare­
care scene, și veți vedea că verva și spiritul
său satiric îmbracă forme foarte pipărate.
Toți aplaudară propunerea, iar d. Pogor
zise :
— Bine, dar cu Naum ce facem ? Cum are
.să auză el asemenea lucruri, căci are să se su­
pere André Chénier.
— E în stare să nu vie, adause d. Xenopol.
- - Asta nu se jioaie, replică d. Pogor, îndată
ce vom vedea că lipsește, vom trimite cîțiva
din noi acasă ca să-1 aducă cu forța.
D. Naum, roș la față, zîmbea cu sfială.
Pentru ședința viitoare d. Caragiani se ținu
de cuvînt și ne aduse traducerea textuală a u-
nor scene din nu-mi aduc aminte ce comedie
îl lui Aristofan.
Doi viguroși junimiști se așezară de amîn-
două părțile lîngă d. Naum ca să-1 împiedice
de a pleca; iar d. Caragiani începu citirea în
hazul general și spre bucuria pînă la delir a
d-lui Pogor. (1.35—139)
Am zis rîndui trecut că lui Ștefan Vîrgolici,
pe lingă porecla de negustor de porci, noi îi
ziceam la Junimea și om și om.
Ștefan Vîrgolici era profesor de limba și li­
teratura franceză la Universitate. Erudit,
muncitor, Vîrgolici a dat Convorbirilor o mul-
58 GH. PANU

țime de traduceri din diferiți poeți francezi,

spanioli, etc., precum din Musset, François
Coppée, Lamartine, Schiller, Lord Byron, Lo-
pe de Vega, din poeți greci precum Anacréon,
etc. Traducțiile lui erau corecte și conștiin­
cioase.
Lui Vîrgolici însă îi venea din cînd în cînd
poftă să scrie poezii originale, măcar că-i lip-
lipseau talentul și vocația; de aceia compune­
rile sale erau de cele mai multe ori simplă
proză rimată, lucru de care noi rîdeam și-l
glumeam. E drept că el nu era susceptibil,
cum sínt în general poeții, și nu se supăra
pe noi.
Într’o seară vine la Junimea cu o poezie:
Om și om. Subiectul era de un prozaism și de
o naivitate excepțională. Poetul punea în evi­
dență faptul că ori care ar fi deosebirea de
rang și de situație socială,' oamenii sínt tot
una... cînd dorm. Așa, poezia începea cu des­
crierile unui rege sau împărat, arătînd cum
împăratul cînd nu doarme se deosebește de
ceilalți oameni, apoi adăoga următoarele :
Ins’a lui putere, fală .?i mărire.
Ține numai ziua, el deștept fiind.
Har vremea cit doarme nu-i deosebire
Intre el ca rege și un om de rînd.
Și pe această temă urmau încă vreo cinci-
șase strofe.
Chiar caracuda și cei nouă care nu înțele­
geau niciodată nimic s’au revoltat de banali­
tatea ei.
— Ce dracu, zise unul din ei, cum că Bod-
nărescu nu este prea înțeles — lucru de care
ne plîngem — nu înseamnă că Vîrgolici să ne
dea lucruri pe care și copiii de cinci ani să le
poată înțelege.
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 59

Iar d. Caragiani adaugă :

— Frate, apoi eu știu o cimilitură, care spu­
ne aoelaș lucru ca și Om si om, deși trivial,
dar nu banal.
— Care, care ? întrebară mai multe glasuri.
De cîte ori d. Caragiani lua cuvântul, iubito­
rii de glume și de lucruri sărate deveneau a-
tenți.
— Iată cimilitura, zise d. Caragiani; Cinei,
cinei, ce nevoie face pe împărat să se sco-
boare de pe cal ca orice om?
— Om și om, răspunseră în cor cu toții
De atunci lui Vîrgolici îi rămase și porecla
de Om și om. (222—224)
Alecsandri la Junimea. — Intr’o Vineri, Va-
sile Tasu veni la mine și îmi zise:
— Deseară să vii numai decît la Junimea :
vine Vasile Alecsandri.
Era un eveniment. Alecsandri venea foarte
rar la Junimea, însă cînd venea, atunci ședin­
ța lua o solemnitate deosebită. Mai întîi, glu­
mele și aruncăturile de pernă din partea d-lui
Pogor încetau; fiecare avea un aer serios și
constrîus, tocmai fiindcă la Junimea nu era
absolut nici o etichetă și nici un formalism.
Nu se știa de statute, de prezident și secretar,
fiecare vorbea cînd credea de cuviință, fără
să ceară cuvîntul cuiva; cîte odată vorbeau
trei deodată cînd era discuție, și poate atunci
era discuția cea mai regulată și cea mai fruc­
tuoasă.
O dezordine plăcută și spirituală domnea
totdeauna la ședințele Junimii, fiecare vorbea
ce-i plăcea și tonul dogmatic nu era uzat de
cît în discuțiile și chestiile de critică și esteti­
că, în colo libertate complectă.
GO GU. PANV

De aceia, cînd cineva venea pentru prima

oară la Junimea, era displăcut surprins, fi­
indcă se aștepta la ceva și găsea altceva. Se
aștepta să vadă o societate literară gravă, cu
statute, prezident și viceprezidenți, fiecare lu-
înd cuvîntul după numărul înscrierii. Și cînd
colo, ce vedea. Vedea la prima ochire o socie­
tate aproape de nebuni, fiindcă veselia, glu­
mele și rîsul erau aproape în permanență, iar
membrii se tratau între ei cu cea mai mare fa­
miliaritate.
Această impresiune a avut-o și răposatul
Păucescu, cînd, întîmplător, a venit într’o sea­
ră la Junimea. Păucescu luînd cuvântul serios
și gînditor, cu mare ce zeflemiștii au putut să
păstreze o figură cuviincioasă. Acest lucru l-a
cam simțit Păucescu, și mai tîrziu mi-a expri­
mat mie mirarea.
îndată însă ce cineva frecventa Junimea
și se deprindea cu acest gen liber și fără re­
zervă al societății, se convingea că sub forma
ușoară și glumeață se spuneau lucruri foarte
serioase și nu știu dacă a existat în țară vreo
societate literară cu un fond mai serios.
Dar să revenim la Vasilc Alecsandri.
Cînd m’am dus în seara aceia la d. Maio­
rescu unde era Junimea, deja la orele opt și
jumătate biroul era plin. Pe lingă membrii o-
bicinuiți ai Junimii, mai veniseră și membrii
care numai rar, din cînd în cînd, se arătau la
ședințele Junimii. Așa printre acești membri
era răposatul Ciupercescu, pe care nu știu
dacă l-am văzut de trei ori la Junimea, era
d. Gheorghieș Racoviță.
Locurile erau toate ocupate, a trebuit să se
aducă scaune și din alte odăi. Gogomanii, Ro­
manii, Romînii, caracudele cu prezidentul lor,
 AMINTIRI DELA „JENDIEA" 61

d. Nicu Ganea, toți erau în rînduri dese așe­

zați. D. Culianu — căruia încă de pe atunci
toată lumea îi zicea Papa Culianu — se așe­
zase lîngă d. Melik. Alăturea se afla d. Pavc'^
Paicu, care avea mania să facă calambururi
oribile, încît, de cîte ori făcea vreunul, toată
Junimea striga: „Prost îi Paicu, dați-1 afară!”
Era Miron Pompiliu, căruia îi zicea Mirune,
din cauza originei lui transilvănene. Nu mai
vorbesc de cei obicinuiți ai Junimii. Toată a-
ceastă lume era cu urechea și cu ochiul în
spre ușa de intrare, așteptînd pe bardul Mol­
dovei.
Bardul însă nu venea, bardul se făcea aș­
teptat.
Deja membrii știau că Alecsandri aduce cu
sine, pentru citire, o lucrare nouă, o epopee
istorică: Dumbrava roșie. Și mai dinainte fie­
care își lingea — ca să zic așa — buzele, la
ideia plăcerii ce are să guste.
D. Maiorescu, ca să producă o diversiune în
spirite, propuse ca pînă atunci să se citească
ceva.
Păcatul căzu pe Ștefan Vîrgolici. 0 tradu­
cere a lui din Lamartine, nu-mi mai aduc a-
minte care, trebuia să servească de intermez,
sau, cum zice franțuzul, de „lever de rideau”.
— Iar ai venit cu Lamartine ? strigă d. Po­
gor. Nu înțelegi că Lamartine este poetul cel
mai fad și mai plîngător din lume ?
Eminescu începe a citi traducerea. După
vreo zece versuri, o mișcare se face: un băr­
bat scurt de statură, ras, cu mustăți groase și
tăiate la capăt, cu un aer mîndru și cu o cău­
tătură rece, intră în sală. Era Vasile Alecsan­
dri, ÎI vedeam pentru prima oară. Toată lu­
mea se scoală în picioare. Alecsandri se în-
82 GH. PANG

dreaptă spre d. Maiorescu, căruia îi strînge

mîna, apoi dă mîna cu d. Negruzzi și d. Pogor,
iar pe rest îl salută cu o mică clătinare din
cap și se așează pe un fotoliu pe care d. Maio­
rescu și d. Negruzzi i-1 pun la dispoziție cu
grăbire.
— Vă rog, prezența mea să nu vă întrerupă
lectura și ocupația obișnuită, zice d. Alecsan-
dri, cu glasul său cunoscut, glas al cărui tim­
bru era cam întunecat, cam răgușit.
Eminescu continuă citirea traducerii lui Ște­
fan Vîrgolici pînă la capăt.
Se fac cîteva critici de text asupra acestei
traduceri. Se întîmplase ca eu să cunosc bine
acea traducere din Lamartine — mi se pare
risolenient. Și atunci iau cuvîntul ca să spun
că o traducere, ca să fie bună, trebue să păs­
treze atît forma versului, cît și numărul posi­
bil de cuvinte corespunzătoare, fără amplifi-
cație, fără să se adaoge versuri, pentru a se
explica ideia.
Și-mi aduc aminte că sfîrșeam astfel:
— Bine, evident că traducătorul are voie să
amplifice cîte odată textul original, dar nu
trebue să se depărteze prea mult de imitația
lui servilă. Eu în această privință aș admite o
toleranță de 5, cel mult 10 la sută.
Aceste cuvinte făcură să rîdă pe junimiști.
Iar Alecsandri, întorcîndu-se către mine, cu
acel aer ironic și fin pe care-1 avea, îmi zise:
— Domnul este financiar?
Vă puteți închipui ce rîs a produs această
glumă a lui Alecsandri! Mai întîi fiindcă era
bună, și apoi era făcută de Alecsandri. Toți
junimiștii își lărgiră gura pînă la urechi, dînd
semne de admirație nemărginită. Iar Alecsan­
dri, care era simțitor la lingușire, deveni vesel
 AMlNTíítí DELA „JUNIMEA” 63

