Raportul privind situaţia respectării drepturilor omului în

România în anul 2019

Prima pagină | Ştiri şi evenimente | Raportul privind situaţia respectării drepturilor omului în România în anul 2019
30
Rezumat
România este republică constituţională cu un sistem parlamentar democratic şi
multipartit. Parlamentul bicameral este constituit din Senat şi Camera Deputaţilor, iar
reprezentanţii din ambele camere sunt aleşi prin vot popular. Observatorii au
considerat alegerile prezidenţiale organizate pe 10 şi 24 noiembrie 2019 şi alegerile
parlamentare din 2016 în general libere şi corecte, lipsite de nereguli semnificative.

Ministerul Afacerilor Interne răspunde de Poliţia Română, Jandarmeria Română,

Poliţia de Frontieră Română, Direcţia Generală de Protecţie Internă (DGPI) şi
Direcţia Generală Anticorupţie. DGPI desfășoară activități de informații,
contrainformații și de prevenire și contracarare a amenințărilor, vulnerabilităților și
factorilor de risc care pot conduce la tulburarea gravă a ordinii publice sau care
vizează operaţiunile Ministerului Afacerilor Interne. Ministerul Afacerilor Interne îl
numeşte pe Directorul General al DGPI. Serviciul Român de Informaţii (SRI), agenţia
de securitate naţională, investighează terorismul şi ameninţările la adresa securităţii
naţionale. Preşedintele României îl propune pe Directorul SRI, iar Parlamentul îl
numeşte. Autorităţile civile au menţinut eficient controlul asupra SRI şi a agenţiilor de
securitate subordonate Ministerului Afacerilor Interne.

Printre problemele semnificative de drepturile omului s-au numărat: violenţa poliţiei

împotriva romilor; corupţia endemică din rândul oficialităţilor; tolerarea violenţei
împotriva femeilor şi a fetelor de către autorităţile de aplicare a legii; abuzul împotriva
persoanelor cu dizabilităţi aflate în instituţii.

Sistemul judiciar a luat măsuri pentru urmărirea penală şi pedepsirea oficialităţilor

care au comis abuzuri, însă autorităţile nu au avut mecanisme eficiente de a face
acest lucru au tergiversat procesele care au implicat presupuse abuzuri ale poliţiei şi
corupţie. Drept urmare, multe dintre cazuri s-au încheiat cu achitări. Impunitatea
celor care încalcă drepturile omului a rămas o problemă.

Secţiunea 1: Respectarea integrităţii persoanei, inclusiv dreptul de a nu fi supusă la:

1. PRIVARE ARBITRARĂ DE VIAŢĂ ŞI ALTE CAZURI DE UCIDERE ILEGALĂ SAU
MOTIVATĂ POLITIC
S-au semnalat cazuri în care autorităţile sau agenţii acestora au comis ucideri
ilegale. Pe 19 iulie, în oraşul Vatra Dornei, trei jandarmi au încercat timp de 10
minute să imobilieze un bărbat de 55 de ani, suspectat că a atins în mod
necorespunzător un copil și a folosit spray lacrimogen împotriva sa. În timpul
intervenției, bărbatul și-a pierdut cunoștința și a fost dus la spital, unde a murit a
doua zi. Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Iași a demarat o anchetă în acest
caz, inclusiv în cazul unui membru al Jandarmeriei pentru purtare abuzivă și abuz de
putere.
 Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc
(IICCMER) a fost autorizat să depună plângeri penale legate de presupuse crime din
perioada comunistă. În iunie 2018, IICCMER a depus la Parchet o plângere penală
privind presupuse tratamente neomenoase aplicate între 1980 și 1989 la Spitalul
pentru copii neuropsihici Siret, soldate cu 340 de morți.

În 2017 a început la Curtea de Apel București procesul foștilor ofiţeri de Securitate

din perioada comunistă, Marin Pârvulescu, Vasile Hodiş și Tudor Postelnicu, acuzați
de crime împotriva umanității. Aceștia au fost acuzați de moartea disidentului
Gheorghe Ursu, arestat și ucis în bătaie de anchetatori și colegii de celulă în 1985. În
octombrie, Curtea de Apel București a emis o hotărâre nedefinitivă prin care i-a
achitat pe Pârvulescu și Hodiş. Fiul lui Gheorghe Ursu a anunțat că va contesta
decizia la Înalta Curte de Casație și Justiție.

În 2016, Parchetul Militar i-a pus sub acuzare pe fostul președinte Ion Iliescu, pe
fostul premier Petre Roman, pe fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu și pe
fostul director al Serviciului de Informații Virgil Măgureanu, pentru crime împotriva
umanității. Ei au fost acuzați de implicare în „Mineriada” din 1990, când mii de mineri
au fost aduși la București pentru a ataca demonstranții care se opun conducerii lui
Iliescu. Potrivit cifrelor oficiale, violențele s-au soldat cu sute de răniți, arestări ilegale
și patru morți. Estimările mass-media privind numărul de răniți și decese au fost mult
mai mari. Procurorii au deschis faza preliminară a dosarului la Înalta Curte de
Casație și Justiție pe 29 noiembrie, unde a rămas în curs de desfășurare.

1. DISPARIŢII
Nu s-au semnalat cazuri de dispariţii de către sau în numele autorităţilor
guvernamentale.

1. TORTURA ŞI ALTE TRATAMENTE SAU PEDEPSE CRUDE, INUMANE SAU

DEGRADANTE
Constituţia şi legislaţia interzic astfel de practici; totuşi, organizaţii neguvernamentale
(ONG-uri) şi mass-media au semnalat cazuri în care poliţişti şi jandarmi au maltratat
şi au comis abuzuri asupra deţinuţilor, a persoanelor cercetate în stare de arest, a
romilor şi a altor persoane vulnerabile, inclusiv persoane fără adăpost, femei,
lucrători sexuali şi consumatori de droguri, în primul rând prin uz excesiv de forţă,
inclusiv bătăi. De exemplu, conform jurnaliştilor, în septembrie 2018, patru agenţi ai
Poliţiei Sector 3 au folosit forţă excesivă împotriva a doi adolescenţi romi prinşi
pescuind într-un parc public. În luna septembrie, cazul era anchetat de către
Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3.

În februarie, procurorii din Sectorul 5 al Bucureştiului au deschis un dosar penal

împotriva a 15 angajați și a directorului Spitalului Penitenciarului Rahova pentru că ar
fi bătut mai mulți deținuți între 2015 și 2018 și au falsificat fișe medicale pentru a
acoperi abuzurile. În septembrie, ancheta în cazul celor 16 inculpaţi şi şapte suspecţi
era în desfăşurare.

ONG-ul Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii (Romani CRISS) a

declarat că 44 de cazuri de brutalitate a poliţiei împotriva romilor petrecute în ultimii
13 ani, nu s-au soldat cu condamnări la nivel naţional, adesea deoarece procurorii nu
au înaintat cazurile instanţei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis
într-un număr de cazuri că sistemul judiciar nu a reuşit să ofere un rezultat echitabil
în cazurile de brutalitate a poliţiei, în special asupra romilor, şi în cazuri care au
implicat abuzuri la spitalele de psihiatrie. În medie, termenul de soluţionare a
cazurilor de presupuse abuzuri ale poliţiei asupra romilor a fost de aproape patru ani.

În aprilie, CEDO a emis o hotărâre într-un caz de folosire excesivă a forței de către
poliție și jandarmerie în timpul unui raid din 2011 în satul Vâlcele, județul Covasna,
împotriva unei familii de romi care, în consecință, a suferit mai multe leziuni care au
necesitat îngrijiri medicale. CEDO a menționat că deciziile de organizare a raidului
poliției și de utilizare a forței împotriva reclamanților au fost luate pe baza originii
etnice a victimelor. Potrivit Curţii, autoritățile au legat automat etnia de
comportamentul infracţional și, astfel, profilarea etnică a victimelor a fost
discriminatorie. CEDO a decis, de asemenea, că autoritățile și instanțele naționale au
respins acuzațiile victimelor de discriminare și de incriminare a romilor fără o analiză
aprofundată a circumstanțelor relevante ale cauzei.

Poliţiştii au fost adesea exonerați în cazuri de presupuse bătăi și alte tratamente

crude, inumane sau degradante. O percepție larg răspândită a corupției și ineficienței
poliției a contribuit la lipsa de respect a cetățenilor față de poliție. Salariile mici au
contribuit, de asemenea, la susceptibilitatea la mită a membrilor individuali ai
instituţiilor de aplicare a legii.

Conform Organizaţiei Naţiunilor Unite, în trei cazuri de acuzaţii de exploatare sexuală

şi abuz formulate împotriva personalului român de menţinere a păcii, semnalate în
2017 şi 2018, se aştepta o decizie. Toate cazurile implică observatori militari dislocaţi
în Republica Democratică Congo ca parte a Misiunii ONU de Stabilizare. Unul dintre
cazuri a implicat acuzaţii de abuz sexual (viol) al unui minor. Persoana acuzată a fost
repatriată de către Organizaţia Naţiunilor Unite. Celelalte două cazuri implicau
acuzaţii de exploatare sexuală (întreţinerea de relaţii sexuale în schimbul altor
bunuri). Anchetele desfăşurate de autorităţile române erau încă în desfăşurare.

CONDIŢIILE DIN ÎNCHISORI ŞI CENTRELE DE DETENŢIE

Condiţiile din închisori au continuat să fie dure, arhipline şi sub standardele
internaţionale. Abuzurile asupra deţinuţilor, de către autorităţi sau alţi deţinuţi au fost
în continuare o problemă conform relatărilor.

Condiţii fizice: Conform statisticilor oficiale, suprapopularea a reprezentat o

problemă, în special în acele penitenciare în care nu s-a respectat suprafaţa
standard de 4 m² per deţinut, stabilită de Consiliul Europei. Condiţiile în sistemul de
penitenciare au rămas în general precare, iar observatorii au menţionat insuficientele
investiţii în reparaţii şi modernizare. Conform Ministerului Afacerilor Externe, bărbaţii
şi femeile, minorii şi adulţii, persoanele reţinute şi persoanele condamnate nu erau
ţinute împreună.

Conform presei, ONG-urilor şi rapoartelor Avocatului Poporului, deţinuţii au agresat şi

abuzat constant alţi deţinuţi. În 2018, se depuseseră 633 de plângeri împotriva
 personalului penitenciarelor la Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP) pentru
abuzuri şi încălcări ale drepturilor deţinuţilor, acte de discriminare, maltratare şi
comportament inadecvat. Conform Ministerului Afacerilor Externe, ANP nu a trimis
niciuna dintre plângerile depuse de către deţinuţi în 2018 procurorilor. Deţinuţii au
posibilitatea de transmite plângeri instituţiilor de aplicare a legii şi judecătorilor.
Ministerul Afacerilor Externe a semnalat că în 2018, judecătorii au admis 317
plângeri ale deţinuţilor, comparativ cu 506 în 2017.

Un număr de închisori au oferit îngrijire medicală insuficientă, iar deţinuţii s-au plâns
că mâncarea este de proastă calitate şi, în unele cazuri, în cantitate insuficientă. În
unele închisori, nu au existat încălzire şi ventilaţie adecvate. Conform Asociației
pentru Apărarea Drepturilor Omului în România Comitetul Helsinki (APADOR-CH),
deţinuţii nu au avut acces la consiliere adecvată şi multe posturi de psihologi şi
asistenţi sociali au rămas neocupate. Persoanele cu tulburări psihice nu au beneficiat
de suficientă îngrijire şi au fost frecvent izolate de către alţi deţinuţi. APADOR-CH a
declarat că numărul real de persoane cu probleme de sănătate mintală a fost de trei
ori mai mare decât numărul de deţinuţi care au beneficiat de tratament pentru boli
mintale.

APADOR-CH a declarat că cele mai multe spaţii destinate arestului preventiv oferă
condiţii inadecvate, în special igienă precară şi suprapopulare. În dese cazuri,
acestea erau plasate în subsolul clădirilor, fără lumină naturală şi instalaţii sanitare
adecvate. În unele spaţii destinate arestului preventiv şi în unele închisori, nu exista
posibilitatea organizării de întâlniri confidenţiale între deţinuţi şi rudele sau avocaţii
lor. APADOR-CH a criticat de asemenea lipsa măsurilor de prevenţie a hepatitei şi
infectării cu HIV.

Administrație: Nu întotdeauna acuzaţiile credibile de condiţii inumane au fost

anchetate de autorităţi independente.

Monitorizare independentă: guvernul a permis efectuarea de vizite de monitorizare

de către observatori independenţi pe probleme de drepturile omului, astfel de vizite
având loc în decursul anului. Avocatul Poporului a vizitat de asemenea închisori ca
parte a responsabilităţii sale de a monitoriza spaţiile de detenţie.

1. ARESTUL SAU DETENŢIA ARBITRARĂ

Constituţia şi legislaţia interzic arestul şi detenţia arbitrare, iar guvernul a respectat,
în general, aceste interdicţii. Legea prevede dreptul oricărei persoane de a contesta
legalitatea detenţiei.

