Buratino – o lectură fundamentală în formarea spirituală, la orice vîrstă

„Cheiţa de aur sau Aventurile lui Buratino”(1) este opera unui scriitor cu adevărat
special, Alexei Nikolaevici Tolstoi (1883-1945) (2), purtător al celebrului nume Tolstoi, numele
unei vechi familii aristocratice ruse, care a dăruit literaturii universale trei scriitori celebri (Lev,
Alexei Constantinovici şi Alexei Nikolaevici Tolstoi). Cel din urmă este cu totul aparte în această
familie : în preajma naşterii sale, mama sa şi-a părăsit soţul pentru un alt bărbat, cu originea în
mediile proletare, prilej de imens scandal la sfîrşitul veacului al XIX-lea : mamă şi fiu s-au luptat
apoi pentru ca Alexei să obţină, în final, dreptul de a purta titlul de „conte”. Totodată, acest fapt a
fost un fel de condamnare a lui Tolstoi la o marginalizare neîntreruptă: de vreme ce pentru nobili,
el a fost mereu un parveni, pentru bolşevici a fost mereu „contele”, purtînd stigmatul familiei
aristocratice.

Întreaga personalitate a lui Alexei Tolstoi a evoluat, în fapt, sub semnul contradicţiilor. A
debutat în cercurile simboliştlor, cunoscînd pentru prima oară succesul atunci cînd a ales să scrie
într-un stil folcloric stilizat (“Poveştile coţofenei” – “Сорочьи сказки”, “Poveştile rusalcăi” –
„Русалочьи сказки”), scrie una din primele opere SF ale literaturii sovietice (“Aelita” –
„Аэлита”), pentru a schimba registrul apoi întru abordarea romanelor istorice precum “Calvarul”
(„Хождение по мукам”) sau “Petru I” (Пётр I). După Revoluţia din 1917, alege calea emigraţiei
(se stabileşte în Franţa, în 1919, apoi la Berlin, în 1921), pentru a se reîntoarce apoi în Uniunea
Sovietică, devenind “Contele roşu”, ales în 1935 în prezidiul Uniunii scriitorilor sovietici, autor al
unei nuvele care îl glorifică pe Stalin – “Pîinea” (“Хлеб”), dar şi al “Cheiţei de aur sau Aventurile
lui Buratino”. Acest clasic al literaturii sovietice pentru copii face parte, astăzi, din patrimoniul
literar rus şi din cel mondial, implicit, fiind un reper esenţial al formării spirituale atît pentru cei
mici, cît şi pentru cei mari.
La originea acestei bijuterii literare – „Cheiţa de aur...” stă „Pinocchio”, romanul lui
Collodi, dar nu e decît un punct de
Sprijinul acordat de Comisia Europeană pentru elaborarea acestei publicații nu
constituie o aprobare a conținutului, care reflectă doar opiniile autorilor, iar Comisia nu
poate fi trasă la răspundere pentru orice utilizare a informațiilor conținute în aceasta.

https://pantins.ro
plecare în elaborarea unei opere, după cum vom vedea, impregnată în definitiv de specificul
rusesc, cu valori morale accentuate, cu inserarea subtilă a unor figuri care marcau cultura epocii
cînd a fost redactată. Vom compara, desigur şi „Cheiţa de aur...” din 1935 cu traducerea lui
Pinocchio, realizată în 1924 de Nina Petrovskaia şi Alexei Tolstoi(3).

O operă încununată de succes : Cheiţa de aur sau Aventurile lui Buratino

Buratino marchează întreaga existenţă a lui Tolstoi. Dacă ne ghidăm după scurta prefaţă a
autorului, el ar fi cunoscut personajul lui Collodi încă din copilărie. Se pare totuşi că prima
traducere a lui Pinocchio a fost publicată în 1906, în revista pentru copii Zaduševnoe slovo –
Tolstoi avea atunci 23 de ani. Însă, cu siguranţă a citit această traducere: mama sa, decedată în
acelaşi an, publicase o povestire în aceeaşi revistă.(4)

1 Apărută în 1936, opera a cunoscut un succes modial şi numeroase reeditări

2 Apud A.N. Varlamov, Aleksej Tolstoj, M., Molodaja gvardija (sèrija “Žizn’ zamečatel’nyh ljude”), 2008
(2-e izd.).
3 Alte analize pot fi realizate asupra adaptărilor teatrale şi sau cinematografice, a ilustraţiilor sau a
folosirii motivelor operei la alţi autori
4 Apud M. Petrovskii, „Čto otpiraet "Zolotoj ključik"” ?, Knigi našego detstva, SPb., izd. Ivana Limbaha,
2006, p. 223-224 şi E.D. Tolstaja, „Buratino i podteksty Alekseja Tolstogo”, in Izvestija AN. Serija
literatury i jazyka, 1997, vol. 56, n° 2, p. 29-30.