și începu a spune cîteva anecdote care i se în-

tîmplaseră în călătoriile sale.
Alecsandri era un admirabil causeur și un
povestitor fermecător. Avea o mare suficiență
pentru a susținea toate, un spirit fin de obser­
vație, care-1 făcea să întoarcă mai toate lucru­
rile în glumă și la haz. Cu verva și cu spiri­
tul lui ne subjugase. D. Maiorescu cel dintîi
dădea semnalul hazului și al rîsului.
Nu știu cine a atins chestia cafelei; înda­
tă Alecsandri a și început a povesti o anecdotă
cu cafeaua:
— Eram odată la Constantinopol, unde fă­
cusem cunoștință cu un turc, care-mi vorbea
de niște ruine vechi, ce se aflau prin Asia mi­
noră. Fiindcă eram hotărît să fac voiajul în
acea parte, l-am întrebat cum se chiamă satul
sau localitatea. Turcul mi-a răspuns că nu-și
aduce aminte, dar poate să-mi dea o singură
indicațiune numai. El mi-a zis: în voiajul du-
mitale ai să dormi în multe hanuri și ai să bei
multe cafele. Unde vei bea cafeaua cea mai
bună, să știi că acolo sínt ruinele, fiindcă a-
colo este un cafegiu care face cafele cum
n’am băut în tot cuprinsul Islamului.
Avînd la îndemînă numai simplu această
indicațiune, am plecat în voiaj. Cum ajun­
geam într’un sat — căci despre sat era vorba
— ceream o cafea; o gustam, era bună — căci
în Turcia cafeaua este peste tot locul bună —
dar nu mi se părea ceva extraordinar, prin
urmare plecam înainte. Din cafele în cafele,
ajung în sfîrșit la un sat, întreb unde-i hanul,
mă duc într’acolo și văd un Turc stînd turce­
ște cu un ciubuc în mînă și cu o cafea alături,
îndată ce înțelege că are aface cu un musafir,
bate din palme și ordonă unei slugi să-mi a-
64 GH. PANG

ducă o cafea. Mi-o aduse; cum gustai din-

tr’însa, am înțeles că aista-i Turcul, așa de
bună era. Imediat am întrebat în turceasca
mea dacă nu cumva în satul acest sínt niște
dărîmături vechi. Iar Turcul foarte mulțumit,
mi-a răspuns, dîndu-mi a înțelege că-i așa.
Apoi Alecsandri sfîrși zicînd: Vedeți cum se
călătorește în Turcia. In loc de ghizi sau alte
informații, cafeaua ține loc la toate.
Auditorul a rîs cu ostentație de această a-
necdotă — de almintrelea nostimă.
— Acum, zise Alecsandri, să trecem la lu­
cruri mai serioase, și băgînd mîna în buzuna­
rul redingotei, scoase un teanc de hîrtie în pa­
tru: era poemul Dumbrava roșie. (64—69)
Ca oricare suveran — căci și poeții poartă
coroană, — Alecsandri se retrase înainte de
sfîrșitul ședinței. Abia el scoborîse scările și
d. Pogor, torturat că trebuise timp de două
ceasuri să aibă o poză decentă, luă un coltuc
de pernă și-1 aruncă în capul lui Jacques Ne-
gruzzi, apoi, întinzîndu-se pe canapea, își
puse picioarele pe masă. Toți junimiștii de c-
cazie se strecurară încet, unul cîte unul, iar
pe la miezul nopții. Junimea își luase fiziono­
mia ei obișnuită. (73)
EMINESCU (Sărmanul Dionis). Succesul
cel mare pe care l-a avut grupul al cărui pre­
ședinte era d. Nicu Gane a fost cu ocazia ci­
tirii faimoasei nuvele a lui Eminescu, Sărma­
nul Dionis. Această nuvelă a întrecut ca elu­
cubrație filosofică tot ce se produsese pînă a-
tunci la Junimea. Și dacă ea nu ar fi în limba,
acea limbă frumoasă a lui Eminescu — însă
limbă cu pretenție și emfatică în Sărmanul
Dionis — nuvela ar fi fost considerată ca o ex-
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 65

travaganță a unui ascet, torturat de foame, de

sete și de abstinență și slăbit prin flagelațiuni
zilnice.
Intr’o seară mă duc la Junimea, d. Pogor ne
spune:
— Astă seară avem lectură, Eminescu citeș­
te o nuvelă, Maiorescu, care a citit-o, spune
că-i o capo-d’operă.
Eminescu, răsturnat într’un fotoliu, ședea
plictisit și indiferent la ce se petrecea în j u-
ru-i. D. Maiorescu sosește.
— Ei, Eminescule, zice d. lacob Negruzzi,
haide vino și începe.
Eminescu își trage un scaun lîngă masă,
scoate manuscrisul din buzunar și începe a
citi ;
„...și tot astfel dacă închid un ochi văd mîna
mea mai mică decît cu amîndoi. De aș avea
trei ochi, aș vedea-o și mai mare, și cu cît mai
mulți ochi aș avea, cu atîta lucrurile toate din
prejurul meu ar părea mai mari. Cu toate a-
cestea, născut cu mii de ochi în mijlocul unor
arătări colosale, ele toate în raport cu mine,
păstrîndu-și proporțiunea, nu mi-ar părea
nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par
azi. Să ne închipuim lumea...”
Și pe această temă, Eminescu continuă, con­
tinuă a citi.
Noi ne uitam unii la alții, cei opt devenise­
ră treizeci, neștiind ce este aceasta și unde are
să ajungă. Tocmai tîrziu, Eminescu începe a
ne da explicația acestei metafizice, citind că
eroul lui, Dionis, era un copil orfan, îmbuibat
de teorii metafizico-astrologice, locuind în-
tr’o casă ruinată și avînd delà părinți o singu­
ră suvenire, un portret al unei figuri, semi-
bărbătească, semi-femeiască, dar mai mult
.>
66 GH. PANU

bărbat decît femeie, de vreme ce era portretul

tatălui său, mort tînăr.
Am respirat cu toții. lată-ne, ne ziceam noi,
readuși pe pămînt: de acum nuvela are să fie
nuvelă, să ne așteptăm la intriga ei, căci pe
erou îl cunoșteam.
Cei treizeci deveniră iarăși opt, dezarmînd:
chiar d. Nicu Gane, prezidentul, își mai des­
creți sprîncenele. Iar caracuda, care fusese cu
desăvârșire intimidată de filozofia lui Emines­
cu, începu a tuși, mișcîndu-și imperceptibil'
scaunele ca să se apropie. Mirmilic uită chiar
să-și zmulgă mustața.
Ași, era o simplă acalmie. Cei opt trebuiau
să aibă în seara aceia mult de furcă.
Eminescu reîncepu citirea. Sărmanul Dio-
nis, intrînd în odaia lui săracă, ia o carte de
astrologie și începe, citind, a medita, uitîndu-
se la constelațiunile zugrăvite: „Cine știe dacă
în cartea aceasta nu e semnul ce-i în stare a te
duce în lumea care se formează aevea, așa
cum dorești, etc.”
—- Na, iarăși filozofie, zise încet d. Nicu
Gane.
Noroc că imediat Eminescu începe a citi :
„Că în fața casei sale era o locuință frumoasă
și că pe fereastra deschisă se aude sunetul u-
nui piano, un glas fraged și plăcut și se zărește
chiar silueta unei fete gingașe”.
Aici, din nou ușurarea ne ridică grija, e-
vident că o intrigă amoroasă era să se lege în­
tre sărmanul Dionis și fata bogată și fru­
moasă.
Ași, eroare ! Cum dispare fata delà fereas­
tră, sărmanul Oionis se înfundă în privirea li­
niilor roșii zodiace, liniile încep a se mișca și
a se învîrti cu mare repeziciune, mintea lui
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 6Î

Dionis este tîrîtă cu dînsele, o mină nevăzută

îl atrage în trecut sub vîrtejul liniilor zodiace
și deodată sărmanul Dionis vede Domni în
haine de aur și samur, stînd pe tronurile lor
vechi, vede divanuri de oameni bătrîni, popor
de oameni creștini intrînd în curtea Domniei.
Liniile roșii se opresc din mișcarea lor și a-
tunci un glas misterios întreabă pe Dionis;
— Unde voiești să stăm?
— Sub domnia lui Alexandru cel Bun, răs­
punde Dionis.
Imediat Dionis se vede transformat într’un
călugăr numit Dan, răsturnat pe un fîn cosit
proaspăt, pe un apus de soare.
Eminescu se opri de citit. D. Pogor făcu o
strîmbătură puternică, noi ceștilalți aveam o
figură plictisită. In această transformare a la
Faust — căci vădit că cartea de astrologie a-
vea o înrudire oarecare cu cărțile vechi în
care Faust, în actul întîi, caută să găsească se­
cretul lumii — nu ni se părea de un interes
palpitant. Cu toată osteneala pe care și-o dă­
duse Eminescu de a adopta un stil fantastic
și diabolic de circumstanță, nu izbutise.
Un lucru recunoscuserăm cu toții. Recunos-
cuserăm pe Eminescu cu cultul lui pentru
Domnii vechi, cu entuziasmul pentru curțile
vechi domnești, cu iubirea lui pentru boierii
bătrîni, sfetnicii Domnului, cu dragostea lui
pentru poporul romînesc, pe care și-1 figura
ca creștin, ca iubind pe Domn și tronul fără
margini. Eminescu putea, în vîrtejul Uniiloz
roșii din cartea de astrologie, să-l duci pe săr­
manul Dionis în cine știe ce mare im periu și
cine știe sub ce străluciți împărați. Nu, el se
mulțumește a-1 duce în trecut numai cu 400
de ani și alege din toți Domnii pe cel mai cu-
68 GH. PAi^H

minte și mai așezat, pe Alexandru cel Bun.

Putea să facă din Dionis un cavaler strălucit,
el îl face călugărul Dan, avînd pentru ideia
creștină dragoste, nu din cauza credinței, ci
fiindcă acea credință a fost în trecut credința
poporului romín.
— Bine, ia să ne lămurim, întrebă d. Pogor.
Cele ce se petrec cu Dionis, de sigur că Dio­
nis le visează ?
— Da și nu, răspunde Eminescu cu convin­
gere. Asta-i o teorie care-i greu de înțeles.
Cei opt, care deveniseră treizeci și cinci, în­
cepură a rîde cu indulgență.
Eminescu continuă cu citirea. Glasul care-1
întrebase unde să se oprească era al mește­
rului Ruben, autorul cărții, cu care Dionis în­
cepe, în calitate de călugărul Dan de subt Ale-
xandru cel Bun, o foarte ciudată conversație
asupra metempsihozei și a tuturor cauzelor o-
culte. Și atunci aflarăm că adevăratul erou
nu era Dionis din veacul al XlX-lea, ci era
Dan, călugărul delà începutul veacului al
XV-lea, și că el visase numai că este sărmanul
Dionis și că trăiește în veacul al XlX-lea; că
în sufletul omului, timpul și spațiul nemărgi­
nit existînd, e destul o simplă vargă magică
pentru ca el să se transporte în orice veac și
în orice localitate.
Cum vedeți, nuvela lua o întorsătură mai
mult decît stranie. D. lacob Negruzzi care, de
obiceiu, deși cu zîmbetul pe buze, aproba teo­
riile lui Eminescu, începu a tuși tare și repe­
tat, făcînd din ochi și din mîini semne dispe­
rate că nu este chip de înțeles ceva și, aple-
cîndu-se spre Xenopol, care era lîngă d-sa,
zise :
— Ce fac eu cu cititorii Convorbirilor, cînd
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" 6»

voi publica nuvela aceasta? Au să-mi întoarcă

toți înapoi revista.
Eminescu însă, senin, foarte senin, își con­
tinuă lectura:
Călugărul Dan intră în oraș, dar abia pă­
trunse într’o casă împreună cu Ruben, și, de­
odată, casa se prefăcu într’o peșteră cu păreți
negri, Ruben se sbîrcî, barba se făcu în furcu­
liță, ca două bărbi de țap, nasul i se strîmbă,
el deveni diavolul cu o mulțime de draci îm­
prejur.
De astă-dată protestările luară un caracter
mai pronunțat; aceasta nu mai era fantezie,
era pură copilărie. Erau amintirile poveștilor
cu draci, moara cu draci, etc.
Eminescu însă părea că nici nu observă ce
se petrecea în jurul lui, el continua: „Călugă­
rul Dan pleacă pe o uliță strimtă...”
Aici, o dificultate. Nuvelistul era nevoit să
descrie un oraș, așa cum orașul exista în tim­
pul lui Alexandru cel Bun, prin urmare nefi-
ind chestie de metafizică, Eminescu trebuia să
dovedească cunoștințe arhitectonice din vea­
curile trecute precum și a moravurilor și a
costumelor acelor veacuri. Căci de !... este u-
șor să transporți cu mintea pe cineva în vea­
cul lui Alexandru cel Bun, dar e foarte greu
să-1 faci să trăiască în acel veac. Și meșterul
Ruben, cu toată astrologia sa, nu putea să-i
dea aceste cunoștinți pozitive, de care chiar
un nuvelist are nevoe.
De aceia noi, cei trei Romini, adică Tasu,
Lambrior și cu mine, ne-am deschis bine ure­
chile să vedem cum Eminescu are să ne des­
crie casele, costumele, etc., din timpul lui A-
lexandru cel Bun.
II auzirăm continuînd astfel: „EI își grăbi
70 GH. PANV

pașii pînă intră în tîrg, pe o uliță strimtă cu

case vechi și hîrbuite, a căror cate de sus erau
mai largi decit cele de jos, așa incit jumăta­
tea catului de sus se răzima pe stilpi de lemn
și numai jumătate pe cea de jos. Ceardacuri
înalte înaintate sub șandramale lungi, iar în
ceardacuri șed bătrînii, etc., etc.”
— Apoi stăi, că nu-i așa, întrerupse Lam­
brior, dumneata descrii un oraș turcesc, arhi­
tectura din veacul trecut. Sub Alexandru cel
Bun, Romînii nici nu veniseră în contact cu
Turcii.
Eminescu dădu din umeri și-și continuă ci­
tirea. Ce-i păsa lui de adevărurile istorice !
Niciodată el nu s’a interesat de aceasta, tot­
deauna el a avut credința că omenirea și Ro­
mînii au trăit așa după cum el și i-a închipuit
iar nu după cum ei au trăit în realitate. Min­
tea lui Eminescu a fost incapabilă de a înțe­
lege vreodată un adevăr
' care nu ar fi intrat
în sistemul credințelor sale, care nu i-ar fi
dilat o manie a lui, fie filozofică, fie istorică.
Mai departe, Eminescu ne vorbește de case
cu acoperămînt țuguiet, de cavaleri purtînd
căciulă țurcănească — amintire a costumului
de pe portretul lui Mihai Viteazul — învălițî
în mantale, lucru care ne provoacă rîsul nos­
tru al cunoscătorilor în istorie, și vă puteți în­
chipui ce mai cunoscători eram chiar noi.
Eminescu continuă, continui, în mijlocul u-
nei mari plictiseli. Călugărul Dan se uită la
umbra sa, umbra se transformă într’o fată.
Maria r un dialog drăgostos urmează între dîn-
șii. Dan vede clar cum ființa lui se desparte
într’o parte eternă și una trecătoare, brațele
lui încep a pieri in aer, și cu toate acestea ele
capătă puteri uriașe. De odată călugărului
 AMINTIRI DELA „.HjNIMëA" 71