PROCEDURILE DE ARESTARE ŞI TRATAMENTUL DEŢINUŢILOR

Prin lege, doar judecătorii pot emite mandate de arestare şi percheziţie, iar guvernul
a respectat în general această prevedere în practică. Autorităţile au obligaţia, la
momentul arestării, să îi informeze pe cei reținuți ce acuzaţii li se aduc şi ce drepturi
legale au, inclusiv că au dreptul de a nu spune nimic şi că au dreptul la un avocat.
Poliţia trebuie să le explice celor reţinuţi ce drepturi au într-o limbă pe care aceştia o
înţeleg, înainte de le lua o declaraţie şi trebuie să aducă persoanele reţinute în faţa
unei instanţe în termen de 24 de ore de la arestare. Deşi în general, autorităţile au
 respectat aceste prevederi în practică, pe parcursul anului s-au semnalat unele
abuzuri. În aşteptarea procesului, dacă presupusul autor al infracţiunii nu prezintă
niciun pericol pentru desfăşurarea procesului, nu există îngrijorări că ar putea fugi
sau comite o altă infracţiune şi cazul nu prezintă o „suspiciune rezonabilă” că
persoana a comis infracţiunea, presupusul autor rămâne în libertate pe perioada
desfăşurării anchetei. În funcţie de circumstanţele cazului, legea permite arest la
domiciliu şi anchetă sub supraveghere judiciară, ceea ce înseamnă că acuzatul
trebuie să păstreze regulat contactul cu instituţiile de aplicare a legii. Există, de
asemenea, un sistem de eliberare pe cauţiune dar a fost rar folosit în practică.
Deţinuţii au dreptul la asistenţă juridică şi, în cele mai multe cazuri, aceştia au avut
acces rapid la asistenţă juridică oferită de un avocat ales de ei. Autorităţile au furnizat
deţinuţilor cu o situaţie materială precară asistenţă juridică din oficiu. Ofiţerul de
poliţie are de asemenea responsabilitatea de a-l contacta pe avocatul persoanei
reţinute sau baroul local pentru a solicita un avocat. Persoana reţinută are dreptul la
o întâlnire privată cu avocatul înainte de prima audiere. Avocatul poate fi prezent în
timpul audierii sau al interogatoriului.

Legea permite poliţiei să conducă la secţie, fără mandat de arestare, orice persoană
care pune în pericol alte persoane sau liniştea publică. Au existat acuzaţii că poliţia
foloseşte adeseori această prevedere pentru a reţine persoane timp de până la 24 de
ore. Persoanele nefiind oficial reţinute sau arestate, autorităţile au considerat că
dreptul la asistenţă juridică nu se aplică în acest caz. APADOR-CH a criticat această
prevedere, susţinând că permite abuzuri.

Arestare preventivă: Un judecător poate emite un mandat de arestare preventivă pe

o perioadă de până la 30 de zile. Instanţa poate prelungi aceste termene cu câte 30
de zile, pe o perioadă maximă de 180 de zile. Conform legii, instanţele judecătoreşti
şi procurorii pot fi traşi la răspundere de către acuzaţi pentru măsuri nejustificate,
ilegale sau abuzive.

1. LIPSA UNUI PROCES PUBLIC ECHITABIL

A existat în continuare personal, spaţiu şi echipament insuficient pentru a permite
sistemului judiciar să funcţioneze rapid şi eficient, ceea ce a dus la procese excesiv
de lungi.

Constituţia prevede un sistem judiciar independent. Consiliul Superior al Magistraturii

este organul de administrare judiciară a ţării şi are responsabilitatea de a proteja
independenţa judiciară. În general, acesta a continuat să desfășoare o activitate
transparentă şi a acţionat pentru suspendarea judecătorilor şi procurorilor suspectaţi
de încălcarea legii. Cu toate acestea, s-au semnalat cazuri în care Inspecţia
Judiciară, o structură disciplinară autonomă din cadrul Consiliului, a fost supusă unei
influenţe police crescânde şi a fost folosită ocazional pentru a-i ancheta pe
magistraţii care încep urmărirea penală sau emit hotărâri împotriva demnitarilor
membri sau aliaţi ai coaliţiei de guvernare.

În general, guvernul a respectat independenţa şi imparţialitatea sistemului judiciar,

însă numărul de mesaje politice îndreptate împotriva instanţelor, procurorilor şi
judecătorilor a crescut. Unii procurori şi judecători s-au plâns Consiliului că presa şi
declaraţiile politicienilor le-au afectat reputaţia profesională. Consiliul a stabilit că
declaraţiile publice ale unor politicieni au încălcat independenţa judiciară.

PROCEDURILE DE JUDECATĂ
Constituţia şi legislaţia prevăd dreptul la un proces echitabil şi public, iar sistemul
judiciar independent a aplicat acest drept în general.

Conform legii, inculpaţii au dreptul la prezumţia de nevinovăţie, au dreptul de a fi

informaţi imediat şi în detaliu cu privire la acuzaţiile care li se aduc şi au dreptul la
servicii de interpretariat gratuite dacă este nevoie din momentul acuzării până la
epuizarea căilor de atac. Procesele trebuie să se desfăşoare cu celeritate, însă în
multe cazuri au apărut întârzieri cauzate de numărul mare de cazuri sau de
inconsecvenţele procedurale. Inculpaţii au dreptul de a fi prezenţi la proces. Legea
prevede dreptul la asistenţă juridică şi dreptul de a consulta un avocat în timp util.
Legea prevede că guvernul trebuie să pună la dispoziţie un avocat pentru minorii
implicaţi în cazuri penale; Ministerul Justiţiei a plătit barourile de avocaţi pentru ca
acestea să pună la dispoziţie avocaţi clienţilor cu situaţie materială precară. Inculpaţii
pot confrunta sau interoga martorii părţii adverse (cu excepţia cazului în care martorii
sunt agenţi sub acoperire) şi pot aduce martori şi probe în favoarea lor. În general,
legea oferă inculpaţilor şi avocaţilor lor dreptul de a consulta şi vedea dosarele de
caz, însă procurorii pot limita accesul la probe în cazuri care implică drepturile
victimei şi securitatea naţională. Atât procurorii, cât şi inculpaţii, au dreptul la recurs.
Inculpaţii nu pot fi constrânşi să depună mărturie contra lor înșiși, dar au dreptul legal
de a se abţine de la declaraţii. Procurorii pot folosi orice declaraţii ale inculpaţilor
împotriva lor în instanţă.

Legea permite arestul la domiciliu cu utilizarea dispozitivelor de monitorizare

electronică, însă guvernul nu a procurat astfel de dispozitive, iar arestarea la
domiciliu a persoanelor s-a făcut fără ele. Un judecător poate reţine o persoană
pentru o perioadă de până la cinci ani în cursul unui proces, perioadă redusă din
sentinţă dacă persoana este condamnată la închisoare.

PRIZONIERII ŞI DEŢINUŢII POLITICI

Nu au existat informaţii referitoare la existenţa prizonierilor sau a deţinuţilor politici.

POLITICAL PRISONERS AND DETAINEES

There were no reports of political prisoners or detainees.

PROCEDURI ŞI REMEDII JURIDICE CIVILE

Instanţele civile sunt independente şi funcţionează în fiecare jurisdicţie din ţară.
Persoanele fizice și juridice pot solicita reparaţii administrative şi judiciare pentru
încălcarea drepturilor omului de către agenţiile guvernamentale. Reclamanţii pot
contesta hotărâri judecătoreşti nefavorabile privind încălcări ale drepturilor omului de
către stat la CEDO după epuizarea tuturor soluţiilor de apel în instanţele din ţară.

Circa 80% dintre cazurile din instanţă reprezentau acţiuni civile. Numărul de dosare
era distribuit inegal, ceea ce a dus la o eficienţă extrem de diferită în diverse regiuni.
Lipsa jurisprudenţei şi a unui sistem de administrare eficientă a cazurilor a contribuit
un număr mare de apeluri şi procese îndelungate. În unele cazuri, reclamanţii au
întâmpinat dificultăţi în aplicarea verdictelor civile pentru că procedurile de punere în
aplicare a ordinelor judecătoreşti au fost greoaie şi trenante.

RETROCEDAREA PROPRIETĂŢILOR
Conform Autorităţii Naţionale pentru Retrocedarea Proprietăţilor (ANRP),
comunitatea evreiască este îndreptăţită să primească compensaţii pentru clădirile şi
terenurile care au aparţinut cultului iudaic sau entităţilor juridice ale comunităţii
evreieşti şi au fost confiscate între 6 septembrie 1940 şi 22 decembrie 1989.
Persoanele fizice au dreptul la compensaţii doar pentru pentru proprietăţile fizice
confiscate între 1945 şi 1989. Statul are legi şi mecanisme dedicate solicitărilor de
retrocedare a proprietăţilor confiscate în perioada Holocaustului, iar ONG-urile şi
grupurile de susţinere au raportat unele progrese în soluţionarea acestor solicitări.

Legea referitoare la retrocedarea proprietăţilor confiscate de fostele regimuri

comunist şi fascist include un sistem bazat pe „puncte” pentru acordarea de
compensaţii solicitanţilor în cazul cărora retrocedarea proprietăţii iniţiale nu este
posibilă. Solicitanţii pot folosi punctele la licitaţiile pentru proprietăţi de stat sau le pot
transforma în bani. Obiectivul Parlamentului a fost ca această lege să urgenteze
retrocedările, însă autorităţile locale au blocat retrocedările de terenuri prin
neefectuarea unei inventarieri a acestora, solicitată de lege. Guvernul a extins de
două ori termenul limită de finalizare a inventarierii.

Au existat numeroase dispute asupra bisericilor şi proprietăţilor pe care Biserica

Ortodoxă Română nu le-a retrocedat Bisericii Greco-Catolice, în ciuda hotărârilor
judecătoreşti în acest sens. Guvernul nu a luat măsuri concrete pentru a retroceda
bisericile greco-catolice confiscate de conducerea comunistă după al Doilea Război
Mondial. Au existat în continuare mari întârzieri în procesarea cererilor legate de
proprietăţile aparţinând minorităţilor naţionale. Conform legii, există prezumţia
transferului abuziv care se aplică retrocedării proprietăţilor private, dar nu şi
proprietăţilor aparţinând comunităţilor sau cultelor. În multe cazuri, documentele care
atestau transferul abuziv al acestor proprietăţi către stat nu mai existau. Minorităţile
religioase şi naţionale nu au dreptul la compensaţii pentru clădirile naţionalizate care
au fost demolate.

Asociaţiile foştilor proprietari au declarat că sistemul de compensare bazat pe puncte

este ineficient şi au criticat legea retrocedării pentru incapacitatea de soluţionare
corectă a cazurilor, precum şi pentru întârzierile mari şi corupţie. Deşi ritmul de
soluţionare la nivel administrativ a cazurilor de retrocedare a crescut, numărul de
proprietăţi retrocedate care implicau biserici sau minorităţile naţionale a fost
disproporţionat de scăzut. Până în luna august, guvernul aprobase retrocedarea a
şapte proprietăţi cultelor, aprobase compensaţii în 24 de cazuri şi respinsese alte
376 de solicitări. În 12 cazuri, solicitanţii şi-au respins cererile. Numărul de cazuri
soluţionate în fiecare an a rămas relativ constant în ultimii trei ani (1.300 în medie),
însă numărul deciziilor favorabile a rămas extrem de redus. Comunităţile religioase
care au contestat aceste decizii au trebuit să apeleze în continuare la instanţe, cu
costuri suplimentare. În luna septembrie, se aştepta soluţionarea a 4.651 cereri de
retrocedare depuse de culte.
 Conform susţinătorilor comunităţii evreieşti din România, dispariţia unor întregi
depozite de documente, combinată cu accesul limitat la alte arhive, a împiedicat
comunitatea evreiască să depună anumite cereri înainte de termenul legal. ANRP a
respins în cursul procedurii sale administrative majoritatea cererilor de retrocedare
privind foste proprietăţi comunitare evreieşti. Fundaţia Caritatea, înfiinţată de către
Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi Organizaţia Mondială Evreiască
pentru Restituirea Bunurilor (WJRO) pentru formularea cererilor de retrocedare a
bunurilor imobiliare comunitare, a semnalat faptul că a contestat aceste hotărâri
nefavorabile ale ANRP în instanţă. WJRO a semnalat de asemenea că retrocedarea
proprietăţilor evreieşti private în cazul cărora nu există urmaşi nu s-a realizat şi că nu
se fac suficiente cercetări referitoare la proprietăţile care au aparţinut evreilor victime
ale Holocaustului.

1. AMESTECUL ARBITRAR ÎN VIAŢA PRIVATĂ, FAMILIE, LOCUINŢĂ SAU

CORESPONDENŢĂ
Deşi Constituţia şi legislaţia interzic astfel de acţiuni, ONG-uri, politicieni şi jurnalişti
au lansat acuzaţii că autorităţile au încălcat aceste interdicţii.

Secţiunea 2. Respectarea libertăţilor civile, incluzând:

1. LIBERTATEA DE EXPRIMARE, INCLUSIV LIBERTATEA PRESEI

Constituţia asigură libertatea de exprimare, inclusiv a presei, iar guvernul a respectat
parţial acest drept. Organizaţii de presă independente au constatat politizarea
excesivă a presei, mecanisme de finanţare corupte şi politici editoriale subordonate
intereselor fostului partid de guvernare ales şi proprietarilor. Reporterii au declarat că
libertatea lor de exprimare a fost limitată și de accesul restricționat la informațiile de
interes public emise de guvernul anterior și de instituțiile publice, inclusiv cheltuielile,
contractele sau ofertele care implică fonduri publice, precum și la dosarele
academice ale oficialităţilor. Reporterii și ONG-urile au fost adesea nevoite să dea în
judecată ministerele, agențiile sau entitățile locale controlate de stat pentru a obţine
acces la informații publice.

