1

1001 de nopţi

Basme arabe istorisite de

EUSEBIU CAMILAR

Ilustraţii de ANGI PETRESCU-TIPĂ RESCU

EDITURA TINERETULUI

2
 CUPRINS

Volumul I

CUVÂ NTUL POVESTITORULUI LA ÎNCEPUTUL NOPŢ ILOR

UNDE SE VEDE FRĂ Ţ EASCA DRAGOSTE DINTRE DOI FECIORI DE
Ş AH DE LA INDIA; Ş I O CĂ LĂ TORIE LA SAMARCAND; Ş I DOUĂ
Ş AHIŢ E.
UNDE SE VEDE CĂ UNEORI Ş I LA DUHURILE CELE ÎNFRICOŞ ATE SE
CALCĂ PRAGUL NECREDINŢ EI; Ş I UNDE CEI DOI FRAŢ I SE ÎNTORC
ACASĂ ; RIAR-Ş AH HOTĂ RĂ Ş TE MOARTEA FETELOR…
SE ARATĂ CUM Ş EHERAZADA SE HOTĂ RĂ Ş TE SĂ SCAPE FETELE
DE PALOŞ
UNDE POVESTEŞ TE VIZIRUL FABULA ASINULUI CARE Ş I-A STRICAT
SINGUR SOARTA, REGÂ NDIND LA SFÂ RŞ ITUL LUCRURILOR; CUM Ş I-
A TĂ MĂ DUIT UN NEGUŢ Ă TOR NEVASTA DE ÎNCĂ PĂ Ţ Â NARE, ÎN
URMA UNEI PILDE LUATE DE LA UN COCOŞ ; Ş EHERAZADA ESTE
DUSĂ LA RIAR-Ş AH…
UN NEGUŢ Ă TOR Ş I UN DUH ÎNFRICOŞ AT, LA UN IZVOR DIN PUSTIE;
VIN TREI Ş EICI, CU ÎNTÂ MPLĂ RILE LOR…
UNDE BĂ TRÂ NUL CEL CU GAZELA ÎŞ I POVESTEŞ TE CĂ TRE DUHUL
ÎNFRICOŞ AT ÎNTÂ MPLĂ RILE; PÂ NĂ UNDE MERGE ZAVISTNICIA
UNOR FEMEI; Ş I ALTE ÎNFRICOŞ ATE LUCRURI…

3
BASMUL ÎŞ I URMEAZĂ CURGEREA; IZBĂ VIREA FIULUI Ş I
PRIBEGIREA LUI; SE VEDE FATA VĂ CARULUI, Ş I EA CU MEŞ TEŞ UG
VRĂ JITORESC; ÎNCEPE BĂ TRÂ NUL CU CEI DOI CÂ INI NEGRI.
UNDE AL DOILEA BĂ TRÂ N ARATĂ CUM CEI DOI FRAŢ I AI LUI AU
FOST PREFĂ CUŢ I ÎN CÂ INI, PENTRU NELEGIUIREA LOR; Ş I UNDE
ÎNCEPE A POVESTI BĂ TRÂ NUL AL TREILEA, CEL CU MĂ GĂ RIŢ A…
UNDE ARATĂ BĂ TRÂ NUL AL TREILEA CUM A FOST PREFĂ CUT ÎN
CÂ INE; Ş I CUM, SCOS DIN STAREA ACEASTA, Ş I-A PEDEPSIT SOAŢ A,
DUPĂ SFATUL UNEI FETE DE CASAP…
Ş EHERAZADA ÎNCEPE ALT BASM, CEL AL PESCARULUI SĂ RAC Ş I AL
UNUI DUH PECETLUIT ÎN VAS DE ARAMA, DE CĂ TRE SOLOMON
PROOROC…
UNDE PESCARUL ISTORISEŞ TE DUHULUI ÎNCHIS ÎN VAS POVESTEA
UNUI SULTAN DIN VECHIMI; CUM ACESTA A FOST MÂ NTUIT DE
LEPRĂ , DE CĂ TRE UN ISCUSIT VRACI; CÂ T Ş I ALTE NEASEMUITE
ÎNTÂ MPLĂ RI…

UNDE SULTANUL PRINDE A ISTORISI, CĂ TRE VIZIRUL PIZMĂ TĂ REŢ ,

ISTORIA LUI SINDBAD-Ş AH; CUM ACESTA AVEA UN FIU ÎNŢ ELEPT;
Ş I PĂ Ţ ANIILE ACELUI FIU.
CUM HANSADI, PRIN MINCIUNA EI, ÎL HOTĂ RĂ Ş TE PE SINDBAD-
Ş AH SĂ -Ş I UCIDĂ FIUL… UNDE CEI PATRUZECI DE SFETNICI AI LUI
SINDBAD S-AMESTECA; Ş I UNDE ÎNCEP A SE BATE DIN PILDE CEI
PATRUZECI DE SFETNICI CU HANSADI: ÎNCEPE ISTORIA PRIMULUI
SFETNIC, CU Ş AHABEDDIN-Ş EIC…
CUM A TRĂ IT SULTANUL NILULUI, ÎNTR-O CLIPITĂ , CÂ T A Ţ INUT
CAPUL SUB APĂ , Ş APTE ANI VIAŢ A; CUM Ş I TOATE PĂ Ţ ANIILE LUI…
Ş EIC-Ş AHABEDDIN SE FACE NEVĂ ZUT, ZBURÂ ND LA DAMASC;
SCRIE SULTANULUI, ARĂ TÂ NDU-I CA TOATE SUNT CU PUTINŢ Ă LA
ALLAH; Ş I CE A MAI PĂ Ţ IT Ş EIC-Ş AHABEDDIN…
UNDE HANSADI ÎNCEPE Ş I EA BĂ TĂ LIA PRIN PILDE ÎMPOTRIVA
CELOR PATRUZECI DE ÎNŢ ELEPŢ I; PILDA CU GRĂ DINARUL; Ş I O
ISTORIE A UNUI SULTAN DIN VECHIMI, PE NUME MAHMUD…
SE ARATĂ CE AU GRĂ IT ÎNTRE ELE DOUĂ BUFNIŢ E; DE UNDE SE
VEDE CĂ Ş I CELE MAI PROASTE DINTRE NECUVÂ NTĂ TOARE NE

4
Ş TIU FAPTELE; DE ACEEA, TREBUIE SĂ BĂ GĂ M BINE DE SEAMĂ LA
TOT CE SĂ VÂ RŞ IM; ÎNCEPE AL DOILEA SFETNIC…
UNDE AL DOILEA ÎNŢ ELEPT ISTORISEŞ TE NEMAIPOMENITA
ÎNTÂ MPLARE A LUI PADMANAVA-BRAHMAN Ş I A LUI FIKAI; Ş I UNDE
SE ÎNVEDEREAZĂ CĂ UNELE FEMEI AU SCORPIE LA INIMĂ ; Ş I CUM
SUNT OSÂ NDIŢ I CEI CE SE IAU DUPĂ GURA LOR…
SE VEDE CUM HANSADI NU SE LASĂ MAI PREJOS Ş I SPUNE Ş I EA O
PILDĂ , CU AKŞ ID!
SE ARATĂ CUM ÎNŢ ELEPTUL CADIU DESCOPERĂ VINOVATUL PRIN
ISTORISIREA UNEI PILDE; CUM VOINŢ A LUI SINDBAD-Ş AH SE
CLATINĂ IAR, CA O FRUNZĂ ; Ş I O VESTE DE LA ÎNŢ ELEPTUL
ABUŞ AMAR…
AL TREILEA ÎNŢ ELEPT SE RIDICĂ Ş I SPUNE ISTORIA EMIRULUI DE
LA KARIZMEIA Ş I A EMIRESEI DILARAM…
ÎNTÂ MPLĂ RILE CIUBOTARULUI ASSAN, CARE LA URMĂ IA DE
NEVASTĂ O FATĂ DE SULTAN…
…CUM Ş I DUHURILE NECURATE FUG DE FEMEILE CICĂ LITOARE;
UN SĂ RMAN TĂ IETOR DE LEMNE AJUNGE SULTAN LA INDIA…
O PILDĂ ÎNFRICOŞ ATĂ CU UN SULTAN PREFĂ CUT ÎN PAPAGAL…
…Ş I HANSADI MAI SPUNE ÎNCĂ O ÎNFRICOŞ ATĂ PILDĂ , ARĂ TÂ ND CĂ
Ş I UNII BĂ RBAŢ I SUNT VICLENI; ABUŞ AMAR IESE CA DIN PĂ MÂ NT…
CE SPUNE MAI DEPARTE PESCARUL DIN Ţ Ă RMURII MĂ RII CĂ TRE
DUHUL DIN VASUL DE ARAMĂ , DESPRE SULTANUL ELINESC Ş I
DESPRE DUBAN-VRACIUL… O PILDĂ A VIZIRULUI; Ş I DESPRE O
CARTE CIUDATĂ …

ISTORIA PESCARULUI ÎŞ I URMEAZĂ CURGEREA; NOPŢ I DUPĂ NOPŢ I

TRECEAU, Ş I RIAR-Ş AH SE ÎNDRĂ GEA TOT MAI AVAN DE
POVESTITOARE Ş I DE BASMELE EI, AMÂ NÂ NDU-I MEREU OSÂ NDA;
CE ISTORII MAI SPUNE PESCARUL…
UNDE SE VEDE SULTANUL PREFĂ CUT ÎN MARMURĂ ; Ş I ALTE
ÎNTÂ MPLĂ RI NEMAIPOMENITE…
ÎNCEPE NEMAIPOMENITA ISTORIE A CELOR CINCI FEMEI DIN
BAGDAD; CUM UN SĂ RMAN HAMAL PETRECE O NOAPTE DE AUR,
5
ÎNTR-O CASĂ CIUDATĂ : VIN TREI DERVIŞ I CHIORI DE OCHIUL
DREPT; VINE Ş I HARUN AL RAŞ ID, CALIFUL-CALIFILOR,
ÎMPREUNĂ CU GIAFAR-VIZIR Ş I MESRURHADÂ MB; TAINA
ÎNFRICOŞ ATĂ A CĂ Ţ ELELOR NEGRE; CUM Ş I UN CALIF TREBUIE
SĂ TACĂ DE FRICĂ …
ÎNTÂ IUL DERVIŞ ÎŞ I POVESTEŞ TE ISTORIA…
ISTORIA DERVIŞ ULUI AL DOILEA… ÎL CUNOAŞ TEM Ş I PE MAIMUN,
FIUL LUI DIMDIM.
ISTORIA LUI AGIB, FIUL LUI KASSIB; MUNTELE MAGNETIC Ş I
CĂ LĂ REŢ UL DE FIER.
UNDE Ş EHERAZADA POVESTEŞ TE CUM HARUN AL RAŞ ID, GIAFAR
Ş I MESRUR AU SPUS CA LA ÎNCEPUT CĂ SUNT TREI NEGUŢ Ă TORI
DE LA MOSSUL; Ş I UNDE SE PETREC ALTE LUCRURI, LA CALIF
ACASĂ …
UNDE SOVAIDA DEZVĂ LUIE TAINA DIAVOLEASCĂ A CĂ Ţ ELELOR
NEGRE; CETATEA ÎNMĂ RMURITĂ ; PÂ NĂ UNDE MERGE RĂ UTATEA
UNOR FEMEI; Ş I ALTE ÎNTÂ MPLĂ RI ÎNFRICOŞ ATE, NEPOTRIVITE LA
CETIT ÎN VREMEA NOPŢ II…
ÎNFRICOŞ Ă TORUL CUVÂ NT AL SAFIEI; SE ARATĂ Ş I CRUZIMEA
UNOR BĂ RBAŢ I; Ş I ALTE SCORNIRI PENTRU CHINUIREA FEMEILOR;
Ş I CUM NU TREBUIE SĂ DĂ M CREZĂ MÂ NT BABELOR VRĂ JITOARE…
UNDE Ş EHERAZADA ÎNCHEIE BASMUL HAMALULUI Ş I AL CELOR
TREI FETE; URMEAZĂ MINUNI NEMAIVĂ ZUTE, CUM E ACEEA CÂ ND
SE ARATĂ PENTRU A DOUA OARĂ IFRIT-DIAVOLIŢ A; Ş I ALTE
ÎNTÂ MPLĂ RI, CARE VOR BUCURA CETITORUL, SPRE LAUDA LUI
ALLAH ÎN VECII-VECILOR…
SE ARATĂ IAR HARUN AL RAŞ ID-CALIF, GIAFAR-VIZIR Ş I MESRUR-
HADÂ MB; O ÎNTÂ MPLARE CU TREI MERE; Ş I ALTELE…
NUREDIN Ş I SIMŞ EDIN, VIZIRI MARI ÎN PĂ MÂ NTUL NILULUI, CEI MAI
FRUMOŞ I BĂ RBAŢ I AI RĂ SĂ RITULUI; CUM OAMENI DIN AMARA
DEPĂ RTARE VENEAU SĂ SE BUCURE VĂ ZÂ NDU-I; PĂ TIMIRILE
STRAŞ NICE ALE ODRASLELOR CELOR DOI VIZIRI.

6
CĂ INŢ A LUI NUREDIN, DUPĂ ÎNTOARCEREA LUI DIN PREUMBLAREA
CU SULTANUL: CUM Ş TAFETELE UMBLAU DEGEABA, CALE DE
DOUĂ ZECI DE ZILE, ÎN CĂ UTAREA LUI SIMŞ EDIN.
UNDE NE-OM BUCURA MAI DEPARTE DE FAPTELE DIAVOLIŢ EI
IFRIT, URMEAZĂ PĂ Ţ ANIILE COCOŞ ATULUI Ş I BUCURAREA
MIRESEI; HASSAN, ADORMIT ÎN ÎMBRĂ Ţ IŞ ARE, SE TREZEŞ TE ÎN
DAMASC…

NE ÎNTOARCEM IARĂ Ş I LA NIL; Ş I VEDEM MAI PE URMĂ , PRIN CE

ÎNTÂ MPLĂ RI MAI TRECE HASSAN…
CE A MAI PĂ Ţ IT HASSAN – Ş I… ÎMPLINIREA CUVÂ NTULUI…
UNDE GIAFAR-VIZIR SE ARATĂ MAI DEPARTE MARE CUNOSCĂ TOR
DE ISTORII STRAŞ NICE; PĂ Ţ ANIA DE RÂ S Ş I DE PLÂ NS A UNUI
GHEBOS CHINEZ. VIN LA RÂ ND UN CROITOR, UN HACÂ M EVREU,
UN BUCĂ TAR Ş I UN NEGUŢ Ă TOR CREŞ TIN…
ISTORIA CREŞ TINULUI…
SE ÎNADEVEREAZĂ UNDE DUCE RISIPA; CUM Ş I-A PIERDUT
DEGETELE MÂ INII DREPTE FECIORUL CEL PREAFRUMOS…
SE DOVEDEŞ TE CĂ NICI MEŞ TERUL BUCĂ TAR NU E MAI BREAZ;
CUM O MÂ NCARE CU USTUROI TE POATE COSTA VIAŢ A…
SE ARATĂ CUM PÂ NĂ Ş I UN CALIF CA HARUN AL RAŞ ID POATE FI
DUS DE PREASFÂ NTUL NAS…

ASCULTĂ M STRAŞ NICA ISTORIE CU UN FECIOR ÎNDRĂ GOSTIT Ş I CU

UN BĂ RBIER…
ISTORIA ÎŞ I URMEAZĂ CURGEREA; AFLĂ M DE CE NU-I BUNĂ
ÎNTÂ RZIEREA; Ş I CUM BINELE FĂ CUT CU SILA DEVINE PACOSTE…
AFLĂ M Ş I CE A PĂ Ţ IT ODATĂ BĂ RBIERUL…
ÎL CUNOAŞ TEM PE ÎNTÂ IUL FRATE…
BAKBAK-Ş TIRBUL…
AL TREILEA…
AL PATRULEA…
AL CINCILEA Ş I ULTIMUL…
7
SFÂ RŞ IM ISTORIA GHEBOSULUI…
URMĂ RIM STRAŞ NICE CĂ LĂ TORII PE MĂ RI…
VEDEM PASĂ REA ROCH; Ş I UN OU CÂ T UN DEAL; Ş I O CULEGERE
DE DIAMANTE…
OSTROVUL MAIMUŢ ELOR…
OSTROVUL NEBUNILOR; Ş I ÎNVĂ Ţ Ă M DE CE-I BINE SĂ Ş TIM DE
TOATE…
ÎNGROPAREA DE VIU…
LUPTA CU PĂ SĂ RILE PUSTIEI; TRÂ NTORUL DIN OSTROV Ş I ALTE
ÎNTÂ MPLĂ RI. ÎN PĂ DURILE DE COCOTIERI…
ÎN INDIA…
PĂ MÂ NTUL CINSTEI; OAMENII ZBURĂ TORI…
ALADIN Ş I LAMPA FERMECATĂ .
ÎNSĂ , SE ARATĂ IAR VRĂ JITORUL DIN AFRICA…
ALI-BABA…
ISTORIA LUI KALAAD, SULTAN ÎN TĂ RÂ MUL SINDULUI; ÎL
CUNOAŞ TEM Ş I PE VIZIRUL SIMAZ, Ş I PE ALŢ II, ÎN JURUL UNEI
ÎNTÂ MPLĂ RI…
ISTORIA PISICII Ş I A Ş OARECELUI; DIN CARE SE VEDE LIPSA DE
MĂ SURĂ , MINCIUNA Ş I NERECUNOŞ TINŢ A; Ş I CUM TUSTRELE DUC
LA PIERZANIE…
ISTORIA CU VECINUL Ş I CU UNTDELEMNUL… VEDEM CE PĂ Ţ ESC
CEI CE-Ş I FAC PLANURI MARI, BIZUITE PE PULBERE Ş I UMBRĂ !
ISTORIA ASINULUI SĂ LBATIC Ş I A VULPII NECUMPĂ TATE.
ISTORIA SULTANULUI Ş I A PRIBEAGULUI; VEDEM CUM SILNICIA NU
RĂ MÂ NE NICIODATĂ NEPEDEPSITĂ , CHIAR CÂ ND O SĂ VÂ RŞ ESC
SULTANII…
DESPRE VARDAAN Ş I CHEMAREA ÎNŢ ELEPŢ ILOR SĂ -L ÎNVEŢ E; Ş I
ALTELE, SPRE STRAŞ NICA MIRARE A ASCULTĂ TORILOR…

8
VARDAAN SE DOVEDEŞ TE! MAI DEPARTE ADÂ NC CUNOSCĂ TOR AL
LUMII, SPRE UIMIREA LUI SIMAZ-VIZIR; PILDA CU CEI DOI SULTANI;
Ş I ALTE ÎNTÂ MPLĂ RI VREDNICE DE Ţ INUT MINTE; ISTORIA
ORBULUI Ş I A OLOGULUI; APOI O ISTORIE CU UN CORB, ÎN CARE
SE ÎNVEDEREAZĂ PEDEPSELE CE NE PÂ NDESC DACA NU NE
ÎNFRÂ NĂ M POFTELE… SFATURI DESPRE BUNA PURTARE A
VIZIRILOR; ÎMBLÂ NZIREA LEULUI Ş I SFÂ Ş IEREA VÂ NĂ TORULUI
VICLEAN, PROST Ş I LĂ UDĂ ROS; ADORMIREA LUI KALAAD Ş I
SFATURILE LUI ÎNAINTE DE A-Ş I DA OCHII PESTE CAP…

VARDAAN ASCULTĂ O ISTORIE CU UN FECIOR Ş I UN HOŢ , SPRE Ş I

MAI ADÂ NCA LUNECARE ÎN PIERZARE, Ş I SPRE MAI STRAŞ NICA
ÎNGRIJORARE A LUI SIMAZ; ÎNSĂ NICI SIMAZ NU NE LASĂ , Ş I
SPUNE Ş I EL O PILDĂ …
UN NEGUŢ Ă TOR Ş I UN HOŢ ; PÂ NĂ UNDE AJUNGE PREFĂ CĂ TORIA
UNOR NECINSTIŢ I; CE FACE LUPUL PUS SA ÎMPARTĂ PRADA
CIOBANUL Ş I HOŢ UL; RĂ SCOALA NORODULUI DIN SIND; UCIDEREA
ÎNŢ ELEPŢ ILOR; O EPISTOLA DE LA HANUL INDIEI
POTÂ RNICHEA Ş I BROASCA Ţ ESTOASĂ ; ISTORIA ÎŞ I URMEAZĂ
CURGEREA; VEDEM CE SE ÎNTÂ MPLĂ ÎNTR-O Ţ ARĂ FĂ RĂ BĂ TRÂ NI;
CĂ INŢ A PREA TÂ RZIE A LUI VARDAAN; EPISTOLA DE RĂ SPUNS
CĂ TRE HANUL INDIEI…

FEMEIA OSÂ NDITĂ LA TĂ IEREA BRAŢ ELOR; Ş I CUM ALLAH SE

ÎNDURĂ DE EA Ş I O IZBĂ VEŞ TE, PENTRU CUVIOŞ IA EI…
SE ARATĂ MĂ RINIMIA UNUI PRIETEN, CARE NE POATE FI PILDĂ
TUTUROR…
CUM UN NEGUŢ Ă TOR DIN BAGDAD ÎŞ I PIERDE AVEREA, Ş I
LUÂ NDU-SE DUPĂ UN VIS AJUNGE TOCMAI LA CAIRO; CE
PĂ Ţ EŞ TE EL ACOLO, CU NIŞ TE DREPTCREDINCIOŞ I FURI…
DOJANA DREAPTĂ A CADIULUI Ş I ÎNTOARCEREA RĂ TĂ CITORULUI
LA BAGDAD… AFLAREA COMORII DIN VISUL CADIULUI!
UN OM DIN SEMINŢ IA UZRA ADEVEREŞ TE PRIN MOARTEA SA CĂ SE
POATE MURI DIN DRAGOSTE; Ş I OMUL DIN UZRA, Ş I IUBITA LUI ÎŞ I
TRIMIT STIHURI BINE ALCĂ TUITE…

9
NEFERICIRILE LUI MATULAMUS STIHUITORUL Ş I A PREAIUBITEI
SALE UMCINA; MATULAMUS SE PRIBEGEŞ TE, ÎNSĂ PÂ NĂ LA URMĂ
TOATE SE SFÂ RŞ ESC DUPĂ PLACUL INIMII NOASTRE…
ALI PERSIANUL SPUNE O ISTORIE, SPRE BUNA ÎNDREPTARE A
INIMII LUI HARUN… CÂ TE MINCIUNI POT ÎNCĂ PEA ÎNTR-UN SAC! LA
URMĂ PRICINAŞ II SUNT POFTIŢ I AFARĂ CU CĂ LCÂ IELE ÎNAINTE,
PIERZÂ NDU-Ş I FESURILE Ş I PAPUCII…

DJAFAR, FIUL BARMEKIZILOR, E RIDICAT ÎN FURCI; UN POET DIN

DEŞ ERT ÎNFRUNTĂ PORUNCA LUI HARUN AL RAŞ ID Ş I VINE LA
BINEFĂ CĂ TORUL SĂ U…
RIDICAREA DIN TICĂ LOŞ IE Ş I ALTE ÎNTÂ MPLĂ RI CU TÂ LC, DIN
VREMURI STINSE.
UN PUNGAŞ NESPUS DE ISCUSIT; PRĂ DAREA UNUI OŞ TEAN;
PĂ CĂ LIREA EMIRULUI ALEXANDRIEI…
ISTORIILE EMIRILOR DIN CAIRO Ş I DIN BALAK SPUSE ÎN FAŢ A
SULTANULUI NASIR…
ISTORIA EMIRILOR URMEAZĂ .
UN DREPTCREDINCIOS PUNGAŞ ÎŞ I ARATĂ DIBĂ CIA; PROSTIA UNUI
ZARAF; SCĂ PAREA ROABEI LUI DE LA MILUIREA CU TOIAGUL…
CUM CĂ RTURARUL ABU HASSAN E SCĂ PAT DE LA MARE
STRÂ MTOARE, PRINTR-UN VIS AL CALIFULUI MAMUN; APOI ABU
HASSAN AJUNGE CADIU LA MEDINA.
RĂ SĂ RITEANUL MUTTAWAKEL SE ÎNDRĂ GOSTEŞ TE DE FRUMOASA
MAHBUBAH; UN CÂ NTEC DE DRAGOSTE Ş I BUNUL SFÂ RŞ IT AL
TUTUROR LUCRURILOR…
ÎNTÂ MPLAREA CASAPULUI VARDAAN; PEDEPSIREA UNEI
VRĂ JITOARE CARE Ş I-A PREFĂ CUT SOŢ UL ÎN URS…
ÎNVĂ Ţ Ă CELUL ÎNDRĂ GOSTIT; CUM ÎŞ I SCRIE PE TĂ BLIŢ Ă STIHUL
DE MĂ RTURISIRE; FATA RĂ SPUNDE PRIN ALT STIH, SCRIS TOT PE
TĂ BLIŢ A ACEEA; SCRIE Ş I DASCĂ LUL LOR UN STIH; SCRIE UN STIH
Ş I STĂ PÂ NUL FETEI, SPRE BUCURAREA ÎNDRĂ GOSTIŢ I LOR Ş I A
NOASTRĂ …

10
PROSTUL DIN BASSORA; PĂ CĂ LIREA LUI DE CĂ TRE UN
DREPTCREDINCIOS HOŢ ; O VEDEM Ş I PE PROASTA DIN BASSORA,
ADICĂ PE SOAŢ A PROSTULUI…
O PRIMIRE DE OASPEŢ I DESTUL DE CIUDATĂ ; CALIFUL HAKEM
BIAMR ILLAH ÎŞ I BOLDEŞ TE OCHII Ş I SE MIRA; APOI ÎŞ I ÎNFIGE
MÂ NA PÂ N’ LA COT ÎN HAZNAUA CU BANI…
SLĂ VITUL Ş AH NUŞ IRVAN SE MIRĂ DE ÎNŢ ELEPCIUNEA UNEI FETE;
ÎNSĂ DREPT RĂ SPLATĂ A BUNEI PRIMIRI, EL CREŞ TE BIRURILE; SE
ÎNTÂ LNEŞ TE A DOUA OARĂ CU ÎNŢ ELEAPTĂ ; BIRURILE SCAD LA
LOC, URMARE A UNEI DOJENI…

HARUN AL RAŞ ID FACE O GLUMĂ PROASTĂ CU UN MOŞ NEAG

BETEAG DE OCHI; CE SPUNE DJAFAR Ş I CE RĂ SPUNDE
MOŞ NEAGUL…
AJUNGEM LA ISTORIA PIRAMIDELOR; MAMUN, FECIORUL LUI
HARUN AL RAŞ ID, CAUTĂ ÎN ZADAR COMORI ÎN MĂ RUNTAIELE LOR;
CE CUPRIND PIRAMIDELE; APOI CÂ TEVA CÂ NTĂ RI, ARĂ TÂ ND
ETERNITATEA LOR Ş I VREMELNICIA NOASTRĂ …
HOŢ UL POCĂ IT; PRĂ DAREA LUI DE CĂ TRE ALT HOŢ ; LA URMĂ
POCĂ ITUL ÎŞ I GĂ SEŞ TE MARFA, PRINTR-O VICLENIE; ÎL IARTĂ PE
HOŢ , SPRE LAUDA LUI ALLAH…
ÎNTRISTAREA CALIFULUI HARUN AL RAŞ ID; E ADUS IBN AL ZAREBI,
DEOSEBIT MEŞ TER ÎN GLUME; O ÎNVOIALĂ ÎNTRE EL Ş I HADÂ MB
MESRUR; MILUIREA AMÂ NDURORA PRIN LOVITURI DATE CU SACUL
PLIN CU BOLOVANI; APOI, CALIFUL ÎŞ I DESCREŢ EŞ TE FRUNTEA Ş I-I
MILUIEŞ TE CU MILĂ ADEVĂ RATĂ , CU BANI ADICĂ …
EVLAVIOSUL FIU AL LUI HARUN AL RAŞ ID; CUM I SE SUPUN Ş I I SE
AŞ AZĂ PE UMĂ R ZBURĂ TOARELE. AJUNGE ZIDAR, ÎNTR-O CETATE;
APOI MOARE CA ORICE OM SĂ RMAN; CĂ INŢ A CALIFULUI Ş I TÂ RZIA
LUI JALE…
ÎNCEPE ISTORIA ISCUSITEI DALILA; CUM SE RĂ ZBUNĂ EA CĂ NU A
FOST LUATĂ ÎN SEAMĂ ! O CUNOAŞ TEM Ş I PE SEINAB, FATA EI;
DALILA ÎŞ I ÎNCEPE STRAŞ NICELE FAPTE, SPRE UIMIREA CALIFULUI
Ş I EMIRILOR, Ş I SPRE UIMIREA NOASTRĂ ; VOM DA SLAVĂ
ISCUSINŢ EI FEMEIEŞ TI, CHIAR DACĂ NU NE-AR CONVENI Ş I AM
STRÂ MBA DIN NAS, DUPĂ NĂ RAVUL UNORA DINTRE NOI; VOM
VEDEA, PÂ NĂ LA CAPĂ TUL ISTORIEI, CĂ ISCUSINŢ A NU E NUMAI
11
VIRTUTE A BĂ RBAŢ ILOR!!! ÎN SFÂ RŞ IT, VORBA LUNGĂ E SĂ RĂ CIA
OMULUI! Ş I NUMAI DESPRE FEMEI SE SPUNE CĂ SUNT VORBĂ
LUNGĂ , ÎNSĂ CU TOTUL PE NEDREPT, DUPĂ CUM BINE SE Ş TIE…
CE SE ÎNTÂ MPLĂ MAI DEPARTE CU STĂ PÂ NUL CATÂ RULUI Ş I CU
BOIANGIUL, Ş I CU ALŢ I DREPTCREDINCIOŞ I; STĂ PÂ NUL CATÂ RULUI
PIERDE DOUĂ MĂ SELE…
PĂ GUBAŞ II SUNT VÂ NDUŢ I CA SCLAVI… INTRĂ ÎN ÎNCURCĂ TURĂ Ş I
UN BEDUIN, STRAŞ NIC POFTITOR DE TURTĂ DULCE DE LA
BAGDAD; RIDICAREA LUI ÎN FURCĂ , ÎN LOCUL DALILEI…
CAD, LA RÂ ND, ÎN MÂ NA DALILEI Ş I AHMED DEUF Ş I HASAN
Ş UMAN…
ÎNCEP ÎNTÂ MPLĂ RI NEMAIPOMENITE; ÎNTÂ I VOM AFLA DE
ÎNŢ ELEPTUL DANIIL-ELINUL Ş I DE FIUL SĂ U HASEB KERIM EDDIN…
AICI INTRĂ ÎN ISTORIE ALT OM, UNUL DIN TĂ RÂ MUL EGIPTULUI,
CARE AVEA UN FIU CU NUMELE BULUKIA…
AICI INTRĂ ÎN ISTORIE UN IERUSALEMIT CU NUMELE AFAN,
ISRAELITEAN Ş I EL…
INTRĂ ÎN ISTORIE SACHR-SULTAN; BULUKIA E OSPĂ TAT CU CĂ MILE
FIERTE…
BULUKIA SE ÎNTÂ LNEŞ TE CU ÎNGERUL MIHAIL, PE MUNTELE KAF; I
SE ARATĂ CE CUPRIND MĂ RILE Ş I OCEANELE… APOI, DUPĂ CE
NIMEREŞ TE DREPT SUB JILŢ UL LUI ALLAH, PORNEŞ TE MAI
DEPARTE…
VIN LA RÂ ND SULTANUL TIG, CU FECIORUL SĂ U DJAN…
NAVALA MAIMUŢ ELOR; DJAN E ALES SULTAN AL MAIMUŢ ELOR;
RĂ ZBOIUL CU VÂ RCOLACII…
FUGA LUI DJAN Ş I A ÎNSOŢ ITORILOR; ÎNTÂ MPLĂ RI
NEMAIPOMENITE, PRIN VALEA FURNICILOR… Ş UVOIUL DIN ZIUA
SABATULUI; AFLAREA CETĂ Ţ II ISRAELITENE; DJAN E ÎNŞ ELAT DE
UN CĂ UTĂ TOR DE PIETRE PREŢ IOASE, DUPĂ CE A FOST CUSUT
ÎN PÂ NTECUL UNUI CATÂ R; ZBORUL LUI LA CER, ÎN PLISCUL
PĂ SĂ RII ROCH…

12
INTRĂ ÎN ISTORIE Ş EIC NASSR; Ş I CE S-A MAI ÎNTÂ MPLAT;
UŞ A OPRITĂ Ş I CELE TREI FETE ZBURĂ TOARE…
FUGA FETEI SEMSIAH Ş I NEFERICIREA LUI DJAN; RĂ ZBOIUL CU
INDIENII LUI HAN KEFID…
FUGA LUI DJAN; INDIENII ÎMPRESOARĂ CETATEA KABUL…
LA SULTANUL SAHLAN; ÎNTÂ LNIREA CU SEMSIAH; Ş I ALTE
ÎNTÂ MPLĂ RI…
REVENIM LA TAMLIHA, SULTĂ NIŢ A Ş ERPILOR; CE MAI ISTORISEŞ TE
EA LUI HASEB KERIM EDDIN… CE I SE MAI ÎNTÂ MPLĂ LUI
BULUKIA… MIEREA, MOSCUL Ş I TĂ MÂ IA SUNT TOCMAI DE LA
ALUNGAREA DIN PARADIS! Ş I, ÎN SFÂ RŞ IT, CĂ LCAREA
JURĂ MÂ NTULUI…
ISTORIA EGIPŢ IANULUI ALI; AFLĂ M DIN EA UNDE DUCE VINUL
PREA MULT Ş I ÎNSOŢ IREA CU OAMENI DE NIMIC; VEDEM CUM
MULŢ I DIN CEI CE NI SE ARATĂ PRIETENI LA GREU NE ÎNTORC
SPATELE… ALI SE CĂ LĂ TOREŞ TE PRIN SIRIA, LA BAGDAD;
NIMEREŞ TE ÎN GAZDA LA UN OM BUN, DAR CARE-L AVEA ÎN
CASĂ PE DUCĂ -SE PE PUSTII; NIŞ TE GLASURI CIUDATE; SE
ARATĂ UN SPIRIT, Ş I DUPĂ ACEEA, BANII CURG GÂ RLĂ …
ÎNTOARCEREA SPIRITULUI Ş I O CIUDATĂ PRIMIRE DE OASPEŢ I…
ÎNTÂ LNIM UN BOIANGIU CU NUMELE ABUKIR; Ş I UN BĂ RBIER,
IUBITOR DE STIHURI, CU NUMELE ABUSIR… CUM SUNT EI, LA
ÎNCEPUT, PRIETENI LA BINE Ş I LA RĂ U; CE ÎNVĂ Ţ Ă M DIN ISTORIA
ACEASTA; DESEORI ÎNCĂ LZIM LA SÂ N CHIAR Ş ARPELE, FĂ RĂ SĂ NE
DĂ M SEAMA; DE ASTA-I BINE SĂ FIM CU OCHII ÎN PATRU CÂ ND NE
ALEGEM PRIETENII; DAR S-O LĂ SĂ M PE Ş EHERAZADA SĂ SPUNĂ EA
ACESTE ADEVĂ RURI, MAI FRUMOS CA NOI…

VEDEM CUM BANUL, NUMIT Ş I OCHIUL NECURATULUI, ÎNTOARCE

INIMILE DE LA PRIETENI; CÂ TEODATĂ CHIAR Ş I PRIETENUL CEL
MAI BUN SE ÎNCRUNTA Ş I SE TRAGE ÎN SINGURĂ TATE, SĂ SE
BUCURE SINGUR DE BOGĂ Ţ IE, CA NECURATUL DE PE COMOARĂ …
ÎL AFLĂ M PE ABUSIR CHINUINDU-SE PE PATUL DE SUFERINŢ Ă ;
ABUKIR ÎL GONEŞ TE DE LA UŞ A SA! APOI VEDEM CĂ Ş I ABUSIR SE
Ş TIE DESCURCA; ÎNTEMEIAZĂ O BAIE, SPRE MIRAREA OAMENILOR
CARE PÂ NĂ ATUNCI SE SPĂ LAU LA RÂ U…

13
ABUKIR AFLA DE BUNĂ STAREA PRIETENULUI, Ş I SE DOVEDEŞ TE
PORC Ş I MAI MARE; O ALIFIE BUNĂ PENTRU CĂ DEREA PĂ RULUI,
DAR CARE-L ADUCE PE SCORNITORUL EI PÂ NĂ LA PRAGUL
MORŢ II; ÎNSĂ ADEVĂ RUL IESE LA IVEALA, PRECUM
UNTDELEMNUL DEASUPRA APELOR; ABUSIR E ÎNCHIS ÎNTR-UN
SAC CU VAR NESTINS, GATA SĂ FIE ÎNECAT, ÎNSĂ SE ARATĂ
MÂ NTUITORUL SĂ U, UN PESCAR MILOSTIV…

ÎNCEP ÎNTÂ MPLĂ RILE NEMAIPOMENITE ALE UNUI SACAGIU; CUM

SE ÎNTÂ LNEŞ TE ACESTA CU ALI ARGINT VIU; O EPISTOLA A LUI
AHMED DEUF Ş I O POFTIRE LA BAGDAD…
SE ARATĂ IAR ISTEAŢ A Ş I ISCUSITA DALILA, PRIETENA NOASTRĂ ;
VEDEM NEÎNCHIPUITE ÎNTRECERI DE ISCUSINŢ Ă ; NE BUCURAM Ş I
DE ISCUSINŢ A FETEI SEINAB; ÎN SFÂ RŞ IT, ALI ARGINT VIU E BĂ GAT
ÎNTR-O FÂ NTÂ NĂ , ÎN PIELEA GOALĂ …

SOREIC ARE O PUNGĂ CU CLOPOŢ EI… ÎNCERCĂ RILE LUI ALI DE A

I-O Ş TERPELI; ÎNSĂ CLOPOŢ EII SUNĂ , Ş I ÎNCERCĂ RILE LUI DAU
GREŞ , Ş I SE ÎNTOARCE COTONOGIT, ÎN FUGA CATÂ RULUI, LA
MEŞ TERUL Ş I ÎNVĂ Ţ Ă TORUL SĂ U ÎNTRU ISCUSINŢ Ă ; APOI,
SOREIC E SPERIAT CU NIŞ TE Ş ERPI!!!
VRĂ JITORUL DIN UZRA; CUTEZĂ TORUL ALI NU SE ASTÂ MPĂ RĂ ; E
PREFĂ CUT ÎN MĂ GAR; PE URMA, ÎN URS; PE URMĂ , ÎN CÂ INE – DAR
TOT NU SE ASTÂ MPĂ RĂ …
URMEAZĂ O ISTORIE CU ABD A BRAHMAN, BARBĂ CINSTITĂ ÎN
CETATEA LUI; EL AVEA O FATĂ Ş I UN FECIOR; DAR… SĂ -I URMĂ RIM
ISTORIA…
ABID SE ÎNFĂ Ţ IŞ EAZĂ Ş I EL PRINTRE NEVOIAŞ I…
ISTORIA UNEI IUBIRI ÎNFLĂ CĂ RATE; CUM ÎNDRĂ GOSTITUL E
NEVOIT SĂ -Ş I VÂ NDĂ IUBITA; DEZNĂ DEJDEA LUI Ş I REVEDEREA
PE O CORABIE; AUZIM STIHURI TÂ NGUITOARE, CA TOATE
STIHURILE IUBIRII, APOI, CU VOIA LUI ALLAH, TOATE SE
SFÂ RŞ ESC CU BINE, CĂ CI IUBIREA TREBUIE TOTDEAUNA SĂ
BIRUIASCĂ …
ISTORIA LUI MARUF, DREPTCREDINCIOS CÂ RPACI DIN CAIRO: O
CUNOAŞ TEM Ş I PE SOŢ IA LUI, FATMA CEA REA DE GURA.
MARUF INTRA ÎN CETATE; O REVEDERE NEAŞ TEPTATĂ , DAR NU CU
14
FATMA…

15
ABU SAADAT DESCOPERIT SUB BRAZDE; Ş I ALTE ÎNTÂ MPLĂ RI DE
MINUNE…
NEMAIPOMENITELE ÎNTÂ MPLĂ RI ALE PESCARULUI DJAUDAR; ÎNSĂ
ÎNTÂ I VEDEM CINCI DREPTCREDINCIOŞ I MOŞ NEGI, ÎNFĂ Ţ IŞ Â NDU-
SE LA SULTANUL BEIBARS…
DJAUDAR ÎŞ I SPUNE ISTORIA; SE ARATĂ HAGIII DE LA APUS…
MAHMUD, HAGIUL DE LA APUS; Ş I CUTREMURĂ TOAREA SA
ISTORIE; DESPRE O CARTE SFÂ NTA A UNUI HOGE DIN TUNIS…
CINE SUNT CEILALŢ I DOI HAGII: O CĂ LĂ TORIE ÎNTRE CER Ş I
PĂ MÂ NT, PÂ NĂ ÎN VALEA GAZELELOR; APAR NIŞ TE PEŞ TI;
ÎNTRUPAREA LOR ÎN FETE; FURTUL CĂ RŢ II…
O ASCULTĂ M PE HEIFA, FIICA SULTANULUI SUSAN… ÎL
ÎNTÂ LNIM ÎNTR-UN SOBOR DE SULTANI PE ALEXANDRU AL
MACHEDONIEI…
PISICA DE PE COLOANA ALBĂ ; ISTORIA LUI ABD ALLAH…
PE MUNTELE NEGRU… O ÎNTÂ LNIM Ş I PE DARUMA!
DJAUDAR PORNEŞ TE, ÎN SFÂ RŞ IT, SĂ -L PEDEPSEASCĂ PE
HINDMAR…
COPACUL MAGNETIC Ş I PRĂ BUŞ IREA LUI… ÎN SFÂ RŞ IT, CU VOIA
LUI ALLAH, AJUNGEM Ş I LA CAPĂ TUL ISTORIEI…

Volumul II

Ş EHERAZADA POVESTEŞ TE LUI RIAR-Ş AH DESPRE O CĂ LĂ TORIE

LA SALOM-SULTAN; VEDEM DOUA Ş ERPOAICE CU LANŢ DE AUR…
ÎNTÂ MPLĂ RILE SULTANULUI SEIF ALMULUK, FECIORUL
SULTANULUI ASSEM…
ÎN CHINA, LA HANUL FAGFUR… APOI ÎNCEP PĂ TIMIRILE
ADEVĂ RATE, SEIF ALMULUK Ş I HADÂ MBII ERAU SA FIE FĂ CUŢ I
MĂ GARI… AJUNG ÎN INSULA VÂ RCOLACILOR CARE DORM CU O
URECHE SUB CAP Ş I CU UNA SE ÎNVELESC… SUNT PRINŞ I DE
16
SULTANUL NEGRILOR Ş I PUŞ I ÎN COLIVII, CA PĂ SĂ RI
CÂ NTĂ TOARE… ELIBERAREA PE PLUTĂ Ş I LUPTA CU CROCODILII…
ÎN INSULA MAIMUŢ ELOR… FATA RAJAHULUI INDIAN Ş I
ÎNTÂ MPLĂ RILE CU FECIORUL SPIRITULUI ALBASTRU; DUPĂ UN
POPAS ÎN INDIA, SEIF ALMULUK MERGE ÎNAINTE, SPRE Ţ INTĂ …
SAID AJUNGE MĂ GAR; DUPĂ CARE URMEAZĂ PĂ TIMIREA DE PE
INSULA CIOBANULUI…
CU ÎNDURAREA LUI ALAH, AVENTURILE LUI SEIF ALMULUK
CONTINUĂ … ÎN SFÂ RŞ IT, O VEDEM Ş I PE SPIRITIŢ A BADIALA
DJAMAL…
RĂ PIREA LUI SEIF ALMULUK! APOI, BUNA ÎMPLINIRE, CU VOIA
CELUI CE ÎNTINDE Ş I STRÂ NGE TOATE MESELE…
Ş EHERAZADA ÎNCEPE BASMUL CU PESCARUL SĂ RAC Ş I CU HARUN-
AL-RAŞ ID, CALIFUL DIN BAGDAD… ÎNTÂ I VEDEM O MAIMUŢ Ă
Ş CHIOAPĂ Ş I CHIOARĂ ; APOI ALTA, CU CERCEL LA URECHE Ş I
ÎNCINSĂ CU BRÂ U ALBASTRU…
ISTORIA LUI GHANEM; ÎNTÂ MPLĂ RILE Ş I PĂ TIMIRILE LUI…
AGĂ Ţ AT ÎN CURMAL, GHANEM ASCULTĂ ISTORIA LUI KAFUR,
ROBUL CU BETEŞ UG…
CE A MAI PĂ Ţ IT GHANEM. FATA DIN LADĂ Ş I ALTE ÎNTÂ MPLĂ RI
NEMAIPOMENITE…
Ş EHERAZADA ÎNCEPE ALT BASM, AL FETEI DE VIZIR, POETA VARDA
FIL ACMAM, ADICĂ TRANDAFIRUL ÎMBOBOCIT, Ş I A LUI VUS
ALVUDJUD, FECIORUL SULTANULUI SAMEH…
POETA VARDA FIL ACMAM E DUSĂ Ş I ASCUNSĂ ÎN SERAI. SE
DOVEDEŞ TE ÎNSĂ CĂ IUBIREA MACINĂ MUNŢ II Ş I USUCĂ MĂ RILE…
ÎNTÂ LNIREA LUI VUS ALVUDJUD CU LEUL; FECIORUL ÎI SPUNE
VERSURI, Ş I OCHII FIAREI DEŞ ERTULUI LĂ CRĂ MEAZĂ DE
DUIOŞ IE… APOI, AJUNGEM LA PEŞ TERA SIHASTRULUI DIN MUNTE,
Ş I LĂ CRĂ MĂ M CU EL. CUM INTRĂ M ÎN CURTEA SERAIULUI,
ASCULTĂ M VERSURI, SUB Ş APTE COLIVII DE AUR, Ş I ÎNŢ ELEGEM
MAI BINE CĂ IUBIREA TRĂ IEŞ TE ÎN INIMILE TUTUROR
FĂ PTURILOR…

ÎNSA VARDA FIL ACMAM DISPARE CA NĂ LUCA…

17
Ş EHERAZADA ISTORISEŞ TE, MAI DEPARTE, ÎNTÂ MPLĂ RILE LUI
ABU-HASAN… VEDEM IAR FEŢ E CUNOSCUTE: HARUN-AL-
RAŞ ID, MESRUR Ş I DJAFAR: Ş I CUNOAŞ TEM Ş I ALTE FEŢ E…
ISTORIA FECIORULUI CU FAŢ A GALBENĂ . SE ARATĂ UNDE DUCE
NECUMPĂ TAREA Ş I MAI CU SEAMA DARUL BEŢ IEI…
O FATĂ CUPRINSĂ DE BOALA-REA, Ş I UN MOŞ NEAG, ABD ALAH,
DIN BABILON… APOI, TOATE SFÂ RŞ ESC CU BINE!
Ş EHERAZADA ÎNCEPE STRAŞ NICA ISTORIE A LUI ARDŞ IR; O
CUNOAŞ TEM ÎNDATĂ Ş I PE HAIATA ALNUTUS… DAR ISTORIA
ÎNCEPE DE LA UN CĂ MILAR…
DE CE NU CREDEA HAIATA ALNUTUS ÎN IUBIRE. ARDŞ IR NU SE
LASĂ BIRUIT. ALTE ÎNTÂ MPLĂ RI, Ş I TOATE NEMAIPOMENITE!
SE ARATĂ , CA DIN PĂ MÂ NT, KAFUR CEL CU DINŢ II SCOŞ I…
ISTORIA LUI HASAN DIN BASSORA Ş I A FETEI- ZBURĂ TOARE DIN
INSULELE WAC-WAC… ÎNSĂ , ÎNTÂ I APARE BAHRAM-VRAJITORUL…
PRIN ARŞ IŢ A PUSTIULUI, AJUNG LA MUNTELE NEGURILOR;
VEDEM IAR PASĂ REA ROC, CARE ÎNŞ FACĂ ELEFANTUL DE GÂ T Ş I-
L URCA LA NOURI; HASAN ÎŞ I DĂ SEAMA PREA TÂ RZIU DE
NECREDINŢ A LUI BAHRAM Ş I PĂ TIMEŞ TE GREU, DAR MAI ÎNTÂ I
SĂ ASCULTAM CUM BAT DARABANELE DEŞ ERTULUI…
ISTORIA CELOR Ş APTE FETE. CUNOAŞ TEM Ş I NIŞ TE FETE
ZBURĂ TOARE; SE ARATĂ Ş I VRĂ JITORUL BAHRAM. HASAN SE
ÎNCUMETĂ SĂ SE RĂ ZBUNE; ÎL UCIDE Ş I SALVEAZĂ ALT FECIOR,
TOCMAI CÂ ND SA FIE CUSUT ÎN PIELEA DE CĂ MILĂ !

DAR FATA-ZBURĂ TOARE A ASCULTAT LA UŞ Ă … FUGA EI DIN

BAGDAD LA INSULELE WAC-WAC…
ÎNTOARCEREA LUI HASAN SAU SCHIMBAREA BUCURIEI ÎN
ÎNTRISTARE. S-AUDE DIN NOU DARABANA DEŞ ERTULUI, SE RIDICĂ
PULBERILE Ş I SE ARATĂ CĂ MILELE. DIN NOU LA MUNTELE
NEGURILOR. SE ARATĂ Ş I MOŞ NEAGUL PE ELEFANT! PREGĂ TIRILE
PENTRU ÎNFRUNTAREA PERICOLELOR. PLECAREA SPRE INSULELE
WAC-WAC…
SFATURILE MOŞ NEAGULUI PE ELEFANT. HASAN E HOTĂ RÂ T SĂ
ÎNFRUNTE TOATE PERICOLELE, SPRE MIRAREA Ş I BUCURIA
18
MOŞ NEAGULUI… SPUNE MAI DEPARTE Ş I VERSURI, LA BINE Ş I LA
RĂ U, SPRE LAUDA CELOR CE CREEAZĂ POEZII, ADICĂ SAPĂ
FÂ NTÂ NI RĂ CORITOARE ÎN PUSTIE… TOTODATĂ , CITITORII AFLĂ Ş I
ÎNVAŢ Ă PÂ NĂ LA CE PREŢ TREBUIEŞ TE RIDICATĂ IUBIREA…

PRIN CÂ TE MAI TRECE HASAN; ÎN SFÂ RŞ IT, Ţ INTA ZBUCIUMULUI E

APROAPE, DAR ÎNTÂ I HASAN LEŞ INĂ DE TREI ORI…
HASAN SE APROPIE DE-A BINELEA DE Ţ INTĂ , DATORITĂ
STĂ RUINŢ EI LUI Ş I ÎNDRĂ ZNELII; VISUL CU CELE Ş APTE PERLE;
CUNOAŞ TEREA CELOR DOI COPII; APOI, CUNOAŞ TEREA SOAŢ EI; Ş I
ALTE LUCRURI CE VOR MIRA NESPUS CITITORII…

ÎNCEP Ş I PĂ TIMIRILE MANAREI ALNISA; DAR, DUPĂ CE SE

DOVEDEŞ TE Ş I AICI CĂ ATUNCI CÂ ND DOI SE BAT AL TREILEA
CÂ Ş TIGĂ , APARE FESUL SALVATOR…
BABA SAVAHIA CĂ LARE PE-UN LEU ROŞ CAT… APAR Ş I CELE ZECE
SPIRITE! APAR Ş I NIŞ TE CAI NĂ ZDRĂ VANI; APOI, TOATE SE
SFÂ RŞ ESC CU BINE, CU MESE ÎNTINSE Ş I CU VERSURI…
HARUN-AL-RAŞ ID Ş I POEŢ II
VEDEM ALTĂ PERINDARE DE POEŢ I; CALIFUL OMAR SE
DOVEDEŞ TE Ş I ZGÂ RCIT, Ş I PRICEPUT LA POEZIE CA UN CÂ RPACI…
ÎN SFÂ RŞ IT, DUPĂ ACEASTĂ SCURTĂ PERINDARE DE POEŢ I,
Ş EHERAZADA ÎNCEPE ISTORIA CU CEI ZECE VIZIRI… TOATE
ÎNTÂ MPLĂ RILE PORNESC DE LA UN CORT ÎMPODOBIT CU PERLE!
ÎN TIMP CE GÂ DELE STA SPRIJINIT ÎN IATAGAN, Ş I SULTANUL PE
GÂ NDURI, OSÂ NDITUL ISTORISEŞ TE PĂ TIMIRILE NEGUŢ Ă TORULUI;
ÎNSĂ PILDA ASTA NU E DE AJUNS…
SPRE NEMULŢ UMIREA VIZIRILOR, FECIORUL E ÎNGĂ DUIT SĂ -Ş I
SPUNA ISTORIA A DOUA – Ş I O ASCULTĂ M Ş I NOI!

ISTORIA LUI ABU-SABER SAU CE POATE CÂ Ş TIGA OMUL PRIN

CHIBZUINŢ Ă …
CU TOATE CĂ PÂ RÂ TORII ASUDĂ DE CIUDĂ , ÎNVINUITUL ESTE
LĂ SAT SĂ SPUNĂ ALTĂ ISTORIE… CINE A FOST BAHSAD Ş I CE I S-A
ÎNTÂ MPLAT; SE DOVEDEŞ TE CĂ UNEORI „GRABA STRICA
TREABA”…

19
ISTORIA Ş AHULUI DADBIN. CUNOAŞ TEM O FEMEIE VREDNICĂ ,
NUMITĂ ARVA; Ş I UN VIZIR TICĂ LOS, NUMIT CARDAN… APOI ÎL
CUNOAŞ TEM Ş I PE VESTITUL Ş AH COSRU, POMENIT ÎN CÂ NTECELE
EROICE PERSANE…

VIZIRII PLESNESC DE CIUDĂ Ş I MAI RĂ U. ÎNSĂ OSÂ NDITUL ÎŞ I

SPUNE ISTORIA. CE A PĂ Ţ IT BAHT SAMAN, CEL CE NU SOCOTEA
NICIODATĂ PUTEREA VRĂ JMAŞ ILOR SĂ I…
A Ş APTEA ISTORIE A OSÂ NDITULUI. AFLĂ M CE S-A ÎNTÂ MPLAT CU
BIKEHERD.
ISTORIA LUI ILAN-Ş AH Ş I A LUI ABU TAMAN… Ş I AICI E VORBA
TOT DE LUCRĂ TURILE RĂ ILOR Ş I NEPUTINCIOŞ ILOR, CĂ CI ÎNCĂ
DIN VEACUL-VEACULUI, NUMAI RĂ II Ş I NEPUTINCIOŞ II UMBLĂ
CU LUCRĂ TURI…

ISTORIA SULTANULUI IBRAHIM Ş I A FIULUI SĂ U, AJUNS VÂ NĂ TOR

ISCUSIT Ş I TÂ LHAR LA DRUMUL MARE…
ÎN SFÂ RŞ IT, SPRE GROAZA VIZIRILOR ASCULTĂ TORI, OSÂ NDITUL
SPUNE ISTORIA CU SULEIMAN-Ş AH…

SE ARATĂ CUM CEL CE ARE ÎNCREDERE ÎN BIRUINŢ A BINELUI Ş I

ADEVĂ RULUI SCAPĂ Ş I DE SUB LABA LEULUI…
Ş EHERAZADA ÎNCEPE BASMUL CETĂ Ţ II DE ALAMĂ ; S-O ASCULTAM
Ş I NOI, SPRE BUCURAREA Ş I ÎNVESELIREA INIMILOR NOASTRE,
DAR MAI ÎNAINTE SĂ ASCULTAM O LAUDĂ ADUSĂ LUI SALOM-
SULTAN, DE CĂ TRE CÂ Ţ IVA VIZIRI, DUPĂ CARE VOM ASCULTA DE-A
BINELEA PĂ TIMIRILE Ş I AVENTURILE NEMAIPOMENITE ALE
EMIRULUI MUSA Ş I ALE MARELUI CĂ LĂ TOR ABDUL KADUS…
CĂ LĂ REŢ UL DE ALAMĂ Ş I MONUMENTUL FIAREI CU CHIP DE OM Ş I
CU LABE DE LEU… MUSA Ş I ABDUL KADUS MERG ÎNAINTE, SPRE
CETATEA DE ALAMĂ …
Ş EHERAZADA ÎNCEPE ALT BASM, AL UNOR OAMENI TINERI,
ÎNDRĂ GOSTIŢ I, NIAMA Ş I NUAMA, PACEA FIE CU EI ÎN VECII-
VECILOR… NE APROPIEM DE SFÂ RŞ ITUL CĂ RŢ II, SPRE BUCURIA
NOASTRĂ , Ş I SPRE PĂ REREA DE RĂ U A VOASTRĂ …

20
NIAMA PĂ TRUNDE ÎN SERAI, DAR RĂ TĂ CEŞ TE DRUMUL. ÎNSĂ
IUBIREA SE DOVEDEŞ TE MAI TARE CA STÂ NCILE Ş I MAI FIERBINTE
CA FOCUL…
ALEXANDRU CEL MARE Ş I SULTANUL CEL BINE CHIBZUIT. DESPRE
MODESTIE Ş I FOLOASELE EI…
CREDINŢ A Ş I CINSTEA CELOR DOI SOŢ I DIN IZRA. CUM BUNUL SOŢ
BIRUIE ÎNCERCĂ RILE VRĂ JMAŞ ULUI…
Ş EHERAZADA SPUNE ISTORIA CADIULUI DIN IZRA Ş I A SOAŢ EI
SALE ÎNVINOVĂ Ţ ITĂ DE NECREDINŢ Ă …
ISTORIA CELOR DOI SULTANI TRUFAŞ I. AFLĂ M LA CE AR FI
TREBUIT SĂ AJUTE AVERILE. Ş I ALTE FAPTE, DE ADÂ NCĂ
ÎNVĂ Ţ Ă TURĂ …
NEMAIPOMENITA ISTORIE A PITĂ RIŢ EI, SAU PUTEREA DRAGOSTEI…
POTCOVARUL Ş I FATA
ÎNTÂ MPLAREA UNUI SULTAN; PILDA CU OGORUL Ş I LEUL…
ISTORIA ÎNVĂ Ţ Ă TORULUI
ISTORIA LUI IUNUS-SCRIITORUL. VOM CUNOAŞ TE Ş I O ROABĂ ; Ş I
PE VALID, RAJAHUL INDIEI…
IKIRMA Ş I HUSEIMA
CUM NIŞ TE OAMENI SE REGĂ SESC, CA STROPII MĂ RILOR…
FATA CRUCIATULUI
ISTORIA UNUI OM MILOSTIV
ÎNCEP AMINTIRILE LUI ZAHER DIN DAMASC! SULTĂ NIŢ A DIN VIS.
PLECAREA LUI ZAHER ÎN CĂ UTAREA EI! ÎNTÂ LNIREA CU SULTANUL
MUTAA Ş I PE FARHA, FATA DIN VIS, O CUNOAŞ TEM. APOI,
ÎMPREUNĂ CU ZAHER, NE TREZIM ÎNTR-O PUSTIE ÎNFRICOŞ ATĂ …
RĂ ZBOIUL SPIRITELOR. VEDEM LUMINI ZBURĂ TOARE, ÎNGHIŢ INDU-
SE UNELE PE ALTELE! ÎL CUNOAŞ TEM PE ÎNŢ ELEPTUL ABU
TAVAIF. APOI PE SULAHEC Ş I TUD Ş I PE SEISAM Ş I URMĂ RIM MAI
DEPARTE PĂ TIMIRILE LUI ZAHER…

21
DE AICI ÎNAINTE GRĂ IEŞ TE IAR ALI, FIUL LUI ZAHER… CUM
PORNEŞ TE ALI SĂ -Ş I CAUTE TATĂ L! FUGA PE MARE Ş I DIHĂ NIILE
ÎNTUNERICULUI…
ÎNCEP ALTE ISTORII Ş I ALTE PĂ TIMIRI, ÎNCÂ T ASCULTĂ TORII SĂ SE
PREGĂ TEASCĂ BINE DE ASCULTARE, DÂ ND ÎNALTĂ LAUDA
Ş EHERAZADEI…
CUM ALI DEVINE CÂ INE Ş TIRB, Ş I CE MAI PĂ TIMEŞ TE…
ALI PĂ TIMEŞ TE ÎNAINTE, DOVEDIND CĂ OMUL E MAI TARE
CA FIERUL… ÎL VOM VEDEA CUM ÎNCREMENEŞ TE,
PREFĂ CUT ÎN STATUIE DE PIATRĂ …
ISTORIA LUI MAAN
MAAN Ş I BEDUINUL
ISTORIA LUI HIRAM, FIUL LUI ABDUL MELIC
…ISTORIA LUI IBRAHIM, FECIORUL LUI MAHDI
…ISTORIA LUI SADDAD Ş I A CETĂ Ţ II IREM, CEA BOGATĂ ÎN
PILAŞ TRI
ISTORIA LUI ISHAK ALMOSULI
HALID, EMIRUL DIN BASORA, SAU PUTEREA INIMII
ÎNDRĂ GOSTITE… ÎNCĂ O DATĂ DEOSEBIM CĂ IUBIREA CURATA Ş I
PRIN FOC TRECE…
ISTORIA LUI ABU MAHOMED CEL TRÂ NDAV
ISTORIA LUI DJAFAR
ISTORIA UNEI EPISTOLE
INELUL LUI HARUN
ISTORIA LUI ALI Ş IR. ASCULTĂ M O ÎNTÂ MPLARE CU NIŞ TE
GHIUJI Ş I CUNOAŞ TEM O ROABĂ Ş TIUTOARE DE VERSURI…
CLIPA DESPĂ RŢ IRII SE APROPIE! HAGIUL STRĂ IN E MAI STĂ RUITOR
CA MUSCA! ALI Ş IR, SPRE NENOROCIREA LUI, ÎI DĂ APĂ … JALEA
ÎNGROZITOARE A ROABEI. Ş I CE I SE MAI ÎNTÂ MPLĂ LUI ALI Ş IR…

22
ABIA ACUM ÎNCEP GROZAVELE ÎNTÂ MPLĂ RI ALE SUMURDEI…
AJUNGE ÎNTR-O CETATE A DEŞ ERTULUI, Ş I E ALEASĂ SULTAN!
VINE LA RÂ ND CURDUL…
ISTORIA LUI IBN MANSUR Ş I A FEMEII BEDUR
ISTORIA CELOR Ş ASE FETE
ISTORIA LUI DJAUDAR
DJAUDAR AJUNGE LA FEZ. O CUNOAŞ TEM PE RAMA, FATA LUI ABD
ASAMD, Ş I ÎNCEP ÎNTÂ MPLĂ RILE NEMAIPOMENITE…
AVENTURILE LUI DJAUDAR CONTINUĂ … SE ARATA CĂ FLĂ MÂ NDUL
SE GÂ NDEŞ TE LA MÂ NCARE ÎNTÂ I Ş I-NTÂ I; ÎNSĂ , ABD ASAMD SE
DOVEDEŞ TE OM DE OMENIE. ÎNTOARCEREA LUI DJAUDAR ÎN Ţ ARA
EGIPTULUI

SE VEDE ÎNSĂ CĂ BINELE DEPLIN E PASĂ RE CĂ LĂ TOARE…

NUMAIDECÂ T SE STÂ RNESC ALTE VRĂ JMĂ Ş II, TOT AŞ A DE
ÎNTUNECATE; DAR, PRIN RĂ BDARE Ş I VOINŢ Ă , TOTDEAUNA ÎNVING
NUMAI CEI VREDNICI…
ISTORIA PĂ UNULUI
ISTORIA FECIORULUI CE SE DA DREPT CALIF, DAR HARUN,
CALIFUL CEL ADEVĂ RAT, NU SE LASĂ …
HARUN AL RAŞ ID ASCULTĂ TREI ISTORII…
ORBUL BABA ABDALLAH ÎŞ I SPUNE ISTORIA. Ş I AFLĂ M LUCRURI DE
MINUNE…
ASCULTĂ M ISTORIA FECIORULUI… DE CE-Ş I BĂ TEA IAPA Ş I DE CE
ERA VREDNIC DE MILĂ TOT EL…
HOGEA HASAN ÎŞ I SPUNE ISTORIA…
ISTORIA LUI ALI HOGEA, NEGUŢ Ă TOR DIN BAGDAD
ÎN ALTĂ NOAPTE, Ş EHERAZADA ISTORISEŞ TE NEMAIPOMENITELE
ÎNTÂ MPLĂ RI ALE LUI ALASMAN ZEYN…
ISTORIA LUI HADADAD Ş I A FRAŢ ILOR SĂ I
ASCULTĂ M ISTORIA SULTĂ NIŢ EI DIN DERIABAR…
23
ASCULTĂ M STRAŞ NICA ISTORIE A CELOR DOUĂ SURORI PIZMAŞ E!
UNDE POATE DUCE URA, Ş I CÂ T E DE GROZAV ACEST SIMŢ Ă MÂ NT,
CARE ÎNTUNECĂ BUNA JUDECATĂ ! SE ARATĂ Ş I CĂ CEL TARE ÎN
NENOROCIRE, PÂ NĂ LA URMĂ IESE BIRUITOR…

BAMAN PORNEŞ TE Ş I STRĂ BATE PERSIA. ÎN ZIUA A DOUĂ ZECI Ş I

UNA, AJUNGE LA HOTARUL INDIEI Ş I TUNDE UN DERVIŞ …
PERVIS NU SE LASĂ MAI PREJOS! URCĂ Ş I EL, Ş I-N VREMEA ASTA
PERISADA, UITÂ NDU-SE LA COLIER, A VĂ ZUT PERLELE PICURÂ ND
CA LACRIMILE…
ÎNCHEIERE

24
Volumul I

25
CUVÂNTUL POVESTITORULUI LA ÎNCEPUTUL NOPŢILOR

Mulţi vrednici înaintaşi s-au stră duit să traducă sau să

povestească nepieritoarele „O mie şi una de nopţi”…
Astfel, pe la 1806, Ion Barac scotea într-o tiparniţă
chirilică din Braşov o „Halima sau poveşti arabiceşti, din
limba nemţească tălmăcite”.
Lui Barac, care a scos în opt volumaşe câ teva cicluri din
aceste basme, i-au urmat alţii.
Mi-am luat truda de a povesti cu puţinele mele puteri cele
„O mie şi una de nopţi”, în câ teva volume.
Gă sesc cu totul lipsit de folos să mă opresc în acest cuvâ nt
asupra frumuseţii fă ră seamă n a acestor basme! În ele se
înlă nţuiesc, scâ nteind, ceruri şi imaginaţii din veacuri de
mult stinse; generaţii noi şi-au pus adausul la ceea ce au
creat generaţii vremuite. De la Arabia la Samarcand, de la
Damasc la India, pe marile drumuri ale caravanelor şi
generaţiilor, basmele Ş eherazadei s-au rostit la seraiuri de
mari sultani şi-n pustie, la focuri de popas vremelnice.
Faima lor a umplut lumea. Izvorul lor se află foarte
departe, în noaptea timpurilor, şi-i foarte greu şi fă ră de folos
să că ută m câ nd a stră lucit el întâ i. De la început, pâ nă la
capă t, basmele preafrumoasei şi preaînţeleptei fete
Ş eherazada sunt stră bă tute de adâ ncă morală şi de o şi mai
adâ ncă înţelepciune.
Ca repovestitor, mi-am îngă duit să omit şi să adaug din
să raca mea comoară , pe ici pe colo; îndeosebi am stă ruit
asupra uriaşei figuri a lui Harun al Rashid, califul-califilor,
care urmă rea, prefă cut în cerşetor, sau în neguţă tor, sau în
drumeţ, cum i se îndeplinesc poruncile ce le da pentru binele
26
supuşilor.
Ş i am stă ruit în mod deosebit, mai ales asupra cutezanţei
şi curajului unor eroi, după cum vor binevoi să observe
cititorii, mai ales în volumul al doilea…
Nemaipomenitele întâ mplă ri din cartea asta s-au
desfă şurat în veacuri stă pâ nite de adâ ncă superstiţie, în
veacuri câ nd grele erau condiţiile sociale ale tuturor
oamenilor şi ale femeilor îndeosebi; prin prisma asta şi prin
poezia culorii locurilor şi vremilor, trebuiesc vă zute. În
decursul acestor istorisiri, unele lucruri, cum ar fi
atotputernicia vră jilor şi îndeobşte mai tot ce se leagă de
mentalitatea, moravurile, datinile şi raporturile între clase
din acele timpuri.
Ş i acum, după cuvâ ntul acesta, să dă m cuvâ nt poeţilor
ră să riteni, vii în veac şi demult risipiţi în pulbere…

UNDE SE VEDE FRĂŢEASCA DRAGOSTE DINTRE DOI

FECIORI DE ŞAH DE LA INDIA; ŞI O CĂLĂTORIE LA
SAMARCAND; ŞI DOUĂ ŞAHIŢE.

Că rţile acestea sunt istoriile stră vechilor şahi persieni, ale

mă riţilor şahi care şi-au întins moştenirea pâ nă peste
ţă rmurii Indului, în toată India, şi peste deltele şi ostroavele
Indiei; şi mai departe, peste Gange.
Cum arată că rţile, tră ia pe-atunci un slă vit şah, un şah
cum altul nu a mai fost.
Prin înţelepciunea sa, iubit era de că tre supuşi şi înfricoşat
că tre vecini prin vitejia braţului şi a oştilor bine întocmite.
Ş i avea şahul doi feciori; cel mai mare, pe nume Riar, cel
mai mic, pe nume Senan.
După o stă pâ nire lungă şi stră lucită de fală , bă trâ nul şah
a murit, iar Riar i s-a râ nduit în scaun după legile vechi.
27
 Ră mas fă ră stă pâ nire, Senan nu era pizmaş, nu se uita
ră u la fratele să u mai mare; ci, dimpotrivă , se muncea să -i
slujească tot alte şi alte temeiuri de dragoste.
Riar-Ş ah se bucura din toată inima de dragostea fră ţească
şi-şi iubea şi el fratele la râ nduri, cu toată cuviinţa şi lauda;
şi aşa de mare era iubirea între ei, încâ t Riar a împă rţit cu
Senan stă pâ nirea pe din două , dâ ndu-i partea depă rtată ,
dinspre Miezul-nopţii, adică Marea Tartarie.
Senan-Ş ah a pornit deci că tre Marca Tartarie, cu grabă ,
alegâ ndu-şi scaun vestita cetate Samarcand.
Au trecut ani de la plecare, şi Riar-Ş ah, nemaiputâ nd de
dorul fratelui să u preaiubit, într-o bună zi i-a trimis în
poruncă pe însuşi vizirul să u cel mare, să gră bească la
Samarcand.
— Pofteşte pe iubitul meu frate, să vie numaidecâ t să mă
vadă , că ci de dorul lui, inima mea sâ ngerează şi se usucă …
Ş i a pornit marele vizir în stră lucire şi putere de oşti, că tre
hotarele Miezului-nopţii, la Samarcand.
Aflâ nd Senan-Ş ah de apropierea soliei, i-a ieşit întru
întâ mpinare, cu fală de flamuri, şi cu glas de bucurie a
întrebat:
— Ce face fratele meu, după care sâ ngeră inima mea de
mai bine de zece ani?
— O, slă vit şah al Tartariei, i-a ră spuns vizirul,
îngenunchind la picioarele lui, după râ nduială , o, slă vit şah!
Inima viteazului tă u frate nu mai poate, dorindu-te! Ş i te
pofteşte, de aceea, să vii câ t mai neîntâ rziat să -i vezi, ca să -ţi
deie fră ţească îmbră ţişare…
— Înă lţate vizir! a ră spuns Senan-Ş ah, nemaiputâ nd de
bucurie; anii despă rţirii de fratele meu nu numai că nu mi-
au scă zut dragostea şi dorul, ci mi le-au îmbogă ţit zi cu zi,
aşa că nici sufletul meu nu mai poate. Numai eu ştiu de câ te
ori am oftat, privind cum ră sare soarele peste depă rtata
Persie! Ş i numai eu ştiu de câ te ori am vrut în aceşti zece ani

28
să pornesc, să -mi vă d fratele prea iubit… De aceea, cu grabă
mă voi pregă ti de drum. Iar pentru că pregă tirea mea va dura
prea puţin, nici nu-i nevoie să -ţi deschid porţile să vii
înă untrul cetă ţii; ră mâ i unde eşti, pe locul întâ mpină rii, şi
aşteaptă -mă , că ci laolaltă vom purcede…
Astfel zicâ nd, Senan-Ş ah a intrat în cetate, să se
pregă tească de lungă că lă torie; iar vizirul şi-a desfă şurat
corturile în afara cetă ţii, pe locul întâ mpină rii.
Ş i i-a trimis Senan-Ş ah bună tă ţi şi desfă tă ri, ca să nu-l
apuce plictisul; i-a trimis râ nduri de bucate alese, câ ntă reţi
din ală ute şi dă nţuitoare.
În vremea asta, Senan-Ş ah îşi punea treburile în
râ nduială ; a încredinţat grijile celui mai ales dintre sfetnici şi
în ziua a zecea, odată cu seara, şi-a luat ră mas bun de la
şahiţă , a pă ră sit Samarcand şi a intrat în cortul să u, fă cut,
după poruncă , lâ ngă cel al marelui vizir. A petrecut
împreună cu oaspeţii şi cu oamenii lui de că lă torie, pâ nă
că tre miezul nopţii.
Ş i iată că pe la câ ntatul cocoşilor, l-a apucat dorul să -şi
mai îmbră ţişeze şahiţa încă o dată .
A intrat, deci, în cetate, singur, necunoscut de nimeni, şi
s-a strecurat între zidurile seraiului.
S-a furişat în locuinţa şahiţei, dar ea, ştiindu-l dus, şi nici
prin cuget trecâ ndu-i că se va întoarce, trecuse pragul
necredinţei.
Senan-Ş ah nu-şi putea crede ochilor.
— O, Allah şi Mahomed-prooroc! şi-a zis el, nici nu mi-am
desprins corturile şi umbra de zidul casei, şi ea,
necredincioasa, m-a şi fă cut de râ s!
Ş i nenorocitul Senan a scos paloşul şi a ucis şahiţa. A
aruncat stâ rvul pe fereastră , în şanţul ce înconjura zidurile.
A pă ră sit apoi seraiul, tot în ascuns; a ieşit din Samarcand
şi ajungâ nd la cortul să u a dat poruncă să se desfacă să laşul
şi să pornească la drum, că ci se ză reau fulgeră rile zorilor;

29
corturile s-au strâ ns în grabă ; fala de oşti a pornit în
stră lucirea ră să ritului şi-n ră sunetul trâ mbiţelor, veselie
mare îi cuprinsese pe toţi pornind; numai şahul mergea
mâ hnit şi închis la chip.
Ş i pentru toţi era calea că lă toriei lungi o desfă tare şi o
încâ ntare, numai Senan-Ş ah se chinuia, că zut în cele mai
adâ nci mâ hniri.
Gâ ndea mereu la lipsa de credinţă a şahiţei, şi degeaba
sunau şi ră sunau trâ mbiţele şi timpanele oştilor; degeaba
stră luceau în ză ri cetă ţile mă reţe; apele, şi câ mpiile, şi
pustiile ce le stră bă teau n-aveau nicio bucurie pentru el.

*
* *

Dar iată că ajungâ nd Senan la vestita cetate din inima

Indiei, Riar-Ş ah i-a ieşit în întâ mpinare, cu toată mâ ndreţea
şi stră lucirea; în câ ntecele şi-n strigă tele de bucurie ale
supuşilor, cei doi fraţi s-au îmbră ţişat cu fră ţească dragoste,
şi-au ară tat semne peste semne de adâ ncă bucurie, în
sunetul flautelor; şi încă lcâ nd apoi, au intrat în cetate, în
strigă tele mulţimilor.
Riar-Ş ah l-a poftit pe fratele să u într-un serai anume gă tit
şi anume împodobit cu toate frumuseţile, aflat într-o
minunată gră dină cu umbră .
Mai tâ rziu, cei doi fraţi au început a gră i despre câ te au
pă ţit din anul de despă rţire. Ş i au gră it vreme lungă , numai
ei amâ ndoi, fiind faţă -n faţă .
Coborâ nd seara, slă viţii fraţi s-au aşezat la cină . Au
ospă tat cu poftă şi cu belşug, şi iară şi s-au dat la sfat.
Câ nd s-a fă cut tâ rziu, la vremea culcatului, Riar-Ş ah s-a
dus întru ale sale. Senan-Ş ah s-a orâ nduit în aşternuturile
moi, aşteptâ nd somnul, dar abia şi-a lipit de faţa pernei
slă vita-i tâ mplă , că gâ ndurile negre au nă vă lit la loc. Se

30
întorcea pe o parte şi pe alta şi parcă ardea în flacă ră .
Au venit zorile peste slă vită ţară a Indiei şi peste cetatea de
scaun; şi Senan-Ş ah s-a ridicat din aşternut mai trudit de
cum se culcase, şi cu o mai mare amă ră ciune pe faţă .
Vegherea îşi lă sase toate semnele pe chipul lui,
împodobindu-i-l ca într-o cunună galbenă .
Riar-Ş ah, vă zâ ndu-l şi înţelegâ nd că -n fundul inimii lui îl
roade un vierme neadormit, l-a întrebat:
— Care-i pricina amă ră ciunii tale? Frate preaiubit! Au nu
eşti mulţumit, poate, de felul primirii? N-a stră lucit în
destulă fală întâ mpinarea ce ţi-am fă cut-o? Fratele meu! Eu
sunt mulţumit în gâ ndu-mi, că ci toată inima şi toată slava
mi-am pus-o întru a te primi frumos… Dar atunci ce-ţi
lipseşte? Poate te-a pă lit dorul de mâ ndra cetate Samarcand?
Sau poate dorul de şahiţa ta îţi roade sufletul?…
Ş i cercetâ ndu-i cu mare grijă chipul peste mă sură de
întristat, a gră it mai departe Riar-Ş ah:
— Dacă dorul de Tartaria şi dorul de soaţa ta slă vită te
chinuiesc, iată , eu dau în grabă poruncă să ţi se gă tească
darurile şi să fie gata de drum oastea ta, să pleci tot acum
acasă la Samarcand…
Ş i drept urmare a celor gră ite, Riar-Ş ah i-a şi trimis o
parte din daruri, lucrurile cele mai rare, cele mai scumpe şi
cele mai frumoase din tă râ mul Indiei. Au urmat ospă ţuri
nemaivă zute în cinstea oaspetelui; muzicile cele mai de
seamă câ ntau, dă nţuitoarele cele mai mlă dioase dă nţuiau,
însă Senan-Ş ah tot mai tare se întrista.

*
* *

Nu peste mult timp a orâ nduit Riar-Ş ah o vâ nă toare, într-

un loc bogat în cerbi, aflat la două zile depă rtare.
A pornit cu mare pregă tire de suliţaşi şi arcaşi, şi cu

31
îndestulare de şoimi. A pornit Riar-Ş ah, dar fratele să u n-a
voit să meargă , ră mâ nâ nd în amă ră ciunea lui. Degeaba a
încercat să -l îndoiască la inimă ; Senan-Ş ah a ră mas singur,
în seraiul din gră dina cu umbră . A ieşit la fereastră ; şi
degeaba luceau şi stră luceau florile crâ ngurilor, degeaba
câ ntau pă să rile în arbori; Senan-Ş ah nu vedea florile şi nu
auzea câ ntecul pă să rilor, ci, stâ nd cu ochii înă lţaţi la cer, tot
întreba:
— Pentru ce, Allah? De ce să mă fi lovit pe mine durerea
aceasta?
Ş i se vă ieta în gâ ndu-i:
„Vai mie! Pentru ce? Niciun bă rbat de pe lume nu-i mai
lovit decâ t mine cu nefericirea!”
Dar pe câ nd se jeluia el aşa, o uşă tainică s-a deschis în
seraiul fratelui să u şi Senan s-a îngă lbenit, vă zâ nd cum şi
soaţa fratelui să u calcă pragul necredinţei. Senan-Ş ah a
cunoscut-o după frumuseţea ei, şi şi-a dat seama că fratele
lui e mai de plâ ns decâ t dâ nsul şi o amă ră ciune şi mai mare
l-a cuprins. A trecut ziua şi seara. Ş i s-a gâ ndit în sinea lui
Senan-Ş ah: „Ce drept am eu să mă vaiet şi să mă cred cel
mai nefericit dintre oameni, dacă însuşi fratele meu, cel mai
înă lţat dintre şahi, n-a putut ocoli nenorocirea asta? Ce drept
am eu s-o duc tot într-o întristare? De ce să -mi irosesc viaţa
sub cununa mâ hnirilor?” Ş i a poruncit să i se pună masa şi
a ospă tat cu poftă rară . A poruncit să -i câ nte lă utele şi el le-a
ascultat cu patimă , pâ nă la sfâ rşit, şi parcă nu se mai
să tura.
Au trecut zilele, şi întorcâ ndu-se Riar-Ş ah de la vâ nă toare,
nu i-a bă gat de seamă numaidecâ t schimbarea firii. I-a
povestit pe larg ispră vile vâ nă toreşti şi i-a ară tat mulţimea
cerbilor prinşi şi a altor să lbă ticiuni prinse. După care,
Senan-Ş ah, ieşit din pâ cla mâ hnirilor, a început a zâ mbi şi a
glumi, spre marea mulţumire a fratelui să u.
— Preaiubit frate! i-a gră it acesta. Nu-ţi pot spune câ t mă

32
bucur de schimbarea din firea ta! Trist te-am lă sat la plecare,
şi vesel te-am gă sit la întors. Trist m-am dus în cugetul meu
într-ale vâ natului, gâ ndind: „Preaiubitul meu frate e trist din
pricina depă rtă rii de Samarcand şi de aleasa lui soaţă . Nu-i
voi pomeni, deci, nici de Samarcand, nici de soaţa lui, spre a
nu-i mă ri mâ hnirea şi mai tare”… Ş i iată : m-am întors şi te-
am aflat vesel. Ş i cu inimă de frate te rog acum să -mi spui:
de ce ai stat la început sub umbra mâ hnirilor? Ş i de ce acum
umbra aceea s-a dus?
Senan-Ş ah a ră mas mult pe gâ nduri la vorbele acestea.
— Fratele şi şahul meu! a gră it el, în sfâ rşit; îmi eşti
stă pâ n, şi rob îţi sunt, dar mă iartă că nu-ţi pot spune!
— Ba, a ră spuns Riar-Ş ah; îmi vei spune numaidecâ t, ca
un bun frate ce-mi eşti…
Ş i nemaiavâ nd încotro, Senan-Ş ah i-a povestit necredinţa
şahiţei de la Samarcand.
— Frate… s-a cutremurat Riar-Ş ah; fratele meu! Înţeleg
acuma pricina amă ră ciunii tale, şi-ţi zic: cu drept ai să vâ rşit
fapta ta şi nimeni n-o să -ţi gă sească vină ! Nu-i pe pă mâ nt
şah mai nenorocit ca tine, o, fratele meu! Întrucâ t mă
priveşte, dacă una ca aceasta mi s-ar întâ mpla, cu adevă rat
gră iesc că nu m-aş îndestula a ucide numai femeia vinovată ,
ci o mie de femei ar că dea pradă mâ niei mele! Fie lă udat
cerul, că ţi-a dat mâ hnirii mâ ngâ iere! Dar ian spune-mi: cum
ţi-a trecut mâ hnirea aşa dintr-odată ?
Senan-Ş ah a că zut pe gâ nduri şi mai tare.
— Cruţă -mă , fratele meu! Că ci spunâ ndu-ţi şi pricina
aceasta, mă tem că te vei întrista mai tare de cum m-am
întristat eu! Dar dacă mă sileşti numaidecâ t, iată , tu eşti de
vină , că ci eu aş fi vrut să intru în mormâ nt cu taina aceasta!
— O, nu! a ră spuns Riar-Ş ah; abia acum aş vrea să aflu
numaidecâ t! Orice-ar fi, spune-mi!
— Tu ai voit aceasta! a zis Senan-Ş ah şi a prins a istorisi
ce a vă zut.

33
 — O, Allah, a dat strigare Riar-Ş ah. Ş ahiţa Indiei să se
poarte ca o pierdută ? Nu! Asta nu se poate, fratele meu!
Poate ai fost pradă unei vră ji! Ş i nu voi crede una ca asta,
pâ nă nu voi vedea cu ochii mei!…
— Prea bine! a ră spuns atunci Senan-Ş ah. Vei vedea cu
luminaţii tă i ochi! Porunceşte o vâ nă toare nouă , la care voi
purcede şi eu, împreună cu oamenii mei; vom desfă şura
corturile în afara cetă ţii, iar că tre ziuă amâ ndoi ne-om
întoarce în ascuns.

*
* *

Ş i fă câ nd astfel, Riar-Ş ah a ieşit în afara cetă ţii, că tre o

vâ nă toare nouă , aşezâ ndu-şi corturile lâ ngă porţi, împreună
cu fratele să u. Ş i chemâ nd la dâ nsul, în ascuns, pe marele
vizir, i-a poruncit:
— Ai grijă de toată râ nduiala şi niciun om să nu laşi să
iasă dintre corturi!…
Iar odată cu noaptea, amâ ndoi şahii au intrat în cetate şi
s-a u strecurat cu mare taină în seraiul lui Senan.
S-au minunat de frumuseţea zorilor, pâ ndind cum se
deschid cerurile şi cum s-arată soarele într-o glorie, şi pe
câ nd se minunau ei astfel, uşa tainică s-a deschis dintr-
odată şi a vă zut Riar cu ochii lui cum şahiţa a trecut pragul
necredinţei.
— O, înă lţimi cereşti! a strigat. Soaţa unui şah ca mine să
fie aşa de uşoară la minte? Atunci care şah s-ar putea lă uda
cu fericirea lui?
Ş i că zâ nd la pieptul fratelui să u, a rostit în adaus:
— Vai, fratele meu! Haidem să fugim din lumea asta
prefă cută , unde pe o parte eşti lă udat, iar pe cealaltă
blestemat! Haidem, fratele meu, să ne pă ră sim stă pâ nirile, cu
toată deşarta lor stră lucire şi prin ţă ri stră ine să ră tă cim… În

34
locuri necunoscute mâ hnirea să ne-o tâ nguim!
— Aşa să fie! a ră spuns Senan, eu altă poruncă nu am,
decâ t porunca ta; şi nici altă voie, decâ t voia ta. Să mergem
deci. Preaiubit frate! Dar un lucru îţi cer: dacă în calea
ră tă cirii vom întâ lni o nefericire mai mare decâ t a noastră , să
ne întoarcem înapoi!
— Voia ta! a dat Riar-Ş ah ră spuns, dar eu cred că o
nefericire mai mare ca a noastră nu se mai află …
— Ba, să nu crezi… a adă ugat Senan, ci eu spun că pentru
a afla o nenorocire şi mai mare, nu-i nevoie să mergem prea
departe…

UNDE SE VEDE CĂ UNEORI ŞI LA DUHURILE CELE

ÎNFRICOŞATE SE CALCĂ PRAGUL NECREDINŢEI; ŞI
UNDE CEI DOI FRAŢI SE ÎNTORC ACASĂ; RIAR-ŞAH
HOTĂRĂŞTE MOARTEA FETELOR…

Ş i gră ind astfel, cei doi şahi au pă ră sit seraiul şi cetatea în

ascuns, şi apucâ nd pe alt drum, au mers toată ziua pâ nă
seara, câ nd au poposit sub un arbore singuratic.
În dimineaţa zilei a doua au mers şi mai departe, pâ nă au
ajuns că tre seară la o minunată dumbravă din ţă rmurii
mă rii. Ş i aşezâ ndu-se în dumbrava aceea, gră iau tâ nguindu-
şi nenorocirea.
Dar n-au stat mult aşa, câ nd, deodată , din apele mă rii s-a
stâ rnit un vuiet grozav, şi un sul de apă s-a ridicat,
înă lţâ ndu-se pâ nă la cer. Înfricoşaţi, cei doi fraţi s-au urcat
cu grabă într-un arbore. Ş i privind de acolo de sus, au vă zut
cum sulul cel negru se apropie de ţă rm şi ia înfă ţişare de duh
necurat, unul dintre cele mai înfricoşate duhuri.
Negru la chip şi uriaş la statură , purta pe cap o raclă de
cristal, încuiată cu patru lacă te grele. După ce a intrat în
35
dumbravă , duhul a venit cu racla lui pâ nă sub arborele în
care se urcaseră cei doi fraţi; şi stâ nd, duhul şi-a luat o cheie
de la brâ u, şi descuind cele patru lacă te, a scos din raclă o
femeie prea frumoasă şi împodobită cu alese veşminte.
— Preafrumoasa mea, i-a zis duhul, aşezâ nd-o lâ ngă
dâ nsul; tu, pe care te-am iubit şi te-am ră pit, din dragoste, în
noaptea nunţii tale, lasă -mă să -mi odihnesc capul în poala
ta…
Ş i, punâ ndu-şi capul în poala ei, duhul şi-a întins
picioarele pâ nă la ţă rmul mă rii, şi a adormit numaidecâ t, şi
de sforă itul lui ră sunau ţă rmurii…
Ş i stâ nd femeia sub arbore, şi ridicâ ndu-şi din întâ mplare
ochii în sus, i-a vă zut pe cei doi fraţi îngheţaţi de spaimă .
— Daţi-vă jos… le-a spus ea.
— În mâ inile duhului? au întrebat ei.
— Daţi-vă jos… a poruncit ea atunci, punâ nd capul
duhului pe iarbă şi sculâ ndu-se. Că de nu, va fi vai de voi!
Ş i s-au coborâ t cei doi şahi, iar ea a prins a-i să ruta, apoi,
aşezâ ndu-se la loc sub arbore, şi luâ nd din nou capul
duhului adormit în poala ci, a fă cut semn şahilor să se
depă rteze. Ş i după ce s-au depă rtat mult de locul acela, şi
nici femeia cu duhul nu se mai ză reau, şi nici glasul mă rii nu
se mai auzea, a gră it Riar-Ş ah că tre fratele să u:
— O, preaiubit frate! Adevă r îţi spun că duhul acesta e mai
nefericit ca noi!
— Cu dreptate gră it-ai… i-a ră spuns Senan Ş ah, şi de
vreme ce cunoşti că nefericirea duhului e mai straşnică decâ t
a noastră , bine vom face să ne întoarcem la îndeletnicirea
stă pâ nirilor noastre!
— Fie precum gră ieşti… a zis Riar-Ş ah; dar cum te vă d şi
cum mă vezi, îţi jur pe înaltul cerului că am gă sit un leac
împotriva femeilor rele de credinţă . Deocamdată nu-ţi pot
spune mai mult, dar ai să auzi şi tu de vestea leacului.
Ş i au pornit amâ ndoi şahii pe cale mai departe, înapoi,

36
că tre să laşul corturilor, şi ajungâ nd a treia zi, au chemat toţi
sfetnicii şi le-au împă rţit daruri scumpe şi bună tatea lui
Riar-Ş ah a crescut şi mai mult din ceasul acela, spre bucuria
supuşilor.
Spunâ nd că nu are poftă de vâ nă toare, a poruncit să se
ridice corturile şi au intrat cu toţii în cetatea de scaun.
Cum a ajuns acasă , a înconjurat cu oaste seraiul şahiţei,
şi, punâ nd mâ na pe ea, a legat-o în legă tori straşnice, după
aceea l-a chemat pe vizirul cel mare, şi poruncindu-i i-a zis:
— Ia-o şi pedepseşte-o cu moartea!…
Vizirul cel mare a ieşit din faţa lui şi a împlinit porunca
numaidecâ t, dar mâ nia lui Riar-Ş ah nu s-a vă rsat numai
asupra şahiţei; ci, punâ nd mâ na pe toate femeile că mă rilor
ei, le-a omorâ t cu paloşul.
Crezâ nd în prostia şi în mâ nia lui că toate femeile de pe
pă mâ nt sunt necredincioase, a hotă râ t Riar-Ş ah legea
aceasta pentru sine: îşi va lua de-acum înainte câ te o
mireasă pe noapte. Le va lua odată cu seara şi le va ucide în
zori, ca să nu aibă vreme să -i mâ rşă vească fală .
Iar în vremea asta, gă tindu-se Senan-Ş ah de plecare, l-a
încă rcat cu daruri, i-a poftit drum bun, l-a pornit şi l-a
petrecut că tre Marea Tartarie, ca pe un frate iubit.
În ziua urmă toare, Riar-Ş ah a chemat vizirul şi i-a
poruncit să -i aducă o fată a unui dregă tor mai mic, pe care a
ucis-o în zori. Ş i aşa, nopţi peste nopţi, Riar-Ş ah petrecea cu
fecioarele sfetnicilor şi în zori le da satâ rului.
Vizirul îi asculta porunca sub mare cutremur.
Au venit la râ nd fetele dregă torilor celor mari şi au murit şi
acestea.
Cetatea s-a umplut de cutremur. Gemeau taţii fecioarele şi
ţipau mamele, smulgâ ndu-şi pă rul de spaimă şi deznă dejde.
Fiecare fată a cetă ţii aştepta să -i vină râ ndul la paloş.
În loc de laudele de altă dată , Riar-Ş ah primea din gura
cetă ţii ocară şi blestem.

37
SE ARATĂ CUM ŞEHERAZADA SE HOTĂRĂŞTE SĂ SCAPE
FETELE DE PALOŞ

Marele vizir, care împlinea porunca omorâ rii, avea două

fete.
Cea mai mare se numea Ş eherazada, cea mică , Dinarsada.
Vrednice erau amâ ndouă , dar ca Ş eherazada altă fată nu
se mai afla.
Era înzestrată cu îndră zneală mare şi cunoştea toate
istoriile cele bă trâ ne. De la sultanii şi hanii cei bă trâ ni.
Nimeni n-o întrecea în ţinere de minte şi lucra stihuri mai
frumoase decâ t ale tuturor poeţilor. Avea glas dulce, de aur,
şi râ sul îi era ca sunetul argintului. Câ nd povestea sau
rostea ea stihuri, se opreau ră sufletele şi amuţeau gurile
ascultă torilor.
Ş i era Ş eherazada frumoasă fă ră seamă n, iar din cinstea ei
statornică nimic n-o clintea.
Mult îşi iubea vizirul amâ ndouă fetele, dar pe Ş eherazada o
iubea mai tare.
Într-o zi, aceasta i-a gră it aşa:
— Preaiubitul meu tată ! Eu, fiica ta, am aţi face o mare
rugă minte!…
— Gră ieşte, fata mea… a îndemnat-o vizirul, că ci orice va
fi, dacă va fi cu putinţă , ţi se va împlini…
— Preaiubitul meu tată … M-am hotă râ t să curm jalea şi
lacrimile cetă ţii! Vreau, preaiubitul meu tată , să dau
mamelor şi taţilor linişte, iar fetelor din India viaţă …
— Prea bine, fata mea… i-a ră spuns vizirul, fericit, dacă
crezi că ră ul acesta are leac, unde crezi tu că stă el?
— Preaiubitul meu tată … a gră it Ş eherazada mai departe;
fiindcă şahul nostru se cunună în fiecare noapte cu câ te o
fecioară , învredniceşte-mă şi pe mine şi du-mă să -i fiu
mireasă …
38
 — Oh, Allah! a strigat vizirul, îngrozit; cum ceri tu să te
dau de bună voie satirului? Nu ştii oare că miresele şahului
sunt ucise în zori? Că şahul s-a jurat pe sufletul lui să -şi ţină
hotă râ rea?
— Ba ştiu! Dacă voi muri, voi fi pomenită cu evlavie, iar
dacă voi izbâ ndi, voi scă pa Ră să ritul de-o astfel de
pierzanie…
— Nu! a strigat vizirul. Cum îmi ceri tu, fiica mea, o astfel
de nelegiuire? Dacă însuşi şahul mi-ar porunci să i te
jertfesc, aş face-o, îndeplinindu-i porunca… Dar cum îmi ceri
tu să -mi pă tez mâ inile, de bună voie, în sâ ngele tă u? Vai mie!
— Te rog înc-o dată ! Ascultă -mi dorinţa…
— Vai mie! a strigat vizirul iară şi. Cum nu te gâ ndeşti la
sfâ rşitul lucrurilor, ci numai la începutul lor… Vei pă ţi ca
asinul care nu şi-a ştiut pă stra norocul…
— Ş i ce a pă ţit acel asin?
— Ascultă şi-ţi voi istorisi… i-a ră spuns vizirul.

UNDE POVESTEŞTE VIZIRUL FABULA ASINULUI CARE ŞI-

A STRICAT SINGUR SOARTA, REGÂNDIND LA SFÂRŞITUL
LUCRURILOR; CUM ŞI-A TĂMĂDUIT UN NEGUŢĂTOR
NEVASTA DE ÎNCĂPĂŢÂNARE, ÎN URMA UNEI PILDE
LUATE DE LA UN COCOŞ; ŞEHERAZADA ESTE DUSĂ LA
RIAR-ŞAH…

A istorisit vizirul urmă toarea întâ mplare:

„Tră ia odată un neguţă tor bogat, care a mers într-o zi cu
nevasta şi cu pruncii lui la unul dintre pă mâ nturi, să vadă
cum stau râ nduielile.
Neguţă torul avea darul de a pricepe limba dobitoacelor,
dar n-avea drept să spună nimă nui ce auzea de la ele, sub
osâ ndă de moarte.
39
 Stâ nd el în pragul grajdului şi uitâ ndu-se cum i se joacă
pruncii, a auzit cum gră iau asinul şi cu boul, legaţi la aceeaşi
iesle.
— Tu, care câ nd ragi vesteşti ceasurile în curgerea nopţii,
asemeni cocoşului, a zis boul că tre asin, câ t de fericit eşti tu!
Te îndestulezi cu fă ină de orz bine cernută şi un om anume
nă imit te îngrijeşte, ţesă lâ ndu-te… Ş i câ t de uşor e lucrul
tă u! Doar din câ nd în câ nd duci stă pâ nul de ici-colo, în
preumblă ri scurte. Vai, câ t de uşoară şi dulce e viaţa ta… Ş i
oftâ nd greu, a gră it boul mai departe: Ş i câ t de chinuită mi-i
mie viaţa! Abia câ ntă cocoşii de miezul nopţii, abia se
luminează de ziuă , şi vin slugile de mă scoală în bâ te,
înjugâ ndu-mă ; din zori pâ nă -n noapte trag la plug, pâ nă pic
pe brazdă ! Vai de viaţa mea! Ş i vine plugarul în urma mea şi
nu mă slă beşte din bâ tă , pâ n la că derea nopţii. Ş i întors
ostenit în grajd, mi se aruncă dinainte o mâ nă de paie uscate
şi netrebnice! Mă culc în gunoi şi abia îmi întind ciolanele,
abia adorm, şi vin iară şi argaţii, de mă scoală să mă înjuge şi
să mă bată … Spune-mi: n-am drept să mă uit la viaţa ta cu
pizmă ?
— Eşti prost… i-a ră spuns asinul. Ce folos ai că rabzi toate
umilinţele oamenilor? De ce nu te foloseşti de puterea ce ţi-a
dat firea? De ce, câ nd îţi aruncă în iesle acele paie
netrebnice, nu-i împungi cu coarnele, şi de ce nu-i
înspă imâ nţi cu mugetul? De-mi vei asculta sfaturile, vei fi
pus la treabă mai uşoară şi mai bine vei duce-o…
Luâ nd aminte boul la toate sfaturile asinului, i-a ră spuns:
— Îţi mulţumesc, tu care vesteşti prin glasul tă u curgerea
ceasurilor! Îţi voi asculta spusele întocmai!
Auzind neguţă torul vorba dintre ei pâ nă la capă t, a pă ră sit
uşa grajdului, fă ră a spune niciun cuvâ nt din cele auzite.
A doua zi. Că tre ziuă , a venit plugarul la grajd, şi
dezlegâ nd boul l-a înjugat la jug şi a pornit să are, ca de
obicei, pâ nă la pogorâ rea nopţii.

40
 Amintindu-şi de sfaturile prietenului să u, a început boul
să se repeadă asupra plugarului cu coarnele şi să -l lovească
cu picioarele.
Seara, în grajd, la fel s-a purtat cu gospodarul, câ nd
acesta a vrut să -l lege la iesle.
În dimineaţa urmă toare, venind plugarul, ca de obicei, a
gă sit paiele din iesle neatinse, iar boul ză cea lungit pe o
coastă şi gemea.
Crezâ ndu-l bolnav, i s-a fă cut milă şi nu l-a pus la jug în
ziua aceea. S-a dus să spună întâ mplarea neguţă torului.
— Lasă boul să zacă şi înjugă asinul în locul lui… a zis
neguţă torul.
Ş i iată că trezindu-l plugarul pe asin la acel ceas, prea de
dimineaţă , ceasul de sculare al boului, şi câ nd somnul
asinului era mai dulce şi mai adâ nc, l-a înhă mat la plug şi l-
a mâ nat şi l-a chinuit ziua-întreagă şi pâ nă după că derea
întunericului, încâ t bietul asin abia îşi mai ţinea sufletul…
Întorcâ ndu-se după aceea la aşeză ri, a că zut aproape mort de
trudă . Nu i-a mai trebuit nici mâ ncare, nici prietenie de sfat
cu boul, care, trâ ndă vind toată ziulica în grajd, mâ ncase
totul din iesle, pâ nă la cel din urmă pai…
„Aşa-mi trebuie – şi-a zis supă rat din cale-afară asinul – că
n-am ştiut să -mi ţin şi să -mi pă strez starea bună pe care o
aveam înainte de sfatul meu cu boul”…
Ş i adormind într-un somn chinuit, gemea prin somn…
— Iată , fata mea, a spus vizirul, oprindu-se din basm: tu
vrei să faci asemeni acestui asin, că ci vrei să te bagi singură
în sorocul primejdiei…
— Ba, tată ! Povestea ta nu mă poate opri din hotă râ re!
Orice s-ar întâ mpla, vreau să scap de moarte fetele din
cetate!
Vă zâ nd vizirul că n-o poate scoate dintr-ale ei, i-a vorbit
aşa:
— Fata mea înţeleaptă ! De vreme ce te încă pă ţâ nezi, sunt

41
silit să mă port cu tine cum s-a purtat neguţă torul din
poveste cu soaţa lui… Ascultă numai: Vrâ nd neguţă torul să
afle ce vor mai gră i asinul şi cu boul, după întâ mplarea
ştiută , a ieşit după ră să ritul lunei în ogră zile sale, împreună
cu soaţa şi oprindu-se în uşa grajdului, a auzit glasul
asinului că tre bou:
— Acum, după ziua asta de încercare, spune-mi ce vei face
mâ ine dimineaţă , câ nd va veni plugarul să te ia la plug?
— A… a ră spuns boul, vesel, voi face cum m-ai învă ţat
tu… Voi zvâ rli cu picioarele, îl voi împunge şi-l voi
înspă imâ nta cu mugetul… Seara, în grajd, mă voi preface
bolnav, şi nici n-am să -mi ating botul de netrebnicele lui
paie…
— Ba, eu nu te sfă tuiesc să mai faci aşa… i-a zis asinul,
că ci lungindu-mi urechea, l-am auzit pe neguţă tor gră ind
că tre plugar astfel: „De vreme ce boul a că zut pe boală ,
cheamă un casap, să -l taie. Carnea lui o vom da de pomană ,
iar pielea o vom dubi-o…” Aşa a gră it neguţă torul, iar
plugarul a ră spuns: „Prea bine, stă pâ ne…” Aşa că te
sfă tuiesc, pentru a scă pa de pieire, ca mâ ine dimineaţă , câ nd
va veni plugarul la grajd, să te scoli şi să ieşi la plug, după
cuviinţă ! Să tragi plugul cu mai multă dâ rzenie, iar seara, la
întoarcere, să înfuleci, pâ nă la cel din urmă pai, că ci altfel
pieirea ţi-i aproape…
Aşa i-a gră it asinul, iar boul, vă zâ nd că i s-a dus binele pe
copcă , a scos, de necaz, un muget scurt…
După ce sfatul a încetat, neguţă torul a început să râ dă aşa
de tare, încâ t nevasta l-a întrebat mirată din cale-afară :
— De ce râ zi, omule? Ce te-a apucat?
I-a ră spuns neguţă torul râ zâ nd şi mai tare:
— Asta n-am să pot niciodată să ţi-o spun!
— Na-ţi-o bună ! i-a zis femeia, începâ nd a se supă ra. Ce,
nu-s eu femeia ta? De ce-mi ascunzi?
— Femeia şi soaţa mea! i-a gră it el, oprindu-şi râ sul şi

42
speriindu-se; dacă vrei să afli numaidecâ t, numai atâ t îţi pot
spune: râ d de cele ce le-am auzit gră indu-le la iesle… asinul
cu boul…
— Ş i ce au gră it ei? a întrebat cuprinsă de neră bdare.
— Nu-ţi pot spune, că ci dacă -ţi spun, te paşte primejdia
morţii…
— Aşa? s-a mâ niat femeia: dacă nu-mi spui, află că eu
pâ ine şi sare într-un blid cu tine n-oi mai mâ nca…
Ş i a intrat în locuinţă supă rată foc şi ghemuindu-se într-
un ungher, a început a plâ nge cu amar.
Bă rbatul s-a culcat singur şi a adormit, iar a doua zi
dimineaţa, trezindu-se, i-a zis femeii care sta umflată de
plâ ns:
— Pricepe, femeie, că pentru tine taina aceasta e un nimic.
De ce vrei să te pră pă deşti, pentru un lucru de nimic?
— Fie ce-o fi… a ră spuns ea; chiar şi cu preţul morţii,
vreau să aflu! Ş i să ştii că nu mă las!
Ş i vă zâ nd neguţă torul că n-o poate scoate la capă t, se
pregă tea cu mare jale. A chemat pruncii, să -şi vadă mama
pentru cea din urmă dată şi a trimis vorbă pă rinţilor ei să
vină … S-au strâ ns pruncii şi au plâ ns. Iar pă rinţii ei, aflâ nd
cum stau lucrurile, au că utat în toate chipurile s-o abată de
la gâ ndu-i nebun, dar zadarnice au fost toate cuvintele şi
toate lacrimile! Că ci ea voia să afle numaidecâ t ce au gră it
animalele între ele!
— Vai mie! şi-a zis neguţă torul, stâ nd singur, afară , pe
pragul casei, cu capul în mâ ini. Ce să fac? se tâ nguia, şi s-a
hotă râ t ca mai bine să moară el, decâ t preaiubita lui soaţă …
Vizirul s-a întrerupt din basm, şi după ce a ră suflat cu
greu, a povestit după cum urmează :
— Avea neguţă torul acela în aşezarea lui cincizeci de gă ini
alese şi un câ ine foarte credincios. Cum sta neguţă torul aşa,
în gâ ndurile lui, pe prag, a vă zut cocoşul repezindu-se la o
gă ină şi că lcâ nd-o cu mare semeţie şi după ce s-a învâ rtit

43
împrejurul ei şi s-a depă rtat, câ inele l-a oprit şi i-a zis:
— Nu ţi-i ruşine? Tocmai într-o zi ca asta?
Iar cocoşul, ridicat într-un pinten, cu creasta semeţită , l-a
întrebat:
— Dar cu ce-i mai deosebită ziua de azi de cea de ieri şi de
celelalte zile?
— Află , i-a ră spuns câ inele, că stă pâ nul nostru se află
într-o mare cumpă nă ! Femeia lui vrea să -i smulgă o taină ,
care ar costa-o viaţa, şi bietul nostru stă pâ n se chinuieşte
cum s-o scoată din primejdia încă pă ţâ nă rii…
— Ce om prost! a râ s cocoşul. Eu am cincizeci de neveste
şi pe toate le stă pâ nesc, pe câ nd el are una singură şi n-o
poate stă pâ ni…
— Ş i ce ar trebui oare să facă ? a mai întrebat credinciosul
câ ine.
— Prea uşor! a cotcodă cit cocoşul; să ia un toiag, să intre
la dâ nsa şi s-o mâ ngâ ie bine cu toiagul, că ci aşa li se cuvine
celor ce-şi dau viaţa pentru lucruri de nimic!
Auzind neguţă torul ră spunsul cocoşului, a să rit
numaidecâ t din prag şi apucâ nd un toiag gros, a intrat în
locuinţă , unde femeia lui mai plâ ngea. Ş i a mâ ngâ iat-o el
pâ nă ce femeia a început să strige:
— Lasă -mă , o, bă rbate, lasă -mă , că niciodată n-am să mai
vreau să -ţi aflu tainele…
Auzind-o, bă rbatul a oprit mâ ngâ ierea şi, deschizâ nd uşa,
şi-a strigat neamurile de prin alte încă peri, zicâ ndu-le:
— Am gă sit leacul, şi iată că soaţa mea s-a ră zgâ ndit şi nu
mai vrea să afle nimic…
Ş i mult au fost fericiţi după aceea copiii şi pă rinţii femeii,
că şi-a venit din nou la calea cea dreaptă …
Sfâ rşindu-şi istorisirea, vizirul a spus în adaos:
— Aşa ţi s-ar cuveni şi ţie, fata mea, ca femeii din pildă …
— Orice ai zice, preaiubit tată , pe mine nu mă scoţi din
hotă râ re! Ţ i-aş putea istorisi şi eu o mulţime de basme, în

44
sprijinul hotă râ rii mele! Ş i află că dacă nu te învoieşti să mă
dai şahului, mă duc eu singură la dâ nsul…
Vă zâ nd marele vizir că nu mai arc nimic de fă cut în a o
îndoi, s-a dus a doua zi la Riar-Ş ah:
— Înă lţate şah! i-a zis. Îngă duit fie-mi ca în noaptea ce
urmează să ţi-o aduc mireasă pe fata mea Ş eherazada…
Mirat peste mă sură , l-a întrebat Riar-Ş ah:
— Cum ai ajuns la hotă râ rea aceasta?
— Nu eu, înă lţate, ci fata mea singură voieşte!
— Ş tii ce o aşteaptă ! a adă ugat Riar-Ş ah: ţie însuţi ţi-o voi
da s-o ucizi şi jur că dacă nu-mi vei îndeplini porunca, vei
plă ti cu viaţa ta…
— Ş tiu, o, prea înă lţate! a ră spuns nefericitul tată . De
bună seamă că sâ ngera-va inima mea de jalea fetei mele, dar
voi fi fericit, îndeplinindu-ţi întocmai porunca şi-n prilejul
acesta…
Primind Riar-Ş ah hotă râ rea, i-a spus vizirului să i-o aducă
pe Ş eherazada oricâ nd ar voi el, că ci credea şi Riar-Ş ah într-o
întoarcere a hotă râ rii ei.
Iar Ş eherazada, aflâ nd că Riar-Ş ah se învoieşte s-o ia, nu
mai putea de bucurie, parcă ar fi că pă tat toate avuţiile din
lume.
— O, preaiubit tată , a strigat. Nu numai că n-ai să te
că ieşti că m-ai dus la şah, dar ai să te bucuri în toată
curgerea zilelor…
Ş i înainte de a merge la seraiurile şahului, Ş eherazada a
chemat-o pe soră -sa, Dinarsada, şi în taină i-a gră it aşa:
— Sora mea preaiubită ! Iată , eu mă duc să mă cunun cu
şahul. Dar înainte de aceasta, o rugă minte am să -ţi fac!
Aflâ ndu-mă în că mă ri, îl voi ruga pe şah să îngă duie să fii şi
tu cu mine în că mara de nuntă , că ci îi voi spune aşa:
„Preamă rit soţ! Îngă duie-mi ca în cea din urmă noapte a
zilelor mele s-o am lâ ngă mine pe sora mea, Dinarsada, să -mi
pară mai uşoară moartea!” Ş i astfel, înduplecâ ndu-l, el te va

45
îngă dui în aceeaşi că mară , iară tu, cu un ceas mai înainte de
ziuă , să mă chemi pe nume şi să -mi spui aşa: „Ş eherazadă ,
Ş eherazadă ! Dacă nu dormi, istoriseşte-mi înainte de a se
face ziuă una din preafrumoasele istorii”…
Iar eu voi începe aţi istorisi… şi nă dă jduiesc o, Dinarsada,
ca în chipul acesta să scap fetele de pierzanie…
Sosind ceasul, marele vizir şi-a dus fata la seraiurile
şahului şi s-a tras înapoi, amă râ t de moarte.
Ş i întâ mpinâ nd-o pe Ş eherazada. Riar-Ş ah i-a ridicat vă lul
de pe obraz şi a gă sit-o aşa de frumoasă , că a ră mas vră jit,
dar vă zâ nd-o înlă crimată a întrebat-o:
— Ce ai? Ce ţi-i de lipsă , frumoasa mea?
— Înă lţate Riar! i-a ră spuns fata; eu am o soră ; şi aşa de
tare o iubesc, şi aşa de tare mă iubeşte şi ea, încâ t aş vrea s-
o am aproape de mine, în noaptea cea din urmă a mea!
Îngă duie, deci, înă lţate Riar, ca sora-mea să se afle şi ea în
că mara de nuntă , s-o mai pot vedea o dată înaintea zorilor…
Ca urmare, a poruncit Riar-Ş ah ca Dinarsada să fie adusă
îndată .
Ş i mai apoi Dinarsada dormea jos, pe-un aşternut anume
gă tit, în timp ce Riar-Ş ah cu mireasa dormeau într-un pat
aşezat sus, după obiceiul şahilor ră să riteni.
— Ş eherazadă ! Ş eherazadă ! a gră it Dinarsada, chemâ nd-o
pe sora ei, cu un ceas înainte de ziuă ; dacă nu dormi, spune-
mi, rogu-te, una din istorisirile tale preafrumoase, ca atâ ta
mâ ngâ iere să am, înainte de a muri tu…
Iar Ş eherazada, întorcâ ndu-se că tre Riar-Ş ah, i-a vorbit
aşa:
— Înă lţate stă pâ ne! Îngă duie-mi ca înainte de a ră să ri
soarele să îndeplinesc dorinţa surorii mele, şi să -i spun o
poveste…
— Prea bucuros… a ră spuns Riar-Ş ah.
Atunci, Ş eherazada, pregă tindu-se, s-a întors că tre şah şi
a început basmul, care s-a înlă nţuit tot cu alte şi alte basme,

46
nopţi după nopţi, Riar-Ş ah amâ nâ ndu-i mereu osâ nda, pâ nă
la nopţi o mie şi una…

UN NEGUŢĂTOR ŞI UN DUH ÎNFRICOŞAT, LA UN IZVOR

DIN PUSTIE; VIN TREI ŞEICI, CU ÎNTÂMPLĂRILE LOR…

Înă lţate Riar! A fost odată un neguţă tor foarte bogat în

acareturi, în mă rfuri, în robi fă ră numă r şi-n bani gata.
Întru înmulţirea şi creşterea neguţă toriei lui, era nevoit să
că lă torească mereu, că tre locuri mai apropiate şi mai
depă rtate, după cum era starea.
Ş i iată că odată a trebuit să facă o că lă torie mai lungă ca
de obicei – şi drept aceea s-a pregă tit bine de drum.
Ş i-a potrivit în desagii de pe cal burdufuri cu apă , pesmeţi
şi multe curmale, avâ nd a stră bate o pustie înfricoşată .
Ş i a că lă torit în drumul depă rtat. Ş i-a împlinit treburile şi-
a pornit înapoi, cu grabă , că tre aşezarea lui, dar l-a sfâ rşit
osteneala, că ci soarele îl ardea în creştet şi pă mâ ntul sufla
numai arşiţă .
S-a abă tut deci neguţă torul acela că tre nişte copaci dintr-o
pustie, şi ajungâ nd a vă zut un izvor cu val ră coritor, sub un
nuc mare, cu umbră . A descă lecat şi, scoţâ ndu-şi merindea,
a început să ospă teze pesmeţi şi curmale, aruncâ nd sâ mburii
în dreapta şi-n stâ nga sa.
Ş i sfâ rşindu-şi masa, şi-a ră corit obrazul în valul izvorului,
şi-a spă lat mâ inile şi picioarele – şi ca un dreptcredincios
închină tor al Profetului, a scos Koranul şi a început a se
ruga…
Dar abia a început, câ nd iată că s-a ivit în faţa lui, cu
paloşul în mâ nă , un duh puternic şi înfricoşat, care i-a spus
cu mâ nie grozavă :
— Ridică -te, tică losule, să te ucid, aşa cum l-ai ucis şi tu
47
pe fiul meu!
— Oh, Allah… a gemut neguţă torul; cum puteam să ţi-l
ucid, dacă nici nu l-am vă zut?
— E adevă rat, l-a întrebat atunci duhul, că oprindu-te sub
acest nuc la izvor, ţi-ai scos din desagă merindea şi ai
început să ospă tezi?
— Adevă rat este…
— E adevă rat că mâ ncâ nd curmalele, aruncai sâ mburii în
toate pă rţile?
— Cu drept, aşa este…
— Ei, bine! a rostit duhul înfricoşat; în timp ce tu ospă tai
şi aruncai astfel sâ mburii, fiul meu trecea prin bă taia lor! L-
ai lovit în ochi şi din asta i s-a tras moartea…
— Iertare, sultan ai duhurilor! s-a rugat neguţă torul…
— Moarte pentru moarte, după râ nduială ! a ră spuns
duhul. Iertare nu se află !
— Din greşeală am să vâ rşit fapta aceasta! Rogu-te să mă
miluieşti!
— Nu! s-a mâ niat şi mai tare duhul. Să plă teşti prin
moarte greşeala ta, aşa cum mi-ai ucis fiul…
Ş i apucâ ndu-l de braţ, l-a trâ ntit cu faţa la pă mâ nt, gata
să -i taie capul.
— Sultan al duhurilor! se jeluia neguţă torul, dă -mi iertarea
ta…
— Ca furtuna dac-ai boci şi lacrimi de sâ nge dac-ai vă rsa,
tot nu te iert…
Aşa a spus duhul, gata să -şi repeadă paloşul, iar
neguţă torul, în deznă dejdea lui, a prins să rostească stihuri
tâ nguitoare, din cartea lui Mahomed-prooroc…
…Vă zâ nd neguţă torul că duhul vrea numaidecâ t să -l
piardă , a început să -l roage iar:
— Stă pâ n al duhurilor temute! Vă d că vrei numaidecâ t să
mă omori; ci eu îndră znesc a te ruga să -mi dai un soroc, să
am vreme să -mi iau ră mas bun de la prunci şi de la nevastă .