Dan îi vine plăcerea să știe și să afle toate, în

sfîrșit îi vine gustul să devie chiar însuși Dum­
nezeu, și atunci se întreabă: Oare fără s’o știu
nu sínt însuși Dumne... In acea secundă, totul
se prăbuși împrejurul lui, ca în Ce poate fi va
fi al d-lui Bodnărescu.
Dionis, căci Dan dispăruse odată cu prăbu­
șirea, deschide ochii.
Visase ? Nu.
Era Dan și visase că-i Dionis ? Iar nu. Ce
fusese ? Ruben era j idanul anticvar Riven,
delà care cumpărase cartea de astrologie;
umbra fusese portretul cu ochi albaștri; însă
nu visase. Dionis conform migrațiunUor sufle­
telor, probabil că trăise în trupul lui Dan că­
lugărul, în timpul lui Alexandru cel Bun, prin
urmare sub o emoțiune puternică și printr’un
fel de luciditate retrospectivă și-a adus aminte
de traiul lui, acum 400 de ani în urmă...
Păcat că nu-și adusese aminte și de felul
cum erau casele făcute în timpul lui Alexan­
dru cel Bun; aceasta ar fi fost mai interesant.
Necontestat că Sărmanul Dionis are o con-
cepțiune puternică și că este eșit dintr’un cap
numai ca acela al lui Eminescu, dar e numai
concepțiune. Ca nuvelă, adică ca descriere, ca
intrare în detaliu, ca punere în relief de ca­
ractere, ca viață trăitoare, ea este slabă de tot.
Se vede de departe că Eminescu nu mistuise
bine ceia ce citise și că nu izbutise să dea Săr­
manului Dionis măcar caracterul unei nuvele
fantastice.
Citirea durase lung timp. A trebuit să luăm
ceaiul pe la douăsprezece jumătate.
Nu-mi aduc aminte bine critica d-lui Maio­
rescu asupra nuvelei, dar știu că a făcut o cri­
tică. Cît despre ceilalți, era unanim admis că.
72 GH. PASXJ

aparte teoria metempsihozei, nuvela era de o

extravaganță neiertată.
D. lacob Negruzzi repeta necontenit:
— Ce-au să zică cititorii Convorbirilor ?
Asta nu l-a împiedicat însă să ia din mîinUe
lui Eminescu manuscriptul și să-1 pue în bu­
zunar.
Eminescu nu a discutat cu noi, rămăsese is­
tovit după citire, se vedea că, citind nuvela,
trăise viața sărmanului Dionis și avea aerul
că chiar la Junimea nu era în elementul lui,
părîndu-i rău că nu s’a născut aievea în tim­
pul bătrînului Alexandru cel Bun.
Ne-am despărțit tîrziu. Grupuri, grupuri,
am continuat discuția asupra Sărmanului Di­
onis-
Eminescu s’a separat de vreme de noi, du-
cîndu-se singur. Rar mergea în tovărășia noa­
stră, mai ales tovărășia mea nu-i plăcea, din
cauza spiritului meu zeflemist. Eminescu era
și el în momentele lui bune vorbăreț și glumeț,
deși întotdeauna cu o umbră de melancolie,
însă nu admitea glumă asupra credințelor și
convingerilor sale. Și fiindcă tocmai acele cre­
dinți și convingeri puneau în mișcare verva
mea, de aceia mă evita, cu toate că reciproc
ne stimam. Niciodată n’am avut vreo discuție
displăcută cu dînsul, și cînd era bine dispus
chiar consimțea să ia o consumație cu noi.
Dar nu pot spune acelaș lucru și despre al­
ții. Eminescu trata cu mare asprime pe mulți
din Junimea, iar cuvîntul de proști și igno­
ranți era la fiecare pas pe buzele sale. Toată
lumea însă îl menaja.
Nu știu, dar parcă era o presimțire în noi
toți că o mare nenorocire era să i se întîmple.
(76—83)
 AMINTIHI DELA „JI'MMEA" 73

Ion Creangă. Prin 1874—^1875 vedem într’o

seară că un nou venit se află la Junimea.
Noul venit era scurt, gros și gras, cu figura
congestionată, purtînd cu stîngăcie hainele ci­
vile.
Era Creangă.
La fiecare cinci minute își ștergea sudoarea
de pe frunte cu o batistă mare, colorată.
Cine era Creangă? In istorisirile lui își spu­
ne copilăria. Să-i fac eu, pe cît mi-adu amin­
te, biografia, așa cum l-am cunoscut.
Intîia dată cînd l-am văzut pe Creangă,
era diacon la o biserică oarecare. Pe atunci
preoții făceau multă politică; printre aceștia,
diaconul Creangă excela, era pasionat de în­
trunirile publice, pe care nu numai că le frec­
venta, dar în care lua mai totdeauna cuvîntul
cu mare succes.
Vorbea frumos. înzestrat cu o vie inteligen­
ță, țăranul Creangă nu-și pierduse, prin mo­
destele studii de seminar ce făcuse, limbajul
viu, colorat și plin de imagini, popular. Acest
fond, hrănit la fiecare pas cu anecdote, amin­
tiri, învățăminte din bătrîni, făcea din Crean­
gă un orator de tribună adevărat original și
foarte gustat.
Manierele și limbajul său liber displăceau
autorității bisericești superioare. După ce în
curs de mai mulți ani a avut diferite încurcă­
turi cu Mitropolia, aplicîndu-i-se diferite pe­
depse disciplinare, oprindu-1 de a sluji, etc..
Creangă luă o hotărîre extremă: să se despo-
pească.
Și într’o bună dimineață întîlnesc pe Crean­
gă îmbrăcat în civil. Despopirea lui Creangă
a produs un scandal enorm la Iași — și în a-
devăr era de ce — în cercurile cunoscute.
 Ti GH. PAl^V

Știți că este chiar un proverb că „i s’a dus ve­

stea ca de popă tuns”. Mahalalele strigau la
scandal, tagma bisericească ridică mîinile în
sus. Creangă, pe lîngă diacon, era și profesor
la o școală primară. Iată-1 pe bietul Creangă
amenințat să-și piardă și catedra, considerîn-
du-se despopirea ca un fapt imoral.
Dar Creangă avea un protector, pe d. Maio­
rescu. Creangă era un fanatic al aceluia. Dia­
con, el făcuse școala normală de institutori,
pe cînd d. Maiorescu era directorul acelei
școli. Așa se explică legătura lui Creangă cu
Junimea, căci, cu ideile și sentimentele lui.
Junimea trebuia să-i fie mai mult antipatică.
Cu mare ce. Creangă își păstră catedra.
Pînă la venirea lui Creangă la Junimea, cu-
-legătorii și povestitorii de povești erau d-nii
Slavici și Pompiliu, amîndoi transilvăneni.
Poveștile lor se resimțeau de această origine;
scrise într’o limbă grea, de multe ori orășe­
nească, poveștile lor trădau un fel de combi­
nații literare care le stricau farmecul.
Marele merit al lui Creangă a fost că el a *
scris poveștile întocmai sau aproape întocmai
cum ele se spun la țară.
Cînd a venit Creangă la Junimea și și-a
citit el singur poveștile, a fost o adevărată săr­
bătoare. Mi se pare că a început seria sa de
povești cu Soacra cu trei nurori.
Toți au început atunci a-1 ruga pe Creangă
să aducă și altele și cît mai curînd. Apoi a ur­
mat seria cu: Capra cu trei iezi, Pungulița cu
doi bani, Dănilă Prepeleac, Moș Nichifor Coț-
caru, etc.
In ce consistă valoarea poveștilor lui Crean­
gă? Și cum reușește Creangă să fie povestito­
rul cel mai apropiat de limba poporului? Căci
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 7»

trebue să admitem că dacă este ceva fermecă­

tor în poveștile lui Creangă, este acel aer de
țară, sunt acele expresii plastice, pentru noi
cu totul dintr’o altă limbă, sunt acele apro­
pouri naive, acel dialog de o sinceritate pri­
mitivă și acele cunoștinți foarte naive și re­
duse ale țăranului.
Cum că Creangă era un om foarte deștept,
foarte ager la minte, nu mai rămîne îndoială;
dar cunoștințele lui nu erau întinse. Creangă a
rămas pînă la moarte țăranul din satul Vînă-
tori de lingă tîrgul Neamțului, și tot ce a învă­
țat și deprins, peste fondul cu care a venit la
oraș, nu s’a prins, nu s’a asimilat cu dînsul.
Afară de cunoștințele căpătate la școala pre-
parandală privitoare la profesiunea de învă­
țător, în colo Creangă a rămas ceia ce fusese.
Aceasta explica succesul ce a avut cu pove­
știle sale. Dacă Creangă devenea un om cult
în sensul nostru, dacă Creangă s’ar fi depăr­
tat de la felul deprinderilor căpătate în copi­
lărie, el ar fi fost un povestitor ca toți surtu-
carii de orașe. Din contra, cultura neputînd
să-1 domineze și să-i schimbe ideile și vorba.
Creangă, care avea în acelaș timp o inteli­
gență vie, a putut să reproducă în limbajul în
care crescuse poveștile pe care le auzise, fără
ca deprinderi noi și limbajul nou să le desfi-
'
gureze.
Un povestitor de povești populare, ca să
reușească, trebue să pună pe un țăran de la
țară să istorisească povestea, iar el să o scrie
cuvînt cu cuvînt; altmintrelea este imposibil
ca un om care gîndește altfel, care vorbește
altfel, să poată să reproducă un limbaj, im­
presii și imagini care nu sínt din fondul cu­
noștințelor sale obicinuite.
 76 GH. PANV

De aici vine artificialitatea celor mai multe

colecții de povești populare. Regretatul Ure­
che, care a scris și povești, este un exemplu
izbitor de cele ce spun.
Creangă n’avea decît să se lase tîrît de su­
venirurile vii și nepieritoare ale vieții sale de
la țară, pentru ca poveștile sale să fie aproape
ca cele ce se ascultă la șezătoare. Dar despre
aceasta voi reveni mai pe larg ceva mai tîrziu.
Creangă și Eminescu. Din cele dintîi zile s’a
stabilit mare prietenie între Creangă și Emi­
nescu sau, mai drept, Eminescu a fost cuprins
deodată de o mare dragoste pentru Creangă.
Eminescu avea, cum am spus, o cultură cu
totul de carte. Cu toate acestea, dacă limbajul
și ideile erau străine, rămăsese însă la dînsul
un fond aproape inconștient de aspirații și de
năzuinți naționale. Creangă a trebuit prin ur­
mare să-1 captiveze imediat, căci el reprezenta
pentru Eminescu tipul romînului simplu, na­
tural, nefalsificat de ideile și cultura mo­
dernă.
Eminescu, ca să poată găsi un tip de Romln
vechi, își plimbase eroul, Sărmanul Dionis,
prin veacul lui Alexandru cel Run, și ca să
poată avea înaintea lui case vechi cu cer-
dacuri largi și cu obiceiuri bătrîne, trebuia să
le inventeze. Creangă, cu tipul său de țăran
îmbrăcat în haine nemțești și cu toate expre­
siile arhaice care-i presărau vorbirea, repet, îi
realiza visul lui Eminescu.
Legătura se stabili astfel, încît pe urmă mai
nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără
Creangă și pe Creangă fără Eminescu; amîn-
doi veneau la Junimea, amîndoi ieșeau delà
Junimea.
 AMINTUU DELA „JVmMEA" 77