Libertatea de exprimare: legea interzice negarea Holocaustului şi promovarea sau

utilizarea de simboluri fasciste, rasiste şi xenofobe sau ideologii legionare, cea din
urmă reprezentând mişcarea naţionalistă, extremistă, antisemită din perioada
interbelică. Diverse organisme guvernamentale, în principal jandarmeria, au
continuat să amendeze, să plaseze sub arest temporar, să interzică sau să blocheze
persoanele care au protestat în stradă împotriva corupției, a guvernului, a eliberării
anticipate a deținuților sau a abuzului împotriva minorilor și pentru o sănătate,
educație și servicii sociale mai bune. Când amenzile au fost contestate, unele
instanțe s-au pronunțat în favoarea protestatarilor. Pe 5 mai, într-un dosar extrem de
mediatizat, Tribunalul București a respins apelul Jandarmeriei în cazul lui Ioan Duia,
care este surdomut și a fost amendat cu 2.000 de lei (500 de dolari) de către
jandarmerie pentru că a strigat sloganuri împotriva partidului de guvernământ.

Presa şi media electronice: Deşi mass-media independentă a fost activă şi a

exprimat o varietate de opinii fără restricţii evidente, politicieni şi persoane apropiate
diferiţilor politicieni sau grupuri politice au deţinut sau au controlat indirect numeroase
instituţii de presă naţionale şi locale. Ştirile şi tonul editorial al acestor instituţii au
reflectat în mod frecvent vederile proprietarilor şi au îndreptat criticile către oponenţii
politici şi alte organizaţii de presă.

Violenţă şi hărţuire: zeci de reporteri din toată țara au continuat să fie hărțuiți, dați în
judecată sau amenințați de autoritățile pe care le investigau sau de mandatarii
acestora. Pe 22 martie, fostul ministru al Justiției Tudorel Toader a refuzat să
reînnoiască acreditarea reporterilor Ovidiu Oanţă (de la postul privat ProTV) și Ionela
Arcanu (de la Realitatea TV), ambii specializaţi pe probleme de justiție. Toader a
invocat o lege care prevede că o acreditare poate fi refuzată dacă reporterul
„perturbă activitatea acestei instituții”. Cei doi jurnaliști erau cunoscuți pentru
întrebările dificile din timpul conferințelor sale de presă. În urma protestelor ONG-
urilor și presei independente și a acuzațiilor că ministrul ar fi încălcat Constituția,
acreditările lui Oanţă au fost reînnoite. Arcanu a fost reacreditată pe 8 mai, după ce
Toader a părăsit funcția.

Pe 15 aprilie, jurnalista Emilia Șercan, care investiga cazurile de plagiat ale

reprezentanţilor guvernamentali, a raportat că a primit amenințări cu moartea. Ea a
depus o plângere penală, iar pe 18 septembrie, procurorii DNA l-au acuzat pe fostul
rector al Academiei Naționale de Poliție, Adrian Iacob, și pe fostul prorector, Mihail-
Petrica Marcoci, de instigare la șantaj și însărcinarea ofițerului de poliție Gheorghe
Adrian Bărbulescu să lanseze ameninţări cu moartea împotriva reporterului, pentru a-
i opri investigatiile. Pe 10 decembrie, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe
Bărbulescu la un an de închisoare. Pentru că a colaborat cu procurorii și a dezvăluit
numele superiorilor care i-au ordonat să emită amenințările, el nu a fost trimis la
închisoare. În schimb, instanța a hotărât ca el să fie monitorizat de serviciul de
probațiune timp de doi ani. Decizia în cazul lui Bărbulescu nu este definitivă.

Pe 11 iunie, reportera Diana Oncioiu de la „Să Fie Lumină” a primit amenințări cu

moartea în timp ce investiga abuzul sexual asupra elevilor de la Seminarul Teologic
Huşi, din județul Vaslui. O persoană necunoscută i-a spus reporterului că capul ei va
fi „smuls” dacă va continua să documenteze chestiuni private ale Bisericii Ortodoxe
Române. În urma plângerii penale depuse de reporter, poliţia l-a identificat pe
suspect ca fiind Dragoş T., un fost elev al Seminarului Huşi. În septembrie, însă,
procurorii au decis să nu continue urmărirea penală împotriva lui Dragoș T.,
deoarece amenințările „nu au fost premeditate, ci un gest spontan” și i-au ordonat să
presteze 50 de zile de muncă în folosul comunității. În Dela0.ro, Oncioiu a publicat o
anchetă în cazurile de abuz sexual asupra copiilor, în care instanțele au stabilit că în
trei din patru cazuri, relaţiile sexuale au fost considerate consensuale. În noiembrie,
președintele Consiliului Superior al Magistraturii, Lia Savonea, a cerut Inspecției
Judiciare să investigheze dacă un alt articol publicat de Oncioiu în Dela0.ro afecta
„independența justiției” și „imparțialitatea magistraților”. Ancheta Inspecţiei Judiciare
împotriva reporterului și a sursei de presă se afla în curs.
LIBERTATEA ÎN INTERNET
Guvernul nu a restricţionat sau întrerupt sistematic accesul la internet şi nu a
cenzurat conţinutul din mediul electronic; nu au existat informaţii credibile că
guvernul a monitorizat fără autorizare legală comunicaţiile private în mediul
electronic. Pe parcursul anului, însă, multe persoane din diferite județe au continuat
să fie amendate pentru că au criticat sau au folosit un limbaj peiorativ pe Facebook,
 în principal împotriva angajaților sau agențiilor Ministerului Afacerilor Interne. Pe 21
ianuarie, poliția din Satu Mare a declarat presei locale că a amendat trei persoane cu
câte 200 de lei (50 de dolari) pentru că i-a insultat pe polițiști pentru că și-au parcat
mașinile pe locuri de parcare destinate persoanelor cu dizabilități. În urma amenzii,
pagina de Facebook pe care sunt prezentate parcări ilegale a fost dezactivată.

LIBERTATEA ACADEMICĂ ŞI EVENIMENTELE CULTURALE

Pe 26 iunie, Sindicatul Naţional al Agenților de Poliție (SNAP) i-a dat în judecată pe
membrii trupei rap și hip-hop Paraziţii și casa lor de producție muzicală, pentru a-i
forța să retragă o piesă care critica poliția. Sindicatul a cerut daune de 100.000 de
euro (110.000 de dolari) și scuze publice pentru folosirea unui limbaj insultător.
Avocatul trupei a afirmat că procesul constituie cenzurarea unui act artistic. Pe 12
august, Tribunalul București a respins plângerea SNAP ca fiind nefondată și a
afirmat că nu poate solicita despăgubiri în numele poliției, deoarece reprezenta doar
8.000 din cei 65.000 de angajați ai poliției. SNAP a atacat decizia.

1. LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE ŞI ASOCIERE PAŞNICE

Constituţia şi legislaţia prevăd libertatea de asociere, dar guvernul a restricţionat
ocazional libertatea de întrunire paşnică.

LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE PAŞNICĂ

Constituţia prevede libertatea de întrunire paşnică, iar guvernul a respectat parţial
acest drept în practică. Legea stipulează că cetăţenii neînarmaţi se pot întruni în mod
paşnic, dar prevede că întrunirile nu trebuie să împiedice desfăşurarea altor activităţi
economice sau sociale şi nu pot avea loc în apropierea unor centre cum ar fi spitale,
aeroporturi sau unităţi militare. În majoritatea cazurilor, organizatorii întrunirilor
publice trebuie să ceară permisiunea primăriei localităţii unde va avea loc întrunirea,
în scris, cu trei zile înainte.

În octombrie 2018, Curtea Supremă a hotărât că întrunirile publice, inclusiv

protestele, trebuie anunţate în avans atunci când urmează să aibă loc în pieţe, spaţii
publice sau în vecinătatea unor instituţii „de interes public sau privat”. Hotărârea este
obligatorie. Activiştii s-au opus acestor restricţii, declarând că prin anunţarea
protestelor, aceia care ies în stradă vor fi obligaţi să-şi asume responsabilitatea nu
doar pentru ei, ci şi pentru grupuri mai mari sau pentru instigatori la violenţă care ar
putea fi aduşi acolo pentru a compromite protestele paşnice împotriva corupţiei.
Organizaţiile civice au avertizat de asemenea că în Bucureşti, autorităţile au oferit pe
perioade mai lungi spaţii publice ONG-urilor fără activitate doar ca pretext pentru a
refuza acordarea de permise pentru proteste organizaţiilor legitime.

În august 2018, un protest desfăşurat în Piaţa Victoriei din Bucureşti a atras

aproximativ 100.000 de protestatari. Conform Ministerului Afacerilor Interne, câteva
sute de persoane ar fi încercat să se apropie de clădirea guvernului şi au aruncat cu
obiecte în jandarmi. Presa şi grupurile civice au semnalat că numărul de protestatari
violenţi a fost mult mai mic, de doar câteva zeci de persoane. Jandarmii au folosit
gaze lacrimogene şi tunuri cu apă neselectiv, rănind protestatari paşnici, unii dintre
aceştia copii sau persoane în vârstă. ONG-uri, observatori şi jurnalişti au menţionat
că jandarmii au lansat gaze lacrimogene în zone adiacente pieţei, împotriva unor
 persoane care nu reprezentau o ameninţare. Jandarmii au folosit de asemenea
violenţa împotriva unor protestatari care au părăsit protestul şi se aflau pe străzi
adiacente. Numeroase relatări ale televiziunilor au prezentat jandarmi lovind cu
pumnii, picioarele sau bastoanele protestatari paşnici. Mai mulţi protestatari au suferit
răni cauzate de şrapnelul rezultat în urma exploziei recipientelor de gaze
lacrimogene.

Peste 770 de plângeri penale privind incidente violente în timpul protestului din
august 2018, care ar fi constituit o forță excesivă împotriva protestatarilor pașnici, au
fost înaintate forțelor de ordine. În cursul anului, investigațiile privind presupusele
atacuri ale jandarmeriei împotriva protestatarilor au rămas blocate, iar cazul a fost
transferat de la un parchet la altul.

LIBERTATEA DE ASOCIERE
Constituţia prevede libertatea de asociere, iar guvernul a respectat, în general, acest
drept în practică. Legea interzice ideologiile, organizaţiile şi simbolurile fasciste,
comuniste, rasiste sau xenofobe.

În august 2018, guvernul a adoptat o ordonanţă care autorizează Ministerul

Finanţelor Publice să verifice dacă ONG-urile utilizează fondurile redirecţionate de
cetăţeni din impozitul pe venit conform obiectivelor principale ale organizaţiei.
APADOR-CH a declarat că această măsură va permite guvernului să hărţuiască
ONG-urile.

1. LIBERTATEA RELIGIOASĂ
Vezi Raportul internaţional privind libertatea religioasă, elaborat de Departamentul de
Stat, la https://www.state.gov/religiousfreedomreport/.
1. LIBERA CIRCULAŢIE
Constituţia şi legislaţia garantează libertatea de mişcare în interiorul ţării, călătoriile în
afara graniţelor ţării, emigrarea şi repatrierea, iar guvernul a respectat, în general,
aceste drepturi în practică.

Circulaţia pe teritoriul ţării: în general, circulaţia internă a persoanelor care

beneficiază de protecţie internaţională şi a apatrizilor nu a fost limitată. Solicitanţilor
de azil li se poate limita libertatea de mişcare şi pot fi supuşi detenţiei în anumite
condiţii. Legislaţia şi regulamentele de aplicare prevăd că Inspectoratul General
pentru Imigraţie poate stabili un loc de reşedinţă pentru un solicitant de azil până
când autorităţile stabilesc dacă este sau nu eligibil, sau poate lua măsuri restrictive,
care trebuie aprobate de către parchet, care constau în detenţia administrativă în
„zone închise special desemnate”. Conform Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi al
Naţiunilor Unite (UNHCR), până în octombrie nu se înregistraseră cazuri de detenţie
a solicitanţilor de azil în cursul anului. Solicitanţii de azil care nu îndeplinesc condiţiile
sunt trataţi ca străini fără drept de şedere în ţară, care pot fi reţinuţi până la
deportare. Conform legii, persoanele care au solicitat azilul în perioada în care se
aflau în custodie publică au fost eliberate din detenţie dacă li s-a acordat acces la
procedura obişnuită. Detenţia în centrele de custodie publică este constant supusă
revizuirii şi nu trebuie să depăşească şase luni decât în anumite circumstanţe, caz în
care detenţia se poate prelungi până la 18 luni. Solicitanţii sau cei care beneficiază
 de protecţie internaţională în anumite circumstanţe, în special cei declaraţi
„indezirabili” din motive de securitate naţională pot fi subiectul detenţiei administrative
în centre de custodie publică.