48
Ş i încă te mai rog pentru sorocul acesta, ca să am câ nd îmi
întocmi aşeză mâ ntul râ nduielilor, să -mi scriu diata şi să -mi
împart avuţiile, să nu fie în urma mea crâ şcare…
— Dar dacă te las, a zis duhul, ce temei am că te vei
întoarce la soroc?
— O, sultan al duhurilor… iată : dacă ai credinţă în
puterile jură mâ ntului, eu mă jur pe Allah, stă pâ nul cerului şi
al pă mâ ntului, că la curgerea sorocului mă voi întoarce aici
să mă ucizi…
— Ş i câ t soroc ceri?
— Cer timp de-un an, că ci multe am de pus la râ nduială …
Iar de azi într-un an, voi fi sub acest pom…
— Chemi tu drept mă rturie la jură mâ nt numele lui Allah
încă o dată ?
— Ş i de mii de ori îl chem! a ră spuns neguţă torul. Jur pe
numele lui că -mi voi ţine fă gă duiala…
La aceste cuvinte, duhul s-a fă cut nevă zut, iar neguţă torul
a ră mas singur sub nucul din pustie.
Ş i-a venit în fire, a încă lecat în grabă şi a pornit că tre
cetatea lui de obâ rşie.
L-au întâ mpinat ai lui cu dragoste mare, dar neguţă torul
plâ ngea şi se tâ nguia întruna.
— Ce nenoroc te-a pă lit, pă rinte al nostru? îl întrebau
copiii. De ce plâ ngi?
— Cum să nu plâ ng şi cum să nu mă tâ ngui, preaiubiţii
mei, dacă mai am de tră it numai un an?
Ş i stâ nd în mijlocul lor, a început să le povestească tot ce a
pă timit, fiind sub nucul din pustie.
— Iată , şi-a sfâ rşit el cuvâ ntul: la curgerea anului, trebuie
să mă înfă ţişez sub copacul amintit, spre a primi pă litura
morţii…
La auzul vestei, nevasta a început a boci smulgâ ndu-şi
pă rul şi-şi zgâ ria faţa cu unghiile. Copiii au început a ţipa. Ş i
amestecâ ndu-şi neguţă torul gemetele cu gemetele lor, a

49
coborâ t asupra locuinţei lui jalea cea neagră .
Chiar de a doua zi, a început să -şi pună trebile în
râ nduială ; a plă tit mai întâ i datoriile, şi-a dă ruit prietenii cu
foarte bogate daruri; a dat robilor libertatea, a miluit să racii,
a pus epitropi peste fiii lui cei nevâ rstnici.
Ş i astfel şi-a împlinit pravila cu toată cuviinţa.
Anul de soroc a trecut repede, şi pregă tindu-şi calul de
drum, şi-a pus în desagă pâ nză anume, ca să -i fie învelit
trupul după moarte.
Fiind gata de drum, a cerut alor să i îmbră ţişarea din
urmă .
Dar câ tă tâ nguire s-a stâ rnit iar! Pruncii şi soaţa s-au
prins de dâ nsul, gata să -l urmeze în pustia înfricoşată , spre a
muri împreună …
— Dragii şi preaiubiţii mei… le-a gră it neguţă torul,
ţinâ ndu-şi plâ nsul; facă -se voia lui Allah! Mergâ nd să mor,
împlinesc voia lui! Fiţi înţelepţi şi gâ ndiţi-vă că moartea e
sfâ rşitul tuturor oamenilor…
Ş i smulgâ ndu-se din mâ inile tâ nguitorilor, a încă lecat
repede. Ajuns în pustie, şi descă lecâ nd sub pom, lâ ngă izvor,
s-a aşezat jos, în aşteptarea înfricoşatului.
Stâ nd astfel, iată că a sosit la locul acela un şeic bă trâ n,
cu o gazelă , şi l-a întrebat cu glas blâ nd şi cu vorbă bună :
— Frate, ce cauţi tu în pustie? N-ai aflat că umblă pe aici
duhuri rele?
Ş i fă câ nd semn spre arborii minunaţi sub care se aflau, a
adă ugat:
— Vă zâ nd cineva dumbrava asta, ar crede că se află în loc
omenesc, dar vai de cel ce s-abate pe aici!…
— Om bun… i-a ră spuns neguţă torul; iată ce m-a adus în
acest loc de primejdie…
Ş i i-a istorisit toată straşnica lui întâ mplare.
— Cu adevă rat… a suspinat bă trâ nul şeic; te-ai legat cu
cel mai grozav jură mâ nt… Dar îngă duie-mi să mă aflu şi eu

50
de faţă câ nd va veni duhul…
Ş i, aşezâ ndu-se lâ ngă neguţă tor, au prins a gră i despre
nemaiauzita pă ţanie…

*
* *

Cum şedeau acolo, sub pom, la izvor, neguţă torul şi

bă trâ nul şeic cu gazela, a venit spre ei un alt şeic bă trâ n,
avâ nd după sine doi câ ini negri.
După cuvenita urare, i-a întrebat al doilea şeic bă trâ n:
— Ce osebită întâ mplare v-a abă tut în pustia asta?
Drept care, bă trâ nul şeic cu gazela a ră spuns:
— Mare şi însemnată e întâ mplarea mea, dar a acestui
dreptcredincios neguţă tor e şi mai grozavă …
După ce i-a ară tat crâ ncenul jură mâ nt cu care s-a legat
neguţă torul de duhul înfricoşat, a povestit mai departe:
— Iar acum, dreptcredincios că lă tor, urmat de aceşti doi
câ ini negri, îţi spun: vreau să fiu de faţă şi eu la înfă ţişarea
duhului, drept care m-am oprit sub acest arbore…
Deodată s-a ară tat în faţa lor un al treilea şeic bă trâ n,
ducâ nd după sine o mă gă riţă .
— Slavă celui din cer şi de pe pă mâ nt! a început el,
urâ ndu-le bună odihnă . Dar ce nemaivă zut lucru v-a adus în
pustie? Ş i de ce-i aşa mâ hnit acest dreptcredincios
neguţă tor?
— Cum să nu fie astfel? i-a ră spuns bă trâ nul cel de-al
doilea, dacă iată ce i s-a întâ mplat…
Auzind întâ mplarea neguţă torului, a poftit şi bă trâ nul al
treilea să fie de faţă la ară tarea duhului, şi s-a aşezat lâ ngă
ei, amestecâ ndu-se în vorba lor.
Pustia s-a zbă tut deodată şi s-a învolburat! Ca un glas de
spaimă s-a auzit. Un val negru de pulbere s-a ridicat în
vă zduhuri. Ş i alinâ ndu-se pulberea, s-a ară tat duhul cel

51
înfricoşat, cu paloşul în mâ nă .
— Ridică -te, să te ucid, aşa cum mi-ai ucis şi tu fiul… a
strigat el că tre neguţă tor, apucâ ndu-l de braţ.
Ş i fiind gata să -şi repeadă paloşul, au prins cei trei bă trâ ni
şeici şi cu neguţă torul a plâ nge şi a ră cni de spaimă …
— O, duhule preaputernic! i-a gră it atunci bă trâ nul cei cu
gazela, că zâ nd la picioarele duhului şi să rutâ ndu-i-le. Ai
alinare o clipă şi ascultă -mă : vreau să afli istoria mea, şi
dacă va fi mai înfricoşată decâ t a acestui osâ ndit neguţă tor,
putea-vei să -i ierţi o pă trime din vinovă ţie?
— Aşa să fie… a ră spuns duhul, plecâ ndu-şi paloşul.

UNDE BĂTRÂNUL CEL CU GAZELA ÎŞI POVESTEŞTE

CĂTRE DUHUL ÎNFRICOŞAT ÎNTÂMPLĂRILE; PÂNĂ UNDE
MERGE ZAVISTNICIA UNOR FEMEI; ŞI ALTE
ÎNFRICOŞATE LUCRURI…

Ascultaţi deci, tu, duhule, şi voi, că lă tori: gazela de faţă , pe

care o port legată după mine, e soaţa mea. Aflaţi cum că mai-
nainte era femeia aleasă , pe care am iubit-o; am luat-o să -mi
fie soaţă , pe câ nd era doar o copilă de doisprezece ani; soţ şi
tată i-am fost vreme lungă ; dorind însă să am un copil, ea n-
a fost în stare de lucrul acesta; însă stâ rpiciunea ei nu ne-a
supă rat, ci ne-a fă cut să ne fim dragi tot aşa de tare.
Ca să am totuşi un prunc, mi-am cumpă rat o roabă ; mi-a
nă scut un fecior mâ ndru, fala şi bucuria casei mele.
Dar nu ştiam că lucrul acesta va stâ rni duşmă nie şi pizmă
în cugetul acestei femei.
Ea umbla tot cu osâ nda, în ascuns, atâ t împotriva fiului
meu, câ t şi a mamei lui.
O, preacredincioşi ascultă tori! Prea tâ rziu am aflat lucrul
acesta şi iată ce mi s-a întâ mplat:
52
 Trebuind să fac o că lă torie lungă , am purces la drum,
lipsind de acasă un an.
Tică loasa mea soaţă a avut tot timpul, în vremea asta, să -
şi izbâ ndească gâ ndul ascuns împotriva fiului meu şi a
să rmanei lui mame.
Deci, învă ţâ nd ea meşteşugul vră jitoriei, l-a luat pe fiul
meu, şi ducâ ndu-l într-un loc ferit, l-a prefă cut în viţel, şi
dâ ndu-l în primire vă carului, i-a spus:
— Iată , am cumpă rat un viţel. Ia-l şi paşte-l la un loc cu
ceilalţi.
Dar tică loasa nu s-a mulţumit numai cu atâ t, ci,
să vâ rşindu-şi dră cescul meşteşug, a prefă cut-o şi pe biata
roabă într-o vacă .
— Iată , şi o vacă am cumpă rat… a gră it ea că tre vă car,
dâ ndu-i-o în primire şi adă ugâ nd: Să pască la un loc cu
celelalte vaci…
Sosind eu din că lă torie, la împlinirea anului, mare
mâ hnire am întâ mpinat!
— Unde-i fiul meu şi cu maică -sa, roaba? am întrebat pe
soaţa mea, şi ea mi-a ră spuns:
— Roaba ta a murit, iar pe fiul tă u nu l-am vă zut de două
luni, câ nd s-a pribegit de-acasă …
Mi-am plâ ns moartea roabei şi pribegirea fiului, cu mult
amar, nă dă jduind totuşi în cugetul meu, că pe fiu îl voi
regă si.
Opt luni au trecut şi iată că au venit cuvioasele zile de
Bairam, ale jertfelor că tre Allah… Am chemat la mine
vă carul:
— Să -mi aduci cea mai grasă vacă din câ rd! El a fă cut
întocmai, aducâ ndu-mi vita poruncită , dar, duhule
preaputernic şi voi ceilalţi ascultă tori, auziţi-mă : suflecâ ndu-
mi mâ necile în pregă tirea de jertfă , am poruncit să lege vita,
pentru a o înjunghia! Eram gata să -i stră pung inima, câ nd ea
a început să se zbată în funie şi să mugească cu atâ ta jale,

53
încâ t m-am oprit, mai cu seamă câ nd i-am vă zut ochii
scă ldaţi în lacrimi… Ş i nu mai înceta cu mugetul jalnic şi cu
zbă tutul în funie! Spunâ ndu-mi inima mea că la mijloc se
află un lucru peste fire, am spus vă carului:
— Ia-o, şi să -mi aduci alta…
— Ce? a să rit atunci cu gura soaţa mea; altă vită grasă ca
asta nu mai ai! De ce stai la cumpene şi n-o ucizi?
La glasul ei, mi-am suflecat din nou mâ necile şi am
cumpă nit cuţitul… dar mugetul vitei şi lacrimile ei mi-au
îndoit din nou inima!
— Ucide-o tu… am spus vă carului, iar el a ucis-o
numaidecâ t!
Puternice duh şi voi, că lă torilor! Câ nd am tras pielea de pe
vita aceea, am gă sit înă untru în loc de gră sime numai
ciolane, aşa de slabă era, cu toată frumuseţa-i de pe
dinafară , încâ t am dat-o să fie împă rţită să racilor… şi am
poruncit vă carului din nou:
— Să -mi aduci să jertfim în locul ei un viţel gras…
Zis şi fă cut. Viţelul adus era cel mai gras şi cel mai frumos
din câ rd! Dar, cerurilor, cum m-a vă zut viţelul acela, s-a
zbă tut pâ nă a rupt funia şi pră buşindu-se la picioarele mele
parcă -mi cerşea îndurare, mugind. O mare tulburare m-a
cuprins.
— Du-l înapoi! am poruncit vă carului. Dă -i mâ ncare bună
şi ai grijă de dâ nsul. Să -mi aduci alt viţel pentru jertfă …
— Ba! a strigat cu mâ nie soaţa mea. Viţel gras şi potrivit
de jertfă ca acesta nu se mai află ! De ce stai în cumpene?
Ş i a prins să mă sfă dească , pentru lipsa tă riei de inimă .
— Numai pe acesta jertfeşte-l şi nu pe altul… ţipa ea, şi
aşa m-a adus cu încă pă ţâ narea ei, încâ t fă ră să ştiu ce fac,
am apucat deodată cuţitul…

BASMUL ÎŞI URMEAZĂ CURGEREA; IZBĂVIREA FIULUI ŞI

54
 PRIBEGIREA LUI; SE VEDE FATA VĂCARULUI, ŞI EA CU
MEŞTEŞUG VRĂJITORESC; ÎNCEPE BĂTRÂNUL CU CEI
DOI CÂINI NEGRI.

Ş i şi-a spus mai departe bă trâ nul cel cu gazela

nemaiauzita pă ţanie, în faţa duhului, a neguţă torului şi a
celorlalţi doi bă trâ ni şeici. Ş i a istorisit după cum urmează :
— Gata eram, înţelepţi ascultă tori, să reped cuţitul şi să
tai gâ tul fiului meu; dar, vă zâ ndu-i lacrimile, am scă pat
cuţitul din mâ nă .
— Ucide-l! mă tot silea soaţa, dar eu, nemaiavâ nd putere,
m-am îndepă rtat de locul acela şi spre a scă pa de gura ei, i-
am fă gă duit că -l voi jertfi la Bairamul urmă tor…
Iată însă că a doua zi dimineaţă , vine la mine vă carul şi-mi
spune în taină :
— Domnul şi stă pâ nul meu… Am aţi încredinţa un lucru
mare. Iată : am o fată care se pricepe în meşteşugul
vră jitoriei. Ieri, pe câ nd duceam viţelul înapoi la staule,
vă zâ ndu-l, ea a început întâ i a râ de şi apoi a plâ nge, cu
nespusă durere.
— Ce-i cu tine? am întrebat-o. De ce ai râ s şi-ndată după
aceea ai început a plâ nge?
— Tată … mi-a ră spuns ea: am râ s de bucurie, vă zâ nd
viţelul întorcâ ndu-se viu, şi am plâ ns, amintindu-mi cum a
fost ucisă ieri mama lui, că ci acest viţel e fiul stă pâ nului!
Stă pâ na noastră , din pizmă , i-a prefă cut pe amâ ndoi în vite…
Asta mi-a spus fiica mea, şi am că utat să te pun
numaidecâ t în cunoştinţă …
Bă trâ nul a istorisit mai departe oftâ nd greu:
— Acum mă întorc că tre tine, duhule, şi te întreb: înţelegi
câ t de mari mi-au fost mirarea, mâ nia şi spaima?
M-am dus în grabă la staule şi gă sindu-mi feciorul, m-am
repezit la el să -l îmbră ţişez. Strigam:
55
 — Fiul meu, tu eşti?
Nu mi-a putut ră spunde prin glas, dar am înţeles totul, din
semnele lui.
Mai apoi, aflâ nd-o pe fata vă carului, am întrebat-o:
— Vei putea oare, fiica mea, să -mi schimbi fiul înapoi în
om? Că ci adevă r îţi spun: de vei face aceasta, îţi voi da toate
avuţiile ce le am…
— Stă pâ ne… mi-a ră spuns fata vă carului: voia ta este şi
voia mea. Îţi pot aduce fiul în starea de mai-nainte, cu două
adausuri, fă ră de care nu se poate nimic…
— Orice-ar fi… i-am ră spuns.
— Stă pâ ne, a gră it ea mai departe. Îndată ce-ţi voi preface
fiul în om, mi-l vei da numaidecâ t de soţ…
— Voia ta… am strigat. Ba, te voi înzestra şi cu zestre
aleasă …
— Iar al doilea, a urmat fata, să mi-o dai pe soaţa ta pe
seamă , să fac cu dâ nsa ce-oi şti eu!
— Preabucuros şi la asta… am strigat iar. Ţ i-o dau pe
mâ nă , numai să n-o ucizi…
— Nicidecum, stă pâ ne!
Ş i luâ nd ea un vas, după ce l-a umplut cu apă , a rostit
asupra lui nişte cuvinte neînţelese. Ş i îndreptâ ndu-se că tre
viţel, a gră it aşa:
— De eşti vită zidit, de Allah-Fă că torul cel fă ră cuprins, să
ră mâ i în starea în care te-a zidit Ziditorul! Iar de eşti fiinţă de
om schimbată în vită , de lucrul farmecului, în numele
Ziditorului îţi poruncesc: prefă -te la loc în om!
Ş i fiul meu şi-a luat îndată înfă ţişarea de om.
— Fiul meu! am strigat, îmbră ţişâ ndu-l. Acum că fata
aceasta te-a scos din dră ceasca vrajă , nă dă jduiesc că n-ai să
fii împotrivă a o lua de nevastă , după fă gă duinţa dată …
— Cu multă bucurie, a ră spuns fiul meu.
Iar înainte de nuntă , fata vă carului a prefă cut-o pe soaţa
mea în gazela pe care-o vedeţi. Aş vrea s-o am iară şi în

56
fă ptură de om, că ci mi-i greu s-o vă d mereu în casa mea în
starea aceasta, dar fata vă carului, care ar putea-o schimba, a
murit. Ră mâ nâ nd fiul meu vă duv, a plecat într-o că lă torie de
alinare a mâ hnirii. Ani au trecut de câ nd s-a dus, şi nu s-a
mai întors, de aceea, cinstiţi ascultă tori, umblu prin lume,
că utâ ndu-l, iar pe soaţa mea o port după mine, că ci n-am în
grija cui s-o las… Cunoşti că întâ mplarea mea e mai grozavă
decâ t a ta şi a acestui neguţă tor?
— De bună seamă … a ră spuns duhul: drept care îi iert o
pă trime din vină …

*
* *

— Ş i iată , a istorisit mai departe Ş eherazada, sfâ rşindu-şi

bă trâ nul cel dintâ i cuvâ ntul, a urmat la râ nd bă trâ nul cu cei
doi câ ini negri.
— Sultan al duhurilor… a început el; mare şi
nemaipomenită a fost istorisirea acestui om, dar ca a mea nu
se mai află … Îmi îngă duieşti să ţi-o spun?
— Voia ta… a ră spuns duhul.
— Dar dacă -mi vei gă si întâ mplarea mai nemaipomenită
decâ t cea ascultată pâ nă acum, ierta-vei omului acestuia
jumă tate din vină ?
— Mă leg cu jură mâ nt… a ră spuns duhul şi toţi cei de faţă
s-a u pregă tit s-asculte basmul bă trâ nului cu cei doi câ ini.

UNDE AL DOILEA BĂTRÂN ARATĂ CUM CEI DOI FRAŢI AI

LUI AU FOST PREFĂCUŢI ÎN CÂINI, PENTRU
NELEGIUIREA LOR; ŞI UNDE ÎNCEPE A POVESTI
BĂTRÂNUL AL TREILEA, CEL CU MĂGĂRIŢA…

57
 Ş i, întorcâ ndu-şi faţa că tre duh, bă trâ nul al doilea a prins
a istorisi după cum se arată :
— Sultan al duhurilor, şi voi, ascultă torilor slă viţi! Noi am
fost la pă rinţi trei fraţi: eu şi cu aceştia doi, prefă cuţi în câ ini.
Murind tată l nostru, ne-a lă sat fiecă ruia dintre noi câ te o mie
de ţechine! Ne-am deschis case de negoţ, şi ne mergea bine,
dar fratele cel mai mare, unul dintre câ inii aceştia, a hotă râ t
să se ducă în ţă ri stră ine. Ş i-a bă gat mia de ţechine în
mă rfuri şi, încă rcâ ndu-le, a pornit la drum.
A trecut un an şi el nu s-a mai întors. Într-o zi, după
curgerea anului, a intrat în casa mea de negoţ un cerşetor.
— Slavă lui Allah în vecii vecilor! i-am întâ mpinat eu, gata
să -l miluiesc.
— Allah fie cu tine… mi-a ră spuns omul. Dar ce, nu mă
cunoşti?
Cercetâ ndu-l mai bine, am vă zut că era fratele meu cel dus
în lume şi am strigat, îmbră ţişâ ndu-l:
— Frate! Bine-ai venit, fratele meu!
Ducâ ndu-l după aceea în locuinţa mea, l-am ospă tat şi l-
am primenit, rugâ ndu-l să -mi spună nenorocirile.
— O, nu-mi mai reînnoi durerile! mi-a ră spuns el. Uită -te
la mine şi ţi-i de ajuns ca să ştii ce am pă timit!
Mi-am cercetat atunci catastifurile, şi gă sind că dobâ nda
mea în negoţ era îndoită , am dat fratelui meu jumă tate,
zicâ ndu-i:
— Cu banii aceştia ai putea tră i şi ţi-ar putea aduce
dobâ ndă … Ia-i, şi cerul fie lă udat…
Astfel a ră mas el la casa mea, vieţuind împreună , ca
înainte de a că lă tori.
Iată însă că într-o bună zi i-a venit şi celui de al doilea
frate, unul dintre câ inii aceştia, dorul de ducă . Degeaba l-am
sfă tuit noi. El şi-a vâ ndut partea de avuţie, şi luâ nd banii şi
i-a bă gat în mă rfuri pentru ţă ri stră ine. A plecat, alipindu-se
unei caravane.

58
 A trecut anul – şi s-a întors, tot aşa de lipsit, ca şi fratele
celă lalt. Mi-am socotit iară şi catastifurile. Ş i gă sind dobâ ndă
bună , am împă rţit-o cu dâ nsul, zicâ ndu-i:
— Ia banii aceştia şi tră ieşte bine lâ ngă noi, ca mai-nainte.
A trecut vremea şi într-o zi au venit la mine amâ ndoi fraţii:
— N-ai vrea, m-au întrebat ei, să -ţi încerci şi tu norocul,
ducâ ndu-te în lume? Să vindem ce avem şi să ne ducem
tustrei…
— Cine-mi poate cheză şui, am ră spuns eu, că nu voi
pierde averea, aşa cum aţi pă ţit voi?
Ş i nu m-am dat dus, cu toată încurajarea lor.
Au trecut cinci ani şi ei nu m-au slă bit de fel, mereu
ispitindu-mă cu încercarea norocului. La urmă , n-am avut
încotro şi am primit. Mi-am vâ ndut tot ce aveam, pe şase mii
de ţechine. Fraţii mei n-aveau niciun ban, că ci pierduseră
totul în negoţ.
— Iată , le-am spus: am şase mii de ţechine! Le-om împă rţi
drept în două . Cu trei mii ne-om încerca norocul, iar celelalte
trei să le îngropă m într-un loc ştiut de tustrei. La întâ mplare
că ne merge ră u prin stră ini, ne-om întoarce acasă , şi cu
banii ascunşi ne-om reîncepe negoţul…
Le-am dat câ te o mie de ţechine şi mi-am oprit şi mie o
mie.
Celelalte trei mii le-am îngropat într-un ungher al casei
mele.
Am cumpă rat mă rfuri şi încă rcâ ndu-le pe o corabie, am
pornit pe mare, duşi de un vâ nt bun.
Ş i am plutit noi o lună pe ape…

*
* *

— Ş i astfel, a povestit mai departe bă trâ nul şeic cu cei doi

câ ini negri, luâ nd alte şi felurite mă rfuri de lipsă în ţara

59
noastră , le-am încă rcat, gata de drum. Înainte de a mă sui în
corabie, mi-a ieşit înainte o femeie frumoasă la chip, dar
îmbră cată ră u, ca o cerşetoare, şi legâ ndu-se de mine, m-a
rugat aşa:
— Fii bun, că lă tor pe ape, şi ia-mă să -ţi fiu soaţă , că ci ştiu
multe lucruri ce ţi-or prinde bine…
Eu m-am lepă dat de ea, gata să urc în corabie, dar ea s-a
ţinut de mine cu atâ ta hotă râ re, încâ t am luat-o de soaţă . Am
îmbră cat-o în veşminte alese. Cu un vâ nt bun bă tâ nd în
pâ nze, am pornit spre cetatea noastră , cu toţi împreună , pe
calea apelor.
Ş i nu mi-a pă rut ră u că am luat femeia aceea, că ci multe
lucruri minunate am aflat de la ea în cursul că lă toriei! O
iubeam din ce în ce mai mult şi lă udam cerul de bucurie.
Fraţii mei însă au început a mă pizmui. Ei nu câ ştigaseră câ t
mine şi ră utatea le rodea inima, drept aceea, că utau în tot
felul să mă piardă . Într-o noapte, cum dormeam cu soaţa
mea, ne-au luat pe amâ ndoi şi ne-au aruncat în mare, dar
abia am că zut în ape, că soaţa mea m-a apucat în braţe şi,
ducâ ndu-mă aşa, am ajuns la un ostrov.
— Află , bă rbate, mi-a spus ea, că eu sunt un duh bun şi
ţi-am ieşit înainte ca să -ţi încerc inima… Să racă m-ai vă zut
şi ţi-a fost milă şi m-ai luat. Bucuroasă te ră splă tesc deci,
pentru bună tate… În ce-i priveşte pe fraţii tă i n-am să am
odihnă pâ nă nu i-oi pedepsi cum trebuie…
Straşnic m-am mai mirat, o, voi, ascultă torilor… şi mult i-
am mai mulţumit pentru scă parea de la înec!
— Dar, i-am spus eu, te rog să -i ierţi pe fraţii mei! Mare
pedeapsă li se cuvine, dar treci peste asta…
— Nerecunoscă torii! a ră spuns ea. Trebuie să mă reped tot
acum pe drumul mă rilor şi să le ră storn corabia în
adâ ncuri…
— O, draga mea! am rugat-o eu. În numele lui Mahomed-
prooroc, te rog să -i ierţi…

60
 Liniştindu-se ea la vorbele acestea, m-a luat pe sus ca-ntr-
un vâ nt – şi într-o clipă m-am trezit la mine acasă . Ea mi-a
pierit tot atunci din faţă … Mi-am dezgropat banii din locul
ştiut şi m-am dus la casa mea de negoţ.
Au venit vecinii să mă întâ mpine, bucurâ ndu-se că m-am
întors.
La vremea serii, ducâ ndu-mă acasă , m-au întâ mpinat la
poartă aceşti doi câ ini negri, gudurâ ndu-mi-se la picioare cu
supusă umilinţă . N-am priceput ce va să zică asta, dar s-a
ară tat iar femeia aceea şi mi-a spus:
— Iubite bă rbate, află că aceşti doi câ ini sunt fraţii tă i! O
soră a mea i-a prefă cut în starea asta, drept pedeapsă , şi vor
sta aşa vreme de zece ani. Corabia am înecat-o în mare. Tu
n-ai pierdut decâ t nişte mă rfuri, pentru care te voi ră splă ti
din plin…
Ş i zicâ nd ea astfel, a pierit iar din faţa ochilor mei.
Acum, împlinindu-se cei zece ani de pedeapsă , umblu şi o
caut. Trecâ nd prin pustia asta, l-am vă zut pe acest neguţă tor
şi pe aceşti bă trâ ni şeici şi m-am abă tut lâ ngă dâ nşii. Spune-
mi acum, sultan al duhurilor, drept este că întâ mplarea mea
e mai grozavă ?
— Drept este… a ră spuns duhul. Deci, fie iertat
neguţă torul de încă o parte a vinei…
Venind râ ndul celui de-al treilea bă trâ n şeic să -şi
povestească întâ mplă rile, s-a îndreptat că tre duh şi a început
astfel:
— Îngă duie-mi să -ţi spun şi istoria mea, şi dacă va fi mai
minunată decâ t cele spuse, ierta-vei pe neguţă tor şi de vina
ră masă ?
— Precum gră ieşti… i-a ră spuns duhul.
— Ascultaţi, deci…

UNDE ARATĂ BĂTRÂNUL AL TREILEA CUM A FOST

61
 PREFĂCUT ÎN CÂINE; ŞI CUM, SCOS DIN STAREA
ACEASTA, ŞI-A PEDEPSIT SOAŢA, DUPĂ SFATUL UNEI
FETE DE CASAP…

Duh milostiv şi voi, că lă torilor! Aflaţi că mă gă riţa aici de

faţă e soaţa mea! Într-una din zile, că lă torindu-mă , am lipsit
de acasă un an întreg, şi, întorcâ ndu-ma, am aflat că nu şi-a
pă zit cum trebuie cinstea casei, ba cum m-a vă zut, s-a
repezit la mine şi luâ nd un ulcior cu apă , a spus asupra lui
nişte vorbe, după aceea, aruncâ nd spre mine câ ţiva stropi,
m-a blestemat aşa: Pă ră seşte-ţi fă ptura de om şi te prefă în
câ ine…” Ş i în câ ine m-am prefă cut! Ea m-a lovit cu piciorul şi
m-a alungat afară . Eu am fugit pâ nă ce am ajuns la o
că să pie, şi din milă , casapul m-a luat pe lâ ngă casa lui. Dar
cum am intrat în casa casapului, fata acestuia şi-a acoperit
faţa, speriată .
— De ce ai adus în casa noastră bă rbat stră in? şi-a
întrebat ea tată l.
— Unde vezi bă rbat stră in? s-a mirat el.
— Tată … a gră it ea. Câ inele acesta e un bă rbat fermecat
cu farmece, de că tre soaţa lui. Dar eu pot să -l scot din starea
asta tică loasă şi să -i dau la loc înfă ţişarea în care a fost zidit.
— Fă -ţi milă şi pomană ! a rugat-o tată l. Mâ ntuieşte-l, ca
să -ţi fie de să nă tate…
Fata a luat numaidecâ t un vas cu apă , şi după ce l-a
descâ ntat cu nişte vorbe, în timp ce mă stropea, a poruncit:
— Ieşi din fă ptura asta stră ină şi du-te la locul tă u, în
îmbră că mâ ntul dintâ i…
Drept care m-am fă cut iară şi om. Îndată m-am repezit la
mâ inile fetei şi să rutâ ndu-i-le, am rugat-o:
— Farmec-o şi schimb-o pe soaţa mea, cum m-a fermecat
şi m-a schimbat ea…
Drept urmare, ea mi-a dat vasul cu apă fermecată şi mi-a
62
spus:
— Ia apa asta, şi de-ţi vei gă si soaţa dormind în somn
adâ nc, stropeşte-o cu câ ţiva stropi şi rosteşte numele fiarei
care vrei, şi ea se va muta numaidecâ t în fiară .
Luâ nd apa, m-am dus cu grabă spre casa mea, am intrat,
şi cum mi-am gă sit soaţa adormită adâ nc, am stropit-o cu
apă . Poruncindu-i:
— Schimbă -ţi fiinţa de om şi prefă -te în mă gă riţă …
Ş i soaţa mea s-a schimbat atunci în mă gă riţă .
— Aşa este? a întrebat povestitorul, apropiindu-se de vită .
— Da! Aşa este… a ră spuns ea, printr-un semn.
— Ş i iată , stă pâ n al tuturor duhurilor vă zute şi nevă zute,
de pe pă mâ nt şi din pustia apelor! Această mă gă riţă e femeia
mea… Asta mi-a fost pă ţania, şi spune-mi acum, nu-i aşa că
istoria mea e cea mai înspă imâ ntă toare?
— Drept aşa este, a cunoscut duhul. Deci, iertat fie
neguţă torul de toată vina…
— Îţi mulţumesc, în numele celui pururea viu… a strigat
neguţă torul.
— Nu mie să -mi mulţumeşti, i-a ră spuns duhul, ci acestor
trei dreptcredincioşi că lă tori, că ci dacă n-ar fi fost ei cu
basmele, de mult ai fi fost ucis şi suflat în pulbere…
Acestea au fost cele din urmă vorbe ale duhului, care s-a
fă cut nevă zut, şi multă bucurie a fost atunci în sufletele
că lă torilor, sub pomul pustiei!
Ş i multe au fost cuvintele de mulţumire că tre cei trei
bă trâ ni şeici că lă tori, fiecare cu istoria lui, după cum mai
înainte s-a ară tat…
Neguţă torul s-a întors acasă la copii şi la soţia lui şi a tră it
ani adâ nci şi bă trâ ni, bucurâ ndu-se de lumina soarelui şi de
bună tă ţile acestei lumi.

ŞEHERAZADA ÎNCEPE ALT BASM, CEL AL PESCARULUI

63
 SĂRAC ŞI AL UNUI DUH PECETLUIT ÎN VAS DE ARAMA,
DE CĂTRE SOLOMON PROOROC…

Tră ia demult, într-un ţă rmure, un pescar bă trâ n, şi aşa de

să rac era, că abia îşi ţinea zilele. Avea femeie şi trei copii.
Câ nd se ară ta geana zorilor, el îşi lua nă vodul şi pornea la
apele mă rii, dar îşi fă cuse în sine un legă mâ nt, să nu arunce
nă vodul decâ t de patru ori pe zi. Ş i iată că odată , aruncâ nd
nă vodul, a simţit că a prins în el ceva greu şi inima i-a
tresă rit de nă dejde. A tras deci cu putere: – şi iată că în loc
de peşte a scos doar un stâ rv de mă gar, care îi rupsese
ochiurile nă vodului. Vă zâ nd aceasta, pescarul a început să
se tâ nguie cu mare durere, că tre pustietatea apelor, şi se
tâ nguia aşa:
— De ce eu, care abia-mi duc zilele, sunt lovit astfel? De ce
toate mâ hnirile să s-abată numai asupra celui să rman?
Astfel striga el, întrebâ nd apele, iar marea, aprinzâ ndu-se
în focul zorilor, i se zbă tea la picioare, nepă să toare. Negurile
se luminau tot mai mult, tră gâ ndu-se în adâ ncul
pustietă ţilor.
— De ce, Allah? întreba pescarul apele, şi-i ră spundeau
depă rtă rile în adâ nci oftă ri…
Ş i a aruncat acel pescar nă vodul a doua oară , şi s-a
minunat şi de data asta de greutatea lucrului prins. A tras cu
nă dejde, dar în loc de peştele nă dă jduit, a scos un coş plin
cu nisip şi pietre.
— Vai de sufletul meu… se că ina el apelor. Soartă
blestemată , ce ai cu mine? De ce mă paşti pe mine,
nenorocitul? Nu-i plin pă mâ ntul de oameni? De ce numai de
mine te ţii, nenoroc crud? N-am fă cut nimă nui ră u nici câ t
negru sub unghie, şi numai ră u întâ lnesc, oriunde mă duc,
din începutul zilelor mele! Copiii mei, ce vă voi da azi să
ospă taţi?…
64
 Marea ofta în adâ ncul depă rtă rilor, şi aducea, din
nesfâ rşiturile ei valuri după valuri – şi toate se topeau în
spumă , la picioarele pescarului. Iar acesta, dregâ ndu-şi
nă vodul, l-a aruncat pentru a treia oară .
L-a ţinut vreme lungă în ascunsul adâ ncurilor, iar câ nd l-a
tras afară , o deznă dejde şi mai mare l-a cuprins, că ci a scos
numai nisip, mâ l şi pietre, şi iar s-a tâ nguit că tre volbură .
După ce şi-a dres nă vodul, şi-a împreunat mâ inile şi a
că zut în genunchi în faţa apelor şi a început să se roage,
plâ ngâ nd în hohote:
— Mare nemă surată ! Veşniciile trec ca umbrele pe ariile
tale; şi tu ră mâ i pururea tâ nă ră şi neschimbată ! Mare fă ră
hotare! Îndură -te de mine, că ci dacă nici a patra oară nu-mi
dai nimic din avuţiile tale nevă zute, mă voi chinui cu foamea.
Mare nemă surată ! Fă o minune! Ş i aruncâ nd nă vodul, l-a
ţinut la fund vreme mai lungă şi gâ ndea: „Dacă nici a patra
oară nu prind nimic, vai de sufletul meu!” A încercat funiile,
şi a simţit că are în mreaja scufundată o greutate fă ră
seamă n. A tras deci din ră sputerile sale şi inima a început
să -i câ nte de nă dejde. A tras şi a tot tras, pâ nă ce deodată ,
prin ochiurile mrejei, a sclipit la faţa apelor un vas mare de
aramă . L-a scos la ţă rm, cercetâ ndu-l pe toate pă rţile, şi l-a
scuturat să -i audă sunetul cuprinsului. Dar vasul era mut şi
n-a dat niciun sunet.
„La urma urmei, a gâ ndit pescarul, dacă n-are nimic într-
însul, îl voi vinde aramierului şi pe preţul lui voi cumpă ra
fiilor mei hrana pentru azi.”
Dar cercetâ ndu-l iar, a vă zut că era astupat cu capac de
plumb bă tut în peceţi. Ş i-a scos hangerul şi a început să
dezbată capacul, cu mare râ vnă . A muncit mult, pâ nă ce
capacul s-a desprins; şi mare i-a fost scâ rba, câ nd a vă zut că
vasul era gol cu totul. S-a întunecat pescarul de mâ hnire;
câ nd, deodată , a început să iasă dinlă untrul vasului un fum
gros şi negru, ră spâ ndindu-se cu repeziciune în toată

65
preajma, înă lţâ ndu-se în suluri puternice, că tre slava
cerului, acoperind marea pâ nă departe. O duhoare grea se
ră spundea, încâ t pescarul s-a tras la o parte, privind îngrozit
cum marea se acoperă ca-n nişte nouri de furtună , şi fumul
acela nu se mai sfâ rşea ieşind din vas.
Ş i astfel, deodată , sulurile negre s-au şi întors din înaltul
cerului şi din aria mă rii, ca nourii se îngră mă deau,
zbă tâ ndu-se şi amestecâ ndu-se în faţa pescarului. Marea s-a
luminat iar şi cerul s-a vă zut sus, albastru.
Ş i iată că fumul negru s-a prefă cut într-un duh uriaş,
înspă imâ ntă tor, în faţa pescarului. A vrut bietul om să fugă ,
dar picioarele nu-l mai slujeau… Ş i duhul a prins a se că ina
cu glas aşa de puternic, încâ t, ră spunzâ ndu-i, gemeau
singură tă ţile mă rii şi-i ră spundeau alte gemete din munţi
nevă zuţi şi din alte pustietă ţi.
— Solomoane, fiu al lui David-prooroc! spunea duhul.
Prooroc al lui Allah, iartă -mă ! Că ci dacă mă ierţi, mă voi
supune stă pâ nirii tale!…

*
* *

…Cum şi-a venit în fire, pescarul s-a minunat de glasul

duhului, că tre Solomon-prooroc; l-a întrebat:
— Nu ştii, duh înfricoşat, că Solomon-prooroc de
optsprezece sute de ani doarme în somnul morţii?
Optsprezece sute de ani s-au vâ nturat de atunci, ca pulberea
şi ca pleava grâ ului…
— De ce-mi gră ieşti cu atâ ta îndră zneală ? a ră spuns duhul
mâ nios din cale-afară . Nu te temi de pedeapsa mea?
— De ce să mă tem? a ră spuns omul; nu sunt eu
mâ ntuitorul tă u? Cum ai să -mi plă teşti binele cu ră ul? Nu te-
am despecetluit eu din închisoarea vasului?
— Teme-te! a ră spuns duhul, gemâ nd înfricoşat, că ci

66
adevă r îţi spun că am să te ucid! Singura milă ce ţi-o dau e
să -ţi alegi singur moartea de care vrei să mori…
— Se poate, duhule? Eu ţi-am fă cut bine şi te-am scos la
raza soarelui, din fundul apelor şi din sâ nul acestui vas! Te
întreb: cum, ai să -mi plă teşti cu ră ul?
— Am hotă râ t! a gemut duhul – şi mă rile au gemut pâ nă -n
nevă zuturi, ră spunzâ nd glasului lui. Iar ca să vezi cine sunt,
ascultă -mi istoria: Toate duhurile, câ te sunt, s-au supus
domniei lui Solomon-prooroc, în afară de mine şi de duhul
Sakar. Am ră mas ră zvră tiţi că lcâ ndu-i poruncile în picioare…
Ş i atunci a hotă râ t Solomon, fiul lui David, să mă prindă şi
să mă pedepsească , şi drept aceea l-a trimis pe Assaf, fiul
sfetnicului să u Varahia, care m-a luat prins şi m-a dus la
tronul de judecată a lui Solomon-prooroc. Ş i mi-a poruncit
Solomon-prooroc aşa: „Alină -te şi râ nduieşte-te lâ ngă
duhurile cele ascultă toare! Jură aici, pe această pecete, care
poartă numele lui Allah, că mi te supui mie…” „Prooroace
Solomon! i-am zis eu, nicicâ nd n-am să -ţi jur supunere!”
Ş i m-am zbă tut din funii, că ci mă adusese Assaf legat şi
înconjurat de temeiul oştilor.
La ră spunsul meu, Solomon-prooroc a poruncit să fiu
închis în acest vas şi cu capac de plumb să mă acopere, şi
după aceea a pecetluit vasul cu mâ na lui, bă tâ nd de nouă ori
pecetea care poartă scris pe ea numele lui Allah… Luâ nd
vasul, sfetnicii lui Solomon-prooroc m-au aruncat în mare.
Trei veacuri ara petrecut în afund. În lungul celui dintâ i veac,
îmi spuneam aşa: „Ferice de cine mă va scoate, că ci mari
bogă ţii îi voi dă rui, şi va fi bogat, cum n-a mai fost om pe
pă mâ nt…” Dar a curs veacul şi nu m-a scos nimeni. „Ferice
de cine mă va scoate… Îmi spuneam în veacul al doilea, că ci
îi voi deschide toate vistieriile pă mâ ntului, ale sultanatelor
câ te sunt şi câ te au fost…” Ş i nici în veacul al doilea nu m-a
scos nimeni.
„Iată … am jurat în al treilea veac. Pe cel ce mă va scoate, îl

67
voi face sultan, aşa cum nu s-a mai pomenit pe pă mâ nt! Îl
voi pune în jilţ, iar eu, stâ nd nevă zut asupra lui, îl voi sfă tui,
şi toate plă cerile din lume i le voi aduce la picioare…”
Dar nu m-a scos nimeni, nici în veacul al treilea.
Drept aceea m-am jurat cu scrâ şnirea dinţilor că oricine
mă va scoate în veacul al patrulea, să -l ucid; şi singura
îngă duinţă să -i fie numai alegerea morţii… Acum, că m-ai
scos, pregă teşte-te, pescarule, să te omor! Prin ce moarte vrei
să mori?
— Duhule, duhule! a plâ ns pescarul. Iartă -mă şi Allah te
va ierta şi el, pentru toate relele tale… Am copii… Ce se vor
face fă ră mine?
— Trebuie să -mi ţin legă mâ ntul… a ră spuns duhul.
Gră beşte-te şi alege-ţi moartea!
— Adevă rat au gră it bă trâ nii câ nd au spus: „Nu mă lă sa să
mor, ca să nu te las să tră ieşti…” Credeam că vorbele astea
sunt deşarte, dar tu, cu purtarea ta, le adevereşti cuprinsul.
— Destul! s-a repezit duhul asupra pescarului. Orice mi-ai
spune e în zadar! Alege-ţi moartea mai repede…
— Bine! i-a ră spuns pescarul, luminat în sinea lui de-un
gâ nd. Dar înainte de a-mi alege moartea, te blestem şi te leg
pe Allah, cel al că rui nume stă să pat pe pecetea lui Solomon,
să -mi ră spunzi la o întrebare…
— S-aud întrebarea… i-a ră spuns duhul legat de blestemul
pescarului…
— Deci, ascultă , duhule înfricoşat! Îmi poţi tu mă rturisi şi
dovedi, cum că aşa mare cum eşti ai încă put în acest vas de
aramă ?
— Cum să nu? a ră spuns duhul. Tot acum îţi voi ară ta…
Ş i deşirâ ndu-şi trupul uriaş în suluri groase de fum, s-a
ridicat pâ nă -n tă ria cerului şi s-a întins negru ca o furtună ,
pâ nă pe aria mă rii. A acoperit tot pă mâ ntul pe-o mare
întindere, apoi s-a adunat din cer şi din faţa apelor, curgâ nd
repede înapoi în cuprinsul vasului. Ş i vasul parcă -l sorbea

68
lacom, cu grabă , pâ nă ce n-a mai ră mas afară nicio pală .
— Ei, necredinciosule! Ai vă zut că încap? a vorbit duhul
dinlă untru.
— Am vă zut! a ră spuns pescarul, apucâ nd capacul greu de
plumb şi trâ ntindu-l pe gura vasului. Iar acum, a urmat el, te
voi arunca la loc în fundul adâ ncurilor, ca pe un
nerecunoscă tor ce eşti… Ţ i-am fă cut bine, şi tu voiai să mă
ucizi… Ş ezi deci acolo unde ţi se cuvine! Îmi voi întocmi
colibă aici, pe ţă rmul mă rii, ca să fiu pururea de veghe, şi
orice pescar te va mai scoate, să -i spun: „Nu-l izbă vi, lasă -l în
adâ ncul apelor, că ci dacă -l scoţi, te ucide!”
Duhul s-a zbă tut în vas cu mare mâ nie; şi-a încordat toate
puterile, dar peceţile proorocului Solomon, cele cu numele lui
Allah pe dâ nsele, nu-l lă sau să iasă … Vă zâ nd el aceasta, şi-a
muiat glasul şi a început să se tâ nguie:
— Îndură -te, pescarule frate! Atâ tea veacuri am stat închis
în fundul mă rii! Ce, nu ţi-ai dat seama că am glumit? Pentru
ce te-aş fi ucis?
— Prefă cutule! i-a ră spuns pescarul; în numele celui viu în
vecii-vecilor, stai acolo, pâ nă la sfâ rşitul timpurilor, pâ nă la a
doua venire, că ci dac-aş fi aşa de nă tâ ng să -ţi dau drumul, ai
face cu mine ce a fă cut un sultan elin cu vraciul să u Duban!
Ş tii pilda?

UNDE PESCARUL ISTORISEŞTE DUHULUI ÎNCHIS ÎN VAS

POVESTEA UNUI SULTAN DIN VECHIMI; CUM ACESTA A
FOST MÂNTUIT DE LEPRĂ, DE CĂTRE UN ISCUSIT
VRACI; CÂT ŞI ALTE NEASEMUITE ÎNTÂMPLĂRI…

Tră ia de mult în pă mâ ntul Somania un sultan plin de

lepră , şi a chemat la patul să u vraci vestiţi, din toate laturile,
şi niciunul nu l-a putut vindeca, lată însă că într-o zi s-a
69
ară tat la seraiul lui un vestit vraci, pe nume Duban, şi după
ce a îngenuncheat, atingâ nd pă mâ ntul cu faţa, de trei ori,
după obiceiul ţă rii aceleia, a gră it:
— Sultan vestit şi bun! Mă cheamă Duban şi mă pricep în
meşteşugul tă mă duirii! Cunosc toată ştiinţa doctoricească !
Am citit că rţile elineşti, persieneşti, turceşti, arabiceşti şi
latineşti! Cunosc taina tuturor buruienilor: a celor de leac şi
a celor otră vitoare… Aflâ nd de suferinţa ta şi aflâ nd că toţi
vracii câ ţi te-au cercetat şi-au bă tut degeaba tă lpile, pâ nă
aici am venit şi-ţi zic: te voi tă mă dui eu, fă ră aţi da să bei
leacuri şi fă ră a te chinui cu oblojeli… Deci, rogu-te, lasă -mă
să fiu servul tă u şi să te vindec…
— Dacă va fi precum spui, i-a ră spuns sultanul, te voi
îmbogă ţi pâ nă la capă tul zilelor tale, pe tine şi pe toate rudele
ce le ai… Afară de asta, vei fi întâ iul ales din pă mâ ntul
meu!… Îmi vei sta la dreapta, ca un bun şi credincios prieten
şi sfă tuitor…
— Prea bine, Doamne… a gră it Duban. Cu ajutorul lui
Allah, chiar mâ ine îmi voi încerca meşteşugul…
Zicâ nd acestea, s-a întors Duban-vraciul la gazda lui şi a
fă cut un buzdugan cu coada goală pe dinlă untru, şi gă urită
în mai multe locuri, că ci era obiceiul în ţinutul Somaniei, ca
sultanii să se joace cu curtenii, în ceasuri de desfă tare,
aruncâ nd pă puşi de la unul la altul, în bă taia buzduganelor.
Deci, a doua zi dimineaţa, a turnat Duban-vraciul în coada
buzduganului zeama buruienei de leac şi s-a înfă ţişat.
După ce a că zut la picioarele sultanului, atingâ nd
pă mâ ntul cu obrazul, de trei ori, după obiceiul ţă rii, a gră it
după cum urmează :
— Preamă rit sultan! Du-te azi la jocul de pă puşi! Ia
buzduganul acesta şi să nu încetezi jocul şi să nu-l zvâ rli din
mâ nă , pâ nă ce nu vei asuda în palme, pe braţe şi pe tot
trupul; iar după ce vei asuda bine, întoarce-te repede la
serai, intră în baie şi pune bă ieşii să te spele şi să te frece!

70
Vei ieşi după aceea la soare, cu pielea curată şi proaspă tă , ca
pruncul nou-nă scut…
Ş i aşa a fă cut sultanul. A luat buzduganul, a încă lecat şi
s-a dus la jocul de pă puşi. A jucat el cu sfetnicii, pâ nă ce
sudoarea i-a ră să rit în palme, pe braţe şi pe tot trupul şi
atunci, zeama buruienei de leac ieşind din coada
buzduganului, i s-a ră spâ ndit pe tot trupul, fă ră să ştie el
nimic. S-a întors la serai în fuga calului.
A intrat în baie şi l-au spă lat bă ieşii şi l-au frecat bine, l-au
învelit în pâ nze moi şi l-au culcat în pat, şi după un somn
adâ nc, s-a trezit a doua zi dimineaţa, cu trupul cură ţit de
lepră şi cu pielea curată şi albă , ca a unui prunc nou-
nă scut…
De bucurie, l-a chemat în grabă , pe Duban, şi ră splata nu
s-a mă rginit numai la vorbe… L-a îmbră cat în veşminte
bă tute în aur şi pietre scumpe. Ş i cum a intrat în că mara
dregă toriei sale, şi l-a luat pe Duban de-a dreapta lui după
cum i-a fă gă duit; şi îl lă uda fă ră încetare, în faţa sfetnicilor
vestiţi în grabă despre vindecare.
— Iată , le-a gră it sultanul, ară tâ ndu-l pe Duban; acesta
este fratele şi prietenul meu, pâ nă la capă tul zilelor. Nicio
masă de ospă ţ nu voi întinde, fă ră să -l poftesc să -mi stea de-
a dreapta…
Apoi, l-a luat pe Duban în că mara ospă ţurilor şi a prâ nzit
numai cu dâ nsul…

*
* *

Dar avea acel sultan un vizir peste mă sură de pizmaş, şi

nu mai putea de ciudă , şi vă zâ nd cum Duban urcă în fală şi-
n ranguri, s-a hotă râ t să -l piardă cu orice chip. S-a înfă ţişat
sultanului în taină şi i-a spus:
— Mă ritul meu sultan! Iertat să -mi fie că am să -ţi spun

71
lucruri neplă cute, dar o fac numai din grijă pentru viaţa ta.
Ş tii că nu-i bine ca un stă pâ nitor să se încredinţeze unui
singur om, aşa cum face lumină ţia ta cu Duban…
— Ce vrei să spui? l-a întrebat sultanul.
— Doamne! a gră it mai departe vizirul, prin mijloacele mele
am aflat că acest vraci e trimis anume din ţara lui, ca să te
ucidă … Drept care, pentru fericirea supuşilor tă i şi a lumii
întregi, te rog: îndepă rtează -l şi nu te mai încrede într-însul…
— Dacă ar avea de gâ nd să mă ucidă , i-a ră spuns
sultanul, mi-ar fi putut da o buruiană rea şi mă ucidea fă ră
nicio greutate… Ş i a început sultanul a se mâ nia: în tine
vorbeşte pizma şi ră utatea! Cum să -l îndepă rtez pe omul care
mi-a dat izbă virea din lepră ? Află că omul acesta este cel mai
credincios şi mai înţelept dintre toţi oamenii… Dacă ar fi avut
de gâ nd să -mi ia viaţa, de ce mi-ar fi dat-o mai întâ i? Află
deci că sunt hotă râ t nu numai să nu-l îndepă rtez sau să -i fac
vreun ră u, dar îl voi pune în leafă de câ te o mie galbeni pe
lună , şi de-ar fi să -mi risipesc toate avuţiile pentru el, încă n-
ar fi destul pentru binele ce mi l-a fă cut… Dar, a vorbit mai
departe sultanul, asta mi-a amintit de sfatul celor patruzeci
de înţelepţi că tre Sindbad-Ş ah…

UNDE SULTANUL PRINDE A ISTORISI, CĂTRE VIZIRUL

PIZMĂTĂREŢ, ISTORIA LUI SINDBAD-ŞAH; CUM ACESTA
AVEA UN FIU ÎNŢELEPT; ŞI PĂŢANIILE ACELUI FIU.

Stă pâ nea de mult în Persia un şah pe nume Sindbad şi era

cel mai vestit în vremea lui, în toate împă ră ţiile Ră să ritului,
şi era socotit drept cel mai bogat om de pe pă mâ nt. Puternic
la trup şi la minte, şi puternic în temeiul oştilor nenumă rate,
dacă ar fi fost lacom ar fi putut supune toate hanatele, dar
şah Sindbad era un om bun şi drept, tră ia în cea mai adâ ncă
72
pace cu vecinii lui; erau hanate care ar fi voit să i se supună
din voia lor, spre a se bucura de fericirea de a fi câ rmuite de
el.
Avea acest şah un fecior, pe nume Nugre, aşa de frumos,
că toţi ochii se uitau după dâ nsul, bă rbaţii de seama lui îi
purtau ciudă , iar femeile îl vedeau noaptea în vis. Rar se afla
pe vremea aceea tâ nă r cu atâ ta ştiinţă de carte, că ci cetea în
toate limbile hanatelor şi înflorea cu alese cerneluri slove aşa
de frumoase, încâ t se minunau de mâ na lui caligrafii cei mai
iscusiţi.
Ş tia tainele ştiinţelor şi vorbele trecuţilor înţelepţi;
cunoştea istoriile tuturor şahilor vremuiţi. Noaptea, din
foişorul lui, privea, prin sticle anume, depă rtă rile
constelaţiilor, şi cetea în adâ ncimea cerurilor verzi, ca-n
palmă , ghicind sorţii omeneşti şi ai hanilor, după mersul
astrelor pe că ile nevă zutului. Câ nd se ară ta steaua Astarteia,
înainte de ră să ritul lunii, pomii şi turnurile că pă tau o uşoară
umbră . Aşa pă rea steaua aceea: ca un foc de noapte în
înă lţimea unui turn, aşa de aproape de pă mâ nt era cerul în
împă ră ţia lui Sindbad. Sus, în vă zduh, una erau turnuri şi
stele, şi s-amestecau printre constelaţii focurile de pe munţi
ale pă storilor.
Faţa aleasă a lui Nugre purta semnele înţelepciunii. Ochii
lui negri erau mari şi limpezi, aşa cum îi au numai cei ce ştiu
adâ nci că rţile şi adâ ncul scâ nteietor al vă zduhului. Semă na
cu maică -sa, frumoasa sultă niţă de la Kaşmiria. Ş i mult o
iubea Sindbad-Ş ah pe mama lui Nugre, dar aceasta a ză cut
de o boală lungă şi câ nd a murit, o lume şi-a ară tat jalea,
supuşii au îmbră cat sac, şi turnâ ndu-şi cenuşă pe cap, o
tâ rguiau ca pe o ocrotitoare cum nu s-a mai vă zut.
Ş ahul s-a mâ hnit adâ nc, a închis că mă rile de ospă ţ şi au
încetat muzicile. Dă nţuitoarele petreceau singure în că mă ri,
aşteptâ nd să vină peste inima şahului vremea cu alinarea, şi
vremea a venit. Sindbad şi-a gă sit altă şahiţă , tâ nă ră şi

73
nespus de frumoasă , fata unui sultan vecin. O chema
Hansadi.
Deci, a venit Hansadi cu mare alai şi din cele dintâ i zile
chiar, ochii ei l-au plă cut pe Nugre.
În vremea asta, Nugre se adâ ncea tot mai mult în
învă ţă turi, petrecea nopţile în foişorul apropiat de cer,
împreună cu dască lul să u Abuşamar, cel mai vestit
cunoscă tor în stele din toată Asia.
Ş i iată că într-o zi a venit Abuşamar şi i-a gră it aşa:
— Preaiubite bei! Mi se sfâ şie inima de vestea ce am să ţi-o
spun! Iată : ţi-am citit horoscopul, şi grele semne ţi s-au
ară tat! Te aşteaptă o primejdie de moarte…
Nugre s-a îngă lbenit.
— Dar, a vorbit mai departe înţeleptul, ştiinţa mea nu-i
neputincioasă faţă de aceste semne. Ascultă deci: pentru a
ocoli nenorocirea, trebuie să stai mut patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi. Să nu vorbeşti eu niciun preţ, orice ţi s-ar
întâ mpla, orice ai vedea…
Ş i punâ nd la grumazul beiului cele 99 de nume ce se
adaugă numelui lui Allah, Abuşamar s-a ascuns într-o
peşteră , pentru a nu fi nevoit să descopere taina şahului.
Sindbad nu putea petrece mult timp fă ră să -şi desfă teze
ochii privindu-şi fiul. Deci, la câ teva zile după ce gura beiului
a amuţit şi Abuşamar s-a tras în peşteră , şi-a chemat fiul la
dâ nsul. L-a întrebat multe lucruri, l-a încercat asupra
adâ ncimii învă ţă turilor lui, dar Nugre a stat mut, cu faţa
prinsă în amă ră ciune, cu ochii în pă mâ nt.
— Ce ai, fiul meu? s-a speriat şahul. Ţ i s-a întâ mplat vreo
nenorocire? Ţ i-a fă cut cineva vreun ră u? Gră ieşte, lumina
ochilor mei!
Nugre l-a privit din cale-afară de trist şi n-a scos niciun
cuvâ nt. Vă zâ nd aceasta, şahul a gâ ndit aşa:
„îl voi trimite în că mara mamei sale vitrege, că ci ea, cu
inima ei femeiască , are să -l facă să dea glas…”

74
 Ş i chemâ ndu-l pe slujitorul credincios lui Nugre, i-a zis:
— Du-l pe fiul meu în încă perile şahiţei, că ci o tristeţe
mare îl ţine – şi ea îi va afla pricina…
Astfel a pă şit Nugre spre încă perile şahiţei şi vă zâ ndu-l
venind, a stră lucit mintea ei într-un gâ nd: „Acum am să -i pot
mă rturisi câ t mi-e de drag!”
— Frumosul şi dulcele meu… i-a şoptit ea. Care-i pricina
tristeţii tale? Nu-i aşa că dragostea ce-mi pă strezi în ascuns
te face să suferi? Ş i eu sufă r de dorul tă u, de câ nd te-am
vă zut…
Ş i gâ ndea Hansadi: „De mă va pâ rî şahului, voi spune că
m-a m purtat aşa, pentru a-l face să vorbească …”
Nugre tă cea şi numai cu ochii gră ia, ca să -i dea pace, că e
destul de amă râ t în suflet…
Iar ea înţelegea semnele lui aşa: „Ş i mie îmi eşti dragă …
Dar nu îndră znesc a ţi-o spune… Cum să batjocoresc cinstea
şahului, tată l meu?”
— Frumosul meu şah… i-a şoptit ea, eşti tâ nă r ca
tinereţea însă şi şi eu sunt tâ nă ră , iar şahul e în amurgul
anilor. Jură -mi, Preafrumosule bei, că mă vei lua de nevastă ,
iar eu te voi aşeza în jilţul tată lui tă u. Chem aici martor pe
Mahomed-prooroc, că îmi voi ţine cuvâ ntul!
Nugre tremura ascultâ nd-o. Era galben la faţă .
— Vă d că nu ai încredere… i-a spus Hansadi… Deci, iată
cum voi face: cunosc leacurile şi otrava din buruieni şi voi da
tată lui tă u otravă în bă utură şi el va muri, dar nu îndată ,
că ci buruienile otră vitoare sunt aşa: unele ucid într-o lună ,
altele ucid mai încet, în două luni. Otrava cu moartea în
două luni i-o voi da, şi el se va topi pe nesimţite şi atunci tu
te vei sui în scaunul şahilor…
Abia se stă pâ nea de mâ nie Nugre! Ş i chiar de i-ar fi fost
îngă duit să gră iască , n-ar fi gă sit cuvintele potrivite să -i
ră spundă pentru fă ră delegea ei.
— Taci? i-a întrebat ea. Iată : după moartea tată lui tă u, o

75
să mă trimiţi înapoi spre ţara mea, înconjurată de oşti, însă
în ascuns ai să trimiţi un pâ lc de că lă rime, să lovească
oastea şi să mă fure din drum. Ai să mă ţii ascunsă şi într-
un tâ rziu ai să te prefaci a mă cumpă ra de la tâ rgul robilor…
Ş i aşa vom tră i împreună , frumosule bei…
Dar Nugre, fă ră a scoate un cuvâ nt, şi-a strâ ns pumnul, şi
a lovit-o cu atâ ta putere peste gură , încâ t a bucşit-o
sâ ngele…
Atunci, toată dragostea ei s-a prefă cut într-o ură grozavă .
— Aha, tică losule… a şuierat ea ca şarpele. Eu voiam şah
să te pun, şi tu m-ai lovit? N-ai să scapi de mâ nia mea,
oriunde ai fugi…
Ş i rupâ nd-şi veşmintele şi zgâ râ indu-şi obrajii, s-a trâ ntit
pe divan, şi ţipa şi se vă ieta, încâ t tot seraiul s-a trezit pâ nă -
n adâ nc…

CUM HANSADI, PRIN MINCIUNA EI, ÎL HOTĂRĂŞTE PE

SINDBAD-ŞAH SĂ-ŞI UCIDĂ FIUL… UNDE CEI PATRUZECI
DE SFETNICI AI LUI SINDBAD S-AMESTECA; ŞI UNDE
ÎNCEP A SE BATE DIN PILDE CEI PATRUZECI DE
SFETNICI CU HANSADI: ÎNCEPE ISTORIA PRIMULUI
SFETNIC, CU ŞAHABEDDIN-ŞEIC…

Nugre fugise. Ş ahul a venit în grabă , şi vă zâ nd-o pe

Hansadi astfel, cu veşmintele sfâ şiate şi plină de sâ nge, a
întrebat-o din cale-afară de tulburat:
— Ce s-a întâ mplat, dragostea mea? Cine a îndră znit să se
poarte cu tine astfel? Jur pe numele lui Allah că oricine va fi
el, nu va scă pa de paloş…
Ea i-a ră spuns plâ ngâ nd cu amar:
— Mult te miri Vă zâ ndu-mă astfel, dar mai mult te vei
mira aflâ nd cine m-a lovit! Iată : I-ai trimis la mine pe Nugre,
76
fiul tă u, să -l mâ ngâ i şi să -i scot taina muţeniei, şi, o, şahule,
cum a pă truns aici, după ce mi-am îndepă rtat slujnicele, s-a
repezit asupra mea, zicâ ndu-mi: „De câ tă vreme nu mai pot
de dorul tă u! Îmi eşti dragă şi jur pe stă pâ nul cerului şi al
pă mâ ntului că te voi face şahiţă !… Că ci, a vorbit mai departe
blestematul, am să -l dobor pe tată l meu din jilţ, ucigâ ndu-l;
că ci atâ t eu, câ t şi o lume toată ne-am să turat de domnia lui
lungă …” Eu, înă lţate stă pâ ne, am amuţit auzindu-l şi mă
feream de el. „Jur pe Allah… a spus el mai departe. Anume
m-am prefă cut mut, pentru ca prin mijlocul acesta să pot
ajunge pâ nă la tine!” Eu am început să ţip, o, luminate
stă pâ ne, şi el a fugit…
Sindbad-Ş ah a dat tot atunci poruncă gealatului să fie
gata de uciderea lui Nugre…
Aflâ nd însă de osâ ndă , cei patruzeci de sfetnici s-au mirat
că şahul nu i-a întrebat şi pe ei, înainte de a lua hotă râ rea,
deci, au venit cei patruzeci de sfetnici la Sindbad:
— Stă pâ n al lumii… a gră it unul. Te rog, în numele cerului
şi al pă mâ ntului, să cruţi numai astă zi viaţa fiului tă u, ca să
ne ară ţi şi nouă , sfetnicilor tă i, care-i vina lui, că ci niciodată
nu trebuie să se pripească pă rintele în a-şi osâ ndi fiul…
Sindbad le-a povestit toate spusele şahiţei, dar cel mai
bă trâ n dintre sfetnici a fă cut un pas înainte, şi, închinâ ndu-
se, a gră it aşa:
— Stă pâ n al lumii! Stă pâ neşte-ţi mâ nia şi nu te lua după
vorbele acestei femei! Nu te pripi!… Stă pâ n al lumii!… Mai
bine ascultă întâ mplarea vestitului Ş eic-Ş ahabeddin…

*
* *

Ş ahul a vrut să audă întâ mplarea Ş eicului din vechimi

numaidecâ t şi deci s-au râ nduit toţi pentru ascultare. Cele
patruzeci de bă rbi albe s-au mişcat una că tre alta.

77
Atingâ ndu-se cu vâ rfurile, cele patruzeci de turbane cu stea
de smarald s-au înclinat în semn scurt de încuviinţare, apoi,
toţi cei patruzeci de bă trâ ni şi-au fă cut semn cu ochiul, că
voia lor are să biruiască .
Cel mai că runt dintre ei şi-a mâ ngâ iat o clipă vâ rful bă rbii,
şi-a smuls ochii din depă rtă rile altor veacuri:
— Stă pâ n al tuturor hanatelor şi hoardelor, şi voi, treizeci
şi nouă de sfetnici!
Tră ia odinioară la Nil un sultan tâ nă r şi înţelept, aşa ca
tine, o, Sindbade! Ş i cu toate că era atâ t de înţelept, totuşi a
fost şi el pă că lit de că tre un vestit şeic, numit Ş ahabeddin.
Iată cum…
Într-o zi, pe un ză duf grozav, Ş eic-Ş ahabeddin a bă tut la
poarta sultanului, şi acesta i-a ieşit în întâ mpinare, l-a poftit
într-un serai frumos, l-a aşezat după cuviinţă şi i-a zis:
— Înţelept Ş eic-Ş ahabeddin! Nu trebuia să te osteneşti
venind pe că ldura asta!…
— Luminate sultan! i-a ră spuns Ş eic-Ş ahabeddin. În multe
prilejuri n-ai avut încredere în puterea mea, şi ră u ai fă cut!
Acum am venit să -ţi ară t ce pot…

*
* *

Încă perea unde se aflau sultanul Nilului şi cu Ş ahabeddin-

Ş eic avea patru ferestre: că tre fiecare zare a lumii câ te una.
După o vreme l-a rugat Ş ahabeddin-Ş eic pe sultanul de la Nil
să închidă tuspatru ferestrele, ceea ce sultanul a fă cut
îndată . Au mai vorbit apoi. Ş i iată că s-a ridicat Ş eic-
Ş ahabeddin de la locul lui şi a deschis fereastra dinspre
dealurile Ră să ritului.
L-a poftit pe sultan lâ ngă dâ nsul şi a rostit, ară tâ nd cu
mâ na afară :
— Lumină ţia Ta, priveşte!

78
 Lumină fă ră început şi fă ră sfâ rşit, şi voi treizeci şi nouă
de înţelepţi! Sultanul de la Nil s-a cutremurat şi şi-a acoperit
ochii de spaimă : că ci toate dealurile Ră să ritului, toate vă ile şi
toate şesurile erau pline de oşti în coifuri şi-n că mă şi de zale,
venind în goana cailor că tre serai…
— Vai mie! a strigat sultanul, ce oşti înfricoşate sunt
acelea?
— Nu te teme, Lumină ţia Ta… i-a ră spuns Ş eic-
Ş ahabeddin, şi închizâ nd fereastra, pentru o clipă , a deschis-
o iar.
— Priveşte acum… a rostit el, iar câ nd s-a uitat sultanul,
n-a mai vă zut nimic; oştile dispă ruseră , dealurile, vă ile şi
şesurile dinspre Ră să rit erau goale ca de obicei.
— Priveşte… a zis Ş eic-Ş ahabeddin, deschizâ nd fereastra a
doua, care da că tre cetatea vechilor faraoni.
Ş i uitâ ndu-se sultanul afară , a vă zut mâ ndra cetate
cuprinsă într-un foc nă prasnic, fumul şi flă că rile se înă lţau
trosnind pâ nă la cer, s-auzea cum vuiesc zidurile în
pră buşire.
— Vai mie… s-a tâ nguit sultanul, cuprins de deznă dejde,
mâ ndră cetate de leagă n a faraonilor, iată , scrum s-alege din
mă reţia ta.
— Nu te speria, Doamne, i-a spus Ş eic-Ş ahabeddin, şi a
închis fereastra şi a deschis-o iar, şi câ nd s-a uitat sultanul
afară , a vă zut cetatea lui întreagă şi mâ ndră , cu toate
flamurile fâ lfâ ind în turnuri…
— Priveşte… i-a zis iar Ş eicul, deschizâ nd fereastra dinspre
Nil.
Sultanul nu şi-a putut ţine un geamă t de groază , vă zâ nd
fluviul revă rsâ ndu-se în puhoaie, şi nă vă lind să lbatic asupra
cetă ţii şi câ mpiei…
— Noroadele mele! a strigat sultanul, iată , vin apele să vă
mă ture de pe faţa pă mâ ntului…
Iar Ş eic-Ş ahabeddin închizâ nd fereastra şi deschizâ nd-o ca

79
mai-nainte, n-a mai vă zut sultanul nicio revă rsare de ape, ci
Nilul curgea în liniştea şi-n tihna lui…
Fereastra a patra da că tre o pustietate înfricoşată , unde
ochii sultanului se obişnuiseră a vedea numai nisipuri
galbene.
Ş i privind prin cea de-a patra fereastră , a vă zut sultanul în
locul pustiei o gră dină verde, foşnitoare, unde gungureau
râ uri şi pă să ri. Crengile pomilor se plecau că tre pă mâ nt sub
greutatea rodului… Sclipeau ape de argint. Cerbi şi că prioare
se iveau în poieni, pă scâ nd. Fâ lfâ iau pă să rile.
— Ah! a strigat sultanul de bucurie; iată , a coborâ t gră dina
Eramului pe pă mâ nt! Cu câ tă plă cere mă voi preumbla pe
sub pomii ei!
— Nu te bucura, Doamne… i-a ră spuns Ş eic-Ş ahabeddin.
Ş i închizâ nd fereastra şi deschizâ nd-o iar, a vă zut sultanul
de la Nil numai pustia goală .
— Doamne… i-a gră it după aceea Ş eic-Ş ahabeddin. Ţ i-am
ară tat patru minuni destul de mari, pot însă să -ţi ară t altele
şi mai mari, dacă vei da poruncă să se aducă aici o cadă cu
apă …

CUM A TRĂIT SULTANUL NILULUI, ÎNTR-O CLIPITĂ, CÂT

A ŢINUT CAPUL SUB APĂ, ŞAPTE ANI VIAŢA; CUM ŞI
TOATE PĂŢANIILE LUI…

Aducâ ndu-se îndată cada cu apă , Ş eic-Ş ahabeddin a spus:

— Acum, binevoieşte, Doamne, şi te dezbracă în pielea
goală …
Sultanul s-a şi dezbră cat.
— Încinge-te acum cu pâ nza asta şi intră în apă … i-a mai
spus Ş eicul.
Sultanul a intrat în cadă .
80
 — Doamne… I-a rugat iar Ş eic-Ş ahabeddin; acum bagă
capul în apă şi scoate-l repede…
Mă rite stă pâ n al Asiei şi al întregii lumi! Bă gâ nd sultanul
de la Nil capul în apă , s-a trezit deodată într-o ţară
necunoscută , pe ţă rmurii unei mă ri… Mult s-a mirat el de
minunea aceasta; dar deodată l-a cuprins spaima.” Aşteaptă ,
vră jitor blestemat, că -ţi voi plă ti eu, câ nd m-oi întoarce
înapoi la Nil! Ai folosit fermecă toria neagră , ca să mă înşeli!”
S-a liniştit însă în inima lui, zicâ ndu-şi că deocamdată mâ nia
nu-i ajută la nimic…
Vă zâ nd într-o pă dure nişte oameni tă ind lemne, s-a
îndreptat spre ei. Hotă râ nd să nu le spună cum că e sultan
la Nil, că ci spunâ ndu-le una ca asta, de bună seamă că au
să -l socotească nebun. Deci, s-a apropiat de oamenii aceia, şi
vă zâ ndu-l ei, l-au întrebat cine este şi de unde vine aşa,
încins numai cu o bucată de pâ nză , iar el le-a ră spuns:
— Sunt om bun şi că lă toream pe ape. Furtuna mi-a
înghiţit corabia de negoţ, iar eu am scă pat pe o scâ ndură ,
pâ n’ la ţă rmurii voştri, şi am venit la voi, oameni buni,
rugâ ndu-vă să vă fie milă de mine!
Oamenii aceia erau să raci din cale-afară , dar tot nu i-a
lă sat inima să nu sară în ajutor unui om mai să rac ca ei,
deci unul i-a dat straiul rupt din spate, altul, descă lţâ ndu-se,
i-a dat încă lţă mintea şi astfel l-au dus la ei în cetate,
lă sâ ndu-l în uliţă .
Gâ ndind sultanul de ce să se apuce, umbla în sus şi-n jos,
ostenit. A că utat un loc să se aşeze să se odihnească , şi a
nimerit la pragul unui meşteşugar bă trâ n.
— Slavă lui Allah!… I-a salutat bă trâ nul, poftindu-l în casa
lui. Oricine ai fi, stră inule, vino şi te odihneşte…
Sultanul a intrat şi s-a aşezat pe o laiţă lâ ngă uşă .
— Sunt neguţă tor şi că lă toream pe ape… a spus el.
Furtuna mi-a înghiţit corabia şi mi-am scă pat zilele plutind
pe o scâ ndură , pâ n’ la ţă rmurii voştri.

81
 — Tâ nă r eşti şi zile multe ai înaintea ta… i-a ră spuns
bă trâ nul. Marfa pierdută în apele mă rii ai timp să ţi-o câ ştigi
la loc, însutit şi înmiit… Dar, a mai spus el, ce ai de gâ nd să
faci? Dacă ră mâ i la noi în cetate, află că n-ai să piei de foame
pentru că legea noastră spune: „Primiţi stră inii cei necă jiţi ca
pe nişte fraţi…”
Ş i a zis sultanul:
— Am de gâ nd să mă statornicesc la voi în cetate…
— Atunci, a vorbit bă trâ nul mai departe, dacă ai gâ ndul
acesta, du-te tot acum la baia femeilor! Stai şi aşteaptă acolo,
într-un colţ, la poartă , şi pe fiecare femeie ce va ieşi, tu s-o
întrebi: „Femeie vrednică , mă ritată eşti?” Ş i dintre toate câ te
vor ieşi şi le vei întreba, aceea care-ţi va ră spunde că -i
nemă ritată , va fi a ta, după legile cetă ţii…
Lumină din lumină , şi voi treizeci şi nouă de înţelepţi!
Mulţumind bă trâ nului pentru odihnă şi sfat, s-a dus
sultanul la locul numit, s-a aşezat la poartă şi n-a trebuit s-
aştepte prea mult, că ci a ieşit îndată pe poarta bă ii o femeie
nespus de frumoasă …
„Dea Allah să fie nemă ritată ! şi-a spus sultanul, vă zâ nd-o
şi plă câ nd-o. Cu o astfel de femeie m-aş mâ ngâ ia pentru
toate nenorocirile întâ mplate…”
A întrebat-o:
— Mă ritată eşti, vrednică femeie?
— Mă ritată sunt… i-a ră spuns ea, din mers.
Ş i s-a depă rtat în drumul ei.
S-a ară tat curâ nd femeia a doua, dar de-o urâ ţenie
înspă imâ ntă toare.
„Dea Allah să fie mă ritată … s-a rugat sultanul! Cu astfel
de femeie să nu înserezi sub acelaşi acoperiş…”
Ş i câ nd a ajuns în dreptul lui, a întrebat-o cu jumă tate
gură :
— Vrednică femeie, mă ritată eşti?
— Mă ritată sunt… i-a ră spuns ea şi iată că a ieşit a treia

82
femeie, de o urâ ţenie neînchipuită .
„Vai de sufletul meu… s-a speriat sultanul. Decâ t să
tră iesc cu o astfel de ciumă a lumii, mai bine înghit foc…
Nenorocit bă rbatul care a luat-o sau care o va lua…”
Ş i a întrebat-o după datină :
— Frumoasă şi vrednică femeie, mă ritată eşti?
— Mă ritată … i-a ră spuns ea, fă ră a-l privi, şi a trecut
înainte…
„Slavă Celui-de-sus… a oftat sultanul cu uşurare, dar, a
gâ ndit el, încă n-au ieşit toate femeile şi cine ştie dacă nu-mi
va fi sortită una şi mai urâ tă ”…
Ş i iată că a ieşit femeia a patra, iar inima sultanului s-a
oprit, glasul i-a pierit, că ci o femeie mai frumoasă nu mai
vă zuse…
Câ nd a ajuns în dreptul lui, el a fă cut un pas înainte:
— Preafrumoasă cunună a tuturor fericirilor, mă ritată
eşti?
Ea i-a ră spuns scurt, privindu-l din cap pâ nă -n picioare,
cu minunaţii ei ochi cum nu s-au mai vă zut:
— Nu sunt mă ritată …
Ş i şi-a vă zut de drumul ei, iar sultanul de la Nil a ră mas
nă uc, uitâ ndu-i-se în urmă .
„Ce să fac acum? se gâ ndea el. După legile cetă ţii, aşa cum
mi-a spus bă trâ nul, femeia aceasta ar fi trebuit să fie soaţa
mea, dar m-a privit cu atâ ta asprime încâ t mi s-a ră cit
inima…
Dar, nu are ea dreptul să mă privească astfel, Vă zâ ndu-mă
aşa de zdrenţă ros? Nici din milă nu trebuie să -şi îndrepte
ochii asupra mea… Cu frumuseţea ei, i se cade un bă rbat
mai puţin rupt…”
Stă pâ n al lumii! Pe câ nd se socotea sultanul astfel,
încremenit acolo în poarta feredeului, a venit la dâ nsul, în
mare grabă , un rob:
— Caut un stră in zdrenţă ros… Sunt trimis să -i gă sesc şi

83
să -l duc acolo unde-i aşteptat cu multă dragoste şi
neră bdare… După îmbră că minte, vă d că tu eşti stră inul
acela! Urmează -mă !
Astfel, stă pâ n al Asiei, al tuturor munţilor şi mă rilor din
Asia, urmâ nd sultanul de la Nil pe robul acela, a fost dus
într-o casă frumoasă pe dinafară , şi ca un basm pe
dinlă untru… A fost rugat s-aştepte. El s-a aşezat pe
aşteptare. Nimeni nu era în că mara aceea, decâ t doar robul
intra din câ nd în câ nd, aducâ nd vorbă de undeva, din alte
încă peri, ca să nu se supere că e nevoit să aştepte…
Cam după două ceasuri, iată că au intrat patru femei
frumoase şi îmbră cate stră lucitor, apoi a intrat a cincea, mai
frumoasă şi mai bogat înveşmâ ntată ca toate. Pietrele
scumpe luceau şi stră luceau în veşmâ ntul şi-n pă rul ei…
— Iartă -mă că te-am fă cut s-aştepţi… I-a rugat ea,
apropiindu-se de sultan. Dar nu puteam veni în faţa ta,
îmbră cată ră u. Domnul şi stă pâ nul meu! Tot ce vezi aici,
împreună cu mine, este al tă u! Casa asta, robii, podoabele,
toate sunt ale tale, soţul meu!
Sultanul de la Nil a fă cut ochii mari, a recunoscut-o şi i-a
zis:
— Minune a frumuseţilor! Dacă puterea cea de sus ţi-a
hă ră zit să te aleg eu de soaţă , pentru ce te-ai uitat la mine
aşa de aspru?
— Stă pâ nul meu… i-a ră spuns ea, aşa sunt alcă tuite
femeile cetă ţii acesteia, să fie mâ ndre…
— Dacă eu sunt stă pâ n aici, o, frumuseţe aleasă ! atunci
poruncesc: să fie adus îndată un croitor să -mi croiască
veşminte noi, şi un cizmar să -mi ia mă sură încă lţă rilor…
— Stă pâ ne… i-a ră spuns ea, cu cea mai caldă dulceaţă ,
porunca asta am dat-o eu, înaintea ta… Îndată se va şi ară ta
croitorul meu, care îţi va aduce îmbră că minte după plac…
Pâ nă atunci, îngă duie-mi, ca un stă pâ n ce-mi eşti, să trecem
în că mara de ospă ţ…

84
 Ş i luâ ndu-l de mâ nă , l-a dus într-o încă pere tainică , unde
sclipeau pe masă vase de aur şi argint, pline cu cele mai
alese roduri ale gră dinilor din Ră să rit… Bucatele cele mai
alese ră spâ ndeau îmbietoare miresme… şi-n vreme ce ei doi
ospă tau, cele patru femei câ ntau cu glasuri dulci, molcome,
stihuri din poetul poeţilor, Badda Saadi.
La urmă , stă pâ na casei a luat ală uta, şi strunele râ deau şi
suspinau adâ nc şi între timp a sosit şi croitorul, urmat de
câ teva slugi, aducâ ndu-i veşminte scumpe…
— Ce bă rbat mâ ndru… s-a minunat femeia, după ce el şi-a
schimbat veşmintele cele netrebnice, în altele, cusute în fir de
aur şi argint.
Au curs aşa tot în desfă tare şapte ani, şi au avut şapte
feciori şi şapte fete. Dar risipind avuţiile ce le aveau, fă ră a
pune nimic în loc, au ajuns foarte repede la cea mai neagră
să ră cie şi au dat drumul robilor şi slugilor; şi-au vâ ndut tot
ce aveau de preţ.
— Vezi, bă rbate… i-a spus ea, câ t am avut eu avere, ai
tră it în dulce trâ ndă vie! Acum, că murim de foame, trebuie
să te apuci de muncă , să -ţi hră neşti copiii…
Supă rat s-a dus sultanul la meşteşugarul cel bă trâ n şi i s-
a tâ nguit:
— Acum, sunt şi mai nenorocit decâ t în ziua câ nd am sosit
în cetatea asta, că ci acum am femeie şi patrusprezece copii şi
trebuie să -i hră nesc…
— În ce meşteşug te pricepi? i-a întrebat bă trâ nul.
— În niciunul…
— Atunci, vai de zilele tale… Dar nu deznă dă jdui. Na-ţi de
pomană un ban şi du-te şi-ţi cumpă ră cu el o funie, după
aceea du-te în maidanele că ră torilor cu umerii…
Cumpă râ ndu-şi funia, s-a amestecat sultanul printre
nenorociţii că ră tori cu umerii şi nu a aşteptat mult, că ci
îndată a fost luat să care o povară … Drumul fiind lung, funia
îi tă ia mâ inile şi umerii. S-a întors seara acasă , mort de

85
trudă şi cu un singur ban câ ştigat, iar femeia i-a poruncit
aşa:
— Dacă nu vei câ ştiga mâ ine şi în fiecare zi, de zece ori pe-
atâ t, să ştii că murim de foame…
A doua zi în zori, s-a dus sultanul la ţă rmurii mă rii,
că utâ nd locul unde se trezise înainte cu şapte ani, şi
umblâ nd pe ţă rmure, plâ ngea în hohote.
Stă pâ n al lumii şi voi treizeci şi nouă de înţelepţi! Gă sind
el locul unde-i aruncase vră jitoria lui Ş eic-Ş ahabeddin, a
intrat în mare, să -şi ră corească obrazul… dar bă gâ nd capul
sub apă , să -l ră corească în întregime, câ nd l-a scos afară , s-a
trezit, spre mirarea lui fă ră margini, în seraiul de la Nil,
stâ nd în cada înconjurată de toţi sfetnicii.
Ş eic-Ş ahabeddin şedea în locul unde-i lă sase…
— Tică losule! a ră cnit sultanul, nu ţi-i teamă de pedeapsa
Celui-de-sus, că ţi-ai bă tut joc de sultanul tă u?
— De ce aşa? i-a întrebat Ş eic-Ş ahabeddin domol, că ci
abia ţi-ai bă gat capul sub apă şi-ndată ţi l-ai şi scos. Lată ,
toţi sfetnicii tă i sunt martori!
Sfetnicii au înclinat turbanele în semn că e aşa…
— Minţi, vră jitor afurisit! Ş i voi toţi minţiţi fă ră ruşine…
Cum am bă gat capul sub apă , m-am trezit într-o ţară
stră ină , pe ţă rmurii mă rii… Am tră it şapte ani, într-o cetate,
unde m-am însurat, fă câ nd femeii mele şapte feciori şi şapte
fete. Dar n-am avut a mă plâ nge, pâ nă ce n-am ajuns să car
poveri cu umerii…
Ş i îndreptâ ndu-se spre Ş eic-Ş ahabeddin, a adă ugat turbat
de mâ nie:
— Am să te pedepsesc, să mă pomenească neam de
neamul tă u! M-ai fă cut să duc poveri cu umerii…

ŞEIC-ŞAHABEDDIN SE FACE NEVĂZUT, ZBURÂND LA

DAMASC; SCRIE SULTANULUI, ARĂTÂNDU-I CA TOATE
86
 SUNT CU PUTINŢĂ LA ALLAH; ŞI CE A MAI PĂŢIT ŞEIC-
ŞAHABEDDIN…

Înă lţate stă pâ n… i-a ră spuns Ş eic-Ş ahabeddin, liniştit.

Aşa s-au întâ mplat lucrurile, precum, ţi-am spus… Iar ca
dovadă , iată …
Ş i dezbră câ ndu-se, s-a încins cu pâ nza şi a intrat în cada
cu apă , scufundâ ndu-se cu totul…
Sultanul şi-a scos paloşul, stâ nd gata să -i taie capul câ nd
şi-l va scoate afară … dar Ş eic-Ş ahabeddin ştia lucrul acesta
şi fă câ ndu-se nevă zut, a zburat la cetatea Damascului, de
unde a trimis sultanului de la Nil o scrisoare cu acest
cuprins:

„De la robul tău Şeic-Şahabeddin, din cetatea

Damascului.

Prea înălţate sultan al Nilului!

Află glas de la robul tău, Şeic-Şahabeddin!
Căci, după cum singur te-ai încredinţat, ţi-a fost destul
să-ţi ţii capul în apă numai o pătrime de clipă, pentru ca în
vremea asta să ajungi în depărtată străinătate, să trăieşti
timp de şapte ani viaţă, într-o cetate străină, să ai cu femeia
ce ţi-ai luat-o din poarta băilor şapte feciori şi şapte fete, să
ajungi sărac apoi, şi să cari cu funia poverile altora…
Ei, bine! Eu, Şeic-Şahabeddin, îţi spun: ai văzut ce pot,
deci înfricoşează-te, sultan al Nilului!”

Cetind scrisoarea în ascuns, sultanul de la Nil a trimis

sultanului de la Damasc scrisoarea ce urmează :

„Sultanul Nilului, cel mai puternic dintre sultanii

Răsăritului, către sultanul de la Damasc, cel mai puternic
87
 dintre sultani…

Prea înălţat frate!

Află că se găseşte în cetatea ta un vrăjitor blestemat, mai
spurcat decât şacalii…
Vrăjitorul acesta a adus mare batjocură feţei mele, drept
care s-a făcut vrednic de osândă deplină.
Am pândit clipa să-i retez blestematul grumaz, dar el, cu
vrăjitoriile lui negre, s-a făcut deodată nevăzut… pentru ca
să-mi trimită după aceea scrisoare…
Vrednic este de moarte, drept care te rog: prinde-l şi taie-i
capul şi trimite-mi-l mie, ca să-mi desfătez ochii, văzându-l
mort pe cel mai afurisit dintre vrăjitorii câţi sunt! Îl cheamă
Şahabeddin…”

Dâ nd urmare scrisorii, sultanul Damascului a trimis pe

urmele lui Ş eic-Ş ahabeddin cei mai iscusiţi oşteni şi au aflat
că se gă seşte ascuns într-o peşteră .
Dar mergâ nd că tre peşteră , li s-au ară tat deodată în faţă o
mulţime de oşti bine întemeiate, îmbră cate în că mă şi de zale,
cu lă ncile şi paloşele gata de luptă …
Înfricoşaţi, oştenii s-au întors la cetate…
— Mă rit sultan! Ş eic-Ş ahabeddin se află într-o peşteră , dar
cum am ajuns noi aproape, ca din pă mâ nt au ieşit întru
apă rarea lui oşti în mare numă r.
Mâ nios, sultanul a dat semn din trâ mbiţe, să se strâ ngă
tot temeiul puterii lui… şi îndată oştile i s-au întemeiat,
pornind cu mare mâ nie că tre peştera şeicului.
Dar vă zâ nd oştile netremurate care înconjurau peştera,
damaschinii au fugit cu mare spaimă , aruncâ ndu-şi uneltele
de luptă …
Sultanul de la Damasc fierbea de mâ nie, drept care, cum
se obişnuieşte în asemenea împrejură ri, a strâ ns Divanul în
grabă .

88
 — Doamne… i-a spus sfetnicul să u cel mai adâ nc în ani.
Poţi trimite asupra acestui om oştile de pe tot pă mâ ntul şi
cele mai încercate oşti – şi nimic nu-i poţi face. Eu cred,
mă rite sultan, că -i vom veni de hac! Să dă m şeicului semne
de pace. Iar semnele pă cii noastre să -i fie trimise prin cele
mai frumoase roabe, şi dacă nu se va prinde şeicul în
vicleşug, atunci, mă rite sultan şi podoabă a universului, să
dai poruncă iscusitului înă lţimii tale bă rbier, să -mi tundă
barba asta că runtă , al că rei cel dintâ i fir a ră să rit acum
optzeci de ani…
Sultanul Damascului a zâ mbit, ară tâ nd sfetnicilor
cutremuraţi un dinte lung, galben, pe care-l avea sus, în faţă .
Ş i a doua zi chiar, porţile vechei cetă ţi s-au deschis, lă sâ nd
să iasă un alai de roabe…
Ş eic-Ş ahabeddin a primit semnele pă cii cu toată inima lui
şi – după cum cetise în că rţile firii omeneşti sfetnicul cel mai
adâ nc în ani – Ş eic-Ş ahabeddin s-a prins în vicleşug.
Vicleşugul era o roabă tâ nă ră , stă pâ n al lumii şi voi,
treizeci şi nouă de înţelepţi! Ş i l-a întrebat ea pe Ş eic-
Ş ahabeddin:
— Iubitul şi preaiubitul meu! Dacă ţi-s dragă cu adevă rat,
aşa cum îmi spui, vreau să -mi dai o dovadă despre asta.
Spune-mi: este în vreme de zi sau noapte vreo clipă câ nd să
nu poţi face minuni? Care-i clipa aceea?
Ş i l-a tot întrebat, pâ nă ce el i-a spus, dezvă luindu-şi
taina:
— Clipa aceea, iubito, e îndată după trezirea mea din
somn. Dacă nu beau îndată un gâ t de apă , nu mai am
putere…
Ş i astfel, roaba a trimis sultanului vorbă , să vină stră ji
anume la uşi.
În seara ce a urmat, femeia a vă rsat în ascuns apa din vas,
şi la timpul cerut, s-a sculat şeicul şi, gă sind vasul gol, i-a
spus femeii:

89
 — Iată , vasul e gol. Mă duc să aduc apă …
Ş i câ nd a deschis ea uşa, oştenii au dat nă vală asupra
lui…

UNDE HANSADI ÎNCEPE ŞI EA BĂTĂLIA PRIN PILDE

ÎMPOTRIVA CELOR PATRUZECI DE ÎNŢELEPŢI; PILDA CU
GRĂDINARUL; ŞI O ISTORIE A UNUI SULTAN DIN
VECHIMI, PE NUME MAHMUD…

A tă cut cel mai bă trâ n dintre înţelepţi.