Sprijinul acordat de Comisia Europeană pentru elaborarea acestei publicații nu

constituie o aprobare a conținutului, care reflectă doar opiniile autorilor, iar Comisia nu
poate fi trasă la răspundere pentru orice utilizare a informațiilor conținute în aceasta.

https://pantins.ro
 Ceea ce e sigur, este că, mai puţin de douăzeci de ani înainte, în 1924, pe cînd Tolstoi
revenise deja în Uniunea Sovietică, apare la Berlin o nouă traducere a cărţii lui Collodi, autoarea
fiind Nina Petrovskaia, fosta „роковая возлюбленная” („amantă fatală”) a scriitorilor Andrei
Belîi şi Valeri Briusov *, purtând menţiunea „переделал и обработал Алексей Толстой”
(„îmbunătăţită de Alexei Tolstoi”).
Cartea lui Tolstoi „Cheiţa de aur sau Aventurile lui Buratino”, vede lumina zilei zece
ani mai tîrziu, în 1935. Se povesteşte că scriitorul, care trecuse pe lîngă moarte, după un infarct,
profită de convalescenţa sa pentru a relua, în 1935, munca la traducerea lui „Pinocchio”. În
realitate, primul contract dintre Tolstoi şi Detgiz (editura consacrată literaturii pentru tineret în
acei ani, în URSS), datează din 1933 (6). Traducerea iniţială a devenit, probabil o adaptare, iar
apoi o adevărată re-scriere de către Tolstoi, astfel că îi scrie lui Maxim Gorki: „Я работаю над
Пиноккио, вначале хотел только русским языком написать содержание Коллоди. Но потом
отказался от этого, выходит скучновато и пресновато. С благословения Маршака пишу на
ту же тему по-своему” (7).
Cartea este publicată în mai multe episoade, începînd din vara lui 1936, în revista
„Pravda Pionierilor” – „Пионерская Правда”. Prima ediţie vede lumina tiparului în acelaşi an.
E un succes extraordinar! Tot în 1936, Tolstoi compune o piesă de teatru după povestirea
sa, pentru inaugurarea „Teatrului Central pentru copii” – „Центральный детский театр” -
din Moscova, cîntecele sînt înregistrate şi difuzate foarte des la radio. Jocul de societate
„Золотой ключик” - „Cheiţa de aur”, apare tot atunci. Povestirea este adaptată pentru
prima dată cienbmatografic în 1939, de către A. Ptuşko. O a doua adaptare cinematografică
este realizată de Leonid Neşaev, în 1975; şi acolo, succesul se datorează, în mare parte,
melodiilor nemuritoare. Apar şi opere „epigone”: „Carabas învins” –„ Побежденный Карабас”
şi „Oaspetele nostru, Buratino” –„ Буратино у нас в гостях” de Elena Danko; „Al doilea secret
al cheiţei de aur. Noile aventuri ale lui Buratino şi ale prietenilor săi” – „Вторая тайна золотого
ключика. Новые приключения Буратино и его другей” de A. Kumma şi S. Runge. Urmează
noi adaptări teatrale, un balet, comedii muzicale (una din cele mai recente a fost prezentată în
anul 2009). Numele Buratino este atribuit unei băuturi acidulate şi chiar numele unui lansator de
rachete performant al armatei ruse. Astfel, Buratino devine parte integrantă nu numai din cultura
copiilor, ci şi din întreaga societate sovietică, ulterior rusă.