Guvernul poate acorda „statut de persoană tolerată” acelora care nu îndeplinesc

cerinţele pentru obţinerea statutului de refugiat sau protecţie subsidiară, dar care nu
pot fi returnaţi în ţara de origine din diferite motive. Printre motive se numără cazurile
în care persoane apatride nu sunt acceptate de fosta ţară de reşedinţă sau în care
vieţile sau bunăstarea persoanelor returnate poate fi în pericol. Persoanele cu „statut
tolerat” au drept de lucru însă nu beneficiază de nicio altă precedere de protecţie
socială sau incluziune, iar guvernul le-a restricţionat libertatea de mişcare la o
anumită regiune a ţării.

1. PERSOANE STRĂMUTATE INTERN

Nu se aplică.

1. PROTECŢIA REFUGIAŢILOR
Abuzul migranţilor, refugiaţilor şi persoanelor apatride: Conform UNHCR, mai multe
incidente de hărțuire, discriminare și infracţiuni împotriva refugiaților și migranților au
fost raportate pe tot parcursul anului în București și în alte părți ale țării, deși
majoritatea incidentelor nu au fost raportate din cauza fricii, lipsei de informații, lipsei
de servicii de sprijin adecvate și a mecanismelor ineficiente de remediere.

Guvernul a cooperat cu UNHCR și cu alte organizații umanitare în furnizarea de

protecție și asistență refugiaților, solicitanților de azil, apatrizilor și altor persoane de
interes, inclusiv migranților în situație neregulamentară care ar putea avea nevoie de
protecție internațională.

Nereturnarea în ţara de origine: legislaţia stabileşte excepţiile de la principiul

nereturnării în ţara de origine şi retragerea dreptului de a rămâne în ţară după
declararea unei persoane ca fiind „indezirabilă”. Acest lucru se poate întâmpla, de
exemplu în cazurile în care informaţiile secrete sau alte „indicii întemeiate” sugerează
că străinii (inclusiv solicitanţii de azil sau persoanele cărora li s-a acordat azil)
intenţionează să comită acte teroriste sau susţin terorismul. Solicitanţii de protecţie
declaraţi „indezirabili” din considerente de securitate naţională au fost luaţi în
custodie până la finalizarea procedurii de azil, iar apoi au fost deportaţi.

Accesul la acordarea de azil: Legislaţia stipulează acordarea de azil străinilor şi

apatrizilor care îşi exprimă dorinţa de a beneficia de protecţia autorităţilor, care poate
lua forma statutului de refugiat sau acordarea de „protecţie subsidiară” temporară.
Legea referitoare la acordarea azilului interzice expulzarea, extrădarea sau
returnarea forţată a oricărui solicitant de azil de la frontieră sau de pe teritoriul ţării,
însă au existat excepţii, în special în cazurile cu legătură cu securitatea naţională a
ţării sau legislaţia privind terorismul.

Legislaţia include şi conceptul de ţară terţă sigură. Prevederile legii se extind asupra
migranţilor ilegali care au tranzitat şi cărora li s-a oferit protecţie într-o ţară terţă
considerată sigură sau care au avut ocazia la graniţă sau pe teritoriul unei ţări ţerţe
sigure să contacteze autorităţile cu scopul de a obţine protecţie. În astfel de cazuri,
autorităţile au putut respinge accesul la procedurile de azil dacă ţara terţă
considerată sigură a fost de acord să-l reprimească pe solicitantul de azil pe teritoriul
său şi să-i accepte cererea de azil.

Libertatea de mişcare: legea include patru măsuri „restrictive” conform cărora

mişcarea solicitanţilor de azil pe teritoriul ţării poate fi limitată. Primele două măsuri
stabilesc obligaţia de a se prezenta la sediul structurii Inspectoratului General pentru
Imigrări sau de a avea reşedinţa într-un centru regional de proceduri şi cazare. O a
treia măsură restrictivă permite autorităţilor să-i plaseze pe solicitanţii de azil în „spaţii
închise special amenajate” pe o perioadă de maxim 60 de zile, fie în scopul
îndeplinirii formalităţilor necesare pentru procedura de azil, fie pentru a evalua dacă
solicitantul prezintă pericol pentru securitatea naţională. Nu a existat niciun caz de
solicitant de azil plasat într-un spaţiu închis special amenajat până în luna octombrie.
Autorităţile îi pot plasa pe solicitanţii de azil în detenţie administrativă într-un centru
de custodie publică dacă aceştia sunt subiectul unui transfer către un alt stat membru
UE în conformitate cu Regulamentul Dublin sau dacă au fost declaraţi „indezirabili”
din motive de securitate naţională, până la îndepărtarea lor din ţară.

Conform UNHCR, există posibilitatea ca migranţii ilegaţi, persoanele declarate

„indezirabile”, solicitanţii de azil în cazul cărora s-a considerat că există „risc de
ascundere”, precum şi alte categorii de străini să fie plasaţi în detenţie în centre de
custodie publică. Conform prevederilor legii, pentru limitarea „abuzurilor la procedura
de azil”, migranţii ilegali care au depus prima solicitare de protecţie internaţională în
timp ce se aflau în custodie au fost eliberaţi din detenţie doar dacă li s-a acordat
acces la procedura obişnuită de solicitare de azil. Prevederile au trezit îngrijorare în
rândul agenţiilor ONU şi al societăţii civile ca urmare a ambiguităţii din formulări
precum „abuzuri la procedura de azil” şi „risc de ascundere”.

Perioada de detenţie într-un centru de custodie publică putea fi prelungită până la un

maxim de 18 luni.

Accesul la piața muncii: deşi persoanele cărora li s-a acordat protecție internațională
au dreptul legal de a lucra, deficitul de locuri de muncă, salariile mici, necunoaşterea
limbii și lipsa diplomelor academice recunoscute și a altor certificări au dus adesea la
șomaj sau la ocuparea unor locuri de muncă fără un contract legal și beneficiile și
protecțiile aferente. Obținerea unui contract de muncă legal a rămas dificilă din
diverse motive, inclusiv din pricina motivelor fiscale și a reticenţei angajatorilor de a
angaja refugiați.

 
 Accesul la servicii de bază: accesul efectiv al persoanelor care beneficiază de statut
de refugiat sau de protecţie subsidiară la educaţie, locuinţe, învăţare pe tot parcursul
vieţii şi angajare, servicii de sănătate publică şi asistenţă socială au variat pe teritoriul
ţării, în funcţie de nivelul de informare a diferiţilor actori publici şi privaţi responsabili
cu asigurarea accesului la aceste servicii.

Beneficiarii de protecţie subsidiară s-au plâns de probleme legate de libertatea lor de

circulație către alte țări din cauza cerințelor suplimentare de acordare a vizelor.
UNHCR a raportat că refugiații consideră că dobândirea cetățeniei este un proces
greoi, costisitor și dificil, iar unele cerințe, în special cele legate de situația financiară
a solicitantului, sunt dificil de îndeplinit.

1. PERSOANELE APATRIDE
 

Conform UNHCR, în luna iunie existau 337 de apatrizi cu reşedinţă legală în ţară.
Printre aceştia se numărau persoane cu reşedinţă legală conform regimului străinilor,
apatrizi de origine română, precum şi 112 persoane beneficiare ale unei forme de
protecţie internaţională. Informaţiile referitoare la apatrizi, inclusiv la persoanele cu
risc de apatridie şi la persoanele cu naţionalitate nedeterminată nu au fost fiabile
dată fiind absenţa unei proceduri de stabilire a apatridiei, absenţa unei autorităţi
unice de resort şi lipsa unei identificări şi înregistrări adecvate a persoanelor cu
naţionalitate necunoscută sau nedeterminată.

Legislaţia include prevederi favorabile persoanelor apatride de origine română pentru

redobîndirea cetăţeniei. Cu toate acestea, au lisit în continuare prevederi referitoare
la situaţia copiilor născuţi în România, care devin apatrizi fiindcă părinţii lor sunt ei
înşişi apatrizi sau străini care nu pot transmite cetăţenia lor copiilor.

Secţiunea 3. Libertatea de a participa la procesul politic

Legea prevede că cetăţenii îşi pot alege guvernul prin alegeri periodice libere şi
corecte, organizate pe baza votului secret, universal şi egal.

 
ALEGERILE ŞI PARTICIPAREA POLITICĂ
 

Alegerile recente: Pe 10 şi 24 noiembrie, în ţară s-au organizat alegeri prezidenţiale,

considerate libere şi corecte, fără nereguli semnificative. În 2016, în ţară s-au
organizat alegeri parlamentare, considerate libere şi corecte de către observatorii
internaţionali. un număr insuficient de secţii de votare pentru numeroasa comunitate
din diaspora. Amendamentele la legislația electorale, adoptate în iulie, au îmbunătățit
condițiile pentru ca cetățenii români cu domiciliul în străinătate să își exercite dreptul
de vot, inclusiv votul anticipat, votul prin corespondență și programul de vot prelungit
la secțiile de votare.

Partidele politice şi participarea politică: Legislaţia solicită partidelor politice să se

înregistreze la Tribunalul Bucureşti şi să depună statutele, platforma şi o listă de cei
puţin trei membri. Criticii au declarat că anumite cerinţe subminează dreptul de
asociere. Printre acestea se numără cerinţa ca partidele să prezinte candidaţi (proprii
sau în alianţă) în cel puţin 75 de circumscripţii electorale în două alegeri locale
succesive sau să furnizeze o listă completă de candidaţi în cel puţin un judeţ sau liste
parţiale de candidaţi în minim trei judeţe în două alegeri parlamentare succesive.
Statutele şi platforma unui partid trebuie să nu includă idei care incită la: război,
discriminare, ură de natură naţională, rasistă sau religioasă sau separatism teritorial.

Participarea femeilor şi minorităţilor: nicio lege nu limitează participarea femeilor sau

a membrilor minorităţilor în politică, iar aceştia au participat. Atitudinea societăţii a
reprezentat o barieră semnificativă, iar femeile au avut în continuare un grad mic de
reprezentativitate în funcţii cu autoritate. La 1 decembrie, din cei 329 de deputaţi, 72
erau femei, iar dintre cei 136 de senatori, 19 erau femei.

Conform Constituţiei, fiecare dintre grupurile etnice minoritare recunoscute are

dreptul de a avea un reprezentant în Camera Deputaţilor. Există însă cerinţa ca
organizaţia să obţină 5% din numărul mediu de voturi necesare la nivel naţional
pentru alegerea unui deputat. Lista de organizaţii cărora li se aplică aceste prevederi
este limitată la acelea care sunt deja parte a Consiliului Naţional al Minorităţilor,
alcătuit din organizaţii deja prezente în Parlament. Legea stabileşte cerinţe mai
stricte pentru organizaţiile minorităţilor care nu au reprezentare parlamentară. Pentru
a participa la alegeri, aceste organizaţii trebuie să furnizeze Biroului Electoral Central
o listă de membri egală cu cel puţin 15% din numărul total de persoane aparţinând
respectivului grup etnic, conform ultimului recensământ. Dacă acest număr este mai
mare de 20.000 de persoane, organizaţia trebuie să prezinte o listă de cel puţin
20.000 de nume de persoane din minim 15 judeţe plus oraşul Bucureşti, şi cu minim
300 de persoane din fiecare judeţ. Unele organizaţii şi persoane, în special activiştii
romi, au susţinut că această regulă este discriminatorie.

Etnicii maghiari, reprezentaţi de partidul umbrelă Uniunea Democratică a Maghiarilor

din România, au fost singura minoritate etnică cu reprezentare parlamentară obţinută
prin depăşirea pragului de 5% din numărul total de voturi valabil exprimate la nivel
naţional, prag impus partidelor politice. O singură organizaţie a romilor, Partidul
Romilor Pro Europa a avut un reprezentant în Palament.

Secţiunea 4. Corupţia demnitarilor şi lipsa transparenţei guvernamentale

Legislaţia prevede pedepse penale pentru demnitarii vinovaţi de corupţie. Cu toate

acestea, în ciuda urmăririi penale în numeroase cazuri extrem de cunoscute,
practicile de corupţie au rămas larg răspândite. În cursul anului, s-au semnalat
numeroase cazuri de corupţie a repezentanţilor guvernamentali.

Conform indicatorilor Băncii Mondiale şi părerii altor experţi, corupţia a rămas o

problemă. Mita a fost un lucru obişnuit în sectorul public. Legislaţia nu a fost
întotdeauna aplicată eficient, în unele cazuri demnitarii care au comis acte de
corupţie rămânând nepedepsiţi.

Corupţie: Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) a continuat anchetarea şi urmărirea

penală în cazuri de corupţie care au implicat politicieni şi funcţionari administrativi. În
luna iunie, Senatul a respins cererea DNA de a începe o anchetă penală a
președintelui Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, pentru luare de mită, iar în
septembrie Senatul a respins cererea DNA de începere a urmăririi penale a fostului
ministru al Sănătății Florian Bodog, pentru abuz în serviciu. În februarie, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie l-a condamnat pe fostul primar al Constanţei, Radu Mazăre, şi
pe alţi 31 de inculpaţi la 9 ani de închisoare cu executare pentru tranzacţii imobiliare
frauduloase. În luna mai, Înalta Curte l-a condamnat pe președintele Camerei
Deputaţilor şi preşedintele de partid Liviu Dragnea, la trei ani și jumătate de
închisoare pentru instigare la abuz în serviciu.

 
Verdictele în cazurile de corupţie au fost adesea inconsecvente, sentinţele pentru
infracţiuni similare variind foarte mult. Punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti
s-a realizat cu întârziere, în mare parte ca urmare a problemelor procedurale şi
administrative, în special în ce priveşte indisponibilizarea bunurilor.