Turbanele s-au plecat în fulgerarea smaraldelor. Bă rbile
albe au că zut în piepturi.
Sindbad-Ş ah tă cea.
— Astfel a fost… a adă ugat bă trâ nul, neclintindu-şi barba
ghemuită în piept.
— Drept care te rugă m, a spus că tre şah al doilea bă trâ n,
drept care te rugă m să amâ ni moartea lui Nugre cu încă o zi,
pentru a-l cerceta noi, în temniţă …
Sindbad-Ş ah s-a învoit şi a pă ră sit sfatul.
Cei patruzeci de sfetnici şi-au scâ nteiat smaraldele din
turbane, ridicâ ndu-se unul după altul. S-au dus cu cel mai
bă trâ n dintre ei în frunte, la temniţa unde Nugre ză cea legat
în fier.
Seara, întorcâ ndu-se şahul din vâ nă torile lui, s-a închis în
că mară cu Hansadi şi-n timp ce ospă tau, ea i-a gră it aşa:
— Nu-i bine ce faci! De ce te potriveşti la cei milostivi la
inimă ? Adu-ţi aminte ce spun că rţile înţelepte: „Doi duşmani
are un pă rinte: copilul şi averea!” Fiul tă u şi-a dovedit din
plin duşmă nia! De ce-l mai cruţi? De ce amâ ni mereu
moartea lui, ascultâ nd sfaturile unora şi ale altora? Ori vrei,
luminate Doamne, să pă ţeşti asemeni gră dinarului care
mergea odată că tre gră dinile lui cu fiul să u…
90
 Ascultă :
„Un gră dinar, odată , mergea că tre gră dinile lui, cu fiul să u.
Gră dinarul mergea pe jos, iar fiul să u că lare pe-un asin.
— Ce om prost… au spus nişte drumeţi, cu glas tare: fiul
merge că lare, iar el, tată l, pe jos…
Îndată , gră dinarul s-a urcat el pe asin şi fiul mergea în
urmă , pe jos…
— Ce om prost… au zis alţi drumeţi: ce pă rinte e acesta,
că -şi lasă fiul să meargă pe jos?
Drept care gră dinarul şi-a urcat fiul dinapoia lui, pe asin…
— Ce om prost… au zis alţii; ce pă rinte e acesta, că -şi lasă
fiul să că lă torească dinapoia lui?
Ş i gră dinarul şi-a mutat fiul dinainte…
— Ce om prost… au mai zis alţii; unde s-a mai pomenit ca
fiul să fie aşezat pe asin dinaintea tată lui?”
Aşadar, vezi, stă pâ nul meu, că oricâ t a încercat gră dinarul
să intre în voia lumii, n-a izbutit. Deci, nu te potrivi sfaturilor
tuturor, ci osâ ndeşte-l pe Nugre mai repede! Altfel, ai să ai a
te că ina… În sprijinul sfatului ce ţi-l dau, iată ce a fă cut un
sultan din vechimi, pe nume Mahmud…

SE ARATĂ CE AU GRĂIT ÎNTRE ELE DOUĂ BUFNIŢE; DE

UNDE SE VEDE CĂ ŞI CELE MAI PROASTE DINTRE
NECUVÂNTĂTOARE NE ŞTIU FAPTELE; DE ACEEA,
TREBUIE SĂ BĂGĂM BINE DE SEAMĂ LA TOT CE
SĂVÂRŞIM; ÎNCEPE AL DOILEA SFETNIC…

Pe vremea sultanului Mahmud, cel ce a fost pavă za

poeţilor şi că rturarilor, pe vremea aceea, tră ia un derviş,
numit Has-Vas, vestit prin puterea lui de a învă ţa semenii să
înţeleagă limba pă să rilor.
Într-o zi s-a dus Has-Vas la vizirul sultanului şi l-a rugat
91
să pună o vorbă pentru dâ nsul, pentru a fi miluit cu leafă .
— Pun vorba asta… i-a ră spuns vizirul, dar în schimb, sa
mă înveţi meşteşugul de a înţelege graiul pă să rilor câ te se
află …
Dervişul a intrat în leafă , iar vizirul a primit învă ţă tura.
După câ tă va vreme, vizirul aflâ ndu-se la vâ nă toare cu
slă vitul stă pâ n, acesta i-a zis:
— Ei, vizire, cum stai cu învă ţă tura? Ca să -mi ară ţi câ t ai
adâ ncit-o, spune-mi ce gră iesc între ele, acum, cele două
bufniţe din copacul acela…
Vizirul s-a apropiat de arborele ară tat şi şi-a aţintit auzul…
— Ei?… a stă ruit sultanul.
— Mă rite Doamne… i-a ră spuns el. Am ascultat, şi am
priceput, dar mă închin Lumină ţiei-tale, rugâ ndu-te a-mi
îngă dui să nu-ţi spun ce am auzit…
— De ce? s-a mirat Mahmud-sultan.
— Pentru că cele două bufniţe gră iau despre stră lucirea
ta…
— Cu atâ t mai mult, vizire! Chiar îţi poruncesc să -mi
spui…
— Dacă -i la poruncă , a ră spuns vizirul, atunci mă închin!
a zis o bufniţă că tre cealaltă : „Eu am un fecior şi tu ai o
fată … Ce bine-ar fi să -i cunună m şi să ne înnemurim…”
„Prea bine”, a ră spuns bufniţa care avea o fată .
„Atunci, a reluat cea dintâ i, eu cer să dai zestre fetei tale
cinci sute de sate pustii…”
„Ş i o mie îţi dau… a gră it a doua… Să ne rugă m de Allah,
să lungească pâ n-la bă trâ neţe adâ nci domnia lui Mahmud-
sultan! Că ci, atâ ta vreme câ t va domni el, nu vom duce lipsă
de astfel de sate…”
Punâ ndu-şi Mahmud-sultan întâ mplarea asta la inimă , a
început să rezidească satele şi cetă ţile. O vreme de aur a
coborâ t peste noroadele persiene şi toate gurile îl lă udau şi-l
slă veau. De-atunci s-a însemnat el ca un sultan de seamă în

92
istoria noroadelor ră să ritene…
Sfâ rşind cuvâ ntul, Hansadi a început iar cu vorbele
otră vite:
— Sindbad-Ş ah! Câ t ai să te mai uiţi în gurile ştirbe ale
sfetnicilor?
— Draga mea… i-a ră spuns el, mâ ine dimineaţă dau
porunca dorită …
Ş i a doua zi dimineaţă s-a suit în jilţ, şi a poruncit
gealatului cu mare cutremur:
— Taie-l pe Nugre tot acum…
Ş i iar au sunt trâ mbiţele pedepsei.
Nugre şi-a pus gâ tul pe butuc. Barda a fulgerat o dată , în
sus…
— Ş ah al şahilor câ ţi au fost… a strigat atunci sfetnicul al
doilea că zâ nd la picioarele lui Sindbad. În numele sfetnicilor
şi al tuturor noroadelor Ră să ritului, te rog: nu-l ucide pe
Nugre, pâ n’ce nu-ţi voi istorisi straşnica întâ mplare a lui
Padmanava-brahman şi a lui Fikai…
— Te ascult… i-a ră spuns Sindbad. După aceea, Nugre va
pieri…

UNDE AL DOILEA ÎNŢELEPT ISTORISEŞTE

NEMAIPOMENITA ÎNTÂMPLARE A LUI PADMANAVA-
BRAHMAN ŞI A LUI FIKAI; ŞI UNDE SE ÎNVEDEREAZĂ CĂ
UNELE FEMEI AU SCORPIE LA INIMĂ; ŞI CUM SUNT
OSÂNDIŢI CEI CE SE IAU DUPĂ GURA LOR…

Înă lţate Doamne… tră ia demult la Damasc un neguţă tor

de bă uturi, care vindea în casa lui de negoţ o bă utură fă cută
din orz, din apă şi din stafide dulci… îl chema Fikai. Avea un
fiu ca de cincisprezece ani, că ruia i se spunea de că tre toţi
Fikai-feciorul, după numele tată lui. Era frumos la chip, ca
93
lumina lunii. Voinicia trupului să u întrecea voinicia
chiprului, iar mintea îi era vie, ca para focului… Câ nd câ nta
Fikai din glas, se opreau ră suflă rile, câ nd lua în mâ ini
ală uta, înviau morţii din morminte. Darurile lui aduceau
casei venit mult şi bun, că ci se-ngră mă deau muşteriii să -l
asculte cum câ ntă . Astfel, preţul bă uturii a crescut de la un
ban la doi bani. Veneau acolo mai cu seamă bă trâ nii, să -şi
mai încă lzească inimile şi să -şi umezească privirile, la dulci
câ ntă ri.
Drept care, ei au pus casei numele de „Izvorul cel viu al
tinereţelor”.
Într-o zi, pe câ nd Fikai-feciorul câ nta, şi ceilalţi se
îndeletniceau cu ulcioarele, a pogorâ t la ei vestitul brahman
Padmanava, venit tocmai din India, de la Gange. Ulcioarele
au încremenit la guri. Fikai cel tâ nă r şi-a pus ală uta pe
genunchi… Mult s-a minunat Padmanava-brahman de
frumuseţea feciorului şi de dulceaţa ce-o avea în glas, dar
intrâ nd cu dâ nsul în vorbă , s-a minunat şi mai mult
vă zâ ndu-i mintea scă pă râ nd ca argintul…
După ce s-a desfă tat îndeajuns de vorba tâ nă rului şi s-a
ră corit cu bă utură , Padmanava-brahman, gata de ducă , n-a
plă tit cu banii deobşte, ci a pus în mâ na câ ntă reţului Fikai
un ban de aur.
Ş i de atunci venea în fiecare zi, desfă tâ ndu-se mai cu
seamă de spiritul cel viu al lui Fikai şi lă sâ nd totdeauna
banul de aur la plecare.
Feciorul s-a ară tat într-o zi tată lui să u şi i-a spus aşa: –
Tată … În fiecare zi vine la mine vestitul Padmanava-
brahman. E un cucernic cum nu s-a mai aflat. Bâ nd bă utura
noastră , mă cercetează cu vorbe înţelepte şi-mi întoarce alte
vorbe din înţelepciuni. La plecare, îmi pune totdeauna în
palmă un ban de aur…
— O-ho… s-a mirat tată l: preţul e prea mare!
Acest
Padmanava-brahman are, de bună seamă , gâ nduri ascunse.
94
Află , fiul meu: aceşti evlavioşi că lă tori de seama lui
Padmanava aduc câ teodată ră u asupra oamenilor şi cetă ţilor.
Ş i a gră it mai departe Fikai-tată l:
— Câ nd va mai veni, pofteşte-l la mine, sus, să stau de
vorbă cu ei. Să vă d ce fel de înţelept este…
Ş i acum s-a ară tat Padmanava-brahman, Fikai-feciorul l-a
poftit sus, la tată l să u. Acesta pregă tise anume o masă mare,
bogată , şi stâ nd de vorbă cu stră inul, l-a gă sit om bun,
cinstit şi cucernic.
— Din ce tă râ muri vii?
— De unde arde Gangele ca zorile… i-a ră spuns
Padmanava. Umblu şi bat lumea, în că utarea izvoarelor
înţelepciunii…
Ş i l-a rugat Fikai-tată l:
— Dacă binevoieşti, cinsteşte-ne casa, ră mâ nâ ndu-ne
oaspete, câ t vei avea trebuinţă …
Ş i astfel, Padmanava-brahman a ră mas în ospeţia lor,
negă sind cuvinte în a lă uda tot mai mult deşteptă ciunea
tâ nă rului.
Într-o zi, pe câ nd se gă seau faţă numai ei amâ ndoi, a gră it
Padmanava-brahman:
— Fiul sufletului meu! Am gă sit în tine un adâ nc izvor de
înţelepciune, dar trebuie ca acest izvor să fie deschis, drept
care te voi învă ţa tainele mele, că ci am puterea de a aduce în
supunerea mea lucrurile cele de peste fire… Chiar astă zi îţi
voi ară ta lucruri minunate, şi, dacă vrei, în scopul acesta,
vino cu mine în afara Damascului, într-un anumit loc, de
unde te vei întoarce cu bogă ţii…
— Doamne… i-a ră spuns Fikai, eu aş veni bucuros, dar
atâ rn de voinţa tată lui meu…
— Prea bine… i-a zis brahmanul.
Ş i s-a dus la Fikai-tată l, luâ nd îngă duinţa pentru ieşirea
din cetate a fiului să u.
Astfel, pă ră sind amâ ndoi cetatea, au mers pe o câ mpie

95
pustie, pâ nă au ajuns la nişte ziduri stră vechi, mă cinate în
ruină . Intre ziduri au vă zut o fâ ntâ nă plină cu apă pâ nă la
gură .
— Ia bine seama… a gră it Padmanava. Bogă ţiile fă gă duite
se află în fâ ntâ nă aceasta…
— Ş i cum le vom scoate, dacă se află într-o fâ ntâ nă ? a
zâ mbit Fikai cu neîncredere.
— Vezi, i-a ră spuns brahmanul, nu mă mir de
neîncrederea ta, întrucâ t eşti tâ nă r şi nu ştii ce minuni poate
face un om înzestrat de că tre Allah cu darul acesta…
Priveşte…
Ş i scoţâ ndu-şi Padmanava-brahman condeiele, a scris pe
un sul nişte cuvinte, în limba tainică a preoţilor de la India,
de la Siam şi din toată China, şi aruncâ nd sulul în fâ ntâ nă ,
apa s-a tras deodată la fund, secâ nd pâ nă la strop…
Au pogorâ t după aceea amâ ndoi, pe nişte trepte, pâ nă -n
fundul fâ ntâ nii, unde s-au oprit în faţa unei uşi de aramă ,
încuiată cu lacă t greu de oţel.
Ş i iară şi şi-a scos Padmanava cele de trebuinţă , şi scriind
altă rugă ciune, a atins lacă tul, şi lacă tul s-a deschis deodată .
Au împins uşa şi s-au pomenit sub boltă unde sta un harap
uriaş, lâ ngă o stâ ncă de marmură , pe care era gata s-o
apuce…
— Ne va ucide… a zis Fikai, speriat.
— Stai în linişte… i-a ră spuns brahmanul, şi după ce a
rostit asupra harapului o rugă ciune scurtă , şi după ce a
suflat cu putere asupra lui, harapul a că zut la pă mâ nt, pe
spate.
Au intrat apoi într-o curte rotundă , unde se afla un turn
cu porţi de cristal, pă zit la intră ri de doi şerpi uriaşi, vă rsâ nd
pară de foc pe gură …
— Ne vor arde de vii… s-a cutremurat Fikai.
— Nu tremura… i-a ră spuns brahmanul. Fii tare la inimă ,
că ci de vrei să te poţi împă rtă şi din înţelepciunea mea,

96
trebuie să ai inimă tare! Iată : balaurii aceştia înfricoşaţi se
vor potoli la graiul meu, că ci am puterea aceasta, să dezleg
farmecele şi să stă pâ nesc puterile cele de peste fire…
Ş i rostind nişte vorbe ascunse, şerpii s-au tras supuşi în
ascunzişuri, poarta s-a deschis şi ei au intrat în altă curte,
unde au vă zut o altă poartă , toată de rubin, avâ nd în vâ rful
turnului o nestemată care lumina ca soarele toate locurile
acelea tainice de sub pă mâ nt.
Ş ase chipuri cioplite, durate din şase diamante uriaşe, se
aflau la poarta aceasta, iar şase femei frumoase câ ntau lin
din ală ute.
Padmanava şi Fikai au vă zut o sală înaltă , aşa de frumos
împodobită , încâ t feciorului i-a pierit graiul de mirare.
Ş i au intrat apoi în sala pardosită numai cu aur, acoperită
numai cu porfiră şi bă tută numai în mă rgă ritare. Toate
frumuseţile de pe pă mâ nt se aflau strâ nse acolo, încâ t Fikai
a ră mas orbit de stră lucire. Au stră bă tut sala. Au intrat într-
o încă pere în patru unghiuri; în unghiul cel dintâ i se afla o
movilă de aur; în al doilea, o movilă din cele mai frumoase
rubinuri; în al treilea, stră lucea un vas de argint; iar în cel
de-al patrulea unghi era o movilă de pă mâ nt negru…
În mijlocul încă perii se afla un jilţ cu un sicriu de argint, în
care dormea în vechi somn un sultan cu diademă de aur. La
picioarele sicriului era o tablă de aur, pe care se aflau scrise
în hieroglife cuvintele ce urmează :

„O, muritorilor!
Ce mi-au fost folositoare mie vistieriile şi stăpânirea lumii?
Nimic nu durează mai puţin ca fericirea!
Muritorule, nebunule! Adu-ţi aminte de fala faraonilor! Ce a
rămas din fala şi mândria lor? Ei dorm şi toată fala pulbere s-
a făcut!
Adu-ţi aminte, omule! Curând nici tu nu vei mai fi!
Cui îi pasă de scânteia ta în eternităţi? Curând tu vei fi pace

97
şi pulbere…”

Câ nd glasul tâ nguitor al brahmanului a tă cut, l-a întrebat

Fikai:
— Cine-i sultanul care doarme?
— Fiule… i-a ră spuns brahmanul, acesta este un stră vechi
faraon de la Egipt, unul dintre cei mai glorioşi faraoni…
— Mult mă mir! a vorbit feciorul mai departe. Ce nebunie
l-a cuprins, că a îngră mă dit aici sub pă mâ nt toate avuţiile
lumii, că ci toţi sultanii adormiţi, tot ce au lă sat urmaşilor, au
lă sat la lumină şi la vedere…
— Ai dreptate, Fikai… i-a ră spuns Padmanava-brahman;
dar faraonul acesta era un om deosebit, cunoştea toate
tainele firii! În ascuns pă ră sea tă râ mul Nilului, şi venind în
locul acesta se adâ ncea în cercetă rile lui. Vezi aurul, rubinul
şi argintul? Toate le-a scos el din movila aceasta de pă mâ nt
negru…
Ş i pentru că Fikai se uita la el mirat, a gră it mai departe
Padmanava-brahman:
— Fiul meu! Iată : firea s-a nă scut din umezeală şi din
că ldura soarelui… În vasul de argint, aflat în al treilea unghi,
se află apa care a slujit la naşterea firii. De vei lua o mâ nă de
pă mâ nt din movila aceasta şi o vei muia în apa din vas,
adevă r îţi spun: vei preface în aur, sau în ce vei voi, toată
arama Egiptului. Toate pietrele zidurilor le vei preface în aur,
în rubinuri şi în diamante, numai atingâ ndu-le cu pă mâ ntul
muiat în această apă …
— Peste fire! s-a înfiorat Fikai.
— Dar, l-a întrerupt Padmanava, pă mâ ntul de faţă nu are
numai această putere… El tă mă duieşte toate boalele. Omul
aflat pe moarte, dacă înghite din el numai câ t un gră unte, îşi
capă tă din nou viaţa. Dar cea mai mare dintre puterile lui, e
aceasta: cine se atinge cu el pe la ochi, capă tă puterea să
vadă toate duhurile vă zduhului cele nevă zute – şi să le

98
stă pâ nească … Înţelegi acum, Fikai, ce bogă ţii îţi voi da?
— Prea bine… a ră spuns feciorul, dar pâ nă atunci,
îngă duieşte-mi să iau ceva din avuţiile acestea, ca să ară t
tată lui meu ce fel de prieten ne eşti…
— Ia orice… i-a ră spuns Padmanava-brahman. Toate-ţi
stau la îndemâ nă …
Astfel s-a încă rcat feciorul de aur şi diamante, ieşind din
încă perea aceea, în urma brahmanului.
Au stră bă tut iar sala şi cele două curţi. Au trecut pe lâ ngă
harapul pră buşit pe spate, au tras după dâ nşii uşa de
aramă , încuind-o cu lacă tul de oţel. Au urcat în grabă
treptele – şi cum au ajuns afară , fâ ntâ na s-a umplut cu apă
în urma lor, pâ nă la gură …
Mult s-a minunat Fikai, de graba cu care s-a umplut
fâ ntâ na! Ş i i-a vorbit Padmanava:
— Fiul meu! Încă nu cunoşti taina talismanelor, dar ţi-o
voi ară ta într-o zi. Eu să vâ rşesc minuni prin puterea lui
Vişnu, zeul tuturor pagodelor indieneşti… Mai tâ rziu îţi voi
ară ta toate acestea…
S-au întors la Damasc, şi mult s-a minunat Fikai-tată l de
bogă ţiile aduse de fiul să u!
Îndată s-a lă sat de neguţă torie, tră ind în pace şi desfă tare,
din aurul şi rubinurile aduse.
Avea Fikai mamă vitregă , şi-i spunea aceasta deseori:
— Cum vom tră i aşa? Câ t va mai dura bogă ţia asta?
— N-ai grijă , mamă … îi ră spundea Fikai. Bogă ţiile pe care
le ştiu sunt fă ră fund…
— Dacă Padmanava-brahman moare într-o zi, ce ne vom
face? îl întreba ea. De ce nu-i spui să te înveţe toate tainele
lui, spre a te putea coborî şi singur în mormâ ntul faraonului?
— Mamă … o mâ ngâ ia el, ocolind vorba; îţi voi aduce un
minunat pă mâ nt, care-ţi va lungi viaţa…
— Ba… îi ră spundea ea, mie să -mi aduci aur şi diamante…
Dar, mai presus, spune brahmanului să te înveţe taina, că ci

99
dacă i se ură şte a mai sta la noi? Dacă se duce să locuiască
la alţii – şi le spune lor taina? Roagă -l numaidecâ t să te
înveţe rugă ciunile deschiză toare de uşi – şi după aceea să -l
omorâ m, ca să nu descopere şi altora taina fâ ntâ nii…
— Mamă … a strigat Fikai, cum să ridic mâ na asupra lui?
Cum să -l ucid pe omul care mi-a dat avuţii mai mari decâ t
ale tuturor sultanilor?
— Eşti slab de minte… i-a ră spuns maică -sa. Acum, că am
pus mâ na pe un astfel de noroc, nu trebuie să -l lă să m să ne
scape… Tată l tă u, care e mai priceput decâ t noi amâ ndoi, tot
aşa spune…
Mult s-a luptat Fikai-feciorul cu gâ ndurile acestea, pâ nă ce
într-o zi ele l-au biruit. Deci, suindu-se la Padmanava-
brahman, l-a rugat să -l înveţe rugă ciunile şi toate tainele…
Acesta, iubindu-l din toată puterea inimii, i-a scris
rugă ciunile şi l-a învă ţat toate semnele, care şi unde trebuie
rostite…
Astfel, după ce a învă ţat Fikai toate cele de trebuinţă , s-a
înfă ţişat la pă rinţii lui. Aceştia au hotă râ t să meargă tustrei
la fâ ntâ na vră jită , să intre în tă râ mul subpă mâ ntean, iar la
întoarcere să ia brahmanului viaţa.
La ziua aleasă , au pă ră sit tustrei cetatea Damascului,
că tre fâ ntâ na dintre ziduri.
Fikai-feciorul a aruncat în apă rugă ciunea întâ i, şi fâ ntâ na
a secat îndată , pâ nă la strop. A atins lacă tul de oţel de la uşa
de aramă , cu rugă ciunea a doua – şi lacă tul s-a deschis.
Harapul cel cu bolovanul de marmură a că zut la pă mâ nt, la
rostirea rugă ciunii a treia şi la suflarea lui. Poarta de cristal
le-a lucit în faţă . Ş erpii uriaşi s-au tras în ascunză tori. Au
intrat în curtea a doua, au stră bă tut sala înaltă . Ş i iată -i în
încă perea cea în patru unghiuri, avâ nd în unghiul întâ i aur,
în al doilea rubinuri, în al treilea vasul de argint, iar în al
patrulea movila de pă mâ nt negru…
N-a citit muierea scrierea faraonului de pe tabla de aur,

100
nici n-a luat seama la pă mâ ntul din unghiul al patrulea; nici
ea, nici bă rbatul ei; ci, repezindu-se amâ ndoi asupra
comorilor, s-au încă rcat cu aur şi cu rubinuri, că abia se mai
puteau mişca…
Fikai-feciorul a luat într-un să culeţ pă mâ nt de cel negru,
gâ ndind să să vâ rşească cu ajutorul lui minunile ştiute.
Astfel au pă ră sit încă perea aceea şi au trecut prin sala
înaltă , dar câ nd a pă şit în curtea întâ ia, s-au repezit la dâ nşii
trei şerpi înfricoşaţi…
— Vai nouă … au strigat Fikai-tată l şi muierea lui,
tră gâ ndu-se lâ ngă fiul lor.
Dar acesta s-a înspă imâ ntat şi mai tare, că ci Padmanava-
brahman nu-l învă ţase nicio taină pentru o împrejurare ca
aceea.
Ş i deodată , glasul brahmanului s-a auzit adâ nc, din
nevă zutul zidurilor:
— O, voi, tică loşilor! Vă veţi lua plata după cuviinţă ! M-a
vestit stă pâ nul meu, Vişnu, zeul tuturor pagodelor de la
India, despre tică loşia voastră ! Tu, muiere nevrednică , îţi vei
lua plata cuvenită , pentru că i-ai îndemnat pe tică loşii
aceştia! Iar voi, tică loşilor, vă veţi lua plata, pentru că i-aţi
dat ascultare!
Glasul brahmanului a încetat, iar cei trei şerpi s-au repezit
la cei trei tică loşi şi i-au înghiţit…

*
* *

Sfâ rşindu-şi istorisirea, sfetnicul al doilea a tă cut o clipă şi

a reluat, înă lţâ ndu-şi glasul:
— Astfel vei fi pedepsit şi tu, şahule, dacă vei da ascultare
şahiţei!
Drept care şahul, speriat, a amâ nat osâ nda lui Nugre,
ducâ ndu-se în vâ nă torile lui.

101
 Seara, ca de obicei, Hansadi a început întâ i cu dojenile:
— Iar dai ascultare gurilor ştirbe… Ce dovadă mai vrei,
decâ t fuga lui Abuşamar, dască lul lui Nugre? A fugit, de
teamă să nu-l pedepseşti pentru că astfel ţi-a învă ţat fiul…
Eu îţi spun, şahule, să nu întâ rzii osâ nda, şi în sprijinul
meu, îţi voi spune istoria unui vestit sultan din vechimi,
anume Akşid…

SE VEDE CUM HANSADI NU SE LASĂ MAI PREJOS ŞI

SPUNE ŞI EA O PILDĂ, CU AKŞID!

Ajuns în ani adâ nci, vestitul Akşid, sultan în tot Ră să ritul,

a chemat într-o zi pe cei trei feciori ai să i, zicâ ndu-le:
— Fiii mei! Mă aflu în ani adâ nci şi simt că într-o noapte ce
se află aproape, are să mă cerceteze îngerul morţii… Drept
care, v-aş ruga un lucru: ca buni fii ce-mi sunteţi, orâ nduiţi
toate pentru înmormâ ntare! Vreau să vă d cu ochii mei fala
cu care o să mă duceţi la locuinţa bunilor şi stră bunilor!
Faceţi aşa fel, ca şi cum aş fi mort! Daţi veste să vină
noroadele şi neamurile câ te le stă pâ nesc, cu beii lor, cu hanii
şi cu toţi câ rmuitorii din vecini care-mi plă tesc haraci; într-
un cuvâ nt, faceţi aşa fel, ca şi cum aş fi murit!
Cei trei feciori au început să se tâ nguie şi au dat veste
că tre toate depă rtă rile Ră să ritului, prin ştafete în cai de olac.
Pe zidurile cetă ţii au sunat trâ mbiţele şi au prins a fâ lfâ i
flamurile de jale.
La ziua hotă râ tă , au sosit în tâ nguire mare bei şi hani,
emiri şi şahi supuşi, din toate depă rtă rile.
Seraiul se afla înconjurat de covoare persieneşti în culoare
de moarte. Cincizeci de mii oşteni, că rora li s-a plă tit leafa în
pungi de aur, stră duiau cu suliţele plecate.
Beii, vizirii şi alţi oameni de sfat au intrat la Akşid. L-au
102
ridicat din patul unde ză cea şi aşezâ ndu-l în jilţ, i-au spus:
— Mă rite Doamne, iată , aşa va fi înmormâ ntarea ta…
Sultanul, înclinâ ndu-şi tâ mpla în mâ na sprijinită de jilţ, a
fă cut semn că -i gata să privească …
Patru viziri vestiţi au adus atunci un sicriu greu şi l-au
pus sub un cer semă nat cu diamante, susţinut de patru
feciori de hani; şase oşteni viteji au presă rat pe jos pă mâ nt
amestecat cu pietre stră lucitoare. Cei trei fii, cu feţele plâ nse,
au venit după aceea şi i-au împodobit sicriul cu şiraguri de
pietre scumpe, i-au potrivit coroana luminâ nd în diamante.
Patru hani de la Samarcand au ridicat sicriul, şi alaiul a
pornit…
Înţelepţi şi dervişi, sosiţi din peşterile pustiei, urmau după
sicriu, tâ nguindu-se în psalmi. După ei urma un vestit
pustnic, că lare pe o că milă , ducâ nd în mâ ini cartea
înfricoşată a Koranului; feciorii de hani, şahii cei mari şi toţi
cei mai aleşi mergeau în laturi, iar în urma dervişilor şi
hanilor veneau două sute de tamburaşi, cu tamburele,
sunâ ndu-le fă ră încetare, câ ntâ nd laude şi tâ nguiri:

„Zi pustie şi neagră! Soare, zadarnic ai răsărit, dacă Akşid,

cel mai bun şi mai vestit dintre sultani, a închis ochii…
El, cel mai drept dintre oameni, el, biruitorul hanilor, el,
ocrotitorul nevoiaşilor, nu mai este…”

După tamburaşi veneau cincizeci de viziri încruntaţi în

sprâ ncene, îmbră caţi în veşminte lungi, negre şi vinete.
Urmau ră zboinicii de seamă , purtâ nd în mâ ini arcuri rupte.
După ei, în amestec, tropoteau zece mii de cai cu şeile şi
frâ iele de aur, duşi de zece mii de robi negri, îmbră caţi în
strai vâ nă t. Toate femeile şi fecioarele haremurilor veneau la
urmă , cu feţele spoite în vâ nă t, despletite, şi se tâ nguia cu
durere sfâ şietoare…
— „Iată … a zis sultan Akşid, după ce s-a sfâ rşit alaiul. Mi-

103
am vă zut înmormâ ntarea cu ochii…”
Ş i plecâ ndu-se, a luat de pe jos o mâ nă din pă mâ ntul
presă rat de că tre bei, şi-a frecat cu el barba şi capul şi a
adă ugat:
— Pă mâ nt bun şi stră bun! Ce fapte mari am fă cut eu, ca
să mi se cuvină a mă acoperi tu? Lungă mi-a fost viaţa şi
nimic n-am să vâ rşit, spre slă virea urmaşilor… Ş i întorcâ ndu-
se că tre vizir, a poruncit: Să vie caligrafii… Am a orâ ndui
lucruri noi…
— Luaţi însemnare… a poruncit mai apoi că tre caligrafi:

„Eu, Akşid, sultanul Răsăritului!

Las rândurilor de oameni ce după mine vor urma:

— Un milion două sute douăzeci mii aspri, zidirii şi
orânduirii unui spital, pentru alinarea şi tămăduirea
mahomedanilor bolnavi, întru slava lui Mahomed-prooroc:
— Las zidirii şi orânduirii unui serai pentru arcaşi un milion
două sute douăzeci mii aspri, întru slavă lui Mahomed-prooroc:
— Să se dureze un caravanserai nou şi încăpător; să fie
pentru călătorii cei albi – şi să fie slujiţi de roabe negre; iar
pentru întreţinerea roabelor să se dea din vistierie câte cinci
sute dinari, la fiecare lună; şi aceasta întru slava lui
Mahomed-prooroc!
— Şi mai poruncesc eu, Akşid-sultan, să se facă o casă de
azil pentru femeile cele oropsite, fugărite de la căminele lor; să
stea acolo până-şi vor găsi bărbaţi pe seamă; şi pentru asta să
se ia din vistierie nouă sute de mii aspri…”
— Să vie cuviosul cetitor în Koran, a poruncit după aceea
Akşid-sultan.

A ascultat înfricoşatele stihuri, şi câ nd cititorul a fă cut

semn că a sfâ rşit, Akşid i-a pus în palmă o mie dinari. A
poruncit masă mare cu cele mai rare bucate, iar toţi mesenii

104
să fie slujiţi numai în vase şi tacâ muri de aur. La să vâ rşirea
mesei, a dă ruit oaspeţilor vasele şi tacâ murile de aur, a
slobozit apoi toate roabele…
Astfel a fost pomana şi masa praznic.
Dar chiar în ziua a doua, Akşid-sultan şi-a simţit sfâ rşitul.
Ş i-a chemat fiii în grabă :
— Eu mor, fiii mei! Iată : duceţi-vă în că mara mea, în
unghiul din stâ nga, că ci am acolo ascunsă o lă diţă cu
nestematele cele mai rare! Luaţi-le, şi după îngropă ciune
împă rţiţi-le între voi…
Ş i Akşid-sultan a murit.
Fiul să u cel mai tâ nă r, neputâ ndu-se ră bda să vadă
pietrele rare mai repede, a intrat în că mară , a luat lă diţa şi a
ascuns-o, să pă streze avuţia numai pentru el.
Îndată după înmormâ ntarea lui Akşid, au intrat în că mară
şi ceilalţi doi fraţi, dar că utâ nd în unghiul ară tat, n-au gă sit
nimic.
S-au dus la fratele mai mic…
— Frumoase-s acele nestemate? i-a întrebat fratele
mijlociu.
— Tu le-ai luat… i-a spus fratele cel mai mare. Că niciun
stră in n-ar fi putut intra în că mara aceea, în unghiul acela…
Fratele cel mai mic s-a prefă cut mâ nios foc:
— Cum nu vi-i frică de umbra tată lui nostru, să mă
învinovă ţiţi? Poate le-a luat unul dintre voi…
Ş i pentru a afla care din ei e vinovatul, au hotă râ t să -l
cheme pe cel mai vestit cadiu al Ră să ritului! Acesta a venit
repede, dar înainte de a începe a cerceta, a cerut celor trei fii
îngă duinţa de a le istorisi o întâ mplare…

SE ARATĂ CUM ÎNŢELEPTUL CADIU DESCOPERĂ

VINOVATUL PRIN ISTORISIREA UNEI PILDE; CUM
VOINŢA LUI SINDBAD-ŞAH SE CLATINĂ IAR, CA O
105
 FRUNZĂ; ŞI O VESTE DE LA ÎNŢELEPTUL ABUŞAMAR…

Ş i a început cadiul cel mai înţelept din Ră să rit:

— Iubiţi emiri! Era odată un fecior care iubea o fată . Ş i fata
îl iubea pe dâ nsul cu atâ ta inimă , că ar fi fost gata să
moară … Dorul lor era să se ia unul pe altul şi să fie soţi
fericiţi în tă râ mul unde tră iau. Iată însă că pă rinţii fetei nu-l
voiau pe feciorul acela de ginere, ci au ales pentru fata lor un
alt bă rbat, pe care ea nici nu-l cunoştea la faţă …
Au hotă râ t ziua de nuntă , pregă tind cele de cuviinţă .
Luată de deznă dejde, fata a fugit la iubitul ei şi i-a spus:
— Suflet din sufletul meu! Iată : pă rinţii mei au hotă râ t să
mă dea cu sila unui bă rbat pe care nici nu-l cunosc… Ce să
fac, suflet din sufletul meu?
Deznă dejdea iubitului n-a mai cunoscut margini! În
îmbră ţişă ri sfâ şietoare se jeluiau unul pe altul, ca şi cum s-
ar fi dus la moarte.
La urmă , după ce şi-au plâ ns toată mâ hnirea, fata a spus
aşa:
— Ş tii ce, suflet din sufletul meu? Eu peste voia pă rinţilor
nu pot să sar, dar îţi fă gă duiesc, pe toate stelele
scâ nteietoare, ca în noaptea de nuntă să trec întâ i pe la
tine…
Ş i astfel s-au despă rţit, cu lacrimile uscate în gene. El s-a
dus în rosturile lui, ea s-a întors în pragul pă rinţilor.
Pentru ziua aleasă , au pregă tit vin în burdufuri, au
junghiat vite îngră şate anume în staule, iar surorile şi
neamurile miresei i-au pregă tit pâ nzele aşternutului.
A venit ziua şi apoi seara de nuntă .
Au chefuit nuntaşii pâ nă la câ ntatul cocoşilor. Mirii s-au
tras în umbra acoperişului, că tre că mara lor.
— Aleasa mea… îşi alinta mirele mireasa, dar obrazul lui a
simţit pe obrajii ei lacrimi, i-a auzit suspinul în grumaz maz

106
şi a întrebat-o: Plâ ngi, mireasa mea? De fericire, sau ai vreo
supă rare?
— Bă rbatul meu! i-a ră spuns ea; înainte de a mă cununa
cu tine am avut un iubit.
— Ş i ai fost dată mie fă ră voia ta? a întrebat-o el, speriat.
Cum se poate astfel?
— O, nu! a gră it ea, mai departe. Dar ca să -l mâ ngâ i de
pierdere pe bă rbatul acela, i-am fă gă duit ca în noaptea nunţii
să mă duc la dâ nsul…
Bă rbatul ei, om cucernic, adâ nc cunoscă tor al sufletului
omenesc şi cu o minte deplină , i-a ră spuns liniştit:
— Iată : eşti slobodă să te ţii de fă gă duinţă ! Du-te la el, dar
jură -mi că -n toate zilele tale n-ai să mai faci nici unui bă rbat
astfel de fă gă duieli…
Ea l-a întrebat, tră snită de mirare:
— Cum asta? Mă laşi să mă duc?
— De bună seamă … a ră spuns el. Du-te, dar să -mi vii
numaidecâ t sub acoperiş, înainte de ziuă … Ş i nu uita:
niciodată să nu te mai juruieşti aşa…
— Niciodată ! Îţi jur! a ră spuns ea. E pentru cea din urmă
dată câ nd mai gră iesc cu bă rbatul acesta…
Ş i el i-a deschis uşa în taină , să n-o vadă nuntaşii. Era
îmbră cată în voalurile şi mă tă surile de nuntă , sclipind în
diamante.
Dar cum a ieşit, aşa, sclipind în diamante, după puţină
cale i-a ieşit înainte un tâ lhar.
„Ce noroc pe capul meu! s-a minunat tâ lharul, apucâ nd-o
de braţ, gata s-o jefuiască ; ce noroc, să mă îmbogă ţesc dintr-
odată cu diamantele acestea.”
Însă vă zâ nd-o câ t e de frumoasă , a ră mas locului.
— Minunată femeie… unde te duci tu, în puterea nopţii,
gă tită cu toate avuţiile?
Ea i-a povestit întâ mplarea.
— Cum? s-a minunat tâ lharul. Ş i ţi-a îngă duit bă rbatul să

107
faci lucrul acesta? Ce fel de om e, că ţi-a îngă duit una ca
asta? Iată , a gră it tâ lharul mai departe, mă voi ară ta a fi şi eu
om deosebit de data aceasta, ca şi bă rbatul tă u, neluâ ndu-ţi
diamantele… Ş i îngă duie-mi să te petrec pâ n’ la pragul
iubitului, pentru a te pă zi de alţi tâ lhari…
Ş i astfel, a petrecut-o el pâ n’ la pragul iubitului. Ea a bă tut
în uşă şi a urcat spre că mă rile lui.
— Pe Allah!… s-a minunat el. Ce cauţi la mine în puterea
nopţii, gă tită astfel?
— Dragul meu, i-a ră spuns ea; ţi-am fă gă duit sau nu să
vin la tine în noaptea nunţii mele? Iată : m-am ţinut de
cuvâ ntul dat…
Ş i i-a povestit că a venit la el, cu îngă duinţa bă rbatului.
— Doamne… s-a minunat el, din nou, ce fel de om e
bă rbatul acesta?
— Ba, mai mult… i-a ră spuns ea. Pe drum m-a întâ mpinat
un tâ lhar, şi spunâ ndu-i că mă duc la iubitul meu, cu
îngă duinţa mirelui, tâ lharul, în semn de cinste pentru un
asemenea om, mi-a lă sat diamantele şi m-a petrecut pâ n’ la
uşa ta, să mă ferească de alţi tâ lhari…
Atunci iubitul i-a spus:
— Întâ mplarea asta e aşa de straşnică , încâ t face să fie
să pată pentru de-a pururea în cuvâ nt scris, pentru a fi
cunoscută tuturor timpurilor… Că ci, unde s-a mai pomenit
mire să -şi dea de bună voie mireasa, şi un tâ lhar, aflâ nd
întâ mplarea, să n-o prade de diamante? Drept care, iată : nici
eu nu pot fi mai prejos decâ t bă rbatul acela şi decâ t hoţul…
Ş i luâ nd-o de mâ nă , a petrecut-o înapoi pâ nă la pragul
bă rbatului, despă rţindu-se cu vorbe de prietenie.
Lucru despre care aflâ nd bă rbatul, s-a bucurat mult în
inima lui…

*
* *

108
 Sfâ rşind cuvâ ntul, a întrebat cadiul pe cei trei emiri:
— Ce credeţi, emiri? După socoteala voastră , cine-i mai
vrednic de laudă : bă rbatul, iubitul, sau tâ lharul?
— Bă rbatul… a ră spuns cel mai mare.
— Iubitul… a ră spuns mijlociul.
— Ba, să nu vă fie cu supă rare… s-a ră stit cel mic; eu cred
că tâ lharul e cel mai vrednic de laudă , că ci, cum s-a putut
stă pâ ni în inima lui să nu prade femeia de diamante?
Aici, ochii cadiului s-au aprins dintr-odată sub sprâ ncene!
După ce s-au aprins, s-au ascuţit ca tă işurile, şi privindu-l
pe emirul cel mic, drept în luminile ochilor, l-a ară tat cu
degetul:
— Tu ai furat lă diţa…
Emirul cel mic s-a roşit. După aceea şi-a mă rturisit vina…

*
* *

Sfâ rşind, Hansadi şi-a înclinat fruntea, uitâ ndu-se cu

mâ nie în jos. Ş i iar a început:
— La fel cu Akşid-sultan eşti şi Lumină ţia Ta, bă rbate… Ţ i
s-au adâ ncit anii şi mâ ine-poimâ ine te duci la stră moşi! Iar
fiul tă u tică los, dacă te iei după ştirbă turile de sfetnici, are să
scape şi are să -ţi bage paloşul-n inimă … Vai, şahule! Ce mă
voi face eu, aleasa inimii talc, ră mâ nâ nd singură , în
izbeliştea vâ nturilor?… Dar nu de mine mă doare, ci de viaţa
ta, o, lumină a ochilor… Nu mai întâ rzia, ucide-l…
Ş i i-a ră spuns şahul:
— Ş ahiţă Hansadi!… Câ nd va scâ nteia luceafă rul de ziuă .
Voi da poruncă ! Iar câ nd s-or ară ta în câ mpia cerului caii
albi ai zorilor, capul lui Nugre va sta lâ ngă butuc!

109
 * *

Pe câ nd scâ nteia luceafă rul de ziuă , Sindbad s-a aşezat

mâ nios în jilţ. Nugre a fost adus din temniţă , şi gealatul
râ njea, pâ ndindu-i ceafa albă …
Atunci, a că zut la picioarele şahului sfetnicul al treilea.
— Luminate şah!… a strigat el, dar Sindbad i-a curmat
vorba:
— Taci! În zadar vă bateţi gurile, că ci hotă râ rea e luată :
Nugre va pieri azi…
— Atunci îngă duie, Doamne, să ţi se citească în taină
scrisoarea asta…
„De la Abuşamar-dască lul, robul lui Sindbad, cel mai mare
şah al perşilor:
Înă lţate şah!
Ai trebuinţă de o desluşire! Fiului tă u i s-a ară tat în
horoscop o primejdie de moarte, pe timp de patruzeci de zile.
Pentru a ocoli valul, eu i-am poruncit să nu vorbească
nimic în timpul acesta de primejdie. Deci, mă arunc la
picioarele tale şi te rog: nu-i lua viaţa în ră stimpul acestor
patruzeci de zile! După aceea va vorbi şi-ţi va spune!…”
Sindbad a că scat ochii mari că tre luceafă rul de ziuă .
Sfetnicii au clă tinat din bă rbi, întrebâ nd în gâ nd: „Vezi,
şahule Sindbad? Iată ce fă ră delege era să faci…”
Iar câ nd Sindbad şi-a întors ochii din că ile luceafă rului,
toţi cei patruzeci de sfetnici au început să -l roage:
— Îngă duie, Doamne, pâ nă vor trece patruzeci de zile…
— Că ci iată … a strigat mai tare decâ t toţi al treilea sfetnic.
Ca să vezi mai adâ nc nevinovă ţia fiului tă u, îţi voi ară ta o
istorie care se aseamă nă ca două lacrimi cu întâ mplarea lui
Nugre!
Ascultă , Sindbad-Ş ah, şi voi, treizeci şi nouă de sfetnici,
ascultaţi!…

110
111
 Ş i sfetnicul a ridicat pâ nă la ochii şahului o scrisoare care
spunea aşa:

AL TREILEA ÎNŢELEPT SE RIDICĂ ŞI SPUNE ISTORIA

EMIRULUI DE LA KARIZMEIA ŞI A EMIRESEI DILARAM…

Domnea la Karizmeia un vestit sultan, şi în zadar jertfea

lacrimi şi din rodul pă mâ ntului stelelor din cer, pentru a
avea un fiu: stelele ră mâ neau mute şi tot aşa de
stră lucitoare, cu toate jertfele lui.
Seraiurile din Karizmeia pă reau din ce în ce mai goale, fă ră
bucuria unui glas de prunc, dar, iată însă că într-o bună zi
cerul şi-a ară tat mila. Sultă niţă a nă scut un bă iat aşa de
mâ ndru, cum nu s-a mai aflat prunc din tot Ră să ritul.
De bucurie, sultanul a trimis vestitori iuţi ca fulgerul, să
ducă semn supuşilor că a pogorâ t bucuria la seraiurile din
Karizmeia.
Ş i s-a întemeiat acolo un ospă ţ straşnic, cum nu se mai
vă zuse! Multora le-a dă ruit sultanul slujbe înalte, multora le-
a orâ nduit lefuri puternice, şi veselia în danţuri şi câ ntece a
ţinut lungă vreme.
Tot cu acest prilej a strâ ns sultanul pe cei mai cu faimă
cetitori în stele, şi i-a rugat să caute cu sticlele lor vră jite,
sus, că tre astre, şi să -i spună ce noroc va avea pruncul, în
viaţa lui.
A venit seara, şi astrologii s-au ridicat în turnurile de
veghe, mai aproape de pâ lpâ irile cerului. Ş i-au îndreptat
lunetele, toţi deodată , că tre că ile vă zduhului, şi au prins a
socoti…
Apoi, s-au coborâ t la masa ospă ţului, supă raţi la faţă şi cu
gurile amuţite.
112
 — Ce-i? i-a întrebat speriat sultanul din Karizmeia.
— Doamne… i-au ră spuns astrologii… Semnele nu sunt
bune! Acest prunc va avea greu de pă timit, pâ nă la vâ rsta lui
de treizeci de ani! După aceea, dacă va scă pa teafă r, nu-l mai
paşte nicio pierzanie…
Din ziua aceea, pruncul a fost pă zit cu straşnică grijă ,
ajungâ nd teafă r pâ nă la vâ rsta de cincisprezece ani.
Crescuse mâ ndru, asemeni chiprului.
Iată însă că împlinind anii aceştia, i-a venit pofta să iasă
pe ape… Ş i a orâ nduit o corabie, şi împreună cu patruzeci de
coră bieri tineri a pus pâ nzele în vâ nt.
Corabia a pornit.
Dar abia s-au adâ ncit ei în negura apelor, şi iată că i-au
înconjurat din toate pă rţile nişte coră bii iuţi, cu capete de
mort la catarg! Erau piraţi din mă rile negre europeneşti.
I-au luat robi pe toţi, ducâ ndu-i în pă mâ ntul caprinilor,
să -i arate sultanului lor.
Locuitorii din pă mâ ntul acela aveau trup omenesc şi
capete de câ ini. Mâ ncau carne de om.
Deci, emirul din Karizmeia, cu cei patruzeci de coră bieri ai
lui, au fost ză voriţi într-o închisoare şi puşi ia îngră şat,
pentru a fi mai plini şi mai gustoşi, câ nd le-o veni râ ndul să
fie jertfiţi.
N-a trecut mult şi râ ndul a început. Unul câ te unul, cei
patruzeci au fost fripţi în frigă ri, tă vă liţi în gră simi şi trecuţi
cum se cuvine la masa de prâ nz a hoţilor mă rii.
Ră mas singur în închisoare, emirul din Karizmeia a
hotă râ t să -şi vâ ndă viaţa scump. Deci, câ nd a venit şi râ ndul
lui, s-a smucit din ră sputeri, a rupt funiile, şi apucâ nd un
cosor, a tă iat în capcâ ni pâ nă la mare numă r…
Ş i era gata să -i mai ucidă şi pe alţii, dar s-a ară tat atunci
sultanul lor şi i-a gră it, mirat de vitejia lui:
— Te iert, tinere, şi-ţi dă ruiesc viaţa pentru vitejia ta. Din
ce neam eşti?

113
 — Doamne… i-a ră spuns emirul, sunt fiul sultanului din
Karizmeia…
Sultanul capcâ n a clă mpă nit din bot a mulţumire.
— Dacă -i aşa, te voi da fiicei mele de soţ…
— Doamne… s-a speriat emirul, cred că mă rita fiică a ta
are drept la un altfel de bă rbat, mai chipeş decâ t mine…
— Am hotă râ t! a clă mpă nit din bot sultanul capcâ n, şi aşa
s-a însurat emirul din Karizmeia cu dihania de la capcâ ni…
„Allah… tu care eşti stă pâ n al puterilor! Scapă -mă ! Cum
voi îmbră ţişa o femeie cu cap de că ţea?” Aşa se tâ nguia
feciorul, şi Allah şi-a ară tat mila, luâ nd viaţa capcâ nei.
Dar în ţara aceea era un obicei crud, adus tocmai din
Ceylon; soţul ră mas în viaţă trebuia să fie îngropat de viu,
împreună cu moarta, şi dacă soţul murea întâ i, îl urma soaţa
vie în mormâ nt.
Lucrul acesta era prilej de bucurie mare, se strâ ngeau
neamurile în haine de să rbă toare şi-i petreceau numai în
chiot şi danţ pâ nă la groapă …
Vă zâ nd ce-l aşteaptă , emirul din Karizmeia a că zut în
mâ hnire, după aceea şi-a închis glasul şi inima, aşteptâ ndu-
şi sfâ rşitul.
În ziua anumită , capcâ na a fost aşezată după cum se
cuvine, cu toată fala, în sicriu. Ală turi era sicriul al doilea,
pentru emir. S-a lungit şi el în sicriu. Alaiul a pornit în mari
strigă te de veselie. A ieşit din cetate că tre nişte stâ nci, la
gropniţa sultanilor capcâ ni…
Sicriul capcâ nei a fost slobozit în funii, într-o peşteră fă ră
fund. După ce au pus pe sicriul emirului o pâ ine şi un ulcior
cu apă , l-au slobozit şi pe acesta în negru întuneric, apoi au
pră buşit pe gura peşterii o stâ ncă uriaşă .
— Allah! a strigat emirul, sculâ ndu-se din sicriu, pentru ce
m-ai pedepsit astfel, tu, Allah? Ce ţi-am greşit, că m-ai
îngropat de viu în întunericul morţii?
Ş i umblâ nd prin întuneric, după câ teva sute de paşi a

114
pipă it un zid, şi a ză rit o femeie cu o lumâ nare aprinsă .
A mai fă cut câ ţiva paşi, dar femeia, simţindu-l, a stins
lumâ narea şi întunericul s-a împlinit la loc.
— Joc al nă lucilor! a strigat emirul deznă dă jduit. A fost
lumină aievea, sau mintea mea bolnavă e vinovată ? Sultan
nenorocit din Karizmeia, pentru ce mi-ai fă cut asta? Dacă nu
voi putea ieşi din mormâ ntul acesta, ia-ţi ră mas bun, pă rinte
din Karizmeia, de la alintă rile mele câ nd vei fi bă trâ n…
Atunci, din fundul întunericului, i-a gră it un glas:
— Dacă eşti cu adevă rat emirul din Karizmeia, bucură -te,
că ci eu te voi scoate de aici, dar pentru asta, trebuie să te
însori cu mine…
— Ascultă -mă , glas dulce, i-a ră spuns emirul. Greu îmi
vine să mor îngropat de viu la vâ rsta mea de cincisprezece
ani, dar decâ t să mai fiu încă o dată bă rbatul unei femei cu
cap de câ ine, mai bine putrezesc aici!
— Emir din Karizmeia! i-a întors cuvâ nt glasul. Eu nu sunt
fată de capcâ n, şi cred că vă zâ ndu-mi faţa nu te vei
înspă imâ nta…
Iată …
Lumâ narea a clipit din nou şi emirul a vă zut un obraz de o
frumuseţe ca a lunii pline…
— Cine eşti, atunci, faţă luminată de frumuseţe? s-a mirat
emirul din Karizmeia. Un duh eşti, poate, de spui că o să mă
scoţi din închisoarea morţii?
— Ba nu sunt duh, emir din Karizmeia, sunt fata
sultanului din Georgia, tă râ mul trandafirilor! Mă cheamă
Dilaram…
Dar să lă să m acum vorbele! Deocamdată află că am fost
zvâ rlită în ostrovul capcâ nilor, de o furtună a mă rii! Am fost
luată de nevastă de că tre un capcâ n, care-n scurt timp a
murit, iar eu, după obiceiul locului, l-am urmat de vie în
groapă … Ş tiind ce mă aşteaptă , mi-am pregă tit din vreme
scă pă ră tori şi amnare şi această lumâ nare de ceară , îndată

115
după ce au pus bolovanul pe gura peşterii, m-am ridicat din
sicriu, ca să mă depă rtez dintre morţi şi să caut, poate voi
gă si calea de scă pare…
Am aprins lumâ narea şi am pornit. N-am fă cut nicio sută
de paşi şi am ajuns la o stâ ncă albă de marmură , pe care stă
scris şi numele meu… Vino să -ţi ară t, şi n-o să te miri mai
puţin, cetind cele scrise…
Ea a pă şit înainte. S-au oprit amâ ndoi lâ ngă marmura
uriaşă , şi au cetit cele ce urmează :
„Dacă se vor întâlni aci emireasa din Georgia şi emirul din
Karizmeia „vor putea urni stânca aceasta şi vor scăpa din
această gropniţă, coborând pe trepte în jos…”
— Vai… a zis emirul, cum să urnim noi o stâ ncă pe care n-
ar putea-o ridica nicio sută de oameni?
— Să încercă m… i-a ră spuns Dilaram, că ci la mijloc se află
un lucru peste fire…
Emirul şi-a adunat puterile, dar uriaşa stâ ncă s-a ferit la o
parte abia atinsă cu mâ na, şi iată că li, s-au ară tat treptele,
coborâ nd într-o altă peşteră , şi de acolo o potecă strâ mtă
ducea că tre un mal luminat de o apă repede.
Amâ ndoi s-au pră buşit la pă mâ nt, aducâ nd mulţumiri
adâ nci lui Allah, ca nişte buni moslemini.
— Doamne al îndură rilor… murmurau ei, atingâ nd ţă râ na
cu frunţile şi, uitâ ndu-se că tre apa curgă toare, au vă zut o
coră bioară ieşită ca din pă mâ nt. Au urcat repede. Vâ ntul
bă tea în pâ nze. Coră bioară a pornit.
Au trecut prin pustietă ţi arse, prin câ mpii verzi, prin
pă duri uriaşe şi prin dumbră vi. Deodată , râ ul s-a îngustat,
că tre doi munţi negri care-şi împreunau vâ rfurile. Întuneric
înfricoşat se afla între cei doi munţi. Apele vuiau şi corabia a
intrat în gura întunericului, ca trasă de un duh necurat.
— Allah!… au strigat ei, tu, care cu îndurarea ta ne-ai scos
din peştera morţilor, îndură -te…
Ş i iată că li s-au ară tat îndată ţă rmuri luminoase, parc-ar

116
fi intrat în gră dina lui Eden! Vâ nturile au golit pâ nzele.
Coră bioară s-a oprit în ţă rmuri dulci. Astfel, emirul din
Karizmeia şi Dilaram, emireasa din Georgia, au coborâ t în
ierburi clă tină toare, şi locurile erau aşa de frumoase, că ochii
lor nu se mai să turau uitâ ndu-se. Tinereţea li s-a aprins ca
focul cel nestins.
Iată însă că au vă zut în zare, după nişte stâ nci uriaşe
porţile unui serai şi au pornit într-acolo.
Scria pe porţile seraiului:

„Trecătorule, tu care ai vrea să intri aici! Degeaba va fi

osteneala ta; căci niciun lacăt şi niciun zăvor nu se vor
deschide, până nu vei ucide jivina cu opt picioare.”

— Pă cat… a oftat Dilaram, credeam că vom putea intra să

vedem cuprinsul seraiului…
— Preaiubită emireasă ! i-a ră spuns el, nu te mâ hni, că ci se
vede că stă la mijloc un lucru ascuns! mai bine să ne
odihnim în iarba aceasta foşnitoare, să ne odihnim şi tu să -
mi spui întâ mplă rile tale, că ci nu mai am ră bdare…
— Cu multă bucurie… i-a ră spuns Dilaram, şi uitâ ndu-se
întâ i că tre cerurile depă rtă rii, a oftat adâ nc, şi luâ ndu-şi
ochii din depă rtă ri şi i-a odihnit plini de luminos zâ mbet în
ochii emirului. Ş i a început: Eram singura fată la tată l meu,
sultanul din Georgia! Eram pă zită straşnic. Nu m-a vă zut
niciun ochi de bă rbat, pâ nă la paisprezece ani, câ nd tată l
meu a îngă duit să vină să mă vadă un emir. În amâ ndoi s-a
aprins focul dragostei, şi ne iubeam cum nu se mai află ! Dar
într-o zi a venit un bei dintr-o ţară vecină , în ospeţie de
nuntă . Mă cerea pentru sultanul să u. Cu sfâ şiere m-am
despă rţit de iubitul meu, după hotă râ rea tatei. Astfel, într-o
zi, s-au înarmat la liman coră biile. Am fost luată de beiul
stră in, că tre patria lui. Că lă toream pe ape, cu vâ nt bun în
pâ nze, câ nd deodată s-a stâ rnit o furtună grozavă . Valuri câ t

117
munţii ne-au aruncat corabia în limanul hoţilor de mare, la
capcâ ni. Toţi oştenii şi coră bierii au fost mâ ncaţi de
nelegiuiţi. Ş i beiul aşijderea. Eu am scă pat, că ci m-a luat la
sine o că petenie capcâ nă , spunâ ndu-mi:
— Dacă ţii la zilele tale, ia-mă de bă rbat…
Nu voiam să -mi pierd viaţa, şi m-am ară tat gata, cu multă
dragoste. Am fă cut nuntă , cu toată scâ rba ce o aveam. Dar
peste puţină vreme, el a că zut pe boală . S-a chinuit şi a
murit. Ş tiam ce mă aşteaptă , de aceea mi-am pregă tit din
vreme lumâ narea asta şi scă pă ră torile… Câ nd m-au slobozit
de vie în peşteră şi au pus stâ nca la gură , m-am ridicat din
sicriu, cu nă dejdea că -mi voi gă si scă parea…
Mai departe ştii…
Dar nu şi-a sfâ rşit ea cuvâ ntul, câ nd i s-a urcat pe
veşmâ nt o tâ râ toare urâ tă , foşgă luind dintr-o mulţime de
picioare.
Emirul s-a fă cut alb la faţă , ştiind că jivina era dă tă toare
de otravă …
— Ah… a strigat el, să rind la o parte, Dilaram, pă zeşte-te!
Ea şi-a scuturat veşmâ ntul şi tâ râ toarea a că zut în iarbă .
Emirul a zdrobit-o cu că lcâ iul lui şi atunci, ca prin farmec,
porţile seraiului s-au ferit în lă turi, ară tâ ndu-le o gră dină
adâ ncă . Înainte de a porni, prinşi de mâ nă , au numă rat
picioarele jivinei, şi au vă zut că erau în numă r de opt.
Au trecut pragul porţilor, intrâ nd în gră dina grea de rod.
Se aflau să diţi aici pomii cei mai frumoşi şi mai rodnici de pe
pă mâ nt. Peste tot stă pâ nea tă cerea adâ ncă a pustiei.
Emirul din Karizmeia voia să -şi potolească foamea şi setea
cu un mă r, şi s-a oprit sub pomi şi a rupt unul, dar
încercâ nd să muşte, a vă zut că fructul era de aur greu. Ş i la
fel erau toate fructele din gră dină .
Au nimerit apoi în faţa unor seraiuri uriaşe, tă iate într-un
munte de cristal. Au stră bă tut ganguri, încă peri şi chilii,
împodobite în aur şi arzâ nd în mulţimea nestematelor. Toate

118
erau pustii. Paşii lor ră sunau îndelung sub bolţi.
Deodată , intrâ nd într-o chilie mai minunat împodobită , au
vă zut un bă trâ n, stâ nd în jilţ, cu diademă de aur pe frunte, şi
cetind cartea Koranului.
— Cine sunteţi, că -mi tulburaţi liniştea? i-a întrebat el.
— Doamne… a ră spuns emirul, eu sunt emir din
Karizmeia, iar fata asta este emireasa din Georgia.
— Dacă -i aşa, a ră spuns bă trâ nul, fiţi bine veniţi în
liniştea mea, copii de sultani! Dacă voiţi să -mi fiţi oaspeţi, eu
vă primesc bucuros, că ci au trecut o mie de ani de câ nd n-
am vă zut fiinţă pă mâ nteană . Iată : eu sunt un stră vechi han
chinez. Cunoscâ nd piatra înţelepciunii, m-am tras în locul
acesta şi mi-am zidit aşezarea aceasta, pentru a tră i aici, în
viaţă veşnică . Ş tiu taina care biruieşte moartea! Mi-aş pierde
viaţa, dac-aş fi lovit de hoţi şi de alţi necinstiţi. Aflaţi însă că
scrisul de pe porţi opreşte orice fiinţă pă mâ nteană , care nu
vine la mine cu gâ nduri bune! Cei mişei şi hoţi nu vor afla
niciodată jivina cu opt picioare…
Ş i vorbind, bă trâ nul îşi mâ ngâ ia barba, alcă tuită numai
din şase fire că runte, lungi pâ nă -n pă mâ nt.
— Priviţi-mi unghiile… a vorbit el mai departe, ară tâ ndu-şi
unghiile lungi de trei coţi, că ci ele îmi arată vâ rsta…
Seraiurile şi tot ce se vede au fost zidite cu lucrul duhurilor
nevă zute, că rora le sunt stă pâ n…
Au ieşit din chilie tustrei, şi intrâ nd într-o că mară de aur,
cu masă şi tacâ muri de aur, s-au aşezat să ospă teze.
— Vedeţi… a vorbit iar bă trâ nul. Aici curg două şipote:
unul cu lapte, altul cu cel mai scump vin. Vă poftesc să
ospă tă m…
La porunca lui, au venit trei duhuri, aducâ ndu-le lapte în
farfurii de aur, apoi le-au adus vin, în cupe stră vezii de
cristal.
Bă trâ nul nu se putea ospă ta singur, din pricina lungimii
unghiilor, de aceea că sca gura şi duhurile îi puneau

119
mâ ncarea în gură , ca unui prunc.
Apoi, cei doi tineri şi-au istorisit pă ţaniile şi bă trâ nul i-a
întrebat în încheiere:
— N-aţi vrea să ră mâ neţi aici? Tot ce am vă stă la
îndemâ nă , şi vă dau şi viaţa veşnică …
— Cu bucurie… a ră spuns emirul din Karizmeia, numai
dacă vrea lucrul acesta şi Dilaram.
Ea a fă cut semn că ră mâ ne şi atunci bă trâ nul le-a dat
binecuvâ ntarea cununiei.
— Tră iţi şi veseliţi-vă … a rostit el, cu glas înfiorat. În timp
ce generaţiile de pe pă mâ nt se trec în spulber, voi veţi tră i
viaţa fă ră sfâ rşit…
Astfel au trecut ani mulţi, zece la numă r. Dilaram,
emireasa Georgiei, a avut fii şi fiice.
Viaţa lor curgea într-o desfă tare. Ea îşi ală pta pruncii, şi
duhurile cele blâ nde se jucau cu dâ nşii, şi pruncii creşteau
frumoşi, peste închipuire, dar după curgerea celor zece ani, a
venit Dilaram la soţul ei şi i-a zis:
— Mi s-a fă cut dor de pă rinţi… Să ne luă m pruncii şi să
fugim în ascuns. Ne vom duce acolo unde am lă sat corabia
pe apă ! Vom pluti la întâ mplare, pâ n’ la vreun alt liman,
unde-om afla drumul spre Georgia…
— Preaiubita mea… i-a ră spuns emirul, vrei tu să ne
lepă dă m de viaţa veşnică ?
— Nu-mi trebuie viaţa veşnică … a gră it Dilaram. Mi-i dor
de pă rinţi şi de lume…
— Bine, preaiubita mea… Dar gâ ndeşte-te cum se va
mâ hni bă trâ nul han, aflâ nd fuga noastră … Eu cred ca să ne
ducem la dâ nsul şi să -i spunem dorinţa ce ne usucă ! Draga
mea, adevă r îţi spun: numai eu ştiu câ t sufă r, în ascuns, de
dorul pă rinţilor… Să mergem la bă trâ n şi să -i spunem că ne
ducem în ţă rile noastre, dar peste un an venim înapoi… Ş i
nu vom mai veni!
Ş i s-au dus la bă trâ n. I-au ară tat cum nu mai pot de dorul

120
pă rinţilor, jurâ ndu-i că la curgerea anului vor fi din nou la
dâ nsul, în viaţă veşnică …
— Fiii mei! le-a ră spuns bă trâ nul, cu mâ hnire. Am puterea
de a umbla în fundul inimii oamenilor, acolo unde stau
gâ ndurile şi dorinţele nerostite! Ş tiu că n-o să mai veniţi
înapoi… Duceţi-vă …
Ş i s-a întunecat de mâ hnire.
Din clipa aceea hanul şi-a scâ rbit viaţa. A slobozit din
robia lui duhurile şi a strigat cu glas tare să vină îngerul
morţii, pe care mai bine de o mie de ani îl tot biruise. Îngerul
morţii a venit, iar stră vechiul han chinez a închis ochii
pentru de-a pururea.
Atunci, gră dina şi palatele s-au fă cut nevă zute. Emirul din
Karizmeia s-a trezit, împreună cu emireasa şi cu pruncii, în
mijlocul unei pustii înfricoşate… Au ajuns cu multă caznă la
ţă rmurii apei, rozâ nd ră dă cinile pustiei.
Au dezlegat funia coră biei şi au pornit cu apa la vale, cu
un vâ nt bun în pâ nze. Nu departe se întindeau ariile mă rii şi
corabia a plutit pe arii. Iată însă că le-a ieşit înainte corabia
unor piraţi.
Neputincios faţă de armele lor, emirul din Karizmeia a
ridicat mâ inile, el cu emireasa şi cu pruncii lor trecâ nd pe
corabia hoţilor.
Au plutit zile lungi, şi ajungâ nd la un ostrov, mai-marele
hoţilor a dat poruncă să se sloboadă ancora. Ş i l-au luat hoţii
mă rii pe emir şi l-au dus în ostrovul pustiu, şi l-au lă sat
acolo. Dilaram şi pruncii au plutit mai departe, în corabia
piraţilor.
— Tică los hoţ de mare! striga emirul. Oriunde te-ai
ascunde cu prada ta, ră zbunarea mea dreaptă tot are să te
afle – şi va fi vai şi amar!
Ş i îndreptâ ndu-şi după aceea ochii că tre ceruri, emirul din
Karizmeia a început să -i sfă dească pe Allah şi pe Mahomed-
prooroc:

121
 „De ce m-ai scos, Allah, din seraiurile hanului chinez,
pentru a-mi da în schimb nenorocirea aceasta? Pruncii mei,
soaţa mea, unde sunteţi? Nu ţi-a fost milă , Allah, de lacrimile
lor?”
Dar pe câ nd se tâ nguia el aşa, s-au ară tat din fundul
ostrovului nişte oameni ciudaţi. N-aveau capete! Gura largă ,
cu colţi lungi, o aveau în piept! Ochii le ardeau în umere!
Câ nd vorbeau, uruiau ea tunetele!
Deci, au venit oamenii aceia şi l-au prins, legâ ndu-l în
funii, şi l-au dus înaintea că peteniei, ca fiind iscoadă de-a
vră jmaşilor lor.
— Cine eşti şi care ţi-i ţara? i-a întrebat că petenia, tunâ nd
şi strâ mbâ ndu-se straşnic asupra lui.
Ş i după ce emirul i-a istorisit toate pă timirile, i-a zis
sultanul pocitaniilor:
— Te iert şi-ţi dau viaţa, cunoscâ nd că ne vei fi de mult
folos în ră zboaiele ce le bat cu ostrovul vecin… Sunt acolo
nişte fă pturi cu capete fioroase de pă să ri! Deci, cum le
prindem, noi le mâ ncă m, după cuviinţă . Câ nd ne prind pe
noi, ne mă nâ ncă şi ei, după aceeaşi cuviinţă ! De aici,
ră zboaiele între ostroavele noastre nu mai au sfâ rşit… Eu te
pun în cinste – şi-ţi dau câ rmuirea tuturor oştilor mele…
Astfel a ajuns emirul din Karizmeia vestit ră zboinic în
ostrovul aceia. A învins duşmanii cu cap de pă să ri şi le-a
pustiit insula. Le-a dă râ mat cetă ţile pâ nă în pă mâ nt. A luat
rob tot norodul acela şi pe însuşi sultanul cu cap de pasă re.
Ş i toţi au fost împă rţiţi ostrovenilor cu ochi la umeri, spre
ospă ţ. Pe sultanul prins l-a mâ ncat sultanul cu gura-n piept,
împreună cu familia şi neamurile.
A tră it emirul în acel negru ostrov vreme de nouă ani,
stâ nd pururi la inima sultanului. Ş i îmbă trâ nind acesta, i-a
spus într-o bună zi:
— Te-ai dovedit vrednic a câ rmui oştile şi noroadele, drept
care, neavâ nd moştenitor în parte bă rbă tească , te pun pe

122
tine în jilţul meu! Pentru asta trebuie s-o iei de nevastă pe
fata mea…
„Oh, cerule! s-a speriat emirul, am avut soaţă cu cap de
câ ine, şi am scă pat! Acum, ce nenorocire mă mai paşte?”
Ş i a ră spuns sultanului:
— Pentru aleasa ta fiică ar trebui un bă rbat mai vrednic…
Iar sultanul i-a tă iat vorba:
— Nu tă ră gă na lucrurile! Am hotă râ t nunta pentru mâ ine!
Dacă te îndă ră tniceşti, află , emire din Karizmeia, că nu mă
uit nici la rangul tă u, nici la slujbele ce mi le-ai adus, dâ ndu-
mi-l pe sultanul cu cap de pasă re! Ce te tot fă leşti atâ t cu
bulgă rele acesta cu ochi, ce-l ai pe umeri? îl pot face să
cunoască gustul paloşului!
Astfel s-a însurat emirul cu fata cu gură -n piept, însă în
noaptea nunţii ea i-a spus aşa:
— Vă d că nu mă placi, şi nici eu nu te plac, de aceea îţi voi
face un bine i pe mine mă are dragă un duh dintr-un tă râ m
îndepă rtat. Noaptea asta, el va veni să mă ră pească . Îl voi
ruga să te ducă şi pe tine la Karizmeia…
Zicâ nd astfel, s-a întors cu spatele la dâ nsul şi i-a toropit
somnul pe amâ ndoi.
A venit duhul şi i-a luat pe amâ ndoi la subţioară ,
înă lţâ ndu-se în vă zduh, şi iată că s-a trezit emirul pe un alt
ostrov şi ieşind la apele mă rii, a început a se tâ ngui:
— De ce mă mai osâ ndeşti, Allah! Ce pă cate stră bune port
în sâ ngele meu?
Ş i marea vuia, punâ ndu-şi valurile spre negurile
depă rtă rii.
Atunci s-a apropiat de emir un bă trâ n şi l-a întrebat:
— Om nenorocit, de ce te tâ ngui aşa? Care sunt pă timirile
tale?
— Lasă -mă , stră ine… a oftat emirul. De ani amari, numai
prin nenorociri trec! Ascultă : sunt feciorul sultanului de la
Karizmeia, şi nenorocirile mele nu mai au margini…

123
 Ş i şi-a istorisit toată viaţa.
— Slavă cerului celui necuprins… a strigat bă trâ nul,
înseninâ ndu-se la faţă , şi i-a că zut la picioare… Emirul
meu… a strigat el, iară şi. Tu nu ţii minte: la naşterea ta s-au
ridicat în turnuri de veghe toţi astrologii şi ţi-au fă cut
horoscopul şi ţi l-au gă sit semă nat cu nenorociri, pâ nă la
treizeci de ani… Împlinind cincisprezece ani vâ rstă , te-ai
pierdut pe ape. Tată l tă u a murit de mâ hnire. I-a urmat în jilţ
un bei stră in care, cerâ ndu-ne nouă , înţelepţilor Karizmeiei,
să -i ară tă m soarta, i-am gă sit-o nespus de neagră . Drept care
el a dat poruncă să ne ucidă pe toţi.
Am umplut lumea. Eu m-am statornicit în ostrovul acesta,
cu voia sultă niţei care-l stă pâ neşte… Emirul meu, auzi-mă :
nenorocirile tale au luat capă t, că ci ai împlinit vâ rsta…
Apoi, emirul din Karizmeia a fost poftit la seraiul sultă niţei
acelui ostrov, şi mare şi nemă surată a fost bucuria lui,
gă sind-o în jilţ pe frumoasa Dilaram, soaţa lui!
Iar copiii lor tră iau toţi şi erau voinici şi rumeni.
Ea i-a povestit întâ mplă rile ei, pe care el nu le ştia; cum
corabia hoţului de mare s-a scufundat în furtună , şi cum ea,
împreună cu copiii, a fost scoasă la ţă rmuri de că tre luntraşii
acelui, ostrov; cum a luat-o, în seraiul lui, bă trâ nul sultan al
locului; şi cum murind sultanul, i-a urmat în jilţ, cu voia
noroadelor…
— Ş i iată … a continuat ea, pă timirile noastre au luat
sfâ rşit…
Afară venise tot norodul ostrovului, aflâ nd de fericirea ei.

*
* *

— Astfel, luminate Doamne, ţi-am spus istoria emirului

din Karizmeia, pentru aţi ară ta că osul sultanilor este supus
aceleiaşi putreziciuni, că atâ t cei din os vestit, câ t şi cei din

124
os de râ nd sunt supuşi pulberii… Pe toţi aceleaşi vâ nturi ne
bat, în vecii-vecilor…
A tă cut sfetnicul şi a bă tut supă rat din picior.
Luceafă rul îşi stinsese demult scâ nteia în apa depă rtă rilor.
Nugre a coborâ t iar în temniţă .
Ră să rea soarele.

*
* *

Iar seara, Hansadi era umflată la faţă de supă rare.

— Iar ai că utat în gurile ştirbe… şi-a început sfada ca de
obicei, că tre Sindbad-Ş ah. Înă lţate şah! ai să te că ieşti… Ca
să cunoşti zburdă ciunea tinerilor, ascultă întâ mplarea din
vechi a unui ciubotar şi a unei fete de sultan…

ÎNTÂMPLĂRILE CIUBOTARULUI ASSAN, CARE LA URMĂ

IA DE NEVASTĂ O FATĂ DE SULTAN…

Tră ia mai demult, la Kasvinia, un ciubotar tâ nă r şi să rac.

Îl chema Assan. Într-o zi, cum sta el pe scă unaşul de lucru,
privind afară , a vă zut un derviş cu încă lţă ri rupte.
— Îngă duie, înţeleptule, l-a strigat Assan. Te poftesc să -mi
cinsteşti pragul!
Ş i cum dervişul i-a trecut pragul, Assan l-a aşezat la locul
de cinste, cuvenit oaspeţilor; i-a luat încă lţă rile şi i le-a
câ rpit. După aceea l-a poftit să se ospă teze din blidul lui
să rman.
— Plată în bani nu-ţi cer, nici pentru câ rpeală , nici pentru
fiertură , dar te rog, dreptcredinciosule, să mă ră splă teşti din
înţelepciunea ta. Iată : mă gă tesc pentru o că lă torie, şi aş vrea
să ştiu ce să fac, ca să -mi ispră vesc drumul cu bine…
125
 — Să urmezi trei sfaturi… i-a ră spuns dervişul; întâ i şi-
ntâ i, să nu faci calea singur; al doilea, să ocoleşti pustiurile
fă ră apă ; şi al treilea, să nu intri în nicio cetate după
asfinţitul soarelui…
Astfel, dervişul s-a dus în drumul lui. Assan s-a ală turat
unei caravane, că tre cetatea unde avea treburi.
A trecut timpul, şi iată că s-au ară tat minaretele unei
cetă ţi bă tâ nd în purpura amurgului. Strigau numele lui Allah
muezinii. Prin porţile gata să se închidă , s-a vă zut viermuirea
bazarelor îngenunchind deodată . Bă rbile şi turbanele s-au
plecat la ţă râ nă , şi numai glasurile înfiorate de sus vesteau
vremelnicia pulberii.
A trecut şi ceasul acela. Caravana s-a scurs prin porţi în
cetate.
Assan, după sfatul ştiut, a ră mas în afara zidurilor,
că utâ ndu-şi loc de petrecere pe timpul nopţii, într-o gră dină
a morţilor… Ş i-a potrivit o piatră că pă tâ i şi s-a întins, în
aşteptarea somnului.
Venea întunericul. Cerul că pă ta adâ ncimi verzi. Întâ i a
scâ nteiat prima stea, ca o lacrimă , apoi mantia eternită ţii s-a
împodobit toată în mă rgă ritare. S-a ară tat semiluna.
Viaţa dinlă untrul zidurilor înceta, depă rtâ ndu-se tot mai
adâ nc în tă râ mul somnului.
Ş i deodată , cum sta Assan culcat în gră dina morţilor, a
vă zut nişte oameni slobozind în funii peste zid o povară grea.
După aceea, să rind jos, au luat povara pe umeri şi au
îngropat-o repede, apoi s-au depă rtat în fugă , să rind înapoi
zidurile în cetate.
Assan s-a apropiat de mormâ nt, şi dâ nd lumină cu
scă pă ră torile, a vă zut un sicriu în care sta învelită în giulgii
pline de sâ nge o femeie de o frumuseţe rară .
A să rit în groapă şi-a început să cerceteze moarta.
— Nu mă jefui… a strigat deodată femeia. Oricine ai fi,
necunoscutule, ajută -mă , şi vei afla mai tâ rziu toată istoria

126
mea!
Assan a scos-o din raclă , şi odată cu zorile, a dus-o la un
caravanserai, luâ nd acolo o încă pere de locuinţă .
Au trecut zile şi să ptă mâ ni. Necunoscuta începea să se
tă mă duiască . Assan o îngrijea ca pe o soră , cumpă râ ndu-i
doftorii din banii să rmani ai pungii lui, şi tuturor le spunea
că femeia aceea îi este soră .
Într-o zi, ea i-a gră it aşa:
— Om bun la suflet! Ia scrisoarea asta a mea şi intră în
cetate. Du-te în partea bazarelor şi întreabă unde stă Iacov-
zaraf… Dă -i scrisoarea şi aşteaptă ră spuns…
Assan a pornit tot într-o fugă . A nimerit bazarele, şi
ajungâ nd la Iacov-zaraf, i-a dat scrisoarea.
— Allah… a strigat Iacov, vă zâ nd-o, şi a să rutat hâ rtia de
trei ori, ducâ ndu-şi-o la inimă şi la frunte, cu mare sfială .
A umblat în sipete, şi scoţâ nd o pungă de cinci sute
galbeni, a dat-o lui Assan, fă ră a-i spune vreun cuvâ nt.
Assan a fă cut ochii mari de mirare, că ci nu mai vă zuse în
zilele lui atâ ţia bani, şi abia atunci a priceput că femeia pe
care o are în grijă era de neam înalt.
— Iată … i-a spus ea, după ce Assan i-a dat punga, încă nu
te pot ră splă ti după cuviinţă , pentru binele ce mi l-ai fă cut.
Ia deocamdată aceşti cinci sute de galbeni! Du-te la bazar şi
alege-ţi veşmintele cele mai scumpe, îmbracă -te şi cutreieră
cetatea, uită -te în stâ nga şi-n dreapta, şi care locuinţă îţi va
plă cea mai tare, pe aceea cumpă ră -ţi-o…
Astfel, Assan s-a înveşmâ ntat ca un om avut, şi-a
cumpă rat locuinţă , şi-a ales, din tâ rgul robilor, roabe şi robi.
Câ nd sfâ rşea banii, se ducea la Iacov-zaraf, spre a-şi înnoi
pungile. Ş i-a gă tit o locuinţă bogată , mutâ nd-o acolo în taină
şi pe femeia necunoscută .
— Ascultă -mă , i-a spus ea într-o zi. Acum, după ce toate
acestea s-au să vâ rşit, te rog să -mi faci un mare bine: du-te în
tâ rgul de mă tasă , la Abdalah-mă tă sar, şi să -i spui aşa:

127
„Poftesc o bucată de atlaz roşu, din cel mai scump”… Nu te
negoţa – şi plă teşte-i oricâ t, ca un om peste mă sură de bogat.
Assan s-a dus în tâ rgul de mă tasă şi a fă cut întocmai.
— Acum, i-a gră it femeia, du-te în fiecare zi la Abdalah-
mă tă sar şi împrieteneşte-te cu dâ nsul…
Astfel, după o vreme, între Assan şi Abdalah s-a întocmit o
prietenie puternică .
— Pofteşte-l pentru deseară la masă … l-a sfă tuit într-o zi
femeia.
Assan a fă cut poftirea şi Abdalah a primit cu bucurie.
Seara, el a sosit la casa lui Assan, tâ nă r şi mâ ndru,
înveşmâ ntat în cele mai frumoase mă tă suri.
Au început şi au sfâ rşit cina, în bă uturi şi zâ mbete.
Au stat de vorbă pâ nă tâ rziu. Iar câ nd Abdalah s-a ară tat
gata de ducă , Assan, după sfatul femeii, care nici nu se
ară tase la cină , l-a întrebat:
— Cum ai să te duci acasă aşa de tâ rziu? Ră mâ i sub
acoperişul meu! Voi da în grijă roabelor să te culce ca pe-un
sultan…
Abdalah a primit, s-a tras în că mara de somn, tâ rziu, după
miezul nopţii. S-au stins luminile. Dar nu tâ rziu după aceea,
Assan a auzit un ră cnet de că tre odaia oaspetelui; întâ i un
ră cnet şi apoi altele, mai încete.
Alergâ nd acolo, a ră mas împietrit de spaimă : Abdalah era
mort în pat, cu un iatagan înfipt în inimă . Femeia
necunoscută , stâ nd plecată asupra lui, spunea:
— S-a îndurat Allah, şi ţi-a venit râ ndul…
— Tică loaso! ră cni Assan. Ce ai fă cut, tică loaso? M-ai fă cut
şi pe mine pă rtaş faptei tale… Că ci abia acum vă d că anume
m-ai sfă tuit să -l poftesc…
— Linişteşte-te, Assan, suflet curat! i-a ră spuns ea. Că ci a
venit râ ndul să afli că sunt fata sultanului acestei cetă ţi…
Omul care zace în pat, ucis de mine, e un tică los! L-am iubit
şi l-am îmbogă ţit! M-a pă ră sit însă , sfâ şiindu-mi inima de

128
durere. Întâ lnindu-l, s-a repezit asupra mea! A chemat doi
ucigaşi! M-au lovit cu hangerele şi m-au închis într-o raclă ,
slobozindu-mă peste zid şi îngropâ ndu-mă , că ci mă credeau
moartă … Mai departe ştii, Assam, suflet curat! Iar acum, m-
am ră zbunat. Dă fuga la tată l meu, sultanul, să afle că fata
lui tră ieşte…

*
* *

Mare bucurie a fost în cetate şi-n inima sultanului!

Fata a fost dusă la seraiuri, în alai mare, şi tot atunci a
fost dată de soaţă binefă că torului să u, Assan, ciubotarul din
Kasvinia…

*
* *

Sfâ rşind de istorisit, Hasandi a adă ugat:

— Ţ i-am spus, Doamne, această istorie, pentru a vedea
unde poate duce zburdă ciunea tinerilor… Dacă nu-l ucizi nici
acum pe Nugre, ai să -ţi muşti pumnii…
— La ră să ritul soarelui… a ră spuns Sindbad-Ş ah, şi iar au
ră sunat trâ mbiţele cele înfricoşate.
Atunci, alt sfetnic s-a desprins din râ ndul celor patruzeci,
şi venind la jilţul şahului, a ridicat mâ na. Ş i glasul lui bubuia
ca tunetul.
— Înă lţate! spune să înceteze trâ mbiţele şi iartă -ţi fiul! Nu
te potrivi! Încredinţează -te înţelepciunii celor vechi! Îţi voi
povesti o istorie care-ţi va vă di cum unele muieri sunt mai
rele decâ t duhurile necurate!
Ascultă …

129
 …CUM ŞI DUHURILE NECURATE FUG DE FEMEILE
CICĂLITOARE; UN SĂRMAN TĂIETOR DE LEMNE AJUNGE
SULTAN LA INDIA…

Tră ia la Bagdad un biet tă ietor de lemne, pe nume Aluneci,

şi avea o nevastă aşa de îndă ră tnică , pizmaşă şi rea de gură ,
încâ t l-ar fi scos din ră bdă ri pe însuşi Mahomed-prooroc,
slă vit fie-i numele!
Era lacomă de bani, din cale-afară , şi cum câ ştiga bietul
om un ban, ea i-l şi lua cu sila.
Iată că într-o zi l-a ispitit Cel Negru pe bietul Ahmed să
ascundă de ea un ban, spre a-şi cumpă ra o funie, de
trebuinţă îndeletnicirii lui.
Cum a aflat de lucrul acesta, ea i s-a încleştat de cap:
— Nenorocire mie! De mii de ori nenorocire! Aşa sunteţi
voi, bă rbaţii! Lucraţi totdeauna în ascuns, ferindu-vă de noi,
femeile! Tică losule! Să -mi dai banul! Iar de azi înainte mă voi
ţine de tine şi-n pă dure, ca să vă d ce faci! Ş i nicio clipă n-ai
să -mi scapi din paza ochilor!
Ahmed i-a dat banul şi ea l-a urmat în pă dure, cică lindu-l
întruna…
Atunci lui i-a venit un gâ nd.
— Ascultă … i-a spus ei. Fiindc-ai venit aici, am să -ţi spun
o taină . Este în pă durea asta o fâ ntâ nă care are în fund o
comoară … Ca să -mi fii de ajutor, iată , eu mă leg cu funia de
mijloc şi tu sloboade-mă în fâ ntâ nă , s-o caut…
— Aşa proastă mă crezi! i-a ră spuns ea, mâ nioasă . Nu
cumva vrei să te las să intri acolo singur şi să ascunzi parte
din bani? Dar ce, eu nu pot intra în locul tă u? Hai, leagă -mă
de mijloc!
Ş i omul a legat-o de mijloc, a slobozit-o în fâ ntâ nă , şi
scoţâ nd funia afară , a ră suflat uşurat, ducâ ndu-se în linişte
la treburile lui.
130
 A lucrat în tihnă mai bine de un ceas, apoi a venit iar la
fâ ntâ nă şi a slobozit funia, a tras cu putere, dar greutatea ce
o scotea era mult mai mare decâ t a femeii lui.
Ş i a tot tras, câ nd deodată i s-a ară tat la gura fâ ntâ nii un
diavol fioros, care i-a spus:
— Binefă că torule! Cum să te ră splă tesc? Nu pentru că m-
ai scos din fâ ntâ nă , fiindcă mă simţeam bine acolo, ci pentru
că se coborâ se peste mine la fund o femeie, care, cum m-a
vă zut, a şi început cu ocara… M-a cuprins groaza! Aşa rea de
gură era, încâ t, câ nd a ajuns la noi capă tul funiei, m-am şi
înşfă cat de dâ nsul, ca să scap! Află , omule, că eu sunt unul
dintre diavolii cei ne înaripaţi, şi nu pot fulgera, zburâ nd,
vă zduhurile; sunt unul dintre diavolii cei mai tică loşi, dar
pentru că m-ai scă pat de gura femeii din fâ ntâ nă , vreau să -ţi
fac un bine… Mă voi duce la India, la seraiurile sultanului, şi
voi intra în trupul fetei sultanului… Ea se va îndră ci aşa de
tare, că n-ar putea-o potoli nici apele mă rilor…
Ş i zicâ nd astfel, a scos diavolul nişte frunze de buruiană ,
gră ind mai departe:
— Ia frunzele acestea. Cum vei auzi despre aprinderea
indiencei, ia-ţi toiagul şi porneşte. Bate în porţile sultanului
şi spune aşa: „Am venit s-aduc fetei tă mă duirea”, şi cum vei
atinge cu frunzele acestea obrajii fetei, are să se potolească
dintr-odată , şi ai să fii după aceea bă rbatul ei şi sultan la
India…

*
* *

A pierit diavolul din ochii lui.

Ş i nu tâ rziu după aceea, tot Ră să ritul a aflat că indianca îl
are pe diavolul în trup…
Ahmed a pornit la drum. A ajuns curâ nd şi şi-a vestit
sosirea. Cu mare bucurie l-a primit sultanul, că ci plecaseră

131
de la fata lui tă mă duitori vestiţi, cu frunţile plecate şi cu
obrajii aprinşi de ruşine.
— Dacă o scapi, a strigat sultanul, ţi-o dau de nevastă şi-
mi urmezi în jilţ…
Ahmed a cerut să fie dus îndată la că mara unde stă tea
indianca în pază . A udat frunzele, şi câ nd a pă lit-o cu ele
peste obraji, s-a liniştit dintr-odată … De bucurie, a sunat în
trâ mbiţe toată partea aceea a Ră să ritului. Ahmed i-a fost dat
soţ şi tră ia în câ ntece şi-n ospă ţuri… Faima de tă mă duitor i
s-a ră spâ ndit în toată Asia, în toate cetă ţile şi ostroavele.
Iată însă c-a venit o veste rea, de la împă ră ţia Chinei: se
spunea că fetei sultanului Chinei i-a intrat şi ei diavolul în
trup.
Gonaşi iuţi au sosit la seraiurile Indiei, cu caii în spume,
că utâ ndu-l pe Ahmed – tă mă duitorul… Acesta şi-a că utat
frunzele ştiute şi a plecat. S-a înfă ţişat la chinezoaică şi câ nd
s-o pă lească cu frunzele peste faţă , iată că a auzit din trupul
ei glasul diavolului scos din fâ ntâ nă :
— De ce nu-mi dai pace, Ahmed? Bei te-am fă cut şi sultan
ai să fii! De ce nu mă laşi în să laşul acesta, unde mi-i aşa de
bine? Dacă nu-mi dai pace, află că tot acum mă duc la India
şi intru în trupul femeii tale, şi nimeni n-o mai poate scă pa…
Auzind primejdia, Ahmed i-a ră spuns cu vicleşug:
— Frate diavol! Cum să fiu aşa gros de obraz, după ce mi-
ai fă cut atâ ta bine? Află , frate diavol, că n-am venit să
tă mă duiesc fata, ci am venit să te caut şi să -ţi cer un sfat! În
numele puterii tuturor duhurilor necurate, ascultă -mă şi
sfă tuieşte-mă ! Află că femeia care te-a fugă rit din fâ ntâ nă era
soaţa mea, şi eu o slobozisem acolo… Acum, ea a scă pat din
adâ nc şi umblă prin lume şi mă caută … Mă urmă reşte peste
tot locul, şi-ndată are s-ajungă aici… Ce să fac, frate diavol?
— Dacă -i aşa, a ră spuns diavolul cuprins de spaimă , eu
nu mai vreau să dau ochii cu dâ nsa! Ră mâ i, frate Ahmed, şi
descurcă -te cum ştii!

132
 Ş i ieşind din trupul fetei, a fugit diavolul mâ ncâ nd
pă mâ ntul, în pustiile lui…
Ahmed s-a întors la seraiurile Indiei, încă rcat de daruri…

*
* *

— Iată , înă lţate şah. Cum pâ nă şi diavolii fug de ră utatea

unei asemenea femei! Ş i apoi, ai vă zut şi Lumină ţia Ta, cu
ochii, cum o singură femeie a adus atâ ta zbucium, luptâ ndu-
se dintr-odată cu tine, şahul nostru, şi cu noi, cei patruzeci
de sfetnici! Pleacă -ţi sila şi lungeşte zilele lui Nugre…
Simţind usturimea fabulei, Sindbad a dat poruncă , şi
Nugre a fost scoborâ t iar în temniţă .
— Te încrezi în sfetnici, stă pâ n al Persiei? i-a spus
Hansadi, seara. Nu s-au vă zut pe pă mâ nt oameni mai
prefă cuţi! Ai auzit pă ţania sultanului prefă cut în papagal?
Ascult-o şi ia aminte!

O PILDĂ ÎNFRICOŞATĂ CU UN SULTAN PREFĂCUT ÎN

PAPAGAL…

Stă pâ nea demult un vestit sultan în ţara Indiei. Cunoştea

multe lucruri ascunse, dar mai presus de toate ştia să -şi
mute sufletul, din trupul lui, în trupul orică rei fiare sau
dobitoc, spunâ nd nişte vorbe tainice.
Într-o zi, fiind la vâ nă toare cu cel mai credincios vizir al
să u, au ucis un că prior să lbatic, şi vrâ nd să -şi arate
mă iestria, a rostit sultanul vorbele tainice şi sufletul i s-a
mutat în că prior. Trupul lui a ră mas întins în iarbă , lipsit de
viaţă , iar că priorul a prins deodată să sară prin dumbră vile
unde se aflau.
133
 Vizirul a ră mas încremenit.
— Doamne… a gră it el că tre sultan, câ nd acesta a venit iar
cu sufletul la loc în trupul lui, am vă zut şi nu-mi pot crede
ochilor! Te-aş ruga să mă înveţi şi pe mine vorbele de taină …
Negâ ndindu-se la ce i s-ar putea întâ mpla, sultanul l-a
învă ţat vorbele acelea îndată , iar într-o zi, fiind iar la vâ nat
împreună , a gă sit vizirul sub un arbore un papagal mort.
— Doamne! a gră it el că tre sultan. Te-am vă zut mutâ ndu-
te în fiinţă să ritoare; dar în pasă re ai avea putere să te muţi?
— De ce nu? a ră spuns sultanul, şi spunâ nd vorbele,
sufletul lui a intrat în papagalul mort, care îndată şi-a luat
zborul din ramură în ramură .
Atunci, vizirul a rostit şi el vorbele, şi a intrat deodată în
trupul sultanului, dâ nd trupul să u fă ră viaţă în seama unui
rob.
Bietul sultan nu mai ştia alte vorbe tainice, care să -l
mâ ntuie. S-a uitat lung în urma trupului să u, cum se
depă rta. Plin de amă ră ciune, a zburat în lumea lui, osâ ndit
să fie toată viaţa un tică los papagal…
Iar în vremea asta, sfetnicul i-a luat şi jilţul, şi sultă niţa!
A zburat papagalul prin codri, iar la o vreme s-a hotă râ t să
intre într-o gră dină şi să se dea prins. Drept care, a venit
gră dinarul, l-a prins şi l-a închis în cuşcă , ducâ ndu-l la tâ rg
de vâ nzare. Ş i toţi neguţă torii de pă să ri rare se minunau de
graiul lui curat şi de ră spunsurile ce ştia a le da la anumite
vorbe cu două înţelesuri.
Aşa încâ t preţul lui a crescut aşa de mult, că numai
sultă niţa a putut să -l cumpere.
Deci, l-a cumpă rat sultă niţa şi l-a dus în că mara ei de
somn.

*
* *

134
 Că tre ziuă , a gră it sfetnicul ajuns sultan prin vicleşug
că tre sultă niţă :
— Ş tii, prea iubito, că eu am darul de a-mi muta sufletul
în orice fiinţă moartă , că reia îi dau numaidecâ t viaţă ?
— Aş vrea să vă d minunea… a ră spuns ea, mirată . Drept
care, sfetnicul a dat poruncă să i se aducă o gâ scă moartă .
A rostit cuvintele – şi în clipa câ nd gâ sca a început să -şi
fră mâ nte aripile, sultanul a rostit şi el cuvintele, a intrat
repede la loc în trupul lui, şi apucâ nd gâ sca de gâ t, a izbit-o
de perete, omorâ nd-o pe loc…
Ş i mult s-a minunat sultă niţa, ascultâ nd apoi toate
pă timirile soţului ei!…

*
* *

— Vezi, dar, Sindbade, câ t e de tare credinţa sfetnicilor!

Cred că pă ţania asta te-a hotă râ t să nu-l mai cruţi pe
Nugre…
— Facă -se voia ta! a ră spuns şahul, biruit de pilda
înfricoşată …
Ş i Hansadi, mâ nioasă din cale-afară asupra celor patruzeci
de sfetnici, a luat o cupă cu otravă cumplită , şi venind
înaintea lui Sindbad, a gră it aşa:
— Dacă nu-mi dai ascultare, şi dacă nu-l ucizi pe Nugre,
să ştii că sorb pâ nă la strop otrava aceasta – şi au să te bată
cumpenele! Te potriveşti istoriilor spuse împotriva femeilor,
dar cunosc şi eu destule istorii care vă desc vicleşugul şi
ră utatea bă rbaţilor!
Cunoşti întâ mplarea zugravului de la Ispahan?

…ŞI HANSADI MAI SPUNE ÎNCĂ O ÎNFRICOŞATĂ PILDĂ,

ARĂTÂND CĂ ŞI UNII BĂRBAŢI SUNT VICLENI;
135
 ABUŞAMAR IESE CA DIN PĂMÂNT…

Tră ia odată la Korasan un vestit zugrav, pe nume

Mahmud, şi vă zâ nd el într-o zi la un prieten al să u chipul
unei femei din cale-afară de frumoasă , s-a îndră gostit aşa de
cumplit, încâ t nu mai avea odihnă .
După multe rugă minţi, prietenul i-a spus cum că femeia
aceea tră ieşte tocmai la Persia, fiind câ ntă reaţa unui mare
vizir.
Mahmud şi-a pregă tit cele cuvenite la drum lung şi a
pornit că tre cetatea Ispahan.
A bă tut multe să ptă mâ ni şi luni că ile Ră să ritului, şi
ajungâ nd la cetatea dorită , a mers în gazdă la un spiţer.
A luat multe ştiri de la gazdă , a aflat întâ i că Persia toată
se află în fierbere, deoarece şahul poruncise omorâ rea
tuturor vră jitorilor şi vră jitoarelor. Întrebâ nd despre femeia
pe care o că uta, a aflat că stă tea pă zită bine între ziduri, la
seraiul marelui vizir.
S-a pregă tit Mahmud cu scule de hoţ şi noaptea a să rit
zidurile.
S-a pomenit într-o gră dină frumoasă , cum se află numai în
basme. Rodii de aur luceau. Era într-un ceas câ nd nici
pă să rile nu zburau, nici vâ ntul cel mai tă cut nu umbla. Doar
ici-colo clipoteau havuzurile în stâ nci de marmură . Sus,
împă ră ţiile cerului luceau din toate stelele. Era înainte de
ră să ritul lunii şi zarea se poleia în roşu. Mahmud-zugravul a
stat o clipă încremenit în faţa frumuseţilor.
După aceea a pă şit furişâ ndu-se că tre o casă adâ ncită în
umbră , din mijlocul gră dinii. A folosit sculele de hoţ cu mult
meşteşug şi într-o clipă s-a aburcat printr-o fereastră
deschisă şi a nimerit într-o încă pere unde dormea pe un pat
de aur femeia pentru care bă tuse drumurile Ră să ritului,
îndelung.
136
 Aurul patului lucea şi stră lucea, împodobind trupul femeii
în lumină de aureolă .
El, abia şi-a stă pâ nit bă tă ile inimii. A apucat-o de mâ nă ,
după planul ce şi-l fă cuse, şi fă ră a sta la gâ nduri, şi-a scos
pumnalul şi i-a fă cut semn pe braţ zgâ riindu-i-l adâ nc.
— Nu mă ucide! l-a rugat femeia, albă de spaimă . Dac-ai
venit să mă jefuieşti, iată , îţi dau vă lul acesta scump, pe care
abia azi mi l-a dă ruit stă pâ nul meu, vizirul…
Ş i ea i-a desfă cut în faţa ochilor un vă l din cale-afară de
scump, care lucea şi stră lucea din toate mă rgă ritarele.
Mahmud-zugravul şi l-a pus subţioară şi a pă ră sit casa,
tot pe cale de hoţ.
A doua zi dimineaţa, îndată după ră să ritul soarelui, la
vremea câ nd şahul persienilor îşi sfâ rşea rugă ciunile,
Mahmud-zugravul s-a înveşmâ ntat în mantii de derviş
pelerin, şi-a pus vă lul subţioară şi a pornit la seraiurile
şahului.
— Vestit şah al persienilor… şi-a început Mahmud-
zugravul cuvâ ntul. Vin din depă rtă ri mari, tocmai de la
Korasan, aflâ nd despre faima Lumină ţiei-tale… Ca slujitor al
proorocului – lă udat în vecii-vecilor fie-i numele! — am venit
să -mi bucur ochii, vă zâ ndu-mi stă pâ nul… Ş ah al persienilor!
Sosind în preajma slă vitei tale cetă ţi, după asfinţitul soarelui,
am ră mas dincolo de porţi, cu gâ ndul să -mi petrec noaptea
în cuvioşia rugă ciunilor, în vreun caravanserai oarecare, şi
să dau tâ mplei mele spre odihnă o piatră … Dar, mare mi-a
fost mirarea, câ nd deodată mi-au ieşit înainte, venind prin
porţi, patru femei din cetate; patru femei că lă ri pe patru
fiare; una că lă rea pe-o capră ; a doua că lă rea pe un ţap; a
treia că lă rea pe-o că ţea; a patra, pe-un leopard… Pricepâ nd
îndată că am înaintea mea patru strigoaice, am început a
chema cu cutremur numele celui pururi viu!
Trei dintre strigoaice s-au îndepă rtat, speriindu-se, dar a
patra s-a repezit la mine, că utâ nd să mă plesnească cu biciul

137
de flacă ră ce-l avea în mâ nă … Eu am apucat atunci un
jungher şi am pă lit-o în braţ. Din fugă mi-a lă sat vă lul acesta
bă tut în lumină de mă rgă ritare. Însă mie, ca om cucernic,
acest vă l nu-mi face trebuinţă …
Ş i a scos Mahmud-zugravul vă lul, l-a desfă şurat şi a
fulgerat ochii şahului persian cu lucirea mă rgă ritarelor…
Îndată după ce Mahmud-zugravul a ieşit cu plecă ciuni
adâ nci, şahul l-a chemat cu mare cutremur pe vizir. I-a
ară tat vă lul:
— Adevă rat este că acesta-i vă lul dă ruit ţie?
— Adevă rat, Doamne…
— Pot afla cui i l-ai dat?
— Poţi, Luminate… L-am dă ruit roabei mele celei mai
frumoase…
Ş i după ce şahul i-a istorisit toată întâ mplarea cu dervişul
de la Korasan, i-a poruncit, izbind cu slă vitele-i tă lpi în
lemnul sfâ nt al jilţului:
— Tot acum, roaba să fie adusă aici, între iatagane…
— Voia mă riei tale… a bolborosit vizirul, şi s-a tras afară ,
alb de groază .

*
* *

— Sindbad-Ş ahule! Ascultă şi desfundă -ţi bine urechile,

pâ nă nu-i prea tâ rziu! Ş ahul cel din vechimi a gă sit pe mâ na
roabei semnul jungherului, aşa cum i-a ară tat dervişul.
Divanul s-a strâ ns în grabă .
Femeia a fost îndată osâ ndită să fie închisă de vie într-o
peşteră înfricoşată …
Ş i aflâ nd Mahmud-zugravul de locul osâ ndei ei, a împă rţit
multe pungi de aur, cumpă râ nd stră jile.
Într-o noapte, peştera s-a deschis şi el a apucat femeia în
braţe. Tocmise anume cai iuţi; şi au că lă rit în fugă , zi şi

138
noapte, tot că tre depă rtatul şi slă vitul Korasan…

*
* *

— Acum, după ce ai auzit şi întâ mplarea asta, şahule

Sindbad, cred că te-ai încredinţat pe deplin de câ t vicleşug
au bă rbaţii în fire…
Trecuseră patruzeci de zile de chin pentru Sindbad-Ş ah.
Hansadi l-a sucit într-o parte, cei patruzeci de sfetnici în
alta, fiecare cu istoriile lor, şi acum ră bdarea lui a plesnit în
tunete de mâ nie.
La ră să ritul soarelui, a poruncit gealatul ui să -şi ascută
bine unealta. Nugre a fost scos din temniţă şi dus la butuc.
Cei patruzeci de sfetnici au fost prinşi şi legaţi în funii, tot
câ te zece la un loc, şi aduşi în faţa jilţului…
Gealatul a legat ochii osâ nditului, după aceea a întrebat
că tre Sindbad:
— Doamne, te mai întreb o dată : să -l ucid?
— Ucide-l… a ră cnit Sindbad.
— Doamne, înc-o dată te mai întreb, a rostit iar gealatul;
că ci orice că inţă e prea tâ rzie după aceea…
— Ucide-l… a tunat glasul şahului, şi gealatul a fulgerat
securea în sus, dar atunci s-a petrecut un lucru neaşteptat:
Abuşamar-dască lul a ieşit ca din pă mâ nt!
Stră jile l-au apucat pe sus, aruncâ ndu-l la picioarele
şahului.
— Tică losule! a ră cnit la el Sindbad. Vei plă ti cu capul tă u,
pentru învă ţă turile ce i le-ai dat lui Nugre! N-a tă cut el în
urma sfaturilor tale?
— Aşa este… a încuviinţat Abuşamar.
Ş i ridicâ ndu-şi fruntea din ţă râ nă , a vorbit cu mult curaj,
după cum urmează :
— Aşa este, slă vite şah Sindbad! Eu l-am sfă tuit pe

139
învă ţă cel să tacă , şi iată de ce: cetind într-o noapte astrele, şi
alcă tuind horoscopul fiului tă u, am aflat lucru groaznic, că
timp de patruzeci de zile, începâ nd din ziua aceea, îl va paşte
o primejdie de moarte! Dar tot eu, prin citirea constelaţiilor,
am aflat că dacă va tă cea în timpul acestor patruzeci de zile,
şi nu va vorbi niciun cuvâ nt, orice i s-ar întâ mpla, primejdia
morţii va fi ocolită … Deci, Nugre şi-a pus lacă t gurii – şi a
tă cut cele patruzeci de zile…
— Nugre! a strigat Abuşamar, ridicâ ndu-se drept şi
întorcâ ndu-se că tre învă ţă celul să u: acum poţi vorbi, Nugre!
Că ci zilele primejdiei au trecut! Povesteşte toată isprava
şahiţei Hansadi, aşa cum s-a întâ mplat! Să afle tot Ră să ritul
şi să se cutremure…
Gealatul a descoperit ochii osâ nditului, la un semn al
şahului.
Ş i a povestit Nugre toată istoria, aşa cum s-a petrecut în
adevă r, în că mă rile şahiţei.
— Iată … i-a tă iat Abuşamar cuvâ ntul; iată martorele, şah
Sindbad! Toate slujnicele şahiţei, care au ascultat vorbele de
după un perete subţire, sunt faţă şi pot pune mă rturie…
Slujnicele au că zut lâ ngă jilţ, la un semn, mă rturisind
lucrurile aşa cum au fost.
Hansadi a fost adusă între iatagane. Capul ei a că zut
dintr-un fulger.
Ş i a tră it apoi Nugre ani mulţi şi luminaţi, urmă rind că ile
astrelor, în nopţile verzi, împreună cu Abuşamar, în
foişoarele de veghe…

*
* *

…Ş i a mai povestit pescarul cel să rac, duhului închis în

vasul de aramă , pecetluit cu peceţile lui Solomon-prooroc,
cum că sultanul cel vindecat de lepră , sfâ rşindu-şi de

140
povestit întâ mplă rile şahului Sindbad, a adă ugat:
— Astfel, vizirule, mă tem să nu pă ţesc şi eu ca sultanul
cel vechi, potrivindu-mă ţie… Că ci, ce temei am că sunt
drepte cele ce mi le spui împotriva lui Duban-vraciul? Eu, ca
de foc mă voi pă zi să nu-mi nedreptă ţesc mâ ntuitorul…
— Doamne… i-a ră spuns vizirul; de mă vei gă si vinovat,
sunt gata să primesc osâ nda, cum s-a întâ mplat cu un vizir
de demult…
Iată …

CE SPUNE MAI DEPARTE PESCARUL DIN ŢĂRMURII

MĂRII CĂTRE DUHUL DIN VASUL DE ARAMĂ, DESPRE
SULTANUL ELINESC ŞI DESPRE DUBAN-VRACIUL… O
PILDĂ A VIZIRULUI; ŞI DESPRE O CARTE CIUDATĂ…

Un sultan avea un fiu pe care-l iubea ca pe ochii din cap.

Nu-l lă sa niciodată , nică ieri, singur, ci numai în paza
vizirului.
Avea fiul acesta patima vâ nă torilor.
Într-o zi, aflâ ndu-se într-un codru adâ nc, împreună cu
vizirul, la vâ nă toare, au să getat un că prior, dar l-au să getat
fă ră a-l istovi de viaţă , şi că priorul a prins să fugă mai
departe prin codru, cu să geata în trup.
Fiul sultanului şi-a strâ ns roibul în pinteni şi a pornit pe
urma vâ natului, l-a gonit vreme lungă , fă ră să -şi dea seama
că paznicul lui, vizirul, nu-l urmează .
Ş i s-a adâ ncit în codri tot mai mult.
Că priorul i s-a ză rit din faţă , în tă urile lui, iar fiul
sultanului, speriat de singură tate, a început să caute calea
de întoarcere. A gonit calul în toate pă rţile codrului,
ră tă cindu-se.
Cum umbla aşa, după vreme lungă a ieşit la un drum,
141
unde a gă sit o femeie stâ nd jos şi tâ nguindu-se.
— Cine eşti şi de ce te tâ nguieşti? a întrebat-o, şi ea a
ră spuns:
— Sunt fiică de sultan de la India… Eram că lă toare prin
pă rţile acestea, şi umblâ nd că lare, am adormit deodată în şa,
am că zut jos şi calul s-a dus în lumea lui…
— Încalecă dinapoia mea… a poftit-o fiul sultanului,
cuprins de milă .
Ea a încă lecat şi au pornit mai departe prin codru, pâ n-au
ajuns în faţa unei colibe.
— Îngă duie o clipă , l-a rugat femeia, să mă dau jos, că am
puţină treabă …
El a oprit calul. Femeia a descă lecat şi a intrat în colibă .
Fiul sultanului a descă lecat şi el, ţinâ nd calul de frâ u şi
aşteptâ nd-o, dar deodată i-a îngheţat inima de spaimă ,
auzind în colibă glasul femeii spunâ nd:
— Fiii mei! Bucuraţi-vă şi fiţi fericiţi, că ci v-am adus hrană
pentru azi, carne de fecior de sultan!
— Unde-i? Unde-i? au întrebat mai multe glasuri. Să ieşim
să -l mâ ncă m!
Fiul sultanului a să rit în şa; calul a pornit galop, lovit cu
pintenii.

*
* *

Femeia aceea era una din cele mai tică loase vră jitoare,
care-şi hră nea pruncii cu carne de om…
Deci, fugind fiul sultanului, şi-a ridicat ochii la cer şi s-a
rugat aşa de fierbinte că tre Allah, încâ t drumul adevă rat i s-a
ivit deodată în faţă …
Ajungâ nd la seraiurile tă tâ ne-su, a povestit toată
întâ mplarea; cum l-a lă sat vizirul să urmă rească singur
că priorul; cum s-a ră tă cit şi cum vră jitoarea era să -l ucidă ,

142
spre a-l da hrană fiilor ei…
Atunci, sultanul a chemat gealatul cu paloşul şi capul
vizirului a zburat în pulbere…

*
* *

Deci, sultanul vindecat de lepră a dat îndată poruncă

gealatului să -şi gă tească paloşul.
Vizirul cel pizmaş a zâ mbit în ascuns, de bucurie că
lucră tura lui a prins.
Oşteni cu lă nci au bă tut în poarta lui Duban-vraci,
aducâ ndu-l la serai.
— Ş tii pentru ce te-am chemat? i-a întrebat sultanul.
— Nu ştiu, Doamne… a ră spuns Duban. Dar ră mâ n, pâ nă
la capă tul zilelor, sluga ta.
— Iată pentru ce te-am chemat… a spus sultanul, ară tâ nd
că tre gealatul care aştepta în prag, cu paloşul gata.
Tică losule! Ai venit să mă ucizi…
— Doamne… a strigat Duban. Pun martor pe Allah, pentru
limpezimea gâ ndurilor mele! Am venit la seraiul tă u numai
spre a te mâ ntui de boala grozavă , şi să -ţi ră mâ n slugă de
credinţă toată viaţa…
— Minţi! a strigat sultanul şi a fă cut semn gealatului care
a venit şi i-a legat mâ inile la spate!…
— Sultanul meu… se tâ nguia Duban. Omori suflet
nevinovat, dar dacă mi-i scris să mor ucis de tine, rogu-te să
mă îngă dui să mă duc acasă , să -mi pun lucrurile în
râ nduială , să -mi împart averea să racilor şi mai ales să pun
râ nduială în că rţi… că ci, Doamne, am o carte minunată , cum
nu s-a mai vă zut, şi aş vrea să ţi-o dă ruiesc ţie, să -ţi stea
între odoarele vistieriilor.
— Ce carte poate fi aceasta? s-a mirat sultanul.
— Doamne, a continuat Duban, mâ ine, după ce-mi vei tă ia

143
capul, să mi-l iei şi să mi-l pui pe o tipsie ce-ţi voi aduce-o
odată cu cartea. Tu, cu slă vita-ţi mâ nă , să deschizi cartea
pâ nă la fila a şasea; la fila aceea să te opreşti; numă ră în jos
şase râ nduri, şi ce vei gă si scris în râ ndul al şaselea, să -mi
ceteşti… Capul meu, stâ nd pe tipsie, are să deschidă gura şi
are să -ţi ră spundă … Ş i tot aşa, mai departe…
Straşnic s-a minunat sultanul! Drept care l-a slobozit pe
Duban-vraci din funii, lă sâ ndu-l să se ducă acasă , pâ nă a
doua zi. Vestea despre carte a cutreierat ca fulgerul toată
cetatea; emiri şi hani şi viziri vestiţi, şi tot ce are mai ales o
ţară a Ră să ritului, s-au strâ ns a doua zi la seraiul
sultanului, şi au venit buluc şi noroadele.
Iar sultanul, stâ nd în jilţ, aştepta crunt sub turban.
Noroadele s-au bulucit la o parte şi Duban a sosit, aducâ nd o
carte groasă pe o tipsie de aur. A dat tipsia în mâ na
sultanului şi înainte de a-şi pune gâ tul pe butuc, s-a mai
rugat o dată :
— Doamne, nu mă omorî, că nu ţi-am greşit…
Ş i i-a ră spuns sultanul:
— Acum, orice-ar fi, tot trebuie să te omor, spre a vedea
puterea că rţii…
Duban şi-a pus gâ tul pe butuc şi paloşul a dat un fulger în
sus şi unul în jos…
După aceea a pus sultanul capul lui Duban pe tipsie şi
sâ ngele a încetat. A deschis cartea. Dar câ nd să mişte cea
dintâ i filă , a gă sit-o lipită .
Capul lui Duban a deschis deodată ochii mari,
îndemnâ ndu-l s-o deschidă numaidecâ t.
Sultanul şi-a îmbă iat degetele în gură şi a dezlipit cea
dintâ i filă şi tot aşa, pâ nă la fila a şasea, dar fila aceasta era
goală , cu niciun râ nd scris, ca şi celelalte.
Sultanul s-a întors mirat că tre capul de pe tipsie,
întrebâ ndu-l:
— Unde-s râ ndurile scrise?

144
 Dar nu şi-a sfâ rşit bine cuvâ ntul, că ci nişte cuţite
groaznice au început să -i taie mă runtaiele.
Capul lui Duban a deschis atunci gura şi a vorbit, rotindu-
şi ochii asupra mulţimii încremenite:
— Feţe alese şi norod de râ nd! Aşa pă ţesc sultanii şi hanii
care dau altora moarte pe nedreptate! Aflaţi toţi că filele
acestei că rţi sunt otră vite; îmbă lâ ndu-şi degetele în gură ,
sultanul a înghiţit cea mai grozavă otravă …
Sfâ rşind, gura lui Duban s-a strâ mbat în moarte, pleoapele
i-au că zut pe ochi, apoi capul a că zut de pe tipsie, ală turi de
sultanul care se pră buşise de pe jilţ, tră snit de otravă …

ISTORIA PESCARULUI ÎŞI URMEAZĂ CURGEREA; NOPŢI

DUPĂ NOPŢI TRECEAU, ŞI RIAR-ŞAH SE ÎNDRĂGEA TOT
MAI AVAN DE POVESTITOARE ŞI DE BASMELE EI,
AMÂNÂNDU-I MEREU OSÂNDA; CE ISTORII MAI SPUNE
PESCARUL…

Iată , duhule nerecunoscă tor… a gră it mai departe

pescarul, plecâ ndu-se asupra vasului, spre a fi auzit mai
bine; dacă l-ar fi cruţat sultanul pe Duban, l-ar fi cruţat şi pe
dâ nsul Allah! Ş i n-ar fi pierit aşa! Tot astfel vei pă ţi şi tu,
că ci, auzi-mă bine… am să te arunc în fundul mă rii, să stai
acolo pâ nă la istovirea timpurilor…
— Frate… s-a tâ ngui duhul. Ai uitat cum arată că rţile? „Să
nu plă teşti niciodată ră ul prin alt ră u”… Afară de asta. A
gră it el mai departe, cu glas scă zut, dacă despecetluieşti
vasul, află că am să -ţi împă rtă şesc taina îmbogă ţirii…
Auzind lucrul acesta, pescarul a stat o clipă pe gâ nduri şi
a întrebat:
— Dar îmi juri pe puterea lui Allah că dacă îţi dau drumul
n-o să mă ucizi?
145
 — Frate! a gemut duhul, jur pe mantia lui Mahomed-
prooroc, să mă vâ ntur ca pulberile şi să nu mai am linişte în
vecii-vecilor… Deschide vasul şi te voi face om bogat…
Atunci, pescarul şi-a scos jungherul, şi desprinzâ nd
capacul cel ferecat în peceţi, a ieşit duhul afară în chip de
fum! S-a înă lţat pâ nă în puterea vă zduhului – şi s-a întins
pâ nă departe, în aria mă rii, întunecâ nd-o; şi s-a strâ ns apoi
ca un sul gros înaintea pescarului, luâ ndu-şi chip de duh. Ş i
cum şi-a luat acest chip, a lovit vasul cu copita, lui,
rostogolindu-l în mare.
— Vai mie! a strigat pescarul, înspă imâ ntat, dar duhul a
râ s, întinzâ ndu-şi mă dularele şi că scâ nd o gură de iad:
— Frate pescar! Am jurat să mă vâ ntur ca pulberile, altfel
te-aş fi omorâ t îndată … Acum însă vino cu mine, să . Te scap
de să ră cie…
Ş i a pornit, urmat de pescar, că tre ră să rit, unde le-a ieşit,
în faţă , ca din pă mâ nt, un iac cu ape verzi, între patru coline.
— Ascultă -mă bine, a gră it duhul, n-ai voie să -ţi arunci,
mreaja în apa aceasta, decâ t o dată pe zi… Iar acum, ca să .
Vezi că mi-am ţinut cuvâ ntul, aruncă mreaja…
Pescarul şi-a gă tit cu grabă sculele meşteşugului şi.
Mreaja a că zut la adâ nc. N-a ţinut-o acolo mult. Câ nd a scos-
o, luceau în ea patru peşti în patru culori; unul era verde,
altul roşu, altul albastru, iar al patrulea avea culoarea
aurului.
— Du-i acum la cuhniile sultanului, i-a gră it duhul, lovind
cu piciorul în pă mâ ntul care l-a înghiţit deodată .
Ş i astfel, ră mas singur, pescarul a luat cei patru peşti
„ducâ ndu-i de-a dreptul la porţile sultanului.
Ş i vă zâ ndu-i câ t de minunaţi sunt, sultanul i-a cumpă rat
numaidecâ t, dâ ndu-i patru pungi cu câ te o sută de galbeni…

*
* *

146
 Avea acel sultan, la cuhnii, o femeie din pă mâ ntul elinesc,
meşteră mare în gă tirea bucatelor, şi a chemat-o în grabă şi
i-a spus, ară tâ ndu-i cei patru peşti:
— Sunt vietă ţi rare, prin culorile lor, şi trebuie să aibă gust
tot aşa de bun, precâ t de minunate le sunt culorile… ia-i şi
pregă teşte-mi-i…
Ş i slujnica i-a dus cu mare grijă la cuhnii, a dat vetrei
flacă ră , a turnat untdelemn în tingire şi a râ nduit peştii unul
lâ ngă altul în untdelemn încins. S-au pră jit pe-o parte, şi
câ nd să -i întoarcă pe partea cealaltă , a încremenit de groază ,
că ci peretele din faţa ei s-a deschis şi s-a ivit o fată gă tită ca
faraoancele de la Nil, şi avea în mâ nă un toiag subţirel de
trestie.
— Ascultaţi, patru peşti, a gră it faraoanca, lovind peştii cu
toiagul: gata sunteţi?
Cei patru peşti şi-au ridicat capetele, şi privind-o au
ră spuns într-un glas:
— Gata suntem!
Ş i zicâ nd acestea, au să rit jos din tingire, prefă câ ndu-se
scrum, şi faraoanca a intrat la loc, în peretele care s-a închis
la loc…
Slujnica a alergat înspă imâ ntată la vizirul cel mare şi i-a
spus toată întâ mplarea.
— De necrezut! a ră spuns vizirul; ce va spune sultanul?
Nu cred pâ nă n-oi vedea cu ochii mei…
Au chemat în grabă pescarul.
— Să -mi aduci alţi patru peşti, tot în culorile acestea, că ci
iată ce s-a întâ mplat…
— Stă pâ ne, a ră spuns pescarul, lacul unde-i prind e prea
departe, ca să -i pot aduce azi. Îngă duie pâ nă mâ ine
dimineaţă … (Că ci nu voia s-arunce mreaja de două ori într-o
zi, după sfatul duhului).
Deci, a doua zi dimineaţa, aruncâ nd iară şi mreaja, a scos

147
alţi patru peşti, tot în culorile celor ele mai înainte, şi i-a dus
la cuhniile sultanului, de faţă fiind şi vizirul, şi iar s-a
întâ mplat ca şi în ziua trecută ; câ nd s-au pră jit pe-o parte şi
era să -i întoarcă slujnica pe partea cealaltă , peretele s-a
deschis. — şi ară tâ ndu-se faraoanca, a pă lit peştii eu toiagul,
întrebâ ndu-i:
— Patru peşti, ascultaţi! Gata sunteţi?
Peştii au ridicat capetele:
— Gata suntem! Ş i să rind din tigaie, s-au fă cut scrum…
Faraoanca a intrat la loc în perete, şi peretele s-a închis.