4 M. Petrovskij, « Čto otpiraet "Zolotoj ključik" ? », Knigi našego detstva, SPb., izd. Ivana Limbaha, 2006,
p. 223-224 et E.D. Tolstaja, « Buratino i podteksty Alekseja Tolstogo », in Izvestija AN. Serija literatury i
jazyka, 1997, t. 56, n° 2, p. 29-30.
(*) Andrei Belîi (1880-1934) – scriitor rus al cărei nuvelă “Petersburg”, a fost considerată una din
capodoperele secolului XX. Valerii Briusov (1873-2924) – părintele simbolismului rus ;
5 K. Kollodi, Priključenija Pinokkio, perevod s ital’janskogo Niny Petrovskoj, peredelal i obrabotal Aleksej
Tolstoj, Berlin, izd. Nakanune, 1924.
6 M. Petrovskij, op. cit, p. 242-248.
7 Citat în idem, p. 243 : „Lucrez la Pinocchio. La început, vroiam doar să transpun textul lui Collodi în
rusă, dar am renunţat mai apoi la idee, rezultatul fiind prea plicticos şi insipid. Marşak mi-a dat
binecuvîntare pentru a scrie pe aceeaşi temă, dar în stilul meu.” Samuil Marşak este un alt scriitor
celebru pentru copii din epocă, consilier al editurii Detgiz, adevărat „naş” al literaturii sovietice pentru
copii.

Sprijinul acordat de Comisia Europeană pentru elaborarea acestei publicații nu

constituie o aprobare a conținutului, care reflectă doar opiniile autorilor, iar Comisia nu
poate fi trasă la răspundere pentru orice utilizare a informațiilor conținute în aceasta.

https://pantins.ro
 Sprijinul acordat de Comisia Europeană pentru elaborarea acestei publicații nu
constituie o aprobare a conținutului, care reflectă doar opiniile autorilor, iar Comisia nu
poate fi trasă la răspundere pentru orice utilizare a informațiilor conținute în aceasta.

https://pantins.ro
 Deosebirile dintre opera lui Collodi şi cea a lui Tolstoi

Prima perspectivă ar fi aceea a comparaţiei dintre opera lui Collodi şi cea a lui Tolstoi.
Collodi ne istoriseşte păţaniile unei marionete nepăsătoare şi credule, care va trebui să treacă prin
mai multe încercări (Cîmpul minunilor, prizonieratul din Ţara Proştilor, metamorfoza în cîine de
pază, trecerea prin stomacul balenei) pentru a înţelege valoarea muncii, pentru a dobîndi
dragostea unei familii (compusă din Zîna cu părul albastru şi Gepetto) şi, la final, să fie
transformat în băieţel adevărat. Dacă primele capitole ale lui Tolstoi le urmează, în linii mari, pe
cele din opera lui Collodi, cu diferenţe destul de mici, drumurile lui Pinocchio şi Buratino se
separă definitiv după episodul Cîmpului minunilor (Поле чудес) şi cel al Ţării Proştilor (Страна
Дураков). În loc să petreacă mai multe luni în închisoare, Buratino intră în competiţie cu
Carabas-Barabas (echivalentul lui Magiafuoco) pentru a obţine o cheiţă de aur – care dă şi titlul
poveştii – şi pentru a-i descoperi secretul : aceasta deschide o uşiţă ascunsă sub o scară din
locuinţa lui Tata Carlo (Gepetto la Collodi), îndărătul căreia Buratino şi prietenii lui descoperă un
magnific teatru de păpuşi. Astfel, ei îşi pot deschide propriul teatru, departe de atmosfera de
teroare care domnea în cel al lui Carabas-Barabas.
Adesea, s-a dorit descoperirea, în acest final, a unei dovezi a caracterului ideologic al lui
Buratino. Burghezul cel rău, Carabas-Barabas care, cu biciul cu şapte cravaşe, le exploatează pe
bietele păpuşi, îşi vede publicul plecînd în totalitate la teatrul lui Buratino, aşadar un fel de teatru
în gestiune proprie în care fiecare din marionetele care l-au însoţit pe Buratino în aventurile sale
îşi găseşte un rol pe măsură. Pierrot – păpuşa-poet, scrie comedia „Cheiţa de aur sau aventurile lui
Buratino şi ale prietenilor săi”; Malvina îşi propune să vîndă îngheţată şi să joace; Tata Carlo
cîntă la flaşnetă; Artemon, căţelul Malvinei, se ocupă de costume şi de producerea zgomotelor
necesare pe scenă; în ceea ce-l priveşte pe Buratino, acesta îşi propune să „îşi joace propriul rol şi
se facă cunoscut pretutindeni în lume”; marionetele studiază dimineaţa şi joacă seara. Ţara
Proştilor ar corespunde caricaturii sovietice a lumii capitaliste (buldogii le protejează pe pisicile
obeze care poartă ochelari cu rame de aur, de masele populare înfometate); se poate considera că
Buratino întruchipează superioritatea proletarului asupra intelectualului (de exemplu, Malvina e
incapabilă să aprindă un foc de lemne pentru a-şi pregăti o cacao, acesta face el-însuşi această
treabă, comentînd astfel: „Вот наказание с этими хорошо воспитанными”(8)) (9).
Dar nu vom găsi în Buratino nici pionieri, nici alţi micuţi locuitori ai realităţii sovietice,
precum în comediile clasice ale lui Gaidar, ceea ce îi permite cumva cititorului să depăşească
acestă primă lectură ideologică şi să găsească o interpretare proprie a operei. Mark Lipoveckiy
vede chiar în Buratino personajul „cel mai puţin ideologic al culturii sovietice, fără legătură cu
vreun model social sau ideologic” (10). Episodul arestării lui Buratino este revelator, în această
privinţă; de altfel, prin povestirea plină de detalii, se situează cu grijă într-o lume imaginară, în
care rarele