O serie de ordonanțe de urgență și alte amendamente legislative la codurile

judiciare, adoptate în 2018, au generat mai multe prevederi contradictorii și au
declanșat confuzie legislativă și proteste publice din partea unui număr semnificativ
de judecători și procurori pe parcursul anului. În timp ce fostul guvern a abrogat
unele dintre prevederi, a lăsat în aplicare prevederi de instituire a Secției pentru
investigarea infracțiunilor din justiție, o entitate pe care actorii din domeniul judiciar și
de aplicare a legii au criticat-o public ca având potențialul de a intimida judecătorii și
procurorii.

Corupţia a fost răspândită în domeniul achiziţiilor publice. O lege din 2016 furnizează
un amplu mecanism software de semnalizare a potenţialelor conflicte de interese în
achiziţiile publice, însă legea nu a fost pusă în aplicare. Darea de mită a fost un fapt
obişnuit în sectorul public, în special în sistemul medical. Agenţiile executive nu s-au
grăbit să pună în aplicare sancţiunile, iar corpurile de inspecţie ale acestora au fost în
general inactive. În ciuda accentului pus pe prevenţie în ultima Strategie Naţională
Anticorupţie, agenţiile guvernamentale şi guvernul nu au luat măsuri semnificative în
această privinţă.
 

Declaraţiile de avere: legea autorizează Agenţia Naţională de Integritate (ANI) să

administreze şi să verifice declaraţiile de avere ale tuturor demnitarilor şi să
monitorizeze conflictele de interese. Legea prevede că agenţia poate identifica
„discrepanţe semnificative” în valoare de până la 45.000 de lei (11.250 de dolari),
între venitul unui demnitar şi bunurile deţinute de acesta şi permite punerea sub
sechestru şi confiscarea acestor bunuri nejustificate. Mecanismul de confiscare a
„bunurilor nejustificate” a fost greoi. Până pe 15 deptembrie, ANI identificase trei
cazuri de „discrepanţe semnificative” cu o valoare totală de 3.300.000 de lei (825.000
de dolari). Până pe 15 septembrie, ANI identificase 97 de cazuri de incompatibilităţi,
26 de cazuri de conflict de interese şi opt cazuri în care existau indicii clare de
infracţiuni penale sau de corupţie. În cursul anului, ANI a analizat 14.000 de
proceduri de achiziţii publice şi a emis 25 de avertismente de integritate.

Secţiunea 5. Atitudinea guvernului faţă de investigaţiile internaţionale şi

neguvernamentale asupra presupuselor încălcări ale drepturilor omului

 
O serie de grupuri naţionale şi internaţionale de drepturile omului au activat, în
general, fără restricţii din partea guvernului, investigând şi publicând concluziile în
privinţa cazurilor de încălcare a drepturilor omului. În general, funcţionarii
guvernamentali s-au întâlnit cu membri ai ONG-urilor pe probleme de drepturile
omului şi au fost cooperanţi şi, în unele cazuri, receptivi la opiniile acestora.

S-au semnalat cazuri în care funcţionari guvernamentali au manifestat reticenţă în a

coopera cu ONG-urile privind persoanele instituţionalizate cu dizabilităţi şi în a
accepta criticile ONG-urilor referitoare la instituţiile destinate persoanelor cu
dizabilităţi. În 2017, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale nu a mai permis
reprezentanţilor Centrului de Resurse Juridice (CRJ) să viziteze instituţiile pentru
persoanele cu dizabilităţi, declarând că acordul ministerului cu CRJ nu se va reînnoi.
În luna martie, Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog, o agenție
guvernamentală subordonată Ministerului Sănătății, a revocat o autorizație recent
emisă care permite CRJ să viziteze instituții pentru persoanele cu handicap. CRJ
este un ONG care raportează despre presupusurile abuzuri asupra persoanelor
instituționalizate cu dizabilități.

Corpuri guvernamentale de drepturile omului: Instituţia Avocatul Poporului a avut

putere limitată şi nu a avut autoritatea de a proteja drepturile constituţionale ale
cetăţenilor în cazuri ce au necesitat acţiune judiciară. Avocatul Poporului este
singura instituţie care poate contesta ordonanţe de urgenţă la Curtea Constituţională
şi a făcut acest lucru în cazul mai multor ordonanţe controversate. Avocatul
Poporului este mecanismul naţional de prevenţie prin care se aplică protocolul
opţional al Convenţiei ONU împotriva torturii. Acest lucru oferă Avocatului Poporului
autoritatea de a efectua vizite de monitorizare în spaţiile în care persoanele sunt
private de libertate, inclusiv în închisori, spitale de psihiatrie şi azile. Până în luna
septembrie, Avocatul Poporului a emis 77 de recomandări către penitenciare, şcoli,
instituţii de aplicare a legii şi alte instituţii guvernamentale.

În 2017, guvernul a înfiinţat Avocatul Copilului, structură împuternicită să analizeze

plângerile de drepturile omului depuse de copii sau de reprezentanţii lor legali. În
2016, Parlamentul a înfiinţat Consiliul de Monitorizare a Implementării Convenţiei
ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi. Consiliul a fost autorizat să
efectueze vizite neanunţate în centrele şi spitalele pentru persoanele cu dizabilităţi,
pentru a verifica dacă drepturile acestor persoane sunt respectate, a face
recomandări şi a înainta plângeri penale. Până în luna septembrie, consiliul
publicase 37 rapoarte cu recomandări, bazate pe vizite în centrele rezidenţiale pentru
persoanele cu dizabilităţi. Observatorii au raportat că recomandările şi rapoartele
Consiliului sunt ineficiente şi au semnalat faptul că nu a existat o îmbunătăţire a
condiţiilor. Activiştii de drepturile omului şi presa au considerat instituţia ineficientă şi
au fost de părere că inspectorii care au elaborat rapoartele nu au experienţă
adecvată în domeniul drepturilor omului.

Fiecare dintre camerele Parlamentului are o comisie de drepturile omului, însărcinată

cu elaborarea de rapoarte referitoare la legislaţia privind drepturile omului. În mai
multe cazuri, membrii acestor comisii au exprimat punctele de vedere ale propriilor
partide politice, în loc să abordeze problemele în mod obiectiv. Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării (CNCD) este o agenţie guvernamentală
responsabilă cu aplicarea legislaţiei antidiscriminare naţionale şi a UE. CNCD se află
sub control parlamentar. CNCD a funcţionat cu cooperarea guvernului, iar în
majoritatea cazurilor, acesta şi partidele politice nu au intervenit în activitatea acestei
instituții. Conform CNCD, instituţia nu a primit resurse adecvate. În general,
observatorii au considerat CNCD eficient, dar unele voci l-au criticat pentru lipsa
eficienţei şi a independenţei politice.

Secţiunea 6. Discriminare, abuzuri de către societate şi trafic de persoane

FEMEI
 

Violul şi violenţa domestică: Violul, inclusiv cel conjugal, este ilegal. Legislaţia
prevede pedepse cu închisoarea de trei până la 10 ani pentru viol şi de doi până la
şapte ani pentru agresiune sexuală. Dacă nu există circumstanţe agravante şi atacul
nu a dus la deces, poliţia şi procurorii nu pot ancheta un caz din proprie iniţiativă,
fiind nevoie de o plângere din partea victimei, chiar dacă există probe fizice obiective.

Codul Penal clasifică violenţa familială ca infracţiune separată şi prevede sancţiuni

mai mari pentru acte de violenţă împotriva membrilor familiei decât pentru astfel de
acte îndreptate împotriva altor persoane. Codul prevede, de asemenea, înlăturarea
răspunderii penale în cazul împăcării părţilor.

Violenţa împotriva femeilor, inclusiv abuzarea soţiei, a rămas o problemă gravă pe

care guvernul nu a abordat-o în mod eficient. Legea prevede emiterea de ordine de
restricţie provizorii de către poliţie, pe o perioadă de maximum cinci zile, şi, de către
instanţă, pe o perioadă de maximum şase luni, la cererea victimei sau a unui
procuror, reprezentantul statului desemnat cu protejarea victimelor violenţei familiale,
sau, dacă victima este de acord, a unui asistent social. Încălcarea unui ordin de
restricţie se pedepseşte cu închisoarea pe o perioadă cuprinsă între o lună şi un an.
Instanţa poate ordona abuzatorului să meargă şi la consiliere psihologică. Centrul de
Dezvoltare Curriculară şi Studii de Gen: FILIA, un ONG care promovează egalitatea
de gen, a declarat că poliţia nu a avut proceduri de implementare şi monitorizare a
ordinelor de restricţie.

Poliția a trecut cu vederea violența împotriva femeilor și fetelor. În luna aprilie, șeful
Inspectoratului de Poliție Județean Bacău declara, în cadrul unei emisiuni radio, că,
dacă soțul își lovește soția intenționat sau neintenționat în timpul nopții și apoi se
calmează, victima nu trebuie să sune la poliție la linia de urgență. Mai mulți activiști
pentru drepturile omului au raportat că unii ofițeri de poliție încearcă să descurajeze
victimele violului să depună plângere împotriva agresorilor lor și, în unele cazuri,
refuză să înregistreze plângerile penale depuse de victime. În luna august, presa a
relatat cazul unei femei care a mers la o secție de poliție din București pentru a
depune plângere imediat după ce a fost violată. Potrivit mărturiei victimei, polițiștii au
întrebat-o în repetate rânduri dacă este sigură că vrea să depună plângere, dacă
vrea să se răzbune și dacă este conștientă că îi va distruge viața presupusului
agresor, depunând plângere.

Foarte puţine cazuri de violenţă domestică au fost urmărite în justiţie. Numeroase

cazuri au fost soluţionate înainte sau în timpul procesului, când presupusele victime
au renunţat la acuzaţii ori s-au împăcat cu presupuşii agresori.

Hărţuirea sexuală: Legislaţia penală interzice hărţuirea sexuală, pe care o defineşte

drept pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii
de muncă sau al unei relaţii similare. Pentru începerea unei anchete penale, este
necesară o plângere a victimei. Pedepsele variază de la amenzi până la închisoare
de la trei luni până la un an. Legislaţia privind egalitatea de şanse între femei şi
bărbaţi defineşte hărţuirea sexuală drept situaţia în care se manifestă un
comportament nedorit cu conotaţie sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal,
având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea
unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor. Amenzile variază între
3.000 RON şi 10.000 de lei (750-2.500 de dolari).

Măsuri coercitive de control al populaţiei: Nu s-au semnalat cazuri de avorturi forţate

sau sterilizare involuntară.

 
Discriminare: Conform legii, femeile si bărbaţii au drepturi egale. Femeile s-au
confruntat cu discriminare la căsătorie, divorţ, obţinerea custodiei copiilor, angajare,
obţinerea de credite, salarizare, deţinerea sau gestionarea de companii sau
proprietăţi, în educaţie, în procesul judiciar şi accesul la locuinţe. Conform legislaţiei,
munca trebuie plătită la fel, însă conform statisticilor UE, a existat o diferenţă de
remunerare între femei şi bărbaţi de 3,5%. A existat segregare pe profesii, femeile
fiind suprareprezentate în locuri de muncă mai prost plătite. S-au raportat cazuri de
discriminare la angajare.

COPII
 

Înregistrarea naşterilor: Persoanele care au cel puţin un părinte cetăţean român

primesc cetăţenia română la naştere. Deşi înregistrarea la naştere este obligatorie
conform legii, ea nu a fost universală, drept urmare, autorităţile blocând accesul
copiilor la servicii publice. Cei mai mulţi dintre copiii neînregistraţi au avut acces la
şcolarizare, iar autorităţile au sprijinit obţinerea de certificate de naştere pentru copiii
neînregistraţi, însă educaţia acestor copii a depins de decizia autorităţilor şcolare.
Legislaţia prevede o înregistrare simplificată a naşterii în cazul copiilor ale căror
mame nu au documentele necesare înregistrării copiilor.

Abuzul asupra minorilor: Abuzarea minorilor, inclusiv violenţa emoţională, fizică sau
psihologică au fost, în continuare, probleme grave. Mass-media a semnalat câteva
cazuri grave de abuz sau neglijenţă, în familie, în familiile de asistenţi maternali şi în
instituţiile de îngrijire a minorilor. Autorităţile nu au pus la punct un mecanism de
identificare şi tratare a copiilor abuzaţi şi neglijaţi şi a familiilor lor.

Căsătoriile forţate şi cele timpurii: Vârsta legală pentru căsătorie este de 18 ani, atât
pentru băieţi, cât şi pentru fete, dar, în anumite condiţii, legea permite minorilor să se
căsătorească începând cu vârsta de 16 ani. Căsătoriile ilegale între copii au fost,
conform relatărilor, des întâlnite în rândul anumitor grupuri sociale, în special în
anumite comunităţi de romi. Presa şi ONG-urile au semnalat cazuri de fetiţe rome de
11 ani care au fost vândute de către familiile lor pentru căsătorie. Autorităţile pentru
protecţia copilului nu au intervenit întotdeauna în astfel de cazuri. Nu au existat
politici publice care să descurajeze căsătoriile între minori.