*
* *

Vă zâ nd vizirul minunea cu ochii lui, s-a dus speriat la

sultan. Neîncreză tor din fire, sultanul a cerut şi el să vadă
lucrul cu ochii lui.
Au chemat pescarul.
— Doamne, a spus acesta, lacul unde-mi fac meşteşugul e
prea departe şi nu-i timp s-ajung şi să mă întorc pâ nă înspre
seară … Îngă duie pâ nă mâ ine în zori…
Astfel, a doua zi, a adus pescarul alţi patru peşti, tot în
culorile ştiute, dar de data aceasta a coborâ t şi sultanul la
cuhnii, împreună cu vizirul.
Slujnica a dat vetrei flacă ră , a potrivit tingirea, a turnat
untdelemnul şi a râ nduit cei patru peşti, unul lâ ngă altul,
după cuviinţă . S-au pră jit peştii pe-o parte, şi câ nd să -i
întoarcă , peretele s-a deschis şi s-a ivit un harap negru ca
întunericul, râ njind fioros, şi apropiindu-se de peşti, i-a atins
cu vâ rful ciomagului ce-l avea în mâ nă :
— Gata sunteţi, patru peşti?
— Gata suntem… au ră spuns ei într-un glas, şi să rind din
tingire, scrum s-au fă cut!
Harapul a intrat la loc, în perete.

148
 *
* *

Sultanul a dat repede poruncă înfricoşată , să se adune

divanul.
— Unde-i lacul cu astfel de peşti? a întrebat el, galben la
faţă . L-a vă zut careva din voi?
— Doamne, s-a ridicat vizirul cel mare, eu toate locurile
din jurul cetă ţii le bat de peste patruzeci de ani, şi n-am
vă zut niciun lac… Nici cele patru coline nu se află , tot locul
fiind şes ca-n palmă …
Iar ceilalţi sfetnici, înclinâ nd bă rbile, au ră spuns la fel.
Sultanul s-a întors că tre pescar:
— Ca pe vierme te sfă râ m în unghii… Să vii tot acum cu
noi, să ne ară ţi lacul…
— Pulbere-ţi sunt la picioare… s-a milogit pescarul, gata
de drum.
Au sunat trâ mbiţele. Oştile au îmbră cat zaua. Au apucat
arcurile, cucurile, lă ncile şi scuturile. Sultanul şi toate
puterile oştilor au să rit pe cai, ieşind prin porţi ca vâ ntul,
spre a ajunge la malul lacului înainte de asfinţitul soarelui.
Ş i n-au trudit caii prea mult, că ci spre mirarea tuturor, li s-a
ară tat îndată înainte un lac verde, între patru coline…
— Iată , Doamne, aici îmi fac meşteşugul… a gră it pescarul.
S-a oprit sultanul la ţă rm, uitâ ndu-se multă vreme în
adâ nc. După aceea s-a întors că tre că petenii şi viziri:
— Ş i n-aţi ştiut de lacul acesta, aflat la o bă taie de
să geată ?
— N-am ştiut, Doamne… au ră spuns toţi; nu ştim cum şi
de unde a ră să rit…
— Atunci, a gră it mai departe sultanul, fiind la mijloc un
lucru peste fire, am hotă râ t să nu mă întorc în cetate, pâ nă
nu voi gă si dezlegarea tainei, că ci la vră jitorii mă pricep şi eu!

149
 *
* *

Oşteni şi curteni au înserat pe ţă rm. Clipeau în lac focurile

taberei. A pogorâ t apoi întunericul deplin.
Sultanul l-a chemat la sine pe vizirul cel mare, spunâ ndu-i
încet, între patru ochi:
— M-am hotă râ t să ies pe furiş din cort. Mă duc să
cercetez colinele, şi nu mă întorc, pâ n’ nu aflu dezlegarea!
Spune tuturor care te întreabă , că am că zut bolnav…
— Doamne… i-a ră spuns vizirul; cum ai să umbli singur?
— Taci şi ascultă … i-a rupt vorba sultanul, şi lepă dâ ndu-şi
veşmintele, s-a îmbră cat în strai să rman de oştean, a încins
paloşul, şi aşa a pă ră sit cortul şi a intrat în întuneric, ocolind
focurile…
A mers ceasuri lungi, şi că tre ră să ritul soarelui a trecut
colina întâ ia. A ză rit ziduri de cetate şi s-a bucurat în sufletul
lui. A desfă cut mai larg pasul…
Ajungâ nd la zidurile vă zute, a aflat o cetate cu porţile ferite
în lă turi, şi nu a intrat, ci s-a uitat îndelung înă untru.
Cetatea era toată din marmură neagră . Acoperişul era din cel
mai curat oţel, încâ t sclipea ca oglinda…
A bă tut în poartă o dată . A bă tut a doua oară . Ş i a treia
oară a bă tut, şi nu i-a venit niciun ră spuns.
A intrat într-o încă pere largă . A privit în toate pă rţile, şi
nici ţipenie de om nu a aflat. Intrâ nd în încă perea a doua, s-a
oprit la mijloc şi cu glas ră sună tor a strigat:
— Oameni buni! Locuitori ai cetă ţii! Veniţi în ajutorul unui
drumeţ ostenit!
Ş i a strigat aşa de trei ori, dar numai ră sunetul glasului i
se întorcea din ungherele depă rtate.

150
 UNDE SE VEDE SULTANUL PREFĂCUT ÎN MARMURĂ; ŞI
ALTE ÎNTÂMPLĂRI NEMAIPOMENITE…

A intrat sultanul după aceea în nişte seraiuri mă reţe,

aşternute pe jos numai cu adâ nci covoare persiene. Perdelele
uşilor erau numai din pâ nze grele, ţesute la Mecca
preafericită ; şi atâ t covoarele, câ t şi perdelele sclipeau în fire
de argint şi diamante.
Într-o sală înaltă a vă zut un vas larg de aur, avâ nd patru
lei de aur în cele patru unghiuri; perle şi rubine izvorau din
gurile fiarelor, curgâ nd în patru valuri în vasul adâ nc şi
înă lţâ ndu-se în curcubee de pulberi, pâ nă -n înaltul bolţilor.
O gră dină fă ră margini se vedea, meri şi peri îşi plecau
crengile sub rod; eleştee luceau în dumbră vi; pă să rile câ ntau
în înalţi arbori; florile împră ştiau miresme adormitoare; în
vă i se vedeau sclipind râ urile: luntrile stă teau legă nate la
maluri, aşteptâ nd… Ş i a umblat sultanul din încă pere în
încă pere, minunâ ndu-se de frumuseţea podoabelor. Ostenit,
s-a aşezat la o fereastră , privind gră dina, câ nd deodată a auzit
un glas depă rtat, venind din stră fundul zidurilor, ca o
tâ nguire.
„Allah, se tâ nguia glasul, ia-mi viaţa, că ci nu-mi mai este
de niciun folos! Soartă , ai milă de un om că zut în cea mai
neagră nenorocire… Nu mai pot suferi durerile, Allah!…”
A pornit sultanul după glas şi ajungâ nd la o uşă a ferit
perdeaua! Într-o sală înaltă a vă zut un jilţ, pe care şedea un
fecior de o frumuseţe rară pe faţa-i scufundată în tristeţe.
Era îmbră cat în straie de sultan…
I s-a închinat sultanul:
— Iartă -mă ! i-a ră spuns feciorul, abia înclinâ nd capul.
Ş tiu că ar fi trebuit să mă închin eu în faţa ta, dar un mare
blestem mă ţine încremenit…
— Doamne… i-a ră spuns sultanul; oricare ar fi suferinţele
151
tale, mă leg să ţi le alin, cheltuindu-mi avuţiile pâ nă la cea

152
din urmă para… Nă dă jduiesc că nu voi întâ rzia şi-ţi vei
istorisi nenorocirile, şi-mi vei spune de unde au ră să rit aici
cele patru coline cu lacul cel verde, şi-mi vei ară ta de unde
au ră să rit cetă ţile acestea, şi de ce te afli aici, singur, fă ră
nicio altă fiinţă omenească .
Ş i s-a tâ nguit feciorul în loc de ră spuns:
— Ce om se poate lă uda că a spus norocului „opreşte-te”,
şi s-a oprit norocul? Ce om s-a urcat sus pe culmi şi n-a
că zut în adâ ncul nenorocirii? Arată -mi omul care se poate
lă uda: „Zilele mele vor ră mâ ne line şi luminate.
Ş i a prins a plâ nge în hohote.
— Omule… l-a rugat sultanul, spune-ţi durerile, ca să mă
împă rtă şesc şi eu din ele, şi mi-i martor cerul că voi că uta să
te ajut…
— Sunt fecior de sultan… a început feciorul, şi cum să -mi
înceteze izvoarele plâ nsului, câ nd iată …
Ş i dâ ndu-şi veşmâ ntul la o parte, şi-a ară tat trupul, şi
sultanul a vă zut că nenorocitul are trup de om numai pâ nă
la brâ u; de la brâ u în jos, trupul lui era de marmură
neagră …
— Povesteşte-ţi istoria nenorocirilor… i-a rugat sultanul,
că ci o nenorocire împă rtă şită e uşurată pe jumă tate…
Ş i feciorul înmă rmurit a început:
— Cele patru coline care se vă d au fost mai-nainte Insulele
Negre, unde domnea Mahmud, tată l meu. Acolo unde
sclipeşte lacul verde, a fost cetatea cea mare de scaun… Vrei,
stră ine, să afli cum s-au schimbat astfel? Ascultă …
Schimbarea lor e în legă tură cu nenorocirea mea, cum bine
ai bă nuit. Murind tată l meu în adâ ncă bă trâ neţe, m-am
râ nduit în jilţul să u, împreună cu o cumnată a mea pe care
mi-am luat-o de soaţă . Am tră it bine şi ne-am iubit vreme de
cinci ani. După anii aceştia, am aflat că ea era o straşnică
vră jitoare, o duşmancă a oamenilor, şi cum şi-a dat seama că
i-am aflat taina, s-a ră zbunat îngrozitor, pe mine m-a

153
înmă rmurit, iar cetatea a scufundat-o… M-a aşezat în jilţul
acesta şi în seraiurile acestea! Mi-a risipit toată stă pâ nirea!
Mi-a nă ruit cetatea care viermuia de noroade şi stră lucea în
fală ! A nă ruit casele, uliţele şi tâ rgurile, iar în locul lor a
ră să rit lacul verde şi pustia arsă pe care ai stră bă tut-o…
Peştii cei de patru culori, din lac, sunt cele patru neamuri
din cetate, orâ nduite după proorocii lor: cei verzi sunt
supuşii lui Mahomed-prooroc; cei roşii, persienii, închină tori
focului; cei albaştri, creştinii; iar cei galbeni, închină torii lui
Moisi-prooroc. Cele patru coline au fost cele patru insule
unde stă pâ neam. Le ştiu toate acestea, de la vră jitoarea
tică loasă , care, spre a mă chinui şi mai mult, a venit şi mi le-
a povestit. Dar, duhuri din cer şi de pe pă mâ nt! Dacă
suferinţa mea ar fi numai asta, ar fi uşoară ca bucla şi mai
trecă toare ca pulberea… Însă , în fiecare zi, câ nd ră sare
soarele, ea vine la mine cu o vină de bou şi descoperindu-mi
spatele, îmi dă o sută de lovituri, pâ nă ce sâ ngele meu
acoperă lespezile! Ră cnesc de durere şi mă vaiet, şi ea râ de,
şi după aceea îmi pune pe spate, pe ră nile proaspete, o pâ nză
aspră din pă r de capră ; deasupra, nu ca să mă
preamă rească , ci ca să -şi râ dă de mine, îmi pune mantia asta
de brocard, pe care-o vezi. Astfel pă timesc eu, stră ine, în
fiecare zi, la ră să ritul soarelui.
Ş i sfâ rşind, feciorul a început să plâ ngă în hohote.
Sultanul a tă cut îndelung, după aceea l-a întrebat:
— Dar unde se află ea acum?
— Într-un serai numit Casa Lacrimilor… Casa aceea se
află lipită de zidirea în care stă m, în partea de ră să rit…
Sultanul i-a spus cine este el şi ce l-a adus la cele patru
coline, şi i-a spus şi ce are de gâ nd să facă pentru izbă virea
feciorului:
— Află , frate, că şi eu am putere vră jitorească ! N-ai grijă ,
deci, că te voi scă pa din nenorocirea ta!
În starea în care se afla. Feciorul, nu putea închide ochii,

154
în tot lungul timpului. Sta pe jilţul lui blestemat, jeluindu-se
şi chemâ nd moartea.
Ş i a venit vră jitoarea şi i-a tras cele o sută de lovituri, iuţi
ca focul, iar seraiurile s-au umplut de vaietele feciorului.
Venind apoi sultanul, a chemat-o în poruncă şi ascultare, ca
un vră jitor mai mare ce era, şi i-a poruncit:
— Să te duci tot acum la fecior, să -l dezlegi din blestem…
Ea a alergat la feciorul înmă rmurit şi i-a spus mai
întunecoasă decâ t moartea:
— Te dezleg din blestem, tică losule, dar să nu te mai vă d
înaintea ochilor…
Ş i luâ nd un vas cu apă , a suflat într-însul, şi apa fierbea şi
clocotea la ră sufletul ei. Apropiindu-se de fecior, i-a poruncit:
— Dacă Allah, atoatecreatorul, te-a hă ră zit să ră mâ i aşa
jumă tate om şi jumă tate marmură , aşa să ră mâ i! Iar dacă te-
a hă ră zit să -ţi sfâ rşeşti zilele ca fiecare om, îţi poruncesc:
marmură să nu mai fie în jumă tatea trupului tă u… Ridică -te
şi umblă …
Ş i feciorul s-a ridicat din jilţul chinurilor, a pă ră sit
seraiurile, fă ră s-o privească , fă ră să spună vreun cuvâ nt…
— Nu-i de ajuns… a poruncit sultanul că tre vră jitoare.
Trebuie să faci semn să vină la loc cetatea din fundul lacului!
Să fie la locul ei, cu uliţele şi tâ rgurile, şi să viermuiască
noroadele…
Ea a fugit afară , şi la nişte cuvinte spuse, cele patra coline
s-au tras la loc. Fiind insule, cetatea a ieşit din fundul
lacului, cu uliţele, pieţele şi tâ rgurile, peştii s-au prefă cut la
loc în oameni. Cei verzi, în supuşi ai lui Mahomed, cei roşii,
în persieni, închină torii flă că rilor, cei albaştri, în robi ai lui
Iisus Cristos, cei galbeni, în evrei, urmaşi ai lui Moise.
Să ne minună m, închipuindu-ne mirarea taberei, lă sată pe
malul lacului, câ nd s-a pomenit deodată într-o cetate,
furnicâ nd de oameni, cu bazarele pline, cu turnurile fâ lfâ ind
în flamuri, cu strigă tele neguţă torilor, cu vuietul tarabelor,

155
cu mugetele animalelor de povară …
Ş i întorcâ nd vră jitoarea toate lucrurile în starea lor
firească , a alergat să dea seamă sultanului. Atunci, acesta a
scos paloşul şi a tă iat-o drept în două …
— Acum, a spus sultanul că tre fecior, să ne ducem la
tabă ra mea, unde m-aşteaptă sfetnicii şi oştenii, şi vei binevoi
a mă petrece pâ nă în cetatea mea, aflată de aici la o bă taie de
să geată …
Ş i a ră spuns feciorul:
— De petrecut, te-oi petrece cu toată fala cuvenită !
Priveşte: cetatea flutură toată în flamuri! Zidurile s-au gă tit
cu covoare persiene; uliţele şi-au acoperit colbul cu ramuri
verzi; oştile mele, înviate în fundul iazului, abia-şi ţin roibii în
frâ uri; în toate altarele: ale mahomedanilor, ale persienilor, şi
ale creştinilor, arde smirnă şi tă mâ ie; ascultă noroadele:
toate au venit să strige şi să câ nte… Tâ mpinile sună ; sună
trâ mbiţele şi cornurile; câ ntă cocoşii; şi toate pă să rile înviate
câ ntă ; cuhniile fumegă ; viţeii rag la staule, sub cuţit, în
pregă tirea ospă ţurilor pentru tot norodul; vinuri tari ca focul,
dulci ca dragostea, şi amă rui ca dezamă girile au sosit în
burdufuri, din Caucaz şi Smyrna; aşa de iuţi au fost gonacii
care le-au adus, încâ t nici n-au avut câ nd se încă lzi, cu toate
că au trecut de treizeci şi trei de ori prin arşiţa pustietă ţilor…
Vom petrece şi te voi petrece, binefă că torul meu; dar află că
de aici pâ nă la ţara ta se află cale lungă de un an… Drumul
de o bă taie de să geată a fost numai o vrajă …
Ş i a pornit sultanul la drum…
Feciorul, pregă tind în caravană , o sută nouă zeci de că mile,
încă rcâ ndu-le cu cele mai mari bogă ţii, şi-a luat ră mas bun
de la norodul lui, şi l-a petrecut pe sultan în calea lungă de
un an şi nu s-a mai întors la Insulele Negre, ci, înfiat de că tre
sultan, i-a urmat în jilţ…
Pescarul a fost îmbogă ţit cu seraiuri şi pă mâ nturi grase,
tră ind în fericire pâ nă la ani adâ nci.

156
 *
* *

Astfel se sfâ rşeşte, o, Riar-Ş ah şi soră Dinarsado, istoria

beiului înmă rmurit, dar fiindcă pâ nă la ziuă mai este, vă voi
povesti nemaipomenita întâ mplare a celor trei dervişi şi a
celor cinci femei de la Bagdad, în vremea slă vitului şi
gloriosului calif Harun al Raşid, care a domnit pă mâ ntul
pâ nă -n margini, stă pâ nind peste Asia, ţă rile Europei pâ n’ la
Hispania, şi de acolo pâ nă la Ind, în adâ ncul Ră să ritului.

ÎNCEPE NEMAIPOMENITA ISTORIE A CELOR CINCI

FEMEI DIN BAGDAD; CUM UN SĂRMAN HAMAL PETRECE
O NOAPTE DE AUR, ÎNTR-O CASĂ CIUDATĂ: VIN TREI
DERVIŞI CHIORI DE OCHIUL DREPT; VINE ŞI HARUN AL
RAŞID, CALIFUL-CALIFILOR, ÎMPREUNĂ CU GIAFAR-
VIZIR ŞI MESRURHADÂMB; TAINA ÎNFRICOŞATĂ A
CĂŢELELOR NEGRE; CUM ŞI UN CALIF TREBUIE SĂ
TACĂ DE FRICĂ…

Tră ia la Bagdad, în vremea aceea, un hamal, tâ nă r, voinic,

frumos şi glumeţ din fire, şi cum sta el într-o zi la un colţ de
uliţă , aşteptâ nd, s-a oprit deodată în faţa lui o femeie
mlă dioasă la trup, cu faţa acoperită cu un vă l scump de
muslin.
— Ia-ţi coşul şi urmează -mă … i-a spus ea.
— Fericită zi… şi-a zis în sinea lui hamalul, pornind. N-au
mers mult şi ea s-a oprit, a bă tut la o uşă , şi s-a ară tat un
neguţă tor creştin cu barbă albă . Ea i-a pus în palmă un ban
de aur şi creştinul pă ră sind uşa pentru o clipă , s-a întors cu
un burduf cu cel mai bun vin.
157
 — Pune burduful în coş şi urmează -mă … a spus femeia
că tre hamal.
S-au oprit apoi la o neguţă toare de roduri şi flori şi a ales
multe pere, piersici, migdale, mere ale raiului, ală mâ i,
basilice, iasmine, crini şi nă ramze, punâ ndu-le toate în coşul
hamalului.
După aceea, oprindu-se la o că să pie, a ales cele mai
fragede că rnuri. Din alte pă rţi a luat nucşoare şi alune, câ t şi
alte scumpă tă ţi şi dulceţuri, punâ ndu-le hamalului în coş pe
toate.
— Dacă ştiam că ai să tâ rguieşti aşa de mult, i-a spus ei la
o vreme, tocmeam un cal sau o că milă …
— Taci şi urmează -mă … a râ s ea, şi oprindu-se la un
neguţă tor de parfumuri, a mai cumpă rat multe ape
mirositoare, frunzişoară şi cuişoare, piper şi cimbru, multă
ambră şi alte dresuri de India…
S-au întors apoi, oprindu-se în faţa unei case cu stâ lpi albi
şi foişoare şi cu uşă de fildeş.
A bă tut femeia. Încet, în uşa aceea… Ş i iată că uşa s-a ferit
într-o latură şi i-a întâ mpinat o femeie îmbră cată în alb şi
bogat veşmâ nt, şi hamalul era să scape din mâ ini coşul, câ nd
s-a ară tat ea, fiind aşa de frumoasă , cum spune poetul:

„Când se arată, răsare soarele;

când râde, lucesc mărgăritarele;
o floare pare când stă pe
tăcutele; când grăieşte, cântă
alăutele.”

Vă zâ ndu-i ză pă ceala, femeia care-l purtase prin bazare a

început să râ dă cu multă prietenie.
— Intră odată , i-a zis aceea care le-a deschis. Nu vezi că
bietul om abia se ţine sub greutatea coşului?
Ş i încuind la loc uşa, au trecut tustrei printr-un pridvor,

158
într-o curte înconjurată de galerii, au stră bă tut o gră dină .

159
Apoi au intrat într-o încă pere, în mijlocul că reia s-a vă zut un
jilţ de ambră pe patru stâ lpi de abanos, împodobiţi cu
mă rgă ritare şi diamante, acoperit cu un baldachin de atlaz
roşu de India, cusut în fir de aur.
Un leu de aramă cernea din gura-i aurită , într-un havuz
larg, de marmură , o apă de limpezimea cristalelor.
Oricâ t era hamalul chinuit sub coşul lui, întorcea capul
câ nd într-o parte, câ nd în alta, nemaisă turâ ndu-se a privi,
minunâ ndu-se de frumuseţea şi ciudă ţenia casei.
Dar ceea ce l-a mirat mai mult era femeia a treia, care
şedea în jilţ – şi mult mai frumoasă decâ t întâ ia şi a doua.
Vă zâ ndu-i intrâ nd, aceasta s-a ridicat şi le-a ieşit înainte.
„Asta-i sora lor cea mai mare”… a gâ ndit hamalul, vă zâ nd
câ tă cinste îi dau celelalte două .
Ş i aşa era! Sovaida se numea ea. Safia se numea aceea
care le-a deschis uşa, iar aceea care tâ rguise se numea
Amina.
— Nu vedeţi, a întrebat Sovaida că tre surorile ei, că bietul
om cade sub povară ? De ce nu-l ajutaţi?
Ş i punâ nd tustrele mâ inile, l-au ajutat să aşeze coşul jos,
apoi l-au deşertat tustrele.
Ş i scoţâ nd Amina o pungă , a plă tit hamalului din plin,
dâ ndu-i bani mulţi, fă ră să -i numere, dar hamalul nu se da
dus, mirâ ndu-se de frumuseţea lor.
— Nu eşti mulţumit cu plata? l-a întrebat Sovaida. Soră
Amina, mai dă -i nişte bani, să nu iasă nemulţumit din casa
noastră …
Atunci, hamalul a ră spuns aşa:
— Preafrumoase surori! Cu plata sunt mulţumit peste
mă sură ! Nu fiţi mâ nioase că am mai întâ rziat un pic, dar
stau şi mă mir de ce nu se vede în casa asta nicio faţă de
bă rbat? Cunoaşteţi zicala, îndeobşte ştiută la Bagdad:
„Bucatele fă ră bă utură , degeaba le pui la masă …” Bucatele
din pildă sunteţi voi, iar bă utura de lipsă e bă rbatul…

160
 Ş i a adă ugat spuselor lui, stihurile:

„Alăuta suspină dulce;

blând sună coardele harpei;
zumzăie cobza însoţindu-le;
dar în pustie sună şi răsună,
dacă nu le răspunde, adânc, flautul…”

Au râ s cele trei femei, iar Sovaida i-a zis:

— Mergi cam departe cu gluma… Cu toate că n-ar trebui
să pierdem prea multă vreme cu tine, ascultâ ndu-ţi vorbele
cu tâ lc, totuşi, află : suntem trei surori vitrege. Nimeni nu ne
ştie viaţa, şi suntem încredinţate că nimeni nu ne cunoaşte
nici taina casei…
— Cinstite fecioare, a ră spuns hamalul, mă vedeţi în
starea asta de că ră tor cu coşul, şi cu toate că împrejură rile
nu m-au ajutat să ajung în lumea asta la ranguri, totuşi, în
timpul meu liber, am cercetat că rţile înţelepţilor, m-am
adă pat din plin la fâ ntâ na vegherilor. Ş i înţelepţii spun:
„Ascunde-ţi taina numai de oamenii cei fă ră cinste…” Eu am
ră mas curat în cuget şi drept ca trestia, aşa că nu vă feriţi de
mine…
Atunci, Sovaida i-a ră spuns:
— De vreme ce tu ai că rat pe umeri toate bucatele ce le
vezi pe masă , ră mâ i şi ospă tează cu noi…
— Ră mâ i… i-a zis şi Safia.
— Trebuie să ospă tezi cu noi… a încheiat Amina. Că ci tot
drumul câ t am tâ rguit împreună , am vă zut că eşti om
cinstit…
Hamalul a că zut în genunchi, şi, ridicâ ndu-se, a zis:
— Surori preafrumoase! Ziua asta a fost cea mai luminată
zi a vieţii mele… Ş i iată : ca să vă ară t cinstea cugetului meu,
vă rog să primiţi înapoi banii…
— Ţ ine-ţi banii, care sunt dreptul muncii tale, şi să ne

161
aşeză m la masă , i-a ră spuns Sovaida.
Ş i astfel s-au aşezat fiecare la locul să u, în jurul mesei
încă rcate cu bucatele cele mai scumpe, cu blide şi tacâ muri
de aur. Vinul lucea în vasele stră vezii. Rodurile şi dresurile
îşi împră ştiau miroznele. Lumâ nă rile de ceară curată
pâ lpâ iau lin în sfeşnice şi policandre.
Hamalul credea că l-a cuprins un farmec. Au îmbucat
pâ nă la îndestulare, după aceea a luat Amina un vas cu vin
şi o cupă , şi, umplâ nd-o cu vin, a bă ut ea întâ i, după slă vitul
obicei al musulmanilor, apoi a trecut pe râ nd cupa, de la o
soră la alta. Venind râ ndul hamalului, acesta, înainte de a
lua cupa din mâ na Aminei, i-a să rutat-o întâ i. A bă ut şi a
început să câ nte:

„Dulce şi minunat e vinul, din firea lui, dar mâna care

mi l-a dat, l-a îndulcit şi mai mult…”

Cele trei surori au prins să câ nte şi ele, însoţindu-l.

Ş i sfâ rşindu-şi masa, s-a ridicat Safia, spunâ nd
hamalului:
— E tâ rziu şi e vremea să te duci…
— Unde să mă duc acum, după ce s-a fă cut tâ rziu? a
ră spuns el. Dulci v-au fost feţele şi glasurile; dulce a fost
vinul, care m-a îmbă tat, că abia-mi ţin picioarele! Gâ ndiţi-vă :
cum voi nimeri locuinţa mea pe întuneric, fiind beat? Vă rog
să -mi daţi orice colţ al casei voastre, şi voi dormi acolo
fericit…
Atunci s-a ridicat Amina:
— Are dreptate omul acesta… Să -l lă să m să ră mâ nă !
Bizuiţi-vă pe cuvâ ntul meu…
— Fie precum zici… a încheiat Sovaida, sculâ ndu-se, dar,
ascultă , hamalule! Ră mâ nâ nd aici peste noapte, trebuie să te
legi că orice vei vedea, n-ai voie să scoţi niciun cuvâ nt, n-ai
voie să întrebi nimic… Altfel, dacă ne vei întreba vreun

162
cuvâ nt la faptele ce le vei vedea, vei pă ţi lucruri neplă cute…
— Prea bine… a ră spuns hamalul, vă fă gă duiesc că gura
mea va fi pecetluită , ochii mei vor fi asemeni oglinzii care
vede totul şi nu-şi dă seama de ce cuprinde în sine…
La care Sovaida i-a zâ mbit plă cut, spunâ ndu-i:
— Scoală -te şi citeşte ce scrie deasupra acestei uşi!
„Nu întreba nimic din ce vei vedea; altfel, te pasc
primejdii”… a citit hamalul, adă ugâ nd:
— Niciun cuvâ nt nu voi scoate, surorilor preafrumoase…
Atunci, Amina a înnoit fă cliile de noapte. Ş i pâ lpâ iau
flă că rile stră lucind. Mirosea plă cut lemnul de aloe şi ambra.
Luceau arama şi aurul. Scâ nteiau mă rgă ritarele. Havuzul
susura lin, fă ră sfâ rşit, împră ştiind pulberi de diamante.
Ş i trecâ nd vreme, au înnoit vinul în vase. Au adus alte
cupe. Au pornit a câ nta stihuri din poeţii cei vechi. Bucuria
şi liniştea li se tipă rise pe faţă .
Câ nd deodată , s-au auzit trei bă tă i în uşă … Surorile s-au
ridicat tustrele să deschidă , însă Safia le-a luat-o înainte. A
stat la uşă câ teva clipe. A spus, întorcâ ndu-se:
— Au sosit la noi trei drumeţi, după veşminte semă nâ nd a
fi dervişi. Toţi trei sunt chiori de ochiul drept! Sunt raşi pe
cap, pe faţă şi pe sprâ ncene! Spun că au ajuns la Bagdad
după lă sarea întunericului! Au bă tut la uşa noastră din
întâ mplare! Cer gă zduire pâ nă -n zori, câ nd vor porni mai
departe, în drumul lor…
S-au veselit cele două surori de spusele Safiei, s-a veselit şi
ea, şi hamalul care sta aproape adormit în jilţ.
Sovaida şi Amina au ră spuns că să nu-i primească , dar
Safia s-a pus atâ t pentru ei, încâ t la urmă au hotă râ t să -i
poftească înă untru.
Cei trei dervişi au intrat, fă câ nd adâ nci temenele. Surorile
s-a u ridicat din jilţuri – şi Sovaida le-a urat bun sosit astfel:
— Bine aţi venit la noi, trei dervişi că lă tori! Luaţi loc în
jilţuri şi ospă taţi-vă din masa noastră … Dar ascultaţi: oricine

163
intră aici n-are voie să ceară lă muriri asupra lucrurilor ce se
vor vedea…
— Aşa va fi… a ră spuns un derviş. Ne-am pus pecetea pe
gură ; ochii ne vor fi asemeni fâ ntâ nilor care cuprind în ele
chipuri, fă ră să -şi dea seama despre aceasta…
Ş i tustrei că utau miraţi la podoabele încă perii, şi ochii vii
le scă pă rau ele mirare.
Vă zâ ndu-l pe hamal, l-au crezut a fi derviş din pustia
Arabiei, şi unul dintre ei i-a spus:
— Suntem fericiţi că ne întâ lnim aici cu un frate în
învă ţă turile proorocului…
La care, hamalul a ră spuns supă rat, ridicâ ndu-se:
— Aşezaţi-vă în jilţuri, şi nu vă amestecaţi unde nu aveţi
treabă … N-aţi cetit ce scrie deasupra uşii?
— Frate… i-a ră spuns dervişul, n-am vrut să -ţi fac cu
vorba mea nicio supă rare…
Ş i s-ar mai fi luat ei la clanţă , dacă nu i-ar fi liniştit cele
trei surori.
Astfel, umplâ ndu-se iară şi masa cu bucate şi cu vin, cei
trei dervişi au prins a se ospă ta şi a se cinsti bine, trecâ ndu-
şi des cupa de la unul la altul, după slă vitul obicei
ră să ritean.
Ş i sfâ rşind, şi-au trecut pe la guri largile mâ neci. Au
mulţumit gazdelor. Apoi unul dintre ei a gră it:
— Cinstite gazde! Suntem să raci între ale lumii, ca
pulberea de pe tă lpi, dar avem bogă ţia vegherilor asupra
adâ ncimilor înţelepciunii… Pe lâ ngă aceasta, avem şi alt dar,
al muzicii, prietenă a celor din singură tă ţi. Ea ne alină
vegherile şi ne urcă spre Allah! Iar acum, dacă sub acoperişul
vostru se află talanturi, fiţi bune şi ni le daţi, spre a vă
desfă ta, astfel mulţumindu-vă pentru gă zduire…
Au dus surorile o tamburină , un flaut ară besc şi un flaut
persian. Ş i luâ ndu-le cei trei dervişi, fiecare după darul lui,
au început să câ nte. Surorile au început să câ nte cu dâ nşii,

164
adă ugâ nd melodiilor vorbele…
Casa s-a umplut de o veselie tihnită . Ochii fetelor sclipeau
în visuri. Gurile lor se încununaseră în zâ mbete. Dulce şi
adâ nc sunau flautele. Tamburina vuia depă rtat…
Dar s-au întrerupt deodată , auzind trei bă tă i în uşă …

*
* *

— Riar-Ş ah şi soră Dinarsada! Fie-mi îngă duit să fac un

înconjur istorisirii şi să ară t cele ce urmează :
Slă vitul calif Harun al Raşid, fiind un câ rmuitor drept,
cum m-au mai cunoscut neamurile, avea obicei că pă ră sea
noaptea seraiurile şi cu îmbră că minte schimbată cutreiera
cetatea Bagdadului, să vadă cu ochii lui cum o duc supuşii şi
dacă poruncile îi sunt împlinite cu sfinţenie…
Astfel, în noaptea aceea, califul, cu Giafar-vizir şi cu
Mesrur-hadâ mb iscodeau cetatea, prefă cuţi în trei
neguţă tori.
Trecâ nd pe o uliţă şi auzind dintr-o casă glas de muzică , a
poruncit Harun al Raşid vizirului să bată .
— Doamne… a ră spuns Giafar-vizir. Cele ce câ ntă sunt
nişte femei care petrec… Nu cred că -i bine să intră m, că ci ne
putem alege cu ocară …
Ş i a ră spuns Harun al Raşid:
— Nu-i nimic! Poruncesc să bateţi în uşă …
Astfel, vizirul a bă tut, iar Safia a venit repede să deschidă .
Vă zâ nd Giafar-vizir frumuseţea ei şi bogă ţia veşmâ ntului, i
s-a închinat, gră indu-i aşa:
— Preacinstită femeie din Bagdad! Suntem trei neguţă tori
din pă mâ ntul Mossul, cetatea muslinului, acolo unde
odinioară se înă lţa Ninivia… Ne află m de zece zile la Bagdad,
cu mă rfuri scumpe. Am tras în gazdă la un caravanserai.
Poftindu-ne la prâ nz nişte fraţi de-ai noştri întru negoţ, ne-

165
am întrecut cu câ ntecul şi cu vinul. Astfel, pe la începutul
nopţii, ne-am luat la gâ lceava. Au venit stră jile. Pe câ ţiva i-au
prins. Noi trei am scă pat să rind peste un zid… Trecâ nd pe la
uşa aceasta, şi auzind înă untru glas de câ ntec, ne-am oprit,
rugâ ndu-vă să ne primiţi dacă nu spre a vă ţine tovă ră şie
veseliei, cel puţin spre a ne odihni capetele sub un acoperiş…
— Îngă duiţi-mă o clipă … i-a ră spuns fata. Îndată vă aduc
ră spunsul…
Ş i a spus surorilor:
— Sunt trei neguţă tori de la Mossul…
Fiind ele bune la inimă , şi fiindcă -i primiseră şi pe cei trei
dervişi, au deschis uşa, poftindu-i să intre…
S-au înclinat tustrei surorilor şi dervişilor. Apoi Sovaida a
început a cuvâ nta:
— Cinstiţi neguţă tori de la Mossul! V-am primit cu multă
bucurie sub acoperişul nostru, dar aflaţi că oricine petrece
noaptea în casa aceasta, trebuie să aibă numai ochi, limbă
nu. Să nu ceară nicio lă murire asupra celor ce le vor vedea
întâ mplâ ndu-se, că ci altfel e primejdie…
— Prea bine… a ră spuns Giafar-vizir. Ne legă m să ne
pecetluim gurile, iar ochii noştri vor fi asemeni iazurilor care
cuprind în oglinda lor cerul, luna şi soarele, fă ră să ştie nimic
despre aceasta…
S-au râ nduit astfel şi ei la ospă ţ. S-au înnoit bucatele şi
vinul. Cupa trecea des de la unul la altul, cu închină rile
cuvenite.
S-a mirat mult Harun al Raşid de cei trei dervişi raşi pe
cap, pe faţă şi pe sprâ ncene. Ş i s-a mirat mai mult că tustrei
sunt chiori de ochiul drept. Îşi ghiontea vizirul să ceară
lă muriri, dar acesta tă cea, pă zind legă mâ ntul fă cut. Ş i se mai
mira califul de frumuseţea femeilor, de bogă ţia casei, şi iar îşi
ghiontea vizirul, dar acesta îi fă cea semn cu ochiul să tacă …
S-au sculat dervişii, şi cu voia gazdelor au încheiat ospă ţul
cu un danţ. Câ nta flautul arab şi cel persian. Tamburina

166
vuia, amintind depă rtă rile deşertului.
Apoi s-a sculat Sovaida. Ş i a gră it surorilor ei:
— Haidem să ne facem lucrul nostru de fiecare seară .
Stră inii de faţă nu ne pot opri de la aceasta…
S-a ridicat şi Amina. A strâ ns masa. A râ nduit la locul lor
jilţurile, a mă turat lespezile. A înnoit fadele, iar lemnul de
aloe şi ambra au că pă tat miresme proaspete.
Fiind toate aceste râ nduite, a poftit oaspeţii pe o sofa largă :
pe cei trei dervişi la un capă t, pe cei trei neguţă tori la celă lalt.
Ş i l-a chemat pe hamal:
— Tu, ca om al casei, hai de ne ajută …
— Aici sunt… a ră spuns hamalul, trezit din beţie.
Ş i aducâ nd Amina un scaun, l-a aşezat în mijlocul
încă perii, apoi, deschizâ nd uşa unei că mă ri, l-a chemat pe
hamal să intre. Mai apoi, au adus două că ţele negre, legate
cu lanţuri de grumaji, cu trupul plin de ră ni. Le-au aşezat în
mijlocul încă perii. Ş i sculâ ndu-se Sovaida de pe sofa, unde
şedea între dervişi şi neguţă tori, şi-a suflecat mâ necile, şi
luâ nd biciul din mâ na Aminii, a poruncit hamalului, care
ţinea o că ţea de lanţ:
— Ţ ine-o cu putere…
Vă zâ nd-o, că ţeaua s-a ridicat spre ea, scoţâ nd ca un
plâ nset, dar Sovaida a început s-o ardă eu biciul, din toate
puterile. Încă perile s-au umplut de urlete sfâ şietoare.
Cei trei dervişi şi cei trei neguţă tori priveau holbaţi, albi la
faţă .
Ş i izbea Sovaida înainte, icnind, pâ nă ce a ostenit şi
că ţeaua a ră mas lungită pe lespezi.
După aceea a început Sovaida să plâ ngă . S-a plecat asupra
că ţelei şi i-a şters ochii cu mahrama. Că ţeaua s-a ridicat, şi
întinzâ nd botul asupra ei scotea nişte gemete scurte.
Ş i femeia îi ştergea întruna ochii cu mahrama ei, şi o
să ruta întruna pe bot şi pe ochi, tâ nguindu-se… A dat-o apoi
hamalului, poruncindu-i:

167
 — Du-o în că mara de unde-ai scos-o…
Tot astfel a bă tut şi că ţeaua cealaltă , pe care o ţinea
Amina. La urmă i-a şters şi acesteia ochii cu mahrama; a
să rutat-o pe ochi şi pe bot, plâ ngâ nd în hohote.
S-au mirat oaspeţii şi s-au înspă imâ ntat! Dervişii îşi ţineau
cei trei ochi îngheţaţi, Harun al Raşid privea cu barba
ghemuită în piept, Giafar şi Mesrur priveau holbaţi. Le-a fost
milă de că ţelele negre, şi se întrebau în gâ nd asupra tainei ce
o ascund, dar se mirau mai tare cum de femeia aceasta, ca o
bună musulmană , a şters ochii şi a să rutat în bot nişte
animale spurcate în tot Islamul…
Drept aceea, dervişii au început să murmure. A început să
murmure şi Harun al Raşid, care voia să afle numaidecâ t
înţelesul tainei. Era gata să se ridice, să pună întrebarea, dar
Giafar-vizir şi Mesrur-hadâ mb i-au fă cut semn cu ochiul că
încă n-a sosit vremea…
Sovaida sta în mijlocul încă perii, ră suflâ nd greu.
— Soră Sovaida, a chemat-o Amina. Aşază -te şi te
odihneşte…
După ce s-a aşezat Sovaida la locul ei, între dervişi şi
neguţă tori, Safia a spus:
— Amina, acum vin eu la râ nd! Adu-mi cele de trebuinţă …
Iar Amina, intrâ nd în că mara de unde au fost scoase
că ţelele negre, s-a întors cu o cutie îmbră cată în atlaz galben,
înflorit în mă tasă verde şi-n fir gros de aur. A dat cutia Safiei,
şi aceasta a scos din ea o ală ută .
Ş i a început să câ nte. Adâ nc sunau strunele. Sfâ şietor de
trist era glasul fetei, însoţindu-le…
Oaspeţii o ascultau înmă rmuriţi…

„Părăsită sunt, asemeni stâncii din pustiile mărilor

asemeni păsărilor rătăcite în pustiile mărilor, aşa e
sufletul meu…
Te-am urmat, albă corabie, până în pustiile mărilor!

168
 Unde te-ai zărit, deodată, corabie albă?
Singură sunt acum, ca pasărea în pustiile mărilor…”

Gemeau streinele. Glasul Safiei tremura în plâ ns. Urca în

rugă de deznă dejde, cobora în tristeţi negre…
Din ochi îi picurau lacrimile. Mâ inile ei, mâ ngâ ind strunele
ală utei, i-au că zut, la urmă , amâ ndouă , în poală , ală turi, ca
două pă să ri moarte.
Ş i a zis Safia că tre Amina:
— Ia tu ală uta şi câ ntă -mi mai departe câ ntecul! Eu am
ostenit…
A potrivit Amina în glasuri strunele ală utei. Ş i aşezâ ndu-se
la locu-i, a continuat câ ntecul:

„Părăsită sunt, pe pustiile mărilor…

Strig. Şi nimeni nu mă aude…”

A câ ntat cu tulburare mai mare ca Safia. Ală uta vuia mai

adâ nc. Mai fierbinte picurau suspinele.
Sfâ rşind ea, s-a sculat Sovaida şi i-a spus:
— Să -ţi dea Allah noroc, soră Amina, că frumos ai câ ntat…
S-a aşezat Amina la locul ei, şi vrâ nd să -şi ră corească
sâ nul, şi-a dat vă lurile puţin la o parte – şi atunci cei trei
ochi ai dervişilor au prins în adâ ncuri o culoare de gheaţă ,
Harun al Raşid, Giafar şi Mesrur şi-au zvâ rlit bă rbile înainte,
stâ nd după aceea încremeniţi, că ci sâ nul Aminei era plin de
bube uscate. O cuprinsese un tremur. Ş i-a lă sat capul pe
spate şi a că zut în leşin… Au să rit celelalte două surori în
ajutorul ei, iar un derviş, nemaiputâ ndu-se stă pâ ni, a strigat:
— Mai bine să fi dormit sub cerul gol!
— Cum? a să rit Harun al Raşid spre dâ nsul. Spune-mi ce
înseamnă toate întâ mplă rile acestea…
— De unde să ştim noi? a ră spuns dervişul. Ş tim tot atâ t
câ t şi voi…

169
 — Dar nu sunteţi de casă ? s-a mirat Harun al Raşid. Ş i nu
ne puteţi spune nimic despre cele două că ţele negre şi despre
femeia aceasta cu sâ nul mâ ncat de bube?
— În zilele noastre n-am mai fost pe aici… a ră spuns
dervişul. Suntem tocmai din adâ ncul Ră să ritului! Am intrat
aici cu puţin înaintea voastră …
— Nici tu nu ştii? a ridicat Harun al Raşid glasul că tre
hamal. Ce înseamnă bă taia celor două că ţele negre? Cine-i
femeia cu sâ nul mâ ncat de bube?
— Nimic nu ştiu… a ră spuns hamalul. Că ci şi eu, deşi
sunt fericit locuitor al Bagdadului, n-am mai fost niciodată
pe aici… Ş i eu m-am mirat, intrâ nd, de ce lipseşte de aici
fiinţa bă rbatului…
— Suntem la un loc şapte… a hotă râ t califul. Ele sunt
numai trei femei. Să le cerem să -şi dea tainele pe faţă ? Altfel,
le putem sili…
— Nu-i bine aşa, a ră spuns Giafar-vizir. Aduceţi-vă aminte
de legă mâ ntul fă cut câ nd am intrat! Dacă ni se va întâ mpla
vreo nenorocire, ni se va întâ mpla din pricină că nu ne-am
ţinut legă mâ ntul… Eu spun să stă m şi să aşteptă m ziua în
linişte…
Ş i i-a spus califului încet, chemâ ndu-l la o parte:
— Fii îngă duitor, că ci noaptea se sfâ rşeşte îndată . Iar în
zori, voi trimite hadâ mbi să le prindă şi să le aducă la
judecată , înaintea ta, şi le vei face să -şi spună toate tainele…
Dar califul nu mai putea de neră bdare. I-a îmbiat pe cei
trei dervişi să întrebe ei, însă aceştia s-au tras la o parte.
Hamalul s-a învoit el să le întrebe şi în timp ce-şi că uta
cuvintele potrivite, s-a-ntors deodată spre dâ nşii Sovaida.
Amina s-a trezit şi ea din leşin.
— Despre ce vorbiţi? i-a întrebat Sovaida, cu mâ nie.
— Ascultă … a întrerupt-o hamalul, fă câ nd un pas înainte.
Noi, aceşti şapte bă rbaţi, trei dervişi, trei neguţă tori, şi cu cel
ce întreabă , vrem să află m: de ce ai bă tut cele două că ţele

170
negre? De ce le-ai şters după aceea ochii cu mahrama ta, şi
ai plâ ns eu ele? Ş i să ne mai spui: ce-i cu femeia aceasta cu
sâ nul mâ ncat de bube? Astea vrem să le ştim, noi, aceşti
şapte bă rbaţi: trei dervişi din adâ ncul Ră să ritului, trei
neguţă tori de la Mossul şi eu care-ţi stau în faţă …
— Aşa este? a întrebat Sovaida că tre cei trei dervişi şi cei
trei neguţă tori.
— Aşa este… au ră spuns toţi, afară de Giafar-vizir.
— Bine… a spus ea, şi-i tremurau buzele. Dar aţi uitat ce
v-am spus aseară , că orice veţi vedea, n-aveţi voie să cereţi
lă muriri, că dacă veţi întreba, vi se vor întâ mpla lucruri
neplă cute? După ce v-am primit sub acoperişul nostru şi v-
am ospă tat din masa noastră , nici atâ ta obraz n-aţi avut,
mă car să vă ţineţi cuvâ ntul?
Ş i bă tâ nd cu piciorul în duşumea, a strigat deodată :
— Veniţi! Unde sunteţi?
Ş apte harapi câ t munţii au ieşit din că mara ştiută , cu
iataganele gata…
Cei şapte oaspeţi au fost trâ ntiţi jos, câ t ai întoarce palma,
şi le umblau paloşele la un deget de gâ t…
— Să -i ucidem, stă pâ nă ? a întrebat unul.
— Încă nu… a ră spuns Sovaida, şi s-a uitat la cei trei
dervişi, la cei trei neguţă tori din pă mâ ntul Mossul, şi la
hamal, cum se zvâ rcolesc gemâ nd sub genunchii negrilor
uriaşi. Mai tare decâ t toţi gemea şi se tâ nguia hamalul.
— Allah… striga el, de ce să fiu pedepsit, câ nd vinovaţi
sunt numai dervişii tă i, care nu pot trece printr-o cetate, fă ră
să facă zurbave…
Ş i întorcâ nd capul spre Sovaida, o ruga:
— De ce să fiu pedepsit, eu, pă că tosul şi nevinovatul? Aşa
de frumos am petrecut, pâ n’ a nu bate în uşă hogii aceştia
hoinari, raşi şi chiori, şi aceşti neguţă tori de muslin, urmă riţi
de paznici. Îndură -te…
Faţa Sovaidei s-a îndulcit deodată .

171
 — Bine… a hotă râ t ea. Pe tine te iert! Ş i faţa i s-a
întunecat la loc. Dar să -mi spuneţi, voi, cei trei dervişi chiori,
şi voi, trei neguţă tori de muslin, cine sunteţi? Că ci cu toate
că v-aţi luat înfă ţişă rile ce le aveţi, eu cred că nu sunteţi nici
dervişi, nici neguţă tori, ci oameni de râ nd… Istorisiţi-vă
întâ mplă rile; şi de veţi fi oameni de rang, vă iert…
Cel dintâ i a vrut să înceapă Harun al Raşid, să scape mai
repede… A fă cut, deci, semn, că tre Giafar-vizir…
— Încă nu… i-a ră spuns acesta.
— Să -mi spuneţi… s-a întors Sovaida că tre dervişi: sunteţi
fraţi gemeni, de sunteţi chiori tustrei de ochiul drept?
— Ba nu… a ră spuns un derviş. Fraţi suntem numai în
îndeletnicirea legii celei eterne…
— Ş i sunteţi orbi din naştere?
— Stă pâ nă … a ră spuns dervişul. Eu mi-am pierdut ochiul
într-o întâ mplare – care dacă s-ar gă si un înţelept s-o
însemneze în că rţi, ar sluji tuturor ca pildă , în vecii-vecilor…
După întâ mplarea aceasta, mi-am ras pă rul capului,
sprâ ncenele şi barba, m-am fă cut derviş şi bat cu tă lpile mele
pulberea…
— Dar voi? a mai întrebat femeia că tre ceilalţi doi…
— Stă pâ nă … a zis unul. Ca să ştii dintru început că nu
suntem oameni de râ nd, află că noi trei suntem feciori de
sultani. Nu ne-am vă zut la faţă unul pe altul pâ nă în seara
asta. Ne-am cunoscut cu puţin înainte de a vă bate în uşă ,
dar ne-a fost de ajuns pentru a ne cunoaşte întreolaltă …
Auzindu-i, mâ nia Sovaidei a trecut. A poruncit harapilor
să -i sloboadă pe toţi de sub genunchi.
— Ascultaţi… le-a gră it ea. Începeţi a vă spune istoriile…
Ară taţi ce vâ nturi v-au mâ nat, că tre cetatea Bagdad. Care
cum va sfâ rşi de spus, poate ieşi şi pleca unde vrea, iar cel a
că rui istorie va fi neîndestulă toare, va fi fulgerat de paloş…

172
 ÎNTÂIUL DERVIŞ ÎŞI POVESTEŞTE ISTORIA…

Pâ lpâ iau lumâ nă rile pe sfâ rşite. Ş i iar le-au înnoit surorile.
Lemnul de aloe şi ambra îşi ră spâ ndeau miresmele. Luceau
în colţurile încă perii pietrele scumpe. Leul de aramă vă rsa
din gura-i aurită pulberi de mă rgă ritare în havuz.
Cei trei dervişi, Harun al Raşid-calif, Giafar-vizir, Mesrur-
hadâ mb şi hamalul s-au aşezat pe-un covor persan. În
mijlocul încă perii, orâ nduindu-se în semicerc, cu feţele că tre
cele trei surori.
Cei şapte robi negri s-au tras deoparte, stâ nd sprijiniţi în
paloş…
La un semn al Sovaidei, hamalul a început:
— Preafrumoase surori, voi, trei dervişi, feciori de sultani
şi voi, trei neguţă tori de la Mossul! Istoria mea e scurtă câ t
un ră suflet. Sunt un biet hamal din Bagdad; stâ nd azi, pe la
capă tul zilei, într-un colţ de uliţă , s-a oprit în faţa mea una
din aceste femei. Am urmat-o cu coşul meu. A cumpă rat
roduri şi parfumuri, flori şi că rnuri, câ t şi un burduf de
minunat vin, din care cu toţii ne-am cinstit, trecâ ndu-ne des
unul altuia cupa, după obiceiul slă vit… Am adus coşul pe
cap, cu mare caznă . Am fost îngă duit sub acest acoperiş la
ospă ţ, tră ind azi cea mai frumoasă zi din viaţa mea… Asta
mi-a fost istoria!
— Eşti iertat. Du-te… i-a zis Sovaida.
— Cum să mă duc? i-a ră spuns hamalul. Fie-mi îngă duit
să ră mâ n, s-ascult istoriile celor ce au aflat istoria mea…
Ş i aşezâ ndu-se pe colţul unei sofale, hamalul a fă cut ochii
mari, câ nd unul dintre cei trei dervişi, la semnul femeii, a
început:
— Multe şi negre sunt vâ nturile care m-au adus la
pierderea ochiului drept şi la veşmâ nt de să rman derviş…
Amă ră ciunea mă cuprinde şi limba mea e gata de tâ nguire,
173
dar care-i omul care, punâ nd pieptul lui de lut pavă ză
vâ nturilor, poate să le oprească ? Îşi urmează cursul fluviile
tot că tre mă ri, şi cine le poate întoarce înapoi, spre munţi? Se
fră mâ ntă în veci mă rile, şi omul nu le poate alina cu semnul
lui…
Tată l meu, sultanul, avea un frate, sultan într-un pă mâ nt
vecin. Avea acest slă vit uncheş un fecior de seama mea.
Crescâ nd eu în ani, îmi pregă team deseori apă în
burdufuri şi azimă , îmi puneam să geţi multe în cucură , îmi
cercetam coarda arcului, şi ea vuia ca un vâ nt depă rtat, în
că mara cu arcuri. Încă lecam, şi urmat de oşteni în zale,
că lă toream că tre pă mâ ntul unde era sultan uncheşul.
Petreceam luni întregi împreună cu vă rul meu. Ş tia el
dumbră vi largi, în codri uitaţi. Acolo ieşeau la pă scut, pe
lună , cerbi mâ ndri în ramul coamelor, zburau pă să ri
albastre. Vulturi suri vâ sleau înă lţimile. Astfel, în acele locuri
de taină , mi-am lipit sufletul de sufletul vă rului meu. Nu ne
mai despă rţeam nici zi, nici noapte. Mă întorceam acasă la
tată l meu, după aceea, şi-mi era urâ t, şi iar mă pregă team de
drum – că tre pă mâ ntul vă rului.
Odată , după un prâ nz, la o să rbă toare, cum stam numai
amâ ndoi la masă , vă rul mi-a spus:
— Dragă vă rule… Înainte de aţi descoperi un lucru de
mare taină , îţi cer să -mi fă gă duieşti dragoste şi credinţă …
— Îţi fă gă duiesc dragoste şi-ţi jur credinţă … i-am ră spuns
eu, mirat. Dar te-ai îndoit vreodată de dragostea şi de
credinţa mea?
— Taci, mi-a vorbit el. Am să te duc să -ţi ară t ce am lucrat
eu în lipsa ta… Am fă cut nişte ziduri, după un gâ nd al meu,
şi nu ştie despre ele nimeni, nici cum arată , nici unde sunt…
Zicâ nd acestea, vă rul a ieşit. După un timp scurt, s-a
întors de mâ nă cu o femeie tâ nă ră şi frumoasă . N-am
întrebat cine e şi cum o cheamă . Ne-am aşezat din nou la
masă , de data asta tustrei – bâ nd şi ospă tâ nd, pâ nă în

174
miezul nopţii, la câ ntatul cocoşilor.
Atunci s-a ridicat vă rul meu şi mi-a spus:
— Ia femeia asta de mâ nă şi du-o pâ nă la o peşteră a
morţilor. Ţ ii drumul drept înainte şi vei gă si uşor peştera,
că ci are la gură o candelă aprinsă … Eu vă ajung din urmă !
Am luat femeia de mâ nă . Am pă ră sit cetatea. Pe câ mp era
lumină albă de lună . Am ţinut calea drept că tre munţii cu
peşteri ale morţilor. Am cunoscut uşor peştera, după
candelă .
Cum am ajuns noi acolo, ne-a ajuns din urmă şi vă rul
meu. Aducea o sapă , un vas cu apă , o cupă şi un să culeţ cu
ghips.
Am coborâ t în peşteră tustrei. Vă rul meu a început îndată
să sape în piatra unui mormâ nt.
A deschis astfel o gaură largă , a luat bucă ţile de piatră , şi
punâ ndu-le movilă într-un colţ al peşterei, le-a acoperit cu
ţă râ nă .
După aceea a zis femeii:
— Locul e aici…
Ş i i-a ară tat cu mâ na fundul mormâ ntului, unde se vedeau
nişte trepte ducâ nd că tre o uşă .
Ş i luâ nd vasul cu apă , au coborâ t amâ ndoi treptele, femeia
înainte şi el în urmă .
— Scump verişorule… mi-a spus el, coborâ nd. Nu uita că
mi-ai jurat dragoste şi credinţă . Nu spune nimă nui ce ai
vă zut. Întoarce-te în cetate să nă tos…
Candela s-a stins. A pornit vâ ntul. Cucuvaia ţipa…

*
* *

Ş i dervişul a povestit mai departe cu înfiorare mare în glas:

— M-am întors în cetate. M-a ajuns bă utura de la ospă ţ, şi
îngreunâ ndu-mi-se tâ mpla, m-am culcat.

175
 A doua zi dimineaţa m-am deşteptat ca dintr-un vis
înspă imâ ntă tor.
— Nu-mi venea să cred cele petrecute.
M-am dus să întreb de vă rul meu.
Mi s-a spus că n-a dormit în că mara lui ca de obicei. Poate
l-o fi prins tâ rziul în altă parte…
Atunci mi-am dat seama că întâ mplarea din miezul nopţii
n-a fost vis.
Am ieşit în taină că tre peşterile morţilor.
Am cercetat patru zile la râ nd, dar toate mormintele erau
la fel.
N-am mai putut gă si treptele şi uşa…
Uncheşul meu, sultanul, era în codri la vâ nă toare.
Zdrobit cum eram, nu i-am mai aşteptat întoarcerea, ci,
lă sâ nd cuvâ nt unui sfetnic, m-am întors în pă mâ ntul tată lui
meu.
Astfel, că lă torind şi ajungâ nd în ţara mea, am aflat porţile
seraiului împâ nzite de oşti stră ine. Cum m-au vă zut sosind,
m-au înconjurat şi m-au prins.
Gâ ndiţi-vă , voi, surori, şi voi, neguţă tori, ce spaimă m-a
cuprins, aflâ nd că tată l meu a fost omorâ t şi că vizirul s-a
râ nduit în jilţul să u!
Cum m-au prins, m-au dus înaintea marelui vizir, care-mi
purta o mare urgie, încă de pe câ nd eram prunc, şi iată de
ce:
Mic fiind, mă îndeletniceam cu să geţile şi cu arcul;
să getam şoimi din vă zduh şi hulubi de sub streşini.
Într-o zi, vrâ nd să să getez o pasă re de pe un acoperiş, am
greşit ţinta, şi l-am să getat în ochiul drept pe marele vizir,
care sta la aer bun de amurg, în foişoarele lui.
De atunci mi-a purtat neagră urgie.
Vă zâ ndu-mă acum în puterea lui, ră cnind ca turbat m-a
apucat de gâ t, şi mi-a scos ochiul drept, cu unghia…
A tă cut dervişul, a privit cu ochiul undeva, ţintă ,

176
ascultâ nd.
— Iată ! a reînceput el; v-am istorisit pâ nă -aci, spre a vă
ară ta cum mi-am pierdut ochiul drept… Dar vâ nturile cele
mari, care mi s-au pus împotrivă , abia de-aici înainte încep,
după cum voi ară ta.
Nu s-a îndestulat, câ inele, numai cu atâ t, ci m-a închis
într-o ladă şi m-a dat că lă ului să mă ducă afară la câ mp, să -
mi taie capul.
Astfel, au pus lada pe un cal, şi am fost dus într-o pustie
de piatră , cu şerpi şi corbi.
Plâ ngeam şi mă rugam de că lă u să nu mă omoare.
El, după ce m-a scos din ladă , s-a uitat speriat la şerpii
încolă ciţi de stâ nci şi la corbii care se şi lă sau din vă zduh
spre noi…
— Du-te în lumea lui Allah… mi-a spus el, dar să nu te
mai întorci pe-aici, că ci îmi pui şi mie viaţa în primejdie…
S-a întors că lă ul în cetate.
Eu am stat ascuns în câ mpul acela, pâ nă la pogorâ rea
nopţii.
Atunci, am început fuga că tre pă mâ ntul unchiului. Ziua
stă team ascuns, noaptea că lă toream.
Într-o zi, în zori, am ajuns în pă mâ ntul şi la cetatea lui.
Povestindu-i toate cele pâ nă aici ară tate, el a că zut într-o
adâ ncă mâ hnire: îşi pierduse fiul şi fratele, iar eu mă
înfă ţişasem nenorocit, chior de ochiul drept.
Mult umblase el şi cercetase urmele fiului.
Albise şi îmbă trâ nise. Plâ ngea zi şi noapte. Ş i eu n-am mai
putut ră bda.
Mi-am că lcat jură mâ ntul fă cut vă rului meu şi i-am istorisit
întâ mplarea din peştera morţilor…
— A intrat cu el o femeie tâ nă ră şi frumoasă … mi-am
sfâ rşit eu istorisirea.
Auzind asta, sultanul s-a-ntunecat şi mai tare. Am ieşit
amâ ndoi în taină că tre gropniţe. Ş i spre mirarea mea, am

177
gă sit îndată mormâ ntul.
Am gă sit şi uşa. Am tras amâ ndoi cu putere, că ci vă rul
meu o zidise pe dinlă untru. Am coborâ t peste cincizeci de
trepte.
Am ajuns într-o încă pere plină de duhoare grea.
Ardeau sfeşnicele. Un fum gros le întuneca pâ lpâ irile.
Am trecut apoi într-o altă încă pere, înaltă , zidită în stâ lpi
de piatră . Ardeau acolo policandrele.
Lâ ngă uşă , sus, se afla un pat acoperit cu o perdea.
Sultanul a urcat treptele pâ nă la pat, şi dâ nd perdeaua la o
parte, l-am vă zut pe vă rul meu şi pe femeia aceea morţi
amâ ndoi, negri, prefă cuţi în că rbune…
— Tică losule… a zis sultanul, stupindu-şi fiul. Aşa ţi se
cuvine pentru nelegiuirea ta…
Apoi a scos un papuc şi l-a lovit cu el peste obrazul negru,
de că rbune, blestemâ ndu-l iar:
— Tică losule…
Nu m-am putut ră bda şi l-am întrebat pentru ce-şi loveşte
aşa feciorul.
— Tică losul… mi-a ră spuns el. A primit pedeapsa care i s-a
cuvenit, fulgerâ ndu-l Allah, că ci ascultă -mă bine, femeia
aceasta, prefă cută şi ea în că rbune, era o vră jitoare… Anume
s-au ascuns aici, spre a se deda vră jilor, pentru a aduce ră ul
asupra oamenilor şi cetă ţilor!
Dar Allah i-a lovit cu fulgerul…
După aceea am urcat treptele, am închis la loc uşa.
Acoperind-o cu ţă râ nă …
Ascultaţi, surori din Bagdad, şi voi, neguţă tori din
pă mâ ntul Mossul!
Apropiindu-ne iar de serai, am vă zut deodată dinspre
pustie ca o furtună ; mă ri de fum şi de pulbere se ridicau.
Ră sunau trâ mbiţele. Noroadele fugeau înspă imâ ntate. Urlau
câ inii. S-auzeau mii de cai în tropote, nechezâ nd. Limbi
uriaşe de flă că ri cercetau cerul. Venea, asupra cetă ţii

178
unchiului meu, vizirul care-l omorâ se pe tata şi care-mi
scosese mie ochiul…
Venea cu mii şi ră smii de oşti. Unchiul meu n-avea oaste
strâ nsă , decâ t stră jile cetă ţii.
Cetatea a că zut după un ceas. Unchiul meu a fost ucis.
Eu m-am furişat, să nu mă prindă .
M-a vă zut un oştean credincios şi m-a scos din serai.
Urmă rit de vizir zi şi noapte prin cetate, m-am gâ ndit la un
vicleşug: mi-am ras pă rul capului, faţa şi sprâ ncenele, şi
îmbră câ nd veşmâ nt să rman de derviş, am scă pat, astfel de
urmă ritori…
Ocolind drumurile bă tute, am tot umblat zi şi noapte că tre
hotarul vestitului şi dreptcredinciosului calif Harun al Raşid
al Bagdadului. Intrâ nd în hotarele lui, mi-a pierit frica şi m-
am socotit să vin la Bagdad, să mă arunc la picioarele
dreptului şi bunului calif, despre a că rui bună tate şi lege
dreaptă vorbesc toate neamurile, şi să -l rog să mă ajute, ca
pe un nefericit fiu de sultan ce sunt… Ajungâ nd deci după
ră tă cire de luni de zile în Bagdad, aseară am intrat în cetate
şi nu ştiam încotro să apuc.
Deodată mi s-a ară tat în faţă dervişul din dreapta mea, şi-
n puţine vorbe am înţeles că e stră in ca şi mine. Ne-am
însoţit deci şi cutreieram cetatea, câ nd deodată ne-a
întâ mpinat dervişul ce-mi stă în stâ nga… Înţelegâ nd că şi el
e stră in la Bagdad, ca şi noi, ne-am însoţit tustrei, şi iată ,
umblâ nd după un loc de odihnă , am auzit câ ntare la casa
voastră . Am bă tut – şi v-aţi îndurat să deschideţi, primindu-
ne la bogă ţia bucatelor şi la cinstea vinului, pentru care vă
ridică m mulţumiri şi slavă …
Astfel, iată istoria mea! Iată pentru ce mi-am ras capul,
barba şi sprâ ncenele, şi iată cum mi-am pierdut ochiul
drept… Destul este?
— Prea destul… a ră spuns Sovaida. Ieşi şi du-te să nă tos!
Însă dervişul a rugat-o să -i îngă duie să ră mâ nă , s-asculte

179
şi el istoriile celorlalţi doi dervişi şi istoriile neguţă torilor.

ISTORIA DERVIŞULUI AL DOILEA… ÎL CUNOAŞTEM ŞI PE

MAIMUN, FIUL LUI DIMDIM.

Au tă cut îndelung toţi ascultă torii, stâ nd nemişcaţi pe

covorul persian.
Ş i se minunau toţi, numai în gâ nd, de frica robilor cu
paloşe, dar Harun al Raşid nu s-a putut stă pâ ni mai mult şi
a şoptit la urechea vizirului:
— N-am auzit istorie mai înfricoşată …
Vizirul i-a dat un ghiont, pentru că la semnul Sovaidei îşi
începuse istorisirea cel de-al doilea derviş:
— Slavă lui Allah şi închinare lui în vecii-vecilor! Mi-ai
poruncit, fiică a Bagdadului, fericită supusă a slă vitului calif
Harun al Raşid, să -ţi istorisesc cum mi-am pierdut ochiul
drept…
Pentru a ajunge la aceasta, trebuie să -mi întorc gâ ndul
că tre luminatul tă râ m al copilă riei, la seraiurile tatei, şi să -ţi
spun cum eram cel mai fericit dintre beii ră să riteni.
Întâ i, învă ţaţii mi-au pus pe genunchi cartea cu verb de foc
a Koranului, temelia lumii! Am învă ţat pe de rost legile
ferecate, din scoarţă -n scoarţă , dar nu m-am mulţumit
numai cu atâ t, ci am citit toţi înţelepţii care dezlegau
înţelesurile Koranului! Ş i nu m-am oprit aici, ci cu sfială , şi
cu umilită evlavie am citit istoria sultanilor noştri din bă trâ ne
vremuri! Mult mi-au vegheat ochii şi au lă crimat asupra
povestirilor acestor bă trâ ni sultani care acum sunt pulberi şi
amintiri…
Am vă zut pustiile cele mari deodată mişcâ ndu-se şi trezind
generaţii de vifor, pornind să tâ rască Universul în juvă ţ…
Ca soarele stră luceau hanii cei mari, şi ca luceferii emirii.
180
Multe, câ t nisipurile, erau oştile. Câ t stelele de multe
fulgerau iataganele. Ră cnea de spaima lor Asia. Ş i bă teau
clopotele în Europa…
Cu sorţi buni mi-am încununat vegherile asupra istoriilor
celor bă trâ ne, şi nici aici nu m-am oprit, ci am deschis cartea
stihurilor, acolo unde odihnesc în eternită ţi vechii poeţi. Le-
am rostit versurile, însoţindu-le cu ală uta, şi-mi spuneau la
ureche poeţii cei vechi gloria şi suspinul lor…
Ş i am închis cartea stihurilor, învă ţâ nd din gura că lă torilor
vestiţi ştiinţa geograficească . Am aflat mă rile, oceanele şi
fluviile. Am aflat şesurile şi munţii lumii, şi câ te hanate şi
sultanate sunt.
Sus, în foişorul de noapte, am cetit astrele în semnul lor.
Ş i limba gră ită de stră buni am cercetat-o, învă ţâ nd că toate
câ te sunt, sunt supuse prefacerii, că şi limba scade şi se
adaugă , se urâ ţeşte şi luceşte-n podoabă …
Dar ceea ce mi-a adus fală pâ nă -n adâ ncurile lumii, a fost
mă iestria scrierii celei arabiceşti. Câ mpii şi gră dini îmi
înfloreau sub pană : şi privitorii îşi opreau de mirare
ră sufletul, că ci fiecare slovă era o podoabă , fiecare cuvâ nt,
un câ ntec.
Dască lii mei şi-au pus cu umilinţă penele după urechi.
Astfel, vestea despre mine a ajuns că tre depă rtă rile din
miază noapte, la Samarcand; că tre adâ ncurile Europei, la
Hispania; că tre miază zi, la Nilul pustiei; că tre adâ ncul
ră să ritului, la Ind.
Ş i a trimis sultanul Indului vestitori în cai de olac. În urma
lor a trimis ceată de învă ţaţi, urmaţi de caravane. Cu
umilinţă au pus la picioarele tată lui meu coşuri cu daruri:
pietre scumpe care-i ardeau ochii; ţesă turi amintind cerurile
înstelate, dromaderi albi ca bumbacul, împodobiţi cu aur şi
râ sete de zurgă lă i.

„Ai la tâmpla ta dreaptă o podoabă… scria sultanul

181
Indului, o podoabă care întrece în lucire toate minunăţiile de
pe pământ…
Cât de fericit eşti, frate sultane, respirând acelaşi aer cu fiul
tău, podoaba pământului…
Dacă te poţi lipsi de zâmbetul lui, măcar o clipită, cât ar
răsări şi ar luci în asfinţitul lui luceafărul, trimite-mi-l.
Ca să-mi ţin şi eu podoaba asta la tâmpla, măcar cât aş
răsufla o dată…”

Tată l meu a zâ mbit bucuros, că ci demult dorea el să mă

trimită , să cunosc lumea, că lă torind, şi să vă d cetă ţile
stră ine.
Ş i voia mai cu seamă să lege prietenie cu sultanul Indului
– şi acum prilejul se ară tase.
Deci, am pornit că tre India. Lungă era că lă toria şi treceam
prin pustii însetate şi prin munţi pustii.
Luasem cu mine însoţitori puţini.
Ş i iată că după o lună de drum, într-o zi s-a învolburat o
pustie! Nourii de nisip urcau la cer, stâ rniţi de nişte că lă reţi,
care veneau galop împotriva noastră .
Erau cincizeci de hoţi… Voi, înţelepţi ascultă tori! a vorbit
mai departe al doilea derviş. Tâ lharii pustiei, mulţi la numă r,
ne-au înconjurat îndată .
— Staţi… am strigat eu. Suntem solia sultanului de la Ind!
Cred că nu vă veţi spurca armele şi nu vă veţi osâ ndi în faţa
sultanului, vă tă mâ ndu-ne! Lă saţi-ne să ne urmă m calea!
Ş i tâ lharii au ră spuns:
— Ce avem noi cu sultanul Indului şi cu toţi sultanii?
Cunoaştem o singură împă ră ţie – pustia; un singur sultan –
paloşul…
Ş i ne-am izbit unii împotriva altora.
Însoţitorii mei au că zut toţi, ucişi. Eu mi-am strâ ns calul
în pinteni, şi fugea ca vâ ntul. M-am îndepă rtat. Goneam fă ră
încetare. Calul a că zut deodată sub mine, cră pâ nd.

182
 Atunci m-am ridicat, şi uitâ ndu-mă în jur m-am vă zut
deodată singur, ră nit, într-un pă mâ nt necunoscut.
Mi-am legat ră nile, şi fugind m-am ascuns într-o peşteră
petrecâ ndu-mi acolo noaptea.
Foamea mi-am alinat-o cu roduri ale pustiei.
A doua zi, am pornit înainte.
Am mers zi şi noapte, iar după o lună de drum, am ză rit
deodată înaintea mea o cetate cu turnuri luminate. Gră dini
bră zdate de râ uri, câ mpii rodnice înconjurau cetatea, ca un
sâ n al paradisului.
O apă albastră înconjura zidurile.
Eram negru la faţă , de arşiţă . Veşmintele şi încă lţă mintea
mi s-au rupt. Gol, desculţ şi flă mâ nd, am strigat de
bucurie…
Ş i am intrat în cetate.
Vrâ nd să afla în ce ţară mă gă sesc, am bă tut în uşa unui
croitor. Acesta, înduioşat de înfă ţişarea şi de ră nile mele, m-a
chemat înă untru.
M-a cercetat din ce ţară sunt, care-mi sunt pă rinţii, ce
vâ nturi m-au bă tut…
După ce i-am istorisit cine sunt, cum că lă toream că tre
India şi cum m-au pă lit hoţii deşertului, el mi-a spus aşa:
— Pă zeşte-te, că ci sultanul cetă ţii acesteia se află în
crâ ncenă duşmă nie cu tată l tă u! Stai ascuns! Nu spune
nimă nui cine eşti… În ce mă priveşte, voi fi tă cut ca
mormâ ntul…
Ş i m-a primit sub acoperişul lui, ospă tâ ndu-mă şi
tă mă duindu-mi ră nile.
— Iată … m-a întrebat el, după tă mă duirea ră nilor. Ş tiu că
toţi fiii de sultani şi feciorii de şahi învaţă pentru trebuinţele
vieţii câ te-un meşteşug. Te-ai însă nă toşit şi trebuie să ieşi
să -ţi câ ştigi pâ inea! Ce meşteşug cunoşti?
— Frate… i-am ră spuns eu, cunosc toată ştiinţa
pă mâ ntului, ştiu înflori slovele, ca nimeni altul, ştiu pe de

183
rost Koranul şi stihurile poeţilor vechi… Ş i calea astrelor o
cunosc, iar câ nd ai auzi ce ştiu despre mă rile şi fluviile
pă mâ ntului, despre munţii şi cetă ţile din toate ţă rile, ai
înmă rmuri…
— Pă cat… mi-a ră spuns el. Cu meşteşugul acesta, mori de
foame… Mai bine, iată : îţi voi da eu un ban să -ţi cumperi
topor şi funie. Du-te în pă dure şi taie lemne. Vinde-le după
aceea în cetate, că râ ndu-le cu braţul. Astfel vei tră i de azi pe
mâ ine…
A doua zi dimineaţă mi-a dat o haină scurtă , cum au
tă ietorii de lemne. Mi-am luat funia şi toporul şi am urcat la
codru, împreună cu alţi să rmani.
Am muncit greu, pâ nă spre seară . Am coborâ t la cetate şi
am vâ ndut lemnele, tră ind astfel timp îndelungat din munca
aceasta. S-a scurs astfel un an… Ş i scurgâ ndu-se anul, am
urcat în pă durea aceea mai sus. Erau singură tă ţi înfricoşate.
Am ales un arbore şi l-am doborâ t. Ş i pe câ nd îi tă iam
ră dă cinile, toporul a scrâ şnit deodată într-un fier!
Am dat repede ţă râ na la o parte şi am dat de o uşă . Am
tras cu toată puterea şi am deschis-o.
Ascultă tori preaslă viţi şi voi, trei surori din Bagdad!
M-am pomenit în faţa unor trepte care coborau în pă mâ nt.
Am coborâ t cu toporul în mâ nă . La treptele cele mal
dedesubt, m-am vă zut deodată într-o încă pere largă , înaltă ,
unde o lumină puternică lumina ca soarele. Am înaintat
printre coloanele de Iaspis, îmbră cate numai în aur…
Deodată mi-a ieşit înainte o fată de o frumuseţe cum rar
creşte pă mâ ntul… Am uitat dintr-odată starea nenorocită !
Mintea mi s-a copleşit de toate stihurile poeţilor vechi, unde-i
câ ntată şi suspinată femeia… Mi-a lucit în faţă splendoarea
seraiurilor de sultani…
Am că zut în genunchi…
— Duh sau om pă mâ ntean? m-a întrebat ea.
— Om pă mâ ntean! am strigat eu.

184
 — Dar cum ai nimerit aici? Că ci două zeci şi cinci de ani
sunt de câ nd n-am vă zut faţă de om…
— Frumoaso!… i-am ră spuns eu. Au trecut zile multe de
câ nd nicio bucurie n-am avut. Sunt bei persian. Că lă torind
că tre Ind, am fost pă lit de hoţi, în deşert. Locuiesc acum în
cetatea acestui pă mâ nt, nenorocit, tă ietor de lemne fiind… Ş i
fericit sunt azi, că te-am gă sit… Sunt gata să -ţi vin în
ajutor…
— Bei persian… mi-a gră it ea. Vei fi auzit de vestitul
Epitimar, şahul Abanosului. Acela e tată l meu. Au trecut ani
două zeci şi cinci din noaptea mea de nuntă . Înainte de a mă
furişa în că mara de somn, împreună cu mirele, cerul şi
pă mâ ntul s-au cutremurat. S-au stins faclele. Un duh
nevă zut m-a ră pit, aducâ ndu-mă în acest tă râ m
subpă mâ ntean. De câ te ori am nevoie de dâ nsul, mi-i destul
să ating cu degetul acest talisman – şi el s-arată
numaidecâ t… Mai sunt, pâ nă vine, şapte nopţi. Dacă vrei,
poţi întâ rzia cu mine cinci zile, că ci de mult n-am vă zut faţă
de om…
Îndată mi-a ară tat o baie de fildeş, în care suspinau
havuzurile.
După ce mi-am cură ţit trupul, m-am îmbră cat în veşmâ nt
moale, scump.
O masă cu cele mai alese bucate şi bă uturi ni s-a înfă ţişat
lâ ngă divan.
Am ospă tat, am bă ut şi am câ ntat stihuri.
A trecut o noapte şi o zi, venind altă noapte. Ş i apoi altă zi.
Spre a-mi face petrecerea mai plă cută , ea a scos vinuri
rare, şi am bă ut împreună .
Dar ajungâ ndu-mă vinul, am spus femeii aşa:
— Vino cu mine, afară , la lumina soarelui celui adevă rat!
De ce stai în acest tă râ m?
— Cu ce-i mai bună lumina ceea de sus? mi-a ră spuns ea.
— Îmi gră ieşti astfel, din frica de duh… Vreau să vină

185
duhul aici numaidecâ t, să -l fă râ m cu puterea braţelor mele…
Ş i fă ră să -mi dau seama ce fac, am izbit cu piciorul în
talisman, şi l-am zdrobit.
Atunci, fraţi ascultă tori! s-a auzit întâ i ca un vuiet de vâ nt
depă rtat, şi-ndată , pă mâ ntul a prins a se cutremura şi a
bubui în tunete…
S-auzea ca un geamă t fă ră sfâ rşit, din mă runtaiele
pă mâ ntului…
— Vai mie! am strigat, trezindu-mă din vin.
— Prea tâ rziu! mi-a ră spuns femeia, albă la faţă . Schimbă -
ţi veşmâ ntul, nenorocitule, şi fugi…
Mi-am schimbat în grabă veşmâ ntul, în cel de tă ietor de
lemne. M-am repezit în sus pe trepte. Un glas fioros am auzit
în urma mea, întrebâ nd:
— Să -mi spui pentru ce m-ai chemat…
— Am că lcat pe talisman din greşeală … a ră spuns femeia.
— Dar toporul şi funia asta ale cui sunt? a mai întrebat
duhul.
— Poate le-ai apucat tu din greşeală , venind cu atâ ta
cutremur!
— Minţi, tică loaso! lă tra duhul, şi femeia a început să se
vaiete de durere.
O chinuia groaznic, apă sâ nd-o sub genunchii lui
înfricoşaţi.
Vai mie, nenorocitul! Dacă nu mi-aş fi uitat de spaimă
toporul şi funia, minciuna ei ar fi avut crezare!
Ş i o bă tea acum cu toată mâ nia lui, izbind-o cu pumnii de
fier.
Ş i ea ră cnea… Am urcat în fugă treptele. Am închis repede
uşa la loc, astupâ nd-o cu ţă râ nă .
Astfel, m-am întors în cetate, la gazda mea, care mă
aştepta cu nelinişte, crezâ nd că m-au prins stră jile
sultanului.
Nu m-a întrebat nimic despre lipsa funiei şi a toporului,

186
fericit că mă vede.
Însă a treia zi, pe câ nd dormeam în patul meu, m-a trezit
gazda şi mi-a spus:
— La uşa noastră a bă tut un moşneag. Întreabă de tine.
Ţ i-a adus toporul şi funia…
Ră suflau greu, de spaimă , ascultă torii. Numai Harun al
Raşid nu-şi gă sea astâ mpă r, înghiontindu-l întruna pe
Giafar-vizir.
— Ai ră bdare… îi fă cea semn acesta, înapoindu-i
ghionturile, cu dobâ ndă .
Cei şapte robi aproape că dormeau pe paloşe. Sovaida se
fă cuse stră vezie la faţă , în pâ lpâ irea tâ rzie a lumâ nă rilor.
— Închipuiţi-vă spaima ce m-a cuprins, a reînceput
dervişul al doilea. Afară , moşneagul bă tea în uşă cu
neră bdare… Deodată , am auzit un vuiet pe casă şi apoi în
podul casei. Pâ nă să ne venim în fire, moşneagul pogorâ se
înaintea noastră , cu toporul şi funia…
— Ţ i le-am adus… a gră it el, şi ochii îi ardeau în focuri
înfricoşate.
— Îţi mulţumesc… abia am ră spuns eu. Le uitasem la
nişte prieteni să rmani…
— Minţi… a ră cnit atunci moşneagul, şi prefă câ ndu-se în
duh, m-a apucat sub aripa lui. Acoperişul s-a deschis şi într-
o clipită de vreme a zburat cu mine în înaltul vă zduhului. În
secunda a doua, eram în tă râ mul subpă mâ ntean, în faţa
femeii care sta într-o baltă de sâ nge, în mijlocul încă perii.
— Iată , ţi l-am adus… a gemut duhul.
— Nu-l cunosc şi nu l-am vă zut niciodată la faţă … a
ră spuns ea.
— Dacă -i aşa… a râ njit duhul, ia paloşul şi taie-i capul!
— Cum să ucid un nevinovat, pe care nu l-am vă zut în
zilele mele?
Atunci a început s-o bată iar, cuprins de turbare.
— Tică losule… s-a-ntors el spre mine. O cunoşti?

187
 — N-am vă zut-o niciodată … am ră spuns eu.
— Bine… a râ njit duhul, dacă n-o cunoşti, na-ţi paloşul şi
retează -i grumazul… Astfel, vei scă pa de groză via pedepsei
mele şi te vei putea duce în pace, unde vrei…
Eu am luat paloşul şi m-am apropiat de ea, dar nu spre a
o ucide, ci spre a-i face semn că sunt gata să mor odată cu
dâ nsa, aşa cum spunea un vechi poet:

„Suntem două lacrimi, împreunate în una singură;

nimeni nu ne va putea despărţi din nou, în ce-am fost,
ci, lasă vântul să ne usuce…”

Apoi, zvâ rlind paloşul, m-am întors spre duh:

— M-ar blestema toată suflarea omenească , dacă aş omorî
o femeie pe care nici n-o cunosc şi care se zbate în chinuri…
Sunt gata să mor. Ucide-mă …
— Muritori netrebnici! a ră cnit duhul. Ţ ineţi unul cu altul,
spre batjocura mea!
Ş i luâ nd paloşul, a retezat dintr-o pă litură braţul drept al
fetei lui Epitimar. Ea abia a putut să -mi facă un semn – şi a
murit.
— Ce mai aştepţi? am strigat că tre duh. De ce nu mă ucizi
mai repede? Ai milă , ucide-mă …
— Iată … mi-a ră spuns el. Ş tiu de bună seamă că ai fost
aici în lipsa mea. De moarte te cruţ, dar alege-ţi singur în ce
să te prefac: în câ ine, în leu, în asin sau în pasă re
zbură toare… Gâ ndeşte-te…
Vorbele acestea m-au umplut de nă dejde. I-am ră spuns:
— Ai milă , duhule înţelept! Că ci de mă vei ierta, te voi
pomeni în veci, neam de neamul meu… Iartă -mă , aşa cum
odinioară un om şi-a iertat vecinul zavistnic…
Atunci duhul s-a sprijinit în paloş, gata s-asculte istoria
celor doi vecini.
Ş i socotesc, înţelepţi din Bagdad, că -mi veţi da iertare,

188
dacă voi da istoriei mele un ocol, spunâ ndu-vă pilda aceea:
Tră iau de mult, într-o cetate, doi vecini cu locuinţele uşă -n
uşă.
Unul dintre ei era aşa de zavistnic, încâ t vecinul lui,
scâ rbit, a hotă râ t să -şi vâ ndă avutul şi să se mute în altă
cetate.
Ş i-a slobozit robii, şi-a vâ ndut ogră zile, staulele şi cele
cuprinse în ele; şi s-a îndepă rtat că tre altă cetate, hotă râ t să -
şi ducă traiul în vegherile schivniciei. A cumpă rat în
apropierea acelei cetă ţi stră ine un pă mâ nt larg, unde şi-a
zidit casă şi nenumă rate chilii. A aprins candele proorocului
şi şi-a deschis Koranul. Curâ nd, vestea cuvioşiei lui a umplut
cetă ţile ră să ritene şi veneau la el, din depă rtate pă mâ nturi,
fel de fel de oameni: bolnavi fă ră leac, ologi, leproşi! La
rugă ciunile lui, Allah trimitea peste toţi vindecare şi alin…
Cuvioşii schivnici ai pustiilor pă ră seau vecină tatea corbilor
şi hienelor, venind să slujească cu umilinţă la chiliile lui, şi
erau fericiţi dacă li se îngă duia mă car să -i înnoiască
untdelemnul din candele…
Dar iată că a aflat despre aceasta vecinul lui cel vechi,
zavistnicul.
Ş i-a vâ ndut şi el olaturile, venind în cetatea stră ină , unde
şi-a cumpă rat casă .
Ş i s-a dus la schivnic şi i-a vorbit aşa:
— Vecine, am să -ţi spun lucru mare. Vreau deci să vorbim
numai între patru ochi. Fii bun şi fă semn schivnicilor să se
tragă la ei în chilii şi să închidă uşile…
— Bine… i-a zis schivnicul, şi la semnul lui, toţi cei ce se
aflau prin curţi s-au tras cu evlavie în chilii.
S-au preumblat ei pe sub pomii gră dinii, dar zavistnicul se
tot tră gea că tre iazul adâ nc, aflat în acel pă mâ nt.
Ş i ajungâ nd la iaz, l-a apucat pe schivnic de grumaz,
aruncâ ndu-l în apă . După aceea s-a îndepă rtat repede…
Fericiţi neguţă tori din Mossul, şi voi, fii de sultani, chiori

189
de ochiul drept… Ascultaţi şi minunaţi-vă :
Cum l-a aruncat zavistnicul în apă , iată că din stră funduri
s-au trezit duhurile iazului, şi apucâ ndu-l pe schivnic, l-au
scos pe mal, înainte de a-şi pierde mă car ră sufletul…
Ş i au gră it apoi două duhuri între ele:
— De ce l-ai scă pat? a întrebat cel dintâ i. Ce muritor
deosebit e el?
— N-ai aflat? a întrebat duhul al doilea. Omul acesta e un
fericit ales al lui Mahomed-prooroc. Faima cuvioşiei lui a
umplut Ră să ritul. A tă mă duit de boli numă r mare de
nefericiţi. I-au bă tut pragul drumeţi din toate laturile
pă mâ ntului… Iar cel ce l-a aruncat aici e un fost vecin al lui,
care n-a mai putut de zavistie, vă zâ nd ce om cuvios a
ajuns…

*
* *

— Află , a gră it mai departe al doilea duh, că mâ ine va ieşi

din cetate sultanul şi va veni la schivnic, cu fata lui, că reia i-
a intrat în trup duhul Maimun, fiul lui Dimdim. Însă de-ar şti
schivnicul, ar face aşa: câ nd va veni mâ ine sultanul cu fata
cuprinsă de Maimun, ar prinde mâ ţa neagră , ce-i umblă prin
chilie, şi i-ar smulge şapte peri din ţinta albă din coadă … I-ar
pune pe jar şi ar afuma fata cu perii aceia, şi Maimun, fiul lui
Dimdim, ar ieşi din inima ei, fugind în pustie…
Ş i s-a întors schivnicul la chiliile lui, la schivnicii care
toată noaptea l-au că utat cu faclele. A smuls din coada mâ ţei
şapte peri albi şi i-a pus să -i aibă la îndemnă , după cum
auzise din sfatul duhurilor.
Ş i abia se lumină de ziuă , câ nd stră jile au sosit în fuga
cailor, vestind apropierea sultanului.
A venit sultanul cu mare numă r de viziri şi sfetnici,
lă sâ ndu-i pe toţi la poartă , iar el a intrat singur în chilia

190
schivnicului.
— Dureri mari m-au adus… a oftat sultanul.
— Lumină ţia-ta, le cunosc. Adă -ţi fata. Ş i cu ajutorul lui
Allah, ţi-o voi tă mă dui…
Nebun de bucurie, sultanul a trimis să -i aducă fata.
Roabe fă ră numă r şi oşti de hadâ mbi au însoţit-o pâ nă la
uşa chiliei.
Era cu toată faţa acoperită .
Ş i intrâ nd la schivnic, acesta a luat tă mâ ielnicul. Ş i
aprinzâ ndu-l, a pus pe că rbuni cei şapte peri.
Un ră cnet fioros a scos Maimun, fiul lui Dimdim,
smulgâ ndu-se din trupul fetei şi fugind că tre pustie.
Astfel, ea şi-a descoperit repede obrazul şi a întrebat, ca
venită de pe altă lume:
— Unde mă aflu, şi cine m-a tă mă duit?
Sultanul a apucat mâ na schivnicului, şi să rutâ nd-i-o şi-a
întrebat înţelepţii şi vizirii:
— Socotiţi şi spuneţi-mi, ce ră splată i se cuvine acestui
om, că mi-a mâ ntuit fiica?
Ş i toţi înţelepţii şi vizirii au ră spuns într-un glas:
— Să -i fie dată de soaţă …
— Aşa va fi… a hotă râ t sultanul.
Astfel, a ajuns schivnicul ginere de sultan. Ş i murind
vizirul cel mare, el i-a luat locul. Ş i murind mai apoi şi
sultanul, s-au strâ ns sfetnicii şi toate puterile ostă şeşti,
sultan înă lţâ ndu-l…

*
* *

Astfel, cum stă tea el într-o zi în foişoare, l-a vă zut pe omul

zavistnic trecâ nd pe la poartă .
A trimis un vizir să -l cheme la dâ nsul, şi venind
zavistnicul, el i-a gră it cu blâ ndeţe:

191
 — Ce mai faci, vechi prieten? Aibă -te Allah în seama lui, şi
numai cu fericiri să te încunune…
I-a dă ruit pungi de galbeni şi mă rfuri scumpe din că mă ri,
spre a-i bate obrazul pentru faptele lui mâ rşave.
Astfel l-a ră splă tit el pe zavistnic…

*
* *

Sfâ rşind, am gră it duhului:

— Ia pildă , sultane subpă mâ ntean! Iată cum schivnicul a
plă tit ră ul cu binele… Ascultă înţelepciunea celor vechi – şi
nu mă omorî! Astfel, râ nduri de oameni, multe ca pulberile,
te vor pomeni în vecii-vecilor, aşa cum l-am pomenit şi eu
acum pe schivnicul cel drept!…
Dar duhul voia să -şi arate numaidecâ t puterile faţă de
mine şi m-a luat sub aripa lui, şi într-o pă rere de clipă m-a
înă lţat aşa de sus în vă zduh, încâ t se vedea pă mâ ntul câ t un
fir tică los de pulbere.
Ş i ca un fulger m-a coborâ t apoi, într-o pustie
necunoscută , pe un pisc de munte.
A luat de jos o mâ nă de ţă râ nă , şi boscorodind asupra ei
nişte vorbe, a aruncat-o asupră -mi, poruncind:
— Maimuţă să te faci…
Nenorocitul de mine! Câ te furtuni am avut în cale, eu,
netrebnicul şi nefericitul!
Duhul s-a fă cut nevă zut, iar eu, prefă cut în maimuţă , într-
un pă mâ nt necunoscut, am început să plâ ng cu amar. Mă
ascultau numai şerpii şi corbii. Ş i am pornit încotro m-au
dus ochii, în că utarea unei aşeză ri omeneşti, să aflu în ce
parte a pă mâ ntului sunt.
Am mers fă ră încetare, zile şi nopţi. Mă odihneam sub
pietrele pustiei, mergâ nd fă ră încetare, alte zile şi alte nopţi.
Deodată , la zare am vă zut ca o pâ clă . Câ t un vâ rf de ac se

192
ză rea în pâ cla aceea o corabie.
Am început să fug din toate puterile că tre marea ce se
ză rea.
O corabie cu pâ nzele întinse de plecare se afla lâ ngă ţă rm.
Era o corabie cu neguţă tori şi că lă tori fă ră numă r.
Rupâ nd o creangă dintr-un arbore, m-am aruncat în val,
plutind pe creangă şi vâ slind cu braţele mele de maimuţă .
Miraţi, s-au strâ ns pe puntea coră biei că lă torii şi
neguţă torii, uitâ ndu-se la mine cum mă lupt cu apele.
După aceea m-am agă ţat de corabie şi am să rit pe punte.
Coră bierii s-au repezit la mine, crezâ ndu-mă semn ră u,
duh necurat.
Ră cneau unii că tre alţii, să mă arunce în mare.
Atunci, eu m-am aruncat la picioarele mai-marelui
coră bierilor, începâ nd să gem, şi lacrimi mari îmi curgeau.
— Iau maimuţa asta pe seama mea… a poruncit mai-
marele coră bierilor. Oricine o va necă ji va lua pedeapsă …
Nu puteam gră i, dar prin semnele mele i-am ară tat mai-
marelui coră bierilor ce bine mi-a fă cut şi câ t îi mulţumesc
din tot cugetul…
Vâ ntul bun vuia în pâ nze, marea era lină şi odihnită .
Astfel, după cincizeci de zile de că lă torie, s-au ară tat în
fundul ză rii minaretele. S-au vă zut mai apoi flamuri fâ lfâ ind
şi o cetate mare ni s-a ară tat înaintea ochilor. Ajungeam în
tă râ mul unui sultan puternic.
Corabia şi-a slobozit ancora la schelă .
Ţ ă rmurele era împâ nzit de oameni mulţi, veniţi să -şi
întâ mpine prietenii întorşi din că lă torii, sau să audă istorisiri
de la oamenii mă rilor. Nu mai avea sfâ rşit larma glasurilor.
Câ ntau flautele, ţipau cimpoaiele, vuiau tamburinele, ca
grindina.
Parcă se-ngră mă diseră în ţă rmure toţi oamenii de pe
pă mâ nt.
Deodată , prin mulţime şi-a fă cut loc o solie a sultanului.

193
 Plecă ciuni şi ură ri slă vite au urmat. Ş i a vorbit solia că tre
mai-marele coră bierilor:
— Sultanul acestui tă râ m ne-a trimis să vă aducem salut
în numele lui, o, voi, coră bieri, care purtaţi pe întinsul apelor
rodul tă râ murilor şi duceţi veşti de la un tă râ m la altul. Ş i să
vă dă m salut în numele sultanului, vouă , neguţă torilor, care
aduceţi cu voi rod de la India, Ofir şi Ceylon. Că ci fă ră
îndră zneala voastră , neguţă torilor, bucatele sultanilor ar fi la
fel ca ale să rmanului…
Voi aduceţi sarea şi piperul bucatelor, voi aduceţi şi
dulceaţa cafelei, de o faceţi dulce ca dragostea, neagră ca
moartea, fierbinte ca iadul şi amară ca remuşcarea…
Clă tinau din bă rbi şi turbane neguţă torii, zâ mbind
depă rtat, în semn că aşa e cum gră ia solia…
A ră spuns mai-marele coră bierilor, punâ nd la picioarele
soliei cununi de laude şi o altă cunună , a istorisirilor vă zute
şi tră ite în apele depă rtă rilor…
Ş i solia a gră it iar:
— În cetatea noastră , aici unde voi sunteţi îmbră ţişaţi ca
fraţii, s-a întâ mplat o nenorocire, şi abia am scoborâ t din
turnuri flamurile plâ nsului. Marele vizir al acestei cetă ţi s-a
râ nduit morţilor, aşa cum toţi ne-om râ ndui, că ci pulbere
suntem… Ş i avea marele vizir un dar al scrierii, cum nu se
nasc oamenii dă ruiţi decâ t la o mie de ani unul… Ş i mâ hnit
mult în inima lui, sultanul nostru caută caligraf! Întreabă
drumeţii cei ce se încrucişează în caravane, pe toate
întinderile Ră să ritului, întreabă neguţă torii şi coră bierii cei ce
vâ slesc apele…
Ş i vă roagă sultanul: să fiţi buni şi să scrieţi pe sulul
acesta, toţi câ ţi sunteţi, ce veţi voi voi, poate se va fi aflâ nd în
această corabie iscusitul caligraf aşa de mult că utat, să ia
locul vizirului…
Mie mi-a să rit inima de bucurie…
S-au îngră mă dit în jurul soliei coră bierii, că lă torii şi

194
neguţă torii.
Scâ rţâ iau penele: unele repede, altele dulce, lin, ca un
şuier din depă rtă ri…

*
* *

Cei şapte robi negri ascultau, cu feţele lungite de nesomn.

Se clă tinau în paloşe, abia ţinâ ndu-se pe picioare.
Cei doi ochi ai celorlalţi doi dervişi pă reau două flă că ri albe
de lumâ nare.
Hamalul, de mirare, îşi tot bă tea genunchii cu amâ ndouă
palmele.
Harun al Raşid, Giafar şi Mesrur, cu tâ mplele în mâ ini, se
uitau ţintă în gura dervişului povestitor care, după ce a tuşit,
a reluat după cum urmează :
— Mâ ini cu degete lungi şi subţiri înfloreau scrierea
elinilor! Alte mâ ini, cu degete scurte, zideau şiruri aspre de
cetă ţui, de la stâ nga la dreapta, aceştia fiind neguţă torii
evrei! Mâ ini albe, mici ca de copil, cu unghii lungi, înfloreau,
tot unul sub altul, semne ciudate: scrierea Chinei de la
Soare-Ră sare! Alte mâ ini au însemnat scrierea cu slove
limpezi a Râ mului. Ş i care cum scria, îşi însemna dedesubt
numele lui şi al tă râ mului de unde vine.
La urmă , prin semne deznă dă jduite, am cerut să fiu lă sat
şi eu să scriu. Unii au râ s. Mai tare ca toţi au râ s solii
sultanului.
M-am apropiat de că limă ri şi am apucat pana. Ş i crezâ nd
toţi că le voi pă ta scrierile, au încercat să mă fugă rească .
La urmă , a zis mai-marele coră bierilor:
— E un animal care nu se mai află … Să -l lă să m să -
ncerce…
Astfel, aşezâ ndu-mă la masă , au început a înflori din pana
mea slovele ca nişte gră dini. Toţi stă teau plecaţi peste

195
umă rul meu şi se mirau şi se minunau, întâ i în şopot, după
aceea cu glas tare… Ş i am scris sultanului aceste râ nduri, în
slove arabiceşti, Nasah:

„Dacă-n lume nu mai este virtute, e din pricină că toată

virtutea s-a-ntrupat în tine, sultanule!…”

Ş i am mai scris apoi în slova Tomar:

„Ştiu un fericit sultan care a unit înţelepciunea cu vitejia,

pana cu paloşul.
Sultanul acela tu eşti…”

Au ră mas scrierile coră bierilor, neguţă torilor şi că lă torilor

ca nişte gră dini pustii…
Scriere ca a mea nu mai vă zuseră sultanii Ră să ritului!
Dregă torii veniţi în solie au ră mas încremeniţi…
Luâ nd ei fila cu scrierile, s-au întors în cetate.
Mai-marele coră bierilor m-a să rutat.

*
* *

Ajungâ nd solia înapoi în cetate, şi vă zâ nd sultanul

scrisoarea mea, a strigat:
— Scoateţi în grabă calul meu cel mai mâ ndru: înşeuaţi-l
cu şaua mea cea mai scumpă , în care au că lă rit moşii mei,
sultanii cei din vechimi! Puneţi calului frâ iele mele de aur şi
porniţi în grabă la ţă rmurii mă rii! Ş i să -mi fie adus pe calul
meu cel ce a scris aşa de minunat!
Ş i au ră spuns dregă torii, râ zâ nd în caierul alb al bă rbilor:
— Cum să ţi-l aducem, mă ria ta, cum porunceşti, dacă cel
ce a scris e o biată maimuţă ?…
S-a încruntat sultanul:

196
 — Râ deţi de mine…
— Precum am spus, mă ria ta… Pe corabia sosită în
ţă rmuri se gă seşte o minunată maimuţă . Am vă zut-o cu ochii
noştri scriind…
— Dacă -i aşa… a ră spuns sultanul, să -mi fie adusă aici,
cu glorie, cum am poruncit…
Ş i au venit dregă torii din nou la corabie, cu calul cel alb,
cu şa de aur şi cu frâ u de aur.
M-au îmbră cat îndată într-un veşmâ nt scump. Am coborâ t
pe ţă rmure. Ş i m-am suit pe cal, pornind spre cetate
înconjurat în fală mare de oşti…
Vestea că sultanul şi-a ales drept vizir-caligraf o maimuţă
a tă iat ca fulgerul toată suflarea cetă ţii.
Erau ticsite de mulţime uliţele, podurile, acoperişurile
caselor. În fereşti se îngră mă deau mulţimi de capete,
privindu-mă …
Ş i se uitau toţi, muţi de mirare…
Ajungâ nd la seraiuri, am descă lecat, plecâ ndu-mă după
cuviinţă la picioarele sultanului, să rutâ nd ţă râ na…
Toată fala seraiurilor a ră mas înmă rmurită de priceperea
mea, câ nd m-am închinat aşa.
Erau de faţă toţi sfetnicii şi toate puterile ostă şeşti…
Ş i a fă cut sultanul semn tuturor să iasă . În afară de un
negru pitic şi de mai-marele hadâ mbilor.
A bă tut din palme, şi îndată s-a pus masa.
Ş i aşezâ ndu-se sultanul, cu piticul şi cu mai-marele
hadâ mbilor, mi-a fă cut şi mic semn să mă aşez… Am să rutat
pă mâ ntul după cuviinţă , după aceea m-am aşezat la masă ,
mâ ncâ nd cu poftă …
Ş i sfâ rşind bucatele, au fost aduse rodurile.
Vă zâ nd în încă pere că limă ri, le-am cerut prin semne, şi
luâ nd o piersică frumoasă ca un obraz de fată , am scris pe ea
sultanului toată mulţumirea inimii mele.
A zâ mbit sultanul, înclinâ nd barba.

197
 La vremea vinurilor, am bă ut o cupă , după aceea am scris
pe cupă aşa:

„Cupă sunt acum.

Şi nimeni nu ştie cât m-au chinuit olarii!
În mâini m-au frământat, în foc m-au ars…
Şi am fost odinioară o fată.
De dorul meu au ars inimi, au cântat buze, şi ochi au
plâns…
Eu, care acum sunt cupa aceasta, ieri am fost o fată
frumoasă…
Am iubit şi am plâns;
Oameni, duceţi-mă la buzele voastre…”

Cetind sultanul, s-a minunat din cale-afară , zicâ nd:

— Dacă cel ce a scris râ ndurile acestea ar fi om, i s-ar
cuveni să fie mai mare peste tot pă mâ ntul…
Luâ nd o mă suţă pentru jocul şahilor celor vechi, m-a
întrebat din ochi de cunosc jocul, şi ră spunzâ ndu-i prin
semne că -l cunosc, m-a chemat la mă suţă . A câ ştigat
sultanul jocul întâ i, după aceea am câ ştigat eu, în râ nd, jocul
al doilea şi al treilea.
Ş i pentru că dă dea sultanul semne de supă rare, eu am
luat pana, scriindu-i pe mă suţă aceste stihuri:

„Două oştiri înfricoşate s-au luptat ziua întreagă;

au ostenit spre seară;
iar noaptea au adormit una lângă alta…”

Mult se miră sultanul, şi vrâ nd să -şi mai împă rtă şească

bucuria şi mirarea şi cu altcineva, a zis că tre mai-marele
hadâ mbilor:
— Du-te şi ad-o pe fata mea, să ne bucură m împreună …
Astfel, ieşind, fata sultanului s-a ară tat îndată , dar venind

198
cu obrazul descoperit, s-a oprit speriată în prag, acoperindu-
şi faţa şi întrebâ nd:
— Tată scump! De ce mă chemi cu obrazul descoperit,
fiind de faţă bă rbat stră in?
— Unde vezi bă rbat stră in? s-a mirat sultanul.
— Tată … a gră it ea atunci. Află că maimuţa aceasta n-a
fost totdeauna aşa în zidirea ei, ci a fost mai-nainte fecior de
sultan vestit, prefă cut în maimuţă de că tre Evlis-duhul, fiul
Satanei, cel ce a ucis mai întâ i pe fiica lui Epitimar, şahul
Abanosului…
Sultanul s-a întors spre mine, întrebâ ndu-mă prin semne:
— Adevă rat este?
— Adevă rat… i-am ră spuns eu tot prin semne.
— Dar de unde ai aflat tu aceasta? şi-a întrebat el fata.
— Doamne… a ră spuns ea, îţi aduci aminte că în pruncie
mă avea în seamă o femeie bă trâ nă ? Aceasta era o vră jitoare
iscusită , care cunoştea lumea duhurilor şi o putea stă pâ ni.
M-a învă ţat toată taina ei, şi dac-ai vrea, la un semn aş putea
arunca toată cetatea aceasta tocmai peste muntele Caucaz,
în mare, la Caspia… Avâ nd ştiinţa farmecului, ştiu şi cunosc
pe cei loviţi de vră jitorie…
— Nu ştiam că ai cunoştinţa asta, i-a zis sultanul cu
mirare mare. Dar dacă -i aşa, spune-mi: ai putea preface
maimuţa asta în zidirea-i dintâ i?
— Pot… a ră spuns fata.
— Mare bucurie mi-ai face… a zis sultanul. Că ci vreau să -l
înalţ pe acest nefericit fiu de sultan în rang de vizir şi să ţi-l
dau de bă rbat…
S-a dus fata sultanului în că mă rile ei şi s-a întors cu un
jungher însemnat cu multe semne ebraiceşti.
Ne-a fă cut semn s-o urmă m într-o curte rotundă , tainică ,
iar noi, adică sultanul, mai-marele hadâ mbilor, piticul cel
negru şi cu mine, netrebnicul rob al lui Allah, ne-am coborâ t
acolo, stâ nd sub nişte foişoare.