Noi ceștilalți ne duceam după Junimea

cîte odată pe la cafenelele cele mai cu vază
ale lașului. Eminescu ne-a urmat uneori, însă
nu cu mare plăcere. îndată ce cunoscu pe
Creangă, el se izolă cu totul de noi, dîndu-se
în societatea aceluia numai.
Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau
oare, zile, nopți întregi?
Ce făceau și unde se duceau, știu. Plecau
amîndoi și se înfundau pe la vreun crîșmar
de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică
prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu
se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum
se crede — căci mulți cred că aceasta ar fi
ruinat sănătatea și a lui Eminescu și a lui
Creangă — nu; ei se puneau să trăiască o
viață simplă și primitivă. Era o plăcere pen­
tru ei să se așeze într’o odaie din fundul unei
crîșme, pe lăviți de lemn, cu brațele rezemate
de o masă murdară, serviți de un băețel naiv.
Ce făceau ei? Drept masă sau dejun, cereau
să le frigă o bucată de pastramă, mai mîn-
cau cîrnați cu usturoi — și vai de lume cum
erau preparați, — ordonau să li se aducă o
cană de vin, de calitatea cum s’ar fi întîm-
plat, și după ce mîncau pastrama, apoi, îna­
intea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea
dacă crîșmarul le da voie. Cînd crîșmarul
vroia să închidă, ei plecau în altă parte a ora­
șului, unde știau că localul stă deschis pînă
în ziuă, și vorbeau, vorbeau, vorbeau, vor­
beau, dar și beau.
Ce vorbeau între ei? Nu știu. Eminescu și
Creangă rar primeau cîte un al treilea în in­
timitatea lor, dar îmi închipui ce trebuiau să
vorbească. Creangă istorisind povești din bă-
trîni și delà țară, Eminescu făcînd teorii me-
78 GH. PANII

tafizice și croind visuri, cum ar trebui să fie

poporul romín. Se înțelegeau, cum se zice, ca
gîsca cu rața; îi uneau aceleaș aspirații.
Cîte odată întrebam pe Eminescu:
— Ce vorbești tu tot timpul cu Creangă?
El zîmbea, și cu acea privire vagă și rătă­
cită, care-i era caracteristică, răspundea în
mod evasiv:
— Vorbim și noi ce ne trece prin minte!...
Și atîta tot.
Cîte odată Creangă și Eminescu dispăreau
cîte trei-patru zile; nu se știa ce au devenit.
In timpul acesta ei ieșeau din oraș pe jos, cu-
tereerau Galata cu tîrgușorul, treceau înspre
bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la
Copou și Aroneanu, dormeau pe o laviță la
vreun ban sau la vreo crîșmă, mîncau ce gă­
seau, și erau fericiți.
Cînd se întorceau, erau de nerecunoscut:
hainele neîngrijite, figurile obosite de veghe­
re, de trudă și puțin de băutură, însă foarte
încîntați de asemenea excursiuni, gata să le
reînoiască a doua zi.
Cîte odată îi mai îndemnam să meargă pe
la crîșmele noastre boerești; mai totdeauna
refuzau.
— Nu, nu mergem, preferăm să ne ducem
la chir Costache, crîșmarul de la Nicolina. Să
vezi ce pastramă minunată are! Cer, adăugă
Creangă, să-mi aducă pe un hîrb de strachină
vreo trei cărbuni și-mi pun eu singur pastra­
ma pe dînșii de se frige. Apoi este băietul
Ghiță, care e un drac și jumătate! Vinu-i cam
turbure și cam acrișor, dar bun. Și stăm de
vorbă pînă’n ziuă. Nu-i așa, Eminescule?
Eminescu, cu figura plină de mulțumire,
zîmbea.
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" 79

Apoi amîndoi plecau ca oamenii cei mai fe­

riciți (lin lume. (139—144)
D. Carp la „Junimea”. Eu ii’am văzut mai
mult de patru ari pe d. Carp la „Junimea”.
D-sa nu era un junimist practicant, se vorbea
la Jiuiimea despre d. Carp, dar d-sa nu se a-
rată, rămînea între culise. Nu așa a fost la în­
temeierea Junimii, pe la 1863. Atunci trio era
format din d-nii Maior eseu. Carp și Pogor. D.
Carp era pe atunci conferențiar obișnuit; e-
rau timpurile eroice.
in epoca prozaică istorică a Junimii, d.
Carp nu se mai arăta decît foarte rar. De ce ?
Nu știu. Toată partea activității d-lui Carp,
pînă cînd intră în ministerul Catargiu, îmi
^ste necunoscută.
Ziceam că din cînd în cînd se vorbea la Ju­
nimea despre d. Carp ca de un membru prin­
cipal, însă notați, pe atunci nu ca de un șef.
Auzeam pe d. Negruzzi vorbind cu d. Pogo"
că văzuse în timpul zilei pe d. Carp. Șeful, a-
devăratul șef, pe atunci, era d. Maiorescu. El
era șeful literar necontestat, dar era desigur
și șeful politic, influența era în jurul d-lui Ma-
îorescu, d. Carp era pe al doilea plan. Mai
mult, d. Maiorescu recunoștea în d. Carp un
om de merit, dar împărțea în mare parte pă­
rerea comună asupra ideilor bizare ale d-lui
Carp. Mi-aduc aminte că odată d. Maiorescu
ne-a vorbit nouă, celor trei Romîni, despre d.
Carp și s’a exprimat cam în felul acesta: „în­
țelegeți bine că Carp are multe merite, însă
frebue să-1 iei cu toate curiozitățile lui”.
Cînd vorbea așa, vorbea ca un superior des­
pre un colaborator.
D. Maiorescu joacă încă mult timp rolul de
«
80 GH. PANU

șef nedefinit, dar șef real. Așa, în ministerul

d-lui Catargiu, d. Maiorescu intră cel dinții.
De sigur că era ceva politic, de care nu-mi
dau seama, între d. Catargiu și d. Carp, care
fusese ministru în cabinetul Manolache Cos-
tache, cel pronumit cloșca cu pui. Mai tîrziu,
pe lingă d. Maiorescu, intră în minister d.
Theodor Rosetti și numai după ce d. Maiores­
cu e nevoit să se retragă, atunci d. Carp îi
urmează la instrucție și-i ia locul ca un soldat
pe al superiorului.
111 adevăr, toată lumea știe că d. Carp, de­
venit ministru, declară cu mare îndrăzneală
la senatul unde d. Maiorescu căpătase votul
de blam, că d-sa este continuatorul operei pre­
decesorului său.
Mult timp situația a rămas nelămurită între
d. Maiorescu și d. Carp, cu privire la șefie.
-Âșa, se știe că cu ocazia revizuirii Constituției
la 1878, d. Maiorescu s’a despărțit de d. Carp.
Mai tîrziu s’a organizat partidul conservator,
mi se jiare pe la 1879, sub șefia d-lui Mano­
lache Costache.
Mult mai tîrziu, d. Alaiorescu a început a a-
precia calitățile eminente de om de stat ale
d-lui Carp, recunoscîndu-I fraucamente de șef.
Cum vedeți, d. Carp s’a impus cu greu șef,
chiar în sinul Junimii, și cît timp Junimea a
păstrat în principal caracterul literar, natural
că șeful trebuia să fie omul cel mai de valoare
pe terenul literar și critic. (144—146)
 Nota veseiă
Corespondența Convorbirilor. Convorbirile
literare pentru prima oară în țară au organi­
zat, la sfîrșitul fasciculei, o corespondență în­
tre redacție și diferiți autori, care-și trimeteau
operele spre publicare. Cel care corespundea
cu toți literații anonimi era și redactorul revi­
stei, adică d. lacob Negruzzi. Aceste corespon­
dențe erau foarte reușite, toată lumea făcea
haz, căci d. lacob Negruzzi, spirit eminamente
satiric, găsea în răspunsurile sale lucruri foar­
te nostime. Corespondența de pe ultima pa­
gină a Convorbirilor era groaza debutanților,
toți cei care trimiseseră manuscriptele lor re-
dacțiunii așteptau să-și vadă soarta la această
rubrică. Și durere! Pe lîngă că manuscriptele
lor erau refuzate, apoi d. Negruzzi îi și morti­
fica prin răspunsuri sarcastice.
Erau și ridicole cele mai multe din lucră­
rile literare sau poetice ce se trimeteau la
Convorbiri. Astăzi nivelul general e mult mai
ridicat.
Să dau cîteva exemple:
Un student din Transilvania trimete o poe­
zie intitulată Euterpa giocîndu-se. Iată cum
începea această bucată poetică;
Mă duceam odinioară
La a mea dulce pipină
Și voiam să-i oferesc
O frumoasă amorină.
82 GU. PAIJV

D. lacob Negruzzi îi răspunde în corespon­

dență următoarele:
„Fiica lui Zeus și a Mnemosynei, chiar gio-
cîndu-se, nu poate face asemenea versuri”.
Un alt poet îi trimete o lucrare intitulată:
Odă la natură. Era o elucubrație deplorabilă:
D. lacob Negruzzi îi răspunde:
M voit să ciuli natura
Și te-aî dus, te-ai dus de-a dura.
(132—133)
Dosarul Junimii. Dacă Ia început în Juni-
mea nu se făcea politică pe față, însă deghizat
s’a făcut. De aceia ân această chestie este foar­
te greu a mă pronunța precis și în scurte cu­
vinte. Ar fi mai drept să zic că se făcea și nu
se făcea.
Cum se făcea politică în mod deghizat?
Iată cum. Junimea, societate literară și emi­
namente critică, avea datoria să urmărească
scrierile ce apăreau, fie pe calea jurnalismu­
lui, fie acele din reviste. Oameni culți și inte-
ligenți, cum erau d-nii Maiorescu, Pogor,
Carp, I. Negruzzi, Theodor Rosetti, nu se pu­
teau împiedeca să nu fie izbiți, în ceiace se
publica, de o mulțime de prostii, exagerări,
idei baroce, exprimate într’un stil ridicol de
înflorit sau extravagant. Acele scrisori nu se
raportau totdeauna la chestii literare, ci cele
mai multe la politică.
Să relevezi asemenea enormități în Con­
vorbiri, nu se putea, politica fiind acolo exclu­
să. Și chiar cînd acele scrieri erau cu carac­
ter literar, Junime,a credea că nu e de demni­
tatea unei reviste ca Convorbirile să releveze
în ea toate nimicurile și să pună în vază au-
 AMlNTlRt DELA „JUNIMEA” 83

tori obscuri, făcîndu-le onoarea de a-i ridicu­

liza.
De aceia se găsise un mijloc de a împăca
lucrurile. Convorbirile rămîneau revista seri­
oasă și critică în mișcările literare și științi­
fice a lucrărilor mai însemnate din țară; pen­
tru extravaganțele politice însă, sau chiar li­
terare, de un gen inferior, s’a întocmit Dosarul
Junimii.
Nu știu cine a avut ideia înființării Dosaru­
lui-, eu cînd am venit la 1872 l-am găsit deja
înființat și chiar voluminos. ProhabU că el a
fost deschis odată cu Convorbirile, sau poate
chiai’ mai înainte.
In ce consista acel Dosar? Era un album
mare și voluminos, de culoare roșie, pe ale că­
rui pagini albe se lipeau tăieturi din gazete
cotidiane sau chiar din reviste, cînd scrierea
se preta ridicolului, fie prin prostia ideii, fie
prin exagerarea formei sau lipsa de cunoș­
tință a limbii. Cu această ocazie se făcea po­
litică deghizată, iar Junimea își arăta chiar
părerile ei în politică.
In adevăr, mai toate bucățile aduse pentru
a se lipi în Dosar erau luate din scrierile ad­
versarilor, adică ale liberalilor. Este drept că
liberalismul pe atunci, cu forma nouă consti­
tuțională, cu libertatea tribunei, a presei, a în­
trunirilor, oferea multe ocazii. Novici în ma-
niarea acestor libertăți, precum și în exercita­
rea formelor constituționale, liberalii și în
special fracționiștii din Iași se dedau la o a-
devărată orgie cîte o dată, de cuvinte bombas­
tice, de fraze fără înțeles, de exprimări de
sentimente exagerate, într’o limbă înflăcărată.
Junimiștii, spirite sobre și măsurate, lipsiți de
orice avînt mare sentimental, eminamente cri-
84 (UI. PANÜ