Exploatarea sexuală a copiilor: Legislaţia prevede pedepse de unul până la 10 ani de

închisoare pentru persoanele condamnate pentru acte sexuale cu minori, pedeapsă
variabilă în funcţie de circumstanţe şi categoria de vârstă a copilului. Actele sexuale
cu un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 15 ani se pedepsesc cu închisoarea de
unul până la cinci ani. Actele sexuale cu minori cu vârsta mai mică de 13 ani se
pedepsesc cu doi până la şapte ani de închisoare şi privarea de unele drepturi.
Legea pedepseşte de asemenea coruperea sexuală a minorilor (care include
supunerea minorilor la alte acte sexuale decât contactul sexual sau forţarea minorilor
să întreţină astfel de acte), ademenirea minorilor în scopuri sexuale sau de prostituţie
cu minori şi trafic de minori. În cazurile de proxenetism care implică minori, sentinţele
sunt cu jumătate mai mari. Legea permite autorităţilor să ţină un registru al
persoanelor care au comis infracţiuni împotriva copiilor sau care au exploatat adulţi şi
copii. Registrul nu era operaţional în luna septembrie.

Pornografia infantilă este o infracţiune separată, pedepsită diferit în funcţie de

circumstanţe, cu până la şapte ani de închisoare, pedeapsă ce poate creşte cu o
treime dacă făptuitorul este rudă sau persoană în grija căreia a fost plasat minorul,
ori dacă viaţa copilului a fost pusă în pericol.

Copiii instituţionalizaţi: În cursul anului, presa a semnalat mai multe cazuri de abuzuri
în centrele de plasament pentru copii instituţionalizaţi, inclusiv cazuri de abuz sexual,
violenţă fizică a colegilor sau a apersonalului şi trafic de persoane. Numeroase
relatări au semnalat lipsa accesului la hrană, îmbrăcăminte, tratament medical şi
servicii de consiliere adecvate. În 2016, procurorii au început urmărirea penală
împotriva membrilor unei reţele infracţionale organizate, care recruta fete din
orfelinate din Iaşi, pentru exploatare sexuală. În 2017, Tribunalul Iaşi i-a condamnat
pe făptuitori la pedepse cu închisoarea între trei şi şapte ani, pentru trafic de minori.
Inculpaţii au făcut apel, însă instanţa de apel a susţinut condamnarea în luna
septembrie.

Potrivit relatărilor din presă și ONG-urilor, în 2018 psihiatrii au administrat

medicamente psihotrope miilor de copii din instituții rezidențiale sau din centrele de
plasament pentru a le controla comportamentul. Conform estimărilor oficiale, o treime
din copiii instituționalizați, inclusiv cei cu comportament perturbator, deficit de atenție,
sau tulburări de hiperactivitate, au fost sub medicație psihotropică, dar observatorii
cred că numărul este mult mai mare.

Conform legii, copiii migranţi neînsoţiţi sunt găzduiţi în centre de plasament, unde au
acces la educaţia şi beneficiile pe care le primesc alţi copii. Legislaţia permite
detenţia familiilor cu copii, cu justificarea păstrării unităţii familiei. În cursul anului s-au
înregistrat mai multe astfel de cazuri.
 

Răpirile internaţionale de copii: România este semnatară a Convenţiei de la Haga

asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, din 1980. Vezi Raportul
anual al Departamentului de Stat cu privire la răpirea internaţională a copiilor de către unul
dintre părinţi, la: https://travel.state.gov/content/travel/en/International-Parental-Child-
Abduction/for-providers/legal-reports-and-data/reported-cases.html.
 

ANTISEMITISMUL
 

Potrivit recensământului din 2011, în România trăiesc 3.271 de evrei. Reprezentanţi

ai comunităţii evreieşti au declarat că, conform estimărilor lor, populaţia evreiască
numără aproximativ 7.000 de persoane. Pe parcursul anului s-au înregistrat acte de
antisemitism.

Legea interzice negarea publică a Holocaustului şi limbajul şi simbolurile fasciste,

rasiste, antisemite şi xenofobe, inclusiv organizaţiile şi simbolurile asociate cu
Mişcarea Legionară, organizaţie fascistă din perioada interbelică. Oprimarea romilor
şi a evreilor este inclusă în definiţia Holocaustului.

Conform Institutului Naţional Pentru Studierea Holocaustului din România „Elie

Wiesel”, a continuat numirea de străzi, organizaţii, şcoli şi biblioteci după persoane
condamnate pentru crime de război sau crime împotriva umanităţii. De exemplu,
Radu Gyr a fost un comandant şi ideolog antisemit al Mişcării Legionare fasciste,
condamnat de crime de război. Institutul Wiesel a solicitat schimbarea numelui străzii
Radu Gyr din Cluj-Napoca. Până în luna septembrie, autorităţile locale nu
schimbaseră numele străzii.

Materiale care promovau puncte de vedere antisemite şi glorificau legionari au apărut

de asemenea în presă, inclusiv în internet, în timp ce mai mulţi membri ai guvernului
au banalizat Holocaustul în comentarii publice. Pe 2 august, în timpul unei ceremonii
de comemorare a uciderii romilor în timpul Holocaustului, fostul ministru al culturii
Valer-Daniel Breaz a descris Holocaustul ca fiind unul dintre „momentele delicate,
pentru a nu le numi dificile sau neplăcute, în care unele minorități suferit”. Liderii
comunității evreiești, academicieni, activiști romi și pentru drepturile omului, precum
și câțiva politicieni l-au criticat pe Breaz pentru declarațiile sale. Președintele
comunității evreiești, Aurel Vainer, a declarat că nu este de acord cu declarațiile
ministrului Breaz și că crimele comise în timpul Holocaustului nu trebuie ignorate sau
minimizate. Parlamentarul evreu Silviu Vexler a declarat că limbajul folosit de Breaz
este inacceptabil și că trivializarea Holocaustului este periculoasă.

În internet au apărut mesaje de promovare a negării şi relativizării Holocaustului. În

luna aprilie, Andrei Caramitru, un membru important al Partidului Uniunea Salvați
România, a postat pe pagina sa de Facebook un mesaj în care susținea că Partidul
Social Democrat este responsabil de emigrarea în masă și de decesele cauzate de
accidente de mașină și de corupția din sectorul sănătății. Potrivit lui Caramitru,
acestea reprezintă un Holocaust împotriva României care este mai rău decât ceea ce
s-a întâmplat cu țara în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Caramitru și-a cerut
ulterior scuze pentru postarea sa de pe Facebook.

În aprilie, presa a raportat un caz de vandalism într-un cimitir evreiesc din Huşi, unde
indivizi necunoscuți au distrus zeci de pietre funerare. Reprezentanţii instituţiilor de
aplicare a legii au identificat trei suspecți, iar în septembrie ancheta era în curs.

În august 2018, mesaje antisemite și alte mesaje jignitoare au fost mâzgălite în

timpul nopții pe zidurile casei din copilărie a supraviețuitorului de la Auschwitz și a
laureatului Premiului Nobel Elie Wiesel din Sighetu Marmaţiei. Poliţia locală a început
o anchetă a incidentului și a identificat un suspect. În aprilie, cazul a fost închis
deoarece un expert psihiatru a constatat că suspectul este în incapacitate de a-şi
asuma responsabilitatea pentru acțiunile sale.

Cursul de liceu Istoria evreilor – Holocaustul a fost opțional. În anul școlar 2017-2018,

2.256 de elevi au urmat cursurile.
 

TRAFICUL DE PERSOANE
 

Vezi Raportul cu privire la traficul de persoane, elaborat de Departamentul de Stat şi

publicat la https://www.state.gov/trafficking-in-persons-report/.
 

PERSOANE CU DIZABILITĂŢI
 
Legea interzice discriminarea persoanelor cu dizabilităţi fizice, senzoriale,
intelectuale şi mintale. Guvernul nu a aplicat legea în întregime, iar discriminarea
persoanelor cu dizabilităţi a fost, în continuare, o problemă.

Legea prevede asigurarea de posibilităţi de acces pentru persoanele cu dizabilităţi în

clădiri şi în transportul public. România a avut în continuare un număr insuficient de
clădiri cu facilităţi construite special pentru persoanele cu dizabilităţi, iar pentru
persoanele cu dizabilităţi a fost extrem de dificil să străbată străzile din oraşe sau să
aibă acces în clădirile publice. Persoanele cu dizabilităţi au semnalat lipsa rampelor
de acces, a unui transport public adaptat şi a unor toalete adaptate în clădirile
importante.

Discriminarea copiilor cu dizabilităţi în educaţie a fost o problemă răspândită, cauzată

de lipsa de pregătire adecvată a cadrelor didactice în privinţa incluziunii copiilor cu
dizabilităţi şi de lipsa investiţiilor pentru a face şcolile accesibile. Majoritatea copiilor
cu dizabilităţi fie au fost plasaţi în şcoli speciale, fie nu au mers deloc la şcoală.
Conform ONG-ului Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi
(CEDCD), abuzurile împotriva copiilor în şcolile speciale, inclusiv actele de violenţă
comise de către personal, au fost frecvente. Mai multe rapoarte ale CEDCD au arătat
că copiii cu dizabilităţi plasaţi în şcoli obişnuite s-au confruntat cu abuzuri şi
discriminare din partea colegilor şi a personalului.

Centrul pentru Resurse Juridice a identificat o serie de probleme în centrele pentru

persoane cu dizabilităţi sau în secţiile de psihiatrie, inclusiv situaţii de abuz verbal şi
fizic al copiilor şi adulţilor, sedare, utilizare excesivă a mijloacelor de constrângere
fizică, lipsa igienei, condiţii inadecvate şi lipsa unor servicii de îngrijire medicală
adecvate. În luna septembrie, CRJ a anunțat că la Centrul de Recuperare a
Persoanelor cu Handicap din Sighetu Marmaţiei, opt persoane cu dizabilități erau
ținute în cuști, în timp ce alte trei persoane erau legate de paturile lor. CRJ a indicat,
de asemenea, lipsa de personal specializat și igiena inadecvată la centru. În urma
relatărilor apărute în presă despre situație și a unei inspecții efectuate de Agenția
Județeană pentru Plăţi şi Inspecţie socială, pacienții au fost transferați în alte centre.
Potrivit CRJ, în perioada 2017-septembrie 2018, aproximativ 1.447 de persoane
instituţionalizate cu dizabilități, dintre care 40 de copii și 609 persoane cu vârsta sub
70 de ani, au murit în timp ce se aflau în grija centrelor rezidențiale, a secțiilor de
psihiatrie și a spitalelor. În luna august, un pacient internat la Spitalul de Psihiatrie
Săpoca din județul Buzău a atacat mai multe persoane cu un stativ de perfuzie,
omorând șase persoane și rănind șapte.

 
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi din cadrul Ministerului Muncii
a coordonat serviciile pentru persoanele cu dizabilităţi şi a elaborat politici, strategii şi
standarde în domeniul drepturilor persoanelor cu dizabilităţi.

MINORITĂŢI NAŢIONALE/RASIALE/ETNICE
 

Discriminarea romilor a continuat să fie o problemă gravă. Grupuri ale romilor s-au
plâns că brutalitatea şi hărţuielile poliţiei, inclusiv bătăile, sunt practici comune. Atât
presa internă, cât şi cea internaţională şi observatorii au semnalat cazuri de
discriminare a romilor de către societate. ONG-urile au semnalat faptul că romii nu au
fost lăsaţi să intre sau nu au fost serviţi în mai multe spaţii publice. De asemenea,
romii au avut acces redus la serviciile guvernamentale, puţine oportunităţi de
angajare, rate ridicate de abandon şcolar şi acces inadecvat la servicii medicale.
Lipsa documentelor de identitate i-a împiedicat pe mulţi romi să participe la alegeri,
să beneficieze de ajutor social, să aibă acces la asigurările de sănătate, să obţină
documente de proprietate şi să intre pe piaţa forţei de muncă. Conform Ministerului
Afacerilor Interne, 102.854 de persoane cu vârsta peste 14 ani nu aveau documente
de identitate. Activiştii romi pentru drepturile omului au raportat că cele mai multe
dintre aceste persoane sunt romi care nu pot obţine documente legale de identitate
pentru că au locuit în aşezări şi locuinţe neoficiale. Rata şomajului este a fost mare în
rândul romilor şi aceştia au o speranţă de viaţă mai mică decât ne-romii.
Stereotipurile şi limbajul discriminatoriu împotriva romilor au fost utilizate pe scară
largă.

În ciuda unui ordin al Ministerului Educaţiei, care interzice segregarea elevilor romi,
mai multe ONG-uri au continuat să semnaleze faptul că segregarea pe criterii etnice
a continuat să existe în şcoli. În noiembrie, reprezentanţi ai ONG-ului Partida Romilor
„Pro Europa” şi activişti pentru drepturile omului au declarat că la o şcoală publică din
Iaşi, copiii romi merg în pauză la ore diferite faţă de etnicii români, pentru a evita
interacţiunea dintre cele două grupuri. Activiştii au declarat de asemenea că la o altă
şcoală publică din Iaşi, elevii români au fost plasaţi în clase segregate, aflate într-o
clădire separată.