8 A. Tolstoj, Zolotoj ključik, ili Priključenija Buratino, M., Drofa-Pljus, 2008, p. 103 : „Ce pacoste,
oamenii ăştia bine crescuţi!”
9 Apud M. Lipoveckiy, « Buratino : Utopija svobodnoj marionetki », in I. Kukulin, M. Lipoveckiy, M.
Maiofis (red.), Vesëlye čelovečki : Kul’turnye geroi sovetskogo detstva, M., NLO, 2008, p. 132-133.
Aspectul ideologic a fost ulterior întărit de Tolstoi-însuşi, în piesa din 1936 şi în filmul din 1939, îndeosebi
prin transformarea scenei finale (vezi idem, p. 139-142).
10 Idem, p. 144 : «наиболее безыдейный персонаж советской культуры, никак не связанный ни с
какими социальными или идеологическими моделями».
4

Sprijinul acordat de Comisia Europeană pentru elaborarea acestei publicații nu

constituie o aprobare a conținutului, care reflectă doar opiniile autorilor, iar Comisia nu
poate fi trasă la răspundere pentru orice utilizare a informațiilor conținute în aceasta.

https://pantins.ro
urme de real par să ducă cu gîndul la Italia (11). Denunţat pentru furt de Alisa, vulpea, Buratino
este arestat de cîini poliţişti cărora li se face un portret foarte puţin măgulitor:
“Ворвались два добермана-пинчера, сыщики, которые никогда не спали, никому не верили
и даже самих себя подозревали в преступных намерениях.
... [они] враз кинулись на Буратино, схватили его под мышки и потащили в отделение.
Буратино болтал ногами, умолял сказать – за что? Сыщики отвечали:
– Там разберут…
[…]
Тем временем сыщики привели Буратино в отделение. Дежурный бульдог вылез из-за
стола и сам обыскал его карманы.
Не обнаружив ничего, кроме кусочка сахара и крошек миндального пирожного, дежурный
кровожадно засопел на Буратино:
– Ты совершил три преступления, негодяй: ты – беспризорный, беспаспортный и
безработный. Отвести его за город и утопить в пруду (12).”
O privire atentă va regăsi aici influenţa epocii : Tolstoi îşi ia precauţia de a nu aduce în scenă
ciobăneşti germani (cîini poliţişti sovietici, prin excelenţă), ci dobermani-pinscheri, mai degrabă
asociaţi cu Germania. Menţionarea celor trei delicte de care este acuzat Buratino (printre cele mai
grave de care se putea face vinovat un simplu cetăţean sovietic – nu lipseşte dintre ele decît,
poate, sabotajul) poate avea ca scop acela de a permite operei să treacă de cenzură, tratînd un
subiect obligatoriu. Critica regimului poliţist poate duce cu gîndul la Germania nazistă, căci e un
loc comun al literaturii sovietice, de la Erenburg („Aventurile lui Julio Jurenito” – „Похождения
Хулио Хуренито”, 1922) la Platonov („Vînt cu gunoaie” – „Мусорный ветер”, 1934). În acelaşi
timp, regula limbii lui Esop este atunci chiar aceea de a critica realitatea sovietică, deplasînd-o în
Germania: dificil aşadar de făcut din acest detaliu un argument în favoarea unei eventuale lecturi
ideologice.
Cititorul nedocumentat de astăzi nu va întrevede probabil acest context istoric. Din contra, ar
putea fi situat pe o pistă falsă: arestarea, imaginea dobermanilor paranoici, gata să se bănuiască
chiar şi între ei de crime , toate acestea pot conduce la marile procese care i-au eliminat pe
veteranii Revoluţiei din 1917, la partid, la armată şi chiar la NKVD (cu execuţia lui Jagoda).