tici, găseau materie de ridicol în toată această

manifestare exuberantă; și o făceau cu plă­
cere, cu atît mai mult cu cit politicește ei erau
contra formei parlamentare și a instituțiilor
care produceau asemenea ridicularități. Căci
vădit că j unimiștii erau contra instituțiilor ce
se introduseseră de curînd. nu fățiș totdeauna,
dar în forul lor interior desigur; și nu numai
în forul lor interior, dar ohiar și la Junimea,
care era o societate, ca să zic așa, publică.
(Entre qui veut, reste qui peut.)
Principalii junimiști mergeau chiar mai de­
parte; ei gîndeau, și de multe ori spuneau că
instituțiile parlamentare nu pot produce alt­
ceva mai serios decît ceia ce ei lipeau la Do­
sarul Junimii. Cu nedreptatea caracteristică
spiritelor celor mai distinse, cînd sínt în joc
idei adverse, ei credeau că din regimul parla­
mentar nu pot ieși decît fraze deșerte, decla­
mații ridicole.
Iată de ce Dosarul Junimii se îngroșa în fie­
care an cu extracte din ziarele liberale. Dosa­
rul Junimii era oarecum gazeta săptămînală
a societății, gazetă care era citită numai de
membrii Junimii', hazul se făcea în familie.
Amatorul cel mai înfocat al Dosarului Ju­
nimii, cred că ghiciți cine era: d. Pogor. Acest
bărbat delicat și simțitor la tot ce era exagerat
și umflat făcea mare haz de asemenea colec­
ție, el chiar era depozitarul Dosarului. Cola­
boratorii, adică cei ce aduceau bucățile de li­
pit erau întreaga Junime; fiecare membru a-
ducea cîte ceva, decît nu de aceiaș calitate:
nu se puneau în Dosarul Junimii prostiile
fără haz, simplele prostii sau insanități ordi­
nare. De aceia cei care se ocupau cu găsirea
bucăților pentru Dosar trebuiau să aibă și ei
miros și gust literar.
 AM/NTIRl DELA „JUNIMEA” 85

Cînd d. Pogor găsea cîte ceva, și găsea cîte

ceva bun, sau cînd i se aducea ceva bun, era
o adevărată sărbătoare pentru dînsul, făcea
un haz de nedescris, lua tăietura din gazetă
cu mare precauțiune, deschidea albumul înce­
tișor, pe urmă cu penelul și guma ungea fru­
mușel pagina albă, pe care cu mare precau-
țiune lipea prețiosul document. Apoi îl mai
citea odată, rîdea cu hohote, se învîrtea prin
casă și de bucurie, ne mai știind ce să facă,
lua o pernă și o arunca în capul d-lui Nicu
Gane, strigîndu-i:
— Tu, Drăgănescule, nu înțelegi ce nostim
este acest lucru!...
Erau vînători iscusiți pentru furnizarea Do­
sarului. Cel mai fin desigur că era d. Grigore
Buicliu; el aducea bucățile cele mai nostime,
alegerea lui era totdeauna sigură și vînatul ce
aducea totdeauna primit.
Nu acelaș lucru se întîmpla și cu alții. Ca­
racuda și ea se încerca să aducă bucăți pentru
Dosar dar nu reușea, căci nimerea lucruri ne­
sărate și nepipărate, prostii de acele care nu
te fac să rîzi — și la Junimea, cu drept cu-
vînt, după rîsul mai mare sau mic ce provoca
o bucată, se hotăra dacă merita sau nu me­
rita a fi pusă la Dosar.
Un membru asiduu în colecționarea acea­
sta era Vasile Tasu, dar n’avea niciodată no­
roc, mai toate bucățile lui erau refuzate.
— Paul, faul, strigau toți din toate părțile.
Iar bietul Tasu se înroșea pînă’n vîrful ure-
cliilor și punea ziarul în buzunar.
Și-mi explic de ce. II vedeam în cursul săp-
tămînii pe Tasu ocupîndu-se în orele lui libere
numai cu căutarea de prostii pentru Dosar, și
toată lumea știe ce se întîmplă în asemenea
8î; G’i. PASU

cazuri; cînd cauți într’adins o prostie, ți se

pare că o găsești la fiecare pas, pierzi sponta­
neitatea, pe care spiritul trebue s’o păstreze
pentru a putea fi izbit cu succes de un ridicol
deosebit.
In aducerea de bucăți pentru Dosar, fiecare
își arăta temperamentul. Așa, cînd Junimea
era la d. Pogor, îndată ce-1 vedeam în ușa sa­
lonului rîzînd, și dînd din picioare, de pe scări
înțelegeam că a găsit ceva nostim pentru Do­
sar. De altmintrelea, chiar dacă n’am fi înțe­
les, d. Pogor se grăbea să ne-o spună, nu pu­
tea să tacă, nici să aibă răbdare măcar cîteva
minute. Era Pogor, în toată întregimea Iui.
D. Negruzzi proceda altfel. D-sa venea, își
descărca Carul cu minciunile, fără să amin­
tească nimic de Dosar. începea apoi o anec­
dotă politică și încetul cu încetul venea la ex­
tractul pe care-1 scotea apoi din buzunar. A-
ceste precauțiuni erau luate în vederea vre­
unui eșec, mai ales că era veșnic pîndit de d.
Pogor, cu verva Iui îndrăcită. Apoi d. Ne­
gruzzi mai avea un gen comic de citit, care
făcea bucata mai ridicolă încă, așa că ea era
primită, chiar cînd nu era de prima calitate.
Cu d. Maiorescu era lucru mai interesant,
căci și d. Maiorescu aducea multe lucruri pen­
tru JJosar. După ce intra în salon și se așeza
pe scaun, zicea:
— Ei, ei, unde e Dosarul? Am ceva.
D. Pogor, vesel, se repezea în bibliotecă și-I
aducea triumfal. Atunci d. Maiorescu, cu o
mare gravitate și seriozitate, scotea jurnalul
în care era însemnată cu creion verde partea
încriminată. Apoi citea. Dacă bucata era în­
flăcărată, o citea serios, bufnind din cînd în
cînd de rîs. Efeclul era irezistibil. D. Pogor
 AMINTIEI DELA „JUNIMEA” 87

se repezea de-și aducea pensonul și guma, și

o nouă capodoperă venea să se adauge la cele­
lalte capodopere ale Do&arului.
La asemenea ocazie, se răsfoia din nou Do­
sarul, citindu-se bucățile care provocau mai
mult haz. Dintre acele bucăți, mi-aduc aminte
că Junimea făcea mare haz de o proclamație
a lui Dumitru Brătianu către locuitorii Capi­
talei, în calitate de primar — mi se pare —
cu ocazia venirii, cred, a domnitorului Carol.
Contribuitorii cei mai obișnuiți ai Dosaru­
lui erau d-nii Misail și Aricescu.
Din Iași, fracționiștii cu frații Tăcu, Lateș,
aveau și ei locul lor rezervat.
Poeții din Transilvania nu erau, de aseme­
nea, cruțați. Apoi urmau o serie de lucrări a-
nonime, foarte prețioase din punct de vedere
al Dosarului. (249—254)
Mici tradiții. Junimea, societate eminamente
de tradiție în apucăturile ei, avea mai multe
cuvinte și apropouri, care se întrebuințau în
anume cazuri, ori de cîte ori acele cazuri se
iveau. Să vorbesc de cîteva din ele.
Motto este bun. — Ce însemna aceasta?
Știți că mulți autori au obiceiul de a pune un
motto înainte de a începe, adică a cita o frază
sau un vers din alt autor. Odată d. Șerbănes-
cu, poetul, trimete o poezie: Primăvara, care
avea de motto următoarele:
O primavera, giovenlu delVatiiio,
O gîoveniu, primavera della vital...
METASTASIO
Poezia:
Vine, vine primăvara
era slabă. După ce i se dă lectură, d. Negruzzi
zice:
«8 GH. PANV

— Ei, cum o găsiți?

Tăcere.
După cîteva secunde, d. Pogor, cu foarte
mare gravitate, rostește cuvintele: Motto este
bun.
0 mare ilaritate izbucnește, poezia era ju­
decată și condamnată.
De atunci, de cîte ori o lucrare era slabă și
se întîmpla să aibă și un motto, totdeauna
singura critică care i se aducea consista în a
se spune: motto este bun!
Din această cauză, colaboratorii care erau
și membri ai societății se păzeau ca de foc să
puie la lucrările lor vreun motto oarecare.
Faul. — Societatea Junimea, cu spirit emi­
namente la început german, nu putea să nu
aibă în vocabularul ei un cuvînt german dc
întrebuințare zilnică.
Cuvîntul faul era întrebuințat de cîte ori o
lucrare în genere, o poezie sau altceva, era
slabă, greoaie sau de rău gust. Abia se înce­
pea citirea ei și îndată auzeai din mai multe
părți: faul, faul, faul.
Lucrarea era condamnată și nici chiar nu
se mai citea pînă la urmă.
Anecdota primează, și porco. — Junimea
era o societate foarte nedisciplinată — am
mai spus-o. Fiecare vorbea cînd credea de cu­
viință. Cînd însă se citea vreo lucrare, atunci
se stabilea tăcere și se păstra pînă la urmă.
Dar cînd lucrarea oare se citea era prea
lungă, se înțelege că răbdarea membrilor era
pusă la o mare încercare, toți fiind deprinși
a-și exprima la moment părerea sau de a
schimba glume. Cum să se împace deci aceste
două necesități: necesitatea de a păstra tăcere,
timp de exemplu de o oră sau mai bine, cu
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" 89

necesitatea impulsivă a membrilor de a între­

rupe această tăcere prea îndelungată?
După multe întreruperi intempestive în
cursul citirii, chemări la ordine și țîstuituri,
s’a constat că este imposibil să nu se permită
un mic repaus recreativ, un fel de supapă de
siguranță, fără de oare atenția auditorului nu
mai putea fi încordată. Și atunci s’a admis că
se poate face o pauză mică în mijlocul citirii,
numai pentru un singur gen de pauză, anume
numai pentru istorisirea unei anecdote a-
propo de lucrarea care se citea. Această tole­
ranță s’a consacrat prin cuvintele anecdota
primează.
Bunăoară se citea odată o traducere din nu
mai știu ce autor, unde era vorba de un pes­
car.
Deodată Lambrior strigă : anecdota pri­
mează.
Imediat lectura se întrerupe și atunci Lam­
brior spune următoarea anecdotă:
Un pescar fu ademenit de o fată, în cît se
înamoră strașnic de ea. Intr’o zi plecînd după
pește, fata îl rugă să meargă și ea să-i dea și
ei o plasă ca să prindă și ea pește; atunci pes­
carul îi zise: „Ce pește vrei să mai prinzi, cînd
ai prins pe pescar ?”
Cel mai tare în anecdote era de sigur d. Ne­
gruzzi, care spunea cîte două anecdote de
multe ori, în mijlocul citirii aceleiaș lucrări.
Insă și aici era o chestie delicată. Dacă anec­
dota reușea, întrerupătorul era iertat, cînd
însă anecdota era proastă, atunci protestări
energice se ridicau cu: faul, faiil! din toate,
părțile.
De la anecdota unuia îi venea gust și altuia
să spună o anecdotă. Așa că nu s’ar mai fi
90 GH. PANU