199
 Ea a fă cut o roată largă în nisip, cu jungherul, şi a scris cu
vâ rful lui, în mijlocul roţii, stihuri multe, din scrieri vechi, în
slovă arabicească .
Ş i a scris şi alte semne, câ te se cer, din taina Cleopatrei,
faraoancă a Nilului.
Stâ nd apoi în mijlocul scrierilor, a început a rosti în şoaptă
stihuri din Alcoran.
Cerul s-a întunecat deodată şi pă mâ ntul a prins a se
cutremura.
Se clă tinau zidurile şi s-auzeau glasuri şi vuiete
subpă mâ ntene.
Întuneric deplin a coborâ t. Câ nd deodată s-a ară tat în faţa
ei Evlis, fiul Satanei, în înfă ţişare de leu crunt…
— Cum îndră zneşti, câ ine, să te ară ţi înaintea mea în
fă ptură de leu înfricoşat, câ nd ar trebui să mi te tâ ră şti la
picioare?…
Aşa l-a întrebat fata, iar leul a ră spuns:
— Tu ar trebui să te tâ ră şti la picioarele mele, nevrednico,
că ci ai că lcat legă mâ ntul dintre noi…
Ş i i-a ră spuns fata:
— Tu ai spurcat legă mâ ntul, câ ine…
— Ai să mi-o plă teşti scump, că m-ai adus aici… i-a
ră spuns Evlis-duhul, şi deschizâ ndu-şi botul înfricoşat, s-a
repezit asupra ei, dar fata s-a tras la o parte, şi-a smuls un
fir lung de pă r, a spus în grabă nişte vorbe, firul de pă r s-a
prefă cut într-un paloş ascuţit şi a izbit cu putere, tă ind
trupul fiarei drept din mijloc…
Au pierit amâ ndouă pă rţile trupului, dar capul fiarei,
ră mâ nâ nd viu, s-a prefă cut în scorpion şi s-a repezit asupra
fetei, care s-a prefă cut repede într-un şarpe.
S-a încins luptă de spaimă între şarpe şi scorpion.
Ş i vă zâ nd scorpionul că nu poate birui şarpele, a prins
aripi vinete şi s-a prefă cut în vultur, să getâ nd în vă zduh.
Ş arpele a prins aripi negre, largi şi înfricoşate, prefă cut într-

200
un vultur mai mare, şi a să getat în urma lui…
S-a luptat în senină tă ţi şi-n nouri, repezindu-se unul
asupra altuia, apucâ ndu-se strâ ns cu ghearele, desfă câ ndu-
se, înă lţâ ndu-se tot mai sus, pâ nă nu s-au mai vă zut…
Nu după multă vreme, pă mâ ntul în faţa noastră s-a
deschis deodată şi a ieşit la iveală o mâ ţă neagră , zburlită ,
mieunâ nd straşnic. În urma ei a ieşit un lup groaznic şi s-a
repezit la dâ nsa, dar mâ ţa s-a prefă cut în vierme, intrâ nd
repede într-un mă r că zut atunci dintr-un pom aflat pe malul
pâ râ ului repede şi adâ nc ce trecea pe-acolo…
S-a umflat mă rul şi a crescut pâ n’ s-a fă cut câ t un pepene
şi s-a să ltat pe acoperişul seraiului, să rind încoace şi
încolo…
În scurt timp a că zut jos, desfă câ ndu-se. Atunci, lupul s-a
prefă cut în cocoş, şi după ce a înghiţit toţi sâ mburii mă rului,
s-a îndreptat asupra noastră …

*
* *

— Spune-mi mai departe… a rostit Sovaida. Istoria asta m-

a înmă rmurit…
— Ascultă tori vrednici, în acest tâ rziu ceas! a început iar
dervişul al doilea.
Mai ră mă sese un sâ mbure de mă r, pe malul pâ râ ului.
Vă zâ ndu-l, cocoşul s-a repezit asupra-i cu clonţul, dar
sâ mburele a să rit în apă , prefă câ ndu-se în peşte.
Cocoşul s-a prefă cut atunci în ştiucă , luptâ ndu-se
amâ ndoi pe sub apă , vreme de două ceasuri.
Linişte mare se fă cuse sub foişoare, câ nd deodată am auzit
două ră cnete, şi din pă mâ nt au ieşit două volburi de foc,
învâ rtejindu-se. S-au luptat volburile într-un fum negru,
pâ nă în tă ria vă zduhului…
Ne-a îngheţat spaima, câ nd volbura în care era Evlis, fiul

201
Satanei, s-a repezit la noi, suflâ nd asupra noastră puhoi de
foc.
A să rit dintr-odată asupra lui cealaltă volbură , şi duhul s-a
ferit la o parte, luptâ ndu-se iar, cu deznă dejde.
Ne-a atins însă focul lui Evlis-duhul. Sultanului i-a ars
obrazul şi barba, hadâ mbul s-a aprins şi a ars, prefă câ ndu-
se că rbune, iar mie mi-a ars o scâ nteie ochiul drept…
Aşteptam să fim omorâ ţi de Evlis, câ nd, deodată , am auzit
strigă tul fetei:
— Am biruit! Bucuraţi-vă…
Ş i ea s-a fă cut la loc în fă ptura-i omenească . Din Evlis-
duhul a ră mas un pumn de cenuşă …
— Aduceţi-mi repede un vas cu apă … a gră it fata.
Ş i robul cel negru aducâ ndu-l vasul, a spus ea asupra apei
câ teva vorbe, şi stropindu-mă , mi-a poruncit:
— Dacă ai fost întâ i zidit om, ieşi din fă ptura ce o ai, şi fă -
te om la loc…
Ş i tot atunci m-am prefă cut la loc în om, însă chior de
ochiul drept…
Fata s-a întors spre sultan şi i-a gră it repede:
— Scump plă tesc eu această biruinţă , că ci iată : focul lui
Evlis, fiul Satanei, mă mistuie, şi mai am de tră it numai
câ teva clipe. Nicio bucurie n-aş avea, cununâ ndu-mă cu tine,
nefericit fiu de sultan! Dac-aş fi vă zut mai curâ nd sâ mburele
de mă r că zut pe malul pâ râ ului, l-aş fi înghiţit repede,
biruindu-l pe Evlis, care se afla în acel sâ mbure… Greşeala
asta m-a hotă râ t să iau volbura focului. M-am luptat cu Evlis
între cer şi pă mâ nt, în fum înfricoşat, şi l-am biruit, dar
acum trebuie să mor şi eu…
Cu ce vorbe să vă istorisesc jalea sultanului şi jalea mea?
În clipa urmă toare, fata a scos un ţipă t şi s-a lungit la
pă mâ nt, prefă câ ndu-se într-o gră mă joară de cenuşă , lâ ngă
cenuşa lui Evlis, fiul Satanei…
Cenuşa spurcatului a fost suflată în patru vâ nturi. Cea a

202
fetei a fost pusă într-un vas scump şi îngropată în cuviinţă
într-un mormâ nt de marmură şi aur, zidit pe locul acela…
Sultanul a că zut pe boală .
Nu se mai putea ridica din pat.
Într-o zi m-a chemat la dâ nsul:
— Să ieşi tot acum din casa mea, din cetatea mea şi din
pă mâ nturile stă pâ nirii mele, că ci numai de câ nd te-ai ară tat
tu aici, m-a copleşit nenorocirea. Mi-a murit fata, mi-a murit
credinciosul hadâ mb, şi sunt pe patul morţii şi eu, tot din
pricina ta… Du-te, să nu te mai vă d! Iar de nu-mi vei asculta
porunca şi nu-mi vei pă ră si pă mâ nturile, ai să te că ieşti
amar…
Astfel, izgonit, m-am dus de mi-am ras pă rul capului,
sprâ ncenele şi barba, îmbră câ nd straiul umilit al dervişilor.
Mult am umblat, flă mâ nd şi gol, prin tot Ră să ritul, şi am
venit la Bagdad, auzind de mila, cuviinţa şi de dreptatea
slă vitului Harun al Raşid, calif, să -i cad la picioare, şi
spunâ ndu-i istoria întâ mplă rilor mele, să -i cerşesc mila şi
ocrotirea…
— Aceasta mi-i istoria… a încheiat al doilea derviş.
— Te poţi duce unde pofteşti… i-a ră spuns Sovaida.
Însă el s-a râ nduit pe sofa, lâ ngă hamal şi dervişul dintâ i,
s-asculte întâ mplă rile celorlalţi…

ISTORIA LUI AGIB, FIUL LUI KASSIB; MUNTELE

MAGNETIC ŞI CĂLĂREŢUL DE FIER.

Dervişul al treilea şi-a început istoria astfel:

— Sunt Agib, fiul sultanului Kassib! După pogorâ rea în
morţi a tată lui meu, râ nduindu-mă în stă pâ nirea lui, cel
dintâ i gâ nd mi-a fost să -mi cunosc pă mâ ntul şi supuşii.
Am cutreierat vreme lungă pă mâ nturile şi munţii
203
stă pâ nirii mele. Am cercetat cetă ţile şi să laşurile pă storeşti
din pustie.
Eram tâ nă r, în floare.
Ş i inima mi s-a bă tut în piept, câ nd am pornit să -mi
cercetez tă râ murile ostroavelor. Stă pâ neam, întinderi mari de
ape, ostroave multe.
Cetatea mea se gă sea în ţă rmurii mă rii, pe golfuri largi,
unde aveam o sută de coră bii înarmate şi pregă tite oricâ nd
de luptă . Alte coră bii aveam pentru că lă torii în zburdă ciunea
tinereţii.
Astfel, după cercetarea ostroavelor mele, m-a ispitit gâ ndul
şi m-a îndemnat să trec şi dincolo de linia ză rii lor.
Ş i mi-am gă tit îndată o flotă de zece coră bii.
Veseli erau coră bierii în amurgul câ nd am pornit că tre
apele depă rtate. Câ ntau la catarguri şi line erau apele sub,
pâ lpâ irea stelelor.
Câ nta şi suspina vâ ntul înseră rii în pâ nze. Mai tâ rziu, la
pogorâ rea întunericului, felinarul de la catarg pă rea o stea,
că lă toare cu noi împreună .
Ş i am umblat pe ape necunoscute vreme de patruzeci de
zile şi patruzeci de nopţi, şi câ mpia mă rilor era neclă tinată …
Dar în a patruzeci şi una noapte, s-a stâ rnit întâ i un vâ nt
iute. După aceea au început ploile mă rilor. Fulgerele bă teau
apele.
Ş i a crescut marea, înfoindu-se şi desfoindu-se, în valuri
câ t munţii, şi umblau coră biile noastre ca nişte coji de
nucă …
Trosneau catargurile.
Pâ nzele s-au spart şi s-au sfâ şiat.
Toată noaptea, pâ n’ la ară tarea luceafă rului de ziuă , ne-au
izbit apele, dintr-un munte de valuri în alte valuri, câ t
munţii…
Iar la ară tarea luceafă rului, au încetat ploile mă rilor şi s-
au alinat vâ nturile. Marea s-a întors supusă în odihnă , A

204
ră să rit soarele în adâ ncul pâ clelor.
Îngrijorat, m-am dus lâ ngă câ rmaciul coră biei, să -l
cercetez dacă ştie unde ne află m.
Îndată s-a suit un coră bier în vâ rful catargului, cercetâ nd
pustia apelor.
După o vreme s-a pogorâ t şi ne-a gră it astfel:
— Numai ape se vă d, şi iar ape, dar la Ră să rit, în fundul
pustietă ţii, se vede ca un întuneric…
— Vai de noi, a strigat mai-marele coră bierilor. Nenorocit
Agib, fiu al lui Kassib! Toată ştiinţa mea în că lă toria pe ape
nu mai preţuieşte nimic, că ci întunericul ce se vede e
muntele magnetic, care trage spre el toate coră biile… Cuiele
sunt smulse din bâ rne şi scâ nduri, şi coră biile se desfac…
Toate uneltele de fier, în coră bii aflate, sunt trase spre munte
şi se lipesc de coasta lui pră pă stioasă , cu zgomot mare…
Ş i plâ ngea mai-marele coră bierilor, pregă tindu-se de
moarte.
— Nenorocit Agib, fiu al lui Kassib! Gră mezi uriaşe de cuie
şi unelte de fier stau lipite de muntele negru, trase din
mulţimi de flote, din ani vechi. Ş i este în vâ rful muntelui un
altar de fier, pe care stă un că lă reţ de fier, pe-un cal de fier.
Blestemul spune că va mâ ntui că lă torii acestor ape, cel ce se
va sui în vâ rful muntelui şi va pră buşi că lă reţul în fundul
mă rii…
Dar niciun coră bier n-a putut ajunge la vâ rf, că ci nu-i
niciun urcuş, ci numai o pră pastie, dreaptă ca peretele…
Zicâ nd aceasta, mai-marele coră bierilor şi-a smuls
turbanul, şi zvâ rlindu-l în ape a început a se bate cu pumnii
în piept şi-n frunte, cu cutremur mare…
Ş i au început şi ceilalţi coră bieri a se tâ ngui de moarte.
Într-o clipă corabia a fost smulsă de pe linia plutirii şi
zguduită : după aceea a pornit repede că tre muntele
magnetic.
Dar aceasta n-a durat nicio clipă , că ci sub ochii noştri

205
îngroziţi, cuiele au început a ieşi din bâ rne, unul după altul,
şi le auzeam cum fug pe deasupra apelor şi se lipeau de
munte, cu mare zgomot…
Astfel, cele zece coră bii s-au desfă cut într-o clipită şi toţi
oamenii s-au înecat.
Eu, cu îndurarea Domnului Allah, am avut timp să mă
încleştez de o scâ ndură , pe care vâ ntul o mâ na cu
repeziciune că tre muntele magnetic…
Ş i am ajuns, cu ajutorul stelei norocului meu, la poala
muntelui, la nişte trepte pră pă stioase, care urcau drept, în
sus, că tre că lă reţul de fier… Îngustă era poteca aceea, că
abia încă peam în ea. Urca drept în sus, şi că lă reţul de fier îl
vedeam deasupra capului. Nu vă pot ară ta cazna mea, dar
după o zi întreagă de urcuş, am ajuns sus, odată cu
pogorâ rea nopţii.
Am adormit lâ ngă altar, zdrobit de oboseală .
Ş i dormind eu adâ nc, din adâ ncimea somnului mi s-a
ară tat în vis un moşneag, care mi-a gră it cu glas blâ nd aşa:
— Ascultă , Agib, fiu al lui Kassib! Dimineaţa, câ nd te-i
trezi, să sapi pe locul unde-ţi stau picioarele! Ai să gă seşti un
arc de fier şi trei să geţi de plumb, care s-au fă cut de că tre
fă urarii vechi, după un semn al astrelor, spre mâ ntuirea
neamului omenesc… Ia arcul şi să getează că lă reţul de fier! El
va că dea în mare! Calul se va pră buşi lâ ngă tine, pe locul
unde vei afla arcul şi să geţile! Acolo să -l îngropi. Ş i că zâ nd
că lă reţul de fier în ape, se vor fră mâ nta apele din adâ ncuri şi
vor creşte pâ nă -n vâ rful muntelui. Nu te teme. Aşteaptă pâ nă
se va ară ta plutind pe ape o luntre. Vei vedea la vâ sle un om
de metal. Urcă -te în cin şi lasă -te în voia acelui om, să te
ducă pe mă ri.
Dar ascultă , Agib, fiu al lui Kassib! Tot timpul câ t te vei
afla în cin, să nu-ţi pierzi firea, că ci dacă ţi-o vei pierde, te vei
că i amar… Lasă -te deci în voia vâ slaşului de metal, că ci el te
va scoate prin alte mă ri, în mă rile tale, unde vei gă si coră bii

206
să te întorci acasă …
Venind ziua, m-am deşteptat îndată , şi să pâ nd la
picioarele mele, am gă sit arcul şi să geţile din vis.
Mi-am pus arcul pe braţ şi am tras să geţile una după alta.
La a treia să geată , că lă reţul s-a rostogolit în apele mă rii;
calul s-a pră buşit la picioarele mele, unde l-am îngropat
repede, după sfatul moşneagului din vis.
Că zâ nd omul de fier în ape, au început apele a se fră mâ nta
şi a creşte… Vuiau, înă lţâ ndu-se cu repeziciune, că tre
mine…
Ş i cum au ajuns apele în vâ rful muntelui, s-a ivit cinul, cu
vâ slaş de metal.
M-am urcat repede, lă sâ ndu-mă în voia lui, avâ nd grijă să
nu-mi ară t teama, plutind astfel vreme de nouă zile…
Iar în ziua a zecea, s-a ară tat în zare un ostrov.
N-am mai putut de bucurie, ci aruncâ ndu-mă în genunchi
în cin, am strigat pierzâ ndu-mi firea:
— Mă rire şi laudă lui Allah!…
Ş i s-a lă sat cinul la fund, împreună cu vâ slaşul ei de
metal…
Ziua întreagă m-am zbă tut cu moartea în gură , înotâ nd
din ră sputeri, că tre zarea ostrovului.
Odată cu noaptea, furtuna a prins a fră mâ nta apele, şi eu
înotam înainte, câ nd, deodată , un val negru şi înalt câ t
muntele, m-a aruncat pe ţă rmure. Am fugit repede, înă untrul
ostrovului, spre a nu fi apucat de alţi munţi de valuri şi
zvâ rlit înapoi, în mare.
După ce am plâ ns, mulţumind celui ce în eternită ţi stă de
veghe asupra munţilor, care jucă rii sunt, şi asupra mă rilor,
care se usucă la suflarea lui ca o lacrimă , mi-am dezbră cat
veşmâ ntul. L-am stors de apă , întinzâ ndu-l la uscat pe
nisipul încă fierbinte de arşiţa de peste zi.
Ş i pâ nă -n zori am vegheat, în vecină tatea furtunii…
Marea s-a alinat şi s-a înroşit în depă rtă rile ei. A ră să rit

207
soarele.
Apoi m-am dus tot că tre fundul ostrovului, cercetâ ndu-l.
Era un ostrov mic, bogat în arbori cu rod.
Se aflau meri şi peri încă rcaţi.
Mi-am dat repede seama că mă aflu departe de mă rile şi
ostroavele mele…
Ş i iată : într-o dimineaţă , pe câ nd soarele se ară ta din apă
roşu, s-a auzit ca o oftare a mă rii. Apele s-au fră mâ ntat
parcă speriate, fugind repede la ţă rmurile insulei. Ş i s-au
tras după aceea tot mai departe, şi mai departe, şi tot mai
jos, pâ nă ce insula a crescut şi s-a ară tat o arie de nisip,
ducâ nd la un pă mâ nt nou, ieşit deodată din negură .
Am că zut la pă mâ nt şi am plâ ns de bucurie.
M-am ridicat apoi şi am pornit spre pă mâ ntul necunoscut.
Am umblat zece zile şi zece nopţi.
În zorii zilei a unsprezecea, am ză rit în depă rtă ri un foc
roşu şi am lă rgit pasul, nă dă jduind că voi gă si în pustiul
nisipurilor vietă ţi omeneşti. Mi-am dat seama îndată că zarea
aceea roşie era acoperişul de aramă al unui serai din pustiu,
stră lucind în puterile ră să ritului.
Am gră bit şi mai tare pasul, minunâ ndu-mă de frumuseţea
şi ciudă ţenia seraiului. Porţi şi stâ lpi de aur avea.
Ş i pe câ nd mă minunam astfel, am vă zut deodată zece
feciori cu chipuri frumoase, îmbră caţi în veşminte albe,
venind ca de la o preumblare, însoţiţi de un bă trâ n că runt,
cu zâ mbet bun.
Toţi cei zece feciori erau chiori de ochiul drept.
S-au mirat Vă zâ ndu-mă .
M-au poftit în încă peri adâ nci, grele de podoabe.
Mai apoi am intrat cu ei într-o încă pere, unde se aflau
unsprezece divane, în unsprezece culori deosebite.
S-au aşezat toţi. S-a aşezat şi bă trâ nul, pe divanul lui, tras
mai la o parte.
După aceea unul dintre feciori m-a poftit să mă aşez jos,

208
pe-un adâ nc covor persian, în mijlocul lor, şi să le spun
istoria mea…
Ş i am început, istorisindu-mi toate întâ mplă rile pâ nă la
capă t.
Am bă ut după aceea împreună şi am ospă tat.
A coborâ t noaptea.
Atunci, bă trâ nul a adus zece vase cu cenuşă şi cu pulbere
neagră de că rbune.
A mai adus şi câ te două lumâ nă ri lâ ngă fiecare vas.
Ş i mi-a spus:
— Să nu întrebi nimic. Să taci la tot ce vei vedea…
Ş i s-au aprins pe râ nd lumâ nă rile, tot câ te două lâ ngă vas,
iar feciorii, ungâ ndu-şi obrazurile cu cenuşă şi cu pulbere de
că rbune, au prins a se tâ ngui cu glasuri tari, fiecare între
lumâ nă rile lui:
— Astfel ne ispă şim pă catele… ră cneau ei, şi încă perile se
cutremurau de plâ nsete…
Pâ nă în zori a ţinut slujba aceea ciudată !
Atunci, cei zece feciori s-au spă lat pe obraz şi şi-au
schimbat veşmintele mâ njite cu cenuşă şi pulbere de
că rbune.
Cu greu m-am putut stă pâ ni în ziua întâ ia!
A coborâ t din nou întunericul, şi iar au fost aduse cele
zece vase, şi iar au început gemetele între lumâ nă ri…
A trecut ziua a doua şi a coborâ t din nou întunericul şi
aceeaşi slujbă ciudată a urmat.
În ziua a treia nu m-am mai putut stă pâ ni!
— Înduraţi-vă , am strigat eu, şi chiar cu preţul vieţii mele,
vă rog să -mi spuneţi tainele voastre: cine v-a chiorâ t pe toţi
de ochiul drept, şi de ce vă tâ nguiţi de moarte, acoperiţi de
cenuşă ?
— Agibe! mi-a ră spuns unul dintre ei. Istoria noastră e atâ t
de lungă , că ţi-ar trebui o viaţă de om ea s-o afli toată … Noi
te rugă m înc-o dată să -ţi dai astâ mpă r inimii, şi să nu întrebi

209
nimic…
— Cu preţul vieţii mele, vreau să aflu… am strigat eu din
nou.
— Bine… mi-a ră spuns feciorul, dacă vrei numaidecâ t să
afli, vei afla.
Ş i au adus un berbec, tră gâ nd pielea de pe el.
— Iată ! mi-a gră it feciorul mai departe. Ia cuţitul acesta şi
intră în pielea berbecului. Noi te vom coase, şi îndată vei auzi
vă zduhurile vâ jâ ind în zborul pă să rii Roch, cea atâ t de mare
şi de puternică , încâ t, câ nd se bat elefantul şi hipopotamul,
ea îi ia pe amâ ndoi în că ngi, şi-i duce puilor ei în vâ rful
munţilor. Va veni Roch-pasă rea, te va lua în că ngi, crezâ ndu-
te berbec şi va stră bate cu tine vă zduhurile şi te va pune pe-
un munte.
Câ nd vei simţi pă mâ ntul, ia cuţitul şi taie pielea; vă zâ ndu-
te om, Roch-pasă rea va zbura speriată , după aceea, scoală -te
şi mergi neîncetat, pâ nă vei da de cetatea cu o sută de uşi…
Mai încolo vei afla singur…
Astfel, m-a îmbră cat în pielea berbecului. Au sunat şi au
vâ jâ it vă zduhurile. Ş i venind pasă rea Roch, m-a luat în
că ngi, zburâ nd cu mine pâ nă am simţit că mă lasă pe
pă mâ nt.
Am scos cuţitul… Astfel a fugit speriată Roch-pasă rea,
Vă zâ ndu-mă .
Eu m-am ridicat şi am pornit tot că tre Ră să rit, mergâ nd
fă ră încetare zi şi noapte, pâ nă am ză rit cetatea ştiută .
Porţile erau deschise larg.
Prin curţi cu stâ lpi de aur am trecut. Havuzuri susurau, şi
nu vă pot ară ta frumuseţile fă ră de seamă n vă zute.
Am intrat într-o încă pere adâ ncă şi largă , avâ nd în pereţii
ei nouă zeci şi nouă de uşi în lemn de aloe şi o uşă de aur.
Mult am mers – şi nu-mi ieşea nimeni înainte.
Deodată , intrâ nd într-o altă încă pere, am vă zut patruzeci
de sultă niţe, tot una şi una de frumoase, scump

210
înveşmâ ntate, stâ nd în patruzeci de sofale.
S-au înclinat, Vă zâ ndu-mă .
S-a ridicat una:
— Fii binevenit, Agib, fiu al lui Kassib! Noi, aceste
patruzeci de sultă niţe, îţi suntem din clipa asta slujnice! Tu
ne eşti sultanul şi stă pâ nul… Orice vei porunci tu, sfâ nt va fi!
Un semn e destul să faci cu ochiul tă u, sau cu mâ na ta, şi-ţi
că dem la picioare…

*
* *

— Ascultă torilor! Ca să dovedească spusele, cele patruzeci

de sultă niţe au şi început a roi în jurul meu, slujindu-mă :
una a adus un vas de aur şi mi-a spă lat picioarele, alta mi-a
pieptă nat pă rul, alta îmi pregă tea veşmintele cele noi, altele
pregă teau cu grabă masa, aducâ nd vin şi bucate. Ală ute au
început să suspine, câ nd m-am aşezat la masă . Glasuri
dulci, calde ca mâ ngâ ierile, însoţeau ală utele. Dulci erau
vinurile şi stră luceau în cupele de aur…
Astfel am petrecut ziua întreagă .
Ş i iar au prins ală utele a câ nta, la cina de la începutul
nopţii. Le îngâ nau glasuri înalte, înfiorate.
Vinurile aduse pentru seară erau şi mai dulci.
Astfel, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi am petrecut în
basmul acela…
Ş i au trecut alte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, şi
apoi altele, pâ nă s-a scurs anul, şi tare îmi era dragă una
dintre cele patruzeci de sultă niţe!
Iar la împlinirea anului, a pogorâ t în încă peri o mare
tristeţă .
Cele patruzeci de sultă niţe se gă teau de ducă . Unele
suspinau, altele câ ntau stihuri vechi ale despă rţirii.
— De ce plâ ngeţi? am întrebat eu.

211
 — Stă pâ n al nostru! a ră spuns aceea care-mi era mai
dragă … Vremea bucuriilor a trecut. S-a veştejit anul.
Frunzele şi rodurile au că zut… A că zut cu frunzele şi bucuria
noastră . Că ci, află : suntem patruzeci de sultă niţe şi ne
petrecem traiul după cum ţi-a fost dat să vezi, dar avem
blestem ca la împlinirea anului să ne întoarcem la pă rinţi!
Stă m acolo patruzeci de zile, şi venim iar aici, pentru alt an,
al altor bucurii… Cu mare tristeţă te pă ră sim pentru
patruzeci de zile… Ş i află : câ t vei sta singur, poţi deschide
toate cele nouă zeci şi nouă de uşi din lemn de aloe; dar pe
cea de aur să n-o deschizi, că ci te paşte primejdia!
Ş i mi-a dat o sută de chei de la cele o sută de uşi.
— Am putea lua cu noi cheia de la uşa de aur, dar avem
credinţă deplină în puterea stă pâ nirii tale asupra cugetului
tău…
Astfel şi-a sfâ rşit ea cuvâ ntul.
Patruzeci de inimi am simţit bă tâ nd la râ nd, pe pieptul
meu, la despă rţire…

*
* *

Ş i a povestit mai departe al treilea derviş, că tre Sovaida şi

că tre ceilalţi ascultă tori, înlemniţi pe covorul persian:
— Abia după ce s-au dus că tre pă mâ nturile lor cele
patruzeci de sultă niţe, mi-am dat seama de minună ţiile ce
mă înconjurau în cetă ţuia aceea.
În cea dintâ i zi am deschis uşa întâ ia…
Am aflat o gră dină cu arbori aşa de frumoşi, cum nu se
mai gă sesc pe tot pă mâ ntul.
Ş i îndure-se de mine Allah, dacă îndră znesc a spune că
nici gră dina fă gă duită nouă , pulberii omeneşti, nu va fi fiind
mai frumoasă …
Ape line udau pomii la ră dă cini, şi alte ape line, că zâ nd de

212
sus, în pulberi albastre, udau rodul şi crengile.
Ş i erau roduri care abia ră să reau din flori. Altele, aproape
coapte, iar altele, în toată deplină tatea coptului, aşteptau
parcă nişte mâ ini de îngeri să le culeagă şi nişte buze rumene
să le să rute…
Am pă ră sit gră dina, vră jit, şi am încuiat la loc uşa întâ ia.
Ş i am deschis uşa a doua…
Gră dina aflată dincolo de uşa aceea, cu toate florile de pe
pă mâ nt, n-o voi putea niciodată uita, cu toate nenorocirile
mele…
Luceau în mii de culori şi împră ştiau mii de miresme
trandafirii, iasminţii şi nardul. Ca într-o vrajă luminau
viorelele, iacintul şi crinii.
Râ uri şi râ uşoare, izvoare şi iazuri oglindeau ceruri adâ nci
în stră funduri albastre.
Ca dintr-un farmec m-am smuls, şi mai apoi am deschis
uşa a treia, aflâ nd altă gră dină , unde stră luceau din pene şi
ciripeau toate soiurile de pă să ri de pe pă mâ nt.
Vase de smaragd se vedeau prin pomi, pline cu apă curată
ca lacrima, unde se adă pau pă să rile.
Ş i astfel, a doua zi, în zori, am deschis a patra uşă – şi mi
s-a oprit ră sufletul de cele vă zute…
Deschizâ nd uşa a patra, am vă zut o curte în patru colţuri,
avâ nd în fund un serai cu totul bă tut în pietre scumpe, şi
parcă ardea ca focul…
Avea seraiul de pietre scumpe patruzeci de uşi deschise,
ducâ nd că tre patruzeci de vistierii…
Uşa întâ ia ară ta gră mezi de mă rgă ritare, mari câ t ouă le de
hulub, uşa a doua ară ta vase cu diamante şi rubinuri. Ară ta
uşa a treia smaragduri. A patra ară ta aur în suluri. A cincea
argintul bă tut în monedă . A şasea, topazuri şi arbori de
coral…
Ş i nu voi înşira toate minunile vă zute, că ci zile şi nopţi mi-
ar trebui…

213
 Destul că pentru cercetarea celor nouă zeci şi nouă de uşi,
mi-au trebuit treizeci şi nouă de zile în capă t…

*
* *

În ziua a patruzecea, îmi suna în auz ca un câ ntec de

bucurie, că ci aveau să vină cele patruzeci de sultă niţe…
Ş i umblâ nd prin cetă ţuie, nu m-am putut stă pâ ni şi am
deschis uşa de aur…
Cum am pă şit pragul, m-a pă lit o mireasmă grea. Am
că zut la pă mâ nt în leşin, şi trezindu-mă , în loc să fug din
încă perea aceea, mâ nat de nenorocul meu am pă şit înainte…
Am ajuns sub o boltă adâ ncă , luminată de multe sfeşnice
şi policandre de aur, împră ştiind mireasmă de aloe şi ambră ,
şi multe candele de argint luminau, arzâ nd în untdelemnuri
rare.
La o iesle de abanos, am vă zut un cal negru ca abanosul,
cu frâ u de aur şi cu şa de aur. Ochii îi luceau ca doi tă ciuni
roşii. Cum m-a simţit, şi-a scos botul din ieslea unde rodea
sesam de India, şi a prins să bată din picioare, sforă ind.
Nu m-am putut ră bda, şi apropiindu-mă de dâ nsul, l-am
dezlegat de la iesle şi l-am scos afară , să mă uit la el la
lumina soarelui…
Ş i am să rit în şa.
Calul a nechezat o dată şi zidurile s-au cutremurat…
Deodată şi-a desfă cut aripile negre, pe care eu nu le
vă zusem, şi într-o clipită îmi vâ jâ ia în auz vă zduhul, cu
vâ nturile lui cele mai de sus.
Apoi ca să geata s-a lă sat spre pă mâ nt şi a început a se
scutura, aruncâ ndu-mă jos.
Flutura coada lui puternică . Ş i, deodată , lovindu-mă cu
coada peste obraz, mi-a scos ochiul drept… Ş i calul s-a fă cut
nevă zut… Stă m trâ ntit la pă mâ nt, cu mâ na la ochi…

214
 Ş i luâ ndu-mi într-un tâ rziu mâ na de la ochi, m-am trezit
într-o încă pere cu unsprezece divane, pe care stă teau şi mă
priveau cei zece feciori împreună cu bă trâ nul că runt.
— Singur ţi-ai vrut nenorocirea… mi-a gră it unul. Noi,
între noi nu te putem primi, că ci avem ale noastre taine, care
nu trebuiesc aflate… Dar îţi vom ară ta calea că tre Bagdad…
Acolo stă pâ neşte în dreptate şi-n fală Harun al Raşid, cel mai
glorios calif al Ră să ritului. Du-te la Bagdad şi vei afla milă şi
cinste…

*
* *

— Astfel, aici se sfâ rşeşte istoria mea! a oftat Agib. Pornind

că tre Bagdad, mi-am ras barba, sprâ ncenele şi pă rul capului,
îmbră câ nd vâ nă tul veşmâ nt al dervişilor. Ş i sosind aici, să
cer puternicului şi dreptului Harun al Raşid îndurare, m-a
apucat întunericul pe uliţe. M-am întâ lnit în uşa casei
acesteia cu ceilalţi doi fraţi dervişi, şi fericit sunt că le-am
auzit patimile, şi fericit de o mie de ori sunt că le-am fă cut
cunoscută pă timirea mea…

UNDE ŞEHERAZADA POVESTEŞTE CUM HARUN AL

RAŞID, GIAFAR ŞI MESRUR AU SPUS CA LA ÎNCEPUT CĂ
SUNT TREI NEGUŢĂTORI DE LA MOSSUL; ŞI UNDE SE
PETREC ALTE LUCRURI, LA CALIF ACASĂ…

Zorile roşii ardeau în adâ ncul ză rilor şi prindeau a sclipi

acoperişurile. Prin ferestre intra în suluri o lumină tulbure,
scă zâ nd para candelelor şi lumâ nă rilor.
Al treilea derviş, ridicâ ndu-se de pe covorul persian, a
rostit înc-o dată :
215
 — Asta mi-a fost istoria întâ mplă rilor…
Cei şapte harapi şi-au îndreptat ochii, toţi deodată , asupra
Sovaidei, aşteptâ nd poruncă .
— Puteţi pleca în socotelile voastre… a spus Sovaida că tre
tustrei dervişii.
Harapii s-au sprijinit la loc în paloşe.
— Să ne fie îngă duit, a gră it dervişul al treilea, să stă m
sub acest acoperiş tustrei, pâ nă vom auzi şi istoriile
neguţă torilor din Mossul…
Sovaida le-a dat îngă duinţă , printr-un semn, iar al treilea
derviş s-a râ nduit lâ ngă ceilalţi doi, pe divan, şi Giafar-vizir a
început:
— După cum v-am spus, la mijlocul nopţii, câ nd am sosit
aici, în casa asta, suntem trei neguţă tori din Mossul, unde
odinioară se înă lţa Ninivia…
— Stai… l-a oprit Sovaida. Asta vi-i toată istoria?
— Toată … a întă rit Mesrur-hadâ mb.
Harapii şi-au ridicat capetele, aşteptâ nd poruncă . Unii din
ei îşi şi cumpă neau paloşele.
— Îndură -te… a strigat dervişul al doilea, că ci ce sunt
vinovaţi dacă n-au istorii…
— Îndurare… a strigat Agib, fiul lui Kassib, că ci dacă lor
nu li s-au întâ mplat nenorociri, fericiţi sunt ei! Am cules eu
toate nefericirile de pe pă mâ nt, astfel că lor nu le-a mai
ră mas niciuna…
— Atunci plecaţi cu toţii… a strigat, mâ nioasă , Sovaida. Ş i
niciodată să nu vă mai întâ lnesc…
Cel dintâ i a luat-o spre uşă hamalul.
Dar între neguţă tori şi dervişi se întemeiase un sfat.
Întâ i vorbise Harun al Raşid la urechea lui Giafar,
spunâ ndu-i:
— Ia dervişii la locuinţa ta, pâ nă s-o lumina bine de ziuă .
După aceea adă -i la mine…
Ş i s-a întors Giafar că tre dervişi:

216
 — Cinstiţi pelerini în că ile drepte ale proorocului! Fiindcă
încă nu s-a luminat de ziuă , cuget că n-ar fi bine să bateţi
uliţele; de aceea vă poftesc în caravanserai, unde avem pat de
odihnă …
Astfel au ieşit toţi, în plecă ciuni adâ nci, şi uşa de fildeş s-a
închis în urma lor.
Hamalul s-a depă rtat repede, spre colţurile lui de uliţă ,
înspre partea bazarelor, Harun al Raşid şi cu Mesrur-
hadâ mb s-au dus spre seraiuri, iar cei trei dervişi au fost
duşi la locuinţa lui Giafar-vizir, cu mare cinste…
Ş i mult s-au minunat dervişii, aflâ nd că au petrecut cu
marele, dreptul, puternicul şi vestitul Harun al Raşid!
Drept aceea, a doua zi, câ nd au fost poftiţi de că tre Giafar,
la calif, au urcat treptele numai în temenele tustrei, unul
după altul, după mă sura în care şi-au istorisit întâ mplă rile.
Ş i le-a zâ mbit Harun al Raşid cu multă bună tate, şi după
aceea a râ s:
— Bine-aţi venit, prieteni vechi…
Ş i cei trei ochi ai celor trei dervişi au prins a clipi repede,
lă crimâ nd.
— Dreptule… neasemuitule… bolboroseau ei, şi simţeau că
de acum nicio nenorocire nu li se va mai întâ mpla aci, sub
ocrotirea dreptului, neasemuitului calif Harun al Raşid, care
a râ s din nou spre ei:
— Dar au ră mas istoriile neispră vite… Ş i întorcâ ndu-se
spre Giafar: Trimite la casa celor trei surori, să fie poftite aici.
Să spună că le cheamă Harun al Raşid, califul din Bagdad…
Au intrat îndată robii cu cele de cuviinţă pentru îndulcirea
gustului la povestit.
Au aşternut în mijlocul încă perii un covor persian şi câ nd
au fost înştiinţaţi că surorile Sovaida, Safia şi Amina
aşteptau la împă ră teştile uşi, ei s-au râ nduit pe covor, aşa
cum îi aşezase Sovaida la casa ei…
Intrâ nd, cele trei surori au dat un ţipă t, cunoscâ nd îndată

217
în neguţă torii de la Mossul pe calif, pe Giafar şi pe Mesrur, şi
nu mai puţin s-au mirat câ nd au întors capetele spre dâ nsele
cei trei dervişi, chiori de ochiul drept…
Ş i le-a gră it Harun al Raşid aşa:
— Suntem gata să vă ascultă m istorisirile. Să află m de ce
au fost bă tute cele două că ţele negre şi de ce această cinstită
femeie are sâ nul mâ ncat de bube…
Atunci, cele trei surori, lepă dâ ndu-şi spaima printr-un
suspin, s-au aşezat pe o sofa în faţa ascultă torilor şi Sovaida
a început:
— Dreptule, neasemuitule atotîndură torule Harun al
Raşid-calif!
Dar s-a întrerupt numaidecâ t şi toţi şi-au îndreptat
capetele spre uşă.
Intrase că petenia gă rzilor şi da seama că tre calif, gră ind
repede:
— La porţi a fost prins un om de râ nd, prost, din norod.
Are pe cap un coş de nuiele, aşa cum poartă la Bagdad
hamalii…
Câ nd au intrat aceste trei cinstite femei, el tocmai trecea
prin faţa porţilor, şi a aruncat marfa ce o ducea în coş, în
urma unui neguţă tor, şi s-a repezit să intre! Socotindu-l a fi
ră ufă că tor, l-am aruncat în temniţa cea mai dedesubt, însă el
strigă întruna numele tă u, calife prea înă lţate… Porunceşti
să -i tai capul?
— Să mi-l aduci aici… a poruncit califul, şi cu toţi au
ră mas tă cuţi, pâ nă ce omul acela de râ nd, bucşit prin uşi, a
fost aruncat în încă pere.
— Iată -l… a rostit că petenia gă rzilor, iar Giafar-vizir,
Mesrur-hadâ mb, cei trei dervişi chiori de ochiul drept şi cele
trei surori, într-un glas au strigat:
— Hamalul…
— Frate… a gră it Harun al Raşid, sculâ ndu-se repede de
pe covor, şi ridicâ ndu-l i-a şters faţa cu poala veşmâ ntului,

218
rostind iar: Frate…
A ieşit mirat că petenia de stră ji, iar Harun al Raşid,
luâ ndu-l pe hamal de mâ nă , l-a poftit să se aşeze lâ ngă
dâ nsul pe covorul persian.
Ş i faţa hamalului a împietrit, câ nd Sovaida şi-a început din
nou istoria:

UNDE SOVAIDA DEZVĂLUIE TAINA DIAVOLEASCĂ A

CĂŢELELOR NEGRE; CETATEA ÎNMĂRMURITĂ; PÂNĂ
UNDE MERGE RĂUTATEA UNOR FEMEI; ŞI ALTE
ÎNTÂMPLĂRI ÎNFRICOŞATE, NEPOTRIVITE LA CETIT ÎN
VREMEA NOPŢII…

Dreptule, neasemuitule în tot Ră să ritul, vestitule Harun al

Raşid-calif! Mare vizir Giafar şi tu. Mesrur-hadâ mb! Voi trei,
preacinstiţi dervişi şi tu, preafericit hamal, ajuns în seraiurile
califilor, ascultâ nd nemaipomenitele istorii din slă vită gură a
sultanilor! Fă ră de seamă n este frumuseţea cerului şi fericit
este colbul pă mâ ntului, de câ nd s-au tipă rit în ei paşii
umbrei lui Allah, Mahomed-prooroc!
Fericit eşti tu, glas al meu, câ nd povesteşti!
Fericiţi ochii mei câ nd oglindesc în ei minună ţiile lumii!
Fericită inima mea şi suspinul meu, ascultâ nd ală utele!
Fericit ră sufletul meu şi plâ nsul meu, aici sub cortul
albastru al cerurilor, în singură tatea lumii!
N-am cuvinte să -mi spun şi dar să -mi împodobesc isteria,
pentru că prea cumplită şi prea înfricoşată este!
Aflaţi: cele două că ţele sunt surorile mele mai mari!
Murind tată l nostru, care era neguţă tor vestit pâ nă dincolo
de Ind, şi pâ nă la Samarcand, pâ nă la Ceylonul din negură ,
şi pâ nă la negrele mă ri europeneşti, oriunde sunt ostrovuri;
murind tată l nostru, ne-a lă sat prin aşeză mâ ntul diatei
219
dinari cinci mii.
La un an după moartea tatei, surorile mele s-au mă ritat,
dar bă rbaţii lor le-au dus în adâ nci stră ină tă ţi, lâ ngă
Streaşina Lumii, şi le-au pă ră sit.
Peste un an mi s-au întors cele două surori, galbene la
faţă , îmbră cate în strai rupt şi aspru, că pă tat de pomană ,
prin stră ini. Ca două cerşetoare ară tau, câ nd mi-au bă tut în
uşă .
— Laudă şi slavă ! Mă rire şi câ ntare lui Allah! Bucură -te,
inima mea! Împă ienjeniţi-vă în lacrimile bucuriei, ochii mei!
Fii fericit, prag al casei! Tu, uşă , fereşte-te cu sfială într-o
latură , că ci iată , mi s-au întors surorile!
Astfel am strigat, vă zâ ndu-le.
Le-am dat veşmâ ntul meu şi încă lţă rile mele, că mara mea
le-am dat-o, spunâ ndu-le:
— Câ t de fericită sunt! Eu altă bucurie nu am decâ t pe voi!
Astfel, tră ind laolaltă , s-a scurs un an. Însă ele şi-au
că utat iară şi bă rbaţi şi i-au gă sit. Eu le-am spus:
— Pă ziţi-vă , că prefă cuţi şi ră i sunt unii!
Ş i au clă tinat ele din tâ mplă :
— Eşti tâ nă ră încă şi nu ştii!
— Dar n-aţi pă ţit-o oare cu bă rbaţii dintâ i?
— Eşti tâ nă ră şi proastă … mi-au ră spuns ele.
Gă sindu-şi bă rbaţi, aceştia au fă cut ca şi cei dintâ i; în
stră ină tate neagră le-au dus şi abia au scă pat de nu le-au
vâ ndut la un tâ rg de robi! Trecâ nd anul, s-au întors iar, mai
de plâ ns… Inima mea iar a câ ntat, şi iar s-au împă ienjenit
ochii mei de bucurie, vă zâ ndu-le.
Ş i iar le-am înveşmâ ntat şi la loc de slavă le-am ţinut.
Încă un an s-a scurs. Eu am pregă tit o corabie, trebuind
să că lă toresc în stră ină tă ţi, pe ape, la Basora.
În ajunul plecă rii, mi-am întrebat surorile:
— Cum veţi face? Ră mâ neţi acasă , ori veniţi cu mine în
stră ină tă ţi, pe ape, la Basora?

220
 — Mergem cu tine… mi-au ră spuns ele, într-un glas.
Astfel am pornit într-o dimineaţă , pe câ nd mai scâ nteia
luceafă rul, ca un foc roşu, depă rtat, în largul apelor. Lin
plutea corabia şi sunau în pâ nze suspinele zorilor. Munţi de
foc stă ruiau în depă rtă rile mă rilor, şi noi pluteam spre ei, şi
câ ntă ri de ală ute sunau.
Zile şi nopţi multe am stră bă tut. Blâ nde erau oftă rile
mă rilor şi line erau valurile! Câ ntau la catarg coră bierii,
visâ nd la împă ră ţiile negurii.
Dar deodată s-a fă cut o noapte neagră şi ne-a învă luit! Au
amuţit câ ntecele şi felinarul de la catarg a clipit.
S-a înspă imâ ntat mai-marele coră bierilor. Câ nd s-au
ară tat zorile, el şi-a dat seama că intrasem într-o mare
necunoscută . Cu deznă dejde am ră tă cit pe ape, şi iată că
deodată s-a ară tat din negură o cetate înaltă , puternică ,
sclipind în minună ţiile zorilor.
— Stă pâ nă , s-a cutremurat mai-marele coră bierilor, ia
paloşul şi scurtează -mă de cap! Vinovat sunt! Mult am
că lă torit pe ape, dar cetatea asta mi-i cu totul necunoscută …
A oprit după aceea corabia la schele. Ş i-a încins paloşul şi
a coborâ t, intrâ nd în cetate…

*
* *

Minunaţi-vă , ascultă tori preaslă viţi, şi tu, glasul meu,

înşiră cuvintele înainte…
Mult ne-am mirat, că nicio viaţă nu se vedea în toată
cetatea aceea.
La o vreme s-a întors mai-marele coră bierilor şi ne-a spus,
cutremurâ ndu-se:
— Pogorâ ţi, o, voi, coră bieri, şi voi, că lă toarelor! Pogorâ ţi şi
minunaţi-vă de ce veţi vedea!
Astfel, coborâ nd la ţă rmuri şi intrâ nd în cetate, am văzut

221
toţi locuitorii prefă cuţi în stane de piatră neagră …
Fiecare sta aşa cum îl apucase blestemul: în mijlocul
uliţelor, în picioare, aşternuţi la pă mâ nt ca pentru rugă ciune,
cu mâ inile întinse, sau culcaţi în paturi…
Peste tot locul se vedeau mă rfurile neatinse, aurul şi
argintul, şi pietrele scumpe…
S-au repezit coră bierii şi s-au încă rcat de lucruri.
Eu, furişâ ndu-mă printre negrele stane, m-am dus de-a
dreptul că tre seraiul sultanului: încremenit în tron sta
sultanul, prefă cut în stană , şi împietrită în piatră neagră sta
sultă niţa…
În jurul lor, prefă cuţi în stane, şedeau în jilţuri sfetnicii şi
vizirii, îmbră caţi în mantii de purpură . Mantie de mă tase,
ţesută în fir de aur, avea sultă niţa. Mantie de brocat
indienesc avea sultanul, şi amâ ndurora le stră luceau
diademele pe frunte…
Am stră bă tut apoi încă peri după încă peri, am intrat în
că mă rile sultă niţelor şi-n cele ale roabelor, şi toate şedeau
prefă cute în stane…
Deodată am nimerit la o uşă . Am deschis-o şi am coborâ t
şapte trepte. Deschizâ nd altă uşă , s-a ară tat ochilor mei o
încă pere lucind în minună ţii. Numai pietre scumpe ardeau,
fulgerâ nd în toate colorile. Un mă rgă ritar mare câ t un eu de
hulub, pus într-un sfeşnic, lumina peste toate.
Mă uitam în toate pă rţile mirată . Deodată , am ză rit într-un
colţ, puse în şapte sfeşnice, şapte lumâ nă ri aprinse. Mi-a
să rit inima. „Trebuie să fie aici suflet de om viu…” mi-am
spus eu, şi am trecut alte uşi, alte praguri. S-a înnoptat.
Că utâ nd calea de întoarcere, n-am mai nimerit-o, şi ră tă cind
în seraiul acela, m-am întors la încă perea cu cele şapte
sfeşnice arzâ nd. M-am aşezat pe un divan, şi rostind stihurile
somnului din Cartea Că rţilor, am adormit…
Dar pe la miezul nopţii m-a trezit un glas bă rbă tesc, lin,
citind Koranul. M-am sculat repede şi am trecut pragul într-o

222
încă pere unde ardeau sfeşnicele pentru rugă ciune. Un fecior
frumos ca lumina soarelui, aşezat între sfeşnice, citea
Koranul.
Am strigat:
— În numele veşnicelor adevă ruri pe care le citeşti în
cartea de temelie a Lumii, ră spunde-mi, omule, cine eşti?
Ş i a râ s feciorul, ră spunzâ ndu-mi:
— Întâ i să -mi spui tu cum ai nimerit în această cetate
încremenită …
După ce i-am înşirat întâ mplă rile mele pe luciul mă rilor, el
a închis Koranul, l-a învelit într-un şal de mă tasă , a surâ s iar
şi mi-a spus aşa:
Sunt feciorul sultanului şi al sultă niţei, stă pâ ni peste
cetatea asta… Află că toţi locuitorii, împreună cu pă rinţii
mei, n-au vrut să se supună unui şeic vră jitor!
Într-o noapte, cerurile au vuit în tunete şi fulgere. S-a
hurducat pă mâ ntul cu toate zidirile lui şi un glas a strigat cu
puterea trâ mbiţelor:
— O, voi, oamenilor! de ce nu vreţi să vă supuneţi mie? Vai
vouă !
Noroadele îngrozite au alergat la tată l meu, sultanul, şi au
strigat:
— Învaţă -ne, preamă rite şi stră lucitorule: ce a fost
strigarea aceasta? Ş i de ce pă mâ ntul s-a hurducat şi au
trâ mbiţat cerurile?
Ş i a râ s tată l meu:
— Liniştiţi-vă şi nu daţi ascultare tică losului!
După un an, glasul a sunat din nou şi iar au venit
noroadele la tată l meu, şi tată l meu iar a râ s.
Ş i s-a auzit şi a treia oară glasul, în anul al treilea.
Ş i pentru că tată l meu şi supuşii lui n-au voit să asculte
cuvâ ntul vră jitorului, a pogorâ t osâ nda…
Într-o dimineaţă toţi oamenii şi toate fiinţele din cetate s-
au prefă cut în stane de piatră neagră .

223
 Singur eu am fost cruţat, deocamdată , şi tră iesc astfel,
postind şi rugâ ndu-mă lui Allah…

*
* *

Sfâ rşind feciorul sultanului, eu am strigat:

— Stă pâ ne! Roabă îţi sunt din clipa aceasta! Rogu-te să vii
cu mine la Bagdad, unde am avuţii, robi şi roabe…
Inima mi s-a aprins în vă paia dragostei.
M-am culcat la picioarele lui şi l-am rugat atâ ta să vină cu
mine la Bagdad, încâ t el a primit.
Am adormit la picioarele lui.
Dimineaţa, luâ nd multe avuţii din serai, am ieşit amâ ndoi,
îndreptâ ndu-ne spre ţă rmurile mă rii, la corabie.
Mult s-au minunat surorile mele şi coră bierii, după ce le-
am istorisit cum au fost prefă cuţi locuitorii în stane!
Cu un vâ nt bun, am pornit iar pe mă ri.
Fericită câ nta inima mea, lâ ngă feciorul sultanului!
Dar într-o zi m-au întrebat surorile mele:
— Ce gâ nduri ai cu acest fecior?
— Să -l iau de bă rbat…
— Îţi dorim fericire… au ră spuns ele, dar aveau la colţul
gurii un surâ s de şarpe.
Ne-au dus vâ nturi bune, şi ieşind din Marea Spaimei, am
intrat în mă rile dulci, că tre Basora.
Crâ ncen zgâ ria gelozia în inima surorilor mele, pentru
bă rbatul acela tâ nă r şi ca lumina soarelui de frumos!
După patru zile de lină plutire, se ză reau minaretele la
Basora şi coră bierii câ ntau…
Eu şi feciorul sultanului dormeam, iar surorile mele,
ridicâ ndu-ne, ne-au aruncat pe amâ ndoi în mare. Neştiind să
înoate, bă rbatul mi s-a înecat repede. Eu, apucâ ndu-mă de o
bâ rnă ce plutea pe ape, după o vreme, cu mila cea fă ră hotar

224
a lui Allah, am fost zvâ rlită la un ostrov.
Ş i ră tă cind prin ostrov, mi-a ieşit deodată înainte un şarpe
fugind, urmă rit de un balaur cu gura înfricoşată .
Într-o clipă , apucâ nd o piatră , am lovit capul balaurului şi
l-am omorâ t, iar şarpele mâ ntuit, prinzâ nd aripi, s-a înă lţat
în slava cerurilor.
Am că zut de trudă , adormind pe loc.
— Câ nd m-am trezit, la picioarele mele stă tea o fată de o
frumuseţe fă ră seamă n, mâ ngâ indu-mi tă lpile…
— Cine eşti? am întrebat-o, ridicâ ndu-mă .
— M-ai uitat aşa de repede? s-a mirat fata. Sunt şarpele pe
care l-ai mâ ntuit de balaur şi sunt Ifrit-diavoliţa. Îndată ce
m-ai mâ ntuit, află că am zburat că tre depă rtă rile mă rilor, am
ajuns corabia ta, ţi-am dus acasă avuţiile şi le vei gă si! Pe
cele două surori ale tale le-am pedepsit, prefă câ ndu-le în
două că ţele… La întoarcere, le vei gă si la prag…
Ş i a gră it mai departe fata:
— Pentru fapta lor fă ră inimă , îţi poruncesc să dai în
fiecare seară surorilor tale, prefă cute în că ţele, câ te trei sute
de lovituri! Iar de nu mă vei asculta, te voi preface şi pe tine
în că ţea, cu tot binele ce mi l-ai fă cut, mâ ntuindu-mă din
gura balaurului…

*
* *

A tă cut Sovaida. Cei trei ochi ai celor trei dervişi pă reau

trei fulgere încremenite.
Harun al Raşid, Giafar-vizir şi Mesrur-hadâ mb o priveau
nemişcaţi. Numai hamalul nu-şi mai afla loc de mirare, pe
covorul persian, parc-ar fi avut ace sub dâ nsul…
— Iată … a încheiat Sovaida. V-am spus taina celor două
că ţele şi de ce le bat aşa, cu toate că mi se rupe inima de
milă …

225
 — Înfricoşată istorie… a rostit Harun al Raşid.
— Întâ mplă rile noastre, pe lâ ngă istoria aceasta, sunt doar
simple poveşti… a oftat unul dintre dervişi.
— Dar tu? s-a întors Harun al Raşid că tre Safia. S-auzim
izvorul suferinţelor tale! Cum ai că pă tat pe trup semnele
acelea grozave?
— Doamne, a ră spuns Safia, şi gurile tuturor au amuţit.

ÎNFRICOŞĂTORUL CUVÂNT AL SAFIEI; SE ARATĂ ŞI

CRUZIMEA UNOR BĂRBAŢI; ŞI ALTE SCORNIRI PENTRU
CHINUIREA FEMEILOR; ŞI CUM NU TREBUIE SĂ DĂM
CREZĂMÂNT BABELOR VRĂJITOARE…

Doamne… a rostit iar Safia, înfiorată . Din neamuri mari

mă trag şi am moştenit de la tată l meu dinari optzeci mii.
Am tră it singură . Aveam veşminte alese, zece râ nduri.
Casa mea era împodobită în aurite şahmaranduri, cum au
bogaţii cei mari ai Ră să ritului.
Într-o zi mi-a ciocă nit cu bă ţul în uşă o babă .
— Stă pâ nă … a gemut ea, să rutâ ndu-mi mâ inile şi
picioarele şi udâ ndu-mi-le cu lacrimi. Vin din partea unei
să rmane fete fă ră pă rinţi, care se mă rită la noapte. Îndură -te,
şi vino să -i fii de faţă la cununie, că ci n-are pe nimeni şi i se
rupe inima că are să fie singură în cea mai fericită întâ mplare
din zilele ei…
Ş i aşa de frumos m-a rugat, încâ t, câ nd a venit, spre
seară , să mă ia, eu eram de mult gata.
Am urmat-o, însoţită de roabe, prin strâ mtele uliţe ale
Bagdadului.
Deodată am intrat într-o uliţă largă , luminată , peste care
se ră spâ ndeau îmbă tă toare miresme.
Ne-am oprit în faţa unei porţi cu bolţi adâ nci de marmură .
226
A ciocă nit baba cu bă ţul. Am intrat în ograda unui serai
mă reţ, cu vâ rful turnurilor pâ nă la nouri.
Am intrat într-o încă pere luminată cu zeci şi sute de
sfeşnice şi candelabre. Adâ nci erau covoarele persiene
aşternute.
După aceea am pă truns în altă încă pere, împodobită cu
covoare de mă tasă . În fund, pe un divan de marmură , bă tut
cu mă rgă ritare şi nestemate, şedea o fată frumoasă ca luna
plină şi blâ ndă ca gazela.
— Bine ai venit, surioară … m-a întâ mpinat ea, luâ ndu-mă
de mâ nă şi aşezâ ndu-mă lâ ngă dâ nsa pe divan.
Ş i mai apoi mi-a vorbit aşa:
— Să nu te miri, preafrumoasă fată , de cele ce am să ţi le
spun! Iată : am un frate care te-a vă zut o dată şi i s-a aprins
inima în mare patimă şi tâ njeşte de dorul tă u. Anume am
trimis baba aceea cu câ rja ca să te prindă în vicleşug pentru
fratele meu care, după toate preasfinţitele râ nduieli din
Islam, vrea să se însoţească cu tine…
Am ră spuns:
— Mă supun voiei celui ce din nevă zut vede toate…
Atunci, fata a bă tut din palme, şi printr-o uşă de aur s-a
ară tat un fecior frumos, asemeni luminii soarelui.
— Ah… am ţipat eu, vă zâ ndu-l şi plă câ ndu-l dintr-odată .
El s-a aşezat lâ ngă mine, îmbră ţişâ ndu-mă cu dreapta lui.
Uşa de aur s-a deschis iar, şi a intrat marele cadiu cu
patru martori, cununâ ndu-ne.
Mi-a gră it feciorul după aceea:
— Frumoasa şi dulcea sufletului meu! Asemeni gră dinii
Eramului eşti tu!
Ş i după o clipă a adă ugat:
— Binecuvâ ntată fie clipa aceasta, în vecii-vecilor! Bucură -
se sufletul meu, în preajma ta, gră dină a Eramului…
După aceea s-a ridicat de lâ ngă mine, şi luâ nd în mâ inile
lui albe ca fildeşul Cartea Koranului, mi-a poruncit:

227
 — Jură că în zilele tale n-ai să iubeşti alt bă rbat…
— Jur… am ră spuns eu, să rutâ nd cu evlavie Cartea legată
în aur…
Vreme de o lună a trecut în dulceaţa cea mai deplină .
Iată însă că să vâ rşindu-se luna, am cerut învoire
bă rbatului meu să ies la bazare, spre a-mi cumpă ra unele
lucruri de trebuinţă podoabelor.
Am stră bă tut uliţele Bagdadului, însoţită de baba aceea
încâ rjoiată , pâ n’ la tâ rgul mă tă surilor, cel în toată Asia vestit.
— Ră sare luna, sau închipuirea mi s-a îmbă tat? Au
coborâ t huriile din cer, sau ce vă d ochii mei?
Cu vorbele acestea m-a întâ mpinat un neguţă tor de
mă tasă , tâ nă r şi stră lucind de frumuseţe.
— Alege şi arată -i stă pâ nei mele ce ai mai bun şi mai
scump… a gră it şerpoaica de babă că tre neguţă tor; iar el,
desfă câ nd în faţa mea suluri peste suluri, de cea mai aleasă
mă tasă , îmi zâ mbea, murmurâ nd:
…Fericit pă mâ ntul că lcat de-o asemenea frumuseţe…
Am ales ce doream. Câ nd să plă tesc, neguţă torul mi-a
spus:
— Nu pot primi plată , pentru că vii pentru întâ ia dată la
mine…
— Nu se poate… am ră spuns eu.
— Nu fi proastă … a icnit baba, ghiontindu-mă ; de ce să
dai atâ ţia bani?
— Dar, a vorbit mai departe neguţă torul, cu faţa
îmbujorată , doar o singură plată îţi cer: pentru toate aceste
mă tă suri, să mă laşi să te să rut o dată … Ce sunt comorile
vechilor şahi persieni, pe lâ ngă o să rutare a ta?
Ş i a râ s baba:
— Ce om prost! Ce-i foloseşte o să rutare? Ş i întorcâ ndu-se
spre mine: Lasă -l să te să rute!…
— Am jurat pe Cartea Că rţilor… am ră spuns eu, şi cum
să -mi calc jură mâ ntul?

228
 — De o mie de ori proasto… a râ s baba, ce-i o să rutare?
Cum te-ar atinge o frunză sau o umbră …
Astfel, m-am tras în fundul încă perii şi s-a apropiat de
mine neguţă torul, mi-a luat tâ mplele în mâ inile lui fierbinţi,
dar în loc să mă să rute, m-a muşcat de obraz aşa de
crâ ncen, încâ t am că zut jos leşinată .
Câ nd m-am deşteptat, baba îmi ţinea capul în poală şi mă
alina.
— Hai, hai, odorule… Nu-i nimic! Mergem acasă , şi am să -
ţi aduc doftorii, să te tă mă duieşti repede! Aibă grijă Allah de
toţi cei în pierzanie…
Acasă bă rbatul m-a cercetat:
— Cine ţi-a lovit faţa, preaiubita mea?
— Stă pâ ne, i-am ră spuns. Trecâ nd spre bazare, m-a lovit o
că milă încă rcată cu lemne…
— Oh, a gemut el, voi da poruncă să fie spâ nzuraţi toţi
neguţă torii de lemne…
— Ba să nu faci aşa… i-am ră spuns eu, încurcată .
Mergâ nd spre bazare, că lă ream pe un asin, şi s-a speriat
asinul şi m-a trâ ntit pe nişte lemne…
— Prea bine… a strigat el, dacă -i aşa, chiar mâ ine mă voi
duce la Giafar-vizir, poruncindu-i să scurteze de cap pe toţi
cei ce au asini de închiriat…
— Doamne… am gră it eu, cum să ucizi atâ ta suflare
omenească ? Ceea ce mi s-a întâ mplat a fost din voia lui
Allah… Îl poţi învinui pe Allah?
— Tică loaso! a ră cnit el atunci şi, bă tâ nd din palme, au
intrat în încă pere şapte harapi. După ce m-au smuls din pat,
m-au întins cu faţa-n jos la pă mâ nt. Unul mi s-a aşezat pe
cap, altul pe picioare, al treilea trebuia să mă taie drept în
două …
— Stă pâ ne! a gră it cel de-al treilea. S-o tă iem drept în
două şi s-o aruncă m peştilor, în unda Tigrului, că ci aşa se
pedepsesc femeile care nu-şi ţin credinţa faţă de bă rbat…

229
 — Loveşte-o, Saad… i-a ră spuns bă rbatul meu.
— Mai ai un ceas de vreme… mi-a gră it după aceea
harapul. Roagă -te lui Allah, pentru mâ ntuirea sufletului…
M-am întors spre bă rbatul meu, şi plâ ngâ nd şi gemâ nd,
mă rugam de iertare.
— Tică loaso!… a scrâ şnit el, nu ţi se cade iertare! Vei fi
tă iată în două şi zvâ rlită peştilor din unda Eufratului…
Harapul m-a trâ ntit iar la pă mâ nt şi mi s-au aşezat iar,
unul pe cap, altul pe picioare, gata să mă taie în două …
Atunci a intrat în încă pere baba vicleană , şi că zâ nd la
picioarele bă rbatului meu, a scos mare ţipă t, rugâ ndu-l:
— Iart-o, stă pâ ne… Iart-o! De mic te-am crescut, şi dacă o
ucizi, se pot abate asupra ta cum penile celui din
vă zduhuri…
Ş i atâ t s-a tâ nguit baba, şi atâ t a plâ ns şi s-a rugat, încâ t
bă rbatul meu i-a ră spuns:
— O iert de moarte, dar am s-o bat aşa de crâ ncen, ca să -i
ră mâ nă urme pe trup toată viaţa ei…
Ş i mi-au smuls robii veşmintele, iar el, apucâ nd un ram de
gutui, m-a lovit aşa de crâ ncen peste spate, peste coaste şi
piept! Am că zut în nesimţire.
Câ nd m-am deşteptat, mă aflam în casa mea, de unde
plecasem. Baba mă veghea.
Au trecut peste o mie de zile pâ nă m-am înzdră venită . Mi-
au ră mas încă vii unele din urmele ră nilor, după cum aţi
vă zut şi m-aţi întrebat…
Pă ră sindu-mi casa, m-am dus la Sovaida, sora mea vitregă
– şi blestemată fie, în vecii-vecilor, gura femeii care va mai
rosti cuvâ ntul mă ritiş…
Nu tâ rziu după aceea, a fost primită în casă şi fata
aceasta, Amina, pentru a ne face tâ rguieli.
Am tră it tustrele, singure, cu durerile noastre, pâ nă ce te-
ai ară tat tu, o, neasemuitule, dreptule în tot Ră să ritul,
vestitule Harun al Raşid!

230
 Asta mi-i istoria…

UNDE ŞEHERAZADA ÎNCHEIE BASMUL HAMALULUI ŞI AL

CELOR TREI FETE; URMEAZĂ MINUNI NEMAIVĂZUTE,
CUM E ACEEA CÂND SE ARATĂ PENTRU A DOUA OARĂ
IFRIT-DIAVOLIŢA; ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI, CARE VOR
BUCURA CETITORUL, SPRE LAUDA LUI ALLAH ÎN VECII-
VECILOR…

O tă cere mare a urmat povestirei Safiei.

— Să vină vestiţii mei scriitori în cronici… a poruncit
Harun al Raşid.
Ş i după ce cele două istorii s-au însemnat de veci în
cronicile califilor din Bagdad, s-a întors Harun al Raşid spre
Sovaida:
— Ş i n-ai mai auzit, de la întâ mplarea ta, despre Ifrit-
diavoliţa?
— Doamne… a ră spuns fata, Ifrit-diavoliţa mi-a dat trei fire
de pă r din cosiţa ei, şi mi-a spus: „De m-aş gă si peste Kâ f-
muntele, cel care se află dincolo de Streaşină Lumii, dacă vei
aprinde pă rul acesta, eu voi veni…”
— Adu-mi că ţelele şi cele trei fire de pă r… a poruncit
califul-califilor, iar Sovaida s-a dus în grabă la casa ei şi s-a
întors cu cele două că ţele şi cu cele trei fire de pă r din cosiţa
diavoliţei.
Ş i abia a apropiat Harun al Raşid un fir de pă r de para
unei candele – şi cerul şi pă mâ ntul au prins să se hurduce…
— Slavă lui Allah, în vecii-vecilor… a strigat Ifrit-diavoliţa,
ivindu-se şi îngenunchind la picioarele califului.
— Slavă lui Allah… a ră spuns califul. Îţi poruncesc, Ifrit-
diavoliţă , să dai că ţelelor acestora înfă ţişarea dintâ i…
— Amin… a suspinat diavoliţa, şi descâ ntâ nd apa dintr-un
231
vas, şi stropind că ţelele, s-au ară tat în locul lor două fete
frumoase.
— Acum, a poruncit mai departe Harun al Raşid, să -mi
spui ce-i cu fata aceasta, cu Safia! Să dai la iveală omul care
s-a purtat cu ea ca un câ ine…
— Doamne… a gră it diavoliţa Ifrit, cum vei pedepsi pe
omul acela, câ nd el e aşa de aproape de inima ta?
Califul a fă cut ochii mari:
— Cine-i omul acela?
— Stă pâ n al tuturor dreptcredincioşilor câ ţi s-au aflat, câ ţi
se află şi câ ţi se vor afla… Omul acela e fiul tă u, El-Amin…
Acestea zicâ ndu-le, Ifrit-diavoliţa s-a fă cut nevă zută .
— Să se arate El-Amin ochilor mei… s-a încruntat Harun
al Raşid.
Ş i El-Amin s-a înfă ţişat îndată .
— Să -mi spui tot cum a fost… i-a poruncit califul.
Iar după ce El-Amin i-a istorisit înc-o dată întâ mplarea
Safiei, Harun al Raşid a dat poruncă :
— Să vie tot acum cadiul meu cel mai înţelept şi să mai vie
scriitorii în cronici…
S-au înfă ţişat cadiul şi scriitorii în cronici.
— Luaţi însemnare… a rostit Harun al Raşid, şi penele au
prins a scâ rţâ i:

„Noi, Harun al Raşid, califul-califilor, spre slava, mărirea şi

lauda lui Allah, cel ce ocârmuieşte în veci şi ştie numărul
pulberilor; noi, califul Harun al Raşid, poruncim a se face aşa:
Sovaida să ia de soţ pe dervişul dreptcredincios care şi-a
spus istoria întâi:
Cele două surori, scoase din îmbrăcământul blestemat al
căţelelor, să se însoţească, spre slava lui Allah şi înmulţirea
pulberilor, cu ceilalţi doi dreptcredincioşi dervişi; şi să rămână
dervişii cei trei în slujba mea, şi viziri să-mi fie; vor căpăta
ocină şi haznale cu bani şi pietre scânteietoare; să lepede

232
astfel straiul amărât şi să vieţuiască după rangul şi
înţelepciunea lor; alt ocârmuitor ar da sfoară în tot Islamul, de
la Streaşina Lumii până la Asfinţitul din adâncul negurei, la
Cordoba; şi ar porunci să aprindă proorocului candele; noi,
califul din Bagdad, poruncim astfel, ca să ştie viitorimile: Lui
Allah, Domnului, eternităţilor lui Mahomed-prooroc le sunt pe
plac numai faptele, şi nu vorbele şi tămâia, care se risipesc;
sultanii lumii trebuie să fie prietenii oropsiţilor; ce rost ar avea
lumina soarelui, dacă n-ar încălzi şi n-ar da rod pământului?
Ar fi lumina soarelui asemeni pietrei de preţ, care nu mai dă
nimic, în afară de încântare ochilor.
Fiul meu, El-Amin, s-o ia de soaţă, îndată, pe Safia. Spre
îndestularea lor, seraiuri mândre le voi ridica la Bagdad, lângă
apele Tigrului, în grădini.
Aşa sa fie, în vecii-vecilor, spre lauda, mărirea şi slava lui
Allah şi a lui Mahomed-prooroc, vizirul său!”

— Stă pâ ne… a îndră znit apoi marele vizir Giafar, ară tâ nd

spre hamal.
— S-a să vâ rşit lucru nedrept? s-a mirat califul.
Iar după o clipă a râ s.
Ş i ridicâ ndu-se, l-a luat pe hamal de mâ na dreaptă şi pe
Amina de mâ na stâ ngă .
— Luaţi însemnare mai departe… a poruncit el
cronicarilor:

„Fata Amina din Bagdad se însoţeşte cu hamalul… Va fi

hamalul pururea de-a dreapta mea, ca un fiu din norod ce se
află; şi să ştie califii cei viitori; nicio stăpânire nu are preţ şi
durată, dacă nu se află întemeiată pe mulţumirea celor de
jos…”

SE ARATĂ IAR HARUN AL RAŞID-CALIF, GIAFAR-VIZIR ŞI

233
 MESRUR-HADÂMB; O ÎNTÂMPLARE CU TREI MERE; ŞI
ALTELE…

Zis-a Riar că tre Ş eherazada:

— Ş ahiţă aleasă ! Dulce-i cuvâ ntul tă u ca mierea florilor şi
dulce-i gura ta, ca vâ lceaua! După nemaipomenita istorie a
celor cinci fete de la Bagdad, prinde a spune, Preaiubita mea,
alte întâ mplă ri din ză rile, din cetă ţile şi din pustiile
Ră să ritului…
— Luminat şah! i-a ră spuns ea. Pe câ nd lumina zorilor sie
fă cea tot mai viorie şi mai puternică . Fericit fie glasul meu
care cuvâ ntă ! Fericit Allah, în cele şapte stră lucitoare ceruri!
Fericit pă mâ ntul din care am crescut, că ci odată cu laptele
maicii mele, supt-am puterea plantelor, mierea florilor, taina
adâ ncă a pă durilor! Odată cu apa izvorului, bă ut-am aurul şi
arama şi pietrele scumpe din tainiţele subpă mâ ntului, de
unde pornesc apele a umbla… Ş i sunt, Doamne, mlă dioasă
ca trestia în legă narea vâ ntului, că ci am bă ut apa luncilor de
la temeliile trestiişuriior. Ş i dacă am în glas miere de floare şi
lumină , lă udat fie pă mâ ntul şi slavă soarelui…
Află , dulcele meu şah, că într-o noapte plină de negură ,
Harun al Raşid, califul-califilor, a gră it aşa că tre Giafar-vizir:
— Tu, care ai în seamă împlinirea poruncilor ce le dau!
Haidem să cutreieră m noaptea asta Bagdadul, spre a afla
necazurile celor de jos!
Astfel zicâ nd, Harun al Raşid a poruncit înainte, ieşind din
stră lucitele lui seraiuri pe o uşă dosnică . Îl urma Giafar,
supus ca de obicei, câ t şi Mesrur-hadâ mb.
Ş i n-au cutreierat ei multe uliţe, câ nd, iată , de lâ ngă un
zid, au auzit un glas câ ntâ nd aşa:

„O deznădejde cruntă, crudă, mută, nimic pe lumea

asta nu-mi ajută…
234
 Stăpână e, în tot, deşertăciunea…
La ce-mi slujeşte mie-nţelepciunea?
Condeiele şi-alesele cerneluri, şi scrierea, de-ar fi în mii
de feluri, doi bani nu fac, cu toate la un loc…
Aruncă-le, prietene, în foc, că-n deznădejdea cruntă,
crudă, mută, nimic pe lumea asta nu-ţi ajută…”

— Doamne… a strigat Harun al Raşid, după ce glasul

tâ nguitor a amuţit, ia bine seama, Giafar! Am dat de-un mare
nenorocit şi-i vai de cel ce-l asupreşte!
Ş i iată , după câ ţiva paşi, scoţâ nd califul de sub lungul
strai felinarul, a luminat deodată faţa unui om istovit d
bă trâ neţe şi amă ră ciune.
— Să ne spui nenorocirea ta… i-a poruncit califul.
— Doamne… i-a ră spuns omul, mă tâ ngui şi mă chinuiesc,
dar asemenea zidurilor, oamenii sunt surzi la suferinţele
altuia. Mila din lume a murit, şi-n tot Ră să ritul nu se află om
că ruia să -i pese câ nd altul se cutremură în crâ şcare! Sunt, în
îndeletnicirea mea. Pescar. Am casa grea de nevoi şi prunci.
Câ nd nu mai pot de alean, câ nd aleanul mă strâ nge de gâ t,
ies în uliţele Bagdadului plâ ng…
— Frate… i-a ră spuns Harun al Raşid, ia-ţi tot acum
uneltele meşteşugului şi haidem la Eufrat, la ape. Vei arunca
nă vodul, şi pentru fiecare peşte prins, îţi voi dă rui câ te-o
sută bani aur…
Astfel zicâ nd, au pornit că tre Eufrat, la ape, şi ajungâ nd
acolo, pescarul şi-a aruncat mreaja în sâ nul verde a
adâ ncurilor, şi n-a ţinut-o mult, simţind că a prins ceva greu.
Tră gâ nd-o repede afară , n-a scos nici mrene lucitoare, nici
crapi cu floare de rugină în solzi, nici moruni verzi ca
temeliile oceanelor – ci, tră gâ nd din ră sputere a scos la faţa
plină de stele a apelor o ladă grea.
Mare a fost mirarea tuturor, dar mai mare mirarea lui
Harun al Raşid, care a dat pescarului o sută de bani aur

235
După aceea, Giafar-vizir şi Mesrur-hadâ mb, luâ nd lada pe
umeri, au dus-o cu grabă în seraiuri, printr-o uşă tainică , iar
la porunca lui Harun al Raşid, desfă câ nd lada, au gă sit în ea,
învelită în nişte straie de aur, o fată frumoasă , aşa cum e
luna în domnia cerului!
Au amuţit iar de mirare, şi Harun al Raşid, şi Giafar, şi
Mesrur însă , cercetâ nd mai bine, au vă zut că minunea aceea
de fată era tă iată în bucă ţi cu satâ rul…
— Allah!… striga Harun al Raşid, izbucnind în lacrimi. Să
ştii, Giafar-vizire, că ră stignirea te-aşteaptă , dacă în trei zile
nu vei pune mâ na şi nu vei aduce în soborul judecă ţii mele
pe ucigaşul acestei femei!
— Doamne! s-a cutremurat Giafar. Cum să aflu eu pe
fă ptaş, în timp aşa de scurt, într-o viermă rie de oameni ca
Bagdadul?
— Să se afle… striga în urma lui Harun al Raşid, că sub
domnia mea toate faptele rele trebuiesc pedepsite! Dacă nu-
mi aduci fă ptaşul, nu numai pe tine te voi ră stigni, ci îţi vor
ţine tovă ră şie, pe patruzeci de cruci, patruzeci din neamurile
tale cele mai apropiate…
Deznă dă jduit, Giafar s-a furişat în locuinţele sale, unde a
stat cele trei zile gemâ nd. Ş i iată că trecâ nd zilele, s-a
înfă ţişat califului, urmat de patruzeci din cele mai apropiate
neamuri, gata să -şi ia osâ nda.
Îndată , au pornit în tot Bagdadul pristavii cu trâ mbiţele,
cu tobele şi cu strigă rile, şi noroadele au prins să alerge spre
locul unde că lă ii şi calfele că lă ilor pregă teau crucile.
Strigau vestitorii:
— Cine vrea să vadă cum moare în chin Giafar-vizir, să
vină !
Ş i tot mai tare se buluceau noroadele.
Ş i iată că tocmai pe câ nd Giafar se întindea pe lemn, ca să
i se bată cuiele în palme şi-n fluierele picioarelor, s-a ară tat
în faţa lui un fecior tâ nă r şi frumos, ca luceafă rul în

236
tremură rile cerurilor, după ce câ ntă cocoşii de miezul nopţii
şi ziua prinde a se ară ta…
— Stă pâ ne… a strigat feciorul, izbucnind în lacrimi; spune
califului să oprească osâ nda, că ci eu sunt ucigaşul femeii
aflate în Eufrat…
Ş i ieşind, gemea de deznă dejde.
— Stă pâ ne… a strigat feciorul, izbucnind în lacrimi; spune
califului să oprească osâ nda, că ci eu sunt ucigaşul femeii
aflate în Eufrat…
— Ba eu sunt ucigaşul acelei femei… a strigat deodată un
bă trâ n, apropiindu-se repede. Nu-l asculta, vizir Giafar, pe
feciorul acesta, că nu ştie ce spune. Eu sunt ucigaşul – şi
nimeni altul…
— Doamne, s-a minunat Giafar. Sculâ ndu-se de pe lemnul
osâ ndei şi apropiindu-se de Harun al Raşid. Doamne şi
luminate stă pâ ne! Iată : au venit aceşti doi oameni şi unul şi
altul spun că ar fi ucis femeia aflată în ladă …
— Cu ce-mi puteţi proba fapta voastră ? s-a întors Harun al
Raşid spre feciorul cel luminos şi spre bă trâ n.
— Doamne şi Lumină ţia Ta… a început feciorul, iată , gata
mă aflu a istorisi şi gata mă aflu a primi osâ nda deplină a
ră stignirii, că ci amarnic mi-i pă catul şi grozav mă zgâ rie
unghia pă rerii de ră u…
Ş i vorbea înainte feciorul şi i se scutura straiul de plâ ns.
Deodată însă vuietul noroadelor a crescut aşa de straşnic, că
Harun al Raşid a ridicat braţul:
— Ce vor noroadele şi de ce se bulucesc?
— Preadreptule şi prea înţeleptule, a strigat cu glas puţin
un bă trâ n, noroadele se bulucesc pe dreptate! Le-ai chemat
să plâ ngă la moartea celui mai drept vizir ce l-a avut vreodată
Ră să ritul! Acum, câ nd lumina a ieşit la iveală şi vinovatul îţi
stă în faţă , mă rturisindu-se, noroadele spun că nu-s
mulţumite să stea numai aşa, în priveală ; noroadele vor s-
asculte şi ele întâ mplarea acestui fecior plin de lumină şi a

237
fetei gă sită de Lumină ţia Ta în cufă r…
— Prea bine… a încuviinţat Harun al Raşid. Dă glas
noroadelor să s-aştearnă şi s-asculte, că ci, adevă r gră iesc,
întâ mplarea asta va fi scrisă în cronicile Bagdadului, pentru
ca s-ajungă la viitorimi… Iar tu, feciorule, ai cuvâ nt mai
departe…
— Lumină ţia Ta… a început din nou feciorul. Bă trâ nul de
ală turi mi-i tată , de aceea ar vrea să moară în locul meu, dar
nu-i daţi ascultare, că ci nu-i vinovat! Vinovat numai eu sunt
şi nimeni altul… Aflaţi, noroade, şi voi obrazuri luminate,
aflaţi: sunt neguţă tor cu faimă . Soaţa mea, femeia aflată în
Eufrat, era de o frumuseţe cum nu se mai află şi dragă îmi
era, cum vorbele cele mai meştere nu pot spune. Într-o zi,
îmbolnă vindu-se şi arzâ nd în friguri, mi-a cerut să -i aduc, de
unde-oi şti, câ teva mere, să -şi ră corească cerul învă pă iat al
gurii… Eu am alergat prin tot Bagdadul, fiind gata să -mi dau
toată avuţia pe câ teva mere. Ş i n-am aflat niciun mă r, în tot
cuprinsul Bagdadului. Atunci, în deznă dejdea mea, am
izbucnit în lacrimi, în plină uliţă .
— De ce plâ ngi, frate? m-a întrebat un bă trâ n, şi
spunâ ndu-i greul, el mi-a ră spuns:
— Mere vei afla numai la Basora, în gră dinile califului…
M-am dus la Basora fă ră întâ rziere; m-am dus la gră dini şi
plă tind trei dinari, am că pă tat trei mere. Într-un suflet m-am
întors acasă . Am dat soaţei mele cele trei mere, ducâ ndu-mă
din nou la casa mea de negoţ. Ş i stâ nd eu, după o vreme; în
pragul casei de negoţ, iată că vă d deodată un rob, avâ nd în
mâ nă un mă r mâ ndru.
— De unde-i ai? i-am întrebat.
— Mi l-a dat iubita… mi-a ră spuns robul. Ei i l-a adus
bă rbatul, tocmai de la Basora, din gră dinile califului… A
cumpă rat trei mere, dâ nd pe ele trei dinari…

238
239
 — Allah… am gemut eu, în timp ce robul se îndepă rta, îţi
ară t eu ţie, femeie! Ş i te mai prefă ceai că eşti bolnavă ! Îţi ară t
eu ţie…
Ş i ducâ ndu-mă acasă , am ciopâ rţit-o cu satâ rul, apoi,
închizâ nd-o în ladă , am aruncat-o în Eufrat… Dar, Doamne,
abia întorcâ ndu-ma de la Eufrat, mi-a ieşit înainte bă iatul
meu cel mic, plâ ngâ nd în gura mare.
— Tată … scâ ncea el, am luat de la că pă tâ iul mamei unul
dintre cele trei mere. Cum mă jucam cu el la poartă , a venit
un rob şi m-a întrebat:
— De unde ai mă rul?
— De la Basora, din gră dini! A adus tată l meu de acolo trei
mere, plă tind pe ele trei dinari. I le-a adus mamei, care-i cu
cerul gurii în arşiţă …
Atunci, luminate feţe şi voi, noroadelor, mi-am dat pe dată
seama de groză via ce-o fă ptuisem, ucizâ ndu-mi soaţa, în
urma celor spuse de că tre rob… Asta mi-i întâ mplarea…
Un vuiet surd a trecut prin noroadele aşternute.
— Ră stigniţi-mă … a strigat feciorul.
— Norodul ce spune? a întrebat califul.
— Doamne prealuminate… a dat cuvâ nt pristavul
bă trâ nilor din Bagdad. Vechi ne sunt morile, nouă ,
bă trâ nilor, şi încet umblă , încet umblă , dar scot fă ină bună …
După socotinţa noastră , nu-i vinovat acest tâ nă r neguţă tor,
ci robul; el să fie prins şi osâ ndit…
— Ai auzit, Giafar? s-a întors Harun al Raşid spre vizir.
Dacă -n trei zile nu-mi aduci robul, ră stignirea te aşteaptă …
— Am priceput, Doamne… a ră spuns Giafar, închizâ ndu-şi
chipul în cele mai grele gâ nduri.
Unde şi cum să afle el robul acela, într-o cetate plină de
robi cum e Bagdadul? S-au învă luit noroadele şi s-au pus în
mers că tre locuinţe. S-a dus Harun al Raşid la seraiurile
sale. La fel şi ceilalţi din juru-i, numai Giafar, doborâ t de

240
negre gâ nduri, a stat o vreme în piaţa pustie. Ş i s-a dus şi el
că tre casă , unde s-a închis într-o că mară a singură tă ţii,
stâ nd acolo trei zile, în post negru şi rugă ciuni.
— O, Allah… ofta el, tu ai în seamă pulberea şi
deşertă ciunea ei! Nimeni nu-ţi cunoaşte urma, cum nu
cunoaşte nimeni urma zborului pă să rilor în vă zduh şi urma
peştilor, câ nd înoată … Ce vrei să spui, tu, Allah, prin floarea
crinului? Ce vrei să spui prin înaltele grinzi ale cedrilor? Dar
prin mâ na celui ce dă altuia moarte?
Astfel gră ia Giafar cu Allah, şi trecâ nd cele trei zile, în ziua
a treia, odată cu seara, a prins a-şi îmbră ţişa pruncii,
luâ ndu-şi ră mas bun pentru ră stignire. Ş i după ce i-a
îmbră ţişat pe toţi cei dragi, a venit la râ nd fiul să u cel mai
mic, pe care anume îl lă sase la urmă , ca să -l ţie îmbră ţişat
mai mult. Ş i câ nd l-a strâ ns la piept, a simţit deodată sub
haina pruncului ceva rotund şi tare…
— Ce ai aici? i-a întrebat.
— Am un mă r, preaiubit tată . Mi l-a dat robul nostru
Reihan.
— Să fie adus Reihan robul… a strigat vizirul, şi venind
Reihan robul, l-a întrebat:
— De unde ai mă rul ce l-ai dat fiului meu?
— Doamne… i-a ră spuns robul, acum câ teva zile, trecâ nd
printr-o uliţă , am vă zut într-o poartă un copil cu un mă r în
mâ nă . „De unde-i ai?” I-am întrebat, luâ ndu-i-l… „L-a adus
tata, tocmai de la Basora! A adus trei mere, plă tind pe ele trei
dinari, pentru mama!” Ş i plâ ngea copilul, cerâ nd mă rul
înapoi! Eu, fă ră să -mi pese de plâ nsul lui, am plecat mai
departe, şi întâ lnind un neguţă tor, şi întrebâ ndu-mă el de
unde am mă rul, m-am lă udat, spunâ ndu-i că mi l-a dat
iubita. Apoi am venit acasă şi am dat mă rul fiului tă u,
pentru un dinar…
— Rob tică los… a strigat Giafar, luâ ndu-l pe Reihan-robul
şi zvâ rlindu-l la hrube.

241
 Ş i a doua zi, în zori, l-a dus în faţa califului, pentru a fi
ră stignit.
— Chiar în casa ta se afla vinovatul… s-a minunat califul.
Să vină cronicarii, să ia însemnare despre fapta asta, că ci
straşnică este…
Însă Giafar, fă câ ndu-i-se milă de Reihan-robul, i-a
ră spuns:
— Sunt şi întâ mplă ri mai mari, prealuminate Doamne… Ai
aflat despre nemaipomenita istorie cu Nuredin şi Simşedin?
— Tot acum să mi-o spui… i-a poruncit califul, potrivindu-
se în jilţ, gata de ascultare.
— Ţ i-o spun, luminate… i-a ră spuns Giafar; dar în schimb
îţi cer şi eu ceva…
— Ce? s-a mirat Harun al Raşid.
— Îţi cer în schimb viaţa lui Reihan…
— Precum ţi-i voia… a ră spuns Harun al Raşid, dar începe
tot acum istoria cu Nuredin şi Simşedin…
Ş i Giafar-vizir, aşezâ ndu-se pe adâ ncul covor persian, la
picioarele califului, a început a spune o istorie cum nu se
mai află …

NUREDIN ŞI SIMŞEDIN, VIZIRI MARI ÎN PĂMÂNTUL

NILULUI, CEI MAI FRUMOŞI BĂRBAŢI AI RĂSĂRITULUI;
CUM OAMENI DIN AMARA DEPĂRTARE VENEAU SĂ SE
BUCURE VĂZÂNDU-I; PĂTIMIRILE STRAŞNICE ALE
ODRASLELOR CELOR DOI VIZIRI.

Înă lţate stă pâ ne! Laudă în veci lui Allah şi laudă mare ţie,
câ rmuitor al celor plecaţi sub steagul lui Mahomed-prooroc!
Ascultă , Doamne, şi află că stă pâ nea în neagră vechime, la
pă mâ ntul Nilului, un sultan bun şi drept cum nicicâ nd n-au
pomenit noroadele! Ş i avea acel preavestit sultan un vizir aşa
242
de drept, cum nicicâ nd nu s-a mai pomenit, în tot Ră să ritul!
Ş i iată , înă lţate stă pâ ne, că avea vizirul acela doi feciori aşa
de mâ ndri, că întreceau mâ ndreţea cedrilor, şi aşa de
frumoşi erau, că -n faţa lor pă leau luceferii! Ş i veneau din
mari depă rtă ri sultani şi hani, să -şi bucure şi să -şi lumineze
adâ ncimile anilor, privindu-i! Ş i privindu-şi feciorii, ră dea
vizirul, în barbă , de bucurie şi mulţumire.
Însă , prealuminate Doamne, fiind acel vizir vechi în ani, a
trecut, spre slavă , la cele veşnice. Au ră mas cei doi feciori
singuri. Ş i i-a luat lâ ngă jilţul să u sultanul Nilului,
aşezâ ndu-i cu mă rire în locul tată lui lor. Ş i domneau fraţii în
treburile viziriceşti câ te o să ptă mâ nă , pe râ nd, şi mare le era
dragostea unul faţă de altul; iar câ nd se ducea sultanul în
preumblă ri, lua totdeauna pe unul dintre ei la dreapta sa.
Astfel, într-o noapte, hotă râ nd acel sultan să purceadă
într-o că lă torie mai lungă , a hotă râ t să -l ia cu el pe Nuredin,
fratele mai mare. Ş i înainte de a purcede la drum, zis-a
Nuredin că tre fratele mai mic, Simşedin:
— Preaslă vit frate! Ce-i viaţa, decâ t o că lă torie? Ce-i
moartea, decâ t un adâ nc întuneric? Că lă toria, ce-i ea, decâ t
o asemă nare a morţii? Iată , eu purced la drum, dar, înainte
de aţi da fră ţeasca îmbră ţişare, nimerit este să râ nduim
unele lucruri! Frate! Dacă ne-om întoarce, ar fi bine să ne
însură m amâ ndoi în aceeaşi zi; şi bine-ar fi dacă soaţele
noastre ar purcede grele în aceeaşi clipită , şi amâ ndouă să
odră slească şi să nască în aceeaşi zi! Ş i bine ar fi dacă soaţa
mea ar naşte fată , iar a ta bă iat! Ş i avâ nd eu fată şi tu bă iat,
bine ar fi să -i însură m, să ne ducă mai departe sâ ngele prin
veac! Frate Simşedin! Dacă voi da eu fata după bă iatul tă u,
ce zestre-mi vei cere?
— Preaiubit Nuredin! Eu aş cere zestre fetei tale treizeci
mii dinari, trei moşii şi trei gră dini… Dar tu ce zestre ai cere
bă iatului meu? Câ nd bine se ştie că un fecior preţuieşte de
mii de ori mai mult decâ t o fată , că feciorul e cel ce duce mai

243
departe, prin viitorimi, sâ ngele pă rinţilor… Cum ai îndră zni
tu să ceri feciorului meu zestre?
— Cum îndră zneşti să vorbeşti aşa despre fratele tă u mai
mare şi despre fata lui? Cum îndră zneşti să spui că feciorul
tă u e mai de preţ? Fiindcă eşti faţă de mine fă ră obraz, am
să -ţi spun ca să ştii: numai de milă te-am primit lâ ngă mine,
în treburile viziriceşti! De-acum însă , cu aur de ţi-ai câ ntă ri
feciorul, eu fata nu mi-o dau după dâ nsul! Ş i fră ţia noastră
s-a sfâ rşit! Află că dacă n-ar trebui să purced la drum, ţi-aş
da şi o pedeapsă , să -ţi fie spre aducere aminte…
Astfel s-au sfă dit cei doi fraţi şi Nuredin a purces la drum
cu sultanul, în pustie, acolo unde veghează piramidele din
veac.
Iar Simşedin, întristat de moarte de vorbele fratelui să u, a
doua zi, în zori, şi-a gă tit un catâ r iute de picior, cenuşiu şi
înalt. Ş i împodobindu-l cu şa de aur, cu scă ri minunate,
indieneşti, cu pă turi de catifea de Ispahan şi cu o învelitoare
de mă tasă , şi-a luat cu el un covor pentru rugă ciune, o
traistă plină cu aur şi nestemate şi a pornit la drum.
— Ascultaţi, robi şi roabe… le-a spus el slugilor, înainte de
a purcede. Neagră mi-i inima şi mă trag pentru trei nopţi în
pustie, la Kaliub! Să nu veniţi să mă că utaţi, ci să mă lă saţi
în singură tate…
Ş i a pornit Simşedin pe drumul pustiei, că tre Cairo. A oprit
la Bilbais, unde s-a hodinit, şi a purces mai departe,
ajungâ nd, după o vreme, la cetatea vestită , Ierusalim. De-
acolo, după hodină , a încă lecat şi a purces mai departe, că tre
altă cetate, Alepo, unde a oprit trei zile la un caravanserai, şi
a pornit iar, că tre altă cetate, Basora. Ş i ajungâ nd acolo, a
tras la caravanserai. După ce şi-a fă cut rugă ciunile, a scos
de sub şa sacul cu aur şi a poruncit gră jdarului să -i plimbe
un pic catâ rul, înainte de a-l bă ga în grajd, la hodină .
Ş i iată că preumblâ ndu-i acel gră jdar catâ rul pe uliţe, a
ajuns cu el tocmai în faţa caselor vizirului din acea cetate.

244
 Ş i, luminate Doamne! mult s-a minună ţit vizirul de la
Basora, vă zâ nd catâ rul acela minunat, gă tit ca o mireasă !
Îndată a trimis în uliţă un pristav, să întrebe şi să afle: al cui
este catâ rul aşa de ales împodobit? Ş i gră jdarul a dat
ră spuns aşa:
— Este al unui fecior preafrumos, care se află la
caravanserai. E un stră in venit de departe…
Auzind astfel, vizirul a coborâ t în luminatele ogră zi, şi
încă lcâ ndu-şi cel mai frumos armă sar, a pornit în grabă
că tre caravanserai. Ş i ajungâ nd, iată că Simşedin s-a ridicat
din rugă ciune şi i-a dat cuviincioasă îmbră ţişare.
— Cine eşti şi din ce pă mâ nt vii?
— Doamne, i-a ră spuns Simşedin, vin tocmai din
pă mâ ntul Nilului, de la Cairo, şi iată din care pricină am
pornit eu în stră ină lume…
După ce i-a istorisit toate cele petrecute cu fratele să u, a
spus în adaus:
— De-acum, hotă râ t sunt să nu mă mai întorc niciodată în
glia pă rinţilor, ci, cu amar în suflet, voi cutreiera câ t voi tră i,
toate ţă rile şi toate cetă ţile ţă rilor…
— Fiul meu! i-a ră spuns vizirul. Ascultă cuvâ nt de la un
om bă trâ n: nu te lă sa pornirilor inimii! Primejdioase şi pustii
sunt drumurile! Nu mai umbla, ci pune-ţi la loc pe catâ r
să culeţul cu bani şi covorul de rugă ciune, şi vino la locuinţa
mea…
— Ascult, Doamne… i-a ră spuns Simşedin.
Ş i urmâ ndu-l pe vizir, i-a dat acesta cea mai frumoasă
încă pere a locuinţelor sale, şi l-a îndră git aşa de mult, încâ t i-
a gră it aşa:
— Fiul meu! Cel veşnic nu m-a învrednicit să am şi eu
fecior, care să -mi moştenească osul în veac, dar în schimb
mi-a dat o fată , frumoasă ca şi tine… Spune-mi, fiul meu: n-
ai vrea tu ca fiica mea să se mă rite cu tine, şi roaba ta să fie?
— Ascult, Doamne… i-a ră spuns iar Simşedin.

245
 — Laudă cerului şi luceferilor, dacă -i aşa… a spus vizirul.
Ş i-ndată a strigat porunci că tre robi şi roabe: câ t ai bate
din palme, gata să fie încă perea cea mare a musafirilor,
pentru alese feţe! Lumini să ardă şi cupe să stră lucească ! Ş i
să se aştearnă covoarele cele adâ nci ca pă durile…
În toate pă rţile Basorei au pornit în grabă vă tă jei, la porţi
de alese că petenii şi neguţă tori mari, şi venind că peteniile şi
neguţă torii, le-a gră it aşa vizirul:
— Prea alese feţe! Aflaţi că am frate care-i vizir mare în
pă mâ ntul Nilului! Fratele acela şi-a trimis feciorul să se
însoare cu fata mea! Iată feciorul! V-am chemat deci să fiţi
faţă şi să vă bucuraţi de bucuria mea!
— Ne bucură m! au ră spuns oaspeţii, şi îndată s-a şi ară tat
cadiul, cununâ ndu-l pe Simşedin de la Nil cu fata vizirului
din Basora. Iar oaspeţii, după ce s-au cinstit cu şerbet stropit
cu apă de trandafiri, s-au dus fiecare la să laşul lui.
Ş i s-a dus după aceea Simşedin la baie, şi după ce şi-a
spă lat trupul, şi după ce şi l-a stropit cu alese miresme, a
îmbră cat vesminte noi şi mâ ndre, şi era acum Simşedin de-o
mie de ori mai frumos. Statura lui era ca a chiprilor, iar faţa
lui întuneca luceferii.

CĂINŢA LUI NUREDIN, DUPĂ ÎNTOARCEREA LUI DIN

PREUMBLAREA CU SULTANUL: CUM ŞTAFETELE
UMBLAU DEGEABA, CALE DE DOUĂZECI DE ZILE, ÎN
CĂUTAREA LUI SIMŞEDIN.

De bună seamă , Doamne, ghicesc după stră lucita-ţi faţă ,

că vrei să afli numaidecâ t în ce val de întâ mplă ri umbla în
vremea asta Nuredin…
Află deci că întorcâ ndu-se Nuredin, împreună cu sultanul,
din zarea piramidelor, amar îl mustra inima pentru vorbele
246
gră ite fratelui să u! Cum a ajuns în Cairo, s-a dus întins la
locuinţa acestuia şi a întrebat robii şi roabele:
— Unde este fratele meu?
Robii şi roabele i-au ră spuns:
— Doamne… Îndată după purcesul tă u, stă pâ nul nostru
şi-a pregă tit un catâ r şi s-a dus la Kaliub, în pustie; s-a dus
şi n-a mai venit…
Ş i pricepâ nd Nuredin că fratele să u a pornit în pribegie,
din pricina lui, s-a plâ ns îndată sultanului, dezvă luindu-i
adevă rul tot. Ş i îndată au pornit în tuspatru vâ nturile
că lă reţi repezi să -l afle. Ş i au bă tut că lă reţii Nilului caii
degeaba, că ci Simşedin a ră mas pierdut.
A trecut vremea şi s-a alinat inima lui Nuredin. Într-o
bună zi s-a însurat cu o preafrumoasă fată , a unui neguţă tor
din Cairo.
Ş i s-a însurat chiar în ziua câ nd fratele să u se însura la
Basora. Ş i, după râ nduiala vremii, în aceeaşi clipă au nă scut
amâ ndouă : soaţa lui Nuredin, o fată – a lui Simşedin, un
bă iat.
Ş i a crescut bă iatul lui Simşedin mlă dios şi mâ ndru.
Creştea el şi îmbă trâ nea Simşedin. Ş i îmbă trâ nind şi
simţindu-şi apropierea îngerului, şi-a chemat într-o zi
feciorul:
— Hassan, fiule, eu mă duc că tre ţă rmul de unde nu s-a
întors nimeni. Iată , să -ţi istorisesc viaţa mea şi pă ţaniile
mele, pentru a şti…
Ş i cu lacrimi în ochi i-a istorisit sfada cu Nuredin şi pricina
acelei sfade. După aceea, luâ nd condeiele, a scris pe-un sul
toate întâ mplă rile, şi a mai scris pe sulul acela anul, ziua,
luna şi clipa naşterii lui Hassan. Ş i cosind sulul în tivitura
tarbusului lui Hassan, a suspinat lung că tre frumuseţile
cerului şi pă mâ ntului şi şi-a dat ochii peste cap.
Jale neagră a pogorâ t pe inima lui Hassan, ră mas singur!
Ş i-a plâ ns moartea pă rintelui o lună în capă t. Ş i împlinindu-

247
se luna, era gata să se ducă la sultanul Basorei, pentru a se
râ ndul în scaunul viziricesc, după tată l să u.
Ş i pe câ nd se primenea să se ducă , a venit la el un
credincios rob, spunâ ndu-i cu spaimă :
— Hassane, Hassane! Vremelnice sunt inimile domnilor şi
trecă toare ca umbra! Vremelnică e şi îndurarea lor! Află ,
Hassane, că sultanul a hotă râ t să -ţi ia toate averile ră mase,
iar pe tine să te urce în funie… Fugi, stă pâ ne…
Ş i a fugit Hassan, să rac, gol, şi de pripas, şi a cutreierat o
vreme Basora, şi, deznă dă jduit, s-a dus pe urmă , după
înflorirea luceferilor, să plâ ngă la mormâ ntul tată lui să u. Ş i-
n timp ce se tâ nguia, a venit la dâ nsul un neguţă tor cu
numele de Isac şi l-a întrebat:
— De ce plâ ngi, Hassan prietene?
— Cum să nu plâ ng? i-a ră spuns Hassan, ară tâ ndu-l toată
nenorocirea.
Isac i-a ră spuns:
— Iată : să rac eşti acum, pre câ t de bogat ai fost! Eu gata
sunt să -ţi cumpă r încă rcă tura celei dintâ i coră bii ce va veni
la schelă ! Îţi dau o mie de dinari şi tu îmi dai iscă litură la
mâ nă … (Că ci, Doamne! uitasem să amintesc că Simşedin era
cel mai bogat om din Ră să rit; avea coră bii pe toate mă rile…).
A luat Hassan mia, dâ nd lui Isac însemnarea aceasta:

„Eu, Hassan, feciorul lui Simşedin, vând lui Isac-

neguţătorul încărcătura celei dintâi corăbii sosită la schelă:
aşa să se ştie”
.
Ş i mulţumindu-i lui Isac pentru facerea de bine, a ră mas
Hassan să plâ ngă mai departe la ţintirim. Ş i plâ ngâ nd el, cu
tâ mpla pe glia pă rintelui să u, a adormit în tâ rziul nopţii.
Ş i iată , prealuminate Doamne! Pe câ nd dormea el, i s-a
oprit deasupra un duh al negurii, un duh de cele bune, şi-l
privea cum doarme şi se minuna câ t e de frumos. Ş i cum se

248
minuna, vă zduhul a început să vuiască lin, luceferii au
crescut mai tare. Din slava adâ ncurilor de sus, diavoliţa Ifrit
a scoborâ t.
— De unde vii, Ifrit-diavoliţă ? a întrebat-o duhul.
Ş i a ră spuns diavoliţa Ifrit:
— Vin pe sub floarea luceferilor, tocmai din pă mâ ntul
Nilului…
— Ş i ce-ai vă zut tu pe-acolo, diavoliţo?
— Lucruri mari am vă zut… Frumos e feciorul acesta,
că ruia noi îi gră im la tâ mplă , frumos e el; dar eu am vă zut la
Nil, cu un ceas înainte, o fată aşa de frumoasă cum niciun
poet ră să ritean nu şi-ar putea închipui. Află , frate, că fata
aceea e fata vizirului Nuredin de la Nil. Ş i îndră gostitu-s-a de
ea sultanul Nilului, şi a cerut-o lui Nuredin de soaţă . Ş i a
ră spuns Nuredin că tre sultan: „Doamne, e plin Ră să ritul de
fete mâ ndre şi mlă dioase… De ce tocmai pe fata mea ţi-ai pus
luminaţii ochi? Află , Doamne, că eu am sortit-o, încă de la
naşterea ei, fiului lui Simşedin, fratele meu… Ş i nimă nui
altuia n-o pot da…” Atunci, sultanul Nilului i-a ră spuns:
„Cum cutezi, câ ine, să -mi gră ieşti astfel? Află că spre
învă ţare de minte, o vei mă rita cu cel mai netrebnic rob al
meu, cu râ ndaşul cel cocoşat şi urâ t ca ciuma lumii…” Ş i
zicâ nd astfel, a poruncit cele de trebuinţă , şi amarnic mai
plâ nge acum fata lui Nuredin-vizir!
Astfel a gră it diavoliţa Ifrit, spunâ nd în adaus:
— N-ar fi bine oare să luă m feciorul acesta mâ ndru, pe
sus, şi să -l ducem la Nil? Că ci numai cu el s-ar potrivi fata
aceea… Ian fă bine şi apucă -l în braţe şi să ne gră bim înainte
de câ ntatul cocoşilor…
Lin ră sunau vă zduhurile, mai apoi, în zborul celor două
duhuri! Ş i duhul cel bun al negurii îl ţinea pe Hassan în
braţe, şi Ifrit-diavoliţa tă ia înaintea lor cerurile şi ferea
luceferii la o parte.
Ş i curâ nd au ajuns la vestita cetate Cairo, tocmai câ nd

249
nunta fetei lui Nuredin era în toi. L-au pus duhurile pe
Hassan jos, la pă mâ nt, pe-o piatră , şi trezindu-se Hassan
mult se mira, nemaivă zâ nd glia tată lui să u şi cerurile
cunoscute ale Basorei.
Iar diavoliţa Ifrit i-a ră spuns:
— Hassane, Preafrumosule! Află că te-am adus la Cairo, ca
să se împlinească cele însemnate în ceruri, în Cartea
Domnului. Ia lumâ narea asta şi amestecă -te printre nuntaşi,
iar câ nd nunta va porni că tre încă perea nă imită , tu aşază -te
la dreapta mirelui cocoşat, şi de câ te ori vor trece pe
dinaintea ta fetele, sunâ ndu-şi tamburinele, şi de câ te ori vor
trece druştele, tu bagă mâ na în buzunar şi scoate bani de
aur, şi umple-le tamburinele cu bani de aur… Împarte bani
de aur tuturor… Să n-ai grijă că ţi s-or sfâ rşi banii, să n-ai
temere de nimic, că ci tot ce vei face, va fi fă cut cu voia Celui
din Eternită ţi, că ci voia lui e fă ră cuprins: şi-n necuprinsul
voiei lui, oceanele sunt stropi de lacrimi şi munţii fire de
nisip…
Astfel gră it-a Ifrit, şi sfâ rşind ea cuvâ ntul, Hassan a intrat
în valul nuntaşilor, aprinzâ ndu-şi şi el lumâ narea.
Ş i astfel, ajungâ nd nunta la casa miresei, la casa vizirului
Nuredin, s-au râ nduit pe două şiruri fetele cu tamburinele şi
druştele, şi râ nduite aşa, aşteptau să iasă mireasa din
încă perea sa. Ş i Hassan a intrat şi el acolo, cu toată
împotrivirea stră jilor, şi iată cum: câ nd i-au pus stră jile în
piept suliţele să -l oprească , toate druştele, toate fetele cu
tamburinele, câ t şi toate celelalte nuntaşe: neveste de viziri,
bei, hani şi emiri – au prins a striga:
— Aflaţi că dacă nu-l lă saţi să intre pe acest preafrumos şi
prea darnic stră in fecior, să ştiţi că nici noi nu intră m…
Astfel a intrat Hassan în încă perea nunţii şi s-a râ nduit
lâ ngă mirele cocoşat, în aşteptarea miresei…
Ş i i-a zis cocoşatul, vă zâ nd:
— Stră ine! Pâ n-aici a fost ce-a fost! mai încolo, dacă nu

250
cumva vrei să te gonesc cu stră jile, du-te de bună voie!…
Dar Hassan a ră mas în locul lui, în aşteptarea miresei.
Ş i stâ nd el aşa de mâ ndru era, că inimile druştelor şi ale
fetelor cu tamburinele adâ nc se tulburau; şi adâ nc s-au
tulburat inimile viziriţelor, haniţelor şi emireselor! Pe râ nd şi-
au luat de pe faţă vă lurile, să le vadă Hassan şi să le placă …
Ş i toate doreau să fie lâ ngă el mă car un an, o lună , o zi sau
mă car o clipă .