11 Acţiunea se situează „într-un orăşel de pe malul Mării Mediterane „ („в городке на берегу
Средиземного моря” ; idem, p. 5), Buratino se cocoaţă într-un pin („итальянская сосна” [„pin italian”]
în rusă; idem, p. 94), iar transformările lui Gepetto în Tata Carlo şi a meşterului Antonio în Giuseppe,
nume cu originea italiană încă şi mai evidentă, provin probabil din aceeaşi voinţă de mutare a acţiunii
într-o altă ţară. E.D. Tolstaia numeşte aceasta „o poveste despre Italia” („сказка об Италии” ; E.D.
Tolstaia, op. cit, p. 37).
12 Idem, p. 67-69 : „Doi dobermani-pinscheri, copoi pricepuţi şi care nu dormeau niciodată, nu aveau
încredere în nimeni şi mergeau într-acolo încît se bănuiau între ei de intenţii criminale. […] se aruncară
dintr-un foc asupra lui Buratino, îl luară de subsuori şi îl tîrîră la postul de poliţie. Buratino se zbătea,
implora să i se explice de ce. Copoii răspunseră: „O să vedem acolo...”. […]
Între timp, copoii îl conduseră pe Buratino la secţia de poliţie. Buldogul de serviciu se urni de la biroul său
şi îi umblă el-însuşi în buzunare.
Negăsind nimic altceva în afară de o bucăţică de zahăr şi de cîteva firmituri de la prăjitura cu migdale,
buldogul şuieră feroce:
- Ai comis trei crime, nenorocitule: eşti un vagabond, nu ai nici paşaport şi nici loc de muncă. Duceţi-l în
afara oraşului şi înecaţi-l în iaz!”
5

Sprijinul acordat de Comisia Europeană pentru elaborarea acestei publicații nu

constituie o aprobare a conținutului, care reflectă doar opiniile autorilor, iar Comisia nu
poate fi trasă la răspundere pentru orice utilizare a informațiilor conținute în aceasta.

https://pantins.ro
 Tendinţa ar fi o asociere facilă datorată episoadelor despre vagabondaj, absenţa
paşaportului şi a serviciului - mai degrabă îndreptată spre exigenţele URSS decît spre Germaniza
nazistă, iar contextul ironic nu poate decît să influenţeze această interpretare. Cititorul modern
poate, aşadar, să-şi apropie pe diferite căi opera lui Tolstoi, făcînd interpretări diverse, chiar dacă
un specialist le-ar considera, poate, eronate. Datorită acestei organizări a naraţiunii, se poate face
o lectură plurală, fapt care îi şi permite, de altminteri, lui Buratino să înfrunte timpul cu succes, în
ciuda schimbărilor istorice şi sociale.
În ce-l priveşte pe copilul-destinatar al operei literare „Buratino...” el nu va remarca nici
o aluzie îndărătul acestor personaje animaliere. Pentru el, de exemplu, blana scurtă şi neagră a
cîinilor poliţişti, aspectul lor musculos, sever, sînt atribute fireşti ale dobermanilor, cîini mult mai
ameninţători decît ciobăneştii germani; buldogul este, la rîndul lui, asociat îndeaproape cu
violenţa şi, cu nasul să1u turtit şi fălcile care atîrnă, evocă aerul dispreţuitor, tipic gradaţilor.
Chiar dacă, după cum am văzut, aceste imagini pot fi rezultatul unei alegeri conjuncturale, ele se
înscriu totuşi în mod perfect în contextul poveştii, independent de orice context ideologic,
asigurînd succesul deplin al operei literare.