terminat cu anecdotele, dar mai cu seamă cu

citirea poeziei.
Atunci intervenea d. Negruzzi sau d. Pogor,
si, adresîndu-se cititorului, îi zicea:
-- Porco, porco!
Ce însemna aceasta ? Aceasta însemna să se
continue citirea, porco era o degenerare a cu-
vîntului latinesc porro. (ÎS.*!—135)
 Prelegerile Junimii
Eram de vreo 8 luni la Junimea, cînd d.
Jacques Negruzzi într’o seară ne spune:
— Știți că trebue să ne gîndim pentru pre­
legerile din lanuar viitor.
Era prin Decembrie 1872.
Domnul Negruzzi avea grija tuturor chesti­
ilor care priveau Junimea, el se gîndea la a-
niversările Junimii, el la prelegerile populare,
el la totul.
— Vrea să zică, strigă d. Pogor, trebue să ne
gîndim la subiect, și cu mîna făcu la frunte
semnul de cugetare.
— Dați-mi voie, domnilor, zice Alexandru
Xenopol, chestia prealabilă: va fi și anul aces­
ta unitate de subiect, sau fiecare conferențiar
își va alege subiectul preferit ?
— Unitate de subiect, strigă d-nii Pogor,
Negruzzi.
— Varietate de subiect, replică Xenopol,
I.ambrior și cu mine.
Se începe o discuție inevitabilă în fiecare
an, care se termina totdeauna prin prevalarea
ideii de unitate de subiect.
De ce ? Mai întîi fiindcă pentru această
ideie era d. Maiorescu; al doilea fiindcă ma­
joritatea membrilor Junimii era dintre aceia
care nu țineau conferințe. Și fiindcă nu țineau
conferințe, le plăcea mai bine unitatea de su-
92 GH. PANII

biect, ei neavînd să sufere de ea, sarcina fiind

a conferențiarilor.
Din contra, membrii conferențiari de mîna
a doua, cărora li se impuneau subiectele, nu
erau de loc mulțumiți să fie puși sub teascul
unității de subiect care le lua inițiativa indi­
viduală și-i făcea să țină o conferință despre
un subiect pe care de multe ori trebuiau să-l
prepare ad-hoc. Iată de ce Alexandru Xeno-
pol era totdeauna contra, iar noi, Lambrior și
cu mine, veniți de cu rin d , ne uniserăm cu
ideia lui Xenopol.
Domnul Maiorescu ia cuvîntul;
— Unitatea subiectului trebue menținută, ea
este folositoare pentru public, căci i se pre­
zintă într’un sistem bien coordonat un ciclu în
care aceiaș ideie reapare sub multiplele forme
ale activității omenești, imprimînd creerului
noțiuni exacte asupra fenomenelor sociale,
morale și fizice dintr’o direcție dată.
Pontiful vorbise.
— Vrea să zică, domnilor, să ne gîndim pînă
săptămîna viitoare fiecare la cîte un subiect,
repetă d. Pogor, și ședința fu ridicată.
Vinerea următoare. Junimea era în com­
plect. Totdeauna ședințele în care se fixau
subiectele prelegerilor populare erau intere­
sante.
In cursul săptămînii încercasem să mă po­
desc și eu la vreun subiect de prelegeri; com­
binasem mai multe teme pe cicluri luate din
istorie sau din literatură, dar pe urmă m’am
gîndit că asemenea cicluri nu vor fi primite
în Junimea, din cauză că nu erau destui spe­
cialiști, fie pentru tratarea chestiunilor de is-
rie, fie pentru tratarea chestiunilor de litera-
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" 9»

tura lumii. Am renunțat la el și m'am dus la

Junimea să aud propunerile celorlalți.
Propunerea subiectelor era totdeauna înto­
vărășită de scene foarte hazlii. Te trezeai că
vine cîte unul cu subiecte așa de curioase, în
cît întreaga societate sau protesta, sau izbuc­
nea în rîsete. Așa, nu știu cine a propus de su­
biect: Piscurile înalte ale pămîntului și marii
ghețari.
D. Maiorescu a propus ceva de care nu-mi
aduc aminte. Lucrurile se încurcau rău, și se
prevedea că nu vom putea ajunge la un re­
zultat satisfăcător cînd d. Pogor strigă :
— D-lor, am găsit. Subiectul va fi: Omul .și
natura.
Se face tăcere.
— Bine, bine. Omul și natura, zice d. Ne­
gruzzi, dar cum, dar ce? Omul și natura e
vag.
— Nu înțelegi, gogomanule, ripostează a-
tunci d. Pogor, lupta omului cu natura.
— Atunci, adaugă d. Nicu Ganea, titlul să
fie: Lupta omului cu natura.
— Ganea ista va fi totdeauna un burghez,
replică d. Pogor. Nu înțelegi, omule, că lupta
omului cu natura ar fi burghezesc, ceva de
băcălie, pe cînd omul și natura e ceva mai
înalt, mai literar.
Un mic parentez. Din cauza spiritului său
așezat, d. Nicu Ganea era numit Drăgănescu.
Drăgănescu era un bacal romín din Iași.
De aceia cînd intra d. Nicu Ganea la Juni­
mea, d. Pogoi’ uitîndu-se la dînsul striga:
— Icre moi sínt?
— Este, răspundeam noi.
închid parentezul.
D. Maiorescu găsi propunerea d-lui Pogor
 GH. PANU

de omul și natura bună și subiectul pentru

prelegerile viitoare fu adoptat.
D. Negruzzi, care totdeauna se înțepa cu d.
Pogor, făcu reflecția;
— Subiectul e bun, trebue să fi citit Pogor
o carte bună.
— Am citit pe Darwin, gogomanule.
— Atunci lucrul se explică.
Oarecare detaliuri. Pe atunci Junim&a și
noi cîțiva în special eram sub imperiul citirii
a patru autori: Herbert Spencer, Darwin,
Drapper și Bukle. Iar eu în special mai aveam
și pe Auguste Comte, al căruia adept filozofic
mă declarasem. Consideram pe Spencer infe­
rior lui Auguste Comte și făceam mare haz de
osteneala zadarnică ce-și dădea Spencer ca să
dovedească că el nu a luat nimic de la Augu­
ste Comte și că clasificația științelor făcută de
dînsul se deosebește de clasificația lui Auguste
Comte. Bukle și Drapper ne făcuseră să între­
vedem oarecare legi fatale ale desvoltării o-
menirii.
Despre Originea speciei a lui Darwin și re­
voluția pe care a făcut-o în ideia de dezvol­
tare fizică a omului nu mai vorbesc, lucrurile
fiind cunoscute.
— Pogor are cuvîntul ca să explice subiec­
tul, zise d. Maiorescu.
D. Pogor se îngălbeni și vocea începu a-i
tremura, căci această particularitate o avea—
am mai spus-o deja — ca să se emoționeze în­
dată ce trebuia să vorbească, ascultat de câți­
va oameni.
— Ideia mea este următoarea: Omul a fost
la început un animal ca toate animalele, prin
urmare a trebuit să aibă o mare luptă cu na­
tura ca să ajungă ceia ce este. Cred că în a-
 AMNTIRl DELA „JVUIAIEA”

ceste prelegeri trebue fiecare să se ocupe de

de una din victoriile sau descoperirile omului,
care l-au ajutat să ajungă unde este. Prin ur­
mare este vorba de primele descoperiri ale o-
mului.
— Care, întreabă unul.
— Apoi, focul, de exemplu.
— Arma de silex, adaugă altul.
Se încinse o discuție generală, fiecare pro-
punînd cîte o descoperire din timpurile primi­
tive ale omului.
La urmă căzurăm de acord asupra urmă­
toarelor subiecte: Focul, arma și unealta, lun­
trea, plugul și locuința. Erau puține. Mai a-
daugă la acestea Privirea teoretică cu care se
începeau prelegerile, care era făcută totdea­
una de d. Maiorescu, făceau în totul șase pre­
legeri. Aceste subiecte fiind, foarte speciale,
nu atrăgeau pe nimenea. După discuție se mai
adause încă trei: scrierea, arta, morala și ști­
ința fu propusă de d. Maiorescu ca concluzie
la seria prelegerilor.
Vine rîndul să se designeze conferențiarii.
Toată lumea fugea de subiectele focul, arma
primitivă, luntrea .și locuința. Ștefan Vîrgo-
licî, care nu era un obicinuit conferențiar, se
grăbi să ia scrierea. D. Pogor, care propusese
cu toate acestea subiectul, își alese arta. Noi
cu toții protestarăm, căci arta nu arată lupta
cu natura, ci din contra o imitație a naturii.
D. Maiorescu — cum am spus, — își luă mo­
rala și știința sub care putea să spună orice.
In lipsă de altceva, d. Negruzzi luă plugul. Ră­
măseseră deci cele patru subiecte pe care nu
le luase nimeni. D. Maiorescu, uitîndu-se la
noi, zice:
— Ei, ei, cine ia focul, arma, corabia (pea-
 96 GH. PANU

tru a îndemna pe amatori, d. Maiorescu pre­

făcuse luntrea în corabie), locuința?
~ Eu iau focul, se hotărî d. Xenopol, care
era omul de bună-voință și gata de a lua orice
subiect ce i se oferea.
—D-le Lambrior, d-le Panu, nu luați vreo
conferință? Junimea trebue să prezinte în fie­
care an debutanți, trebue să debutați.
Lambrior se scărpină puțin îh cap — căci
avea acest obicei — eu stăteam pe gînduri.
— Dacă e nvoie, iau eu arma, zice Lam­
brior.
— Ce să fac, am zis, trebue să iau și eu a-
tunci corabia.
Rămînea locuința. Pentru locuință nu mai
erau amatori, toți insistară pe lîngă d. Burlă
să o ia el; acesta refuza; i se dădură tot felul
de motive pentru a-1 decide s’o primească.
— Tu ești filolog, i-ani zis, și limba sans­
crită are să te ajute foarte mult după etimo-
lofgia cuvîntului primitiv de locuință, ca să
găsești ceva de spus.
D. Burlă primi, dai’ fără chef, dovadă că
nici nu ținu conferința, pe care tot omul de
bună-voință, pentru asemenea treburi, d. Xe­
nopol, o ținu în locu-i. (111—116)
Formalismul prelegerilor populare. Erau
lucruri sacramentale de la care un conferen­
țiar nu trebuia să se abată, chiar în întocmi­
rea conferinței sale. Așa, în orice prelegere o-
ratorul trebuie să întrebuințeze două compa­
rații mari și frumoase. Oratorul trebuia să o
lanseze pe cea dintîi cum intra în subiect, pen­
tru a încălzi sala; aceasta în definitiv nu era
absolut indispensabil, dar era bine pentru
cine putea s’o găsească; prelegerea însă tre-

i
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA" 97

buia să sfirșească printr’o comparațiune pusă

în termeni aleși, fără de care nu era prelege­
re. Publicul, deprins cu asemenea procedeuri,
aproape știa momentul în care oratorul are să
lanseze comparația. El aștepta pe orator la a-
cest moment, întocmai cum așteaptă publicul
pe un tenor să lanseze pe do din piept.
Eu trebuia să țin a V-a prelegere. Pînă a-
tunci nu vorbisem încă în public și era să fie
foarte greu, căci tradiția cerea un lucru: ca
oratorul să nu se servească de nici un fel de
note, tradiție maioresciană. Conferențiarul,
după o asemenea concepție, era o ființă mai
presus de toți ceilalți muritori; el trebuia să
apară brusc ca ieșit din pămint înaintea pu­
blicului, ca un fel de Mefistofel. Era îmbră­
cat în mare gală, în deosebire de asistenți, el
n’avea note prin urmare, senin, stăpîn pe dîn-
sul și pe subiect, plutind în regiuni științifice
înalte, el trebuia să lase să curgă cuvintele
din gură fără nici un efort, și, odată cu vor­
bele, valuri de știință, de învățătură și de mă­
rime! Un orator care vorbește după note poate
să fie un avocat, un parlamentar, un profesor;
conferențiarul însă e mai presus de avocat, de
parlamentar, de. profesor; el trebue să se in­
spire de subiectul lui, iar izvorul să curgă, să
curgă.
Acest lucru aducea ca consecvență obliga­
ția pentru oratoi- să știe prelegerea pe de rost.
De cît și acest lucru nu înlătura orice pericol,
căci dacă într’un moment dat uiți șirul, ce
faci? De acest pericol nu au scăpat cîțiva. Am
văzut conferențiari care într’un moment dat
s’au oprit în loc și au sfat două sau trei mi­
nute fără a putea continua, pentru marea con-
7
98 GH. PANU