UNDE NE-OM BUCURA MAI DEPARTE DE FAPTELE

DIAVOLIŢEI IFRIT, URMEAZĂ PĂŢANIILE COCOŞATULUI
ŞI BUCURAREA MIRESEI; HASSAN, ADORMIT ÎN
ÎMBRĂŢIŞARE, SE TREZEŞTE ÎN DAMASC…

Ş i preafrumoasa fată Sitelhusn, mireasa, a venit din

încă perile ei, şi tamburinele au prins să sune şi să ră sune; şi
era Sitelhusn gă tită în vă luri ca visul de stră vezii, şi
veşmintele ei erau mă reţe ca ale vechilor şahiţe persiene; şi
aveau pe ele, cusute în fir ales, fiare albastre şi pă să ri în fuga
zborului, şi avea la gâ tul ei şi-n pă rul ei pietre de preţ,
scâ nteietoare, cum n-au avut nici mă riţii sultani ai
Yemenului şi nici hanii Chinei… Huriile ar fi pă rut pe lâ ngă
ea nişte râ ndă şiţe… Ca luna plină stră lucea ea şi ca lumini
de luceferi femeile ce o înconjurau.
Ş i intrâ nd ea, cocoşatul a pornit s-o întâ mpine, după
datină … dar Sitelhusn i-a întors umă rul, ducâ ndu-se, plină
de zâ mbet, că tre vă rul ei, Hassan. Ş i arunca Hassan pumni
de aur… şi gră iau nuntaşele, strigâ nd:
— Tu ar trebui să fii mirele, nu pocitura asta…
Iar mireasa, ridicâ nd glas mare că tre ceruri, striga:
— O, Allah! Scapă -mă de cocoşatul râ ndaş şi dă -mi-l de
bă rbat pe acest fecior…
251
 Apoi, nuntaşele i-au ară tat lui Hassan mireasa, râ nd pe
râ nd, în şapte straie de şapte feluri şi fă ră vă l pe faţă . După
asta, nuntaşele s-au dus în rosturile lor, iar femeile de casă
au dus-o pe Sitelhusn într-o încă pere ală turată , a ză mislirii
pulberilor…
Ş i ră mâ nâ nd în încă pere numai cu Hassan, cocoşatul s-a
apropiat, spunâ ndu-i:
— Pâ n-aici a fost ce-a fost! Acum ia-ţi tă lpă şiţa!
— Facă -se voia lui Allah! a ră spuns Hassan, ieşind, şi iată ,
la prag, l-a întâ mpinat diavoliţa Ifrit:
— Aici ră mâ i! Cocoşatul, lasă -l pe seama mea! El îndată
are să iasă afară şi atunci, tu intră în că mara miresei şi ia-i
vă lul de pe faţă !… Spune-i aşa: Eu sunt bă rbatul tă u
adevă rat, şi jocul cu cocoşatul e numai un joc, anume a
râ nduit tată l tă u aşa, ca să nu ne deoache lumea…
Ş i nu bine şi-a sfâ rşit cuvâ ntul Ifrit-diavoliţa, câ nd
cocoşatul a ieşit afară , şi cum sta el aşa, Ifrit s-a prefă cut
într-un şoarece, şi ieşind dintr-un vas cu apă , a început a
chiţcă i.
— Ce vrei? a întrebat cocoşatul.
— Miau… Miau… a ră spuns Ifrit, prefă cută în mâ ţă .
— I-a!… i-a… a ră spuns Ifrit, prefă cută în mă gar.
— Ajutor! Ajutor! a început a ră cni cocoşatul, gata s-o ia la
fugă .
— Ascultă … i-a poruncit Ifrit, prefă câ ndu-se în bivol, gata
să -l ia în coarne. Să nu te mişti de-aici, că -i ră u! Cum ai
îndră znit să te legi de-o fată aşa de frumoasă ? Ş i punâ ndu-l
cu capul în jos, i-a poruncit: Dacă pâ nă la ră să ritul soarelui
te clinteşti mă car, îţi fac capă tul…
Ş i a ră mas cocoşatul aşa, cu capul în jos, în paza diavoliţei
Ifrit, iar Hassan intrase în că mara de nuntă , şi a intrat apoi
şi Sitelhusn în că mară , şi a strigat:
— Nu-l pot îmbră ţişa pe cocoşat, mă car de m-ar omorî!
— Nu-i nevoie să -l îmbră ţişezi, prea iubito şi prea

252
frumoaso… i-a ră spuns Hassan.
Ş i iată , trecâ nd ceasul duhurilor, venit-a duhul negurii la
diavoliţa Ifrit:
— E vremea, soră diavoliţă , să -l ducem pe fecior înapoi, la
Basora. Altfel, dacă întâ rziem, ne prind în vă zduh razele
soarelui…
Zicâ nd astfel, l-a luat pe Hassan de lâ ngă mireasă , aşa
adormit şi numai c-un strai uşor pe dâ nsul. Turbanul şi
tarbusul i-au ră mas lâ ngă pat.
Ş i astfel, cele două duhuri se gră beau zburâ nd printre
luceferi, ca să nu-i apuce ziua, însă cele dintâ i raze i-au
prins, fulgerâ ndu-i, tocmai pe câ nd se gă seau în slava
Damascului… În pulbere a că zut Ifrit, iar duhul negurii l-a
pus pe Hassan la pă mâ nt, la poarta ză vorâ tă a Damascului.
Ş i dormea Hassan în somn adâ nc, şi câ nd s-au deschis
porţile, mult se mirau damaschinii, vă zâ ndu-l ca după o
noapte de petrecere.
Ş i trezindu-se Hassan, a intrat în Damasc, în strigă tele
slă vite ale muezinilor şi-n larma mulţimii care-l urma;
mirată …
Ş i s-a oprit Hassan în dreptul unei ospă tă rii, şi ieşind
ospă tarul în prag şi vă zâ ndu-l, aşa de mult i-a plă cut, că l-a
îmbră ţişat cu dragoste de pă rinte, luâ ndu-l de suflet…
Ş i se minuna Hassan: „Oare vis să fi fost toată
întâ mplarea? Câ nd bine ştiu că acum câ teva ceasuri eram la
Cairo, în pă mâ ntul Nilului…”
Ş i nu se putea dumiri.
A trecut vreme şi a murit ospă tarul, lă sâ ndu-l pe Hassan
în moştenirea lui, şi astfel a ajuns Hassan ospă tar de râ nd la
Damasc.

NE ÎNTOARCEM IARĂŞI LA NIL; ŞI VEDEM MAI PE URMĂ,

PRIN CE ÎNTÂMPLĂRI MAI TRECE HASSAN…
253
 Prea înă lţate Harun al Raşid-calif! Că tre ziuă , Nuredin-vizir
a intrat în că mara de nuntă , cu gâ nd să -şi ucidă fata, din
pricina ruşinii de a fi dat-o unui râ ndaş. Ş i intrâ nd el, a
întrebat-o:
— Unde-i bă rbatul tă u, cocoşatul?
— Cinstit pă rinte… a ră spuns fata. Care cocoşat? Oare
întâ mplarea cu cocoşatul n-a fost numai un joc al tă u, spre a
mă feri de deochi? Bă rbatul meu cel adevă rat e frumos! Iată
turbanul şi tarbusul! A ieşit pâ n-afară , şi pâ nă vine, caută în
tarbus, că are ceva cusut în el…
Luâ nd Nuredin-vizir tarbusul şi desfă câ ndu-i cusă tura, a
izbucnit în amare lacrimi, gă sind scrierea fratelui să u
Simşedin. Ş i plâ ngea de bucurie şi râ dea, şi vă zâ nd că fiul
fratelui să u nu mai vine de afară , l-au că utat în toate pă rţile,
şi pricepâ nd că nu-i lucru curat la mijloc, a hotă râ t să lase
toate lucrurile din că mara aceea aşa cum se aflau; şi au
încuiat că mara.
Iar Sitelhusn a odră slit un prunc frumos şi mâ ndru, la
ceasul hă ră zit, şi l-a botezat Agib. Ş i la vâ rsta potrivită , a
mers Agib la învă ţă tură de carte cu alţi copii de seama lui.
După aceea, aflâ nd el că tată l să u e pierdut în lume, a
plâ ns, şi unchieşul să u, Nuredin-vizir, înduioşat de plâ nsul
lui, a luat de la sultanul Nilului îndreptă ri că tre toate cetă ţile
Ră să ritului şi a pornit, împreună cu Agib, în că utarea lui
Hassan. Ş i după zile de mers, au ajuns la Damasc, cetatea
arborilor şi fâ ntâ nilor. Ş i a poposit, împreună cu cei ce-i
urmau, în Midan-el-Hasba, desfă şurâ ndu-şi corturile acolo…
Ş i iată , pornit-a Nuredin-vizir prin Damasc, şi în urma lui
a pornit şi Agib cel preafrumos, însoţit de un rob negru, cu
buzdugan în mâ nă . Ş i aşa de frumos era Agib, că se opreau
damaschinii privindu-l şi se ţineau după dâ nsul, şi abia îi
deschidea cale robul cu buzdugan.
Ş i scris a fost, precum toate scrise se află , ca Agib să se
oprească în preajma ospă tă riei tată lui să u Hassan. Ş i

254
vă zâ ndu-l, inima lui Hassan dintr-odată s-a oprit din zbatere,
şi un dor crâ ncen l-a apucat după copilul acela… Ş i cu blâ nd
glas l-a poftit în ospă tă rie. A spus robul care-l însoţea:
— Cum îndră zneşti, câ ine, să chemi în ospă tă ria ta, fă cută
pentru calici, o faţă aşa de aleasă ?
Ş i a ră spuns Hassan că tre rob, încâ ntâ ndu-l:
— Tu, care stră luceşti ca abanosul şi dinţii tă i sunt
asemenea fildeşului! Tu, care ai statura stejarului şi puterea
leului, de ce să nu-l laşi pe pruncul acesta dulce să se
ospă teze în ospă tă ria mea cu cele mai dulci dulciuri? De ce?
— Să intră m… a ră spuns Agib.
— Facă -se voia ta… a spus robul, intrâ nd în ospă tă ria lui
Hassan, a că rui inimă câ nta de o bucurie fă ră seamă n…
Ş i-ndată le-a pus dinainte bucatele cele mai bune, ieşite
din mâ inile lui, bucate în care era meşter. Le-a adus seminţe
de rodii stropite cu apă de trandafiri şi ră corite cu ză padă
proaspă tă din creştetele munţilor.
Ş i mare tulburare s-a fă cut în inima lui Agib, privindu-l
mai bine pe omul acela din Damasc!
După ce au ospă tat, Agib şi robul au ieşit în uliţe, iar
Hassan, cu inima tulburată , se ţinea după dâ nşii. Ş i
ţinâ ndu-se după dâ nşii, l-a podidit, plâ nsul şi plâ ngea
amarnic în urma acelui copil, fă ră să -şi dea seama de ce. Ş i
aşa plâ ngâ nd, l-a urmă rit pe Agib, prin multe uliţe, şi l-a
urmă rit pâ nă la o stră lucitoare moschee, şi iară şi înapoi,
spre corturi, că tre porţile de ieşire. Ş i vă zâ nd Agib şi robul
să u că acel damaschin nu-i mai lasă în pace cu urmă ritul,
zis-a robul:
— Vezi, Agib? Dacă n-am avut de lucru şi am intrat în
ospă tă ria lui, acum nu mai scă pă m de dâ nsul…
— Lasă -l… i-a ră spuns Agib, luâ nd de jos o piatră . Mergem
pâ nă la cotitura aceea, şi dacă şi de acolo înainte ne
urmă reşte, îl ard drept în frunte…
Ş i venea Hassan în urma fiului să u, şi s-a oprit Agib şi l-a

255
vă zut venind, galben, cu ochii mari, plini de lacrimi. Ş i se
cumpă nea Hassan, gata să cadă . Ş i ţinea braţele aşa fel
desfă cute, că parc-ar fi vrut să -i primească în braţe…
La cotitură l-a mai privit o dată Agib. A cumpă nit bine
piatra şi i-a izbit-o drept în frunte.
S-a cumpă nit că tre pă mâ nt Hassan, gata să se
pră buşească . Ş i-a rupt din turban o fâ şie şi legâ ndu-şi rana,
s-a întrebat: „Oare de ce-l doresc eu aşa de mult pe acest
copil? De ce-mi arde aşa inima după el?” Ş i a plâ ns mai tare,
în hohote, întorcâ ndu-se că tre ospă tă ria lui.
Iar Agib nu-şi mai putea fugă ri din gâ nd chipul
ospă tarului, şi mereu dorea să se ducă să -l mai vadă .
A doua zi, unchieşul să u Nuredin a purces că tre Basora, în
că utarea mamei lui Hassan, soaţa fratelui Simşedin.
Ş i ajungâ nd la Basora, a tras drept la seraiurile sultanului
de-acolo, ară tâ ndu-şi îndreptă rile; şi mult s-a bucurat
sultanul Basorei, de plă cutele vorbe ce-i trimitea sultanul
Nilului…
Ş i l-a primit pe Nuredin cu toată slava; iar acesta,
istorisindu-i tot despre fratele să u Simşedin, a ră spuns
sultanul:
— Da. Aşa este. Simşedin a fost şi a tră it aici, fiindu-mi
vizir. S-a râ nduit lâ ngă morţi, în lă caşul morţilor; a avut un
fecior, pierdut în lume. Soaţa lui, însă , tră ieşte la Basora,
jelindu-şi zi şi noapte soţul şi feciorul pribegit de lâ ngă
prag…
Ş i s-a dus Nuredin, cu voia prea înţeleptului sultan, să -şi
vadă cumnata. Ş i ajungâ nd la porţile locuinţei fratelui să u, a
să rutat porţile şi pragul porţilor, şi intrâ nd a auzit un plâ ns
straşnic, plâ nsul cumnatei sale. Ş i gă sind-o, i-a istorisit cine
este. Ş i ea a strigat:
— Laudă lui Allah, în vecii-vecilor…
— Află – a gră it mai departe Nuredin – Hassan, fiul tă u,
tră ieşte, şi fata mea i-a fost soaţă . Ş i-n noaptea câ nd i-a fost

256
soaţă s-a pierdut în lume, fă ră să -ţi pot spune cum… Ş i
astfel, eu mi-am luat nepotul, pe Agib, fiul fetei mele şi al
fiului tă u, şi umblu întru aflarea lui Hassan. Binevoieşte,
deci, şi hai cu mine…
Ş i auzind soaţa lui Simşedin că fiul ei poate tră ieşte, s-a
înseninat la chip, după aceea a pregă tit pentru alesul
musafir o mâ ncare meşteră , mâ ncare din seminţe de rodii,
îndulcite şi stropite cu apă de trandafiri.
Ş i poftindu-l pe Nuredin să se ospă teze, spunea:
— În tot Ră să ritul, numai două fiinţe pot gă ti mâ ncarea
asta de rodii: eu şi fiul meu Hassan…
Astfel, în scurt timp, Nuredin s-a plecat la genunchii
sultanului Basorei, cerâ nd îngă duinţă să purceadă iar la
Damasc, şi dâ ndu-i îngă duinţă , sultanul Basorei l-a încă rcat
cu alese daruri şi cu o prea plă cută epistolie de ră spuns,
că tre sultanul Nilului. Într-o zi, pe la strigarea de seară a
muezinilor, Nuredin a pă ră sit Basora, împreună cu cumnată -
sa, că tre Damasc, cetatea fâ ntâ nilor şi-a arborilor, cetatea în
inima că reia stră luceşte moscheea Omaiazilor, ca un juvaier
cu milioane de feţe; ziua, în suliţarea soarelui, se ză reşte din
mari depă rtă ri, ca o scâ nteie şi ca un foc, cu câ t te-apropii;
iar noaptea, sub puterea cerurilor, moscheea pare şi ea un
luceafă r, în depă rtă ri, lă udat fie cel ce, zidind-o, a avut în
inima lui numai luceferi…
Ş i au ajuns Nuredin şi cumnată -sa la Damasc, ducâ ndu-
se la corturile întinse.
Ş i-n vreme ce lipsea Nuredin, nepotul să u, Agib,
nemaiputâ nd de dorul omului aceluia din ospă tă ria să racilor,
şi-a luat robul şi s-a dus într-acolo, tras ca de o putere de
sus. Ş i iar l-a ospă tat Hassan cu seminţe de rodii, şi din nou
plâ ngea privindu-l, fă ră să ştie de ce. Agib i-a spus:
— Nu fi mâ niat că ţi-am tras cu piatra, dar te-am crezut a
fi ră ufă că tor…
„Oare de ce-mi sâ ngeră aşa inima după el?” se întreba

257
Hassan, şi-i venea să se repeadă să -l îmbră ţişeze.

CE A MAI PĂŢIT HASSAN – ŞI… ÎMPLINIREA

CUVÂNTULUI…

Ş i a istorisit mai departe Ş eherazada că tre Riar:

— Se spune, dulce şah, că vizir Giafar a povestit mai
departe, că tre Harun al Raşid, aşa:
Ajungâ nd Nuredin şi cumnată -sa la corturi, s-a apucat să
pregă tească mâ ncare din seminţe de rodii, şi întorcâ ndu-se
Agib din preumblare, mult s-au bucurat amâ ndoi, vă zâ ndu-
se şi cunoscâ ndu-se… Ş i s-au râ nduit la masă , după slă vitul
obicei dintre ră să riteni, jos, pe adâ nci covoare persiene. Ş i-l
îmbia pe Agib bunică -sa, să mă nâ nce mâ ncarea aceea
minunată din seminţe, şi Agib nu putea mâ nca, pentru că
era să tul de la ospă tă ria lui Hassan. Ş i l-a întrebat unchieşul
să u:
— De ce nu mă nâ nci?
— Unchieşule… i-a ră spuns pruncul, eu, mâ ncarea asta n-
o pot mâ nca, pentru că nu-i destul de dulce… Acum un
pă trar de ceas, am mâ ncat seminţe de rodii mult mai dulci ca
acestea, la o ospă tă rie…
— Doamne… a strigat bunică -sa. Voia ta facă -se! Doar un
singur om ar putea face mâ ncarea asta mai dulce: fiul meu
Hassan…
Ş i a poruncit Nuredin robilor să i şi oştenilor ce-l însoţeau
de la Nil să meargă tot atunci la ospă tă rie, s-o dă râ me pâ nă
la pă mâ nt, iar pe ospă tar să -l înnoade în funii şi să i-l aducă
în faţa ochilor, fă ră a i se atinge de niciun fir din pă rul
capului.
„De ce? se întreba Hassan. Ce ră u am fă cut eu?”
Ş i a mai poruncit Nuredin că aşa înnodat în funii cum era,
258
să -l bage într-o cuşcă ; şi aşa bă gat în cuşcă , l-au suit pe-o
că milă , pornind cu toţi în grabă mare spre Nil…
Ş i cum gră beau spre Nil, poruncea Nuredin la popasuri să -
l scoată pe Hassan din cuşcă şi să -i dea atâ ta mâ ncare, câ t
să nu moară de foame.
Ş i-l întreba Hassan:
— Stă pâ ne! Care mi-i vina şi de ce mă chinuieşti?
— Tică losule… îi ră spundea Nuredin. Vei vedea tu pentru
ce, câ nd vom ajunge la Nil…
Ş i ajungâ nd la cetatea Cairo, cu moscheile şi cu minaretele
scă pă ră toare – laudă în veci mâ inilor ce le-au înă lţat!
ajungâ nd la Nil, a poruncit Nuredin robilor şi oştenilor să
pregă tească pentru Hassan o cruce, să -l ră stignească . Ş i au
pregă tit ei crucea aceea după datina chinurilor.
Ş i dus şi întins pe cruce, Hassan se că ina:
— Pentru ce, Nuredin, stă pâ ne?
— Iată pentru ce, tică losule; pentru că pregă tind mâ ncare
de rodii, nu le-ai pus niciodată de ajuns piper…
— Doamne… a strigat Hassan, izbucnind în râ s, cu tot
chipul în oare se afla. Neghiob este omul care spune că -n
mâ ncarea de rodii se pune piper…
Ş i râ dea mai departe, în hohote, spre înlemnirea slugilor…
Atunci, Nuredin l-a luat de pe lemnul osâ ndei şi l-a închis
iar în cuşcă , pâ nă -n tâ rzie noapte, câ nd dorm şi apele. Ş i a
adormit Hassan; şi adormind el, a venit Nuredin cu oamenii,
şi aşa adormit, l-au lă sat numai în că maşă , ducâ ndu-l spre
că mara de nuntă care ră mă sese neschimbată , cum era în
noaptea aceea de demult. Lucrurile toate se aflau la locul lor.
Ş i ajungâ nd Hassan în prag, s-a trezit deodată şi a intrat.
— Mult ai întâ rziat afară , prea iubitule… i-a spus
frumoasa Sitelhusn, dâ nd la o parte vă lul de aur al patului.
— Visez sau sunt treaz? s-a mirat Hassan, fă câ nd doi paşi
în încă pere.
Ş i se freca la ochi, să se deştepte mai bine. Ş i şi-a vă zut la

259
locul lor şalvarii, tarbusul şi turbanul – acolo unde le
aruncase cu ani în urmă …
— O, Allah!… se minuna el din nou. Se fă cea că m-am
trezit la Damasc, la porţile Damascului, numai în că maşă .
Mulţime mare se ţinea după mine. Apoi, m-a luat de suflet
un ospă tar şi eu i-am ră mas urmaş în moştenire; a venit,
într-o zi, un copil preafrumos şi eu l-am ospă tat cu seminţe
de rodii. Mult îl dorea inima mea, nu ştiu de ce! Ş i el, pentru
că mă ţineam după dâ nsul, mi-a spart capul eu piatra…
Iată …
Ş i pipă indu-şi fruntea, a dat de semnul ranei.
— N-am visat… s-a cutremurat Hassan. Toate aievea au
fost! mai apoi, a venit un stră in puternic, o că petenie de la
Nil, şi mi-a dă râ mat, cu oamenii lui, ospă tă ria. În cuşcă m-
au pus, înnodat în funii, fă ră vină …
Ş i ca visâ nd, s-a apropiat Hassan de pat; şi că utâ nd sub
pernă , a gă sit punga cu cei o mie dinari că pă taţi de la Isac-
evreul. Ş i iar s-a întrebat:
— Visez, prea iubito?
Atunci a intrat în încă pere Nuredin.
— Iată omul care m-a dus în cuşcă şi era să mă
ră stignească …
Ş i inima lui Nuredin n-a mai putut ră bda.
— Fiu al fratelui meu… a strigat el, izbucnind în hohote de
plâ ns.
Ş i a intrat în încă pere Agib:
— Iată , fiul tă u, Hassane… a strigat cu glas mare Nuredin-
vizir. Ş i iată -o pe maică -ta, nefericit fiu ră tă cit…
Ş i mare a fost bucuria tuturor! Ş i la ferestre râ deau zorile;
şi albastrele ceruri eghiptieneşti se luminau; şi sclipeau afară
turnurile şi pă să rile câ ntau sub ferestre…
Ş i au tră it toţi ani adâ nci şi bă trâ ni, în Cairo, slă vită
cetate, laudă mâ inilor care au înă lţat-o!
Iar sultanul Nilului, aflâ nd nemaipomenita istorie, şi-a

260
poftit caligrafii să i cei mai meşteri, s-o însemneze în cronici,
spre ştiinţa viitorimilor, şi aşa am aflat-o şi noi!
— Straşnică întâ mplare… s-a minunat Harun al Raşid.
Viaţa lui Reihan-robul a ta este, Giafar-vizire! Iar pe
deasupra, îi dau lui Reihan-robul, spre bucuria lui, o roabă
mlă dioasă ! Ş i vreau, tot acum, să vină caligrafii mei să scrie
în cronicile Bagdadului istoria lui Nuredin şi Simşedin, că ci o
istorie mai straşnică decâ t a lor nu se mai află …
— Ba, preaslă vite… a gră it Giafar, sunt şi altele mai
straşnice! Ai auzit Istoria Croitorului şi a Cocoşatului?

UNDE GIAFAR-VIZIR SE ARATĂ MAI DEPARTE MARE

CUNOSCĂTOR DE ISTORII STRAŞNICE; PĂŢANIA DE RÂS
ŞI DE PLÂNS A UNUI GHEBOS CHINEZ. VIN LA RÂND UN
CROITOR, UN HACÂM EVREU, UN BUCĂTAR ŞI UN
NEGUŢĂTOR CREŞTIN…

În luminatul hanat al Chinei tră ia demult un meşter

croitor, că ruia îi plă ceau poznele.
Într-o zi, întorcâ ndu-se el dintr-o petrecere, împreună cu
femeia sa, au dat într-o uliţă peste un biet om ghebos,
câ ntâ nd din glas şi din ală ută .
Ş i aşa de mult le-au plă cut lor cum câ nta ghebosul, că l-
au luat acasă , ei să petreacă mai departe, iar ghebosul să -i
desfă teze, câ ntâ ndu-le.
Ş i au întins masă gata de petrecere, şi au adus un peşte.
Ş i mâ ncâ nd ei tustrei, femeia croitorului a bă gat în gura
ghebosului o bucată de peşte cu oase multe şi mari. Ş i
încercâ nd ghebosul să înghită , şi-a dat ochii peste cap şi a
murit…
— Vai mie! a strigat croitorul. Ce să facem acum?
— Trebuie să scă pă m de el… i-a ră spuns femeia. Tu ia-l în
261
braţe şi haidem la doctorul cel evreu. Tu vei merge înainte,
iar eu, în urma ta, voi boci aşa: „Vai, vai, copilaşul meu
scump, câ t suferi tu”… Ş i lumea va crede că mortul ce-l duci
în braţe e copilul nostru bolnav…
Aşa s-au sfă tuit ei, şi luâ nd croitorul stâ rvul ghebosului în
braţe, au ieşit în uliţă , cu pas repede.
— Vai, vai… bocea femeia, copilaşul meu scump, câ t suferi
tu…
Ş i oamenii se uitau în urma lor, spunâ nd cu jale:
— Să racii oameni! Li s-a îmbolnă vit pruncul…
Era noapte deplină câ nd au ajuns la doctorul evreu. Au
bă tut în uşă şi a ieşit o roabă :
— Ce vreţi? i-a întrebat ea, şi croitorul i-a ră spuns:
— Iată : spune stă pâ nului tă u că am venit cu un prunc
bolnav. Na-ţi un sfert de dinar şi spune-i să ne dea intrare la
dâ nsul…
Ş i roaba a intrat în încă peri, iar femeia croitorului a spus
repede că tre bă rbatul să u:
— Ce stai? Pune mortul în picioare, sus, în capul scă rilor,
şi s-o ştergem câ t mai e vreme…
Ş i croitorul a urcat repede treptele, punâ nd mortul în
picioare, la uşă .
Peste o clipă , ieşind doctorul, s-a lovit, fă ră să vrea, de
mort, şi l-a fă cut să se pră buşească din treaptă -n treaptă ,
pâ nă jos.
— Vai mie! a strigat el, cercetâ ndu-l şi gă sindu-l fă ră
suflet. Ce voi face acum? De vor afla chinezii că am ucis un
moslemin, mă vor jupui de viu…
Fă ră să stea la gâ nduri, a luat stâ rvul în spate, l-a urcat pe
acoperiş, iar de pe acoperiş i-a dat drumul să lunece drept la
uşa marelui bucă tar al hanului, vecinul să u.
— A-ha… a spus bucă tarul, întorcâ ndu-se acasă şi vă zâ nd
un stră in, în pâ ndă , la uşă . Tu-mi furai bucatele din că mară ,
nelegiuitule! Puteam otră vi degeaba toţi şoarecii şi toate

262
mâ ţele!
Ş i apucâ nd un baros, a lovit mortul drept în moalele
capului.
— Ce voi face acum? s-a cutremurat, vă zâ ndu-l că se
pră buşeşte fă ră viaţă . Dacă se află , sfâ rşesc în
spâ nzură toare…
Ş i fă ră să stea la gâ nduri, l-a luat în câ rcă , a ieşit în uliţă
şi l-a sprijinit în picioare, de un zid. Ş i iată : îndată dună
aceea s-a ară tat la lumina vâ nă tă a zorilor un creştin, venind
dintr-o petrecere cu vin şi câ ntă ri, aşa cum e în obicei la
creştinii Ră să ritului şi din toate ză rile…
Ş i vă zâ nd creştinul un om pâ ndindu-i de după un zid, şi
crezâ nd că -l va pră da, s-a repezit spre stâ rvul ghebosului, l-a
doborâ t şi l-a strâ ns de gâ t.
„L-am omorâ t… şi-a spus, trezindu-se deodată din beţie.
Dacă voi fi prins că am ucis un moslemin, ştreangul mă
aşteaptă !…”
Ş i pe câ nd îşi spunea aşa, gata fiind să fugă , a venit unul
dintre paznicii nopţii, şi a prins a striga:
— Moarte de om! Moarte de om!…
Astfel, creştinul a fost dus la marele valiu al cetă ţii, şi a
poruncit marele valiu să se ridice îndată spâ nzură toare.
Creştinul, cu mâ inile legate la spate, a urcat pe scaun şi
că lă ul i-a pus funia în grumaz…
— Opriţi! Opriţi! a strigat deodată croitorul, oprindu-se în
faţa spâ nzură torii. Nu creştinul e vinovat, ci eu, că ci eu l-am
omorâ t…
— Cum? s-a mirat valiul.
— Iată cum, cinstite valiu… a spus croitorul, istorisind
cum a fost înecat bietul ghebos, cu un os de peşte…
— Trece-i funia în gâ t! a poruncit valiul că tre că lă u. El e
vinovatul…
Ş i pe câ nd funia trecea de la gâ tul creştinului la gâtul
croitorului, s-a auzit deodată un glas mare:

263
 — Opriţi, că ci eu sunt vinovatul… striga doctorul.
— Cum asta? s-a holbat valiul.
— Iată cum… a ră spuns doctorul, ară tâ nd cum l-a
ră sturnat pe bietul ghebos pe trepte.
— Trece-i funia în gâ t, a poruncit valiul că tre că lă u, că ci el
este ucigaşul…
Ş i a trecut funia din gâ tul croitorului în cel al doctorului,
şi pe câ nd că lă ul era gata să -i ia scă unaşul de sub picioare,
un strigă t puternic s-a auzit şi s-a ară tat în fugă bucă tarul
hanului:
— Opriţi! Opriţi!… ră cnea el. Nu evreul e vinovat, ci eu…
— Straşnic… s-a mirat valiul. Cum asta?
— Iată cum… i-a ră spuns bucă tarul. L-am gă sit la uşa
mea şi i-am tras cu barosul în moalele capului…
— Straşnic… s-a mirat că lă ul. Patru vinovaţi – şi eu nu
spâ nzur pe nimeni…
— Trece-i funia în gâ t… a poruncit valiul; şi că lă ul a trecut
funia din gâ tul evreului în cel al bucă tarului…

*
* *

Deodată însă a venit în goană un că lă reţ, care-l că uta pe

ghebos, fiind acesta câ ntă reţul hanului.
— Cine a ucis pe alesul acesta? întrebă că lă reţul.
— Iată … i-a ră spuns valiul, istorisindu-i toată întâ mplarea
cu croitorul, eu doctorul, cu bucă tarul şi cu creştinul. Eu
opresc osâ nda, că ci nu ştiu cum s-o scot la capă t. Du ştire
înă lţatului han despre întâ mplare şi cum va hotă rî Lumină ţia
Sa, aşa să fie…
Straşnic s-a minunat hanul aflâ nd istoria! Ş i a poruncit
îndată să fie duşi în seraiurile lui tuspatru vinovaţi,
împreună cu mortul.
Ş i au fost duşi tuspatru: croitorul, evreul, bucă tarul şi

264
creştinul, iar după ce a ascultat întâ mplarea de la capă t, din
gura fiecă ruia, hanul a strigat:
— Straşnic! Să vină caligrafii mei şi cu slove de aur să
însemneze întâ mplarea în cronicile chinezeşti! Că ci
întâ mplare ca asta nu se mai află …
— Ba se află şi altele, mai mari… i-a ră spuns creştinul.
Vrei, luminate han, s-asculţi întâ mplarea mea?
— Vreau… i-a ră spuns hanul, dar de nu va fi mai
straşnică , între furci în funie vei muri…
— Aşa să fie!… a ră spuns creştinul, şi toţi s-au aşternut
spre ascultare.

ISTORIA CREŞTINULUI…

Iubitor straşnic de istorii, hanul a dat poruncă să se

pregă tească cele de cuviinţă ascultă rii, adică mirodenii
fumegau în vase, vinul gâ lgâ ia uşurel, turnat în pocale de
că tre servi, apoi, câ nd mă ria sa a fă cut semn, creştinul a
început, cu tremur abia stă pâ nit în glas:
— Han preamă rit, şi slă viţilor ascultă tori! Aflaţi că mă trag
tocmai din seminţiile negre ale Africii. Fac parte din
ascultarea binecredincioasei biserici a copţilor. Neamul meu
era bogat tare. Tata era mijlocitor în negoţuri. Cum s-a
râ nduit drepţilor, în tă râ mul cel fă ră întristare, mi-a lă sat
mare avere şi îndeletnicirea de mijlocitor. Cum stă m într-o zi
la Kahirah, în tâ rgul grâ nelor, numai ce vă d că se apropie de
mine un fecior preafrumos! După plecă ciunile de cuviinţă , m-
a întrebat ce preţ va fi avâ nd susanul de Kahirah. I-am
ră spuns că la Kahirah susanul preţuieşte o sută drahme
dubla. Ş i i-am întors cuvâ nt, întrebâ ndu-l ce-l priveşte preţul
susanului. „Fiindcă am de vâ nzare”, mi-a ră spuns feciorul şi
m-a poftit să mă duc îndată , cu servii, cu că ră torii de poveri
265
şi cu catâ rii, la Han Aldjawali, poarta hanilor preaslă viţi.
După o raită repede pe la neguţă tori, am înţeles că preţul
susanului crescuse între timp cu zece drahme la dublă şi că
sunt în mare câ ştig! Deci, mi-am chemat îndată la ascultare
servii şi că ră torii, am adunat catâ rii mei şi catâ ri de
tocmeală , şi aşa am pornit că tre Han Aldjawali, poarta
hanilor celor vechi, lă udată fie-le pulberea! Feciorul mă
aştepta… Ne-am dus la magazii şi îndată a început
mă sură toarea. Pâ râ iau sub greutate spină rile servilor,
că ră torilor şi catâ rilor. Cu totului tot, am încă rcat cincizeci
de duble de susan, la preţul de cinci mii drahme. Ş i aşa,
după ce s-a gă tit mă sură toarea, feciorul s-a întors spre mine
şi a cuvâ ntat astfel:
— Pentru treaba de mijlocitor, ţi se cuvin câ te zece drahme
de fiecare dublă . Deci, ţi se cuvin drahme cinci sute…
— Prea bine! am îngâ nat eu ră spuns.
— Nu te pripi! a reluat feciorul. Să nu ţi se pară ieşit din
fire ce vei auzi. Îţi las şi partea mea de drahme, patru mii
cinci sute, în pă strare!
— Cum se poate una ca asta? m-am mirat.
— Precum îţi spun! Voi veni să -mi iau banii după ce-mi voi
vinde toate mă rfurile… Pâ nă atunci, ţine şi banii mei, şi
slă vit fie numele Celui ce scâ nteiază în neanturi şi poartă
eternită ţile ca pe un inel, la degetul lui cel mic…
Ş i s-a dus feciorul. O lună l-am aşteptat. Ş i l-am mai
aşteptat o lună . Ş i iată că în luna a treia a venit. Pâ nă la
pă mâ nt m-am închinat lui şi l-am poftit în că mă rile de
oaspeţi.
— Nu! mi-a ră spuns el. De bani încă nu am nevoie, iar în
ce priveşte ospeţia, ţi-o voi primi câ nd voi veni iar. Ră mâ i cu
bine şi spor mare să -ţi aducă banii…
Într-adevă r, spor mare mi-au adus cei patru mii cinci sute
drahme. Ş i iată că după alte trei luni, feciorul s-a ară tat iar,
că lare pe-un catâ r minunat împodobit, şi era îmbră cat

266
feciorul aşa de frumos, încâ t l-ar fi poftit şi huriile
paradisului moslemin… Câ nd l-am rugat să primească banii,
el a zâ mbit:
— Nu, încă nu! Pă strează -i, şi să -ţi aducă spor pâ nă la
întoarcerea mea din negoţuri!
S-a dus, şi un an întreg nu s-a ară tat. Cum l-am vă zut de
data asta, l-am rugat cu glas mare să -mi fie oaspete.
— Numai dacă -mi vei îngă dui să plă tesc toată cheltuiala
ospeţiei! mi-a ră spuns, şi îndată am aşternut în cinstea lui
covoare persieneşti, şi de Buhara, şi de Tabriz, şi am dat fuga
să cumpă r bă uturi şi mâ ncă ruri rare. Strigare de rugă ciune
am dat că tre Allah, să binecuvâ nteze masa şi casa, şi laudă
am adus râ nduielii celei din stră buni a ospeţiei. Ş i aşa ne-am
dat să ospă tă m din bucate şi să gustă m licoarea cea mai
dulce ca lacrimile îngerilor. Spre mirarea mea, am vă zut că
feciorul ia din bucate şi ridică ulciorul cu vin numai cu mâ na
stâ ngă . Straşnic voiam să -l întreb de ce, dar m-am ţinut
pâ nă la sfâ rşitul mesei. Atunci el a binevoit a-mi ră spunde:
— Nu ospă tez de voie cu stâ nga, prealuminată gazdă , nu
mă nâ nc de voie, ci de nevoie! Iată …
Ş i astfel gră ind, şi-a ară tat dreapta, şi crucit de mirare am
ră mas câ nd i-am vă zut toate degetele mâ inii drepte lipsă …
— În ce împrejurare? i-am întrebat, zguduit de milă .
El a izbucnit în lacrimi şi mi-a istorisit cele ce s-arată
înainte.

SE ÎNADEVEREAZĂ UNDE DUCE RISIPA; CUM ŞI-A

PIERDUT DEGETELE MÂINII DREPTE FECIORUL CEL
PREAFRUMOS…

Câ nd creştinul a ajuns la partea asta a istorisirii, hanul a

tresă rit şi s-a pus mai bine pe ascultare, în timp ce afară se
267
lă sa noapte deplină , cu scâ nteietoare mă rgeanuri. Clopote
uriaşe bă teau în pagode. După o clipă de ascultare, creştinul
a reînceput:
— O, gazdă bună ! a dat glas feciorul, şi umerii i se
zguduiau de plâ ns. Află că sunt de felul meu din cetatea
vestită Bagdad. Tată l meu era neguţă tor bogat. Încă din
copilă rie m-au fermecat istoriile despre eghipţieni. Cum a
murit tată l meu, mi-am râ nduit caravană cu mă rfuri rare şi
am pornit că tre pă mâ ntul faraonilor, la Nil. Am ajuns la
Cairo şi îndată s-au ară tat la caravanserai feluriţi mijlocitori
şi neguţă tori. Sulurile de mă tă suri le-am dat unuia,
Bedredin-gră dinar, pe aşteptate, cu tocmeala ca să -mi dea
câ te-o parte din bani în fiecare zi de joi. Ş i aşa, cum stă m
într-o zi în casa lui de negoţ, s-a ară tat o femeie
preafrumoasă . Pot mă rturisi că mlă dierile ei întreceau
mlă dierile bambusului. Mie mi-a tresă rit inima. Câ nd
Bedredin-Gră dinar a întrebat-o ce doreşte, ea a ră spuns, cu
dulce glas, că ar vrea o mă tasă care să aibă ţesută în ea
întâ mplă ri de vâ nă toare.
— Tot acum, poftim! a ră spuns Bedredin şi a desfă cut un
sul din mă tă surile mele.
Ea şi-a dat la o parte vă lul, să se uite la întâ mplă rile de
vâ nă toare, şi se uita la că priorii şi la şoimii ţesuţi în mă tasă ,
la arcaşi şi ogari, se uita vră jită la câ mpia de mă tasă , în timp
ce sufletul meu tremura de dragoste, lă udat fie cel ce a lă sat
lumii acest venin!
— Împachetează mă tasa şi trimite-mi-o acasă ! a câ ntat din
glas preafrumoasa eghipţiană .
— Nu ţi-o pot da decâ t pe bani gata! a ră spuns Bedredin-
gră dinar. Pâ nă acum totdeauna ţi-am dat cumpă ră turile pe
aşteptate, dar azi nu pot decâ t pe bani gata, că ci am de plă tit
o groază acestui stră in de la Bagdad!
Ş i Bedredin-Gră dinar a ară tat spre mine, dar eghipţianca a
ieşit mâ nioasă foc.

268
 — Cine-i? i-am întrebat, simţind că se învâ rte lumea cu
mine.
— E din osul emirilor eghipţieni. Are bogă ţii strâ nse…
— Bine! Îţi dau şi câ ştig la mă tasa asta. Dă -mi-o repede…
Ş i aşa am luat mă tasa şi am fugit în urma eghipţiencei. Ş i
cum am ajuns-o, i-am desfă şurat-o la picioare, cu
întâ mplă rile şi câ mpiile de vâ nă toare. Ea mi-a mulţumit şi a
luat-o. Ş i am simţit că şi ea mă place. Ş i am petrecut-o pâ nă -
n faţa seraiului ei; şi avea la poartă un havuz cu patru şerpi
de aur, care ţâ şneau pe gură apă ră coritoare. Ş i înă untru m-
a poftit eghipţianca, şi la masă de oaspeţi m-a aşezat. Pe
Allah, cum îmi mai bă tea inima! Cum să -mi fi ticnit
mâ ncarea şi bă utura, câ nd sufletul meu râ vnea azima
dragostei? În scurt, din ziua aceea gâ ndurile mi s-au dus de-
acasă ! Am început să cheltuiesc straşnic. În fiecare
dimineaţă mă duceam la feredeurile eghipţieneşti, spre a fi
uns cu miresme scumpe, după ce oameni anume îmi frecau
trupul. Numai în daruri de aur îmi ţineam preaiubita. Ş i ea
îmi primea darurile, iubindu-mă . Astfel, în scurt timp, banii
mi s-au dus pe copcă … M-am pomenit într-o zi că nu mai am
para chioară . M-am pomenit să rac în ţară stră ină . În negre
gâ nduri am că zut.
Cum mergeam în ziua aceea printr-o uliţă cu mare
îngră mă deală de oameni, am vă zut deodată înaintea mea o
că petenie de stră ji, avâ nd la spate, sub brâ u, o pungă legată
cu şnur de mă tasă . Fă ră să mă gâ ndesc mult ce fac, am
apucat de şnur şi am tras. Am luat punga şi am; ascuns-o
repede sub veşminte. Dar simţind că petenia de stră ji, s-a
întors repede şi m-a vă zut. M-a croit cu toiagul în cap şi am
că zut în leşin. Câ nd m-am deşteptat, mulţimea mă
înconjura. Unii ră cneau spre că petenie, suduind că degeaba
mă lovise. Alţii mă suduiau pe mine. Atunci, că petenia mi-a
bă gat mâ na în veşminte şi a scos punga. Tot atunci a
poruncit să mi se taie mâ na dreaptă , după pravilele

269
tâ lharilor. Vă zâ ndu-mă aşa tâ nă r şi frumos, lumea s-a
cutremurat de milă . Mi-au adus să beau vin, ca să prind
putere, şi tremuram de durere crâ ncenă şi eram alb la faţă .
Aşa m-am dus la preaiubita mea. Cum a auzit întâ mplarea,
ea a poruncit să se înfă ţişeze cadiul şi m-a luat de soţ,
trecâ nd pe numele meu toate avuţiile ce le avea. Ş i am tră it
ală turi ani destui, pâ nă ce ea s-a îmbolnă vit şi a adormit de
veci. Mi-a ră mas averea ei. Susanul adus la Kahirah tot la
averea ei se numă ră …

*
* *

— Han prea înă lţat! a reluat creştinul, după o clipă . După

ce feciorul mi-a istorisit întâ mplarea, m-a luat pă rtaş la
negoţ, şi aşa am ajuns pâ nă sub Streaşina Lumii, aici, la
China.
El s-a întors la Nil, eu am întâ rziat aici. Spune-mi, o,
Doamne, nu-i aşa că întâ mplarea mea e mai straşnică decâ t
a ghebosului?
Hanul s-a încruntat că tre creştin:
— Nu! Nu e mai frumoasă ! Mi-am obosit degeaba
prealuminatele urechi, cu o întâ mplare proastă ! Aferim
pierdere de vreme! Sunteţi toţi nişte proşti povestitori! Lipsiţi
din faţa mea tot acum! Ar trebui să chem că lă ii să vă
scurteze!
Ş i pe câ nd hanul gata era să cheme că lă ii, ori mâ ngâ ietorii
cu vergile, a ieşit la faţă mai-marele peste bucă tari şi a gră it
astfel:
— Han prealuminat! Niciodată nu se ştie de unde sare
iepurele! Îngă duie-mi să -mi spun şi eu istoria! Iar de va fi
mai deosebită faţă de a ghebosului şi a creştinului, nu cer
decâ t să putem pleca în voie tustrei! Se poate?
— Se poate! a ră spuns hanul. Istoriseşte! Dar înainte de

270
asta, să ni se mai toarne vin! De lumâ nă ri nu-i ne voie, că ci
scâ nteiază noaptea din fă clii! Să se deschidă ferestrele! Sau,
nu! Poftim în urma mă riei mele, pe terasă , de-a dreptul sub
scâ nteile vă zduhului…
După ce s-au aşternut covoarele şi murmurul vinului
turnat în cupe a contenit, hanul s-a întors spre mai-marele
bucă tarilor şi s-a strâ mbat:
— Dacă cumva te ştii câ rpaci, mai bine taci! Eu pun ră u-
povestitorii ală turi de borfaşi şi le dau pedepse ca borfaşilor,
pentru că strică una din cele mai dulci plă ceri omeneşti,
plă cerea istorisitului! Te mai bizui să începi, după cele
auzite?
— De ce nu? a dat ră spuns meşterul bucă tar. Iată ,
ascultaţi…
— Bine… i-a îngă duit hanul şi şi-a lă sat tâ mpla în
luminata sa dreaptă , după pravila ascultă rii istoriilor.

SE DOVEDEŞTE CĂ NICI MEŞTERUL BUCĂTAR NU E MAI

BREAZ; CUM O MÂNCARE CU USTUROI TE POATE COSTA
VIAŢA…

Han peste han! a început meşterul. Nu se află han care să -

ţi întreacă puterea şi stră lucirea! Domnul Mahomed-prooroc
să te ţină o mie de ani şi să tot asculţi istorii!
Astfel începâ nd, meşterul bucă tar parcă învâ rtea cu
polonicul într-un hâ rdă u de ciorbă . Câ teodată repezea parcă
un satâ r într-un but de vită , ori îşi lingea buzele, ca după
gustarea unor mâ ncă ruri.
— Opreşte! s-a stropşit la el hanul şi toţi ascultă torii au
ră mas înmă rmuriţi. Doctorul şi-a holbat ochii, creştinul din
Africa a prins să bolborosească rugă ciunile pieiră . S-auzea
şopotul frunzelor în gră dinile întunecate, în ră stimpul tă cerii
271
lungi.
— Opreşte! s-a stropşit a doua oară hanul. Prostul
povestitor se cunoaşte de la început, după lungimea
predosloviei! Se mai cunoaşte şi după mă gulelile aduse
ascultă torilor mai breji! Vi s-au dus scă fâ rliile,
nepricopsiţilor!
De atâ tea ceasuri îmi chinuiţi sfintele urechi cu istorii
despre şonţi, ciungi şi ologi! Mă prind, meştere bucă tar, că
şi-n istoria ta se află vreunul fă ră mâ nă ori fă ră picior! Dacă -i
aşa, marş din ochii mei!
— Doamne! s-a cutremurat meşterul. Adevă r ai gră it, că ci
şi-n istoria mea se află unul, fă ră degete! Dar, Doamne,
îngă duie-mi să -mi depă n întâ mplarea, şi de nu va fi mai
deosebită , vrednic voi fi să fiu aruncat gâ delui…
— Ei, hai! s-a învoit mă ria sa.
— Doamne prea înă lţate! a început meşterul, cu glas
înfiorat. Înainte de întâ mplarea cu ghebosul, veneam de la o
mare adunare de oameni, dintr-o casă unde s-au citit stihuri
ale înţelepţilor celor vechi. După ascultare, omul de casă a
întins masă mare, cu bucatele cele mai felurite. Toţi am
ospă tat, lă udâ nd dă rnicia pă mâ ntului şi a gazdei, numai
unul dintre ascultă tori, câ nd a ajuns la o mâ ncare cu
usturoi, s-a oprit din mestecă tură şi s-a tras la o parte,
înfricoşat.
— De ce? a întrebat hanul, şi atunci meşterul bucă tar,
simţind că întâ mplarea lui prinde, a istorisit cu şi mai multă
inimă , după cum urmează :
— Aşa l-am întrebat şi noi! De ce nu ospă tează usturoi?
Abia câ nd gazda s-a ară tat pă lită în inimă , omul acela, tâ nă r
şi preafrumos, a prins să ospă teze însă cu silă mare, din
bucatele usturoiate. În timp ce mâ nca, am bă gat de seamă
că -i lipseau degetele mari de la amâ ndouă mâ inile. După ce a
golit blidul, a cerut să i se aducă un vas cu apă , şi după ce s-
a clă tit pe mâ ini de o sută două zeci de ori la râ nd, şi după ce

272
s-a şters cu prosopul, tare şi îndesat, s-a aşezat la loc şi a
început a istorisi cele ce se arată înainte, strigâ nd cu glas
tare că şi degetele mari de la picioare îi lipsesc aşijderea…
Ne-am strâ ns cap la cap, nemaiputâ nd de mirare, şi astfel
am aflat că acel duşman al usturoiului era de felul lui din
Bagdad. Bogat straşnic era, după moştenirea lă sată de tată l
să u! Se îndeletnicea cu negoţul mă tă surilor rare. Într-o
dimineaţă , deschizâ ndu-şi el casa de negoţ mai devreme,
numai ce vede că se opreşte la uşă o preafrumoasă fată ! S-a
şters pe la ochi feciorul, crezâ nd că a ră să rit luna în fapt de
ziuă … Câ nd fata şi-a ridicat vă lul de pe ochi, să vadă
mă tă surile, el şi-a dat seama că nu va mai putea tră i fă ră s-o
vadă . Ziua sta cu ochii în pustie, noaptea ofta şi suspina, ca
la temeiurile din veac ale dragostei! Ş i iar s-a ară tat fata într-
o dimineaţă , cu serve şi servi, ca o să mâ nţă de neam. Ş i
bietul neguţă tor de mă tă suri rare, după ce s-a dus ea, a
ajuns din urmă un serv, ca prin vicleşugul banilor să afle
cine este. Ş i i-a ră spuns servul că e fată de suflet a Sovaidei,
soaţei lui Harun al Raşid, califul cel lă udat în vecii-vecilor. L-
a întrebat neguţă torul cum va izbuti s-ajungă pâ nă la ea.
Servul i-a ră spuns că una ca asta e cu neputinţă fă ră voia ei:
că dacă vrea ea, poate scoate apă din stâ ncă . Să nu fie
îngrijorat, că ci toate se vor împlini la vremea lor… Ş i, într-
adevă r, toate s-au împlinit, după cum vom vedea în curgerea
istoriei înainte…

SE ARATĂ CUM PÂNĂ ŞI UN CALIF CA HARUN AL RAŞID

POATE FI DUS DE PREASFÂNTUL NAS…

Meşterul bucă tar a reînceput astfel:

— Han peste han! În scurt timp, servul cel mă sluit cu bani
a adus neguţă torului cuvâ nt că fata de suflet a Sovaidei nu
273
mai poate nici ea de dragul lui: că s-a mă rturisit Sovaidei,
care i-a spus aşa: „Fată dragă ! Dacă într-adevă r nu mai poţi
după acel fecior, eu îţi dau îngă duinţă să te mă riţi cu el; însă
înainte de asta, trebuie să -l vă d de ce e în stare. Adă -l în
serai, la că mă rile mele, dar aşa fel, ca Harun al Raşid, soţul
meu, să nu ştie nimic! Să te vă d ce poţi! Fi-vei în stare să -l
aduci fă ră să simtă stră jile?” Aşa că fata îţi trimite vorbă să
fii la noapte, după întâ ia strigare, în moscheea cea mare de
pe Eufrat. Prefă -te că stai scufundat în rugă ciune, iar câ nd
vei vedea nişte servi aducâ nd câ teva lă zi, să te ridici. Fă ră
cuvâ nt să intri în întâ ia ladă şi lă udat fie Allah, stă pâ nul
vieţii şi al morţii!
Cum a auzit una ca asta, feciorul s-a furişat în moscheea
de pe Eufrat, s-a rugat pâ nă la întâ ia strigare a muezinului,
şi câ nd a simţit că vin nişte robi cu lă zi, s-a ridicat şi a intrat
în întâ ia ladă . Îndată , servii au pus capacul şi l-au înţintat în
cuie. Ş i au pornit ei cu lă zile. Ş i deodată au auzit strigarea
stră jilor:
— Ce duceţi în aceste lă zi? Desfaceţi-le tot acum, să vedem
ce se află înă untrul lor!
— Una ca asta nu se poate! s-a auzit glasul fetei. Ducem
mă tă suri pentru Sovaida!
— Vă poruncim să le desfaceţi şi să daţi seamă !
— Nu, nu le putem desface, că ci lâ ngă mă tă suri avem şi
vase cu apă sfâ ntă , de la Mecca. Dacă le clă tinam, apa se
varsă şi mă tă surile se udă şi se şterg!
Ş i aşa, în faţa acestei dovezi tari, stră jile n-au mai stă ruit.
Însă , iar s-a auzit strigare, de data asta strigâ nd însuşi
Harun al Raşid-calif să se desfacă lă zile şi să dea seamă în
faţa stră lucirii sale.
— Toate le putem desface, mă ria ta! s-a auzit glasul fetei.
Toate, numai una nu, cea din faţă ! Îngă duie să vezi ce are
înă untrul ei, abia de faţă cu Sovaida!
— Aşa să fie! a ră spuns Harun al Raşid, că pesemne că sta

274
şi mă ria sa bine de tot sub papucul soaţei mă riei sale…
La vorba asta, ascultă torii şi-au jimbat gurile înlemnite,
numai hanul sta crunt, cu tâ mpla-n mâ nă .
— Ş i! Ş i? a întrebat el.
— Ş i, preamă rite Doamne, aşa a ajuns feciorul în că mă rile
cele mai tainice. Cum i s-a desţâ nat capacul de pe ladă , fata
i-a poruncit să se ridice şi să alerge pe nişte trepte, că tre
foişoarele tainice. Ş i alergâ nd el, a stat o vreme ascuns în
foişoarele cele mai de sus. Ş i iată că nu după tâ rzie vreme s-a
înfă ţişat fata la el. Ş i după aceea s-au auzit sunâ nd muzici în
adâ ncul seraiurilor. Venea Sovaida cu alaiurile ei de femei,
cu dă nţuitoarele şi câ ntă reţele. Dulce sunau ală utele în
noapte, adâ nc bubuiau tamburinele, însoţindu-le. Facle
luceau în mâ inile fă clierilor şi s-a ară tat feciorul şi s-a
pră buşit la picioarele Sovaidei, femeie vestită de la Ind pâ nă
la Cordoba, în Hispania cea din negură . Ş i a gă sit Sovaida că
e vrednic feciorul să -i fie ginere. Ş i au început petrecerile şi
veseliile înainte mergă toare nunţii. S-a înfă ţişat cadiul cel
mare din Bagdad şi a însemnat însoţirea lor pe pergament
tare, să înfrunte miile de ani ai viitorimii. Ş i nimeni nu era
mai fericit sub soare ca feciorul din istoria noastră ! Ospă ţ
straşnic s-a încins. Ş i aşa, preaslă vite han, după ce mirele a
gustat din toate bucatele, a gustat din gros şi dintr-o
mâ ncare cu usturoi! Ş i uitâ nd să -şi spele mâ inile după
aceea, s-a înfă ţişat la mireasă . Ş i câ nd i-a luat faţa în mâ ini,
s-o să rute şi s-o alinte, ea a să rit ca arsă . A ţipat că erau să
se dezbine zidurile. A poruncit să i se aducă harapnic
împletit în paisprezece, şi-n timp ce-l izbea peste trupul gol,
striga:
— Cum ai îndră znit, câ ine, să te înfă ţişezi mie, duhnind a
usturoi? De ce nu ţi-ai spă lat mâ inile, nelegiuitule?
După ce l-a bă tut pâ nă l-a umplut sâ ngele, l-au ţinut zece
zile şi zece nopţi sub oblojeli, şi iar l-a bă tut pâ nă la sâ nge. Ş i
iar l-a ţinut sub oblojeli. Apoi, după ce s-a întremat, şi credea

275
să rmanul că atâ ta i-a fost, ea a venit cu un brici şi i-a tă iat
degetele cele mari de la mâ ini şi de la picioare…
— Mare că ţea! a izbucnit creştinul.
— Câ tă cruzime! s-a mirat doctorul.
— Straşnică muiere! s-a minunat croitorul.
— Tă cere! le-a retezat hanul cuvâ ntul. Ş i după aceea, ce-a
mai fost?
— Nu mare lucru, prea înă lţate! Au tră it împreună , ca soţ
şi soaţă , pâ nă ce ea a adormit de veci. După adormirea ei,
feciorul şi-a reluat îndeletnicirea de neguţă tor. Aşa a ajuns
pâ nă sub Streaşina Lumii… Nu-i aşa că istoria mea e mai
tare decâ t toate cele înainte ară tate?
— Nu! s-a stropşit hanul. Am pă ră duit noaptea degeaba!
Marş din faţa ochilor mei, mişeilor! Să vină stră jile! Să vi se
reteze capetele, câ rpacilor! De ce vă apucaţi de depă nat
istorii, dacă nu le ştiţi seama?
— Doamne! a dat atunci glas mare croitorul. Doamne prea
înă lţate! Îngă duie-mi să -mi spun istoria şi eu! Ş i de nu va fi
deosebită faţă de a celorlalţi, vrednici vom fi să ne stea
capetele unde ne stau picioarele!
— Să te vedem! a ră spuns hanul cu ră utate mare. De bună
seamă , iar vreun ciung sau vreun şont!
— Doamne al îndură rii! a început croitorul.

ASCULTĂM STRAŞNICA ISTORIE CU UN FECIOR

ÎNDRĂGOSTIT ŞI CU UN BĂRBIER…

Înă lţate! a început croitorul şi glasul îi tremura de

tulburare. Înainte de a se întâ mpla cu ghebosul ce s-a
întâ mplat, am fost într-o adunare de oameni cinstiţi, unde s-
a cinat şi s-a bă ut din gros. Deodată , pe câ nd masa era în
toi, pe câ nd mâ inile lucrau straşnic, ducâ nd la gură bucatele
276
şi ceştile, s-a ară tat în prag un om întunecat la faţă . După
pulberea de pe veşminte, după sudoarea de pe frunte, după
obrazul ostenit şi ochii duşi în fundul capului, omul acela se
vedea că vine dintr-un drum lung. Cum s-a oprit în prag, a
rostit că tre unul dintre meseni:
— A… În sfâ rşit, te-am ajuns şi aici, în pă mâ ntul Chinei!
— Vă d că m-ai ajuns! i-a întors ră spuns meseanul, un
tâ nă r frumos. Ce vrei? De ce mă urmă reşti tocmai de la
Bagdad?
— Pentru că -ţi vreau binele! a râ njit drumeţul şi atunci
feciorul s-a întors spre gazdă , cu rugă minte mare:
— Slă vită fie datina ospeţiei, însă eu nu mai înting în blid,
câ tă vreme se află aici acest tică los de bă rbier! Ori eu, ori el!
— Dar, pentru numele lui Allah, ce-i între voi?
— Oameni buni şi preacinstiţi meseni! a reînceput feciorul.
Din pricina acestui tică los, mi-am pă ră sit casa, avuţia şi ţara
şi umblu pribeag.
— Drept este? Cum asta? se întrebau mesenii şi se uitau
câ nd la fecior, câ nd la bă rbier.
— Drepte sunt toate! a încuviinţat bă rbierul. Îl urmă resc,
într-adevă r, pentru că -i vreau binele…
— Dar ce-i? De ce? continuau murmurele.
— Iată … a dat ră spuns feciorul. Mesenilor preacinstiţi!
Dacă într-adevă r binevoiţi să -mi cunoaşteţi zbuciumata
istorie, ascultaţi…
Mesenii s-au lă sat pe perne şi pe covoare, gazda a dat
poruncă şoptită să se primenească luminile şi feciorul şi-a
început istoria astfel:
— Sunt din Bagdad şi am moştenit de la tata avuţie mare.
O meteahnă aveam: uram viţa femeiască ! Fugeam de femei,
cum fuge de tă mâ ie cel al că rui nume nu-i bine să -l pomenim
la vreme de tâ rzie noapte! Într-o zi, cum mergeam pe-o uliţă ,
numai ce mă întâ lnesc cu un stol de fete! Cum să le ocolesc?
M-am furişat într-o ulicioară , pâ nă vor trece ele, şi atunci s-a

277
întâ mplat ceea ce mi-a fost scris să se întâ mple, în cartea
pecetluită a eternită ţii: cum stă m în ulicioara aceea, s-a
deschis fereastra unui serai şi am vă zut o fată frumoasă ca
lumina soarelui. Ura mea faţă de fete s-a prefă cut în
dragostea cea mai fierbinte, câ t ai fulgera din paloş! Pe câ nd
stă m şi mă boldeam la ea, l-am vă zut intrâ nd în acel serai pe
marele cadiu şi am înţeles că preafrumoasa era fata lui. M-
am dus acasă şi am că zut la pat, bolnav de cea mai crâ ncenă
boală a sufletului. Mă topeam vă zâ nd cu ochii, spre
deznă dejdea neamurilor. Îmi era urâ t soarele.
Ş i aşa, într-o zi, numai ce vine la că pă tâ iul meu o babă :
— Ascultă , fiule! Îţi cunosc ră dă cina ră ului, ştiu că eşti
îndră gostit de fata cadiului! Nu-ţi pierde inima, că ci toate se
pot sfâ rşi cu bine! Am să mă duc la fata cadiului, în numele
tă u, şi am să -i istorisesc cum te usuci de dorul ei. Inimă de
piatră de-ar avea, şi tot s-o înmuia!
Ş i aşa s-a dus baba la fata cadiului şi de ră spunsul adus
mai ră u m-am îmbolnă vit. Numai n-o sfâ şiase în unghii pe
biata babă , câ nd a auzit-o pomenindu-i de mine! Ş i iar s-a
dus baba. Ş i iar a venit cu ră spuns prost. Ş i iar s-a dus. Ş i
aşa a umblat ea, cu statornicia apei, pâ nă ce fata cadiului
mi-a îngă duit o vedere… Lucrurile trebuiau să se petreacă
aşa: trebuia să mă strecor în serai, cu puţin înainte de
strigarea de prâ nz a muezinului… Drept care, am să rit din
pat şi am cerut să mi se aducă repede un bă rbier… de o mie
de ori afurisită fie tagma bă rbierilor, în vecii-vecilor!

*
* *

Ş i a istorisit mai departe feciorul, cum îndată s-a înfă ţişat

la el bă rbierul de faţă în adunare, cu sculele şi uneltele
meşteşugului, şi poruncindu-i să -l tundă câ t poate de
repede, bă rbierul i-a ră spuns:

278
 — De ce te gră beşti? Nu ştii că graba strică treaba? Ia-o
mai cu domolul, tinere! De ce eşti atâ t de slab? Ai ză cut de
vreo boală ?
— Lasă tră ncă neala, meştere! Mă tunzi sau nu?
— Scurt sau lung? i-a întrebat bă rbierul.
— Scurt, dar mai repede!
Bă rbierul a râ s:
— Cum îţi închipui că m-aş apuca să te tund, înainte de
aţi face horoscopul? Află că pentru tuns sunt ceasuri faste şi
nefaste!
Fierbea inima în bietul fecior, însă bă rbierul nu se gră bea
de fel. A scos încet astrolabul, s-a dus cu el în mijlocul
încă perii, şi în timp ce-l privea, gră ia rar:
— …deci, azi ne află m în ziua a optsprezecea a lunii Safar,
anul de la Hegira 653 şi în anul 7320 al erei alexandrine…
După socotelile slă viţilor astronomi ră să riteni, Marte se află
în împerechere cu Mercur; Taurul e în urcare, într-un preţ de
opt grade şi şase minute; acestea fiind ară tă rile
horoscopului, tunsul aduce noroc, însă dacă ai vreo întâ lnire
de dragoste, pă zeşte-te ca de foc.
— Nu te-am chemat să tă lmă ceşti luceferii… s-a mâ niat
feciorul. Te-am chemat să mă tunzi, deci tunde-mă odată ! N-
am chemat un tă lmă citor de luceferi, ci un bă rbier!
— Ce noroc pe tine! a dat ră spuns bă rbierul. Chemi un
bă rbier, şi, câ nd colo, Allah ţi-aduce şi un tă lmaci, care nu se
mai află !
Ş tii oare cu cine ai a face? Mă pricep la astronomie,
gramatică , limbi stră ine, logică , retorică , algebră ,
matematică , cronologie; cunosc tradiţiile lui Muslem şi
Bachar; că rţi multe am citit şi descoperiri multe cunosc; am
învă ţat toate ştiinţele de-a rostul; cunosc meşteşuguri multe;
aşa încâ t te sfă tuiesc să mă asculţi, să nu-mi ieşi din cuvâ nt
cu niciun preţ! Pentru tuns nu-ţi cer nimic, asta întru
veşnica pomenire a tată lui tă u, care m-a iubit peste poate,

279
pentru că era om tă cut… mai tă cut decâ t cei şase fraţi ai
mei… că ci am avut şase fraţi: pe unul îl chema Bakbak, pe al
doilea Hadar, pe al treilea Bakaibak, pe al patrulea Kuss, pe
al cincilea Naşar, pe al şaselea Ş ankaik; în sfâ rşit, pe mine,
cel de-al şaptelea, mă cheamă Sammat-tă cutul… De ce mi se
spune aşa, vei afla-o la vreme, că ci într-adevă r om tă cut am
fost!
Ş i aşa, în timp ce bă rbierul tră ncă nea fă ră alin, inima
tâ nă rului cră pa de ciudă , aşteptâ ndu-se din clipă -n clipă s-
audă strigarea muezinului! A chemat servul şi i-a poruncit să
dea bă rbierului patru dinari şi să -l poftească afară !
— Oare îngă duie slă vitele pravili moslemine una ca asta?
Cum să iau plată fă ră să fi fă cut treabă ?
Astfel zicâ nd, bă rbierul a adă ugat:
— Odată , tată l tă u mi-a dat 103 dinari şi un strai frumos.
Cum m-am înfă ţişat la el… dar să -ţi recit stihurile alcă tuite
în amintirea lui şi acelei zile… că ci sunt deopotrivă de mare
meşter în alcă tuirea stihurilor; deci, ascultă ce stihuri am
alcă tuit:

„Am venit la tatăl tău, să-i slobod sângele rău:

însă-n horoscop cătând şi ceas rău pe loc aflând, lângă
el m-am aşezat şi basme i-am depănat!
Tatăl tău m-a lăudat:
— Tu, deştept peste deştepţi, înţelept între-nţelepţi!…
I-am răspuns atunci pe dată:
— O, înţelepciunea toată o sameni măria ta şi eu doar
mă-nfrupt din ea!”

Straşnic i-au plă cut tată lui tă u aceste stihuri, care întrec
în armonie stihurile stră vechilor poeţi! Cum le-a auzit, a şi
poruncit că mă raşului să -mi dea 103 dinari şi un strai! Vrei
să afli, de bună seamă , pentru ce mi-a dat tocmai 103
dinari… ascultă …

280
 — Vorba! i-a tă iat feciorul cuvâ ntul. Nu vezi că n-am vreme
de pierdut? Mă tunzi sau nu?
— O! s-a mirat bă rbierul. N-ai vreme? Hai… ascultă ce
spune un poet:

„Întreabă-te mereu ce faci, şi taci!

Şi fii îndurător cu cei săraci!
E sărăcia boală fără leac, dar bogăţia e virtute-arare,
dacă şi firea ta-i strălucitoare ca floarea cea deschisă pe
arac!
Cu drepţii dacă vrei să te asameni, saluturi
răspândeşte printre oameni.
Supune-te în toate cuviinţii, fără-ncetare să-ţi iubeşti
părinţii, iubeşte ochii care te-au vegheat şi-ades de grija
ta au lăcrămat!”

Bagă -ţi bine în cap ce-ţi spun eu! Am fost sfetnic şi

bunicului tă u, şi tată lui tă u! Nu se clinteau un pas fă ră să
mă întrebe! Cum spune cuvâ ntul cel înţelept din bă trâ ni:
„Poţi fi mare oare, dacă nu asculţi pe altul mai mare?”
Spunea un poet în trecutele timpuri:
„La drum greu de te-ai pornit, întreabă un om păţit!”
Ai la îndemnă vreun om mai pă ţit ca mine? N-ai! Deci,
ascultă -mă , că ci numai binele ţi-l vreau!
— S-apropie ceasul strigă rii muezinului! a ră cnit feciorul.
Tunde-mă odată ! Da sau nu?
— O! Iar te-ai supă rat, flă că ule?
Ş i bă rbierul a scos foarfeca, i-a tă iat câ teva fire de pă r şi
iar s-a oprii, amintindu-şi ce spune un poet despre grabă :
— O, tinere, ştii doar că graba strică treaba! Ş i ca să -ţi
dovedesc că e aşa, ascultă ce rosteşte un stihuitor din
vechimi!
Ş i a început să recite rar, clă mpă nind din foarfecă , în
tactul stihurilor:

281
 „Mergi încet în lucrul tău, nu te grăbi!
Milă de oameni să ai şi îndurarea o vei găsi!
Nu se află mână singură stăpână!
Chiar şi-n adâncul somnului, mâinile toate stau sub
mâna Domnului!”

Tu, feciorule, nu mă ştii preţui destul… nu ştii ce comoară

de înţelepciune ai în faţa ta!
— Gura! s-a ră stit feciorul. Mă tunzi odată sau nu mă
tunzi?
— Hm… s-a mirat bă rbierul. Vă d că iar te gră beşti,
feciorule! Tare aş vrea să ştiu de ce te gră beşti aşa! Stai un
pic, să vedem cum stă m cu horoscopul, că ci nu-i bine ca
omul să tră iască fă ră să ştie…
Astfel zicâ nd, bă rbierul a aruncat foarfeca, a luat
astrolabul şi a prins a socoti pe degete, gră ind astfel:
— Hm… pâ nă la rugă ciunea de scară mai sunt trei ceasuri
în capă t, niciun minut mai mult sau mai puţin, după ştiinţa
înţelepţilor astronomi…
— Taci odată , pentru numele lui Allah, şi tunde-mă ! a dat
strigare feciorul, scos din să rite.
Atunci, bă rbierul a luat iar foarfeca, i-a tă iat doi peri şi a
început iar:
— Vă d că -mi ascunzi lucru mare, şi ră u faci! Nici tată l tă u,
nici bunicul tă u nu mi-au ascuns niciodată nimic!
Vă zâ nd în sfâ rşit feciorul că n-o mai scoate cu el la capă t,
că ora strigă rii muezinului s-apropie, a gră it bă rbierului
astfel:
— Tunde-mă repede, că ci trebuie să mă duc la nişte
prieteni!
La care bă rbierul a să rit în sus:
— Tocmai bine! Ş i eu poftisem pentru azi la prâ nz nişte
prieteni, dar am uitat de ei ca de moarte şi nu le-am pregă tit

282
nimic…
— Nu-i niciun bai! i-a ră spuns feciorul. Fiindcă eu sunt
poftit în altă parte, poţi lua toate mâ ncă rile şi bă uturile mele,
numai tunde-mă odată !
La care, bă rbierul:
— A… ce bine s-au nimerit toate! Numai că vreau să ştiu
un lucru, vreau să ştiu ce anume mâ ncă ruri şi bă uturi ai…
Să le aducă aici servii, să le vă d…
Ş i feciorul a dat servilor poruncă să aducă mâ ncă rurile.
— Bine! a încuviinţat bă rbierul. Dar bă utura unde-i?
— Am trei carafe cu vin!
— Să le aducă aici!
— Bine, să le aducă !
— O, câ t eşti de darnic! Mâ ncă ruri am, bă uturi am, dar
unde-s fructele şi dulciurile? Dar uleiurile bine mirositoare?
Auzindu-l gră ind astfel, feciorul a dat câ ţiva dinari unui
slujitor, s-aducă fructe, dulciuri şi uleiuri.
După ce toate au fost aduse, a zis feciorul că tre bă rbier:
— Ei, acum tunde-mă , că ci toate-s la locul lor!
— O! s-a mirat bă rbierul. De bună seamă , însă eu nu mă
mulţumesc pâ nă nu vă d fiecare lucru în parte!
Ş i aşa, după ce a cotrobă it prin cele aduse, a apucat iar
foarfeca şi a rosti urmă toarele stihuri:

„Aşa cum pomii cresc de la butuc, aşa şi firile fiilor cu

firile părinţilor aduc!”

Ş i a adaus rar, din ce în ce mai rar:

— Nici nu ştiu cui să -i fiu recunoscă tor: ţie sau tată lui
tă u? Tot timpul prâ nzului am să mă gâ ndesc la tine,
feciorule! De bună seamă , am şi eu oaspeţi de seamă : ai auzit
de Santus-bă ieşul? Dar de Sali-mă ză rarul? Dar de Salut-
fasolarul? Dar de Akaşa-vă rzarul? Dar de Saveid-că milarul?
Dar de Hamid-mă tură torul? De bună seamă , n-ai auzit încă

283
de Abu-Mekuriah-lă ptarul, nici de Subad-slujnicul, nici de
Kassim-paznicul de noapte, ori de Kerim-gră jdarul… Află că
toţi sunt oameni preacinstiţi şi lă udaţi pentru asta, în slă vita
cetate Bagdad! Ş i unde mai pui că toţi sunt meşteri mari în
danţuri chiar de ei scornite… după cum ştiu scorni şi stihuri
tot din minţile lor prealuminate! Ceea ce-i deosebeşte însă cu
totul de alţi oameni, e că gră iesc puţin, ca şi mine! Să tot stai
şi să te minunezi cum câ ntă la tamburină Santus-bă ieşul! Ş i
în timp ce bate la tamburină , dansează şi recită urmă toarele
stihuri:

„O, mamă, pe capul meu toarnă-ţi harul!

Cumetre, umple-mi paharul!”

Să -l auzi însă pe Sali-mă ză rarul câ ntâ nd, şi după aceea

poţi închide ochii pentru totdeauna! La câ ntarea
mă tură torului Hamid, pă să rile toate stau locului! Iată
câ ntecul lui:

„Când soaţa mea află vreo noutate, n-o încuie sub

nouă lăcate!”

Hamid-mă tură torul e deştept, frumos şi învă ţat, drept care

am alcă tuit în cinstea lui stihurile ce ţi le spun acum:

„Pentru-acest măturător, mi-aş da viaţa, fraţilor!”

Ş i aşa, alcă tuirea noastră de prieteni are faimă deosebită şi

nume bun în tot Bagdadul! Aşa că vezi, feciorule: în loc să te
duci unde eşti poftit, mai bine vino să -mi cunoşti prietenii,
că ci adevă r îţi gră iesc: toţi sunt ca şi mine de tă cuţi…
— Deocamdată , tunde-mă … a ră spuns feciorul. De bună
seamă că am să vin într-o bună zi să -ţi cunosc prietenii…
— De ce să nu vii azi? a stă ruit bă rbierul. Bine! Vă d că nu

284
vrei! Atunci, mă duc eu cu tine la prietenii tă i, că ci cinste e
pentru oricine să aibă un bă rbier la masă …
— Nu! i-a tă iat vorba feciorul. E drumul strâ mt şi nu
încă pem amâ ndoi pe el!
— Hm… a mormă it bă rbierul. Spune mai bine că te duci în
ascuns la o femeie! Dacă -i aşa… şi aşa este… eu mă voi ţine
de tine, ca să te apă r, că ci într-o zi ca asta cine-i prins la
femei stră ine o pă ţeşte ră u… Vrei?
— Nu! Tunde-mă odată şi ia-ţi tă lpă şiţa!
— He… vasă zică aşa… s-a mâ niat bă rbierul. Îmi respingi
binele ce vreau să ţi-l fac?! Bine, bine…
Temâ ndu-se să nu-l spună servilor sau vecinilor că se
duce la o vedere de dragoste, feciorul şi-a îndulcit cuvâ ntul:
I-a rugat pe bă rbier să -i radă capul şi l-a mă gulit după aceea
aşa:
— Numai o clipă aşteaptă -mă , prietene, că ci mă întorc
îndată . Ş i vom merge împreună , să petrecem cu prietenii tă i!
Astfel zicâ nd, s-a îmbră cat repede, şi cu câ teva clipe
înainte de strigarea muezinului, intra în seraiul cadiului. A
urcat treptele în fugă la catul de sus, unde se afla fata… Ş i
abia a ajuns sus, câ nd…

ISTORIA ÎŞI URMEAZĂ CURGEREA; AFLĂM DE CE NU-I

BUNĂ ÎNTÂRZIEREA; ŞI CUM BINELE FĂCUT CU SILA
DEVINE PACOSTE… AFLĂM ŞI CE A PĂŢIT ODATĂ
BĂRBIERUL…

Cu deosebită mirare asculta hanul. Înmă rmurise şi

doctorul evreu, şi creştinul din Africa. Ş i meşterul bucă tar
sta acum în adâ ncă ascultare; pâ nă atunci că utase mereu la
gâ zii cu satire, însă pâ nă şi gâ zii îşi lă saseră uneltele morţii
la pă mâ nt, ştiind bine că nu vor avea treabă după istoria
285
croitorului…
— Ş i? După aceea? a stă ruit hanul.
— Înă lţate! a reluat croitorul. Cum a ajuns feciorul sus, a
auzit ză vorul că zâ nd pe uşă şi paşii cadiului întors de la
rugă ciune! A stat ce a stat dosit, pâ nă ce deodată a auzit în
catul de jos ţipete straşnice. Cadiul bă tea cu harapnicul o
roabă . I-a să rit acesteia în ajutor un rob, şi cadiul a prins să -
l bată şi pe acesta. Ş i ră cnea robul, ca în gură de şarpe!
Atunci, bă rbierul, care se afla în pâ ndă , la poartă , crezâ nd că
ră cneşte aşa feciorul prins şi bă tut de cadiu, a început să dea
vaiete de spaimă . Ră cnea:
— Să riţi, locuitori din Bagdad! Să riţi, să vedeţi cum cadiul
nostru că zneşte oameni, nevinovaţi! Să riţi, o, voi,
musulmani!
Îndată s-au adunat în faţa porţii cadiului suflare de
oameni ea la zece mii, cu bâ te şi pietre. Ş i iatagane luceau; şi
buzdugane. Ş i arcuri. Ş i cuţite…
— Ce înseamnă burzuluiala asta? a întrebat cadiul, auzind
ră cnetele mulţimii şi bufniturile în porţi.
A ieşit la faţă bă rbierul:
— Că zneşti oameni nevinovaţi, câ ine! Alergaţi să vină şi
Lumină ţia Sa, califul, să vadă ce poamă de judecă tor are
Bagdadul!
Au alergat cete pâ nă la Seraiul califului şi a venit califul.
Strâ nsura s-a ferit să facă loc Lumină ţiei sale, vizirilor şi
hadâ mbilor. Cu glas mare a întrebat califul ce blestemă ţie se
întâ mplă la cadiu.
— Doamne preamă rite! a ră spuns acesta. N-am în casa
mea vietate stră ină ! Îmi bă team servii, după pravilele
binecuvâ ntate!
— Să cercetă m! a dat strigare bă rbierul.
Auzind că nă vă leşte mulţimea în Serai, feciorul s-a zvâ rlit
repede într-un cufă r şi a tras capacul. Deodată , a auzit
deasupra glasul bă rbierului:

286
 — Aci erai, stă pâ ne?
Atunci, bietul fecior a ţâ şnit afară ca din arc! Spre a nu-i
prinde mulţimea, zvâ rlea bani de aur în toate pă rţile şi astfel
a izbutit să pă ră sească Bagdadul. A tot fugit şi şi-a pă ră sit
astfel familia, averea şi patria. Oriunde întâ rzia mai mult de-
o zi, se pomenea cu bă rbierul! Azi, la ospă ţul unde mă aflam
cu cinstiţi oameni, bă rbierul s-a înfă ţişat, după cum am
îndră znit a ară ta. Atunci, după istoria feciorului, omul de
casă s-a întors spre bă rbier; s-au întors spre el toţi oaspeţii;
şi l-au întrebat:
— Drepte sunt toate cele ară tate?
— Drepte sunt! a dat bă rbierul ră spuns. Dar înainte de
toate, n-aţi binevoi să cunoaşteţi şi istoria mea?
— De ce nu? au îngâ nat mesenii şi atunci bă rbierul a
început astfel:
— Vă jur, fraţilor, pe luceferii Ră să ritului şi pe toată
înţelepciunea vechilor astronomi, că n-am urmă rit decâ t
binele acestui fecior! Aflaţi că sunt om tă cut, faţă de cei şase
fraţi ai mei! Dar mai întâ i să -mi cunoaşteţi istoria…
Tră iam la Bagdad, în zilele dreptului şi milostivului calif
Mustonzir, fiul vestitului Mustadi. Într-o zi, cum stam la apa
Eufratului, numai ce vă d o luntre cu zece oameni! „A… m-am
gâ ndit eu; toţi zece se duc de bună seamă la vreo petrecere şi
n-are cine-i înveseli!” Astfel zicâ nd, am să rit în luntre, între
ei, şi fiind om tă cut, n-am scos tot timpul niciun cuvâ nt!
Cum am ajuns pe celă lalt mal, numai ce vin deodată nişte
stră ji şi-i leagă pe toţi zece în lanţuri! Mi-au zvâ rlit şi mie un
lanţ la grumaz, însă n-am zis nimic, fiind om tă cut! Deodată ,
am fost duşi cu toţii în faţa califului! Ală turi, lâ ngă butuc, sta
gâ dele cu toporul! Abia atunci am vă zut în ce lucrare
intrasem! Toţi cei zece erau tâ lhari de drumul mare şi erau
osâ ndiţi la moarte prin tă ierea capetelor! Fiind om tă cut, n-
am spus nimic! După ce gâ dele a tă iat zece capete, a pus
toporul jos.

287
 — De ce? a întrebat califul.
— Pentru că zece osâ ndiţi erau şi i-am tă iat pe toţi!
— Dar cu acesta ce-i? a întrebat califul, ară tâ nd spre mine.
— Doamne! am ră spuns eu. Iată cum stă treaba:
crezâ ndu-i pe aceşti zece osâ ndiţi gata să treacă fluviul la
vreo petrecere, am să rit între ei, să -i înveselesc, dar, fiind om
tă cut, nu i-am întrebat nimic, după cum, tot din pricina
felului meu, n-am întrebat nimic, nici câ nd s-a început aici
tă ierea de capete! Aşa sunt eu: vreau să fac binele şi ies
totdeauna ră u!
A râ s califul aşa de tare, încâ t mereu se ră sturna cu
picioarele în sus.
— Mai ai fraţi? m-a întrebat Lumină ţia Sa.
— Aferim, Doamne! Am cinci, fiecare cu istoria lui. Toţi,
Doamne, au câ te un beteşug: unul e pe jumă tate orb, al
doilea ştirb, al treilea ghebos, al patrulea cu urechile tă iate,
al cincilea are lipsă buzele, tot dintr-o tă iere! Binevoieşti oare
să le asculţi istoriile?
— Mai încape vorbă ? Tot acum, spune istoriile celor cinci
fraţi…

ÎL CUNOAŞTEM PE ÎNTÂIUL FRATE…

Fratele meu cel mai mare, ghebosul, se îndeletnicea cu

croitoria, La Bagdad. Lucra în catul de sus al unei mori.
Peste drum se aflau acareturile unui bogat. Într-o dimineaţă ,
numai ce o ză reşte pe femeia bogatului privindu-l! Frumoasă
era ca luna în asfinţit. Straşnic s-a tulburat inima fratelui
meu! mai ales după ce ea i-a zâ mbit dulce, bietul om a că zut
în leşin, şi după ce s-a trezit, nu şi-a mai gă sit astâ mpă r! A
doua zi, iar: femeia bogatului îi privea şi-i zâ mbea. Pe câ nd se
întreba fratele meu ce noroc l-a pă lit, iată că a urcat la el
288
serva acelei femei şi i-a gră it aşa:
— Stă pâ na mea nu mai poate după tine! Însă , pâ nă una
alta, îţi trimite stofa asta, să -i coşi o pereche de şalvari!
— Prea bine! a dat fratele meu ră spuns, şi pot spune că i-a
cusut şalvarii nu cu aţă , ci cu lumina ochilor.
Chiar în aceeaşi zi i-a ispră vit, şi câ nd a venit serva să -i ia,
l-a poftit pe bietul meu frate la stă pâ nii ei. Ş i s-a dus. Ş i câ nd
bogatul s-a prefă cut că scoate banii de plată , soaţa lui a
fă cut semn bietului meu frate să nu primească . Ş i el n-a
primit. Ş i atunci, bogatul i-a dat un balot de stofă , să -i coasă
şalvari şi lui, cincizeci de perechi. Ş i s-a dus fratele meu
acasă , cu balotul, şi-i era foame şi frig, şi-l necă jeau
datornicii şi cheză şii lor, pentru datorii vechi, dar el cosea
întruna la şalvarii bogatului, flă mâ nd şi ostenit peste
mă sură . Ş i a dus bogatului şalvarii la vremea lor. Ş i iar, câ nd
bogatul s-a prefă cut că duce mâ na la pungă , să scoată banii
de plată , femeia lui a fă cut semn fratelui meu să nu
primească . Ş i el n-a primit, cu toate că abia vedea de foame,
iar afară îl aşteptau datornicii şi cheză şii. De unde să fi ştiut
că bogatul şi femeia lui s-au fost înţeles anume, să -i ia
munca pe degeaba, numai pentru că inima lui se afla aprinsă
de dragoste! Ş i aşa, a lucrat bietul meu frate baloturi întregi
de stofă , fă ră să primească leţcaie. Pe câ nd era aproape mort
de foame, de munca de noapte şi de neagră să ră cie, iată că a
venit bogatul şi femeia lui şi i-au poruncit să se însoare cu o
sclavă . Ş i fiind el nevoit să primească , i-au hotă râ t ca
noaptea nunţii să o petreacă în moară , adică să doarmă în
moară , singur. Ş i adormind el în moară , deodată a venit
stă pâ nul morii, şi după ce l-a trezit în pumni, a umplut «osul
cu grâ u şi l-a înhă mat pe fratele meu la piatră şi a purtat
moara pâ nă -n zori.
Mai mult mort s-a dus acasă şi s-a trezit în faţa lui cu un
scriitor în terfeloage, venit să scrie dovada de nuntă . Ş i aşa s-
a însurat cu roaba. Ş i pe câ nd îşi blestema ceasul naşterii, de

289
foame şi de suferinţă , numai ce vine la el serva femeii bogate,
eu urmă torul cuvâ nt:
— Hai repede, că stă pâ nul e dus de-acasă , în daraverurile
lui neguţă toreşti. Stă pâ na te aşteaptă să petreacă cu tine!
Astfel auzind, fratele meu s-a dus. Ş i cum a intrat în casa
bogatului, abia a deschis gura; bogatul s-a ară tat din cealaltă
încă pere şi i-a rupt straiul din spinare şi i-a tras o sută de
bice! apoi l-a legat pe un mă gar, cu capul spre coadă , şi l-a
preumblat pe uliţele Bagdadului, în râ sul lumii. După care,
spre încununarea ră ută ţii bogaţilor, l-au izgonit din Bagdad,
cetatea obâ rşiei lui, şi de-atunci umblă pribeag prin lume…
Aşa a pă ţit fratele meu cel ghebos!
— Straşnic! se minuna califul, şi aşa de tare râ dea. Că
mereu se ră sturna cu picioarele în sus. Să ţi se dea un dar,
bă rbierule!
— Nu, prealuminate! Nu primesc niciun dar pâ n’ n-asculţi
şi istoria lui Bakbak-Ş tirbul…
— Fie! s-a învoit califul şi bă rbierul a prins a istorisi.

BAKBAK-ŞTIRBUL…

Bakbak-Ş tirbul, al doilea frate, a avut o întâ mplare

înfricoşată ! Ascultâ nd-o, ţi se va învedera câ t de prost e omul
şi ce e în stare să facă pentru un zâ mbet sau o îmbră ţişare!
Dacă întâ iul frate al meu, ghebosul, a suferit ce a suferit –
laudă lui, că ci era cuprins de cel mai fierbinte simţă mâ nt!
Însă ştirbului Bakbak nu i se cuvine milă , că ci din uşurinţă i
s-a întâ mplat ce i s-a întâ mplat!
Odată , cum trecea pe o uliţă , numai ce-i iese înainte o
babă şi-l întreabă :
— Vrei, fiule, să vezi ce n-ai mai vă zut… să te afli într-o
gră dină frumoasă ca raiul şi între nişte izvoare… şi să -ţi
290
câ nte ală utele… şi un obraz preafrumos să mâ ngâ i?
— Vreau! a dat ră spuns Bakbak.
— Atunci, urmează -mă ! i-a spus baba. Însă orice vei vedea,
n-a i voie să întrebi nimic!
Deodată au intrat într-o gră dină ca a raiului. Cum s-a
aşezat Bakbak la umbră , în aşteptare, au venit îndată
slujnici cu ciomege şi l-au întrebat ce caută .
— Nu vă amestecaţi! le-a poruncit baba şi atunci s-a auzit
în gră dină grindina tamburinelor. O fată frumoasă ca luna în
ră să rit venea în mijlocul servelor. Cu gura că scată a ră mas
Bakbak.
— Aduceţi vin! a poruncit fata.
S-a adus vin, şi ea a bă ut o cupă pâ nă la fund. Bakbak a
înghiţit în sec.
— Du-te cu roaba asta! i-a poruncit fata.
— Unde? a dat să întrebe Bakbak, dar baba l-a ghiontit să
tacă , după învoială . Ş i a tă cut Bakbak şi s-a dus cu roaba
într-o încă pere. A dat să murmure, câ nd ea a prins să -i
vopsească sprâ ncenele, dar a tă cut, după învoială . Câ nd
roaba a prins să -i radă mustaţa, el iar a vrut să murmure,
dar amintindu-şi învoiala, iar a tă cut. Apoi, câ nd s-a ară tat
înaintea fetei, cu sprâ ncenele vopsite şi fă ră mustă ţi, ea a
început să râ dă , că se scutura că maşa pe dâ nsa!
— Taci! a spus baba că tre Bakbak. Numai tă câ nd pâ nă . La
capă t, vei ajunge să mâ ngâ i obrazul fetei!
— Acum, du-te să ţi se radă şi barba! i-a poruncit fata, şi
câ nd Bakbak s-a întors şi fă ră barbă , fata a râ s cu lacrimi, şi
se tă vă lea pe jos.
I-a poruncit lui Bakbak după aceea:
— Am auzit că eşti dă nţuitor vestit! Ian să ne ară ţi ce ştii!
Ş i a prins Bakbak să dă nţuiască .
— Acum prinde-mă ! i-a strigat fata şi a fugit într-un serai.
Cum o fugă rea el, din încă pere în încă pere, s-a pomenit
deodată lunecâ nd în gol, şi s-a trezit drept în mijlocul unei

291
mari mulţimi de oameni, în tâ rgul de vite. Ş i câ nd l-au vă zut
oamenii cu sprâ ncenele vopsite, ras de barbă şi de mustă ţi, l-
au legat pe-un mă gar şi l-au preumblat în strigă te şi-n
râ sete, prin întreg Bagdadul!
Asta-i întâ mplarea lui Bakbak-Ş tirbul, Lumină ţia-ta!
— Să ţi se dea un dar! a poruncit califul, şi se strica de râ s
şi mereu se ră sturna cu picioarele în sus.
— Nu, Lumină ţia Ta! Nu primesc darul pâ nă nu-ţi spun şi
istoria celui de-al treilea frate…
— Fie!

AL TREILEA…

Fratele meu orb, într-o zi, a ajuns în faţa unei case şi a

prins a se ruga, după obiceiul nostru musulman:
— Dă ruiţi, dă ruiţi Domnului!
— Ce vrei? s-a auzit dinlă untru un glas.
Fratele meu orb n-a ră spuns nimic nici după a treia
întrebare. Atunci, uşa s-a deschis şi stă pâ nul casei a spus:
— Dă -mi mâ na, orbule!
Fratele meu i-a întins mâ na şi omul acela l-a urcat sus de
tot, pe nişte trepte. Ş i oprindu-se, i-a spus fratelui meu:
— N-am ce dă rui Domnului!
— De ce nu mi-ai spus asta jos, la uşă ?
— Dar tu de ce nu mi-ai ră spuns câ nd am întrebat cine
bate?
Astfel întrebâ ndu-l, omul acela l-a repezit pe fratele meu
pe scă ri. S-a pomenit în uliţă , cu capul spart. Ş i bâ jbâ ind el,
a nimerit alţi doi orbi cerşetori. Ş i după ce şi-a spus pă ţania,
le-a dat cuvâ nt că bine ar fi să pună tustrei la un loc banii
ce-i au şi să vieţuiască împreună . În timp ce el gră ia aşa,
omul cel ră u îi asculta. Ş i câ nd au pornit tustrei, că tre o
292
casă , el i-a urmă rit. Ş i a intrat în urma lor în casa aceea. Ş i
spre a nu fi descoperit, sta agă ţat sus, de-o grindă . Ş i au
scos cei trei orbi banii – zece mii drahme – şi i-au pus la un
loc, şi i-au îngropat sub podea. Ş i pe câ nd stă teau ei de
vorbă , l-au simţit pe stră in. Ş i au bâ jbâ it pâ nă l-au prins. Ş i
l-a bă tut fratele meu, pâ nă l-a bucşit sâ ngele. Ş i strigau
tustrei orbii:
— Să riţi, dreptcredincioşilor musulmani, şi prindeţi hoţul!
Ş i la strigă tele lor s-a ară tat lume de peste lume. Au venit
stră jile, cu că peteniile lor. Vă zâ ndu-se prins, hoţul s-a
prefă cut şi el orb şi aşa au fost duşi tuspatru la sultan.
— Doamne! a dat strigă t mare prefă cutul. Află că noi
suntem aici patru ucigaşi! Ne prefacem orbi, pentru a putea
astfel intra în casele oamenilor, ca să -i jefuim. Ne-am pus
banii la un loc, zece mii drahme, şi câ nd eu mi-am cerut
partea, ei au prins să -mi dezbată dinţii! Iată , Doamne, că eu
deschid ochii! Bate-i pâ nă -i vor deschide şi ei!
Astfel auzind, sultanul l-a legat pe fratele meu la scară şi a
poruncit să i se tragă patru sute de lovituri cu biciul. Aşa i-
au bă tut şi pe ceilalţi, dar cum aveau să deschidă ochii, câ nd
erau orbi din naştere? Crezâ nd sultanul că se prefac din
încă pă ţâ nare, a poruncit stră jerilor să aducă cele zece mii
drahme. A dat prefă cutului două mii cinci sute, iar ră mă şiţa
şi-a oprit-o pentru punga mă riei sale.
Fratele meu a fost izgonit din Bagdad şi umblă pribeag
prin lume.
Asta-i istoria celui de-al treilea frate, Lumină ţia Ta!
— Să i se dea un dar! a poruncit califul, dar bă rbierul a
strigat, în timp ce califul, de-atâ ta râ s, întruna se ră sturna
cu picioarele în sus:
— Încă nu, Doamne! Nu primesc nimic, pâ nă nu-ţi spun şi
istoria celui de-al patrulea frate!
— Fie! s-a învoit califul şi bă rbierul a început astfel…

293
 AL PATRULEA…

Fiind să rman tare la moartea lui, tată l nostru, uşoară fie-i

ţă râ na! ne-a lă sat moştenire câ te o sută dirhami. Fiecare i-
am cheltuit cum ne-am priceput şi cum am putut.
Al patrulea frate al nostru s-a gâ ndit să -şi bage banii în
sticlă rie. Drept urmare, s-a dus la bazarele sticlarilor şi a
luat marfă de toţi cei o sută dirhami. Apoi, în timp ce venea
cu sticla spre locuinţa lui, s-a oprit să se odihnească . A pus
sticla pe-o treaptă şi a prins să se socotească unde va ajunge
dacă va avea cap şi noroc bun! Ş i se gâ ndea aşa: „Dacă vâ nd
sticla cu înc-o dată pe câ t am dat, cumpă r înc-o dată pe-
atâ ta sticlă , şi drept urmare, în scurt timp suta de dirhami
faţă de trei ori pe-atâ t, şi am dintr-odată dirhami patru sute.
Din patru sute, mă urc îndată la opt sute, apoi la înc-o dată
pe atâ t, la o mie şase sute! După aceea, de la o mie şase sute
la trei mii două sute, e un pas! Ş i avâ nd eu trei mii două
sute, uşor de tot îmi va fi să -i fac să fie şase mii patru sute; şi
odată avâ nd şase mii patru sute, uşor îmi va fi să -i urc La
două sprezece mii opt sute”…
Aşa sta el în loc şi se ră fuia, cu sticla la picioare. Ce nu
poate începe un bun neguţă tor, cu două sprezece mii opt sute
dirhami? Îndată îşi va cumpă ra un serai ca-n poveşti, va avea
robi şi roabe, muzici îi vor câ nta, bă uturi rare va bea, bucate
rare va ospă ta… Cine va avea straie mai scumpe decâ t el?
Câ nd va trece că lare prin Bagdad, urmat de slujitori
înarmaţi, lumea la o parte se va da, şi i se va închina, şi
noroc mare îi va pofti. Ş i, bineînţeles, într-o zi se va gâ ndi la
însură toare! În jur va că uta şi cu greu va afla fată pe potriva
stă rii lui! Unde va trimite peţitorii, dacă nu la fata marelui
vizir? Îmbujorat de plă cerea unei cinstiri atâ t de mari, vizirul
se va ridica din jilţ şi-l va pofti pe el în locul lui, ca pe-un
vrednic ginere şi urmaş…
294
 Ş i după aceea, în noaptea nunţii… A… de bună seamă va
trebui să se ţină straşnic de ţanţoş, faţă de mireasă ! Va sta
aspru într-un colţ, în timp ce viziriţa îl va ruga:
— Dar te rog, pe Allah, ginere, aruncă -ţi mă car o dată ochii
spre fata mea! N-o vezi câ t e de sfioasă şi câ t e de tristă din
pricina ră celii tale?
— Nu! va ră spunde el şi va ră mâ ne mai departe mut ca
mormâ ntul.
— Na-ţi un pahar de vin şi du-i-l… va şopti viziriţa că tre
fată : că poate aşa îl vei îmbuna…
Ş i va veni fata, sfioasă ca o că prioară , însă el, în loc să
poftească a bea vinul, se va repezi la ea, o va trâ nti jos şi o va
că lca în picioare, mă runţel-mă runţel, ca să ştie că intră sub
stă pâ nire de bă rbat…
Ş i astfel, în timp ce da din picioare, închipuindu-şi cum
are s-o zdrobească pe fata vizirului, fratele meu a lovit sticla
şi a fă cut-o ţă ndă ri şi ţă ndă rele, iar ţă ndă rite i-au tă iat
urechile.
— Vai mie! a ţipat el, izbindu-şi pumnii în cap. Sunt mai
să rac decâ t toţi să racii Bagdadului la un loc!
Ş i-şi smulgea pă rul şi barba. Bucuros ar fi fost să mai aibă
o dată o sută dirhami!
Asta-i istoria fratelui al patrulea, Lumină ţia Ta!
— Prost om! râ dea califul, de-i plesneau fă lcile. Să ţi se
aducă darul!
— Nu, Lumină ţie! Nu primesc nimic, pâ nă nu-mi asculţi şi
istoria fratelui al cincilea şi ultimul…

AL CINCILEA ŞI ULTIMUL…

Cu al cincilea frate, cel cu buza cră pată , s-a întâ mplat un

lucru ieşit din fire! Avusese la vremea lui avuţii mari, dar a
295
să ră cit repede şi a ră mas cerşetor. Într-o zi, cum a ieşit să
ceară pomană , a ajuns la poarta unui serai frumos, ca-n
poveştile cele vechi. Întrebâ nd el cine stă acolo, i-a ră spuns
un rob că acolo stă un coborâ tor al vestiţilor Barmachizi; că ,
dacă vrea pomană , să intre şi să ceară stă pâ nului, care e
cum nu se poate mai milostiv. Ş i aşa a intrat fratele al
cincilea în seraiul acela. După ce a stră bă tut gră dini şi curţi,
a nimerit într-un serai cu porţi bă tute în bolţi de nestemate
şi mă rgeanuri. Ş i a dat înă untru de un om înalt şi prea
frumos. Ş i întrebat fiind ce pofteşte, a ră spuns cerşetorul că
nu vede înaintea ochilor de foame.
— Nimic mai uşor! a ră spuns stă pâ nul. Vei ospă ta cum
niciodată n-ai ospă tat. Se poate una ca asta? Să locuim
amâ ndoi în aceeaşi cetate şi tu să mori de foame?
Drept aceea, a bă tut din palme şi s-au înfă ţişat robii.
— Aduceţi acestui om necă jit lighean şi ştergar, să -şi spele
pulberea!
— Tot acum! au dat robii ră spuns.
— Spală -te! a spus stă pâ nul că tre cerşetor, cu glas blâ nd.
Cu toate că robii s-au prefă cut numai că au adus lighean
şi ştergar, cerşetorul s-a prefă cut şi el că se spală , după care
s-a prefă cut că se şterge.
— Aşa! a gră it stă pâ nul. Acum, că te-ai spă lat aşa de bine,
poftim la masă !
A bă tut din palme şi s-au înfă ţişat robii bucă tari:
— Aduceţi masa repede, că ci omul acesta nu vede lumea
înaintea ochilor de foame!
Robii s-au prefă cut că aduc mâ ncarea şi cerşetorul s-a
aşezat şi se prefă cea că ospă tează cu mare poftă .
— Nu te ruşina! îl îndemna stă pâ nul. Ospă tează ca la tine
acasă . Ce spui de pâ inea asta? Nu-i aşa că are gust deosebit?
— Mai încape vorbă ? a dat cerşetorul ră spuns, şi-i curgeau
balele de dorul unei firimituri de pâ ine.
— Să gust şi eu o pişcă tură din pita asta! a spus stă pâ nul,

296
prefă câ ndu-se că taie dintr-o pâ ine.
— Poftim, poftim îndeamnă ! i-a ră spuns cerşetorul. Pâ ine
mai albă şi mai gustoasă n-am gustat în zilele mele!
— Se cunoaşte că a fră mâ ntat-o o pită riţă meşteră , care m-
a costat 500 dinari! Dar gră im prea mult! Te iei cu vorba şi
nu-ţi ticnesc bucatele! Hei, robi! Aduceţi grâ u, dar aveţi grijă
să fie uns din gros. Ei, ai mâ ncat vreodată grâ u mai bun?
— De unde?
— Acum, ce spui de raţa asta aşa de bine rumenită ? Dar
de mură tură ?
— Nemaipomenit! a dat cerşetorul ră spuns, şi se prefă cea
că înfulecă înainte cu deosebită poftă .
— Dar de claponul acesta gras, cu fistic, ce spui? Nu-i aşa
că e grozav?
— Grozav este, într-adevă r! a încuviinţat cerşetorul,
prefă câ ndu-se că înfulecă . Acum, stă pâ ne, a adă ugat el, am
mâ ncat destul! Slavă lui Allah!
— Bine! a ră spuns stă pâ nul şi a bă tut din palme să vină
robii, să strâ ngă masa. Acum, după o mâ ncare aşa gustoasă ,
aduceţi fructele şi dulciurile! Ce spui de aceste curmale? Dar
de strugurii aceştia? Uite-i ce must gros au!
— Într-adevă r! a încuviinţat cerşetorul. Curmale şi
struguri mai buni n-am mai gustat!
— Dar un vin bun ar strica, după atâ tea dulciuri? Dar de
compoturile mele ce spui? Îţi place mirozna moscului? Ce
spui de cozonacul meu împă nat cu migdale? Place-ţi?
— Peste poate, Doamne!
— Acum, poftim, dă peste cap un pocal de vin!
Cerşetorul s-a prefă cut că dă repede peste cap un pocal de
vin şi deodată s-a prefă cut că nu mai poate de beat.
— O, stă pâ ne! a spus el. M-am îmbă tat straşnic! Ş i fă ră să
mai adauge cuvâ nt, i-a izbit un pumn drept în grumaz.
— Ce-i asta? l-a întrebat stă pâ nul, câ nd a vrut să -i
izbească alt pumn.

297
 — Ca omul beat, Doamne! a ră spuns cerşetorul, şi atunci
stă pâ nul a prins să râ dă cu mare poftă :
— Mulţi oaspeţi am primit, multe glume mi-am îngă duit,
dar nimeni n-a ştiut de glumă mai bine ca tine! Drept care, fii
cu adevă rat oaspetele meu!
Astfel zicâ nd, vrednicul urmaş al Barmachizilor a bă tut din
palme şi au venit robi şi roabe cu toate bucatele sus
amintite. Stoluri de dă nţuitoare au venit şi se mlă diau în
sunetele ală utelor. Au bă ut vinuri şi au ospă tat vreme de
câ teva zile. După care, acel vrednic Barmachid l-a înfiat pe
fratele meu şi i-a dat toată averea în scris. Însă murind
Barmachidul, sultanul i-a luat totul, încâ t fratele meu a fost
aruncat pe gunoaie, la marginea cetă ţii. De-acolo au venit şi
l-au luat rob hoţii pustiei… dar de aici încep alte întâ mplă ri.
— Aceste, Doamne, sunt întâ mplă rile celor cinci fraţi ai
mei! a încheiat bă rbierul.

SFÂRŞIM ISTORIA GHEBOSULUI…

Croitorul a sfâ rşit tocmai câ nd clipea luceafă rul de ziuă .

Prea mulţumit a ră mas hanul de istoria lui şi l-a lă udat
foarte, dâ nd tuturor iertare. A poftit însă mă ria sa să fie adus
în faţă bă rbierul, să -l vadă . Ş i pe dată i-a fost adus. Ş i a aflat
bă rbierul despre pieirea ghebosului şi a cerut să -l vadă . Ş i
cum sta ghebosul neînmormâ ntat, învelit sub o pâ nză albă ,
s-a plecat bă rbierul asupra lui; i-a că scat gura, şi bă gâ ndu-i
în gură un cleşte, i-a scos osul de peşte afară , şi pe dată a
înviat ghebosul, spre minunarea şi lauda celor de faţă . Hanul
a pus să se însemne întâ mplă rile în cronicile de aur, spre a le
afla şi noi.