Cercetători şi activişti au semnalat faptul că unui număr semnificativ de romi

supravieţuitori ai Holocaustului care au solicitat pensie li s-a respins cererea ca
urmare a obstacolelor administrative nerezonabile impuse de casele de pensii, a
standardelor problematice, a lipsei de cunoştinţe despre Holocaust şi a cerinţelor
împovărătoare. Conform cercetătorilor, în ciuda dovezilor istorice, în sute de cazuri,
autorităţile au considerat că romii au fost strămutaţi, nu deportaţi, drept consecinţă
acordându-le pensii mai mici.
 

In luna aprilie, soferul unui microbuz aparţinând unei firme de transport din municipiul
Zalău a refuzat accesul unei femei de etnie romă şi celor doi copii ai săi şi a lovit-o în
repetate rânduri cu un băț de lemn. După ce a sunat la numărul de urgență 112
pentru a raporta incidentul, operatoarea a insultat victima și a folosit insulte rasiale la
adresa ei. Potrivit Romani CRISS, atacul a fost motivat rasial. În septembrie, dosarul
era în curs de investigare la parchetul din Zalău. În luna septembrie, Serviciul de
Telecomunicații Speciale, organismul care operează linia de urgență, investiga
comportamentul operatorului.

Etnicii maghiari au continuat să raporteze discriminarea legată în principal de

utilizarea limbii maghiare. Au existat în continuare rapoarte că autoritățile locale nu
au pus în aplicare legea, care prevede că în localitățile în care o minoritate constituie
cel puțin 20% din populație, indicatoarele rutiere trebuie să fie bilingve. Potrivit
Serviciului de Asistenţă Juridică pentru Minorităţi „Mikó Imre”, în luna iunie, în timpul
meciurilor de calificare a României la Campionatul European de Fotbal din 2020,
care au avut loc în Norvegia și Malta, fanii români au strigat continuu sloganuri anti-
maghiare, inclusiv: „Afară cu maghiarii din ţară!”

Mai mulţi politicieni şi membri ai guvernului au făcut remarci jignitoare despre etnicii
germani şi au echivalat etnia germană cu naţional socialismul şi Holocaustul. Pe 5
august, Dana Varga, consilier al fostului premier Viorica Dancilă, a postat pe pagina
sa de Facebook imagini în care îl compara pe preşedintele Klaus Iohannis, etnic
german, cu Adolf Hitler. Conducerea comunității evreiești, Institutul Elie Wiesel,
activiștii pentru drepturile romilor și câțiva membri ai opoziției au condamnat acțiunile
lui Varga.

ACTE DE VIOLENȚĂ, DISCRIMINARE SI ALTE ABUZURI PE CRITERII DE

ORIENTARE SEXUALĂ ŞI IDENTITATE DE GEN
 

Legea interzice discriminarea pe criteriul orientării sexuale. ONG-urile au semnalat

faptul că discriminarea societăţii împotriva lesbienelor, a homosexualilor, bisexualilor,
transsexualilor şi intersexualilor (LGBTI) a fost un lucru obişnuit şi s-au semnalat
cazuri de violenţă împotriva acestora. În unele situaţii, poliţia a trecut cu vederea
actele de violenţă împotriva persoanelor LGBTI. ONG-ul ACCEPT a raportat că în
cursul anului, o persoană care locuia în vecinătatea sediului a hărţuit continuu verbal
persoanele LGBTI care au vizitat ONG-ul şi pe angajaţii acestuia şi a distrus bunurile
unei femei transsexuale. În luna iunie, ACCEPT a depus o plângere penală, însă
până în luna septembrie, poliţia nu luase nicio măsură.
  

Au avut loc cazuri de discriminare la locul de muncă împotriva persoanelor LGBTI.

Pe 22 iunie, a avut loc la Bucureşti un marş al diversităţii, la care au participat circa
10.000 de persoane şi la care nu s-au înregistrat incidente. Înainte de eveniment,
circa 100 de persoane au participat la un contaprotest.

Legea care reglementează recunoaşterea legală a genului persoanelor transexuale

este vagă şi incompletă. În unele cazuri, autorităţile nu au permis schimbarea
identităţii în lipsa intervenţiei medicale de schimbare de sex. Accesul la servicii de
consiliere psihologică adecvată a fost limitat, unii psihologi refuzând să accepte
pacienţii transexuali.

HIV ŞI SIDA ŞI STIGMATIZAREA SOCIALĂ

 

Deşi, conform legii, persoanele infectate cu HIV au dreptul la confidenţialitate şi

tratament adecvat, autorităţile au aplicat legea în puţine cazuri. Autorităţile nu au
adoptat reglementările necesare pentru asigurarea confidenţialităţii şi tratamentului
echitabil, iar discriminarea a afectat accesul persoanelor bolnave de HIV/SIDA la
servicii de îngrijire medicală şi dentară de rutină.

Secţiunea 7. Drepturile angajaţilor

1. DREPTUL DE ASOCIERE ŞI DREPTUL DE NEGOCIERE COLECTIVĂ

 

Legislaţia prevede dreptul angajaţilor să formeze şi să adere la sindicate

independente, să negocieze contracte colective şi să efectueze greve legale.
Sindicatele se pot afilia la federaţii sindicale regionale, naţionale sau din UE, dar se
pot afilia la o singură organizaţie naţională. Legea interzice discriminarea
antisindicală şi permite angajaţilor concediaţi pentru activitate sindicală să conteste
în instanţă concedierea pentru a obţine reangajarea. Legea protejează libertatea de
asociere şi negocierea colectivă, dar sindicatele s-au plâns că a existat o aplicare
limitată a legii pentru a asigura protecţia împotriva încălcării acestor drepturi.

 
În general, funcţionarii publici au dreptul de a înfiinţa şi a adera la sindicate. Angajaţii
Ministerului Apărării Naţionale, anumite categorii de angajaţi civili ai Ministerului
Afacerilor Interne şi ai Ministerului Justiţiei, judecătorii, procurorii, personalul din
serviciile de informaţii şi funcţionarii publici de rang înalt, inclusiv preşedintele,
parlamentarii, primarii, premierul, miniştrii, angajaţii cu activităţi legate de securitate şi
preşedintele Înaltei Curţi nu au dreptul să formeze sindicate. Sindicatele s-au plâns
cu privire la cerinţa de a prezenta listele de membri de sindicat cu cererea de
înregistrare. Dat fiind că şi angajatorii au avut acces la listă, liderii de sindicat s-au
temut că acest lucru poate duce la represalii împotriva angajaţilor care sunt membri
de sindicat, în special la concedieri, împiedicând formarea de noi sindicate.

Legislaţia solicită angajatorilor cu peste 21 de angajaţi să negocieze un acord

colectiv de muncă, însă nu oferă nicio bază pentru acorduri colective de muncă
naţionale. Angajatorii care refuză să demareze negocierea unui acord colectiv de
negociere pot fi amendaţi. Legea permite, dar nu impune, acorduri colective de
muncă pentru grupuri de angajatori sau sectoare de activitate. Legea solicită
angajatorilor să se consulte cu sindicatele în privinţa subiectelor precum concediul
fără plată sau reducerea săptămânii de lucru din motive economice.

Sindicatele pot intra în grevă numai dacă angajatorii primesc un preaviz de 48 de

ore, iar angajatorii pot contesta dreptul în instanţă, suspendând de fapt greva timp de
câteva luni. Personalul militar şi anumite categorii de angajaţi ai Ministerului
Afacerilor Interne, precum personalul medical, nu au permisiunea de a intra în grevă.
Deşi acest lucru nu este obligatoriu, sindicatele şi angajatorii pot apela la arbitraj şi
mediere din partea Oficiului Naţional de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective
de Muncă al Ministerului Muncii. Într-un caz, sindicatele au criticat ministerul pentru
că nu a intervenit eficient în timpul unei greve de şase săptămâni la o fabrică de
producţie de electrocasnice din Satu Mare, în nord-vestul României. Muncitorii
solicitau o creştere a salariilor de doi lei (0.50 de dolari) pe oră; sindicatele au pretins
că angajatorul a făcut eforturi minime de a interacţiona constructiv cu angajaţii.

Companiile pot solicita daune de la organizatorii grevei dacă instanţa o declară

ilegală. Legislaţia permite organizarea de greve doar pentru a proteja interesele
economice, sociale şi profesionale ale angajaţilor, nu pentru modificarea sau
schimbarea unei legi. Drept urmare, angajaţii nu pot contesta condiţiile de muncă
stabilite prin lege, precum salariile funcţionarilor publici, ceea ce limitează eficienţa
sindicatelor în sectorul public.

 
 Sindicatele s-au plâns că cerinţa legală privind reprezentativitatea, conform căreia
dreptul de negociere colectivă şi de grevă poate fi pretins doar de un sindicat care
reprezintă 50% plus unu dintre angajaţii dintr-o companie, este extrem de
împovărătoare şi limitează dreptul angajaţilor de a participa la negociere colectivă şi
de a intra în grevă. În absenţa acestei majorităţi clare, un angajator poate alege şi
numi un reprezentant al angajaţilor care să negocieze acordul. Unele companii au
creat entităţi juridice separate către care au transferat angajaţi, împiedicându-le astfel
să atingă pragul necesar pentru reprezentare.

Sindicatele s-au plâns că interzicerea generală a implicării sindicale în activităţi

politice, impusă de guvern, are rolul de a interzice sindicatelor să încheie acorduri
neoficiale de sprijin al partidelor politice. Legislaţia prevede acest control ca urmare a
abuzurilor comise în trecut de membri sindicali. Sindicatele s-au plâns, de
asemenea, că autorităţile pot exercita control excesiv asupra finanţelor sindicatelor,
deşi guvernul susţine că legislaţia fiscală naţională se aplică tuturor organizaţiilor.
Comisia de experţi în domeniul aplicării convenţiilor şi recomandărilor a Organizaţiei
Internaţionale a Muncii a identificat legislaţia fiscală ca domeniu de interes.

Relatările oficiale ale unor incidente de discriminare antisindicală au rămas limitate,

fiind dificilă demonstrarea legală a faptului că angajatorii i-au concediat pe angajaţi
ca urmare a activităţilor sindicale ale acestora. CNCD amendează angajatorii pentru
discriminare antisindicală, deşi nu are puterea să ceară reangajarea sau să impună
alte penalităţi. În 2018, CNCD a impus amenzi în 19 cazuri ce au implicat accesul la
angajare şi profesie, inclusiv discriminare antisindicală şi încălcarea acordului de
negociere colectivă. Legislaţia interzice autorităţilor publice, angajatorilor sau
organizaţiilor să intervină, să limiteze sau să împiedice sindicatele să se organizeze,
să-şi dezvolte proceduri interne şi să selecteze reprezentanţi. Penalităţile nu au fost
suficiente pentru a descuraja cazurile de încălcare a legislaţiei, iar angajaţii trebuie
să apeleze în mod normal la instanţă pentru a obţine reangajarea.

Guvernul şi angajatorii au respectat în general dreptul de asociere şi negociere

colectivă.

1. INTERZICEREA MUNCII FORŢATE SAU OBLIGATORII

 

Legea interzice toate formele de muncă forţată sau obligatorie. Cu toate acestea, au
existat informaţii conform cărora astfel de practici au avut loc în continuare, adesea
implicând romi, persoane cu dizabilităţi şi copii. Guvernul nu a aplicat legea în mod
 eficient şi a luat măsuri limitate de prevenire a muncii forţate sau obligatorii.
Legislaţia incriminează munca forţată, însă pedepsele au fost insuficiente pentru a
descuraja încălcarea legii.

Conform Ministerului Afacerilor Interne, 100 dintre cele 497 de victime ale traficului
de persoane identificate în mod oficial în 2018 au fost exploatate în scop de muncă
forţată. 42 dintre acestea au fost traficate pentru muncă în agricultură, iar 26 în
scopuri de cerşetorie.

Bărbaţi, femei şi copii au fost traficaţi în scopuri de muncă în agricultură, construcţii,

servicii domestice, hoteluri şi producţie. Reţele organizate, care au implicat adesea
membri ai familiilor, au forţat persoane, inclusiv un număr semnificativ de femei şi
copii de etnie romă să cerșească şi să practice furturi mărunte (vezi şi Secţiunea
7.c.)

Men, women, and children were subjected to labor trafficking in agriculture,

construction, domestic service, hotels, and manufacturing. Organized rings, often
involving family members, forced persons, including significant numbers of Romani
women and children, to engage in begging and petty theft (see section 7.c.).

Vezi şi Raportul cu privire la traficul de persoane, elaborat de Departamentul de Stat şi

publicat la: https://www.state.gov/trafficking-in-persons-report/.
 

1. INTERZICEREA MUNCII MINORILOR ŞI VÂRSTA MINIMĂ DE ANGAJARE

 

Legea interzice formele grave de muncă a minorilor. Vârsta minimă de angajare în

cazul majorităţii formelor de muncă este de 16 ani. Minorii pot munci cu
consimţământul părinţilor sau al tutorilor de la vârsta de 15 ani, dacă activităţile
respective nu le pun în pericol sănătatea, moralitatea sau siguranţa. Legea interzice
persoanelor sub 18 ani să muncească în condiţii de risc, include o listă cu activităţi
considerate periculoase, dar şi sancţiuni pentru cei care încalcă legea. Printre
activităţile periculoase pentru copii se numără cele care prezintă un risc crescut de
accident sau afectare a sănătăţii, expunere la riscuri psihologice sau sexuale, ture de
noapte, expunere la temperaturi periculoase, precum şi cele care necesită folosirea
de echipamente periculoase. Părinţilor ai căror copii desfăşoară activităţi periculoase
li se solicită să participe la programe de educaţie parentală sau de consiliere şi pot fi
amendaţi dacă nu fac acest lucru.