fuziune a lor și a sălii. La ce se gîndeau în a-

cele momente? La subiect? Nu, ci la fraza cu
care trebuia să continue.
S’au văzut alții, cum a fost d. Theodor Ro-
setti, căruia de la început memoria i-a lipsit și
care, după cîteva minute de trudă sufletească,
n’a putut articula decît vorba „imposibil” și
s’a retras spre marea mirare amestecată cu
compătimire a publicului, iar d. Carp, care
teocmai atunci tradusese pe Macbeth din en­
glezește și care avea traducerea cu sine, s’a
grăbit a citi publicului cîteva scene din Mac­
beth, comentîndu-le.
Mai putea fi un mijloc de preparare și a-
nume: a-iți prepara conferința pe despărțituri
mari și a avea materii de vorbit pentru cel
puțin un ceas și jumătate. Dacă din întîmpla-
re memoria te trăda asupra unei părți, nu fă­
cea nimica, o săreai pur și simplu și treceai
la alta de care-ți aduceai aminte; conferința
se cam simțea ca legătură, dar scăpai de ru­
șine.
In acest mod mi-am preparat conferința
mea, dar și aici era o dificultate. După dog­
mă, conferențiarul trebuia să înceapă just la
două ore și să isprăvească just la trei ore fără
cinci minute, cele cinci minute erau de tole­
ranță. Un orator care ar fi sfîrșit la trei și
cinci era descalificat. Și să se noteze că orato­
rul nu avea voie să pună ceasornicul pe masă.
Cînd oratorul învăța conferința pe de rost,
era ușor să se conformeze dogmei, căci el o
prepara acasă cu ochii pe ceasornic. Și proba­
bil că de aici a provenit fixitatea timpului
conferinței.
Dar cînd oratorul intra în dezvoltări con­
form unei schițe generale? Cum putea el să
 AMINTIRl DELA „JUNIMEA” 99

nu treacă peste o oră sau să ție pînă la trei

fără cinci? Iată dificultatea. Această dificul­
tate o înlătura d. Negruzzi și iată cum:
In Vinerea care preceda prelegerea, el se a-
dresa viitorului conferențiar în următorii ter­
meni:
— Ascultă, să știi că am să stau în picioare,
drept în fața d-tale; d-ta din cînd în cînd să
te uiți Ia mine, mai ales înspre sfîrșitul confe­
rinței și cînd vei vedea că eu mișc din picior
și tușesc încet, să știi că trebue să închei. A-
propo, să nu uiți comparația...
Mai era o tradiție, aceasta, o mărturisesc,
detestabilă. Oratorul nu avea dreptul să aibă
paharul de apă pe masă. Această tradiție ple­
ca din aceiaș idee că conferențiarul este un
om aproape supranatural, el vorbește fără e-
fort, el nu obosește, glasul lui nu slăbește, gît-
lejul nu i se usucă, ca la ceilalți muritori. Și
atunci se întîmpla un lucru, ca pe la sfîrșit
glasul să trădeze pe orator, cum mi s’a întîm-
plat mie la întîia prelegere.
In dimineața Duminicii în care trebuia să
țin prelegerea, eram destul de emoționat, mi
se părea timpul lung pînă la două ore fără un
sfert, căci îmi calculasem că zece minute voi
face pînă la Universitate cu trăsura și cinci
minute înainte de începerea conferinței.
Conferențiarul trebuia să se ducă cu trăsu­
ra, era o regulă absolută, și cu coșul ridicat
dacă se poate, altă regulă. De ce? Pentru ca
să nu vină în contact mai înainte cu publicul
și al doilea pentru ca aparițiunea lui în pu­
blic să fie neașteptată. Dacă s’ar fi putut găsi
un mijloc ca conferențiarul să se scoboare în-
tr’un hîrzob de sus drept în mijlocul sălii și
apoi să dispară pe aceiași cale, odată confe-
100 GH. PANU

rința ținută, de sigur că junimiștii l-ar fi a-

doptat.
Regulasem cu VasUe Tasu să vie cu o trăsu­
ră la unu și trei sferturi la mine spre a mă lua
la Universitate.
Uitasem să spun că cu o zi înainte făcusem
un fel de repetiție generală, adică mă du­
sesem la Universitate, ca să mi se arate pe ce
căi și culoare ascunse trebuia să mă sui pentru
casă nu fiu văzut de public și să ajung în fața
ușii pe care trebuia s’o deschid ca să intru în
sala cea mare. Căci trebue să adaug că era o-
prit ca cineva să întovărășească pe conferen­
țiar în acele culoare destinate numai oratoru­
lui. Oratorul avea dreptul ca pe urmă să pri­
mească un amic, cel mult doi, în ultimul mo­
ment.
Birjarul ridică coșul și mă sui în trăsură cu
Tasu. Deja pe strada Universității ultimii au­
ditori se grăbeau. Ajung la scară, sar repede
din trăsură, intrarea în aulă era pe scara din
stingă, eu dispar ca un vinovat pe culoarele
din dreapta. Cu toată iuțeala ce pun, tot am
fost zărit de vreo cîțiva studenți, lucru pe care
d. Negruzzi mi l-a reproșat toată viața; trebuia
să fac așa ca să nu fiu văzut de nimeni. Ajung
în anticamera aulei, era cabinetul de fizică al
profesorului Miclea. Mă uit pe borta cheiei în
sală și o văd plină, acest lucru mă bucură pe
de o parte, dar pe alta mă cam intimidează.
Aud pe cineva că intră, era d. lacob Negruzzi.
— Ai o sală splendidă, toți așteaptă de la
d-ta un debut frumos.
— Ce debut frumos cu luntrea?
— Ei, ei, repetă d. Negruzzi cu încurajare,
nu mă tem de asta. Acum iată: calculează cît
timp am să fac pînă voi ajunge în sala de
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 101

prelegeri și cînd vei crede că am ajuns, a-

tunci intră.
Și dispăru rîzînd.
Am stat vreo jumătate de minută, deschid
ușa și iată-mă înaintea unui public numeros,
a publicului celui mai elegant și mai cult din
Iași de acum 30 de ani: mare parte din ve­
chea aristocrație și toată lumea frecventa în
toalete splendide conferințele inaugurate de
d. Maiorescu. Erau totdeauna cel puțin 70—80
de dame. Bezedea Grigore Sturza nu lipsea
niciodată, afară de aceasta, magistrați, profe­
sori, etc.
Oratorul trebuia să înceapă prin: „onorat
auditoriu”, inveoțiune a d-lui Maiorescu pen­
tru a înlătura franțuzescul: „doamnele mele,
domnii mei”. (119—124)
Am dispărut pe ușa pe unde intrasem, iar
pe scările întunecoase am întîlnit prieteni,
care veneau să mă feliciteze. M’am scoborît
cu dînșii. Regula era că după conferință ora­
torul putea să rămîie vizibil, putea chiar
schimba oarecare saluturi, dar nu trebuia să
se amestece cu publicul, căci chiar după con­
ferință el trebuia să-și păstreze caracterul de
semi-zeu față cu ceilalți muritori.
De obicei noi, conferențiarii aceștia mai ti­
neri, ne dădeam rendez-vous după conferință
la o cafenea sau berărie, unde și alți prieteni
veneau pentru a schimba ideile.
Particularitatea prelegerilor populare din
1873 a fost că d. Maiorescu a ținut pentru ul­
tima oară prelegerea înainte de a se face mi­
nistru. In adevăr, în anul viitor, în 1874, pre­
legerile populare nu l-au mai avut. Ele au ră­
mas pe socoteala noastră, a celor mai tineri și

j _ _____ i
1(E GH. PANU

mai mititei; veteranii se retrăsese. D-nii Ma-

iorescu și Pogor erau împreună cu d. Ne-
gruzzi vîtiîli pînă în gît în politică. Și, parti­
cularitate curioasă: tocmai în ziua în care d.
Maiorescu ar fi trebuit să țină ultima confe­
rință a anului 1874, ca încheiere a celorlalte
prelegeri, adică la 7 Aprilie, tocmai în acea zi
d-sa a intrat în ministerul Lascar Catargiu.
Și fiindcă este vorba de prelegeri, să vor­
besc și de cele din 1874, care au prezentat un
interes deosebit.
Am spus că vechii junimiști erau absorbiți
de politică. Se prepara încă din 1873 intrarea
d-lui Maiorescu în minister. Dacă nu ar fi fost
d. Pogor — care, deși deputat totuși nu se pa­
siona de politică — n’am fi avut în cursul a-
nului 1873 unde să ne adunăm la Junimea,
căci atît d. Maiorescu cît și d. Negruzzi erau
mai totdeauna la Cameră în București. D. Po­
gor însă nu voia să strice tradiția, de aceia
chiar cînd lipsea din Iași se grăbea ca Vine­
rea să fie înapoi pentru ca Junimea să aibă
unde ținea întrunirea.
Și, apropo de aceasta, să semnalez o tradi­
ție. Tradiția veche-veche era ca ședințele Ja-
nimii să se țină sau la d. Maiorescu sau la d.
Pogor, nici nu era vorba ca să ne întrunim la
alt cineva. Cu timpul, întîmplîndu-se ca a-
mîndoi aceștia să fie împiedicați, d. Negruzzi
a insinuat propunerea îndrăzneață de a se ți­
nea la d-sa Junimea, în lipsa celor doi cori­
fei. Bătrînii junimiști, ca d-nii Buicliu, Naum,
Vîrgolici, etc. primiră cu oarecare răceală a-
ceastă propunere, ei o credeau ca o derogație,
ca o decădere. De ce ? Fiindcă tradiția consa­
crase pe d. Maiorescu și d. Pogor.
Cu toate acestea, fiindcă d. Negruzzi era al
 AMINTIBI DELA „JUNIMEA" 103

treilea corifeu în Junimea, fiindcă era și re­

dactorul Convorbirilor literare, bătrînii se re­
signară a se obișnui cu ideia că Junimea se
poate ținea și la d. Negruzzi. Totuși au fost ju­
nimiști recalcitranți care, cîtva timp, nu au
voit să meargă la d. Negruzzi, preferind să ră-
mînă acasă.
Acestea le repet încă odată ca să se vadă
cum Junimea era o societate în care tradiția și
ceia ce se apucase mai înainte țineau princi­
palul rol.
In 1873 se întîmplă ceva mai grav. De vreo
două ori atît d. Maiorescu cît și d. Pogor, pre­
cum și d. Negruzzi fură reținuți la București,
și atunci o gravă chestiune se ivi, o problemă
de cea mai mare însemnătate: unde să se ți­
nă Junimea ?
D. Nicu Ganea care, ca vechime și ca ierar-
chie, venea al patrulea corifeu al Junimii
propuse ca Junimea să aibă loc la d-sa. O tă­
cere de ghiață fu singurul răspuns la această
îndrăzneață invitație; junimiștii plecară ochii
în jos, luînd o atitudine echivocă.
Un îndrăzneț—acela era totdeauna Alexan­
dru Xenopol — aprobă părerea și întorcîn-
du-se către noi zise :
— Vrea să zică Vinerea viitoare la Nicu
Ganea ?
Nici un răspuns, ci cîteva bîlbîituri neînțe­
lese. Bodnărescu și Eminescu cît pe ce să iz­
bucnească. Ii trăgeam de mînecă pe furiș și le
ziceam să se liniștească.
Ieșirăm în stradă. Atunci indignarea izbuc­
ni în toată puterea ei.
— Cum ? ziceau unii, am ajuns să mergem
la Nicu Ganea ? Am căzut de la Maiorescu și
Pogor la Nicu Ganea ?
104 GH. PANU

— Credeam, strigă Eminescu, că am scobo-

rît ultima treaptă cînd ne-am adunat la Ne­
gruzzi. Iată că din cauza mizerabilei politice
sîntem nevoiți să ajungem la Nicu, mîine-
poimîine poate vom fi obligați să ne adunăm
la Burlă sau la Gheorghiu.
Bodnărescu nu zicea nimic, decît ca o babă
bătrînă clătina din cap și ofta.
— Ce ai, Bodnărescule, îl întrebai.
— Ce să am, nu vezi că se duc tradițiile, nu
vezi că le pierdem ? Maiorescu era o ideie,
Niou Gane nu este o ideie, cum să mergem la
dînsul ? Ne-a părăsit Maiorescu, ce avem să
devenim !
Atunci un complot se urzi în mijlocul stră­
zii, cei mai mulți junimiști se hotărîră ca Vi­
nerea viitoare să nu se ducă la Nicu Ganea,
ca o protestare în contra acestei necalificabile
inovațiuni. Conjurații se împrăștiară, iar în
urma lor se auzea ca un ecou:
— Auzi, Junimea la Nicu Ganea !
— Este un scandal.
— Eu nu mai viu la Junimea.
Sosește Vineri. Noi, Lambrior, Tasu și cu
mine, care nu eram adoratorii tradiției — fi­
indcă eram noi intrați poate — ne duserăm la
d. Nicu Ganea.
Dar vai, rîndurile erau rare de tot, lipsea
Eminescu, lipsea Bodnărescu, lipsea Ștefan
Vîrgolici, lipsea d. Culianu, lipsea d. Naum,
lipsea d. Buicliu, eram numai cîțiva.
Reiau firul povestirii. Cînd sosi timpul ea
să se fixeze prelegerile populare din 1874, a-
tît d. Emincscu cit și d. Pogor lipseau, singur
d. Negruzzi era de față. înțelegeți că noi tine­
rii eram astfel stăpînii situației.
 AMINTIRI DELA „JUNIMEA” 105