Personajele lui Collodi şi cele ale lui Tolstoi

Comparaţia dintre personajele lui Collodi şi cele ale lui Tolstoi ne furnizează şi o altă
cheie de lectură. E suficient să ne aplecăm asupra prenumelor lor, pentru ca diferenţa dintre ele să
ne sară în ochi: meşterul Anton, poreclit Cireaşă, devine Giuseppe, poreclit Nas-Vînăt (Сизый
Нос), Geppetto devine Tata Carlo, Pinocchio revine la primul său nume, pe care îl purta în timpul
primei sale publicări în foileton, Buratino (în limba italiană, un „burattino” înseamnă
„marionetă”), Zîna cu părul albastru devine Malvina, Mangiafuoco devine Carabas-Barabas,
Motanul şi Vulpea sînt înzestraţi cu prenume, respectiv Basilio (13) şi Alisa (14). Şi funcţiile lor
se schimbă: Malvina este una din marionetele care fug de la teatrul lui Carabas-Barabas, devenind
unul din tovarăşii de călătorie ai lui Buratino, alături de ea apărînd Pierrot cel care suspină după
dragostea ei şi cîinele său, Artemon. Mangiafuoco, personaj episodic la Collodi, devine Carabas-
Barabas, concurentul şi duşmanul lui Buratino în cursa către cheiţa de aur. El este susţinut de
Motanul Basilio, de Vulpea Alisa şi de Duremar, crescătorul de lipitori, omul său bun la toate.
Aceste personaje trimit la o altă realitate decît cea din Pinocchion, în care s-a putut regăsi, de
exemplu, „o oglindă a sufletului copilăresc” (15), „o metaforă a parcursului sufletului de la
pierzanie la absolvirea de păcate” (16), o carte educativă (17) sau chiar un „tablou al Italiei oneste
a regelui Humbert” (18).

13 Tradiţional, motanul rus este strigat Васька (Vas’ka), diminutivul de la Василий (Vasili, i.e. Basilio).
14 Vulpea este лиса, în poveştile din folclorul rus, ca şi în „Cheiţa de aur”. De aici folosirea prenumelui Алиса (Alisa)
şi jocul de cuvinte „lisa Alisa”), Alexei Tolstoi foloseşte aliteraţia : лиса Алиса (vulpea Alisa) şi masculinul Лис,
губернатор Города Дураков (Vulpoiul, guvernatorul Ţării Proştilor).
15 Paul Hazard, citat de Jean-Claude Zancarini, dans C. Collodi, Les Aventures de Pinocchio, trad. I. Violante, P.,
Flammarion, 2001, p. 332.
16 Piero Bargellini, La verità di Pinocchio, Brescia, Marcelliana, 1942, cité par J.-Cl. Zancarini, op. cit., p. 332-333.
17 J.-Cl. Zancarini, op. cit., p. 332 et 334-335.
18 Pietro Pancrazi, « L’elogio di Pinocchio », Il Secolo, octobre 1921, cité par J.-Cl. Zancarini, op. cit., p. 333.
6

Sprijinul acordat de Comisia Europeană pentru elaborarea acestei publicații nu

constituie o aprobare a conținutului, care reflectă doar opiniile autorilor, iar Comisia nu
poate fi trasă la răspundere pentru orice utilizare a informațiilor conținute în aceasta.

https://pantins.ro
 Despre autor

Alexandru Mîţă este profesor-formator de limba franceză, scriitor şi

publicist, cu multiple specializări în universităţi şi institute lingvistice europene. Este
iniţiatorul Clubului de limba rusă, care îşi propune să readucă în atenţia publicului
de toate vîrstele importanţa învăţării uneia din cele mai culturale limbi ale lumii. De
asemenea, e redactor-şef al revistei de benzi desenate didactice „Scaramouche”
http://www.lang-platform.eu/scaramouche .
A coordonat mai multe proiecte europene de succes, avînd în principal
preocuparea de a inova predarea limbilor moderne prin noi tehnologii şi produse
culturale (benzi desenate, filme artistice şi de animaţie, arhitectura, muzica).

Sprijinul acordat de Comisia Europeană pentru elaborarea acestei publicații nu

constituie o aprobare a conținutului, care reflectă doar opiniile autorilor, iar Comisia nu
poate fi trasă la răspundere pentru orice utilizare a informațiilor conținute în aceasta.

https://pantins.ro