*
298
 * *

După ce a sfâ rşit înşiruirea de basme, Ş eherazada a

fă gă duit şahului Riar alt basm, pentru noaptea urmă toare, şi
anume, nemaipomenitele că lă torii pe ape ale lui Sindbad.
Drept care, în noaptea urmă toare a început astfel:

URMĂRIM STRAŞNICE CĂLĂTORII PE MĂRI…

Stă pâ ne prea înă lţat! Ş ahul meu prea frumos! Tră ia la

Bagdad, pe vremea neuitatului calif Harun al Raşid, un om
amă râ t tare; în chema Sindbad şi îşi scotea pâ inea de toate
zilele, că râ nd eu umerii poverile altora. Aşa de necă jit era,
încâ t vedea negru înaintea ochilor. Într-o zi, fie în veci
neuitată ziua aceea… fie ca o perlă în colierul timpurilor…
Într-o zi, cum ducea o povară , s-a oprit să -şi tragă sufletul,
în faţa unui serai cu porţi bă tute în bolduri de mă rgean.
Havuzuri împră ştiau apă ră coritoare în faţa acelor porţi;
gră dini minunate se vedeau dincolo de ziduri, glasuri line de
ală ute se auzeau; şi tamburine vuiau; şi glasuri de fete
sunau. Ş i vă zâ nd şi auzind Sindbad toate aceste minună ţii, a
prins a se tâ ngui cu glas tare, întrebâ ndu-l pe Allah de ce
unii tră iesc aşa de bine şi alţii aşa de ră u? Ş i astfel, în timp
ce se că ina el aşa, porţile s-au deschis deodată şi a venit un
fecior frumos ca luna plină , şi l-a poftit să -i urmeze înă untru.
Ş i urmâ ndu-l Sindbad, crucit locului a ră mas de câ te vedea
înaintea ochilor! A intrat într-un serai frumos ca-n basme, cu
picturi şi alte podoabe zugră vite, cu covoare persieneşti, cu
sofale adâ nci ca somnul, şi tot seraiul acela era plin de
câ ntă ri. Robi şi roabe că rau bucate rare. Ş i iată că s-a trezit
Sindbad în faţa unui om frumos tare, înconjurat de prieteni.
Stă teau toţi pe covoare moi, roată împrejurul mâ ncă rurilor şi
299
bă uturilor. Ş i a zis omul acela că tre Sindbad:
— Frate Sindbad, că ci ca pe-un frate te socotesc… de ce te
tâ ngui aşa de tare la poarta mea, vă zâ ndu-mi avuţiile? Află
că pe mine tot Sindbad mă cheamă , şi tot ce vezi aici e
adunat după munci şi întâ mplă ri nemaipomenite! Dar
înainte de a ară ta cum am adunat averile, treci şi îmbie la
masă … Ş i după aceea, cu încuviinţarea domniilor voastre,
prieteni, şi cu încuviinţarea domniei tale, frate Sindbad, voi
începe să istorisesc…
A ospă tat Sindbad cel amă râ t şi a bă ut vin, după aceea,
poruncă a dat celă lalt Sindbad, vâ ntură torul mă rilor, să se
strâ ngă masa şi să se aducă cele de cuviinţă pentru buna
ascultare a istoriilor. Cum venea seara, au aprins luminile de
seară , au adus vin rece şi dulceţuri. Povestitorul s-a aşezat
pe o sofa şi ascultă torii s-au strâ ns roată .
— Preacinstiţi ascultă tori ai mei! a început Sindbad,
vâ ntură torul mă rilor. Straşnic m-a bâ ntuit pe mine setea de
a cunoaşte lumea! Ardeam de dor să vă d tă râ muri
necunoscute, să vă d cetă ţi noi, oameni şi obiceiuri noi! După
adormirea pă rinţilor mei, am vâ ndut tot ce aveam, şi după ce
am strâ ns dirhami trei mii, am cumpă rat mă rfuri, cu gâ nd să
vâ ntur mă rile. Ş tim, preaiubiţilor fraţi, că o culme nu se
poate atinge decâ t cu mari osteneli; mai ştim că , pentru
atingerea unei culmi, trebuie nopţi albe; cine râ vneşte perle,
trebuie să cerceteze mă rile în adâ ncuri; cel ce umblă după
mă riri, fă ră să mişte un deget, nu-şi va vedea niciodată
dorinţele înfă ptuite! Deci, fraţilor preaiubiţi, după ce am
cumpă rat mă rfuri de schimb, m-am suit cu ele pe o corabie
mare, la Basora, şi împreună cu mulţi alţi negustori am
pornit la drum, şi câ nta inima în mine de setea
necunoscutului, câ nd s-a ridicat ancora şi pâ nzele s-au
umflat în vâ nt prielnic! Am plutit astfel, din mă ri în mă ri, zile
şi nopţi, să ptă mâ ni şi luni. Vesele erau inimile tuturor!
Câ ntau coră bierii! Deodată , coră bierul cel din vâ rful

300
catargului a dat strigare mare de bucurie, vestind că se
ză reşte o insulă … Într-adevă r, am ajuns îndată în faţa unei
insule şi câ rmaciul coră biei a aruncat ancora! Care mai de
care am coborâ t, să simţim sub picioare pă mâ nt. S-au aprins
focuri. S-au întins ospă ţuri. Unii îşi spă lau rufele şi le
întindeau la uscat. Alţii dormeau. Alţii câ ntau şi dă nţuiau, de
bucuria pă mâ ntului întâ lnit! Deodată însă s-a auzit strigă tul
de spaimă al câ rmaciului. Ne chema să ne urcă m repede pe
corabie, că ci insula nu era decâ t un peşte uriaş, care-şi
scosese spinarea la soare… Într-adevă r, în timp ce câ rmaciul
striga şi noi fugeam din ră sputeri că tre corabie, peştele a
prins a se mişca. Pesemne că -l atinseseră focurile aprinse. În
câ teva clipe, după ce a plutit ce-a plutit, s-a rostogolit în
adâ ncul mă rii şi toţi neguţă torii s-au înecat. Eu m-am
apucat de-o scâ ndură şi am plutit în voia valurilor, pe urma
coră biei, pâ nă s-a lă sat pe ape întuneric mare. Atunci,
lă sâ ndu-mi sufletul în mila celui fă ră de moarte, am plutit pe
scâ ndură toată noaptea. Ş i ră să rind soarele, corabia nu s-a
mai vă zut, înghiţită de pâ clele nesfâ rşitului. Mult am plutit
pe scâ ndură aceea, pâ nă am ză rit o insulă cu arbori, şi
agă ţâ ndu-mă de-o creangă , am să rit pe insulă . Ş i abia atunci
am vă zut că peştii îmi mâ ncaseră degetele picioarelor. Am
rupt un toiag şi am pornit că tre adâ ncul insulei. M-am hră nit
cu poame. Am bă ut apă la un izvor. Ş i pe câ nd stam şi
cobora seara, numai ce vă d deodată un cal aşa de frumos,
cum se află numai în pă şunile sultanilor.
Era legat straşnic de un arbore, în faţa unei peşteri. Cum
m-a vă zut, a prins a necheza aşa de înfioră tor, încâ t am
ră mas înmă rmurit! Îndată , din peşteră s-a ară tat un om.
Cum m-a ză rit, m-a întrebat cine sunt şi ce caut în acei
tă râ m din pustietatea mă rii. I-am ră spuns:
— Sunt un nefericit vâ ntură tor pe ape şi iată care mi-e
istoria…
După ce i-am depă nat toate întâ mplă rile mele de pâ nă

301
atunci, omul acela m-a poftit în peşteră , unde se afla o
încă pere că ptuşită cu scumpe covoare persiene. Ş i mâ ncă ruri
alese se aflau înă untru. Ş i vinuri. Încâ t, după ce am ospă tat
din belşug, omul acela mi-a gră it aşa:
— Află , Sindbad, că eu sunt gră jdarul lui Mirdjan-Ş ah! Pe
acest ostrov iese uneori, din peşterile adâ ncului, un armă sar
şi ferice de omul ale că rui iepe se împreună cu armă sarul
mă rii! Fată nişte mâ nji aşa de frumoşi, încâ t de plă cere se
scurg ochii celor mai vestiţi sultani. Am adus deci iapa lui
Mirdjan-Ş ah şi stau şi aştept ivirea armă sarului din ape!
După ce toate se vor împlini cum cred eu, te voi duce la
seraiurile lui Mirdjan şi vei da iar de oameni, şi suferinţele ţi
se vor sfâ rşi!
Astfel încheind, gră jdarul lui Mirdjan-Ş ah m-a poftit să mă
odihnesc. Ş i, iată , noaptea tâ rziu, după ce luna s-a ară tat
albă , din peşterile veşniciilor, s-au despicat apele mă rii şi s-a
ară tat pe pajişte un armă sar de o mă rime neobişnuită . Avea
cap de leu. Câ nd necheza se cutremura pă mâ ntul.
Scurt timp după aceea, m-am dus cu gră jdarul la
acareturile lui Mirdjan-Ş ah, în adâ ncul ostrovului, şi
auzindu-mi întâ mplă rile, Mirdjan-Ş ah ca pe-un frate m-a
primit şi m-a pus câ rmuitor peste ţă rmuri. Veneau la curţile
lui Mirdjan feluriţi că lă tori pe ape şi feluriţi neguţă tori. Îmi
sâ ngera inima după pă mâ ntul ţă rii mele; dar cei pe care-i
întrebam despre Bagdad, ridicau din umeri, în semn că nici
n-au auzit de numele acelei cetă ţi. Vreme lungă am câ rmuit
ţă rmurile ostrovului. Schimbam şi cumpă ram mă rfuri pentru
Mirdjan-Ş ah şi aveam şi eu parte la câ ştig, încâ t am adunat
astfel avere nemă surată .
Odată , ducâ ndu-mă să mă închin şahului, am aflat la el
neguţă tori indieni. M-am închinat lor cu slavă şi le-am
istorisit pă timirile mele. Ş i despre cetatea obâ rşiei mele le-am
istorisit. Neguţă torii mi-au întors cuvâ ntul gră indu-mi despre
India, despre oamenii indieni, împă rţiţi în triburi, şi despre

302
Ş akirji; şi despre brahmanii urâ tori ai vinului; şi despre
credinţa lor împă rţită în patruzeci şi două de secte. Aflaţi,
ascultă torii mei, că şi insula numită Ceylon am vă zut-o. Zi şi
noapte, pe insula aceea se aud ală utele şi tamburinele. Am
mai vă zut, în mă rile şahului Mirdjan, doi peşti, unul de o
sută , iar altul de două sute de coţi lungime. Aveau capete de
bufniţă .
Ş i astfel, după altă scurgere de vreme, m-am dus la ţă rmul
mă rii, unde ancorase o corabie cu mari bogă ţii. După ce mi
s-a dat în seamă încă rcă tura, câ rmaciul mi-a spus că mai
are mă rfuri pe corabie, dar sunt ale unui că lă tor pierdut într-
o întâ mplare pe o insulă ; că numele acelui că lă tor se află
scris pe baloturi şi-l cheamă Sindbad. De loc din Bagdad… Ş i
după ce câ rmaciul mi-a istorisit întâ mplarea cu peştele cel
uriaş, ieşit la soare, a adă ugat că are de gâ nd să vâ ndă
mă rfurile că lă torului pierdut „iar banii să -i trimită
neamurilor lui, la Bagdad. Atunci, eu am dat mare strigare
de laudă lui Allah şi am gră it:
— Eu sunt Sindbad!
Câ rmaciul a ascultat ce a ascultat şi deodată a zis cu
dojana uşoară în glas:
— Ce pă cat că a pierit din lume cinstea şi buna-credinţă !
Cum îndră zneşti să te dai drept Sindbad cel pierdut? Oare
nu l-am vă zut scufundâ ndu-se, eu ochii mei?
— O, câ rmaciul! am strigat eu. Crede-mă , că ci şarlatania e
podoaba mincinoşilor! Iată …
Ş i i-am amintit multe din timpul că lă toriei, de la Basora la
insula plutitoare. Ş i încredinţâ ndu-se câ rmaciul că eu sunt
cu adevă rat Sindbad cel pierdut, m-a dus la prietenii să i pe
corabie şi mare bucurie a fost. Ş i mi-am luat mă rfurile în
seamă . Ş i dâ ndu-mi şi Mirdjan-Ş ah daruri scumpe, mi-am
luat ră mas bun şi am că lă torit de la ostrov la ostrov, din mă ri
în mă ri, pâ nă la Basora; şi după o scurtă şedere la Basora,
mi-am vâ ndut mă rfurile şi am ajuns la Bagdad: şi ajungâ nd,

303
mi-am cercetat vecinii şi prietenii, şi toţi erau bucuroşi
straşnic de întoarcerea mea. Mi-am cumpă rat seraiuri şi
pă mâ nturi, cu robii şi roabele cuvenite, însă dorul vâ ntură rii
mă rilor m-a cuprins iar, în scurt timp. Am vâ ndut tot ce
aveam şi am cumpă rat mă rfuri şi iar m-am dus la schelele
Basorei…
Dar, preaiubiţi fraţi, a doua că lă torie vă voi istorisi-o
mâ ine! Pofteşte, Sindbad, o sută dinari, să ai de cheltuială , şi
vino şi mâ ine, spre a auzi că lă toria a doua…
Astfel zicâ nd, Sindbad, vâ ntură torul apelor, a dat lui
Sindbad cel necă jit o sută dinari. Ş i abia aştepta Sindbad cel
necă jit să treacă noaptea! Ş i a doua zi, că tre seară , s-au
adunat iar cu toţi în sobor de istorii, şi Sindbad, vâ ntură torul
apelor a început astfel:

VEDEM PASĂREA ROCH; ŞI UN OU CÂT UN DEAL; ŞI O

CULEGERE DE DIAMANTE…

Astfel am că lă torit din ostrov în ostrov, din mă ri în mă ri, şi

am schimbat şi am cumpă rat mă rfuri rare. Ş i ajungâ nd,
după adâ ncă vreme, la un ostrov plin de flori, pă să ri şi
izvoare, am aruncat ancora şi am coborâ t. După ce am
mâ ncat poame dulci, şi am mirosit florile, şi ne-am ră corit cu
apă de izvoare, eu am adormit la umbra unui pom. Ş i
trezindu-mă la o vreme, m-am vă zut singur în ostrov. Apele
erau pustii. Corabia nu se mai vedea! Înţelegâ nd că am fost
uitat de ceilalţi că lă tori, deznă dejde cumplită m-a cuprins! M-
am uitat în toate pă rţile, dar nică ieri n-am ză rit ţipenie de
om. M-am urcat într-un arbore înalt şi am ză rit un deal alb.
Am coborâ t şi m-am dus într-acolo. Dealul era rotund şi
neted ca marmura. Am că utat să mă sui pe el, dar întruna
lunecam. Deodată , soarele s-a întunecat cu totul şi un vâ nt
304
mare cutremura vă zduhul. Câ nd mi-am ridicat ochii, am
vă zut o gadină nemaipomenită , coborâ nd din cer că tre dealul
cel neted. Atunci abia am înţeles că dealul nu era deal, ci un
ou al pasă rei Roch, care venea să -l clocească ! Într-adevă r,
gadina s-a aşezat pe ou şi l-a învelit cu aripile ei! Ce m-am
socotit eu atunci? Decâ t să stau să mă sfâ şie dihă niile
să lbă tă ciei, mai bine le dau toate pe una! Mi-am desfă cut
deci turbanul, şi pe câ nd gadina dormea clocind, m-am legat
bine de-o gheară de-a ei şi toată noaptea am stat aşa… Cum
s-au ară tat zorii pe ape, Roch-gadina şi-a luat zborul cu mine
legat de gheară . Ş i m-a urcat în înaltul vă zduhului, şi a
trecut cu mine peste mă ri şi ţă ri. Deodată , câ nd s-a lă sat
asupra unui şarpe uriaş, eu m-am dezlegat repede şi m-am
vă zut într-o pră pastie, înconjurată din toate pă rţile de munţi
stâ ncoşi. Am dat să intru într-o peşteră , dar am vă zut un
şarpe încolă cit pe ouă şi am fugit îngrozit. M-a apucat
noaptea, şi în toate pă rţile mişunau şerpii şi şuierau. În zori,
preaiubiţi fraţi, cum stam şi mă uitam la stâ ncile munţilor,
că utâ nd scă pare, mi-a că zut deodată la picioare un berbec
jupuit! M-am uitat la el şi am vă zut pă mâ ntul presă rat de
diamante, perle şi pietre magnetice! Tot atunci, mi-am
amintit cum că ută torii de diamante aruncă în pră pă stiile
unde se află ele stâ rvuri de oi jupuite; cum cad la pă mâ nt,
cad peste diamante, care intră în carne; vin vulturii să ridice
stâ rvurile şi le ridică cu tot cu diamante; cum ajung vulturii
sus, că ută torii îi alungă , şi astfel culeg avuţiile… După ce am
adunat pietre rare fel de fel, m-am legat de leşul berbecului,
aşteptâ nd să vină vulturul. Ş i aşa, a venit un vultur uriaş şi
a înşfă cat leşul în că ngi, cu tot, cu mine, şi m-a urcat sus,
pe-o stâ ncă . Îndată am auzit strigă te omeneşti. M-am
dezlegat şi am ieşit la faţa că ută torilor. Le-am dă ruit multe
diamante, şi auzindu-mi istoria s-au minunat peste poate! Ş i
m-au luat cu ei, la corabia lor, şi am vâ ndut diamante, şi am
cumpă rat mă rfuri rare, şi aşa am ajuns la Basora şi la
305
Bagdad.
Dar, fraţilor, ceea ce am mai vă zut deosebit în a doua
vâ nturare pe mă ri a fost arborele de camfor, aşa de mare,
încâ t pot sta la umbra lui o sută de oameni. Sucul lă ptos se
scoate printr-o tă ietură fă cută cu cuţitul. Am mai vă zut cum
rinocerul ia elefantul în corn şi-l ţine aşa pâ nă piere, şi cum
rinocerul, orbind de gră simea elefantului, vine Roch-gadina
şi-i ia în că ngi pe amâ ndoi şi-i duce puilor ei.
Mult s-au bucurat vă zâ ndu-mă , vecinii, prietenii şi
neamurile! Cinste mă re am că pă tat în ochii lor. Neguţă torii,
câ nd porneau pe ape, veneau la mine, ca la un om pă ţit, să le
dau sfaturi.
O vreme am stat acasă , la Bagdad, între avuţii şi-n
petreceri, dar dorul de necunoscut m-a apucat iar, mai
puternic, şi aşa am pornit în a treia că lă torie. Dar vă voi
istorisi-o mâ ine seară .
După ce a dat lui Sindbad să rmanul încă o sută dinari, l-a
poftit să vină şi-n seara urmă toare, împreună cu ceilalţi
prieteni, să asculte nemaipomenitele întâ mplă ri…

OSTROVUL MAIMUŢELOR…

Aşa e omul alcă tuit! a început în seara urmă toare

vâ ntură torul mă rilor. Abia am prins să mâ nţă în cetatea mea
de baştină , şi m-a şi cuprins dorul depă rtă rii şi al primejdiei!
Timpul spală necazurile toate, usucă lacrimile, spală sâ ngele
şi închide ră nile. Într-o dimineaţă m-am uitat spre întinsurile
pă mâ ntului, peste şesuri verzi şi pustietă ţi, peste dâ mburi
uscate, peste codri şi munţi albaştri, şi aşa de tare m-a
bucşit dorul largului lumii, aşa de tare m-a copleşit setea de
cunoaştere, încâ t mi-am încă rcat mă rfuri pe o lungă
caravană şi aşa am pornit că tre Basora, de unde începe
306
largul apelor… Mi-a să rit inima din loc câ nd am ză rit
coră biile! Astfel, am încă rcat mă rfurile pe-o corabie tare şi cu
că pitani pricepuţi, am aşteptat vâ nt prielnic, şi-ntr-o bună
dimineaţă am pornit… Mai erau pe corabie neguţă tori de
vază şi alţi că lă tori fel de fel, şi toţi se bucurau de tovă ră şia
unui om pă ţit ca mine, şi toate erau la locul lor. Ş i cum
pluteam aşa, din mă ri în alte mă ri, din ostrovuri în alte
ostrovuri, deodată că petenia câ rmacilor a prins a striga spre
noi şi-şi sfâ şia veşmintele! Am ră mas înlemniţi, pricepâ nd că
ne află m în cumpă nă …
— O, voi, că lă torilor, striga că petenia câ rmacilor, nu ştiu
cum s-au petrecut lucrurile, dar marea ne-a abă tut din drum
şi ne-a dus drept la ostrovul maimuţelor, de unde nimeni n-a
scă pat cu viaţă ! Uitaţi-vă …
Ş i câ nd ne-am întors ochii spre o latură a mă rii, am vă zut
cum dau nă vală spre noi maimuţele, înotâ nd. Veneau în
roiuri şi-n câ rduri, ca lă custele. Într-o clipită au ros funiile
ancorelor, au apucat corabia şi au prins s-o împingă spre
ostrov. Groază mare s-a ră spâ ndit printre că lă tori! Ş i veneau
maimuţe tot mai multe, negre, cu labe mari şi cu ochi
galbeni… Nici nu-mi dau seama cum am scă pat cu zile! Am
fugit mai înă untrul ostrovului şi am ră tă cit zile şi nopţi. Cu
ierburi ne-am hră nit. Deodată am ajuns la un serai cu
acoperiş de aur, care lumina pustia ca un foc. Am intrat într-
o ogradă largă , şi înmă rmuriţi am stat, câ nd ne-am pomenit
că -n toate pă rţile se aflau mormane şi movile de oase. Crengi
verzi şi uscate se vedeau aşezate în gră mezi. Ş i cum stam în
ograda aceea, deodată s-a cutremurat cerul şi pă mâ ntul.
Parcă venea taifunul, care smulge pă duri din ră dă cini şi
cetă ţi din temelii. Ş i s-a ivit deodată , din vă lmă şaguri de colb,
o dihanie câ t palmierul de înaltă ! Era neagră , şi ochii roşii,
înspă imâ ntă tori, ne priveau ţintă … Avea gura câ t şura şi nă ri
largi câ t să bagi pumnul… S-a aşezat pe-un butuc, să se
hodinească , după aceea a prins a se apropia… Întâ i m-a

307
apucat pe mine de grumaz şi m-a privit lung şi m-a câ ntă rit
în labele-i uriaşe. Apoi m-a zvâ rlit deoparte. I-a luat la râ nd
şi pe ceilalţi, şi tot aşa i-a câ ntă rit, aducâ ndu-i lâ ngă mine.
Câ nd a ajuns la că petenia câ rmacilor, l-a câ ntă rit mai mult,
l-a privit mai mult, cu lă comie, că ci era om gras. L-a izbit cu
faţa-n jos, l-a frâ nt în două cu genunchiul, apoi a dat foc
unei gră mezi de lemne. Câ nd era gata jarul, a înfipt prin
trupul că peteniei un par şi aşa l-a perpelit şi l-a fript bine pe
că rbuni. Ne-am îngrozit. Eram aproape morţi, uitâ ndu-ne
cum dihania sfâ şie cu unghiile carnea friptă şi o zvâ rle în
gura largă … Era vreme de adâ ncă noapte. După ce a sfâ rşit
de mâ ncat carne omenească , dihania s-a întins pe iarbă şi a
prins a sforă i straşnic, de se cutremurau arborii şi zidurile.
Apoi, câ nd a prins a se ză ri de ziuă , s-a sculat repede şi s-a
dus în stihia lui, într-un huiet. Noi ne-am adunat şi am prins
să ne tâ nguim. Ş i iar s-a pogorâ t noaptea, şi iar a venit
dihania în cutremur şi vă lmă şag. A aprins foc mare, şi câ nd
era gata jarul, l-a fript de viu şi l-a mâ ncat pe alt că lă tor. S-a
întins iar la hodină şi sforă ială . Ş i iar s-a dus în huiet, câ nd
a prins a se ză ri de ziuă … Eu m-am hotă râ t să -mi apă r viaţa!
M-am hotă râ t să încerc tot ce era cu putinţă , să scap din
arderea de viu. M-am îndreptat spre ceilalţi nefericiţi şi le-am
spus vorbe de îmbă rbă tare. De ce să stă m ca puii de gă ină ,
fă ră să încercă m nimic întru scă parea de la crâ ncenă pieire?
Ce ar fi să încercă m o fugă pe ape? O plută să alcă tuim, s-o
legă m bine, că ci aveam curmeie din coajă tare de arbori. S-o
înţepenim la ţă rm, la îndemnă , apoi două ţepuşe de fier să
că ută m… şi câ nd va sforă i dihania mai zdravă n, pe iarbă , noi
să înroşim ţepuşele în foc şi să i le înfigem în amâ ndoi ochii…
Auzind ceilalţi oameni planul, au dat mare strigare de
bucurie. Ne-am şi apucat de lucru. Am doborâ t arbori, am
fă cut curmeie trainice şi astfel am pregă tit pluta. Am
înţepenit-o la ţă rm, ia îndemnă , şi spre seară tot lucrul era
gata: ne-am pus la îndemnă ţepuşele. Ş i iar s-a auzit
308
cutremur de taifun. Dihania s-a ară tat în toată urâ ciunea şi
a pus gabja pe un al treilea nefericit şi l-a mâ ncat fript, cu o
poftă groaznică . Ş i s-a întins iar, după nă rav, să tă vă lească
iarba şi s-o spurce cu somnul ei. Ş i cum a prins a sforă i, noi
am pus ţepuşele pe jă ratic şi le-am lă sat să se înroşească
bine. Ş i câ nd s-au înroşit bine de tot, le-am luat, ne-am
apropiat încet şi le-am înfipt adâ nc, drept în ochii dihă niei!
Un ră cnet mai tare ca al leului a cutremurat pustia şi ne-a
îngrozit. Dihania oarbă a să rit de jos şi a prins să ne caute.
Bâ jbâ ia cu labele, se izbea cu fruntea de ziduri. La o vreme a
ieşit pe poartă , nimerind-o, şi s-a dus în huiet mai tare, în
stihia lui. Noi, cum l-am vă zut dus, am ieşit din ograda
seraiului blestemat şi ne-am suit pe plută . Ne-am gâ ndit aşa:
„Dacă nu se întoarce vreme de trei zile, înseamnă că a pierit;
dacă vine, noi să dezlegă m pluta de la pripon şi să fugim în
larguri, că ci mai bine e să înfrunţi primejdia înecului, decâ t
să te laşi ucis ca un tică los…” Aşa ne-am sfă tuit şi am şi dus
vorba la îndeplinire. Însă , cum stam în apropierea plutei,
cerul şi pă mâ ntul s-au cutremurat mai tare, parcă taifunul
s-ar fi însoţit cu simunul şi cu toate vâ nturile distrugă toare!
Dihania se întorcea. O aduceau de subsuori alte două dihă nii
mai mari. Ne-am repezit toţi la plută , am dezlegat-o din
pripon, am împins-o şi i-am fă cut vâ nt. Ne-am aruncat pe ea,
şi vâ sleam din ră sputeri spre larg. Însă dihă niile ne-au vă zut.
S-au repezit la ţă rm şi au prins să zvâ rle spre noi cu
pietroaie şi bolovani; mulţi au fost omorâ ţi, însă cu toată
primejdia morţii, vâ sleam. Au pierit ceilalţi că lă tori aproape
toţi, dar au pierit frumos, au pierit încercâ nd să -şi scape
zilele. În loc să fie arşi de vii, în tică loşie, au pierit înfruntâ nd
puterile dihă niilor şi ale mă rii. În loc să ardă şi să fie
mâ ncaţi, s-au dus la fund, unde sunt pajişti şi le câ ntă în
somn armoniile veşnice ale adâ ncului.

309
 * *

După ce a rostit aceste vorbe de laudă asupra morţilor,

Sindbad a tă cut. Ochii îi luceau mai tare câ nd a început iar,
astfel:
— …şi nu ne-am lă sat! Trei am mai ră mas cu viaţă . Ne
sleia setea şi ne tică loşea foamea, dar am vâ slit, am vâ slit
neîncetat, pâ nă am fă cut carne vie în palme! Ş i într-o bună zi
am ajuns la ţă rmul altui ostrov. Am gă sit poame şi apă rece
în izvoare. După ce ne-am potolit foamea şi setea, ne-am
întins pe iarbă . Am adormit butuc, după trudă atâ t de
lungă …
Însă , câ nd ne era somnul mai adâ nc, am auzit un zgomot
mare, parcă se ră scoleau nisipurile pustiei. Pâ nă să ne trezim
bine, am vă zut deasupra capetelor noastre un şarpe boa, cu
gura că scată , într-o clipită l-a înfă şurat pe unul dintre noi cu
coada, i-a frâ nt oasele şi l-a înghiţit. L-a înghiţit de la
picioare, încâ t bietul om, cu capul ră mas afară , ră cnea din ce
în ce mai încet, înă buşit de strâ nsoarea fiarei… Abia m-am
ţinut să nu pier de spaimă ! Cum s-a dus fiara în coclaurul ei,
să doarmă , după legea mistuirii, m-am îndreptat că tre
prietenul de zbucium, ară tâ ndu-i că nu trebuie să stă m cu
mâ inile în sâ n! A doua zi, fiara va veni iar, şi ce vom face?
Însă prietenul îşi pierduse firea, după atâ ta suferinţă .
Îmbă rbă tarea mea i-a ajutat ca tă mâ ia la mort… Cum s-a
ză rit de ziuă , eu l-am sfă tuit să mă urmeze, să ne urcă m în
cel mai înalt arbore de pe insulă , că ci mai bine era să pierim
de foame, decâ t în tică loşie, mâ ncaţi de şerpi! Am ajutat
prietenul, l-am aburcat întâ i pe el în arbore, însă pierind din
el dorul de viaţă , nu s-a gră bit destul, n-a urcat destul de
sus, încâ t, câ nd s-a ară tat iar tâ râ toarea spurcată , şi-a
desfă şurat inelele trupului, şi-a ridicat gâ tul şi l-a cules din
creangă … Eu mă aflam în vâ rful cel mai înalt, şi stâ nd aşa,
după nă prasnă , şi uitâ ndu-mă în largurile apelor, am dat
310
chiot că tre Allah, ză rind o corabie apropiindu-se de ţă rm…
Am ră cnit, dar corabia s-a întors şi s-a fă cut una cu
pustietatea apelor. Ce-mi ră mâ nea de fă cut? Mă ardea setea
îngrozitoare în vâ rful arborelui! Soarele mă potopea şi mă
usca, dar voiam să tră iesc! Atunci, spre a nu pieri de sete, ori
ciocă nit de pă să rile cerului, am coborâ t, am bă ut apă
îndeajuns, şi spre a mă feri de fiară , m-am socotit cum să -i
vin de hac. Am că utat bâ rne şi scâ nduri ră mase de la
coră biile înecate şi am alcă tuit un fel de balot şi m-am bă gat
în el. Câ nd a venit şarpele boa, a vrut să mă înghită cu balot
cu tot. M-a prins cu coada, a strâ ns pâ nă i-au ieşit ochii din
cap, dar bâ rnele şi scâ ndurile nu le-a putut frâ nge. Câ nd l-
am simţit că se lasă moale, după ce lemnul îi rupsese gâ tiţa
şi limba, eu m-am smucit afară din gura lui. M-am urcat iar
în arbore şi de data asta am vă zut o corabie prin vecină tatea
ţă rmului. Am dat deznă dă jduită strigare, şi coră bierii m-au
auzit. Au slobozit ancora, au venit cu mare bucurie şi m-au
luat. Masă mi-au întins. Primeneli mi-au dat. Setea mi-au
potolit. Ş i vreme lungă am că lă torit cu ei pe mă ri, pâ nă s-au
ză rit minaretele din Kalarest, parcă ră să rind din albă strimile
adâ ncului… Acolo, la Kalarest, s-au înfă ţişat curâ nd
neguţă torii şi ne-au întâ mpinat cu bucurie, şi cu setea de
câ ştig, după pravilele negoţului. Neguţă torii de pe corabie au
prins să desfă şure mă tă suri rare, lemn scump de santal şi fel
de fel de mă rfuri. Eu stam deoparte, să rman fiind, şi atunci
mi s-a ară tat în faţă că petenia câ rmacilor:
— O, stră in frate! Pâ nă aici te-am adus cu dragoste, iată -te
între dreptcredincioşi de-ai tă i. Trebuie să -ţi cauţi şi tu un
rost. Ce m-am gâ ndit eu? Pe corabie se află mă rfurile unui
nefericit de la Bagdad, pierit demult într-o nă prasnă , la
ostrovul maimuţelor. Era acel om vestit vâ ntură tor al mă rilor!
Nu-l mâ na setea de câ ştig, ci setea de necunoscut! Averi a
strâ ns, dar nu cu alt rost, decâ t spre a-şi putea îngă dui, la
adă postul lor, vâ nturarea pe mă rile necunoscute ale lumii…

311
Acum, că a pierit, m-am gâ ndit să -ţi dă ruiesc ţie mă rfurile
lui, să le vinzi şi să -ţi încropeşti un negoţ! E bine?
— Prea bine! i-am ră spuns. Dar cum îl chema pe acel
vestit om, vâ ntură tor pe mă ri?
Că petenia câ rmacilor s-a scă rpinat în barbă , să -şi
amintească .
— A trecut multă vreme de la nă prasna de la ostrovul
maimuţelor! Aproape că uitasem numele acelui om. Îl chema
Sindbad…
Auzindu-mi numele, nu m-am putut stă pâ ni să nu dau
strigă t mare de bucurie! Însă , ară tâ nd că peteniei de câ rmaci
că eu sunt Sindbad cel crezut mort, el s-a îndoit; s-au îndoit
şi neguţă torii aduşi ca martori. Nimeni nu mă mai cunoştea.
Unii mă batjocoreau, strigâ nd că cinstea din lume a pierit.
După ce fusesem scă pat de ei de la pieire, acum voiam să iau
cu necinste mă rfurile unui om cinstit, mort în nă prasnă …
Degeaba mă împotriveam! Însă , deodată , a ieşit la faţă un
neguţă tor indian:
— Cu adevă rat mă rturisesc că acest om este Sindbad,
vestitul vâ ntură tor al mă rilor! Mă pun chezaş, cu obrazul
meu, cu banii şi cu mă rfurile mele!
Ş i întorcâ ndu-se neguţă torul indian că tre câ rmaciul
coră bierilor şi că tre ceilalţi neguţă tori, a gră it astfel, cu
adâ ncă încredinţare:
— Fraţi ai mei! Cum vă spuneam, mă pun chezaş pentru
cinstea acestui om, cu obrazul meu, cu banii şi cu mă rfurile!
Binevoiţi a vă aminti domniile voastre că v-am istorisit într-o
seară , în lungul că lă toriei noastre, despre o vâ nă toare
straşnică , la pră pă stiile cu diamante… Ei bine! Ţ ineţi minte
cum v-am ară tat atunci că -n timp ce stam şi aşteptam
vulturii cu stâ rvurile de oaie din adâ ncuri, s-a ară tat deodată
un vultur cu un stâ rv, de care era legat un om… Vă amintiţi,
nu? Ei bine! Omul acela era Sindbad, acelaşi Sindbad aflat
acum în faţa noastră , cu cinstea pusă la îndoială …

312
 Astfel auzindu-l gră ind, au lă cră mat câ rmacii şi
neguţă torii. Ş i au dat toţi strigare de slavă că tre Allah,
bucuroşi de scă parea mea de moarte, ca prin urechile
acului… Unii îmi dă deau laudă pentru nenorocirile prin câ te
am trecut, alţii mă sfă tuiau să -mi vâ nd mă rfurile gă site
printr-o întâ mplare aşa de straşnică şi să mă întorc acasă , la
Bagdad, şi să nu mai vâ ntur mă rile, că ci ulciorul nu merge
de multe cri la apă … Cum era să le fă gă duiesc liniştirea mea,
câ nd eram nă scut pentru zbucium? Am vâ ndut mă rfurile şi
mare avere am câ ştigat. Am plutit împreună cu ceilalţi
neguţă tori, pâ nă la schelele Indiei. Am pogorâ t pe acel
pă mâ nt binecuvâ ntat în mirodenii şi am cumpă rat cuişoare
şi scorţişoară .
Ş i la ţara Sind am ajuns, şi ză rind pă mâ nturile patriei
noastre, am să rutat ţă râ na. Apoi, iar am plutit pe ape, pâ nă
la Basora, dar, fraţilor, minunat e pă mâ ntul Indiei, pentru
pă unii şi papagalii cu pene aşa de frumoase, că -ţi iau ochii!
Deci, dar, la Basora ajungâ nd, am încă rcat câ ştigurile pe
lungi caravane şi am pornit că tre Bagdad. Cum am ajuns,
am miluit din belşug vă duvele şi orfanii, după un obicei bun,
apoi m-am pus pe trai, pâ nă ce am prins iar să mâ nţă între
averi, şi câ nd îmi era lumea mai dragă , a prins iar să mă
cerceteze noaptea dorul vâ ntură rii pe mă ri! Pă ţaniile rele se
uită , setea şi foamea se uită şi ele, mai repede decâ t ne
închipuim şi astfel, într-o zi, mi-am cumpă rat mă rfuri, le-am
încă rcat în lungi caravane, şi aşa am pornit. Mă plâ ngeau
prietenii, după ştiuta şi adâ nca zicală că ulciorul nu merge
de multe ori la apă . Rudele mă că inau, vecinii aşijderea.
Lă sam lacrimi în urmă , tâ nguiri lă sam, dar setea de
necunoscut a biruit! Câ nd am ză rit pâ nzele coră biilor la
Basora, am strigat de bucurie! Îmi venea să iau apă din apa
mă rii, în pumni, şi s-o mâ ngâ i, şi s-o să rut, ca pe-o nă framă
verde, pe care ră sar în nopţile liniştite boldurii de argint ai
constelaţiilor… Iată , dar, ce mi s-a întâ mplat în că lă toria a
313
patra…

OSTROVUL NEBUNILOR; ŞI ÎNVĂŢĂM DE CE-I BINE SĂ

ŞTIM DE TOATE…

Sindbad, vâ ntură torul mă rilor, şi-a început istoria astfel,

odată cu seara, după ce a poftit musafirii pe covoare: – Fraţi
ascultă tori! Ajungâ ndu-mă deci dorul de ducă , am încă rcat
mă rfurile pe o corabie şi am pornit. Ş i corabia plutea lin, cu
toate pâ nzele întinse, că tre ostrovuri şi cetă ţi necunoscute.
Câ ntau coră bierii, că ci de mult nu mai avuseseră o mare atâ t
de bună . Însă , fraţilor ascultă tori, se vede că aşa e totul, o
amă gire! Câ nd nici prin cap nu ne treceau nenorocirile, s-a
stâ rnit o furtună îngrozitoare. Degeaba au coborâ t coră bierii
pâ nzele! Catargurile s-au rupt ca nişte beţe, corabia s-a dus
la fund. Puţini am scă pat cu viaţă : câ ţiva am înşfă cat o
scâ ndură , şi aşa ne-a vâ nturat furtuna o noapte întreagă .
Ne-a supt apa şi eram îngheţaţi de frig, şi aşa, câ nd s-au
ară tat zorile din adâ ncuri, am ză rit un ostrov mare, cu
pă duri. Valurile ne-au aruncat la ţă rm. Ne-am încă lzit pe
nisipul că lduţ, am mâ ncat poame şi am adormit. Ş i pe câ nd
ne era somnul mai adâ nc, am auzit deodată vuiete amarnice
de tobe! Am să rit de la pă mâ nt şi ne-am pomenit înconjuraţi
de nişte negri cu inele în urechi şi cu belciug la nă ri. Bă teau
în tobe, strigau, după obiceiul lor ră zboinic. Ne-au luat între
suliţe şi ne-au dus la că petenia lor, şi vă zâ ndu-ne, că petenia
a poruncit îndată să ni se dea mâ ncare. Ş i ni s-a adus o
mâ ncare cu miros aşa de greţos, încâ t mie mi s-au întors
maţele pe dos! M-am stă pâ nit şi n-am mâ ncat. Aşa eram
deprins de mic, să mă stă pâ nesc în faţa greută ţilor şi a
lucrurilor neplă cute. Urmâ nd deci legea asta a liniştii, m-am
ţinut şi n-am mâ ncat din spurcă ciunile aduse; şi după cum
314
veţi vedea îndată , de la stă pâ nirea de sine mi-a venit şi
mâ ntuirea! Ceilalţi prieteni de nenorocire s-au lă sat foamei
lor şi au mâ ncat cu multă lă comie. Deodată li s-au întunecat
minţile şi au prins să gră iască şi să câ nte ca nebunii; după
cum mi-am dat seama, bucatele negrilor erau anume fă cute
din buruieni otră vite… Astfel vă zâ nd, eu m-am stă pâ nit zile
la râ nd; prietenii mei, nebuni de-a binelea, au fost bă gaţi în
nişte ocoale, împreună cu alţi prinşi înnebuniţi. Erau scoşi la
pă scut ca vitele… Ră mă sesem numai cu pielea şi ciolanele,
aşa de tare mă uscase foamea! Vă zâ ndu-mă aşa, negrii şi
sultanul lor m-au lă sat să umblu prin insulă în voia mea. Eu
m-am îndepă rtat câ t am putut înă untrul insulei şi am dat
într-o zi de mulţi oameni albi, culegâ nd piper. M-am
mă rturisit lor, ară tâ ndu-le cine sunt şi ce am pă ţit. Ş i astfel,
oamenii aceia albi m-au luat cu ei şi m-au dus în alt ostrov,
la sultanul lor, într-o cetate mare, cu case de negoţ şi cu
bazare bine întemeiate. Ş i istorisind acelui sultan cine sunt
şi câ te am pă ţit, straşnic s-a minunat! În cinste mă ţinea, ca
pe-un om priceput şi cu multă învă ţă tură că pă tată din
întâ mplă ri. Ş i stâ nd eu aşa, la seraiurile acelui sultan, am
bă gat de seamă că nici Lumină ţia Sa, nici oştenii, nici
dregă torii nu foloseau la că lă rie şaua şi frâ ul; punâ nd
întrebare asupra acestui lucru, sultanul a fă cut ochii mari,
că ci nu auzise despre şa şi frâ ie, şi nici nu le vă zuse în viaţa
lui. Atunci, cerâ ndu-i umilită îngă duinţă , m-am dus la un
curelar şi l-am învă ţat cum se face o şa, cum să fac frâ iele şi
scă rile. Ş i după ce a fă cut o şa, că ptuşită bine cu lâ nă şi
tivită cu fire de aur şi argint, după ce a fă cut frâ ul şi scă rile,
m-am dus la grajdurile sultanului şi mi-am ales cel mai bun
cal; i-am pus şaua, i-am prins frâ ul după râ nduială şi l-am
poftit pe sultan să urce… Mare mirare a ară tat în faţa acestei
noută ţi!
Am devenit îndată omul că utat de curelari, de fierari, de
dregă tori şi oşteni. Toţi mă ră splă teau cu daruri, pentru

315
noutatea adusă în râ nduielile că lă riei. Am crescut mult în
cinstea şi-n dragostea sultanului. O mare avere adunasem.
Într-o zi, după multă curgere de vreme, m-a poftit sultanul şi
mi-a gră it aşa:
— Frate Sindbad, nimic nu leagă inima omenească de un
loc, mai mult ca dragostea! Câ nd ţi s-aprinde inima pentru
femeia iubită , laşi casă şi masă , laşi tată şi mamă , şi te duci
pe că ră ruia iubirii!… Pă ră seşti seraiuri şi averi, şi o urmezi la
un bordei de lut şi la un blid de lemn…
Am pus întrebare, îngă duindu-mi să -l întrerup:
— Cu ce rost îmi aminteşti chemarea iubirii, Lumină ţia
Ta?
— Ascultă , Sindbad! M-am gâ ndit să -ţi caut o femeie
potrivită , să te împă mâ nteneşti şi să ră mâ i aici… Averi am
să -ţi dă ruiesc, să ai cu ce tră i… Primeşti?
— La picioarele Lumină ţiei tale… am ră spuns, şi îndată s-a
înfă ţişat cadiul cel mare al cetă ţii, împreună cu alţi
judecă tori. Dintr-o încă pere s-a ară tat o preafrumoasă
sultă niţă . Ne-am plă cut de la întâ ia înfă ţişare şi aşa s-a
iscă lit hâ rtia de cununie, în faţa judecă torilor şi bă tută cu
pecetea sultanului.
Ră u îmi pă rea după patria mea, Bagdad, însă , după
cuvâ ntul sultanului, trebuia să mă supun râ nduielii fireşti,
în fundul inimii mele tâ njeam cumplit, cu toate că viaţa mea
mergea din plin, încă rcată de fericire şi bucurii.
Toate au durat pâ nă într-o zi. Cum stam la masă
împreună eu soaţa mea, am auzit în vecini un ră cnet
îngrozitor. Am să rit ca ars, să vă d ce-i. Ş i, preaiubiţilor fraţi,
iată ce era…

ÎNGROPAREA DE VIU…

316
 Sindbad a ră mas mult timp cu ochii duşi în amintiri
cutremură toare. Ascultă torii tă ceau. Tâ rzie era noaptea la
Bagdad şi se auzeau departe, departe, strigă rile dinspre ziuă
ale stră jilor.
— O, preaiubiţii mei fraţi! a reînceput povestitorul. Câ nd
m-am dus la vecin, l-am aflat smulgâ ndu-şi pă rul la
că pă tâ iul soaţei lui care murise.
— Frate, am că utat eu să -l încurajez. Aşa-s legile firii, frate
al meu! Nu plâ nge! Aşa îi e dat omului: azi să înflorească ,
mâ ine să putrezească ! Te înţeleg, greu e să te desparţi de ce
ai iubit ca lumina ochilor, dar aşa-s râ nduite legile de
nestră mutat…
— O, vecinule prea bun! mi-a ră spuns omul. Viaţa e viaţă ,
moartea e moarte şi trebuie să le primim după cum sunt
râ nduite! Află însă că alta e pricina deznă dejdii mele: în ţara
asta, moştenim de la cei vechi o lege să lbatică ! După
râ nduiala acelei legi, eu trebuie să fiu îngropat de viu, odată
cu soaţa mea! Acestei râ nduieli va trebui să te supui şi tu,
dacă cumva îţi moare soaţa înainte! Dacă mori înainte tu, va
fi îngropată de vie ea…
Nu vă pot mă rturisi, ascultă torilor, ce spaimă îngrozitoare
m-a cuprins! Să rmanul vecin a fost îngropat de viu, într-o
pră pastie groaznică , locul de obşte al morţilor din cetatea
aceea. Înainte de a-l slobozi neamurile, cu o funie, în adâ ncul
negru, i-au dat o hrincă de pâ ine, un ulcior cu apă , apoi au
pus lespedea deasupra, după râ nduiala blestemată din
trecut. Degeaba ră cnea bietul om că vrea să tră iască …
Din ziua aceea, viaţa lâ ngă soaţa mea era un chin. Mă
rugam că tre Allah şi dam strigare de deznă dejde în sine-mi,
să mor eu înainte! Însă lucrurile aveau să se întâ mple cu
totul altfel. Într-o zi, soaţa mea s-a îmbolnă vit. În scurt timp
şi-a dat ochii peste cap. Au venit neamurile ci, au venit
dregă torii cei mari şi pâ nă şi sultanul, să mă deplâ ngă
pentru moartea ei, dar mai ales pentru moartea mea la o
317
tinereţe şi la o poftă de viaţă aşa de mare… Câ nd i-am auzit
deplâ ngâ ndu-mă , furie straşnică m-a apucat. I-am întrebat
de ce nu se lasă de obiceiul acela blestemat? De ce îngroapă
oamenii de vii? Ş i apoi, eu eram stră in de acele locuri, deci
nu mă puteam supune legii lor! auzindu-mă sultanul gră ind
aşa, a zâ mbit în barbă şi mi-a ră spuns:
— Nu, fiul meu, n-ai dreptate în cele ce le gră ieşti! Odată
ce te-ai însurat aici, cu o femeie a acestui pă mâ nt, dator eşti
să te pleci în faţa râ nduielilor noastre! Hai, nu te sclifosi! Fă -
ţi rugă ciunile că tre sfâ ntul soare şi că tre iarba lumii!
În vremea asta, sicriul cu soaţa mea ieşea pe uşă . L-am
urmat toţi şi eu strigam şi mă împotriveam legii dră ceşti a
acelei cetă ţi. Plâ ngeam, pă rul mi-l smulgeam, faţa mi-o
zgâ riam, veşmintele mi le sfâ şiam, dar în juru-mi erau numai
inimi şi chipuri împietrite. Astfel am ajuns la pră pastia
morţilor. După ce au slobozit înă untru sicriul cu soaţa mea,
neamurile s-au repezit la mine, m-au legat strâ ns cu o funie
şi m-au repezit în hă ul negru. Am auzit cum bufneşte
lespedea potrivită repede deasupra. E nefolositor să vă spun,
fraţilor, ce deznă dejde m-a cuprins în pră pastia neagră , plină
de mortă ciuni, unde nu vedeai la un lat de mâ nă ! Deodată
mi-a stat inima în loc, câ nd am auzit tâ nguindu-se un om,
îngropat, pesemne, cu câ teva zile înainte! Trebuia însă să
tră iesc, trebuia să înfrâ ng şi această încercare groaznică ! Am
auzit deodată oase sfă râ mâ ndu-se în bot de fiară . M-am uitat
bine şi am desluşit ochii hienei lucind. Ş i mâ râ iturile i le-am
auzit. M-am gâ ndit s-o urmă resc, să vă d pe unde a intrat în
gropniţă . Ş i am urmă rit-o. Am dat de-o spă rtură , şi câ nd am
ză rit lumina sfâ ntului soare, am prins a plâ nge. M-am tâ râ t
prin spă rtura aceea şi am ieşit drept în ţă rmurii mă rii. După
ce m-am uitat bine, să nu mă vadă oamenii cetă ţii, m-am
pus să pâ ndesc tâ rgurile, poate va trece o corabie… Câ nd am
ză rit întâ ia corabie în zare, m-am strecurat iar în gropniţă ,
am luat o legă tură mare de pietre scumpe de pe morţi, şi aşa
318
am ieşit iar la ţă rm. Am prins să strig cu deznă dejde, câ nd s-
a apropiat corabia, pâ nă ce că pitanul câ rmacilor m-a auzit şi
a trimis o barcă . Am vrut să -l ră splă tesc cu daruri, dar n-a
primit, socotindu-mă prea nefericit. Ş i astfel, fraţi ai mei,
corabia aceea plutea că tre mă rile Basorei.
În scurt timp am dat chiote că tre ţă rmurii cunoscuţi.
Pietrele scumpe le-am vâ ndut şi am cumpă rat mă rfuri rare,
pornind cu ele că tre Bagdad. S-au bucurat straşnic rudele şi
prietenii. Am miluit vă duvele şi orfanii, după pravilă . Înţelepţi
oameni veneau şi mă sfă tuiau să mă dezbar de vâ nturarea
lumii. Îmi spuneau pilda ştiută cu ulciorul. Eu, în urma
ultimei pă ţanii, le fă gă duiam tuturor că voi sta acasă , şi le
mulţumeam de sfaturi. Într-adevă r, am stat acasă câ t cioara-
n par! Nenorocirile se uită mai repede decâ t ne închipuim, şi
această virtute omenească , uitarea nenorocirilor, eu o
socotesc lege a mergerii înainte! Cum să stai şi să trâ ndă veşti
între dă nţuitoare şi-n sunet de ală ută , câ nd inima din tine
fierbe şi arde? După o vreme, am prins a astupa gurile
sfă tuitorilor de bine. I-am rugat să mă lase în voia vâ nturilor
mele şi să nu se amestece. Precum vedeţi, preaiubiţi fraţi,
cine muşcă o dată din mă rul necunoscutului, nu se mai
poate tă mă dui! Într-o zi, am pornit în că lă toria a cincea,
nemaipomenită în întâ mplă ri, după cum înainte se va
vedea…

LUPTA CU PĂSĂRILE PUSTIEI; TRÂNTORUL DIN OSTROV

ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI. ÎN PĂDURILE DE COCOTIERI…

Ascultă tori preaiubiţi! a început Sindbad, în noaptea a

cincea, după ce ascultă torii s-au râ nduit la locurile lor, după
rang şi pravilă , că lă toria a cincea, preaiubiţii mei ascultă tori,
e şi mai bogată în întâ mplă ri ieşite din fire, după cum v-am
319
mă rturisit seara trecută . După ce m-a muşcat dorul de
depă rtă ri, am adunat averea şi am pornit la Basora, petrecut
de suspinele prietenilor şi de scâ ncetele neamurilor. Cum m-
am vă zut la Basora, am cumpă rat o corabie mare, am tocmit
câ rmaci, am încă rcat mă rfuri rare, şi aşa am pornit spre
vâ nturarea apelor. Mă rile erau bune, încâ t că lă toream cu
bucurie şi desfă tare. Am trecut pe lâ ngă ostrovuri şi cetă ţi; şi
pe lâ ngă pă mâ nturi cu seminţii nemaivă zute.
Într-o bună zi, fiind nevoiţi să luă m apă proaspă tă , am
aruncat ancora la ţă rmurii unei insule bogate în pă duri, în
izvoare, în pă să ri şi-n fiare fel de fel. Ceilalţi neguţă tori şi
coră bieri s-au întins la umbră , să tragă câ te un pui de somn.
Unii dintre ei însă , în loc să -şi vadă de hodină , au prins a
umbla prin insulă , şi umblâ nd ei aşa, au dat de-un ou câ t un
dâ mb, al gadinei Roch! L-au privit ce l-au privit cu mare
mirare, şi deodată au bă gat de seamă că în ou se zbate
ceva… Au apucat pari şi bolovani şi au prins a izbi în el, să -l
spargă . Ş i spă rgâ ndu-l, au dat de puiul gadinei. În loc să s-
astâ mpere, acei coră bieri şi neguţă tori proşti au sfă râ mat
coaja oului şi scoţâ nd puiul afară , l-au omorâ t şi l-au hă cuit
cu hangerele şi iataganele… Ş i, iată , pe câ nd să vâ rşeau ei
nebunia asta, vă zduhurile s-au întunecat deodată , ca de-o
furtună , şi ca de-un vâ nt ră sunau. Câ nd ne-am ridicat ochii,
am înlemnit, vă zâ nd gadinile Roch, bă rbă tuşul şi femeiuşcă ,
venind pe aripi mari câ t nourii… Am fugit toţi îngroziţi spre
corabie şi am pornit în larg, de teama ră zbună rii gadinelor.
Însă , pe câ nd eram destul de departe, am vă zut cum
femeiuşcă Roch ia în că ngi un bolovan câ t dâ mbul şi vine
asupră -ne. Bolovanul a nimerit însă ală turi, şi noi n-am pă ţit
nimic, doar valurile stâ rnite de bolovan au crescut pâ nă la
cer, încâ t corabia era gata să se ducă hă ului. Totul a trecut
cu bine deocamdată , însă , peste câ tva timp, s-a ridicat în
slavă Roch-bă rbă tuşul. Avea în că ngi un bolovan câ t
muntele. A zburat pe deasupra coră biei ce a zburat, să ne
320
ţintească bine, şi deodată a slobozit bolovanul peste noi! S-au
rupt catargurile şi s-a spart corabia; într-o clipă s-a dus la
fund, cu tot cu neguţă tori şi coră bieri! Eu m-am apucat de-o
bâ rnă şi m-am lă sat în voia valurilor.
Ş i plutind aşa, pe bâ rna aceea, m-a aruncat marea într-un
ostrov bogat în verdeaţă . Eram supt de foame, dar m-am
ospă tat din belşug cu poame şi ierburi şi mi-am potolit setea
la izvoare reci, aflate acolo din belşug. Nu se vedea ţipenie de
om în tot ostrovul. Deodată , am ră mas încremenit, câ nd am
vă zut un moşneag cu barba albă , cu şorţ din frunze de
palmier! Sta lâ ngă o roabă mare şi mă privea. Cum m-am
apropiat de el şi am prins a-i gră i, am înţeles că nu ştia ce e
aceea grai, că ci gră ia numai prin semne. După câ teva clipe,
mi-a fă cut semn să -l las să mi se urce după cap, spre a-l
duce pâ nă la o fâ ntâ nă din apropiere. Din milă pentru
bă trâ neţea lui, mi-am plecat grumazul, dar el, cum s-a vă zut
după capul meu, m-a cuprins strâ ns cu braţele, şi cu
picioarele m-a încolă cit ca şarpele. Ş i aşa m-am că it amar că
m-am lă sat pă că lit. Mă purta prin ostrov, unde voia el, şi mă
bă tea, câ nd osteneam, cu picioarele şi cu pumnii. Ş i câ nd
picam la pă mâ nt, frâ nt de oboseală , el mă ţinea tot încolă cit
şi mă trezea câ nd îi venea lui poftă de preumblare, izbindu-
mă cu genunchii şi cu pumnii. Dac-am vă zut că nu pot scă pa
de el în niciun chip şi că facerea de bine mă va duce la robie
veşnică , m-am gâ ndit ce să scornesc spre a-l birui. Astfel,
într-o zi, am gă sit un bostan. L-am golit bine, l-am pus la
uscat, şi după alte zile am strâ ns în el zeamă de struguri. L-
am închis la loc şi am lă sat zeama s-o fiarbă timpul. Câ nd
am crezut eu că zeama de struguri a că pă tat tă rie de vin, am
prins a bea, şi Vă zâ ndu-mă dihania că beau, a poftit şi ea!
Eu atâ t am aşteptat! Am golit un bostan mare, l-am umplut
cu zeamă de struguri, l-am astupat la loc, şi, la vreme
potrivită , l-am dat tică losului şi chinuitorului meu, să -l
golească pâ n’ la fund.
321
 Ş i cu adevă rat vă mă rturisesc, fraţii mei preaiubiţi, că
îndată ce a golit bostanul, chinuitorul meu a prins întâ i a
râ de şi a câ nta ca un nebun, după aceea a că zut de după
capul meu, într-un somn adâ nc ca al munţilor şi ca al
pă mâ ntului. Atunci am apucat un bolovan, am ţintit bine, i-
am zdrobit capul! Cum am scă pat de el, am alergat la
ţă rmuri, plâ ngâ nd de bucuria libertă ţii. Peste puţin timp a
venit o corabie la acel ostrov, şi aflâ nd coră bierii de
întâ mplarea mea, m-au lă udat foarte, că scă pasem lumea de
Trâ ntorul din Ostrov. M-au luat coră bierii cu ei, şi corabia
zbura ca râ ndunica pe ariile necuprinsului. Zbura, zbura, şi
deodată am ajuns la o cetate mare, la continentul Africii.
Mari lucruri am vă zut şi acolo! Ziua, cetatea aceea era plină
de forfotul neguţă torilor. Noaptea însă toţi locuitorii se urcau
în bă rci şi se pierdeau în largul mă rii. Fă ceau aşa, pentru că
noaptea veneau la ei maimuţele şi-i ucideau! Aşa de multe
maimuţe erau în codrii întunecoşi din împrejurimi, încâ t
nimeni nu putea să le biruiască în niciun chip. Ş i umblâ nd
eu prin cetatea aceea, şi că scâ nd gura la câ te şi câ te
nevă zute lucruri, am întâ rziat peste ceasul hotă râ t. Câ nd m-
am dus la schelă , corabia nu mai era, pierise în largurile
necuprinsului. M-a apucat jalea şi deznă dejdea. Umblam pe
uliţe plâ ngâ nd şi deodată m-a oprit un dreptcredincios:
— Frate, m-a întrebat el cu blâ ndeţe, care-i pricina
mâ hnirii tale?
— O, frate! i-am ră spuns. Iată cine sunt şi ce am pă ţit…
— Nu-i nimic! mi-a ră spuns dreptcredinciosul. De foame
nu vei pieri. Dar şi bani pentru întoarcere acasă vei încropi,
dacă eşti gata să faci o treabă . Cunoşti vreun meşteşug?
— Doar să vâ ntur mă rile, frate dreptcredincios!
— Asta ajută ca funia pe spâ nzurat… a zâ mbit el amar.
Urmează -mă … Vei veni cu mine la culesul nucilor de cocos…
Ş tii cum se face treaba asta?
— Nicidecum, dreptcredincios frate!

322
 — Vei învă ţa, iată : ia sacul acesta cu pietre! Vor veni şi alţi
vecini dreptcredincioşi cu sacii plini de pietre, şi ne-om duce
în pă durile cele mari ale cocotierilor. Vrei?
— O, nu mă mai întreba, frate!
Astfel zicâ nd, am înşfă cat sacul cu pietre şi l-am urmat
că tre vecinii şi prietenii dreptcredincioşi. Ceată mare ne-am
adunat şi ne-am dus la pă durile veşnice ale cocotierilor!…

*
* *

— Pe Allah! a suspinat Sindbad într-un tâ rziu, întrerupâ nd

istoria. Multe lucruri am vă zut eu, mult pă mâ nt am bă tut,
multe mă ri am colindat, dar nimic nu e mai presus decâ t
pă durile înalte de cocotieri! Nimeni nu se poate urca pâ n’ la
cununa ramurilor; şi stau nucile de cocos, atâ rnâ nd ca nişte
clopote! Doar maimuţele ajung la ele. Cum ne-am dus în
codrii cei eterni, am prins a arunca pietre asupra maimuţelor
de sus. Gorile râ njeau straşnic, mâ nioase foc că le dă m
ră zboi cu bolovani! Cum pă leam o maimuţă , o şi vedeam
înşfă câ nd o nucă de cocos şi aruncâ nd-o asupra noastră ! Aşa
a durat ră zboiul acesta cu să lbă ticiunile, pâ nă am sfâ rşit
bolovanii şi am socotit că avem nuci destule; atunci le-am
încă rcat în saci, în locul bolovanilor, şi ne-am întors în
cetate. Ş i aşa, amestecat în ceata dreptcredincioşilor
pă că litori ai maimuţelor, am adunat dâ mb mare de nuci de
cocos. La o vreme, câ nd am socotit că am destul spre a mă
putea întoarce acasă , le-am vâ ndut, am cumpă rat pe preţ
tare loc bun într-o corabie. Am cumpă rat mirodenii din
Africa, şi aşa am pornit spre cetatea mea de baştină , prea
slă vitul Bagdad. Am vâ ndut mirodeniile la Basora, pe preţ şi
mai tare, mi-am luat alte lucruri de preţ, şi aşa am ajuns la
Bagdad şi a cincea oară , spre bucurarea prietenilor şi
neamurilor, şi spre mâ ngâ ierea vă duvelor şi orfanilor, cu care

323
am fost mai milostiv ca niciodată !
Însă , preaiubiţi fraţi ai mei, nimic nu-i mai nestatornic
decâ t inima omenească ! Am petrecut o vreme în desfă tarea
dă nţuitoarelor, în mâ ngâ ierea ală utelor şi vinului. La o
vreme, am simţit că nu mă mai mulţumeşte viaţa dusă în
statornicie. Nu mă mulţumeau nici sfaturile cu prietenii, nici
înfricoşata carte a Koranului! Sindbad, vâ ntură torul mă rilor,
nu putea prinde muşchi pe jilţuri! Mă simţeam stră in între
prieteni, câ ntece şi bogă ţii; mă pomeneam câ teodată
uitâ ndu-mă lung la drumurile caravanelor, la coră biile de pe
Eufrat şi oftam. „Hai, Sindbade, vino!” mă îndemna vâ ntul de
seară ; „Vino!” îmi spunea soarele ră să rind; „De ce nu vii?” mă
întrebau pâ nzele şi catargurile coră biilor. „Te aşteptă m, vino,
Sindbade!”
Ş i astfel, fraţii mei preacinstiţi, mi-am vâ ndut avuţiile
pentru a şasea oară . Am slobozit robii şi roabele, dă ruindu-le
bani din gros. Mă rfuri am cumpă rat iară şi, la bazarele
Bagdadului, şi am pornit iar că tre geana mă rii, la Basora…
Însă , a şasea că lă torie, cu întâ mplă rile ei, veţi binevoi s-o
ascultaţi mâ ine seară … Deocamdată , se aud strigă rile
stră jerilor dinspre ziuă …
Pe câ nd ieşeau oaspeţii, peste Bagdadul adormit câ ntau
cocoşii şi s-auzeau strigă rile stră jilor şi muezinii vesteau
lumii încă o zi.

ÎN INDIA…

Fraţii mei preaiubiţi! a început a istorisi Sindbad. Eu unul

socotesc, fraţii mei preaiubiţi, că prea puţin preţ şi prea puţin
farmec are această viaţă , fă ră oameni îndră zneţi! Îndră zneţii,
după socoteala mea, sunt înainte-mergă torii multor lucruri!
De pildă , fă ră să -mi aduc laude, eu unul sunt primul om din
324
Bagdad care a vă zut India şi am ajuns la acele ţă rmuri
depă rtate, după crunte suferinţe.
Câ nd m-a muşcat de inimă , pentru a şasea oară , şarpele
dorului de vâ nturare, mi-am slobozit robii şi roabele, am
vâ ndut tot ce aveam şi iată -mă din nou la schelele Basorei, şi
mai apoi plutind pe oglinda mă rii nemuritoare! Ce-i mai
presus, fraţi preaiubiţi, decâ t noaptea în largul
necuprinsului? Să vezi cum picură , una câ te una, ţintele de
argint ale constelaţiilor… să vezi zorii încingâ nd zarea apelor
şi să vezi soarele ră să rind proaspă t din peşterile adâ ncului…
Ş i-n vremea asta, vâ ntul să zbâ rnâ ie lin în pâ nzele întinse!
Să vezi cetă ţi necunoscute… să vezi pă mâ nturi noi! Ş apte
inimi ar trebui să ai, spre a ţi le deschide pe toate, cum îşi
deschid vulturii aripile!
Că lă toream de mult, câ nd deodată a bubuit tunetul pe
ariile mă rii. Fulgerul s-a slobozit ca un paloş al pedepsei,
că tre fă pturile din negura veşnică a adâ ncurilor! Abia am
apucat a ne înveli mă rfurile, să le ferim de ploaia grozavă .
Picau apele de sus ca o altă mare şi corabia să lta ca o
jucă rie. Deodată , că petenia câ rmacilor a prins să se sfâ şie cu
unghiile. Ră cnea şi plâ ngea, sfă tuindu-ne să ne rugă m unii
pe alţii de iertare, să ne spunem rugă ciunile sfâ rşitului, că ci
grea primejdie ne aşteaptă ! Ploile şi furtuna abă tuseră
corabia că tre muntele de la capă tul pă mâ ntului, de unde
nimeni nu scapă cu viaţă ! Abia am prins noi a ră cni spre
Allah stihuri înfricoşate din Koran, abia am prins a ne da
unii altora iertă ciunea: corabia s-a izbit de munte şi ţă ndă ri
s-a fă cut! Mulţi că lă tori s-au dus hrană vietă ţilor din
adâ ncimi! Am scă pat cu zile doar câ ţiva, înşfă câ ndu-ne de-o
bâ rnă . Marea ne-a zvâ rlit la ţă rm, şi ce am vă zut acolo, nu
voi uita câ te zile voi avea! Am vă zut movili de cranii şi
oseminte ale înecaţilor din alte naufragii. Stă teau pe jos
pietrele scumpe, ca gunoaiele, printre scâ ndurile coră biilor.
Însă muntele era numai piatră netedă . Nică ieri nu se afla

325
iarbă sau mă car ră dă cini, să ne astâ mpă ră m foamea.
Curâ nd, am început să pierim. Care cum îşi da ochii peste
cap era îndată scă ldat, după râ nduiala de obşte, şi îngropat
în că scaturile stâ ncilor. Astfel, a murit azi unul, mâ ine altul
şi într-o bună zi am ră mas singur în pustietate. Am început
să plâ ng. Ră u îmi pă rea după viaţă . Mă că iam că n-am dat
ascultare sfă tuitorilor de bine şi m-am lă sat iar dorului de
ducă şi primejdiilor! Strigam, recitâ nd stihuri din cartea
înfricoşată a Profetului! Apoi, după o vreme, spre a nu mă
lă sa mâ ncat de corbi, după ce voi muri, mi-am să pat singur
groapa. M-am culcat în ea, mi-am pus mâ inile pe piept şi
aşteptam să vină sfâ rşitul întunecos. Dar am să rit deodată în
picioare! M-am întrebat dacă încercasem totul spre a scă pa
de moarte. Îndată m-a copleşit dorul de viaţă . Am alergat la
ră mă şiţele coră biilor. Ş i în timp ce le priveam, am auzit sub
mine un vuiet de ape în adâ ncul muntelui. Îndată m-am
întrebat unde poate să ducă apa aceea. Ş i cercetâ nd locul,
am dat de un râ u subpă mâ ntean. Trecea în mare fugă şi-n
mare vuiet printr-o peşteră . M-am repezit la ră mă şiţele
coră biilor şi am ales bâ rne tari. Mi-am sfâ şiat straiele şi le-
am ră sucit în funii. În scurt timp am alcă tuit o plută , pe râ ul
subpă mâ ntean. Am încă rcat movile de diamante şi mi-am
dat drumul cu apele la vale. Uneori, peştera era aşa de joasă ,
încâ t trebuia să mă fac una cu bâ rnele. Nu ştiu câ t am plutit
aşa. La o vreme, istovit de foame şi de sete, m-am lă sat la
voia întâ mplă rii şi am adormit. Nu ştiu câ t o fi durat somnul.
Câ nd m-am deşteptat, eram pe-o pajişte verde, la lumina
soarelui. Pluta, cu pietrele scumpe, era legată ia pripon. În
jurul meu stă teau nişte oameni cum nu mai vă zusem.
Întrebâ ndu-i prin semne unde mă aflu, unul dintre ei a
zâ mbit cu blâ ndeţe:
— Eşti în India… N-ai nicio teamă . Ia-ţi pietrele scumpe şi
urmează -ne la rajahul nostru, spre a-i spune cine eşti şi din
ce pă mâ nt vii…

326
 Ş i astfel, luâ nd pietrele scumpe, i-am urmat pe oamenii
aceia blâ nzi într-o cetate cu turnuri înalte, albă ca lumina
soarelui. Rajahul lor m-a întâ mpinat cu deosebită blâ ndeţe;
m-a pus de-a dreapta mă riei sale, îndată ce a aflat că sunt
supus plecat al lui Harun al Raşid, calif între califi. Ş i după
ce m-am hodinit bine, în moliciunea paturilor, după ce m-am
întremat cu bucate să ţioase şi cu bă uturi întă ritoare, mi-a
spus rajahul indienesc:
— Preacinstite fiu Sindbad, ia-ţi ce-i al tă u şi du-te cu pace
şi să nă tate! Du din partea mea închină ciune multă că tre
mă ria sa Harun! Spune-i că am auzit de bogă ţiile lui lumeşti,
şi de seraiurile neîntrecute, şi de mulţimea dă nţuitoarelor
frumoase, şi de talentul neîntrecut al câ ntă reţelor din ală ută ;
dar spune-i, rogu-te, că am mai auzit şi de o altă avuţie a
mă riei sale, mai mare ca toate: dreptatea în câ rmuirea
supuşilor!
— Ascult, prea înă lţate… am ră spuns eu. Ră mâ i în pace şi
numai binele să fie în domnie peste pă mâ nturile şi cetă ţile
mă riei tale!
Ş i aşa, rajahul indienesc m-a petrecut cu dregă torii şi
că peteniile oştilor pâ nă la schelă , unde mă aştepta o corabie
anume.
Ş i bă tâ nd un vâ nt bun, curâ nd eram aşa departe, încâ t
pă mâ ntul Indiei, cu turnurile, cetă ţile şi arborii, se scufunda
din ce în ce în ceţuri. Ş i avâ nd parte de acelaşi vâ nt prielnic,
am că lă torit din mă ri în mă ri, din ostrov în ostrov, din schelă
în schelă , pâ nă s-au ză rit minaretele slă vite de la Basora. Am
ajuns la Bagdad, am dus califului între califi închină rile şi m-
am pus pe trai.
Dar din nou am stat acasă câ t cioara-n par, după cum veţi
binevoi a asculta mâ ine seară .

PĂMÂNTUL CINSTEI; OAMENII ZBURĂTORI…

327
 Aflaţi, o, ascultă torilor! Câ nd m-a înghimpat iar spinul
dorului după întinderile mă rii, mi-am vâ ndut toată averea, ca
de obicei, şi m-am urcat pe-o corabie, la Basora. Mult am
colindat prin necunoscut, cu vâ nt prielnic în pâ nze. Deodată ,
a venit a şaptea nenorocire: furtuna a zdrobit corabia şi a
scufundat-o în împă ră ţiile adâ ncului. Apucâ ndu-mă de-o
scâ ndură , am ajuns la un ostrov pustiu, unde am gă sit
movili de cranii ale scufundaţilor. Eram pâ ndit de moarte,
că ci ostrovul era o pustietate de piatră . Ca şi-n că lă toria a
şasea, mi-am alcă tuit o plută şi m-am lă sat în voia valurilor,
să mă ducă încotro vor voi, decâ t să pier sub clonţurile
pă să rilor să lbatice! Mult m-a mâ nat marea, pâ nă ce mi-am
pierdut cunoştinţa, luâ ndu-mi bun ră mas de la sfâ ntul
soare.
Deodată , m-am trezit prins într-o plasă . Câ nd mi-am
deschis ochii, am vă zut oameni mulţi pe ţă rmurii unei cetă ţi.
Tră geau plasa şi strigau că tre mine să nu-mi fie teamă . Câ nd
m-au scos la ţă rm, sleit cu totul de putere, s-a înfă ţişat
înaintea mea un bă trâ n cu barbă albă :
— Fii pe pace, fiule, şi fii binevenit pe pă mâ ntul nostru! Fii
bun şi urcă pe pataşca asta, că ci vă d că nu mai poţi merge,
de tare ce te-au supt apele…
M-am întins pe o pataşcă moale şi m-au purtat robii în
urma acelui bă trâ n, înă untrul cetă ţii. Ş i m-am pomenit pe
urmă într-un serai frumos. M-au frecat bă ieşii cu parfumuri
şi uleiuri scumpe, am mâ ncat bucate să ţioase şi am bă ut
vinuri întă ritoare, venindu-mi astfel în fire. Într-o zi a venit la
mine bă trâ nul, binefă că torul meu, şi mi-a zis:
— Va trebui să te osteneşti pâ nă la schelă , să -ţi vinzi
mă rfurile…
L-am privit mirat, că ci ajunsesem la ţă rmul lor, gol ca
degetul, dar bă trâ nul mi-a fă cut semn să tac şi să -l urmez.
M-am îmbră cat în straie scumpe, cu fir de aur, mi-am pus
turban de mă tasă rară , toate că pă tate din mila şi dă rnicia

328
acelui bă trâ n.
Ş i astfel, cum am ajuns la ţă rmuri, mulţime de neguţă tori
mă aşteptau, şi închinâ ndu-mi-se pâ nă la pă mâ nt, mi-au zis:
— Slă vit fie numele lui Mahomed-prooroc!
— În vecii-vecilor… am ră spuns după cuviinţă .
— Cu ce preţ vinzi bâ rnele plutei ce te-a adus pâ nă la noi?
Eu m-am uitat lung la cele câ teva bâ rne, am ridicat din
umeri, mirat, dar atunci a ieşit la faţă starostele acelor
neguţă tori şi mi-a gră it după o închină ciune mare:
— Află , stră in frate! Noi am preţă luit câ t am preţă luit în
soborul nostru! Am ajuns să credem că lemnul şi legă turile
nu pot avea preţ mai mare de zece mii dinari! Dacă
binevoieşti, şi dacă -ţi vine la socoteală , bine; nu, spune şi
domnia ta un preţ!
— O, fraţilor! m-am minunat eu. Vă d că am nimerit în
pă mâ ntul cinstei! N-am de vâ ndut nimic, o, fraţii mei;
bâ rnele sunt ră mă şiţe ale coră biilor!
— Taci şi fă cum îţi spun eu! m-a sfă tuit bă trâ nul. Dacă ei
ţi-au dat dinari zece mii, eu mai pun o sută pe deasupra, şi
gata-i tocmeala! Poftim banii, cheltuieşte-i în cinste!
Cu mirare mare am luat punga cu dinari! Bă trâ nul a
poruncit servilor să i să ducă bâ rnele la magazii şi după aceea
m-am întors la seraiul lui. Ş i a trecut vremea. Tâ njeam şi mă
uscam de dorul cetă ţii mele. Aş fi fost gata să umblu desculţ
prin spini, să trec prin foc, gol, şi pe jă ratic desculţ, numai să
mai ză resc o dată sfintele minarete de la Bagdad! Însă mă
aflam prea departe spre a mă mai putea întoarce! Mă aflam
la mă rile de la capă tul lumii, unde dorm în legă narea veşnică
a valurilor sufletele lui Solomon-prooroc şi al fiului să u
David. Dincolo de acele mă ri nu se mai afla fiinţă omenească .
Astfel stâ nd lucrurile, mi-a zis bunul bă trâ n într-un tâ rziu:
— Sindbade, fiule! Ş i aşa nu te poţi întoarce la Bagdad! Eu
sunt cu un picior în groapă şi n-am alt suflet la casă , decâ t o
fată frumoasă ca lumina soarelui. Dacă vrei, ţi-o dau de

329
nevastă , şi împreună cheltuiţi-mi avuţiile în pace! Înmulţiţi-
vă ca Abraam cel din binecuvâ ntatele vechimi!
— Ascult, tată ! am ră spuns eu, şi îndată s-a înfă ţişat
cadiul cel mare al cetă ţii, cu peceţile şi cu martorii. Ş i aşa m-
am însurat eu, la capă tul lumii, cu o fată frumoasă ca
lumina soarelui.
Iată însă , preaiubiţilor ascultă tori, că am bă gat de seamă
un lucru, tâ rziu, după ce bă trâ nul a murit: în noaptea câ nd
luna se rotunjea ca banul de aur, oamenii acelei cetă ţi îşi
puneau aripi şi zburau pâ nă -n înă lţimile cerului. N-am avut
de lucru şi într-o noapte am rugat nişte vecini să mă ia şi pe
mine în vă zduh. Unul dintre ei s-a prins, însă a spus să bag
de seamă ca nu cumva să scot vrun cuvâ nt, că ci poate auzi
Mahomed-prooroc şi s-ar mâ nia straşnic de îndră zneala
oamenilor de a cuceri cerul…
Ş i astfel, vecinul meu m-a luat pe spatele lui şi am zburat
atâ t de sus, şi atâ t de aproape de gră dinile nemuritoare,
încâ t l-am auzit pe Mahomed-prooroc stâ nd în sobor cu
pâ lcurile sale de oşteni. Nu m-am putut ră bda şi am strigat
foarte. Atunci, un fulger a ars aripile îndră zneţilor. Am picat
prin scâ nteietoare neanturi şi ne-am trezit în pustia de piatră
a unor munţi. Cu greu am ajuns iar în cetate, unde soaţa mă
aştepta plâ ngâ nd, crezâ ndu-mă pentru de-a pururea pierdut!
Tot în ziua aceea, la rugă minţile ei, m-am hotă râ t să facem
tot ce vom putea şi să ne întoarcem împreună la Bagdad! Am
durat o corabie puternică , am pregă tit-o cu câ rmaci buni şi
bine plă tiţi, am vâ ndut tot, şi după nemaipomenite
întâ mplă ri, am ză rit într-o zi slă vitele minarete de la Basora…
— Iată , frate Sindbad… a reluat vâ ntură torul mă rilor,
după o clipă . Avuţiile ce le vezi sunt rodul unor întâ mplă ri
înfioră toare, după cum bine ai auzit. Ele sunt rodul
îndră znelii mele şi nu-s strâ nse din furtişag! Dar spre a nu
mai fi nevoit să cari poveri, intră în slujba mea, că petenie
peste că mă raşi…
330
 Acestea-mi sunt întâ mplă rile din cele şapte că lă torii!

*
* *

În noaptea urmă toare, Ş eherazada a început alt basm, cel

cu Aladin şi lampa fermecată …
Binevoiţi a întoarce fila…

ALADIN ŞI LAMPA FERMECATĂ.

Tră ia în vremuri vechi, într-o cetate din pă mâ ntul Chinei,

un să rman croitor, cu numele Mustafa, şi aşa de să rac era,
încâ t abia îşi ducea zilele de azi pe mâ ine. Ş i avea acel croitor
un fiu, cu numele Aladin. Ş i era Aladin nesupus şi
neascultă tor. Colinda maidanele, cu o droaie de haimanale.
Degeaba îl rugau tată l şi mama să se apuce să înveţe şi el
croitoria sau orice altă îndeletnicire; Aladin cutreiera
maidanele, bă tea colbul câ t era ziulica de mare, cu
haimanalele lui.
Câ nd a împlinit ani cincisprezece, tată l să u l-a luat mai cu
asprime, mai cu blâ ndeţe, să deprindă pe lâ ngă el
îndeletnicirea acului, dar lui Aladin numai de o astfel de
treabă nu-i ardea! Cum întorcea tată l să u capul în altă parte,
el o zbughea pe uşă afară , şi nu mai da pe-acasă pâ nă în
tâ rzie noapte. Maică -sa încă runţea de mâ hnire, din pricina
lui, iar bietul croitor Mustafa se topea vă zâ nd cu ochii, că ci
atâ ta odraslă aveau şi s-alegea colbul din el. Astfel, mă cinat
de supă rare azi, mă cinat mâ ine, Mustafa a adormit într-o zi
pentru vecie. Ră mâ nâ nd numai cu maică -sa, Aladin s-a fă cut
şi mai ră u, şi mai neascultă tor, învă ţâ nd nu vreo
îndeletnicire bună , ci ştiinţa urâ tă a golă niilor. Abia aveau ce
331
mâ nca. Maică -sa, după moartea lui Mustafa, a închis
croitoria, a vâ ndut tot ce se putea vinde, şi câ ştiga câ te un
ban să rman, torcâ nd lâ nă de pe la vecinele bogate. Degeaba
îl dojenea pe Aladin; degeaba îi ară ta câ t de greu are să se
descurce în viaţă , dacă nu deprinde ceva bun, la vâ rsta câ nd
toate lucrurile se deprind uşor. Îl ruga ades cu lacrimi, îi
gră ia blâ nd, cu toată inima ei de mamă , însă Aladin una o
ţinea, bă tâ nd colbul din zi în noapte. Îşi bă gase pă rintele în
pă mâ nt, cu purtă rile lui, şi nicio milă şi nicio înţelegere nu
dovedea faţă de buna şi nefericita mamă .
Astfel, bă tea maidanele înainte, fă ră să -i pese nici de
lacrimi, nici de rugă minţi, nici de asprele cuvinte de dojană .
Într-o zi, pe câ nd se juca pe un maidan, cu alţi bă ieţi, s-a
oprit lâ ngă ei un om înalt, negru la chip, cu veşmintele pline
de pulbere. Era un vestit vră jitor african. Ş tia citi firea
oamenilor după faţă . Cum l-au vă zut, bă ieţii s-au oprit din
joacă .
— Cine-i şi al cui este acest fecior? a întrebat vră jitorul, de
unul şi de altul, după ce pusese ochii pe Aladin.
I s-a ră spuns că Aladin era fiul lui Mustafa, croitor
să rman, că lă torit în lumea drepţilor.
Astfel auzind, vră jitorul s-a apropiat de Aladin, l-a chemat
deoparte şi l-a întrebat cu prefă că torie straşnică :
— Au nu eşti tu oare Aladin, fiul fratelui meu Mustafa?
Ş i a prins a lă cră ma şi a se tâ ngui: cum de nu s-a întors la
timp să -şi mai apuce preaiubitul frate în viaţă ? Ş i a
continuat africanul că tre Aladin, cu mare grijă şi dragoste:
— Aladine, Aladine! Prea mic eşti spre a mă înţelege! Prea
mic eşti spre a pricepe bucuria că te-am gă sit, o, fiu scump
al fratelui meu! Ce face maică -ta, cumnata mea scumpă ?
Deocamdată , nu pot veni la voi, că ci am treburi! Ia aceşti
bani de aur şi descurcaţi-vă , tu şi preaiubita mea cumnată ,
pâ nă voi veni deseară la locuinţa voastră !
Ş i africanul şi-a vâ râ t mâ na la brâ u, sub straiul lung, şi a

332
scos o pungă cu bani de aur. Aladin a ţinut-o tot într-o fugă
pâ nă acasă şi ţipa: – Mamă preaiubită ! aruncă furca şi fusul,
că ci uită -te ce noroc ne-a pă lit! A venit unchieşul meu din
Africa şi iată ce mi-a dat!
— Care unchieş din Africa? a întrebat mama, cu mirare.
După câ t ştiu, tată l tă u n-a avut frate!
— Ba a avut, mamă ! Unchieşul meu va veni deseară la noi
şi o să staţi faţă -n faţă şi o să vă cunoaşteţi!
Cu mirare mare şi cu îndoială şi mai mare a luat banii
soaţa croitorului Mustafa. A pregă tit cele de cuviinţă . Iar
seara l-a trimis pe Aladin să stea la poartă , spre a-l
întâ mpina pe african. Ş i astfel, cum a prins să se însereze,
că lă torul s-a ară tat la poartă . Cu sfială l-a poftit în casă
soaţa lui Mustafa. I-a stat înainte cu ce a putut, spre a sfinţi
legea ospeţiei, însă tare se mai minuna biata femeie!
— Ceas prea fericit! spunea africanul, dâ ndu-i butelci cu
vin şi alte bună tă ţi aduse. O, cumnată dragă , arată -mi
repede în ce loc sta fratele meu, câ nd cosea? Cum a murit?
Câ t e de atunci?
Ş i potopind femeia cu întrebă rile, ofta şi lă cră ma des, ca
după un frate atâ t de scump, pierdut pentru veşnicie.
— Fii binevenit! i-a spus femeia, cu îndoială . Îndeamnă la
masă şi hodineşte-te! Dar tare mă minunez! După câ t ştiu
eu, bietul Mustafa n-a avut niciun frate…
— Na-ţi-o bună !… a ră spuns africanul. A avut, cum mă
vezi şi cum te vă d! Poate m-a şi uitat, ori n-a avut prilej să
pomenească de mine, că ci m-am înstră inat demult, din
întunecoase timpuri! De-o viaţă că lă toresc prin ţă ri stră ine!
Am vă zut India, Persia, Siria, Arabia; m-am statornicit
pentru mult timp în Africa; aşa că vezi, cumnată dragă … Dar
Aladin, iubitul meu nepot, cum se poartă ?
— Ră u de tot, dragă cumnate! a ră spuns femeia,
încredinţată aproape cu totul că stră inul era într-adevă r
fratele lui Mustafa. Aladin, prin purtă rile lui rele, şi-a bă gat

333
pă rintele în pă mâ nt. Nu a vrut şi nu vrea să înveţe nimic!
Încearcă tu, cumnate, şi să -l dă m la vreo învă ţă tură , acum
câ t nu-i prea tâ rziu. He, Aladine, Aladine… a oftat mama.
Puţin lipsea să te izgonesc de acasă ! Ai noroc că ţi-a venit
unchieşul…
Africanul a râ s în barbă . Ş i-a îndreptat ochii negri,
scâ nteietori, asupra bă iatului.
— Nu, cumnată dragă . Eu unul cred că n-ai dreptate!
Aladin e bă iat bun şi mă prind să scot dintr-însul om! Ce ai
spune, Aladine, dacă am deschide o pră vă lie mare, mare, cu
stofe şi cu mă tă suri?
— Ar fi grozav! a spus Aladin, că ci ştia din hoină relile lui
că în pră vă liile mari vin oameni mulţi şi bogaţi şi mişună
lumea de dimineaţă pâ nă seara.
— Aşa va fi! a înclinat unchieşul din barbă . Dar întâ i şi-
ntâ i, va trebui să te duc la cel mai bun croitor, să te îmbrac
în lege. După aceea vom deschide pră vă lie…
Ş i au gră it şi au plă nuit pâ nă s-au auzit cocoşii de miezul
nopţii. Atunci, africanul s-a ridicat, şi-a luat ră mas bun şi s-
a dus să doarmă la caravanserai. S-a ară tat iar în zori, şi
luâ ndu-l pe Aladin, l-a îmbră cat frumos, din cap pâ nă -n
picioare, cum se cade unui neguţă tor bogat. L-a plimbat apoi
pe la moschei vestite, pe la pavilioanele hanilor. Ş i la
caravanserai l-a adus, să -l arate prietenilor de că lă torie.
Câ nd s-au întors amâ ndoi, seara, mama lui Aladin s-a
mirat foarte de dă rnicia cumnatului. I-a spus că Aladin n-are
drept la atâ ta bine, din pricina neascultă rii, dar să facă
cumnatul cum va şti mai bine.
— Aşa va fi, dragă cumnată . Nicio grijă să n-ai! Mâ ine e zi
de vineri în tot Islamul, şi pră vă liile sunt închise. Însă
poimâ ine, sâ mbă tă , îmi voi ţine cuvâ ntul şi vom întemeia cea
mai mare pră vă lie din cetate. Iar ca să nu pierdem vremea, îl
voi lua cu mine, mâ ine, pe Aladin, să -i ară t împrejurimile
cetă ţii… Vrea-vei, Aladine?

334
 — Mai încape vorbă ? a ră spuns bă iatul şi-i plesnea inima
de neră bdare să vadă împrejurimile, împreună cu acest
unchieş atâ t de bogat şi atâ t de darnic.
A doua zi, încă din zori, mereu deschidea uşa şi se uita
afară . Se îmbră case, şi aşa aştepta ei, neră bdă tor, sosirea
unchieşului african. Cum l-a ză rit, a şi fugit înaintea lui; l-a
îmbră ţişat unchieşul cu mare dragoste, ca pe un preaiubit
nepot; i-a fă gă duit să -i arate lucruri cum nu mai vă zuse
neam de neam.
Într-adevă r, după ce au ieşit din cetate, printr-o poartă
mare, au ajuns la nişte gră dini cu seraiuri în mijlocul lor. Ş i
ei intrau şi se tot minunau, de la gră dină la gră dină . Au
ajuns la o gră dină mai frumoasă decâ t toate gră dinile de pe
pă mâ nt; avea la poartă un leu uriaş de bronz. Au intrat să se
hodinească . Unchieşul a scos o bucată de cozonac şi nişte
fructe. Au ospă tat şi au pornit iar, prin alte seraiuri, prin alte
gră dini. Ş i spunea africanul că tre Aladin numai vorbe
înţelepte, ajută toare la buna creştere. Aladin s-a uitat în
urmă , la o vreme, şi s-a speriat puţin:
— Dar, unchieşule, unde ne ducem noi? Prea au ră mas în
urmă şi cetatea şi gră dinile…
Numai dealuri se vedeau înaintea lor şi-n urmă .
— N-ai grijă , nepoate Aladine! Într-adevă r, departe au
ră mas toate, însă te voi duce într-o gră dină cum nu s-a mai
vă zut! Vezi cele două dealuri din faţa noastră ? Ai ră bdare şi
să mergem într-acolo cu nă dejde…
Ş i a continuat africanul cu vorbele înţelepte, pentru ca
bă iatul să nu mai aibă câ nd se gâ ndi la depă rtare şi la
oboseală . I-au lucit ochii mai tare, câ nd au ajuns între cele
două dealuri înalte, cu că ră ruie printre ele. Acolo s-au oprit.
Unchieşul african a dat foc la nişte vreascuri şi la nişte
ierburi. Fum întunecos şi mare câ t dealurile s-a ridicat. Ş i
cum unchieşul african bolborosea nişte cuvinte, fumul se tot
da la o parte, şi s-a tot dat aşa fumul la o parte, pâ nă s-a

335
ispră vit. Deodată s-a deschis pă mâ ntul. S-a vă zut o mare
lespede de piatră cu belciug de bronz. Ră u tare s-a speriat
Aladin şi a nă zuit s-o ia la fugă . Atunci, africanul l-a înşfă cat
de grumaz şi i-a trâ ntit o palmă aşa de zdravă nă , încâ t pe
bietul bă iat l-au bucşit lacrimile şi sâ ngele. S-a pră buşit la
pă mâ nt, înfricoşat straşnic.
— Pentru ce mă baţi? a întrebat el după ce s-a ridicat. Ce
ră u ţi-am fă cut?
— Pentru ca să mă asculţi fă ră crâ cnire! Eu îţi ţin loc şi de
tată . Să taci! Tot ce va urma, va fi spre binele tă u! Bună oară ,
sub piatra asta se află o comoară … Ei, ce ai spune, Aladine,
dacă s-ar afla într-adevă r o comoară sub piatra asta?
Ş i unchieşul african a gră it mai departe, câ nd a vă zut cum
ochii lui Aladin tresar şi se aprind:
— Află , Aladine, că într-adevă r se află o comoară , însă
nimă nui nu i-i îngă duit să apuce piatra de belciug. Nici chiar
mie, unchieşul tă u. Deci, apuc-o de belciug şi trage…
— Dar nu e prea grea? a îndră znit bă iatul.
— N-ai decâ t să rosteşti numele lui Mustafa, tată l tă u, şi
numele bunicului, şi lespedea are să se facă uşoară ca o
pană . Hai, îndră zneşte şi ridic-o…
Aladin a apucat belciugul şi a ridicat lespedea cu uşurinţă .
A vă zut în adâ nc nişte trepte coborâ nd într-o pră pastie. S-a
înfricoşat iar, însă africanul l-a dă scă lit astfel:
— Nu te teme, nepoate Aladine! Coboară treptele! Vei da
de o uşă deschisă . Intră fă ră frică ! Vei da de o sală . Din sala
aceea vei da în alte două să li, cu stâ lpi şi pereţi de marmură
şi de aur. Mergi drept şi vei da într-o gră dină cu fructe
coapte. Mergi prin gră dina aceea, pâ nă vei da de o terasă .
Urcă fă ră teamă , pâ nă vei afla la capă tul terasei o lampă
aprinsă . Ia-o, stinge-o, varsă uleiul din ea şi întoarce-te şi
adu-mi-o! Ai grijă însă ca în drumul tă u să nu atingi mă car
cu poala veşmâ ntului stâ lpii sau pereţii să lilor, că ci dacă -i
atingi, se pră buşesc şi-ţi gă seşti moartea. Ia acest inel, să te

336
apere de primejdii şi du-te cu bine!
Aladin a luat inelul, a coborâ t treptele pâ n’ la uşa
deschisă . A dat de să lile pomenite şi a trecut prin ele cu
veşmâ ntul strâ ns în jurul trupului, spre a nu atinge stâ lpii şi
pereţii. A nimerit apoi în gră dina cu poame coapte. Ş i terasa
amintită a urcat-o. Câ nd a vă zut lampa arzâ nd, a luat-o, a
stins-o, i-a vă rsat uleiul şi a bă gat-o în sâ n. Ş i, întorcâ ndu-
se, s-a oprit în gră dină şi a cules poame, fă ră să ştie că toate
erau cele mai mari pietre preţioase. Ş i-a că ptuşit bine sâ nul,
buzunarele şi punga şi a pornit apoi repede, spre a nu-l face
pe unchieş s-aştepte prea mult. Cum a ajuns în capă tul
treptelor, l-a rugat pe unchieş să -i întindă mâ na să -l scoată
din pră pastie mai repede, dar acesta i-a cerut să -i dea lampa
mai întâ i. Însă Aladin, simţind că -l paşte o primejdie, n-a
vrut să i-o dea. L-a ameninţat africanul cu bă taia, a strigat şi
s-a strâ mbat la el, însă Aladin sta în pră pastie, neînduplecat,
cu lampa în sâ n. Ş i vă zâ nd africanul că nu-i chip să
primească lampa, a scrâ şnit de mâ nie şi a repezit lespedea la
loc. Tocmai din Africa venise după lampă şi bă tuse drumul
degeaba. S-a îndepă rtat repede, să nu-l afle cineva acolo.
Ş i s-a trezit Aladin în întunericul pră pastie. A coborâ t
repede, să intre în gră dina subpă mâ nteană , dar poarta se
închisese. Ş i a stat el în întunecimea aceea, ca-ntr-un
mormâ nt, vreme de două zile. Ş i simţind că va pieri, şi-a
ridicat mâ inile şi i-a strigat în ajutor pe Allah şi Mahomed-
prooroc, oşteanul să u. Ş i câ nd şi-a împreunat mâ inile, a
atins inelul dat de vră jitorul african şi deodată s-a înfă ţişat
înaintea lui un duh înfricoşat, gră indu-i cu cutremur mare:
— Ce vrei tu, Aladine? Află că eu sunt robul celui ce poartă
acest inel. Ce pofteşti?
— Să mă scoţi la lumina soarelui… a bâ lbâ it Aladin,
aproape mort de spaimă .
Ş i abia a rostit cuvintele şi s-a trezit afară , pe iarbă , şi
aproape că -l orbea lumina soarelui, după atâ ta şedere în

337
întuneric. A vă zut dealurile goale, a vă zut că ră ruia dintre ele,
însă de piatra cu belciug nici pomeneală nu era! A vă zut doar
cenuşa, ră mă şiţa focului. A pornit pe că rare, că tre cetate.
Cum a ajuns acasă , ca mort a că zut de oboseală şi de foame.
Biata maică -sa îl crezuse pierdut pentru totdeauna. Nu ştia
ce să mai facă , de bucurie că s-a întors. L-a culcat în pat, şi
Aladin a picat într-un somn greu ca lutul. Câ nd s-a trezit, a
istorisit mamei tot ce pă ţise cu africanul, tot ce vă zuse în
pră pastia de sub lespede. Ş i-l asculta mama cu uimire. Ş i
blestema clipa câ nd i-a intrat în casă africanul cel prefă cut.
Ş i iar a adormit Aladin. Maică -sa i-a luat pietrele preţioase şi
lampa şi le-a pus sub că pă tâ iul lui. Ş i a dormit Aladin pâ nă a
doua zi că tre prâ nz. Ş i cum s-a trezit, abia vedea de foame. A
dat cuvâ nt că tre maică -sa, să -i dea de mâ ncare. Ea i-a
ră spuns că deocamdată n-are ce-i da, însă să aibă puţină
ză bavă , că ci va încropi ceva. Aladin şi-a amintit atunci de
lampă : n-ar fi bine să se ducă s-o vâ ndă la bazare?
— Prea bine! a ră spuns maică -sa. Însă , spre a dobâ ndi
preţ mai bun pe ea, am s-o şterg bine, frecâ nd-o cu apă şi cu
nisip.
Ş i a luat lampa de sub că pă tâ iul lui Aladin, dar abia şi-a
atins petica de ea, că îndată s-a înfă ţişat un duh puternic, în
mare cutremur, ca al tunetului.
— Porunceşte, stă pâ ne Aladine!
Mama a că zut în leşin, de spaimă neînchipuită .
— Ce vrei? a dat cuvâ nt Aladin că tre ară tare.
— Sunt robul celui ce are lampa aceasta! a întors duhul
cuvâ nt. Ce porunceşti, stă pâ ne Aladine?
— Mi-i foame! a scâ ncit bă iatul.
— Tot acum! a ră spuns duhul, şi s-a fă cut nevă zut, şi în
scurt timp s-a întors cu o tavă mare, cu două sprezece farfurii
de argint, pline de mâ ncă ruri rare, cu şase pâ ini albe, cu
două ulcioare pline cu vinul cel mai scump. După ce a
râ nduit totul pe-o sofa, s-a fă cut iar nevă zut. Toate s-au

338
petrecut aşa de repede, încâ t biata mamă încă nu apucase a
se trezi din leşin. Aladin a stropit-o cu apă şi după ce ea a
deschis ochii, a ră mas mirată peste fire, vă zâ nd bună tă ţile.
— Cui trebuie să mulţumim, Aladine, pentru scumpeturile
acestea? Nu cumva o fi auzit de să ră cia noastră mă ria sa
sultanul?
— Să lă să m vorba, mamă ! a ră spuns Aladin. Să trecem să
mâ ncă m pâ nă nu se ră cesc bucatele, după aceea îţi voi da
ră spuns cuviincios. Poftim la masă !
Ş i s-au aşezat amâ ndoi la masă . Ş i au mâ ncat şi au bă ut.
Ş i împreună se mirau de bună tatea bucatelor, de frumuseţea
tacâ murilor, tă vilor şi farfuriilor. Ş i au mâ ncat pâ nă că tre
ceasul prâ nzului. După aceea, mama s-a întors că tre fiul ei:
— Acum, Aladine, după ce atâ t de bine am ospă tat, fă bine
şi spune-mi cui datoră m această binefacere!
— Dragă mamă ! a întors bă iatul cuvâ ntul. Lată ce s-a
întâ mplat: în timp ce tu stă teai în leşin de spaimă , eu am
spus duhului că mi-i foame. Îndată după aceea, s-a fă cut
nevă zut. S-a întors numaidecâ t, cu tava încă rcată de
bună tă ţi. Dar nu era unul şi acelaşi cu duhul din neagra
pră pastie. Nu. Acela era robul acestui inel. Cel ivit la frecarea
lă mpii e robul lă mpii…
— Vai mie! s-a înfricoşat mama. Neam de neam, noi am
tră it în cinstită să ră cie. N-am auzit de la nicio vecină de-a
mea astfel de întâ mplare, să atingi o lampă şi să ţi s-aştearnă
toate bucatele dinainte! Ca dreptcredincioasă musulmană ,
nu vreau să mai am de-a face cu fiinţele negurii, blestemate
de Mahomed-prooroc! Ia lampa şi du-o unde ştii. Vinde-o.
Zvâ rle şi inelul, că ci nu mai vreau să mai leşin de spaimă , la
ivirea înfricoşaţilor!
Astfel auzind-o gră ind, Aladin i-a ră spuns cu dreaptă
judecată :
— Nu aşa, mamă ! Eu, unul, lampa n-o vâ nd, nici n-o
arunc. La fel, n-am să vâ nd sau n-am să arunc inelul. Ai

339
vă zut câ t bine ne poate aduce lampa! La fel, cine ştie din ce
primejdii ne va scoate inelul! Să le folosim cu bă gare de
seamă . Să nu cerem lă mpii lucruri peste fire, că ci dacă ne-
am îmbogă ţi prea tare, am stâ rni ura vecinilor. Lasă totul aşa
cum îţi spun eu. Îmi închipui ce lucruri mari poate să vâ rşi
lampa fermecată , dacă acel tică los vră jitor a venit după ea
tocmai din Africa…
Gă sind mama judecata lui bună şi să nă toasă , a hotă râ t că
aşa să ră mâ nă , dar să nu mai gră iască niciodată despre
lampă şi inel. A doua zi, aducâ ndu-i din nou foamea, Aladin
a luat o farfurie din cele două sprezece şi s-a dus s-o vâ ndă . A
nimerit cu ea la un neguţă tor. Prea mulţumit a fost câ nd
acesta i-a dat un ban de aur, cu toate că farfuria fă cea de
două zeci şi şapte de ori pe-atâ t. Aladin era bucuros. Nu se
pricepea încă la preţul lucrurilor. S-a dus acasă cu o pâ ine şi
cu mult mă runţiş. Ş i aşa, cheltuind ei banul de aur, a dus
neguţă torului farfurie după farfurie, pâ nă le-a vâ ndut pe
toate două sprezece. Ş i câ nd a venit la râ nd tava, a vrut s-o
ducă tot la acelaşi neguţă tor, dar era prea grea, aşa încâ t l-a
poftit acasă , s-o vadă , şi neguţă torul a câ ntă rit-o din ochi,
încă de la uşă , şi dâ ndu-şi seama de preţul ei peste fire, a
scos şi a plă tit bă iatului zece monede. Ş i aşa s-au descurcat
ei o vreme, însă Aladin, de la întâ mplarea cu africanul, nu
mai bă tea colburile. Intra prin casele de negoţ, asculta
vorbele oamenilor bă trâ ni. Încet-încet îşi lepă da nă ravurile
rele şi prindea să cunoască oamenii şi lumea, din sfaturile
înţelepte. Ş i sfâ rşind banii. Aladin a umblat iar la lampa
fermecată . A frecat-o cu mâ na şi s-a ară tat în mare huiet
duhul înfricoşat:
— Porunceşte, stă pâ ne Aladine!
— Mi-e foame, duhule! Adu-mi de mâ ncare!
— Tot acum, Aladine, stă pâ ne! a clă mpă nit din bot
înfricoşatul, şi îndată s-a înfă ţişat iar, cu o tavă încă rcată de
farfurii cu bună tă ţi.

340
 Maică -sa nu era de faţă la ară tarea duhului. A venit la
masă întinsă . Ş i iar era gata să leşine, la gâ ndul că duhul
înfricoşat fusese în casa ei. Ş i au ospă tat din gros.
Ş i iar s-au istovit bucatele. Aladin iar a prins să mă rite
farfuriile. Ş i în timp ce mergea el că tre neguţă torul cunoscut,
a trecut pe lâ ngă un bijutier bă trâ n; i s-a plecat cu sfială , şi
bijutierul l-a poftit să intre în aşezarea lui.
— Nu ştiu, feciorule, ce ai de vâ nzare. Află însă , că orice ai
avea, eu îţi voi da preţul cuvenit.
Aladin a scos farfuria punâ nd-o neguţă torului pe câ ntar, a
vă zut că preţuieşte şaptezeci şi două de monezi aur, şi nu
una, cum primise de la neguţă torul celă lalt. Ş i luâ nd banii,
s-a dus Aladin acasă . Ş i vâ nzâ nd bijutierului toate farfuriile
şi tava, a adunat aur, o gră mă joară bună , dar nu cheltuiau
decâ t pentru pâ inea cea de toate zilele. Ş i cheltuind cu
zgâ rcenie şi cumpă tare, le-au ajuns banii pentru câ ţiva ani.
Dar Aladin nu mai pierdea vremea. Sta pe lâ ngă vestiţi
şlefuitori de pietre scumpe, pe lâ ngă mă tă sari, deprinzâ nd
încet-încet câ te ceva din îndeletnicirea lor. Ş i aşa şi-a dat el
seama că poamele din gră dina subpă mâ nteană erau pietre
preţioase. S-a vă zut dintr-odată bogat, dar n-a spus mamei
sale nimic.
Într-o zi, mare strigare s-a auzit pe uliţele cetă ţii. Pristavii
şi stră jile porunceau oamenilor să se ascundă în case, nu
cumva să iasă vreunul pe uliţă , s-o vadă pe Bedrulbudur,
fata sultanului, în drumul ei spre baie! Cel ce ar îndră zni, ar
fi pedepsit cu moartea! auzind Aladin glasul pristavilor, l-a
cuprins o pofta grozavă s-o vadă pe Bedrulbudur fă ră vă l!
Pâ nă atunci, credea că toate femeile sunt ca mama lui,
zbâ rcite de bă trâ neţe. Ş i s-a dus Aladin la baia sultă niţelor şi
s-a ascuns după o uşă , în spatele bă ii. Ş i a venit îndată
Bedrulbudur, urmată de roabe şi hadâ mbi. Ş i cum şi-a scos
vă lul de pe faţă , în baie, Aladin a ră mas încremenit, ca-n faţa
soarelui. I-a vă zut ochii negri, plini de viaţă şi adâ nci, gura

341
era rumenă ca rodia. Ş i bietul Aladin era să leşine de uimire.
S-a strecurat printre hadâ mbi şi stră ji şi a ajuns acasă .
Maică -sa s-a mirat din cale-afară , vă zâ ndu-l abă tut şi trist.
Nu mâ nca, nu putea dormi. Degeaba îl întreba ea ce l-a
schimbat, din om neliniştit, în visă tor cu ochii plini de o
tristeţe neînchipuită . Ş i degeaba îl cerceta cu întrebă rile.
Aladin sta pe gâ nduri, cu ochii pierduţi în vedenia
preafrumoasei Bedrulbudur. Maică -sa îl socotea bolnav şi
mereu îl ruga să -i spună ce-l doare. Aladin sta mut, cu ochii
în gol.
— Draga mea mamă ! i-a spus într-o bună zi. Cine mă va
înţelege mai bine decâ t tine? Iată ce mi s-a întâ mplat: m-a
îndemnat inima s-o vă d la faţă pe Bedrulbudur, fata
sultanului cetă ţii; m-am ascuns după poarta scă ldă toarei şi
am vă zut-o, şi de atunci nu mai pot de dorul ei. Nu mai pot –
şi am să mă duc la sultan s-o peţesc.
Astfel auzindu-l, maică -sa a izbucnit în râ s:
— Oare ai înnebunit, Aladine, fiul meu? Oare nu-ţi dai
seama ce prostii gră ieşti? Ş tii oare câ ţi feciori de sultani
vestiţi şi-au ră cit gura de pomană , cerâ nd-o pe Bedrulbudur?
Cum m-aş duce eu, calica şi să rmana nevastă a croitorului
Mustafa, la sultan, să -i cer fata? Oare nu m-ar socoti
nebună , după toate temeiurile sfintei dreptă ţi? Cu ce ai ieşit
tu la faţa lumii pâ nă acum? Ai să vâ rşit vreo faptă deosebită ,
pentru binele cetă ţii tale? Hai, Aladine, gră ieşte şi-mi
ră spunde!
— Prea bine, dulcea mea mă icuţă ! a ră spuns Aladin. Cu
adevă r ai gră it, că prin nimic nu mi se cuvine Bedrulbudur!
Însă inima mea o vrea şi nu mă las! Ai pomenit cu dreptate
de să ră cia noastră , că n-ai avea cu ce face faţă ; ei bine, află
că nu suntem de fel să raci! Poamele aduse din gră dina de
sub pă mâ nt, află că nu sunt poame, ci pietre preţioase, cum
au numai sultanii cei mai vestiţi! Ian fă bine şi adă vasul
acela de porţelan, să le potrivim după mă rime şi culoare!

342
 Aducâ nd mama vasul de porţelan, l-au umplut cu pietre
scumpe; şi aşa de frumos luceau, fiecare în razele şi culorile
lor, încâ t amâ ndoi şi-au acoperit ochii în faţa stră lucirii.
— Ş i acum… a gră it Aladin, iată că avem cu ce sta în faţa
sultanului! Fă bine şi du-te în peţitorie…
— Pe Allah, Aladine! s-a speriat mama. Să spunem că i-ar
plă cea sultanului pietrele scumpe, să spunem că mă va primi
în faţa stră lucirii sale, dar, oare n-are să mă stropşească , de
mâ nie, câ nd va afla la ce am venit?
— Să n-ai nicio grijă , scumpă mă icuţă ! Oare n-avem noi
lampa fermecată ? Fă ră grijă să te duci, că ci n-o să -ţi pară
ră u!
Fiind tâ rziu, s-a culcat mama, şi s-a culcat Aladin. În timp
ce ea dormea adâ nc, el sta cu ochii deschişi, cu gâ ndul
numai la Bedrulbudur. Ş i s-a luminat de ziuă . Mama şi-a
îmbră cat veşmintele cele mai bune, a luat vasul cu pietre
scumpe, într-o legă toare de pâ nză şi a pornit că tre serai. N-a
trebuit s-aştepte mult. Au venit vizirii să întemeieze judeţul şi
ea a intrat odată cu dâ nşii. S-a trezit într-o încă pere mare.
Vizirii s-au aşezat pe covoare şi câ nd s-a înfă ţişat sultanul,
toţi au bă tut înaintea lui temenele înfricoşate. Ş i s-a aşezat
sultanul în jilţ şi au prins a veni pricinaşii. Mama lui Aladin
sta drept în faţa lui şi aştepta clipa potrivită , să se plece şi să
înceapă vorba, dar cum judeţul a luat sfâ rşit, sultanul s-a
dus repede că tre că mă ri. Ea s-a ridicat şi s-a întors acasă , cu
tot cu vas, spre marea mâ hnire a lui Aladin. A întrebat-o
repede ce s-a întâ mplat şi ea i-a ră spuns cu adevă r, aşa cum
s-au petrecut lucrurile, că a stat chiar faţă în faţă cu
sultanul, dar n-a avut cum începe vorba, pentru că
stră lucirea sa s-a dus repede spre că mă ri, îndată după
istovirea pricinilor mai mari. Aladin s-a mulţumit şi cu acest
ră spuns, că ci maică -sa, ducâ ndu-se la sultan, biruise
deocamdată frica. A doua zi, iar a luat legă tura şi s-a dus. A
aflat porţile încuiate şi iar s-a întors. Ş i iar s-a dus zi cu zi,

343
pâ nă ce iar a stat faţă în faţă cu sultanul. Ş i poate de o sută
de ori a stat cu dâ nsul faţă -n faţă , fă ră s-o întrebe de unde-i
şi ce pofteşte. Însă n-a durat mult starea asta. Într-o zi, după
istovirea judeţului, sultanul a gră it că tre întâ iul vizir:
— Ian fă bine şi chiar mâ ine dimineaţă să pofteşti femeia
care stă de-atâ ta vreme în faţa mea. Să vă d ce pricini au tot
adus-o de mai bine de o sută de ori…
Întâ iul vizir a zâ mbit uşor:
— Maria ta, fie-mi cu iertare, dar cunoşti prea bine femeile!
Ce plâ ngere poate avea femeia aceea? i-o fi vâ ndut vreun
neguţă tor fă ină proastă … sau are cine ştie ce altă pricină
fă ră greutate!
Sultanul s-a strâ mbat cu destulă asprime:
— Prea te gră beşti, vizire, cu hotă râ rile! Chiar mâ ine, câ nd
va veni femeia aceea cu legă tura, să -i dai strigare la râ nd,
numaidecâ t!
Într-adevă r, cum s-a înfă ţişat mama lui Aladin a doua zi, a
fost adusă în faţa sultanului. S-a închinat pâ nă la pă mâ nt,
după cum vă zuse că fac alţii, în cele peste o sută de zile
pierdute.
— Ridică -te, femeie! a poruncit sultanul. Apropie-te şi
spune-mi ce durere ai! Din bun început îţi spun că mare
durere trebuie să ai, de vreme ce de mai bine de o sută de ori
ai tot venit la judeţul meu! Ai îndră zneală şi gră ieşte!
— Ascult, Doamne! a ră spuns ea. Îţi voi spune ce mă
doare, dar numai dacă -mi fă gă duieşti că mă vei ierta, oricare
ar fi lă cră marea mea…
— Fă gă duiesc! a încredinţat-o sultanul.
— Doamne, prealuminate! a gră it rar mama lui Aladin şi s-
a zvâ rlit pe covor, în faţa jilţului; s-a ridicat şi a gră it iar:
Doamne, prealuminate! Eu am un fecior, Aladin. Se vede că
n-a avut de lucru, nefericitul, şi a îndră znit să se uite la
obrazul fetei Lumină ţiei tale! De atunci, Doamne, fiul meu se
usucă zi cu zi şi mi se rupe inima vă zâ ndu-l în suferinţă . Şi

344
am venit, Doamne, s-o peţesc ne frumoasa ta fată ,
Bedrulbudur, pentru feciorul meu Aladin. Ţ i-i cu supă rare,
Doamne?
— De ce să -mi fie cu supă rare? a ră spuns sultanul. Dar în
legă tura aceea ce ai?
— Ia, colo, nişte daruri, prealuminate! Să ţi le ară t?
— Pofteşte! a îndemnat-o sultanul, dar câ nd ea a
descoperit vasul, şi-a pus mâ na la ochi, ca fulgerat, că ci
neam de neamul lui nu mai vă zuse pietre preţioase atâ t de
multe şi atâ t de mari. A stat încremenit în jilţ, apoi a gră it
că tre întâ iul vizir:
— Ce spui, vizire? Face să am un ginere cu avere aşa de
mare? Face sau nu face?
— Nu face, Doamne! Cum să dai fata acestui Aladin
necunoscut? N-ai fă gă duit-o fiului meu? Ş tii ce, Doamne? Te
rog să mă îngă dui trei luni, şi dacă feciorul meu nu ţi-o
aduce un dar mai mare decâ t darul acestui Aladin, fă ră nicio
faimă în cetate, atunci dă -o lui pe frumoasa Bedrulbudur…
S-a învoit sultanul, după vorba pe şoptite, barbă la barbă ,
cu vizirul şi s-a întors că tre mama lui Aladin:
— Uite ce-i, femeie! Eu, de primit peţirea, o primesc,
numai că fata mea trebuie să -şi mai coasă multe lucruri
pentru nuntă . Poate feciorul tă u îngă dui trei luni? După
aceea, vom vedea şi vom socoti. Pofteşte deci după trei luni…
Ş i s-a întors mama lui Aladin acasă , şi Aladin numai nu
câ nta de bucurie, ascultâ nd-o. Ş i a prins să numere zilele şi
să ptă mâ nile, cu ceasurile şi clipele. Greu tare trecea vremea.
Ş i iată , după ce au trecut două luni în capă t, încercâ nd
mama lui Aladin să aprindă lampa într-o seară , a vă zut că s-
a sfâ rşit uleiul. A luat un vas şi a ieşit în uliţele cetă ţii. Ş i
straşnic se minuna ea, vă zâ nd toată cetatea în să rbă toare!
Muzici câ ntau pe uliţi, că petenii de oştiri treceau că lă ri, în
mare fală de straie şi iatagane.