— Ei, ce vorbim la universitate anul acesta,

întrebă d. Negruzzi.
— Mai întîi, zic eu, trebue să încetăm cu
subiectele străine și cu absurditatea unității
de subiect. Trebue să luăm subiecte naționale,
iar în ele să domine diversitatea.
Cei doi Romîni, Lambrior și Tasn îmi ve­
niră în ajutor, iar Alexandru Xenopol primi
ca bucurie propunerea.
Vechii junimiști însă, în frunte cu d. Ne­
gruzzi, protestară și ne somară să arătăm opt
subiecte pe tema națională cu privire la cul­
tură și la arte. Mi-aduc aminte că, între alții,
Grigore Buicliu ne persifla agreabil de mania
noastră de naționalism.
— In tot cazul, adause d. Negruzzi, dacă
țineți numai decît la aceasta, căutați o legătu­
ră cît de vagă între subiecte. Insă să știți un
lucru : trebue să găsiți printre dumneavoastră
7-8 conferențiari, căci dintre noi ceștilalți n’a-
vem să putem ținea nimenea prelegere, ne-
cunoscînd lucrurile cu privire la Romîni.
— Aveți șapte conferențiari? ne întrebă un
bătrîn junimist.
— Avem, răspunse Lambrior.
— Numără-i.
— Să vi-i număr, adăugii eu... Este Lam­
brior, este Burlă, este Vîrgolici (acesta făcu
un semn de denegare), este Xenopol, este Ve-
russi, sínt eu...
— Ei și mai cine ?
— Și d. Negruzzi, adăogii eu, pentru Primi­
rea teoretică.
Acest lucru păru că satisface pe d. Negruz­
zi. Deja pentru conferențiarii noi d-sa lua ro­
lul pe care-1 avusese d. Maiorescu. Prelegerea
de Privire teoretică totdeauna fusese făcută
106 GH. PAm

de d. Maiorescu sau de d. Pogor; rîndul d-lui

Negruzzi, sosise, se suia pe treapta cea mai de
sus.
— Haide, fie, zise d. Negruzzi, dar cum să
intitulăm conferințele ?
— Elemente naționale, spusei.
— Bun, subiectul e bun, strigară cu toții în
cor. (121429)
 Ultima ședință
E ultima ședință la care am participat îna­
inte de a pleca în străinătate; era prin Ia­
nuarie.
Totdeauna în această lună se regulau pre­
legerile populare care stereotip aveau o dată
fixă, ele începeau prin Fevruarie, aproape
odată cu postul cel mare, continuau în toate
Duminicile postului și sfîrșeau în Duminica
Floriilor.
Lambrior și cu mine ne sfătuisem ce su­
biect să se trateze la prelegerile populare, căci
nu știam sigur dacă vom pleca la Paris îna­
inte de Paști sau după, și căzusem de acord
asupra unui subiect, dacă voiți banal, dar
care denota preocuparea direcției în care noi
scrisesem în Convorbiri literare.
De aceia, îndată ce s’a deschis discuția asu­
pra prelegerilor, Lambrior a propus ca su­
biect: Diferitele înrîuriri asupra poporului
romín. (II, 377—378)
Dar în anul acela Junimea se redusese ca
oratori în mod simțitor, d. Maiorescu era mi­
nistru. ceilalți membri mai însemnați erau
deputați sau înglodați pînă în gît cu politica.
Lambrior și cu mine plecam în străinătate,
căci ceiace am prevăzut s’a întîmplat, nici
108 GH. PANÜ

Lambrior n’a ținut prelegerea despre influ­

ența fanariotă, nici eu despre cea slavonă. In
ultimul moment am fost înlocuiți prin Burlă
și Vîrgolici,
Deocamdată era întrebarea: cine să ție Pri­
virea teoretică ?
D. Alex. Xenopol, omul care se oferea la
toate sarcinile, zise :
— Dacă credeți, aș putea ține eu Privirea
teoretică.
Era o mare onoare pentru un băiet tînăr,
dar în lipsă de altcineva. Junimea a fost ne­
voită să admită.
Iată cum s’au regulat prelegerile populare
pentru anul al 11-lea de la înființarea lor.
Peste o săptămînă am plecat la Paris.
Plecînd la Paris, la început am ținut cores­
pondență cu mai mulți membri delà Juni­
mea, dar încetul cu încetul corespondența s’a
rărit.
Dealtmintrelea la Paris cu felul meu de a
cerceta și a mă iniția în diferite curente, am
început încetul cu încetul a mă îndepărta de
ideile care formau atmosfera Junimii și la
care cu toate revoltele mele mă adaptasem
puțin cîte puțin. (II, 379—380)
 Note
La pag. 13: Panu vorbește de trei păcăleli ale lui Has-
deu și de una pățită de el. In privința farselor făcute de
Hasdeu, Panu face o confuzie: de fapt e vorba numai de
două farse, a căror relatare este reprodusă in volumul de
față. Cit despre păcăleala suferită de Hasdeu, ea s’ar
putea numi mai curînd greșală: Hasdeu a înțeles greșit
o poerie a lui Alexandri pe care a comentat-o într’un ar­
ticol. Lucrul acesta a fost exploatat de adversarii lui,
care i-au reproșat că nu e în stare să înțeleagă pe Ale­
xandri.
La pag. 17: în privința apelului la capitalurile străine,
să se țină seama că, înainte de 1908, textul a apărut în
„Săptămâna“.
Acuzația de germanomanie adusă Junimii de adversa­
rii ei nu este suficient combătută de Panu. Vezi totuși
ce spune tot el, la pag. 39 din prezentul volum: grupul
,francez“ era mult mal numeros decit cel „german“ la
Junimea. *
La pag. 22: fracționiștii, despre care va mai fi vorba de
mal multe ori, erau membrii unei grup liberal din Iași,
care se intitula, destul de ridicol, „fracțiunea liberă și
independentă“. Maestrul lor era Simion Barnuțiu și
punctul principal asupra căruia erau în conflict cu juni­
miștii, la început, a fost chestiunea tronului: junimiștii
voiau domn străin, iar fracționlșttl domn romín.
La pag. 23: pentru explicația poreclei Drăffâneseu, vezi
pag. 93.
La pag. 23: „manuscriptul cu stenografia" pe care Cer-
nescu nu îndrăznea să-1 scoajtă era o lucrare intitulată
Despre stenografie și necesitatea ei, pe care tînărul Buco­
vinean o scrisese cu cîteva zile mal înainte.
La pag. 38: Cakya-muni este unul din numele indiene
ale lui Buddha.
La pag. 34: La conforbiri literare suna acrostihul, dacă
se înlocuia, așa cum s’a făcut, vestală prin fecioară. Ar
fi fost mai bine dacă Panu ar fi reprodus poezia așa cum
a apărut în Convorbiri, căci s‘ar îi înțeles mai lesne iro­
nia lui Hasdeu privitoare la germanomanie (aluzie la fe­
lul cum pronunță Germanii unele consoane din limbile
latine; f pentru v, etc.).
110 NOTE

La pag. 41: D. A. Sturza a fost prim-ministru, pentru

ultima dată, din 1907 pSnă in 1908.
La pag. 60: Caracudele, cu prezidentul lor, d. Nicu Ga-
nea, este o gre.șală, căci tot Panu n» spune (la pag. 41)
că președintele caracudelor era Miron. Pompiliu. fel
spune, in volumul său, și lacota Negruzzi. Eroarea s‘ar
îndrepta dacă am presupune că lipsește un rinei din vo­
lum. Textul autentic ar fi sunat atunci astfel: caracudele
cu prezidentul lor, Miron Pompiliu, cei opt care nu înțe­
legeau niciodată nimic, eu prezidentul lor, d. Nicu Ga-
nea... Din nefericire, nu ne putem opri la această solu­
ție, de oarece, imediat mai jos, este numărat, printre cel
prezenți, și Miron Pompiliu. De altfel chiar cei opt devin,
în unele pasaje ale lui Panu, cei noMă. Tretoue să credem
prin urmare că și aici este o simplă scăpare din vedere.
La pag. 61: Panu nu-și aduce aminte de ce poezie din
Lamartine era vorba, dar imediat mai jos îl dă numele,
ce e drept, cu ezitare: L’Isolement.
La pag. 64: De sigur că nu greșim afirmînd că Panu
este nedrept față de Sărmanul Dionis al lui Eminescu.
Chiar dacă in concepțiile filozofice ale lui Eminescu
există oarecare confuzie, nu se poate spune însă că Săr-
manul Dionis „a întrecut ca elucubrație filozofică tot ce se
produsese pînă atunci la Junimea". Ar fi interesant dacă
s‘ar putea verifica afirmațiile lui Panu, care pretinde că
ascultătorii aveau „o figură plictisită" pag. 67) și că „E-
minescu continuă, continuă, in mijlocul unei mari plicti­
seli" (pag. 70). Dacă ar fi fost așa, s’ar mai fi publicat
oare nuvela? Maiorescu ar mai fi lăudat-o? Mai curînd
trebue să credem că Panu a atribuit, fără să-și dea sea­
ma, celorlalți membri ai societății ideile lui personale.
La pag. 68: „Călugărul Dan intră in oraș, dar abia pă­
trunse într’o casă împreună cu Ruben..." Aici este o gre-
șală. Transformarea lui Ruben și a casei are loc numai
după ce pleacă Dan. Altfel acesta ar fi văzut că Ruben
e diavolul și ar fi încercat să se scuture de sub influența
lui. Se vedé că Panu citează din memorie.
La pag. 84: Entre qui veut, reste qui peut era deviza
lui Pogor în privința Junmiii. Vezi și ce se spune la pag-
49 din acest volum.
La pag. 85: Pentru cuvîntul faul, vesd explicația ceva
mai departe, la pag. 88.
La pag. 86: Carul cu minciunile era porecla lui lacob
Negruzzi. care avea obiceiul să povestească tot felul de
noutăți înainte de deschiderea ședinței.
 CUPRINSUL
Pag.

Introducere............................................... 7
Starea literaturii române pe la 1870 • • . 11
Direcția nouă. Intiia farsă a d-lui
Hasdeu ...............................................
Intrai ea lui Panu în Junimea...............
A doua farsă a d-lui Hasdeu..................
Grupările din Junimea.............................
Porecle și tipuri.............. ...
Alecsandri la Junimea..................
Eminescu (Sărmanul Dionis) . . .
Ion Creangă....................................
Creangă și Eminescu......................
D. Carp la ,,Junimea“..................
Nota veselă...............................................
Corespondența Convorbirilor . . .
Dosarul Junimii .........
Motto este bun...............................
Faul..................................................
Anecdota primează și porco . . .
Prelegerile Junimii...................................
Formalismul prelegerilor populare .
Ultima ședință..........................................
Note . .........................................................
 In „ Biblioteca Școlară “
Au aparut
1. C. Negruzzi Opere alese

2. Gh. Panu Amintiri delà „Junimea“'din lași

3. M. Eminescu Versuri și Proză

4. Antologia umorului rominesc

Voi. I : I. L. Caragiale, I. A. Bassara-
bescu, I. A. Brătcscu-Voinești, D. D.
Pătrășcanu.

5. Critică literară romînească

Voi. I: I. Heliade Rădulescu, M. Kogâl-
niceanu, T. Maiore.scu, C. Dobrogcaiiu-
Gherea.

Sub tipar
6. G. Coșbuc Antologie

7. Gala Galaction Opere alese

8. Basme romînești

9. Școala ardeleană Voi. I : Scrieri istorice

10. Literatura filozofică: V. Conta, T. Maioreseu.
C. Rădulescu-Motru, A. D. Xenopol

Atelierele „AdevernV*
Prețul