Minorii care lucrează au dreptul să-şi continue educaţia, iar legea îi obligă pe
angajatori să îi sprijine în această privinţă. Minorii cu vârste cuprinse între 15 şi 18
ani pot lucra cel mult 6 ore pe zi şi cel mult 30 de ore pe săptămână, cu condiţia ca
participarea la cursuri să nu fie afectată. Firmele care impun sarcini ce depăşesc
abilităţile fizice ale minorilor sau care nu respectă limitările privind programul de lucru
în cazul minorilor pot fi amendate. S-a semnalat că mulţi minori nu merg la şcoală
dacă lucrează. Minorii au dreptul la trei zile suplimentare de concediu anual.

Legea cere şcolilor să informeze imediat serviciile sociale cu privire la copiii care
lipsesc de la ore pentru a munci, însă adesea şcolile nu au respectat această
prevedere. Serviciile sociale au responsabilitatea de a reintegra astfel de copii în
sistemul de învăţământ.

Ministerul Muncii poate impune amenzi şi poate închide companii pentru exploatare
de minori. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție
(ANPDCA) din cadrul Ministerului Muncii are responsabilitatea de a ancheta
sesizările de abuzuri în ce priveşte munca minorilor, dar aplicarea legilor a fost mai
degrabă laxă, în special în zonele rurale, unde există multe gospodării agrare şi unde
serviciile de asistenţă socială nu au dispus de personalul şi capacitatea necesare
pentru a interveni în cazurile de încălcare a legislaţiei referitoare la munca minorilor.
ANPDCA se ocupă de monitorizarea şi coordonarea tuturor programelor de
prevenire şi eliminare a muncii minorilor.

Autorităţile nu au aplicat eficient legea, iar pedepsele nu au fost suficient de severe

pentru a descuraja încălcările. Eforturile guvernamentale s-au concentrat pe reacţia
la cazurile semnalate, iar ANPDCA a dedicat resurse limitate programelor de
prevenţie. Conform ANPDCA, 260 de copii au fost supuşi la muncă forţată în 2018.
Se crede că munca forţată este mult mai extinsă decât indică statisticile oficiale.
Munca minorilor, inclusiv cerşetoria, vânzarea de fleacuri pe stradă şi spălatul
parbrizelor au rămas răspândite în rândul comunităţilor de romi, în special în zonele
urbane. Copii de doar cinci ani efectuau astfel de activităţi, iar cazurile erau de obicei
înregistrate doar odată cu implicarea poliţiei. Copiii ai căror părinți lucrează în
străinătate rămân vulnerabili la neglijare și abuz. În 2018, un număr de 92.027 de
copii au avut cel puțin un părinte care lucra în străinătate. În aproape o cincime din
aceste cazuri, ambii părinți erau în străinătate. Din cele 260 de cazuri documentate
 de muncă a copiilor în 2018, autoritățile au urmărit penal un singur presupus autor, în
timp ce alte 135 de cazuri erau în curs de investigare la sfârșitul anului 2018.

1. DISCRIMINAREA LA ANGAJARE SAU ASUMAREA UNEI OCUPAŢII

 

Legislaţia muncii şi reglementările din domeniu interzic discriminarea la angajare sau

asumarea unei ocupaţii pe bază de rasă, sex, gen, dizabilitate, limbă, orientare
sexuală sau identitate de gen, infectare cu HIV sau alte boli transmisibile, statut
social sau de refugiat ori apatrid. Guvernul nu a aplicat aceste legi în mod eficient,
mai degrabă reacţionând la acuzaţiile de discriminare decât implicându-se efectiv în
programe de prevenire a discriminării. Deşi CNCD şi Inspectoratul de Muncă au
anchetat cazurile de discriminare semnalate, pedepsele au fost insuficiente pentru a
descuraja încălcarea legislaţiei.

S-au înregistrat cazuri de discriminare la angajare sau în asumarea unei ocupaţii, pe

bază de gen, dizabilitate şi infectare cu HIV. S-au înregistrat de asemenea cazuri de
discriminare a romilor şi muncitorilor migranţi. În ce priveşte discriminarea la
angajare, CNCD a analizat 365 de cazuri în 2018 şi 278 în prima jumătate a anului.
CNCD a analizat cazuri atât din sectorul de stat, cât şi din sectorul privat.

Conform Eurostat, diferenţa de plată dintre bărbaţi şi femei în ţară era de 3.5% în
2017. Deşi legea le acordă angajatelor care se întorc la muncă din concediul de
maternitate dreptul de a reveni pe acelaşi post sau pe un post similar, femeile
însărcinate şi femeile aflate la vârsta la care pot avea copii pot fi discriminate pe
piaţa muncii fără să se recunoască acest lucru.

Deşi nu a existat o discriminare sistematică a persoanelor cu dizabilităţi, publicul larg

a avut prejudecăţi legate de persoanele cu dizabilităţi. ONG-urile au făcut eforturi
active pentru a schimba atitudinile şi a sprijini persoanele cu dizabilităţi să îşi
dezvolte competenţele şi să obţină locuri de muncă, însă guvernul nu a avut
programe adecvate de prevenire a discriminării. Legislaţia solicită companiilor sau
instituţiilor cu peste 50 de angajaţi să angajeze persoane cu dizabilităţi în procent de
cel puţin 4% sau să plătească o amendă pentru nerespectarea legii. Înainte de
adoptarea ordonanţei, legea permitea companiilor care nu respectau prevederea
referitoare la procent să îşi îndeplinească obligaţiile legale achiziţionând produse de
la ONG-uri sau firme cunoscute drept „unităţi protejate”, la care erau angajate un
număr mare de persoane cu dizabilităţi. ONG-urile au raportat că unităţile protejate
au pierdut drept urmare o importantă sursă de venit. Agenţiile locale de ocupare a
 forţei de muncă au înregistrat succes limitat în facilitarea angajării persoanelor cu
dizabilităţi, găsind locuri de muncă pentru 402 persoane în 2018, şi 85 în primul
trimestru al anului.

ONG-urile au raportat că pacienții care suferă de cancer și tuberculoză s-au

confruntat cu discriminare nerecunoscută la locul de muncă. Aproape o treime dintre
angajații cu cancer au raportat că au amânat informarea angajatorului cu privire la
boala lor; după tratament, 17% au raportat o reducere substanțială a îndatoririlor și
responsabilităților la întoarcerea la locul de muncă. Legea sprijină pacienții cu
tuberculoză prin acordarea de alocații alimentare lunare, concediu medical și sprijin
psihologic, dar nu conține măsuri de protecție a pacienților împotriva discriminării la
locul de muncă.

Pe măsură ce autoritățile permit unui număr mai mare de cetățeni din afara UE să
locuiască și să lucreze în țară, rapoartele privind discriminarea lucrătorilor migranți
au devenit mai răspândite. În Arad, muncitorii locali au intrat în grevă în semn de
solidaritate cu colegii lor din India, după ce un producător de vagoane de cale ferată
a dedus costurile de transport din India în România ca sumă forfetară din salariile
lunare, fără notificarea prealabilă a angajaților. După ce presa a relatat că o
importantă companie de construcții din București a găzduit mulți muncitori vietnamezi
în condiții improprii, compania și-a anulat contractele de muncă, susținând că
muncitorii au făcut declarații publice împotriva reglementărilor companiei și i-au
deteriorat imaginea publică. Ulterior, Inspectoratul de Sănătate a amendat compania
cu 45.000 de lei (11.000 de dolari) pentru că a oferit lucrătorilor din afara UE locuințe
care nu îndeplineau condițiile sanitare.

1. CONDIŢIILE ACCEPTABILE DE LUCRU

 

Legislaţia prevede un salariu minim naţional, mai mare decât venitul estimat oficial al
persoanelor în pragul sărăciei. Salariul minim a crescut ca valoare nominală de circa
trei ori din 2012. În plus, o hotărâre de guvern din decembrie 2018 a introdus un
salariu minim diferențiat, prin care angajații cu studii universitare și cel puțin un an de
muncă trebuie să primească cu cel puțin 13% mai mult decât câștigă alți angajați cu
salariu minim. Guvernul a introdus de asemenea un salariu minim semnificativ mai
mare pentru muncitorii din construcții. Până la 60% dintre angajați câștigă salariul
minim, potrivit Ministerului Muncii. Autoritățile au aplicat în mod adecvat legislația
privind salariile, deși exista o economie informală semnificativă. Potrivit datelor
Eurostat, în 2018, aproape o treime din populație (32,5%) era expusă riscului de
sărăcie sau excluziune socială. În ciuda creșterilor salariului minim, aproape unul din
șapte români angajați era în pericol de sărăcie.
 

Legea prevede săptămâna de lucru standard de 40 de ore sau cinci zile. Angajaţii au
dreptul la plată pentru orele suplimentare efectuate la sfârşit de săptămână sau de
sărbătorile legale, precum şi pentru cele care depăşesc cele 40 de ore. Perioada
lucrată de un angajat trebuie să nu depăşească 48 de ore pe săptămână, în medie,
pe o perioadă de referinţă de patru luni, deşi se permit unele excepţii pentru anumite
sectoare de activitate sau profesii. Legea prevede o perioadă de odihnă de 48 de ore
în timpul săptămânii lucrătoare, deşi majoritatea angajaţilor au primit două zile libere
pe săptămână. Legislaţia permite de asemenea angajatorilor să scurteze norma de
lucru a angajaţilor dacă activitatea de la locul de muncă scade din motive economice
sau tehnice, în paralel cu o reducere corespunzătoare a salariului. Lucrul excesiv
peste program poate aduce amenzi angajatorilor dacă angajaţii depun plângere, însă
plângerile sunt rare. Legislaţia interzice impunerea de ore suplimentare de lucru.

Conform legii, evaluarea performanţelor angajaţilor este la latitutdinea angajatorilor.

Legislaţia permite perioade de probă de 90 de zile pentru noii angajaţi şi simplifică
procedurile de reziliere a contractului de muncă în această perioadă.

Legislaţia include prevederi privind munca temporară şi sezonieră şi prevede amenzi

pentru munca prestată fără contract de muncă, atât pentru sectoarele formale, cât şi
pentru cele informale ale economiei. În conformitate cu reglementările UE, durata
maximă a unui contract temporar este de 36 de luni.

Ministerul Muncii, prin Inspecţia Muncii, are sarcina de a aplica legislaţia cu privire la
condiţiile de muncă, siguranţa în muncă şi salariul minim, însă nu aplică în mod
efectiv şi consecvent toate aspectele. Inspectoratul nu a avut suficienţi angajaţi, iar
inspectorii au avut salarii mici; în consecinţă, numărul de reangajări ca urmare a
demisiilor a fost mare, iar inspectoratul a avut capacităţi limitate. Prevederile
referitoare la salariul minim, numărul de ore de lucru, siguranţa muncii şi standardele
de sănătate nu au fost aplicate eficient în toate sectoarele. Sectoarele de construcţii,
agricol şi al micilor producători au fost îndeosebi de problematice atât din punct de
vedere al neraportării corecte, cât şi al neglijării standardelor de sănătate şi siguranţă
a muncii. Inspecţia Muncii a crescut numărul de inspecţii în 2018, identificând 14.568
de muncitori nedeclaraţi şi i-a amendat pe angajatori cu 119,2 milioane de lei (29,8
milioane de dolari). Până în iunie inclusiv, Inspecţia Muncii a identificat 5.004 angajaţi
nedeclaraţi şi i-a amendat pe angajatori cu 50,5 milioane de lei (12,6 milioane de
dolari).

Conform rapoartelor sindicatelor, mulţi angajatori au plătit salarii suplimentare la

negru pentru a reduce povara fiscală atât pentru angajator, cât şi pentru angajat.
Pentru a soluţiona problema muncii neraportate, în 2017, guvernul a crescut taxele
de salarizare pe care angajatorii trebuie să le plătească pentru angajaţii part-time la
nivelul celor plătite pentru angajaţii cu normă întreagă şi salariu minim. În plus,
Inspecţia Muncii a colaborat cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru a
efectua operaţiuni comune de verificare a angajatorilor din domeniile predispuse la
muncă neraportată, inclusiv din sectoarele textil, de construcţii, de securitate, de
curăţenie, de preparare a alimentelor, de transporturi şi de depozitare. Aceste
anchete s-au concentrat adesea asupra plăţii incorecte a taxelor mai degrabă decât
asupra drepturilor angajaţilor.

Guvernul nu a aplicat eficient standardele privind orele suplimentare de muncă.

Liderii sindicali s-au plâns că încălcarea regulilor privind orele suplimentare a
reprezentat principala problemă cu care s-au confruntat membrii de sindicat, întrucât
angajatorii le-au solicitat adesea angajaţilor să lucreze peste limita maximă legală de
ore suplimentare, plata prevăzută prin lege pentru aceste ore nefiind întotdeauna
efectuată. Această situaţie a fost întâlnită cel mai des în sectoarele textil, bancar şi
financiar şi de construcţii.

de U.S. Mission Romania | 30 martie, 2020 | Categorii: Rapoarte oficiale, SUA şi [România] |

Tags: Drepturile Omului, Raport, România