345
346
 — Ce o fi însemnâ nd să rbă toarea asta? l-a întrebat mama
lui Aladin pe neguţă torul de ulei.
— Cum, n-ai aflat? i-a spus acesta. Sultanul nostru îşi
mă rită fata cu feciorul vizirului celui mare!
— Nici cu spatele! a dat ră spuns mama lui Aladin şi a
ţinut-o pâ nă acasă tot într-o fugă .
Auzind Aladin vestea, l-a muşcat straşnic de inimă gelozia.
S-a tras în că mara lui, singur, să -şi mestece gâ ndurile şi
amă ră ciunea. Ş i stâ nd el aşa singur, i-a venit deodată un
gâ nd: a apucat lampa fermecată , şi, frecâ nd-o, s-a ivit pe
dată duhul cel înfricoşat. În fum negru şi în huiet mare, ca
de furtună .
— Porunceşte, Aladine, stă pâ ne! a dat el crâ şcare
înfricoşată de dinţi. Pentru ce mă chemi?
— Iată , duhule! Pâ nă azi am fost om domol în poftele mele.
Numai mâ ncare ţi-am cerut. Însă azi am aţi face rugă minte
mare! Ascultă … Mi-i dragă foarte fata Bedrulbudur! Tată l ei a
fă gă duit că mi-o dă mie, dacă în trei luni nu-i aduce un dar
mai mare feciorul marelui vizir! Ş i, duhule, află : abia s-au
împlinit două luni şi fata a şi fost dată acelui fecior. Azi, ei îşi
să rbă toresc nunta. N-am altă dorinţă , duhule, decâ t să mi-i
aduci pe amâ ndoi aici, la mine, în patul lor…
— Zis şi fă cut! s-a strâ mbat duhul şi s-a pierdut în negură .
Aladin s-a dus în încă pere la maică -sa şi au ospă tat în
linişte, ca de obicei, fă ră să -i spună nimic. S-au dus la
culcare într-un tâ rziu. Mama a adormit, dar Aladin sta cu
ochii deschişi şi aştepta. Deodată , câ nd s-au auzit strigă tele
cocoşilor, la miezul nopţii, în faţa lui s-a ivit patul cu
Bedrulbudur şi cu mirele.
— Pofteşte, stă pâ ne! s-a strâ mbat duhul.
— Îţi mulţumesc, i-a ră spuns Aladin, dar înainte de a te
duce în negura ta, mai am o rugă minte: ia mirele şi du-l
afară , să stea acolo! Ş i în zori, adă -l înapoi, ia patul şi du-i pe

347
amâ ndoi în seraiul lor!
— Zis şi fă cut! a scrâ şnit înfricoşatul, în timp ce mirele şi
mireasa stă teau albi de spaimă .
Însă ei nu-l vedeau pe înfricoşatul. Îi auzeau paşii, glasul
şi ră sufletul, încolo, nu vedeau nimic, decâ t simţeau că în
încă perea să racă a lui Aladin se află o dihanie. Nici câ nd i-a
luat cu tot, cu pat, ei n-au vă zut duhul, încâ t patul parcă
mergea singur, în mare repeziciune, prin vă zduh. Ş i a suflat
duhul asupra feciorului de vizir şi l-a adormit. L-a scos afară ,
în frig, şi s-a dus în stihia lui, pâ nă la ceasul zorilor, după
porunca lui Aladin. Ş i ră mâ nâ nd Aladin singur cu
Bedrulbudur, i-a gră it aşa:
— Înaltă şi preafrumoasă Bedrulbudur! N-am de gâ nd să
te pă lesc la inimă ! Ferească Allah şi Mahomed-prooroc! Dar
iată ce s-a întâ mplat: tu îmi erai juruită mie. Tată l tă u,
sultanul, nu s-a ţinut de cuvâ ntul dat şi te-a mă ritat cu
acest fecior! Ei bine! Iată , mă voi culca lâ ngă tine, însă pun
între noi acest paloş, ca semn al gâ ndurilor mele cinstite! Aşa
că nu-ţi fie teamă şi dormi în pace!
Dar cum era s-adoarmă Bedrulbudur, de spaima celor
petrecute?
Însă Aladin a dormit în linişte, pâ nă -n zori, câ nd s-a auzit
duhul negurii venind. Atunci, Aladin s-a ridicat din pat.
Duhul l-a adus de-afară pe feciorul de vizir, şi punâ ndu-l
lâ ngă mireasă , a înşfă cat patul şi a ieşit cu mare cutremur.
Ş i iată ! ducâ ndu-se sultanul în că mara fetei lui, s-o
întrebe, după obicei, cum a petrecut noaptea, a gă sit-o
mâ hnită din cale-afară . S-a dus la sultă niţa lui şi i s-a plâ ns
straşnic de mâ hnirea fetei. Ş i s-a dus şi sultă niţa la
Bedrulbudur, şi câ nd a întrebat-o de ce-i tristă , a prins a-i
istorisi tot ce i s-a întâ mplat: cum au fost luaţi, cu tot, cu
pat, şi duşi într-o încă pere să racă , la un necunoscut – şi cum
mirele a stat afară toată noaptea şi a îngheţat de frig…
— Drept e? a întrebat sultă niţa că tre mire.

348
 Însă feciorul de vizir a tă cut. Atunci, sultă niţa şi-a socotit
fata să rită din minţi şi s-a îngrijorat tare. Ş i a doua noapte,
după ce feciorul de vizir s-a culcat lâ ngă mireasă iar au
simţit cum îi ia pe sus un vâ nt, şi iar s-au pomenit în
încă perea să racă , la acel necunoscut. Ş i iar a fost adormit
mirele, şi iar a stat afară , la ră coare. Ş i Aladin iar s-a culcat
lâ ngă mireasă , cu iataganul între ei, ca o cheză şie a cinstei.
Ş i iar, câ nd s-au ară tat zorile, feciorul de vizir a fost culcat la
loc şi patul a fost dus în seraiul sultanului. Ş i a venit iar
sultanul, ca-n ziua întâ ia, să -şi întrebe fata cum a petrecut,
şi câ nd a început ea să -i istorisească întâ mplarea din cele
două nopţi, el a scos paloşul şi a strigat la ea, cu straşnică
ameninţare:
— Dacă mai înşiri prostii, îţi retez grumazul!
Biata Bedrulbudur voia însă mai degrabă să treacă prin
ascuţişul paloşului, decâ t să mai petreacă o astfel de noapte.
Sultanul s-a îngâ ndurat foarte, vă zâ nd-o că nu se cutremură
de ascuţişul iataganului. Ş i-a dat seama că vorbele ei pot fi
adevă rate, drept care a chemat vizirul şi i-a spus:
— Ruşine mare ne paşte, cuscre vizir! Ia-ţi feciorul la o
parte şi descoase-l; drepte sunt cele istorisite de
Bedrulbudur? Însă , pâ nă una alta, eu n-am fete de
batjocură ! Să faci bine să chemi judecă torii şi martorii şi să
socotim ruptă cuscria…
A vrut să spună multe vizirul, însă sultanul i-a retezat
cuvâ ntul:
— Aşa să ştii, cuscre vizir! Eu, fete de batjocura lumii nu
am! Dă fuga şi cheamă martorii şi judecă torii… Ruşine la
obraz să -ţi fie! A şi început lumea să gră iască pe socoteala
fetei mele, câ te şi mai câ te! Ia-ţi tă lpă şiţa, cuscre, şi să ne
vedem cu bine, mâ ine, la divan! Dă poruncă să se oprească
toate petrecerile de nuntă , că ci numai nuntă nu-i asta!
Ş i astfel, câ nd au încetat muzicile, lumea din cetate a prins
a bâ rfi de-a binelea, însă nimeni nu cunoştea pricina

349
adevă rată a încurcă turii, decâ t numai Aladin. Aşa încâ t el a
aşteptat ce a aşteptat, pâ nă s-au scurs trei luni, şi în ziua
câ nd s-au împlinit, a rugat-o pe maică -sa să binevoiască a se
duce la sultan.
Ş i tocmai pe câ nd sultanul descurca pricinile în divan, ea
s-a ară tat ca mai demult, drept în faţa lui.
— Iat-o! a tresă rit vizirul. Fă bine, mă ritule sultan, şi cere-i
ca fiul ei să aducă atâ ţia bani, câ ţi n-ar putea aduce nici cei
mai vestiţi sultani de pe pă mâ nt! Ş i dacă ţi-aduce ce-i vei
cere. Atunci, eu mă închin cu toată sfiala cuvenită …
Drepte a gă sit sultanul aceste vorbe. S-a întors că tre
femeie şi cu glas blâ nd i-a zis:
— Prea bine, gospodină ! Eu, cuvâ ntul dat mi-l ţin, însă cer
fiului tă u să -mi aducă după cum urmează : patruzeci de vase
mari de aur, pline cu pietre preţioase, tot aşa de mari şi tot
aşa de stră lucitoare ca şi cele aduse cu trei luni în urmă ;
vasele să fie purtate de patruzeci de robi negri, urmaţi de
patruzeci de roabe albe! Fi-va el în stare de una ca asta?
Dacă va fi în stare, fata mea Bedrulbudur va fi a lui!
Straşnic a râ s în sinea ei mama lui Aladin, în drum spre
casă ! În ce dandana i se bă gase fiul! De unde va lua el
patruzeci de vase de aur, pline cu nestemate şi purtate de
atâ ţia robi? Cum a intrat în casă , a istorisit feciorului tot ce
s-a petrecut la divan. I-a ară tat câ t îi cere sultanul, şi a râ s,
adă ugâ nd:
— Poate aştepta mult şi bine, că ci o astfel de avuţie n-au
toţi sultanii la un loc, dar un biet om ca tine! Aşa încâ t,
linişteşte-te, Aladine, şi nu mai umbla după cai verzi!
— Ba, mamă , eu de liniştit nu mă liniştesc, pâ nă nu voi
lua-o de nevastă pe Bedrulbudur! Află că îi voi duce tot ce
mi-a cerut! Deocamdată du-te şi cumpă ră ceva de mâ ncare,
şi după aceea vom mai vedea!
Sfâ rşindu-şi cuvâ ntul, Aladin s-a dus în încă perea lui, în
timp ce maică -sa ieşea pe poartă . Cum a auzit portiţa

350
închizâ ndu-se în urma ei, el a luat lampa fermecată şi a
frecat-o după datină , îndată s-a înfă ţişat înfricoşatul:
— Stă pâ ne Aladine, porunceşte!
— Ascultă bine, i-a spus feciorul. Te rog să mă scoţi din
încurcă tură ! Am ajuns la un greu aman în socoteala mea cu
Bedrulbudur! Ş tii ce-mi cere taică -su? Îmi cere patruzeci de
vase mari, de aur, pline cu nestemate, ca acele din gră dina
subpă mâ nteană . Îmi mai cere ca vasele să fie purtate de
patruzeci de robi negri, urmaţi de patruzeci de roabe albe!
Putea-vei să -mi îndeplineşti dorinţa asta, îndată , înainte de a
se istovi judecă ţile la divan?
— Tot acum, stă pâ ne! a dat ră spuns înfricoşatul.
Câ t ai întoarce palma, la poartă s-au ară tat în şir patruzeci
de robi negri ca abanosul, ducâ nd patruzeci de vase mari, de
aur, pline cu perle, cu ametiste şi diamante, mari câ t merele
şi perele. Au ferit porţile la o parte şi au umplut ograda, încâ t
întorcâ ndu-se mama lui Aladin, era să leşine de mirare.
După fiecare rob negru intra câ te o roabă albă , îmbră cată în
mă tă surile cele mai rare.
— Nu te mira, mamă , că n-avem vreme de pierdut! a
strigat Aladin din prag. Poftim darurile, du-i-le sultanului,
înainte de a istovi pricinile din divan…
Ş i astfel, robii, râ nduiţi după poruncă , au fă cut cale
întoarsă că tre poartă , cu vasele pe umeri. Lâ ngă fiecare din ei
se râ nduia câ te o roabă albă , şi aşa s-au deşirat, pâ nă au
ieşit din ogradă toţi. S-a strâ ns omenirea câ t frunza şi iarba.
Mama lui Aladin mergea în urma alaiului. Ş i se minunau
oamenii de veşmintele roabelor, bă tute în nestemate şi-n fir
de aur; se minunau de boldurii din turbane şi de paftale. Ş i
tot mai mare mulţime se aduna, urmâ nd în tă cere acel lung
şir de robi, cu avuţii cum nu s-a mai vă zut. În sfâ rşit, câ nd
capul şirului a ajuns la poarta seraiului, stră jile s-au râ nduit
pe două râ nduri, ca la primirea marilor bei şi vestiţilor
sultani. Că petenia stră jilor s-a aruncat la picioarele robului

351
din fruntea şirului, dar acesta i-a spus zâ mbind:
— Nu suntem decâ t robi, oştene! Stă pâ nul nostru se va
înfă ţişa câ nd va fi nevoie! Vă mulţumim pentru plecă ciune!
Ş i a intrat şirul într-o ogradă . Ş i a intrat în ograda a doua.
Ş i pe urmă a urcat treptele că tre divan. Ş i care cum ajungea
în faţa sultanului, punea vasul jos şi se închina. După ce
şirul s-a sfâ rşit, s-a înfă ţişat şi mama lui Aladin:
— Poftim, sultane prea înă lţate, taman după pofta mă riei
tale!
Mirat se uita sultanul şi cu gura că scată sta vizirul. De
unde atâ ta amar de avuţii, scoase ca din pă mâ nt?
— Ei, ce spui, vizire? Este vrednic acest Aladin de fata
mea, sau nu este?
Deşi cu multă strâ ngere de inimă , vizirul a înclinat barba,
în semn că vrednic este. Au înclinat din bă rbi şi ceilalţi
sfetnici din divan.
— Bună femeie! s-a întors sultanul că tre mama lui Aladin.
Gră beşte-te şi spune fiului tă u să se arate tot acum în faţa
mă riei mele! Cu câ t mai repede va veni, cu atâ t bucuria mea
mai mare va fi!
Ş i aşa, în timp ce mama gră bea spre casă , robii şi roabele
au dus vasele în că mă rile fetei Bedrulbudur, să se bucure şi
ea.
Ş i cum a ajuns acasă mama şi i-a spus lui Aladin că e
aşteptat cu neră bdare, el îndată s-a tras în că mara sa şi l-a
chemat pe înfricoşatul din negură , atingâ nd lampa
fermecată . Ş i a venit înfricoşatul şi sta în porunca lui.
— Porunceşte, Aladine!
— Tot acum să -mi aduci o baie de marmură , cu tot, cu
bă ieşi, şi uleiuri scumpe! Pe urmă , să -mi aduci straie aşa de
frumoase, cum n-a mai îmbră cat niciun sultan de pe
pă mâ nt! Să -i aduci şi mamei straie scumpe, cum n-a purtat
nicio sultă niţă . Pe urmă să -mi aduci un cal alb, cum nu s-a
mai vă zut, şi patruzeci de robi să mă urmeze. Ş i zece pungi

352
cu aur! Ş ase să le golească robii, dâ nd banii norodului, iar
patru să le golească mama, aruncâ nd aur în dreapta şi-n
stâ nga… Ai înţeles, înfricoşatule?
— Tot acum, stă pâ ne Aladine! a scrâ şnit înfricoşatul, şi câ t
ai întoarce palma, o baie de marmură se afla în încă perea lui
Aladin. L-au frecat robii cu uleiuri scumpe, şi după ce s-a
îmbă iat straşnic, a început să îmbrace straie rare, cum nu
vă zuseră nici sultanii. Ş i îndată după aceea s-au înfă ţişat ia
prag patruzeci de robi şi calul alb. Ş i a încă lecat Aladin. Ş i
alaiul s-a pus în mers. Robii aruncau aur mulţimilor. Aur
arunca mama lui Aladin, spre marea mirare a vecinilor,
prietenilor şi cunoscuţilor. Prietenii lui de golă nie nu-l mai
recunoşteau, aşa, îmbră cat în firet de aur, mergâ nd în mă reţ
alai, s-o ceară de nevastă pe Bedrulbudur. La porţile
seraiului le-au ieşit înainte că petenia stră jilor, cu
închină ciuni pâ nă la pă mâ nt, şi îndată au dat trâ mbiţele
veste mare şi s-au deschis uşile. Ş i câ nd l-a vă zut sultanul
pe Aladin, îmbră cat mai bine, şi de o mie de ori mai frumos
decâ t el, a coborâ t treptele jilţului, să nu-l lase să
îngenuncheze.
— Rob îţi sunt, stă pâ ne! a gră it Aladin. Altă dorinţă n-am,
decâ t s-o fac fericită pe frumoasa ta fată Bedrulbudur!
Ş i l-a cercetat sultanul la înţelepciune, punâ ndu-i întrebă ri
grele şi încâ lcite şi uimindu-se de ră spunsurile lui. După
aceea, l-a poftit în că mă rile mai dinlă untru şi s-a aşezat la
masă numai cu Aladin. Sfetnicii stă teau la alte mese,
deoparte, după avuţii şi ranguri. Ş i fiind sultanul prea
mulţumit de avuţiile, de frumuseţea şi înţelepciunea lui
Aladin, a dat îndată poruncă să se înfă ţişeze cadiul cu
peceţile şi martorii.
— Iată , Aladine! i-a spus sultanul, îmbră ţişâ ndu-l cu
dragoste. De azi înainte eşti ginerele meu. Cum pofteşti: să
locuieşti în acelaşi serai cu mine, sau în altă parte?
— Preaiubit tată socru, a ră spuns feciorul. Bucuros aş

353
locui în seraiurile tale, însă am de gâ nd să zidesc un serai
cum nu s-a mai vă zut, potrivit cu frumuseţea fetei tale şi
nevestei mele, Bedrulbudur! Nu-ţi cer altceva, decâ t să -mi
dai un loc gol, în vecină tate. Bun cuvâ nt?
— Prea bun, fiule Aladin! Loc gol am berechet! Ş i bucuros
voi fi să vă am mai aproape de mine…
Astfel zicâ nd, sultanul iar l-a îmbră ţişat cu deosebită
dragoste. Ş i gră ia Aladin aşa de ales, şi se purta aşa de
deosebit, încâ t se mira şi el de viaţa lui de demult, petrecută
pe maidanele şi în gunoaiele cetă ţii. A încă lecat din nou şi s-
a întors cu acelaşi alai şi în uralele mulţimii, pâ nă acasă . Ş i
cum a ajuns acasă , a luat lampa fermecată şi a chemat să
vină înfricoşatul.
— Porunceşte, Aladine!
— Ascultă , înfricoşatule! Pâ nă acum mi-ai împlinit toate
dorinţele, ca un adevă rat rob al acestei fermecate lă mpi.
Acum îţi cer alt lucru şi te rog să mi-l împlineşti cu multă
bună voinţă : e vorba de un serai. Vreau să -l faci în cel mai
scurt timp, faţă în faţă cu seraiul sultanului, să fie un serai
vrednic de soaţa mea, Bedrulbudur! Cele de trebuinţă la
zidire, anume: porfirul, matostatul, ametistul, lazulita sau
cea mai curată marmură , le las la alegerea ta. Mai vreau ca
seraiul să aibă o mare sală sprijinită pe patru turnuri cu
cupole de aur şi argint. Ferestrele să fie bogat împodobite cu
diamante, rubine şi smaralde, cum nu se mai află pe nică ieri.
Lâ ngă serai vreau o curte; şi o gră dină cu o comoară ascunsă
şi ştiută numai de mine. De asemenea, seraiul să fie înzestrat
cu toate acareturile, bucă tă rii, hambare, că mă ri, pivniţe; să
aibă şi grajduri cu cei mai frumoşi cai de pe pă mâ nt! Vreau
şi o oaste de râ ndaşi şi îngrijitori. Ş i un car de vâ nă toare să
nu uiţi să fie, şi se înţelege că nu trebuie să lipsească servii
de la că mă ri şi de la bucă tă rii, să nu lipsească roabele. Du-te
repede, înfricoşatule, şi fă tot ce ţi-am poruncit!
Tocmai asfinţea soarele câ nd înfricoşatul a primit

354
poruncile.
Iar a doua zi, cum a ră să rit soarele, duhul era înfă ţişat la
datoria sa de rob al celui ce avea în stă pâ nire lampa
fă că toare de minuni. A râ njit a râ de că tre Aladin:
— Porunceşte, stă pâ ne Aladine! Seraiul e gata, la locul
poruncit! Binevoieşti oare să vii să ţi-l dau în seamă după
cuviinţă ?
— Prea bucuros! a dat Aladin ră spuns, şi urmâ ndu-l pe
înfricoşat, a ră mas deodată înmă rmurit de frumuseţea
seraiului. Frumos ră să rise sfâ ntul soare, puternic stră lucea,
dar seraiul acela era şi mai frumos şi stră lucea şi mai
puternic. Ş i ori încotro întorcea ochii Aladin, vedea numai
bogă ţii, odoare nepreţuite, roabe şi robi în veşminte de aur şi
mă tase, ca la seraiurile sultanilor din basme. A ră mas de-a
dreptul împietrit, câ nd a vă zut că mara comorilor, cu uşa
pă zită de un rob, nă imit drept că petenie a tezaurelor. Stă tea
aurul în gră mezi şi pietrele scumpe în movile. Râ dea şi câ nta
inima lui Aladin. A cercetat după aceea grajdurile, la o poftire
a înfricoşatului. A aflat cai cum nu aveau nici sultanii cei mai
vestiţi. O întreagă oştire de gră jdari îi periau, îi ţesă lau şi-i
hră neau.
Ş i aşa, după ce a cercetat Aladin încă pere după încă pere,
acaret după acaret, a ajuns şi într-o sală , unde poruncise să
fie două zeci şi patru de ferestre. Ş i aflâ nd totul mai presus de
dorinţa inimii sale, s-a întors că tre înfricoşat şi i-a zis astfel:
— Prea credincios rob al lă mpii fermecate! Tot ce am vă zut
întrece pofta, închipuirea celor mai bogaţi sultani şi
închipuirea celor mai înflă că raţi poeţi! Îţi mulţumesc din
inimă ! Însă mai am o rugă minte: fă bine şi aşterne un covor
cum nu s-a mai vă zut, de la poarta seraiului meu pâ n’ la
poarta sultanului, pentru ca vă zâ ndu-l, preafrumoasa
Bedrulbudur să calce pe el ca pe o iarbă verde…
— Îngă duie o clipă ! i-a ră spuns duhul, şi în mai puţin timp
decâ t trebuie pentru un suspin, un covor adâ nc şi înflorit se

355
întindea de la un serai la altul. După ce Aladin a mulţumit
înfricoşatului şi pentru binele acesta, s-au dus amâ ndoi în
seraiul lor.
Ş i astfel, câ nd s-au deschis porţile la seraiul sultanului,
stră jile şi că peteniile au ră mas tră sniţi de uimire. Îşi
acopereau ochii în faţa stră lucirii uimitoare a seraiului lui
Aladin. Vestea s-a ră spâ ndit ca fulgerul în toată cetatea şi au
dat oamenii buluc, frunză şi iarbă , să vadă şi să se
minuneze. Ş i s-a uitat şi vizirul; şi s-a repezit într-un suflet la
sultan; şi după ce s-a uitat sultanul pe fereastră , cu gura
că scată , i-a zis vizirul:
— Cred, stă pâ ne al dreptcredincioşilor, că la mijloc e o
vră jitorie neagră . Altfel, îţi jur pe Allah şi pe Mahomed-
prooroc, că nu pricep nimic! Cum s-a putut zidi un serai aşa
de minunat doar într-o noapte?
— Te roade zavistnicia, vizire, i-a ră spuns sultanul, nu se
află nicio vră jitorie la mijloc. Aladin a zidit acest serai spre a
ne dovedi, nouă şi lumii, ce poate puterea bogă ţiei!
Astfel zicâ nd, amâ ndoi s-au dus la divan, că ci veniseră
pricinaşii. Iar în vremea asta, Aladin s-a dus acasă , a aflat-o
pe maică -sa înconjurată de roabe, gă tind-o cu fel de fel de
straie şi mă tă suri. Aladin şi-a luat din cui lampa fermecată , a
ieşit în gră dină şi s-a avâ ntat în şa. Înainte de a pă ră si acel
loc pentru totdeauna, s-a mai uitat o dată la că suţa
să rmană , la ogradă ; şi-a zdrobit o lacrimă din geană şi a dat
pinteni calului, că tre seraiul să u. Iar pe la strigarea de prâ nz
a muezinilor, mama lui a pornit s-o ia pe Bedrulbudur,
înconjurată de roabele ei gă tite de să rbă toare mare. Câ ntau
muzici în turnurile şi pe terasele cetă ţii. Trâ mbiţaşi, pristavi,
că lă reţi vesteau oamenilor nunta preafrumoasei Bedrulbudur
cu Aladin. Casele de negoţ şi-au tras obloanele şi toate porţile
şi zidurile erau gă tite cu covoare scumpe. Ş i ajungâ nd mama
lui Aladin la Bedrulbudur, a îmbră ţişat-o ca pe-o preaiubită
noră şi fiică a ei, şi a împodobit-o din cap pâ nă -n picioare cu

356
pietre scumpe. Ş i intrâ nd la ele sultanul, a ră mas uimit de
straiele bogate ale cuscrei Lumină ţiei sale, şi a bă gat de
seamă sultanul că în tinereţea ei femeia umilită de odinioară
trebuie să fi fost frumoasă din cale-afară . Cu lacrimi în ochi
şi-a luat Bedrulbudur ră mas bun de la tată l să u. A oftat şi
sultanul şi a lă cră mat. A îmbră ţişat-o cu pă rintească
dragoste. Apoi, ea a pornit în capul alaiului de nuntă , avâ nd-
o la stâ nga, în partea inimii, pe soacră -sa. Ş i veneau roabele
în urmă , în numă r de sute. Vuiau tamburinele, oftau
strunele, ră sunau trâ mbiţele. Hadâ mbi cu paloşe şi suliţe
stră duiau calea de o parte şi de alta, să nu dea mulţimile
buluc. Veneau în urmă patru sute de feciori cu fă clii aprinse.
Cele două seraiuri, fă cliile, stră lucirea aurului şi a pietrelor
scumpe se alcă tuiau într-o lumină dulce şi copleşitoare, sub
cealaltă lumină , uriaşă , largă , a soarelui fă ră de moarte.
Ră sunetele muzicilor de pe terase şi din turnuri, strigă tele,
uralele, câ ntecele mulţimilor, totul se alcă tuia într-un vuiet
solemn şi adâ nc, trecâ nd dincolo de zidurile cetă ţii, spre
câ mpii şi spre munţii încremeniţi în ză ri.
Tulburat din cale-afară , Aladin numai că nu plâ ngea. O
aştepta pe Bedrulbudur sus, în capul treptelor. I-a ieşit
înainte cum a vă zut-o şi i s-a plecat, i-a să rutat mâ na şi a
poftit-o să -l urmeze într-o sală luminată toată de flă că rile
mirodeniilor din vase. Pe masa pusă erau tacâ muri, potire,
farfurii, toate din aurul cel mai curat.
— Aladine! a slobozit mirat cuvâ nt Bedrulbudur. Mă uit şi
parcă nu-mi vine a crede ochilor mei! Pâ nă acum, am crezut
că mai multe avuţii şi mai multă frumuseţe decâ t în seraiul
tată lui meu, sultanul, nu se mai află . Ş i iată : mă uit împrejur
şi vă d în ce înşelare am petrecut…
— Dragă Bedrulbudur! i-a întors vorba Aladin. Am fă cut
tot ce am putut pentru ca tu să te simţi mai bine ca acasă !
Ş i s-au aşezat la masă , Aladin, Bedrulbudur şi mama,
numai ei trei, după datinile nunţilor din Islam. Ş i au început

357
dulci câ ntă ri de ală ute, dulci câ ntece din glasuri. Vuiau stins
tamburinele, ca o grindină îndepă rtâ ndu-se. Ş i strunele
scoteau adâ nci oftă ri.
Uimită asculta câ ntă rile Bedrulbudur, fă ră să înţeleagă că
duhurile diavoliţei Ifrit câ ntau aşa, la porunca duhului
înfricoşat. Ş i au venit dă nţuitori şi dă nţuitoare. Ş i Aladin,
îndată ce s-a sfâ rşit cina nunţii, a poftit-o pe Bedrulbudur la
danţ. Ş i au dă nţuit amâ ndoi, cu deosebit meşteşug. Ş i aşa s-
a sfâ rşit seara şi a trecut Bedrulbudur în că mara ei, şi un
stol de roabe tinere au prins să -i schimbe veşmintele.
A doua zi de dimineaţă , Aladin a bă tut din palme, după
nă ravul stă pâ nilor ră să riteni. I s-au rostogolit robii la
picioare. L-au întrebat, cu sfială cuvenită , ce pofteşte.
— Pregă tiţi-mi cel mai bun cal! a poruncit Aladin cu
blâ ndeţe.
Ş i după ce a încă lecat, tot într-o fugă s-a dus la socrul
să u, sultanul. Mare glas de bucurie a dat acesta, Vă zâ ndu-l!
L-a poftit la dreapta stră lucirii lui, însă Aladin a ră spuns aşa:
— Prea înă lţate socru! Deocamdată îţi mulţumesc pentru
cinstea ce vrei să mi-o ară ţi! N-am venit spre ză bavă !
Binevoieşti şi-ţi ia sfetnicii şi vizirii, şi poftim la masă !
Îndată , sultanul şi-a poftit vizirii, şi cu toţii au cerut să
meargă pe jos, spre a vedea mai bine, din faţă , seraiul lui
Aladin. Ş i foarte se minunau toţi de atâ tea bogă ţii! Dar
uimirea tuturor a trecut marginile, câ nd Aladin i-a poftit în
pavilionul cu cele două zeci şi patru de ferestre. Gratiile şi
pereţii erau bă tuţi numai în smaragde, rubine şi diamante.
Sultanul şi-a întors deodată caierul bă rbii că tre vizir, mirat
peste mă sură :
— E cu putinţă oare, prietene vizir, să se fi aflat acest serai
atâ t de aproape şi eu să nu-l fi vă zut? Mă rturisesc drept, pe
Allah şi pe oştile lui Mahomed-prooroc!
— Dar adu-ţi aminte, stă pâ ne! Acum trei zile, pe acest loc
nu se afla nimic! Oare nu şi-a zidit Aladin acest serai cu

358
îngă duinţa ta? Stau şi eu şi mă minunez: unde se mai află
sub sfâ ntul soare astfel de marmură , astfel de aur şi argint?
Unde se mai află ză brele ca acestea, bă tute numai în pietre
scumpe? Una ca asta n-a mai fost, de câ nd e lumea lume!
Ş i sta sultanul ca înmă rmurit şi numă ra ferestrele, şi,
numă râ nd, a bă gat de seamă că numai două zeci şi trei sunt
gata ispră vite, a două zeci şi patra nu.
— N-o mai fi avut vreme s-o ispră vească şi pe asta… a
gră it vizirul. Dar de bună seamă , Aladin are pietre scumpe şi
pentru ea…
Aladin s-a plecat cu sfială :
— Nu, preacinstit vizir şi tată socru! Nu că n-aş fi avut
vreme pentru fereastra a două zeci şi patra! Anume am lă sat-
o aşa, spre aţi putea ară ta şi stră lucirea ta, puterea şi
avuţia…
— Nimic mai uşor! a ră spuns sultanul. Voi da poruncă să
se adune cei mai mari şlefuitori de pietre scumpe!
Ş i sfâ rşind ei cuvâ ntul, s-a ară tat Bedrulbudur, cu faţa
plină de fericire. Ş i s-au aşezat la masă ; sultanul,
Bedrulbudur şi Aladin. La altă masă , au poftit sfetnicii şi
vizirii. Dar toţi mai mult se mirau decâ t mâ ncau: unde s-au
mai vă zut atâ tea cupe, tacâ muri şi farfurii de aur? Dar
asemenea bucate? Ş i în timp ce se mirau ei aşa, au prins să
câ nte, după draperii, câ ntă reţele diavoliţei Ifrit, de sub
ascultarea înfricoşatului. Ş i cum s-a ridicat sultanul de la
masă , i s-a spus că şlefuitorii de pietre scumpe au şi venit. S-
au şi dus, repede, în pavilionul cu două zeci şi patru de
ferestre, şi amarnic se mai scă rpinau în bă rbi şlefuitorii! Aşa
pietre scumpe nu aveau, nu mai vă zuseră !
— Nu-i nimic! le-a gră it sultanul. Am eu ceva pietre
scumpe ca acestea! Poftim cu mine să vi le dau…
Ş i le-a dat pietrele aduse câ ndva de mama lui Aladin, însă
abia le-au ajuns să împodobească fereastra pe jumă tate,
lucrâ nd vreme de şase să ptă mâ ni.

359
 Iar Aladin, spre a nu-şi face socrul de ruşine, a poruncit
şlefuitorilor să dezbată pietrele scumpe, să le ducă sultanului
înapoi. Ră mas singur, a frecat puţin lampa fermecată , spre
ivirea în cutremur a înfricoşatului.
— La poruncă , stă pâ ne Aladin!
Ş i i-a ră spuns Aladin:
— Câ t mă plimb eu puţin, ispră veşte şi fereastra a
două zeci şi patra!
Ş i, într-adevă r, abia s-a plimbat Aladin puţin, şi câ nd s-a
întors, fereastra era gata ca de câ nd lumea! În vremea asta,
şlefuitorii de pietre scumpe se dezvinovă ţeau faţă de sultan:
— Mult ne-am că znit, Doamne! Ş i după ce ne-am că znit
destul, că nu mai vedeam înaintea ochilor, de osteneală .
Aladin ne-a poruncit să dezbatem pietrele şi să ţi le aducem
înapoi!
Straşnic s-a uimit sultanul! În şa s-a avâ ntat şi s-a dus
drept la Aladin:
— Cum poţi, ginere Aladine, să laşi neispră vită fereastra
aceea?
— Tată socru! a ră spuns Aladin. Ş tiu că nu eşti chiar atâ t
de tare în pietre preţioase! Am poruncit să le dezbată şi să ţi
la aducă , luâ nd pe seama mea şi fereastra a două zeci şi
patra! Iat-o, am şi ispră vit-o!
— O, ginere Aladine! a strigat sultanul şi l-a îmbră ţişat. Cu
câ t mai mult te cunosc, cu atâ t mai mult mă minunez de
tine!
Cum e în obicei la sultanii ră să riteni, socrul lui Aladin a
bă tut din palme, îndată ce s-a întors în seraiul să u şi s-a
înfă ţişat vizirul cel mare.
— Ei, ce mai ai de spus? l-a întrebat sultanul. Iată ce s-a
întâ mplat cu fereastra a două zeci şi patra…
— Doamne! a strigat marele vizir, după o temenea
înfricoşată . Eu, Doamne, pulbere îţi sunt sub papuci!
Îndră znesc însă încă o dată să mă rturisesc în faţa ta, că în

360
seraiul lui Aladin se petrec lucruri peste fire!
— În ruptul capului, nu cred! a râ s sultanul.
— Vei vedea, Doamne… a spus vizirul şi a adă ugat: tră ind
şi nemurind, vom vedea cine spune drept…
Dar sultanul i-a curmat vorba. S-a tras îndată într-o
încă pere, de unde se vedea bine seraiul ginerelui, şi a tot stat
şi s-a tot uitat, ca în fiecare zi. Aladin nu stă tea numai în
seraiul să u. Se ducea pe la moschei… slă vite fie mâ inile
ziditorilor lor! Se ducea în ospeţie pe la viziri şi bei. Câ nd
trecea pe uliţe, urmat de alaiul lui de robi, împă rţea aur cu
dă rnicie. Se oprea prin maidane şi zvâ rlea aurul, ca pe-un
grâ u, mulţimii strâ nse în jurul lui, buluc. Ş i pe Allah şi pe
temuta carte a Koranului: nu s-a aflat în cetatea aceea
cerşetor nemiluit de el, din gros! Câ nd ieşea la vâ nă toare, în
împrejurimi, cu arcurile, cu ogarii şi cu şoimii, oprea
drumeţii şi le împă rţea aur. Straşnic îl iubea lumea din
cetate şi lume de peste lume! În scurt timp, numele lui
Aladin sta ca o miere, pe toate buzele, mai ceva decâ t numele
sultanului.

ÎNSĂ, SE ARATĂ IAR VRĂJITORUL DIN AFRICA…

Slă viţilor ascultă tori! Multe aţi aflat şi mult v-aţi mirat de
întâ mplă rile lui Aladin! E vremea acum să oprim istoria în loc
şi să ne stră mută m în altă parte a pă mâ ntului, la continentul
negru, tocmai în Africa!
După cum bine vă amintiţi, vră jitorul l-a acoperit pe Aladin
sub lespede, între cele două dealuri înalte, şi l-a lă sat acolo.
Însă prea slă viţilor ascultă tori, după o lungă trecere de
vreme, şi-a adus vră jitorul aminte de Aladin şi a vrut să vadă
ce mai face acolo, sub pă mâ nt. Avea o cutie fermecată . Cum
se uita în ea, cum vedea oamenii şi locurile din orice parte a
361
lumii. Deci, cum sta el, după lungă vreme, în pustia Africii, a
deschis cutia şi s-a uitat. Ş i cum s-a uitat, holbat de mirare a
ră mas! În loc să -l vadă pe Aladin poate putred sub pă mâ nt, l-
a vă zut într-un serai stră lucitor ca lumina soarelui,
petrecâ nd cu o fată de sultan şi înconjurat de bogă ţii şi robi!
Numai n-a plesnit de mâ nie vră jitorul, vă zâ nd acestea! Ş i s-a
hotă râ t să nu se lase pâ nă nu-l ucide pe tică losul fecior al
croitorului Mustafa, care descoperise taina lă mpii fermecate!
Îndată s-a zvâ rlit pe un cal şi a pornit în galop straşnic, din
Africa spre China. Poposea puţin prin cetă ţi şi ţă ri. Cum a
ajuns în cetatea lui Aladin, a tras la un caravanserai şi s-a
hodinit după drumul atâ t de lung. Câ nd a ieşit în cetate
după câ teva zile, a umblat ce a umblat pe uliţe, apoi a intrat
într-o ospă tă rie, să tragă cu urechea la ce spune lumea
despre Aladin. Ş i n-a trebuit s-aştepte mult. Cum îşi bea
ceaşca de vin cald, a ră mas locului, bă gâ nd de seamă că toţi
oamenii gră iesc numai despre Aladin şi despre seraiul şi
bogă ţia lui.
— Despre ce om şi despre ce bogă ţii gră iţi? s-a prefă cut
africanul, tră gâ nd un vecin de mâ necă .
— Se vede că eşti stră in de aceste locuri! a ră spuns omul.
— Cu drept gră ieşti, frate! a întors cuvâ nt africanul.
Tocmai din continentul negru vin şi n-am auzit despre acest
om! Mi-l poţi ară ta şi mie?
— Cu mare bucurie, frate! Vino în prag, să -ţi ară t drumul
că tre seraiul lui…
Ş i fierbea de mâ nie africanul, vă zâ nd mai apoi seraiul! S-a
dus iar la caravanserai. A deschis cutia fermecată şi s-a uitat
să vadă unde-şi ţine lampa Aladin; şi să vadă dacă Aladin se
află acasă . A vă zut lampa într-un cui şi pe Aladin l-a vă zut
dus la vâ nă toare, departe, pentru vreme de o să ptă mâ nă .
Puţin a stat pe gâ nduri africanul. S-a ridicat şi s-a dus drept
la un neguţă tor de lă mpi.
— Ascultă , dreptcredincios frate! Putea-vei să -mi faci rost,

362
chiar acum, de două zeci şi patru de lă mpi noi-nouţe? Că ci
îmi trebuie grozav şi-ţi dau preţ tare…
— Îţi fac rost, dreptcredinciosule! a ră spuns neguţă torul.
Azi nu, însă mâ ine de bună seamă …
Ş i s-a dus africanul a doua zi şi a încă rcat lă mpile noi-
nouţe într-un coş, şi umblâ nd pe uliţe, mai cu seamă prin
faţa seraiului lui Aladin, striga, după obiceiul neguţă torilor:
— Schimb lă mpi noi pe lă mpi vechi! Lă mpi noi pe lă mpi
vechi!
Râ deau trecă torii şi copiii strâ nşi droaie, de prostia
neguţă toriei lui, însă africanul striga înainte, netulburat, că
schimbă lă mpi noi, pe lă mpi vechi… cui îi pasă de
neguţă toria lui? Mulţime mare s-a strâ ns în jurul lui, în
maidanul din faţa seraiului lui Aladin.
— Oare ce se întâ mplă jos, în maidan? a întrebat cu mirare
Bedrulbudur, stâ nd în pavilionul cu două zeci şi patru de
ferestre şi privind bulucul. Ia să se repeadă o roabă mai
sprintenă , să vadă ce-i…
— Stă pâ nă ! i-a adus ştire roaba, râ zâ nd cu gura pâ nă la
urechi. În maidan se află un om prost. Lumea râ de de el, că
schimbă lă mpi noi pe lă mpi vechi…
— Prost om, cu adevă rat! a zis. Bedrulbudur.
— Stă pâ nă ! a intrat în vorbă altă roabă . Spre a ne
încredinţa că omul acela nu minte lumea, hai să -l punem la
încercare! Este, stă pâ nă , în că mara soţului tă u, o lampă
veche; ce ar fi dacă i-am face o bucurie? Câ nd s-o întoarce
„să afle în locul ei una nouă …
— Prea bine! a spus Bedrulbudur, mulţumită să facă
soţului o bucurie. Să coboare un hadâ mb, cu lampa cea
veche, şi s-o schimbe…
Nu bine a ză rit africanul lampa din mâ na hadâ mbului, că
a şi înşfă cat-o; a bă gat-o repede în sâ n. Râ deau copiii de
schimbul prost, dar africanul s-a fă cut îndată nevă zut, cu
lampă cu tot. Cum a ajuns la caravanserai, a frecat lampa, s-

363
a ivit înfricoşatul şi i-a poruncit să ia seraiul lui Aladin, cu
tot ce e viu sau mort înă untrul lui, şi să -l mute în Africa…

*
* *

Drepţilor ascultă tori! Să stă m în loc şi să ne închipuim

cum a ră mas sultanul, a doua zi dimineaţa, câ nd s-a uitat pe
fereastră şi n-a mai vă zut seraiul lui Aladin! A bă tut din
palme, să vină vizirul cel mare. Cu gura uscată a ră mas şi el!
Au înmă rmurit de mirare stră jile de la poartă , câ nd în loc de
serai au vă zut loc gol ca-n palmă .
— Stă pâ ne! a spus vizirul. Eu am avut cinstea să -ţi spus
că era la mijloc vră jitorie! N-ai vrut să mă crezi; acum, iată …
Se putea oare zidi un serai aşa de mare şi aşa de frumos,
doar într-o noapte?
— Vai mie! a gemut sultanul. M-am lă sat legat la ochi de
un tică los! Vizire! Dă poruncă tot acum să alerge treizeci de
că lă raşi, să -l aducă de la vâ nă toare! Pe Allah jur şi pe oştile
lui nebiruite, că voi fulgera capul tică losului, cu mâ na mea!
Au plecat că lă raşii, vizire?
— Tot acum, stă pâ ne! a îngă imat vizirul, frecâ ndu-se pe la
ochi, să vadă mai bine dacă seraiul se afla sau nu la locul
lui! Ca furtuna au s-alerge că lă raşii…
Ş i lă sâ ndu-l pe sultan frecâ ndu-se pe la ochi, a coborâ t
treptele, la că mă rile că lă raşilor, să -i repeadă pe urma lui
Aladin, să -l aducă la judecată şi să dea seama…
O zi în capă t au alergat că lă raşii, pâ nă l-au aflat în
vâ nă torile lui. L-au înconjurat cu lă ncile şi iataganele, l-au
legat în funii. Câ nd a vă zut Aladin una ca asta, şi-a dat
seama că -l paşte pierzania, fă ră să ştie pentru ce, că ci nici cu
spatele nu ştia ce se întâ mplase în lipsa lui. Ş i-l duceau
că lă raşii între suliţe. Însă câ nd au intrat în cetate, vă zâ ndu-l
mulţimea într-o astfel de stare, a prins a fluiera straşnic

364
asupra că lă raşilor. Au apucat pietre, care de care, strigâ nd
că dacă nu-l slobod din funii, pe bunul şi dreptul Aladin, le
sparg scă fâ rliile! Multor că lă raşi li s-au spart capetele. Cu
greu au izbutit să treacă prin mulţimea ră zvră tită . Sultanul
şi vizirul cel mare stă teau într-un balcon şi se uitau.
— Să vină gealatul, să -i reteze grumazul! a dat strigă t
sultanul, câ nd oştenii i l-au pră buşit pe Aladin la picioare.
Gealatul a întins o piele plină încă de sâ nge proaspă t, al
altor osâ ndiţi; a legat mai bine mâ inile lui Aladin la spate, i-a
legat ochii şi a ridicat paloşul. Dar vuietul mulţimii,
bufniturile pietrelor şi bolovanilor, strigă tele, ră cnetele,
suduiturile se apropiau tot mai tare.
— Opreşte osâ nda, a strigat vizirul cel mare că tre sultan,
că ci altfel ne zdrobesc neamurile ră sculate ale cetă ţii!
Ş i câ nd s-a uitat sultanul afară , s-a fă cut alb de spaimă ,
vă zâ nd mii şi mii de oameni, cu coase, cu bâ te, cu topoare,
dâ nd buluc spre porţile seraiului. Stră jile dă deau înapoi sub
apă sarea valurilor de oameni.
— Zvâ rle satâ rul! a strigat sultanul că tre gealat. Sloboade
mâ inile lui Aladin!
Vă zâ nd mulţimea că puterea ei a biruit, vă zâ nd că Aladin e
slobod, s-a împră ştiat pe uliţe, spre case şi îndeletniciri.
— Pentru ce, tată socru? a întrebat Aladin. Care mi-i
greşeala, că voiai să mă fulgeri cu satâ rul?
— A… prefă cutule! a ră spuns sultanul. Te prefaci că nu
ştii nimic? Ia uită -te pe fereastră ! Unde se află seraiul tă u?
Unde se află fata mea, Bedrulbudur?
Nă uc se uita Aladin la locul gol, unde mai ieri se înă lţa în
soare cel mai frumos serai din Ră să rit; se uita nă uc şi nu
înţelegea ce s-a petrecut.
— Tată socru! a strigat el într-un tâ rziu. N-am altă
rugă minte decâ t să -mi îngă dui un soroc de patruzeci de zile,
şi dacă în cuprinsul acestui soroc nu ţi-o voi aduce înapoi pe
Bedrulbudur, îmi voi tă ia capul cu mâ na mea…

365
 — Bine! s-a stropşit sultanul. Dar dacă nu mi-o aduci pe
Bedrulbudur în patruzeci de zile, te voi urmă ri şi-n gaură de
şarpe! Oriunde te-ai ascunde, în orice parte a lumii, eu tot te
voi ajunge cu paloşul pedepsei! Ai priceput? Lipseşte din
ochii mei!
Cu capul plecat s-a îndepă rtat Aladin; cu capul plecat a
ieşit în uliţă ; acum, după că derea lui în ruşine, vizirii şi
dregă torii se fă ceau toţi că nu-l cunosc, după nă ravul ră u al
oamenilor: câ t eşti tare şi mare, toţi te linguşesc; câ nd scazi
din putere, îţi întorc spatele toţi, nemaiavâ nd de tine
trebuinţă … Ş i a vă zut Aladin din plin această urâ tă scă dere a
firii omeneşti, şi tare a suspinat el, vă zâ nd că simţă mintele
oamenilor sunt hotă râ te de socoteli neguţă toreşti şi nu de
avâ ntul sufletului! Câ t ai bani, câ t stai bine în ochii
stă pâ nilor, casa ta e plină de glasurile prietenilor, însă , pe
mă sură ce-ţi scad banii, pe mă sură ce coborî treptele mă ririi
şi puterii, pe aceeaşi mă sură îţi ră mâ ne casa goală , clampa
uşii prinde rugină , la prag şi pe că ră ruşa pâ n’ la poartă
creşte iarba pă ră sirii…
Singur şi să rac, în uliţa pustie, Aladin tră gea această mare
învă ţă tură din viaţă . Câ nd a pornit şi câ nd a prins să întrebe
oamenii dacă nu cumva au ştire despre ciudata iză râ re a
seraiului, toţi se uitau la el miraţi şi-l socoteau să rit din
minţi. După trei zile, a vă zut că trebuie să -şi ia gâ ndul şi de
la serai, şi de la Bedrulbudur; cel mai bun lucru ar fi să -şi
curme zilele. Ş i a ieşit afară din cetate şi cutreiera câ mpurile.
Ş i cum cutreiera câ mpurile, a ajuns la o pră pastie, cu un râ u
repede în adâ ncul ei. S-a aşezat pe mal, cu capul în mâ ini, şi
plâ ngea, că ci îi pă rea ră u tare după viaţă . Ş i stâ nd el aşa şi
plâ ngâ nd, a lunecat în gol. S-a apucat de-o piatră . Ş i câ nd s-
a apucat, aşa de tare s-a frecat inelul din degetul lui de
piatra aceea, încâ t au să rit scâ ntei! S-a ară tat, în vă lmă şag
uriaş de fum, duhul acelui inel vră jit:
— Porunceşte, stă pâ ne Aladine!

366
 — Să -mi spui tot acum, unde mi-i seraiul? Mă poţi duce
unde se află el?
— Tot într-o fugă , stă pâ ne Aladine! Câ t ai clipi din gene, te
vei afla sub ferestrele seraiului, tocmai în Africa!
Aladin a adormit după atâ ta trudă . În zori, l-au trezit
câ ntece de pă să ri, într-o gră dină . S-a frecat bine pe la ochi şi
mirare straşnică l-a cuprins câ nd s-a vă zut în gră dina
seraiului să u. În dreptul pavilionului cu două zeci şi patru de
ferestre!
În vremea asta, Bedrulbudur era trează de multă vreme,
că ci în fiecare dimineaţă venea la ea vră jitorul, spunâ ndu-i
că Aladin e mort ca toţi morţii, că înapoi, la China, nu se mai
putea întoarce, şi, deci aşa stâ nd lucrurile, de ce nu s-ar
mă rita cu el? Bedrulbudur suferea şi ră bda, după virtutea
din adâ nci vechimi a femeilor cinstite. Ş i în dimineaţa aceea
venise vră jitorul, cu vorbele lui. După ce s-a dus, a venit
repede o roabă la Bedrulbudur:
— Vino la fereastră , stă pâ nă , vino, uită -te şi te minunează !
Ş i Bedrulbudur nu şi-a putut ţine lacrimile câ nd l-a ză rit
pe preaiubitul ei Aladin. I-a fă cut semn că tre o uşă tainică , şi
Aladin s-a urcat în pavilionul să u cu două zeci şi patru de
ferestre. Limba omenească nu e în stare să tâ lcuiască
bucuria amâ ndurora! Şi îndată după istovirea bucuriei,
Aladin a întrebat ce s-a petrecut cu lampa lui, Bedrulbudur
i-a ară tat tot cum a fost, şi a mai aflat Aladin că acum
vră jitorul îşi ţine lampa în sâ n zi şi noapte.
— Prea bine! a dat Aladin ră spuns. Eu, draga mea
Bedrulbudur, voi coborî în cetate, că ci am un plan, cum să
fur lampa fermecată . Să nu te miri, nici să nu te sperii, dacă
mă voi întoarce îmbră cat altfel! Cum voi bate la uşa tainică ,
să -mi deschizi repede, şi să ne ajute Allah şi Mahomed-
prooroc cu oştile lor nevă zute!
Astfel zicâ nd, Aladin a pă ră sit seraiul, în mare taină , şi
cum a ieşit în câ mp şi-a schimbat veşmintele cu un plugar

367
să rman. S-a dus după aceea la bazare, la un anumit
neguţă tor de pulbere adormitoare. Ş i cerâ nd el pulbere, a
plă tit-o fă ră tocmeală , cu bani din gros, şi s-a întors iar la
seraiul să u. Ş i întorcâ ndu-se, a gră it aşa, că tre Bedrulbudur:
— Scumpă şi iar scumpă Bedrulbudur! Pâ nă aici am
lucrat cum m-am priceput şi cum am putut! Acum e nevoie
mare să intri tu la râ nd!
— Cu dragă inimă , Aladine!
— Iată ce vei face: cum va veni la tine, mâ ine în zori,
vră jitorul, cu planurile lui de dragoste, tu să te prefaci
blâ ndă ca mâ ţa. Ascunde-ţi ghearele, Bedrulbudur! Îmbracă -
te frumos. Dă -te cu parfumuri. Zâ mbeşte-i nelegiuitului şi
spune-i că eşti încredinţată de moartea mea, că eşti gata să -l
iei de soţ! Dar cere-i să bei cu el un pahar de vin. Câ nd va
aduce el vinul, tu varsă în paharul tă u această pulbere! Cere-
i să facă schimb de pahare, după nă ravul ţă rii noastre, China
atâ t de depă rtată … Ş i să n-ai nicio grijă , Bedrulbudur:
blestematul va bea vinul amestecat cu pulberea adormitoare,
şi va adormi, şi atunci mă voi înfă ţişa eu şi-i voi lua
preacinstita lampă din sâ n. Vrei, Bedrulbudur?
— Cu dragă inimă , Aladine!
Ş i astfel, toate întâ mplâ ndu-se după cum sus s-a ară tat, a
adormit vră jitorul. S-a ară tat repede Aladin. A poftit-o pe
Bedrulbudur să -l lase singur şi a scos lampa din sâ nul
vră jitorului. A frecat-o uşor şi s-a ară tat înfricoşatul, în
poruncă :
— Du-ne înapoi, în China! a spus Aladin şi mutarea s-a
simţit numai prin două cutremure uşurele: unul la ridicarea
seraiului în vă zduh, altul în aşezarea pe pă mâ nt, în China…

*
* *

Trist mai era în inima lui sultanul! Nu mai avea parte să -şi

368
desfă teze ochii ca odinioară ! Câ nd se uita în ră să ritul
soarelui, pe fereastră , vedea, în loc de seraiul lui Aladin, un
loc pustiu. Plâ ngea după fata lui şi după mă reţia vieţii de
odinioară . Ş i tot aşa a lă cră mat în barbă şi în dimineaţa
aceea. Dar deodată şi-a şters ochii, dâ nd parcă la o parte
ceaţa lacrimilor, cu mâ neca… Aproape că i-au picat şalvarii
de mirare! Seraiul lui Aladin se afla în locul lui de demult, în
toată splendoarea ră să ritului de soare! Repede s-a zvâ rlit pe
cal, mâ hnitul sultan, şi a ţinut-o într-un galop pâ nă la
treptele seraiului ivit ca din pă mâ nt. Ş i l-a vă zut pe Aladin,
sus în capul treptelor. Ş i a vă zut-o pe Bedrulbudur; amâ ndoi
se ţineau de mâ nă şi coborau spre el, râ zâ nd. Ş i nu poate fi
descrisă de nicio pană mă iastră , bucuria ce i-a cuprins pe
tustrei, şi care le-a ţinut multă vreme gurile pecetluite.
Aladin a istorisit întâ mplarea vră jitorului, prefă că toria lui
spre a fura lampa. După aceea, l-a poftit pe sultan în
pavilionul cu două zeci şi patru de ferestre, unde vră jitorul
ză cea mort. Ş i au poruncit robilor să -i ducă stâ rvul într-un
pisc de munte, să -l ciocă nească pă să rile să lbatice şi
dihă niile. Ş i a poruncit sultanul zece zile şi zece nopţi de
desfă tare, pentru toată suflarea din cetate. Îndată au şi
pornit trâ mbiţaşi, cu pristavii lor, şi cetatea s-a gă tit de
să rbă toare.
Însă , slă viţilor ascultă tori, încercă rile lui Aladin n-aveau să
se sfâ rşească aici. Africanul avea un frate, mai prefă cut, mai
meşter în talanturile vră jitoriei. Uitâ ndu-se el după o vreme
într-o cutie fermecată , l-a vă zut pe fratele lui în China, pe-un
munte, sub clonţurile vulturilor. Îndată a să rit pe cal şi a
pornit spre China, unde a ajuns după vreme lungă şi pe că i
îngrozitoare. Ş i cum a ajuns, a şi tras la un caravanserai, în
cetatea lui Aladin. S-a amestecat printre jucă torii în zaruri,
să afle vorbă despre moartea fratelui. A aflat multe din
cetatea aceea, dar îndeosebi despre femeia Fatma, una
despă rţită de bă rbat, mare meşteră în vindecarea boalelor şi

369
vestită pustnică . Tră ia Fatma într-o umilă colibă , de unde
ieşea numai lunea şi vinerea, să aducă vindecarea lumii.
Gră iau oamenii despre ea, ca despre o proorociţă
binecuvâ ntată de că tre Allah şi de că tre Mahomed-prooroc.
Cum a auzit fratele vră jitorului de una ca asta, a cerut îndată
să i s-arate coliba unde tră ia Fatma. După ce a vă zut coliba,
a stat în caravanserai pâ nă la miezul nopţii. Atunci s-a dus
la coliba pustnicei, a rupt ză vorul şi a intrat. Pustnica Fatma
dormea pe pă mâ nt, la lumina lunii; câ nd i-a pus el cuţitul în
grumaz, a să rit înspă imâ ntată .
— Nu te teme, sfâ ntă Fatma! a spus tică losul. Nu vreau
altceva decâ t să -mi dai veşmintele tale. Ş i după ce-mi dai
veşmintele, să iei penelul şi zugră velile şi să -mi zugră veşti
faţa aşa de bine, încâ t să semă nă m ca două pică turi de apă …
Vrei sau nu vrei?
— Vreau! a ră spuns Fatma, bucuroasă să scape cu viaţă .
Ş i l-a îmbră cat pe tică los în veşmintele ei. I-a zugră vit faţa
aşa de bine, încâ t semă nau ca două pică turi de apă . Dar în
loc să -şi ţină fă gă duinţa şi s-o cruţe, tică losul a omorâ t-o şi a
zvâ rlit-o într-o apă . Apoi şi-a pus mă tă niile ei la gâ t şi a ieşit
în cetate. Mulţimi de oameni îl întâ mpinau şi îl înconjurau,
cerâ ndu-i poveţe, ascultâ ndu-i vorbele înţelepte. Ş i aşa de
bine gră ia tică losul, încâ t nimic nu-l putea da de sminteală
în faţa lumii. Ş i a tot mers, din uliţă în uliţă , pâ nă a ajuns la
seraiul lui Aladin, înconjurat de mulţime.
— Ce se petrece jos, la poartă ? a întrebat Bedrulbudur.
— Trece sfâ nta Fatma! au ră spuns roabele.
— Să alerge nişte hadâ mbi, s-o poftească ! De multă vreme
voiam eu să gră iesc cu preasfâ nta pustnică . Au coborâ t
hadâ mbii, s-o poftească în grabă ?
În grabă mare au coborâ t hadâ mbii. Îndată , tică losul
prefă cut a urcat treptele, bolborosind rugă ciuni şi stihuri din
cartea de o mie de ori pecetluită a proorocului. Cu mare
sfială i s-a plecat Bedrulbudur! A cerut să afle câ t mai multe

370
 din pustnicie şi câ t mai adâ nci pilde, spre priceperea vieţii.
Însă Bedrulbudur nu cerea să i se spună totul, pe dată . Nu.
Ci pofteşte sfâ nta în ospeţie, pe câ tă vreme va binevoi, şi să -i
mă rturisească ştiinţele ei, tot câ nd va binevoi, că ci au câ nd…
Au lucit ochii tică losului între zugră veli, dar Bedrulbudur
a gâ ndit că lucesc aşa de bucurie că e poftit în gazdă . Îndată
i s-a dat tică losului o încă pere unde să stea. Ş i intrâ nd în
vorbă cu Bedrulbudur, a poftit ea să afle pă rerea sfintei
despre pavilionul cu două zeci şi patru de ferestre.
— Bun şi frumos! a îngâ nat prefă cutul. Tare bun şi tare
frumos, numai că -i lipseşte acestui pavilion un lucim; ai
auzit, poate, de Roch-gadina? Dacă s-ar afla în mijlocul bolţii
un ou de-al ei, pavilionul ar fi cel mai frumos de pe pă mâ nt!
— Dar unde se află astfel de ouă ? a întrebat Bedrulbudur.
— Ziditorul acestui serai ştie bine unde stă Roch-gadina,
adică tocmai pe piscuri, la Caucaz… întreabă ziditorul!
Într-adevă r, Bedrulbudur s-a şi dus la Aladin şi i-a spus ce
lipseşte pentru ca pavilionul lor să fie cel mai frumos de pe
pă mâ nt.
— Nimic mai uşor! a dat Aladin ră spuns. S-a tras în altă
încă pere, a luat lampa şi frecâ nd-o ca de obicei, s-a ivit
înfricoşatul, dar nu supus, ci în întuneric mare de mâ nie:
— Ce vrei? Să -ţi aduc oul pă să rii Roch? Nu ştii tu,
tică losule, că pasă rea Roch mi-i mamă ? Cum vrei să -mi ceri
să -mi spâ nzur în bolta pavilionului fratele din ou? Vai şi
amar de tine, Aladine! Fii cu bă gare de seamă , că ci grea
primejdie te paşte!
Aladin s-a domolit şi nu a mai vrut să i s-aducă oul
gadinei din Caucaz. S-a prefă cut că -l doare capul, după
ră zvră tirea înfricoşatului. Ş i aflâ nd Bedrulbudur de durerea
lui, l-a trimis la el pe tică los, să -l vindece. Ş i cum se prefă cea
tică losul că -i caută inima, a scos deodată un cuţit, să -l
stră pungă ! Aladin l-a vă zut şi l-a apucat de braţ! mai apoi l-a
ucis pe acel tică los frate al africanului şi l-a aruncat corbilor.

371
 Aşa a scă pat el şi de cumpă na aceea. Murind într-un
tâ rziu sultanul, Aladin i-a urmat în tron şi a stă pâ nit ani
mulţi, împreună cu Bedrulbudur, peste frumosul pă mâ nt,
peste frumoasele cetă ţi şi sate ale Chinei… Au domnit în
pace şi cu dreptate; de aceea, numele lor şi faptele lor au fost
trecute în cronici, ca să le afle viitorimile.
Astfel le-am aflat şi noi, spre a ne bucura încă o dată de
biruinţa binelui…

*
* *

Iar acum, ascultă torilor, veţi auzi alt basm spus de

Ş eherazada că tre Riar-Ş ah…

ALI-BABA…

Tră iau de mult în Persia, într-o cetate de margine, doi fraţi

să raci. Pe unul îl chema Kassim, pe celă lalt Ali-Baba. Câ nd
s-a râ nduit între morţi tată l lor, le-a lă sat moştenire
neînsemnată . Kassim şi Ali-Baba, ca fraţi dreptcredincioşi şi
buni, n-au prea avut de ce să -şi scoată ochii şi să se
pieptuiască , după nă ravul moştenitorilor. Ce au primit, au
împă rţit frumos, faţă cu martori, apoi şi unul şi altul şi-a
vă zut de să ră cia lui. Însă soarta a fost deosebit de bună cu
Kassim: cum s-a însurat nevasta lui a moştenit o avere, casă
de negoţ şi multe acareturi, încâ t curâ nd a devenit unul
dintre cei mai cuprinşi oameni ai cetă ţii. Ali-Baba, însurat cu
o femeie ca şi el de să racă , se scula cu noaptea-n cap, îşi lua
toporul şi asinii şi se ducea într-o pă dure, să taie şi să care
lemne.
Într-o zi, după ce a încă rcat lemnele pe asini, a ză rit
372
deodată , departe, un vă lmă şag mare de colb. Ş i tropote de cai
a auzit. Speriat foarte, şi-a lă sat asinii în seama lui Allah şi s-
a suit repede în cel mai înalt copac. Ş i iată că s-au apropiat
că lă reţii, s-au oprit şi au descă lecat, chiar sub copacul acela.
Ş i numă râ ndu-i Ali-Baba, a vă zut că erau patruzeci. Erau
înalţi, pieptoşi, înarmaţi cu lă nci, iatagane şi multe alte scule
ră zboinice. Ş i i-a vă zut Ali-Baba cum pun cailor tolbe cu orz,
şi cum prind a scoate după aceea nişte să culeţe grele. Cel
mai voinic dintre ei, pesemne calfa, aduna să culeţele şi le
câ ntă rea din ochi şi în mâ ini. Ali-Baba a înţeles repede că are
a face cu patruzeci de hoţi. Nu se prea întâ mplau tâ lharii
prin partea locului, de aceea, el a mai înţeles că toţi erau de
departe şi că pă durea aceea le era numai loc de întâ lnire.
Cum sta el sus şi se uita, a vă zut deodată cum calfa s-a
plecat la pă mâ nt şi a rostit poruncind:
— Sesam, deschide-te!
În pă mâ nt s-a deschis o uşă . Hoţii au intrat câ te unul, cu
calfa în frunte, şi uşa s-a închis la loc. Uimit sta Ali-Baba! S-
a gâ ndit întâ i să coboare repede, să se azvâ rle pe calul cel
mai voinic şi să -şi mâ ie asinii că tre casă , în galop de spaimă .
Ş i-a dat seama însă că poate greşi gră bindu-se, de aceea a
ră mas liniştit, să vadă mai departe desfă şurarea lucrurilor.
Într-adevă r, uşa s-a deschis după o vreme. Au ieşit câ te unul
cei patruzeci de hoţi, însă de data asta cu calfa în coadă .
— Sesam, închide-te! a rostit calfa deodată , şi uşa s-a
închis, pă mâ ntul s-a fă cut una, ca mai înainte.
Nu s-a gră bit Ali-Baba cu coborâ tul. A stat sus, pâ nă ce
hoţii nu s-au mai vă zut, iză rindu-se în pustia lor. Abia într-
un tâ rziu a coborâ t. S-a uitat la ră dă cina copacului, cu
bă gare de seamă , şi vă zâ nd o uşă , a rostit vorba auzită de la
calfa hoţilor:
— Sesam, deschide-te!

373
374
 Deodată , uşa s-a ferit şi a vă zut Ali-Baba o peşteră plină
cu tot felul de bucate şi bogă ţii. Erau ţesă turi scumpe,
mă tă suri şi brocarturi, şi covoare persiene. Însă Ali-Baba a
stat de-a dreptul încremenit, câ nd a vă zut aurul şi argintul,
pus în movili, în saci, în să culeţe şi în pungi. Holbat şi cu
gura că scată a stat întâ i, şi deodată s-a repezit asupra
aurului, a încă rcat pe asinii lui câ t a putut, şi a mai încă rcat
încă , asudâ nd de atâ ta că ră tură . După aceea, a poruncit uşii
să se închidă şi şi-a mâ nat asinii că tre cetate, în graba cea
mai mare. Pusese lemne deasupra aurului, să nu vadă
nimeni ce are. Cum a ajuns acasă , a încuiat bine poarta, a
pâ ndit că tre vecini şi a prins să care sacii şi să culeţele în
casă . Femeia lui l-a privit întâ i nă ucă , după aceea l-a luat la
sfadă , bă nuindu-l de tâ lhă rie. El a poftit-o să -şi ţină gura şi
i-a povestit toată întâ mplarea din pă dure. Au stat ei destul şi
s-au holbat la aur. Ali-Baba a spus că bine-ar fi dac-ar face
câ t mai repede o groapă , să -l pună la pă strare, însă femeia
lui nu se putea ră bda să nu vadă câ ţi bani au, şi a început
să -i numere.
— Proasto şi nepriceputo! i-a spus Ali-Baba. Pentru
numă rat, ne-ar trebui pe puţin trei zile şi trei nopţi…
— Atunci, mă car să -i mă sură m, Ali-Baba! s-a îndâ rjit
femeia. Mă reped pâ nă -n vecini, la cumnată -mea, să
împrumut un blid!
Ş i s-a dus femeia la cumnată -sa, şi a rugat-o să -i
împrumute un blid, că ci are trebuinţă de el numaidecâ t!
„Oare pentru ce-i trebuie? s-a socotit cumnata. Ce au de
mă surat, câ nd bine se ştie că în casa lor n-ai după ce bea
apă ?” I-a dat cumnata blidul, cu prefă cute vorbe de prietenie,
ca între neamuri, dar nu i l-a dat înainte de a-i unge fundul
cu aluat. Gâ ndea cumnata mai departe: „Ungâ nd fundul
blidului, peste putinţă va fi să nu aflu ce au mă surat cu el,
câ nd bine li se cunoaşte să ră cia!” Femeia lui Ali-Baba s-a

375
întors acasă într-un suflet. Au mă surat aurul cu mare sâ rg,
l-au îngropat în pă mâ nt, şi iar a pornit nevasta cu blidul
înapoi, la cumnată -sa. I-a mulţumit pentru facere de bine,
spunâ ndu-i, în adaos, că aşa e frumos şi bine între neamuri,
să sară unul pentru altul la nevoie… Iar cumnata, după ce a
privit blidul, i-a întors şi ea vorbe de prietenie, cu glas de
miere, însă cu miez de fiere, şi după aceea, cercetâ nd fundul
blidului, a gă sit în aluat un ban de aur. Îndată a muşcat-o
vipera pizmei. „Cum, gâ ndea ea, Ali-Baba n-avea după ce bea
apă şi deodată are atâ ţia bani, că nici nu-i mai poate
numă ra! Lasă ! Lasă !” Ş i abia aştepta să i se întoarcă
bă rbatul. Cum s-a întors, cum l-a luat în colţi:
— Bogat straşnic te-ai mai crezut, Kassime! Mare fală pe
capul tă u! Ce, adică te credeai mai bogat decâ t Ali-Baba?
Află ! Ali-Baba are atâ ta bă net, încâ t nu-l poate numă ra, ci îi
trebuie mă sură toarea! Ş tii că a fost la mine cumnată -mea,
să -i împrumut blidul? Ş tii tu că împrumutâ ndu-i blidul, i-am
uns fundul cu aluat? Ş i în aluat ştii ce am gă sit? Ian uită -
te…
Astfel gră ind, i-a ară tat lui Kassim un ban de aur aşa de
vechi, încâ t nu se mai cunoştea pe el nici chipul, nici
diadema sultanului.
O pizmă neagră l-a cuprins pe Kassim. Toată noaptea a
stat cu ochii că scaţi în întuneric, cu inima mâ ncată de
ră utate. Cum s-a ză rit de ziuă , s-a şi înfă ţişat la Ali-Baba:
— Ascultă , Ali-Baba! De o viaţă de om o faci pe cerşetorul!
Ş i, câ nd colo, ai atâ ta bă net, încâ t nu-l mai poţi numă ra, ci îl
mă sori cu blidul! Ce înseamnă asta, Ali-Baba? Mă rturiseşte!
Întâ i, Ali-Baba s-a codit, ce s-a codit, s-a prefă cut mirat
tare la astfel de vorbe, însă câ nd Kassim i-a ară tat banul de
aur, n-a mai avut încotro şi i-a istorisit tot ce s-a întâ mplat
în pă dure. I-a fă gă duit să împartă cu el banii, pe jumă tate. I-
a spus şi unde se află locul, şi ce vorbă trebuie să spună ,
spre a se deschide uşa…

376
 — Aşa, Ali-Baba! i-a ră spuns la urmă Kassim. Că ci altfel,
dacă nu-mi spuneai, aveai de lucru cu mine. Ce, m-ai crezut
prost?
Cum a aflat locul şi vorba potrivită , Kassim s-a repezit
acasă , a pus zece lă zi de lemn pe zece asini, a pregă tit încă
alte zece lă zi, acasă , la îndemâ nă , încredinţat fiind că îi vor
trebui la întoarcerea din pă dure. Ş i îndată a prins a-şi bate
asinii, că tre locul acela. Cum a ajuns la copacul ştiut, a rostit
vorba „Sesam”, şi uşa s-a deschis ca la poruncă . A intrat
Kassim în încă pere şi a închis uşa după el. A ră mas holbat la
vederea atâ tor avuţii. Aurul, argintul, pietrele scumpe
întreceau orice închipuire, orice avuţie a celui mai cuprins
dintre sultani. S-a şi repezit la aur. Cum umplea un sac, îl
ducea repede lâ ngă uşă . Însă , câ nd s-a pornit să care sacii
afară , şi-a dat seama că a uitat vorba anumită la care uşa se
deschidea. A asudat de spaimă Kassim. Întâ i şi-a pierdut
firea, dar pe urmă a pus sacul jos şi a început să roage uşa
în fel şi chip, s-o amă gească şi s-o alinte:
— Hai, deschide-te, uşă -uşiţă ! Uşiţă dragă şi scumpă , hai,
deschide-te, că ci am să -ţi fac şi eu un bine! Ori poate nu
gră iesc destul de frumos cu tine, uşiţo? Eşti poate portiţă şi
eu nu ştiu? Hai, hai, poartă -portiţă , deschide-te să ies! Mă
auzi, uşiţo? Hai, te rog în genunchi!
Aşa ruga şi mă gulea uşa cu vorbe lacomul Kassim! a rostit
apoi fel de fel de cuvinte, doar-doar l-o nimeri pe cel potrivit,
însă în zadar! Vă zâ nd că nu mai poate ieşi, a pus sacul jos şi
a prins să cerceteze mai bine încă perea. În vremea asta, cei
patruzeci de hoţi s-au întors iar, cu prada lor, şi mirare mare
i-a cuprins câ nd au vă zut asinii lui Kassim! Calfa s-a dus la
uşă şi a rostit cuvâ ntul; uşa s-a ferit într-o latură . Kassim a
să rit în grumazul calfei şi s-a repezit afară . A omorâ t un hoţ,
însă l-au înconjurat ceilalţi şi i-au retezat gâ tul. Au intrat
apoi în încă pere, şi vă zâ nd aurul în saci, lâ ngă uşă , straşnic
s-au mirat cum a putut intra Kassim? Spre spaima altora,

377
care ar îndră zni să intre, au tă iat trupul ucisului în patru şi
l-au atâ rnat în tuspatru colţurile încă perii. Ş i iar au închis
uşa, iar au încă lecat, ducâ ndu-se la pră dat, în drumul
caravanelor.
În vremea asta femeia lui Kassim sta acasă ca pe jă ratic.
Venea seara şi omul ei nu se mai întorcea. S-a repezit îndată
la Ali-Baba, cu o falcă -n cer şi una în pă mâ nt. Însă el a
liniştit-o, spunâ ndu-i că de bună seamă Kassim a întâ rziat
anume, vrâ nd să intre în cetate odată cu întunericul. A
pogorâ t întunericul, s-a fă cut noapte tâ rzie, şi Kassim nu se
mai întorcea. Femeia lui s-a repezit iar la Ali-Baba şi i-a
poruncit să urce repede în codru, să vadă ce s-a întâ mplat.
Cum s-a ză rit de ziuă , Ali-Baba şi-a pus asinii la ham şi a
pornit. A ajuns la copacul ştiut. A ră mas încremenit câ nd a
vă zut sâ nge în faţa peşterii. Îndată a poruncit uşii să se
deschidă . Cum a intrat, s-a înspă imâ ntat foarte, vă zâ nd
trupul fratelui aşa tă iat în patru. A coborâ t îndată bucă ţile
din cuie şi le-a pus una lâ ngă alta, într-o legă toare. După ce
a umplut trei saci cu aur, a pus trupul fratelui pe un asin,
sacii cu aur pe ceilalţi doi; a pus vreascuri deasupra şi aşa a
intrat în cetate pe la pogorâ rea nopţii. Asinii încă rcaţi cu aur
i-a bă gat în ograda lui; pe cel cu trupul lui Kassim l-a mâ nat
înainte, că tre cumnată -sa. Ş i cum a ajuns la locuinţa ei, a
bă tut în poartă ; i-a ieşit înainte roaba Margiana, o femeie
harnică şi isteaţă ; şi i-a zis Ali-Baba:
— Ascultă , Margiano! În acest sac se află trupul fratelui
meu Kassim, tă iat în patru. Fă bine şi pă strează taină
deplină despre acest lucru. Pregă tiţi-i o înmormâ ntare în
lege, ca şi cum n-ar fi pierit sub paloş de hoţ, ci de moarte
bună ! Unde-i stă pâ nă -ta?
Îndată ce s-a înfă ţişat femeia lui Kassim, Ali-Baba i-a
istorisit tot ce se petrecuse în pă dure. Însă să nu fie
supă rată ; singură nu va ră mâ ne pe lume, că ci o va lua de
nevastă el, după pravilele Islamului, care îngă duie bă rbatului

378
să aibă femei mai multe; vor împă rţi averea pe din două şi
toată lumea să fie mulţumită …
Dacă e drept ce spun vechii şi bă trâ nii înţelepţi persieni,
că aurul astupă mormintele, închide gurile şi inimile, dacă e
drept că aurul aduce alinare şi prea repede uitare, atunci
femeia lui Kassim n-a fă cut alta decâ t să se supună
râ nduielii ară tate de înţelepţi. Cum a aflat gâ ndul
cumnatului Ali-Baba, pesemne că şi-a pus lacrimile la
pă strare, pentru altă dată . A smiorcă it un pic, s-a sclifosit,
după aceea a tă cut, cu gâ ndul la aur. Roaba cea isteaţă ,
Margiana, s-a dus la un spiţer şi a cumpă rat leacuri ca
pentru un bolnav de moarte. S-a dus şi a doua oară , şi a
treia oară , spunâ nd vorbe cumpă nite şi prin vecini, că
stă pâ nul Kassim trage de moarte. Ş i nu s-a mirat uliţa de fel,
câ nd spre seară s-au auzit bocete la casa neguţă torului. Au
venit vecinii şi au rostit vorbe de mâ ngâ iere, că mortul a
scă pat de pustia lumii şi s-a dus la munţii de pilaf şi la
huriile lui Mahomed-prooroc; au mâ ngâ iat vă dana, ară tâ ndu-
i că aşa se află scris în râ nduiala firii, ca omul să adune ca
furnica şi să nu ia nimic pe ceea lume, unde, de altfel, s-ar
afla toate fericirile. Plâ ngea vă dana cu un ochi, iar cu celă lalt
visa aurul lui Ali-Baba. Isteaţa Margiana s-a dus la un
curelar, i-a dat un ban de aur şi l-a legat la ochi. Aşa l-a dus
pâ nă la locuinţa lui Kassim şi acolo, după ce i-a dezlegat
ochii, i-a poruncit să câ rpească mortul cum ştie, numai să -l
alcă tuiască la loc; i-a mai dat doi bani, după să vâ rşirea
câ rpelii; i-a legat ochii iar, şi l-a dus la curelă ria lui. Ş i astfel,
după cum istorisesc bă trâ nii, spre seară , Kassim sta cuminte
în sicriu, cu mâ inile pe piept, şi-i câ nta stihuri tâ nguitoare
din Koran, hogea de la moscheea din vecini. Au dat buluc
vecinii, să -i petreacă la ţintirim. Ş i după ce totul s-a sfâ rşit,
după râ nduielile sfinte, Ali-Baba s-a ţinut de vorbă ; a luat
vă dana de nevastă , după îngă duinţa legii moştenite din
bă trâ ni; s-a însurat cu ea, cu peceţi în regulă , în faţa
379
cadiului şi martorilor. Ş i aşa, şi-a luat Ali-Baba femeia şi
laurul din groapă şi s-a mutat la a doua nevastă , la locuinţa
lui Kassim.

*
* *

Dar, cinstiţilor ascultă tori, să -l lă să m pe Ali-Baba însurat,

cu două neveste, după râ nduielile Islamului, şi să ne
întoarcem şi în adâ ncul codrului, la cei patruzeci de hoţi!
Neagră îngrijorare i-a cuprins, câ nd au vă zut furate cele
patru hartanuri din trupul lui Kassim! S-au uitat şi la lipsa
unei mari pă rţi din aur şi şi-au dat seama că le mai cunoaşte
cineva taina. Calfa i-a adunat în mare cutremur. Au jurat, pe
cuţite şi hangere, ră zbunare! Au fă cut jură mâ nt înfricoşat, pe
ascuţişul iataganelor. Sâ nge au bă ut unul de la altul, după
pravilele stră vechi ale tâ lharilor. Au tras la sorţi, şi pocinogul
a picat pe doi din ei, să lepede straiele de hoţi şi să se
îmbrace în că lă tori; să se ducă în cetate, să iscodească la ce
casă s-au aflat oameni morţi în zilele din urmă . Tuna din glas
calfa. Cei doi hoţi s-au îmbră cat repede, în că lă tori, şi n-au
pă ră sit peştera decâ t după ce au mai jurat o dată , pe
hangere, că dacă nu vor afla urmele celui ce le ştie taina, îşi
vor tă ia grumazul cu mâ na lor! Ş i unul dintre ei a şi coborâ t
în cetate, înainte de ră să ritul soarelui. Pustii erau maidanele.
Pustii uliţele. Nică ieri nu se ză rea lumină . Deodată a ză rit
hoţul o uşă deschisă , la o curelă rie. S-a îndreptat repede
într-acolo. O, fiul meu! a dat curelarul ră spuns. Că pot
câ rpoci pe lumina asta nişte hamuri netrebnice, nu-i nimic.
Mă vezi? Aşa cum sunt, şi cum vă d de prost, zilele acestea
am câ rpit un mort, pe o lumină tot aşa de slabă !
A să rit inima în hoţ, dar s-a stă pâ nit şi i-a întors vorba,
râ zâ nd:
— Poate cearşaful i-l vei fi câ rpit, bă trâ ne! Oare de câ nd se

380
câ rpesc morţii în Islam?
— Precum îţi spun, stră ine: am câ rpit un om tă iat în patru
bucă ţi!
Hoţul i-a împins un ban de aur; i-a zis:
— Ş i mi-ai putea oare ară ta şi mie casa unde ai câ rpit
mortul? E un lucru peste fire, şi straşnic aş vrea să mă
încredinţez şi eu că e aşa!
Curelarul a împins banul la o parte:
— Îmi poţi da averile sultanilor, însă de ară tat nu ţi-e pot
ară ta; m-au dus cu ochii legaţi!…
Straşnic s-a mai mirat hoţul! i-a mai împins un ban:
— Hai să încercă m, bă trâ ne curelar: îţi leg şi eu ochii; du-
mă la locul unde ţi i-au legat neamurile mortului!
Curelarul a luat cei doi bani de aur, i-a pus în pungă . S-a
ridicat şi a ieşit în uliţă :
— Iată , stră ine, în acest loc m-au legat la ochi. Hai. Leagă -
mă şi tu, şi să vedem, poate nimerim. Că ci n-am mers prea
mult…
Astfel zicâ nd, s-a lă sat legat la ochi. N-a mers mult ş:
deodată s-a oprit:
— Pe aici trebuie să fie casa cu pricina. Fă bine şi
dezleagă -mă …
Ş i nu s-a înşelat bă trâ nul curelar: se oprise chiar în faţa
casei lui Kassim.
— Cred că aici am fost adus, a spus el că tre hoţ şi sa-
întors, vă zâ ndu-şi de drum. Cum s-a vă zut singur, hoţul a
scos o cretă şi a însemnat poarta. A gră bit spre codru. Cum a
ajuns, s-au strâ ns în jurul lui toţi ceilalţi hoţi, cu calfa lor.
Îndată au coborâ t buluc că tre porţile cetă ţii.
În vremea asta, ieşind isteaţa Margiana în uliţă , a ră mas
mirată peste fire, vă zâ nd poarta stă pâ nului însemnată cu
cretă . Bă nuind că poate fi la mijloc vreo primejdie, a luat
repede cretă şi a însemnat toate porţile din vecini.
Crucit a ră mas hoţul care însemnase poarta lui Ali-Baba!

381
S-a întors spre calfă :
— Nu pricep nimic! Eu am fă cut semn numai pe-o poartă ,
şi câ nd colo, iată !
— Vei plă ti cu capul! s-a strâ mbat la el calfa.
Ş i s-au întors în peştera din codri, calfa în mâ nie neagră ,
hoţul mort de frică . S-a adunat ceata în poruncă :
— Luaţi aminte, voi, hoţilor! Acest tică los s-a fă cut vinovat
de lipsă de isteţime şi dibă cie! Fulgeraţi-i capul şi să iasă la
faţă celă lalt pe care a picat pocinogul!
A ieşit în faţă celă lalt. S-a stropşit la el calfa. Dacă -l dă şi
el de sminteală , să -şi taie mai bine gâ tul cu mâ na lui! A
coborâ t în cetate, drept la Mustafa-curelarul, şi i-a împins un
ban de aur să se lase legat la ochi şi să -i arate casa lui Ali-
Baba; Mustafa s-a supus banilor, şi a fă cut proba a doua
oară . L-a dus drept în faţa casei cu pricina. A fă cut hoţul
semn cu creta, dar ca să nu pă ţească şi el pozna, a fă cut
lâ ngă semnul alb şi un semn roşu, abia vă zut. După aceea a
urcat la peşteră , cu mare încredinţare că a pus gabja pe cel
ce ştie taina peşterii. S-a înfă ţişat calfei, cu pieptul scos:
— Poftim, calfă ! Ş i dacă vă voi da de sminteală , capul să
mi se fulgere!
Însă , în vreme ce se lă uda el astfel, iar a ieşit din casă
isteaţa Margiana. A vă zut semnul alb. L-a vă zut şi pe cel
roşu. Nu le-a şters. Dimpotrivă . A fă cut semn alb şi roşu, la
fel, pe toate porţile din vecini. Câ nd a venit calfa, cu hoţul, s-
a mâ niat peste fire. S-a întors la peşteră cu o falcă -n cer şi cu
una-n pă mâ nt. A strâ ns tâ lharii în sobor şi a fulgerat gâ tul
nedibaciului. Straşnic striga spre hoţi, numindu-i tonţi şi
mameluci! Drept este că se pricepeau la meşteşugul
furtişagului. Erau viteji în paloş. Dar asta nu era destul. Le
trebuia şi minte, şi prefă că torie. Ruşinaţi îl ascultau hoţii.
— Dar nu-i nimic! a sfâ rşit calfa şi a împră ştiat soborul cu
scâ rbă . Mă voi duce eu, dacă voi nu sunteţi în stare!
Îndată a şi îmbră cat veşminte de că lă tor stră in. A coborâ t

382
drept la curelar şi i-a împins bani de aur, să -l ducă la casa
aceea. Ş i a treia oară , curelarul a nimerit casa lui Ali-Baba.
Însă calfa n-a fă cut semne pe poartă . S-a plimbat mult, în
sus şi în jos, să ţină minte casa. După aceea, a urcat iar la
peştera din codru şi a adunat tâ lhă rii în sobor. Avea un plan
dibaci. Să coboare hoţii prin sate, să cumpere treizeci şi opt
burdufuri şi nouă sprezece catâ ri; din cele treizeci şi opt de
burdufuri, numai unul să fie plin cu ulei. Celelalte să fie doar
mâ njite pe dinafară . A doua zi dimineaţa, cum i-au adus hoţii
burdufele, el le-a încă rcat pe cei nouă sprezece catâ ri. A bă gat
câ te un hoţ bine înarmat în fiecare burduf. Calfa şi-a oprit
burduful cel plin. Ş i a luat calfa de hoţi catâ rul de că pă stru
şi a pornit că tre cetate, cu tot alaiul în urma lui. A oprit drept
la poarta lui Ali-Baba. N-a avut nevoie să bată în poartă . Ali-
Baba sta şi se ră corea, după masa de seară .
— Frate dreptcredincios! i-a rugat calfa. E seară şi-s
închise toate caravanseraiurile! Am treizeci şi opt de
burdufuri cu ulei scump adus din stră ine ţă ri. N-am unde-mi
pune marfa la adă post. Fii atâ t de bun şi primeşte-mă pâ nă
mâ ine dimineaţă , câ nd se deschid caravanseraiurile şi
bazarele!
— Cu dragă inimă ! i-a ră spuns Ali-Baba. Pofteşte, stră ine,
şi fii binevenit sub acoperişul meu!
Îndată după vorbele de bun venit, Ali-Baba a dat poruncă
să fie duşi catâ rii în grajd şi să fie hră niţi şi adă paţi. A
poruncit Margianei să pregă tească stră inului cină bogată şi
pat bun. Ş i după ce Ali-Baba a ţinut tovă ră şie calfei la masă ,
după ce i-a poftit somn tihnit sub acoperişul lui, a chemat-o
pe Margiana:
— Ascultă , Margiano! Te rog ca pentru mâ ine dimineaţă
să -mi pregă teşti cearşafuri, că ci am de gâ nd să mă duc la
baie. În afară de asta, pe câ nd voi veni, să -mi pregă teşti o
friptură bună , cum ştii tu…
După ce a dat cearşafurile în seamă unui rob, Margiana s-

383
a dus la cuhnie, să pună carnea la foc, însă tocmai pe câ nd
trebă luia ea mai bine, s-a stins lampa. Ulei nu mai avea în
casă . S-a gâ ndit ce s-a gâ ndit, şi deodată i-a venit în minte că
bine ar fi dacă s-ar duce să ia puţin ulei din burdufurile de
afară . A luat deci o cană şi a ieşit în ogradă . Deodată , cum s-
a apropiat de burdufuri, a auzit întrebare şoptită :
— Oare încă nu e vremea?
Cum şi-a dat seama că în burdufuri se află oameni, cum
şi-a dat seama că o primejdie mare îl paşte pe Ali-Baba,
Margiana şi-a ţinut cumpă tul. A luat o cană de ulei din
ultimul burduf şi a intrat în cuhnie. A stat şi s-a gâ ndit ce să
facă spre a-şi apă ra stă pâ nul. Într-un tâ rziu, iar a ieşit în
ogradă , cu un cazan. S-a dus la burduful plin şi a umplut
cazanul cu ulei. S-a dus în casă şi a întemeiat un foc
zdravă n. Câ nd fierbea uleiul mai bine, ea a luat cazanul de
torţi şi a pă şit încet. A turnat zdravă n ulei în clocot, în cele
treizeci şi opt de burdufuri. Apoi, cu linişte deosebită , s-a dus
iar în casă , a stins lampa şi s-a culcat. Patul ei era lâ ngă un
gemuleţ. Ş i n-a adormit Margiana. A stat în pâ ndă , să vadă
ce se mai întâ mplă . La o vreme, l-a auzit pe prefă cutul
neguţă tor de uleiuri zvâ rlind cu pietricele în burdufuri,
pentru a da semn hoţilor să sară … Însă din burdufuri nu a
ieşit nimeni. Ş i vă zâ nd calfa acest lucru, a ieşit în ogradă , şi
câ nd a prins a cerceta burdufurile şi-a gă sit toţi hoţii opă riţi!
Aceasta vă zâ nd, a lă sat catâ rii şi burdufurile. A să rit zidul, în
gră dină , şi a să rit alte ziduri, în alte gră dini, ducâ ndu-se în
lumea lui.
— Ce mai caută la noi catâ rii şi burdufurile? a întrebat-o a
doua zi dimineaţa Ali-Baba pe Margiana.
Însă ea nu i-a spus nimic. L-a lă sat să -i tihnească baia.
După ce s-a întors, l-a poftit în ogradă . Ş i i-a istorisit totul,
după ce i-a ară tat hoţii opă riţi. I-a povestit despre semnele de
pe poartă şi de toate întâ mplă rile de peste noapte. Tare s-a
minunat Ali-Baba! S-a socotit ce s-a socotit, cine puteau fi

384
acei oameni, şi a ajuns la încredinţarea că nu puteau fi alţii
decâ t hoţii din codru. După câ t a socotit cu Margiana, şi-a
dat seama că trei hoţi mai erau vii, şi că -l paşte mare
primejdie din partea lor.
— N-ai grijă , stă pâ ne, că le-om face noi capă tul şi lor! a
spus Margiana.
Ali-Baba s-a întors spre ea:
— Dragă şi iar dragă Margiana! Minţile mari se cunosc în
prilejuri rare! Niciodată n-am crezut că poate fi cineva aşa de
isteţ ca tine! Că ci numai tu, cu isteţimea ta, ne-ai scă pat pe
toţi de cine ştie ce primejdie! Să nu mă crezi gros de obraz;
eu nu sunt ca fostul tă u stă pâ n, Kassim.
Cunosc la obraz, dragă Margiana, de aceea am să te
ră splă tesc cu darul cel mai de preţ de pe pă mâ nt. Îţi dau
libertate. Slobodă eşti să te duci în lumea ta, să -ţi croieşti
fericirea cum vrei. Numai o treabă îţi mai cer, să -mi ajuţi să
scap şi de ceilalţi trei hoţi! Vrea-vei, Margiana? Întâ i şi-ntâ i,
trebuie să îngropă m stâ rvurile din butoaie, eu bă gare de
seamă , să nu vadă lumea…
Îndată l-au adaos tainei lor şi pe un rob, anume Abdalah.
Împreună au să pat gropi în fundul gră dinii, între arbori. Au
scos hoţii din burdufuri şi i-au că rat pe râ nd şi i-au râ nduit
în groapă . I-au acoperit cu ţă râ nă . După aceea, Abdalah a
vâ ndut catâ rii, pe câ te unul, astfel descotorosindu-se de
nevoia aceea.

*
* *

Calfa de hoţi sta tras în vremea asta în peştera din codru.

Se că ina groaznic, zi şi noapte, că -şi dusese cu mâ na lui,
prin prostia lui, tovară şii, la o moarte atâ t de îngrozitoare. Se
simţea singur. Ce rost mai aveau averile adunate? Cu cine va
mai sta la pâ ndă în crucile drumurilor mari, să pă lească

385
bogatele caravane? Încet-încet, o mâ nie neagră a cuprins
calfa. Trebuia o ră zbunare nemaiauzită , asupra tică losului
care pră dase peştera şi-i ucisese soţii de hoţie! Ş i-a lă sat
mâ nia pe altă dată . S-a îmbră cat în cele mai scumpe
veşminte de neguţă tor, şi aşa a coborâ t în cetate. Ş i-a dat
numele de Hussein Hodja şi a luat cu chirie o casă de negoţ,
drept peste drum de casa de negoţ a lui Ali-Baba.
A tras cu urechea, ici-colo, printre muşterii, printre vecini,
doar-doar s-a afla ceva de soarta hoţilor opă riţi. Însă n-a
putut afla nimic, ceea ce învedera că Ali-Baba ţine
întâ mplarea în taină deosebită . Însă calfa nu s-a mulţumit cu
asta. S-a împrietenit la toartă cu feciorul lui Ali-Baba, care
conducea casa de negoţ. Mereu gră iau, din uşile caselor lor.
Se întâ lneau seara şi se preumblau, dezbă tâ nd socoteli
neguţă toreşti, lumeşti şi prea sfinte stihuri din Cartea de
că pă tâ i a lui Mahomed-prooroc. Câ nd a socotit că prietenia
s-a copt destul, feciorul lui Ali-Baba s-a gâ ndit să -şi
poftească prietenul la cină . Într-o zi de vineri, zi de odihnă în
tot Islamul, s-a dus peste drum, la prietenul Hussein Hodja
şi l-a luat la preumblare. Au bă tut uliţa în sus şi-n jos,
dezbă tâ nd cu sâ rg mare socotelile lumii. Mai tâ rziu, câ nd a
ajuns în dreptul casei pă rinteşti, feciorul lui Ali-Baba şi-a
poftit prietenul să intre; ba, mai mult, l-a împins uşor, la
împotrivirea lui, să intre în ogradă ! i-a întâ mpinat Ali-Baba,
cu vorbe subţiri, spuse pe vâ rful limbii, cum se şade bine
între neguţă tori şi la poftirea oaspeţilor. Straşnic se mai
împotrivea Hussein Hodja, ară tâ nd că poftirea aceasta în
ospeţie l-a cinstit atâ t de mult, încâ t abia îşi mai poate ţinea
firea! Ali-Baba îi ră spundea cu alte vorbe subţiri,
mulţumindu-i îndeosebi că spune fiului să u atâ tea lucruri
de-ale neguţă toriei. Ş i aşa, s-au tot întrecut din vorbe, pâ nă -
n casă . Câ nd a auzit calfa de hoţi poftirea la cină , a zâ mbit
larg; a întors lui Ali-Baba mulţumiri din adâ ncul inimii; i-a
spus:
386
 — Preacinstit mă simt de poftirea domniei tale! Află însă că
am o pricină , o pricină mare, care mă opreşte de a cina sub
acoperişul vostru!
— Putem afla şi noi pricina?
— Cam greu, prieteni! La drept gră ind, nu e un lucru
mare, ci un moft al meu! Iată : nu pot suferi bucatele să rate!
— Nimic mai uşor! a râ s Ali-Baba. Voi da poruncă să ţi se
pregă tească bucate nesă rate…
Astfel zicâ nd, Ali-Baba s-a dus îndată la Margiana, s-o
roage să nu pună sare în bucate, că aşa era nă ravul
musafirului. Margiana a poftit îndată să vadă musafirul care
ospă tează numai lucruri nesă rate. După ce a pus bucatele la
foc, le-a fiert în râ nduială şi a rugat robul să le treacă la
masă . S-a dus şi ea, la vreme, şi uitâ ndu-se la musafir, l-a
cunoscut tot atunci că era cel venit odinioară cu burdufurile.
I-a vă zut şi un hanger sub veşmâ nt şi l-a priceput tot, din
cap pâ nă -n picioare. A gâ ndit isteaţa Margiana: „Totuşi, mai
ţine la râ nduielile din Islam! N-a vrut să ospă teze mâ ncă ruri
să rate, că ci ar fi că lcat legea. În pustie, câ nd doi că lă tori
ospă tează sare împreună , îşi jură prietenie pâ nă la moarte.
Pentru nimic, doi arabi care mă nâ ncă sare împreună , nu vor
ridica unul asupra altuia hangerul! Iar cine nu ţine râ nduiala
asta, e blestemat de toată ră suflarea, în vecii-vecilor, ca un
tică los! De aceea, gâ ndea Margiana, acest hoţ a poftit bucate
fă ră sare, să nu calce legea, ucizâ ndu-l pe Ali-Baba! Dar lasă ,
îi vin eu de hac!”
Cum s-au istovit bucatele, ea a pus dinaintea oaspetelui
mere şi pere. A adus şi vin mult. Apoi, câ nd a ieşit ea din
nou, calfa de hoţi s-a gâ ndit: „Acum e vremea să mă ră zbun!
Am să -l îmbă ta zdravă n pe feciorul lui Ali-Baba; şi pe Ali-
Baba şi mai zdravă n! După aceea, mă pun pe lucru cu
hangerul!
Însă avea şi Margiana o socoteală . Îndată ce a ieşit, s-a
îmbră cat frumos, cu vă luri de dă nţuitoare. A pus în mâ na

387
robului Abdalah o tamburină . Ş i-a pus un hanger sub brâ u,
şi cum au intrat în că mara de ospeţie, ea a şi prins a dă nţui
în sunetele de tamburină . Ali-Baba s-a bucurat din cale-
afară şi a primit-o cu deosebite vorbe de prietenie. Calfa de
hoţi a înghiţit în sec, dar s-a prefă cut că nu mai poate de
plă cere. Se uita la sprinteneala Margianei, la mlă dioşia ei, şi
se prefă cea că o laudă , însă la drept gră ind, o blestema
cumplit.
După câ teva danţuri iuţi, ea şi-a tras hangerul de la brâ u
şi a prins a dă nţui dansul vestit al hangerului. Câ nd se
prefă cea că îl împlâ ntă în cineva, câ nd parcă şi-l împlâ nta în
inima ei, în timp ce tamburina vuia lin şi depă rtat, amintind
stingerea furtunilor în deşert. O privea cu adâ ncă bucurie
Ali-Baba. Tot aşa o privea şi feciorul lui. Se prefă cea şi calfa
că o priveşte cu bucurie mare. Ş i câ nd danţul hangerului s-a
sfâ rşit, Margiana a luat tamburina din mâ na robului. S-a
înfă ţişat lui Ali-Baba, întinzâ nd tamburina spre el, s-o
ră splă tească pentru danţ. El a zvâ rlit în tamburină un ban
mare de aur. Alt ban mare de aur a zvâ rlit feciorul lui Ali-
Baba. A venit râ ndul calfei de hoţi. Însă , câ nd acesta şi-a
ferit straiul la o parte să scoată punga, Margiana i-a înfipt
hangerul drept în inimă .
— Ce faci, tică loaso? a dat strigă t Ali-Baba.
— Linişte, stă pâ ne! a ră spuns ea. Uită -te mai bine la faţa
tică losului: îl cunoşti a fi neguţă torul cu burdufurile? Dar
acest hanger, ştii ce rost avea la el sub brâ u? Aşa că , vezi…
— Pentru a doua oară îţi datorez viaţa… a strigat iar Ali-
Baba. Ţ i-am dat libertatea, Margiano, şi cred că nu-i destul!
Vrea-vei să fii soaţa fiului meu?
Aşa s-au petrecut lucrurile. Calfa de hoţi a fost îngropat
sub arborii din fundul gră dinii. Peste câ teva zile a venit la
casa lor cadiul cu peceţile, şi uliţa toată s-a bucurat de
bucuria Margianei şi a feciorului lui Ali-Baba în ziua nunţii
lor.

388
 *
* *

Ani au trecut de la întâ mplă rile acestea. Ali-Baba mai avea

teamă , crezâ nd că mai sunt în viaţă încă doi hoţi. Însă , într-o
zi a urcat la peşteră . A poruncit:
— Sesam, deschide-te!
Uşa s-a ferit într-o latură şi el a intrat. A aflat comorile
neatinse, a aflat şi două stâ rvuri, şi a vă zut în ele proba că n-
are de ce să se mai teamă . A încă rcat mult aur pe cal şi a
pă ră sit peştera. Abia la bă trâ neţe adâ nci, câ nd a vă zut că s-
apropie de tă râ murile cu munţi de pilaf şi hurii, a spus fiului
să u despre peşteră ; i-a împă rtă şit şi cuvâ ntul deschiză tor de
uşi, spre a nu se irosi comorile în pă mâ nt. Apoi şi-a dat ochii
peste cap, râ nduindu-se lâ ngă stră buni. Margiana a tră it ani
adâ nci şi bă trâ ni; datorită isteţimii ci, că pă tase un bă rbat
bun şi cel mai de preţ lucru de pe lume, libertatea!
Iar comorile aflate le-au împă rţit să rmanilor.

ISTORIA LUI KALAAD, SULTAN ÎN TĂRÂMUL SINDULUI;

ÎL CUNOAŞTEM ŞI PE VIZIRUL SIMAZ, ŞI PE ALŢII, ÎN
JURUL UNEI ÎNTÂMPLĂRI…

Prea înă lţate şah! a început Ş eherazada. Fie gura mea ca

vâ lceaua, iar glasul meu să aibă fiorii şopotului! Fie ochii mei
ca luceferii în adâ ncul nopţii, iar cosiţa mea fie moale ca
iarba şi ca mă tasa, spre odihna ta, şahul meu dulce… şi spre
fericita ascultare a istoriilor…
Ci află , luminate şah, că tră ia un sultan mare în pă mâ ntul
Sindului. A ră mas însemnat în cronică , la locul să u, cu
victoriile sale şi cu numele să u, Kalaad. Era bine potrivit la
389
statură , meşter la mâ nuirea paloşului şi arcului, şi bine
cumpă nit în gâ nduri.
Cronicile spun că avea acel sultan pe lâ ngă mă ria sa
şaptezeci şi doi de sultani mai mă runţei; trei sute cincizeci de
cadii, şi şaptezeci de viziri se adunau în divan, împreună cu
sultanii şi cadiii, câ nd erau de dezlegat pricini. Să fi vă zut,
prea înă lţat şah, cele patru sute nouă zeci şi două de bă rbi
albe, şi să fi vă zut cum fulgerau în turbane cele patru sute
nouă zeci şi două de bolduri de smarald… Mai mare şi mai
tare peste toţi era Simar-vizir, lă udat fie-i numele, şi neşters
fie el în cartea proorocului! Nu se afla om să iasă încruntat
de la judecată , de aceea stă pâ nirea lui Kalaad era ca mierea,
slavă şi mă rire lui, în prefacerea şi-n cernerea veşnică a
pulberilor…
Cu toată dulceaţa stă pâ nirii, cu câ t se apropia de amurgul
vieţii lui, Kalaad-sultan sta tot mai mâ hnit sub turban,
parcă -i ploua şi parcă -i ningea. Trecuse prin viaţă ca pe-o
corabie frumoasă ; însă acum, câ nd intrase cu un picior pe
tă râ mul amurgului, se uita cu spaimă în urmă , şi cu
deznă dejde înainte; şi nici în urmă , nici înainte nu vedea
nimic; ceea ce oamenii numesc „viitor” era departe de
înţelegerea lui; că ci, după cum cunoscut este din încercă rile
înţelepţilor, viitorul nu poate fi înţeles decâ t prin copii. Cel ce
nu are copii poate spune că nici viitor nu are; cuvâ ntul
acesta şi timpul în necontenită curgere ră mâ n neînţelese
pentru cel singur! Chiar dacă a adunat averi, nici prin ele nu
poate înţelege viitorul, că ci ele se risipesc în mâ inile furilor
şi-n lucrul moliilor… Sufletul celui singur piere sub piatră ,
fruntea lui apune după o mâ nă de ţă râ nă …
Simţind deci apă sarea acestor straşnice adevă ruri, Kalaad-
sultan se topea, şi degeaba înă lţa rugă ciuni spre vă zduhuri,
unde să lă şluiesc armiile proorocului sub corturi. Iată însă că
într-o noapte l-a cercetat în vis Gavriil-îngerul şi i-a dat
încredinţare că va avea fecior… S-a trezit sultan Kalaad în

390
puterea nopţii şi a trimis stră jile după Simaz. Ş i a venit
Simaz. Ş i s-a bucurat de ară tarea lui Gavriil. Ş i i-a dat laudă .
Însă câ nd l-a rugat sultan Kalaad să -i dezlege visul, el şi-a
pus strajă gurii. Degeaba lă cră ma Kalaad-sultan în faţa lui!
— Iartă -mă şi scuteşte-mă , Kalaade! s-a rugat Simaz,
că zâ ndu-i la picioare. Eu unul visul acesta nu-l pot dezlega!
mai bine spintecă -mă sau anină -mă de-o creangă …
— De ce, Simaze? s-a încruntat Kalaad.
— Kalaade! Kalaade! s-a cutremurat Simaz. Nu vă d lucruri
bune în visul tă u! Însă îngă duie să ţi le spună alţii… Peste
fire mă bucur că pă mâ ntul Sind va avea şiruri de sultani prin
fiul tă u, însă află că el va fi lipsit în zilele lui de una din
marile şi deosebitele virtuţi! Îi va lipsi stă pâ nirea de sine,
această câ rmă pe înfioră toarea mare a lumii! Dar îngă duie,
Kalaade, să nu dezleg visul mai departe! Mă uit în stihia
vremii şi mi-i frică , şi pentru el, şi pentru pă mâ ntul Sind…
Astfel cutremurâ ndu-se, a ieşit Simaz cu că lcâ iele înainte,
bă tâ nd temenele înfricoşate. Astfel vă zâ nd, a chemat Kalaad-
sultan chiromanţi şi astrologi; unii i-au citit palma, alţii s-au
suit în foişoare, cu sticluţe, să citească luceferii; chiromanţii
şi-au ridicat ochii din palma lui, speriaţi de moarte; astrologii
ar fi vrut să le crească aripi, să zboare spre Streaşina Lumii,
adică tocmai la munţii Himalaiei, numai să nu coboare jos,
cu ceea ce au citit în uimitoarea scriere a cerului… Dar n-au
avut încotro; încâ t s-au coborâ t, s-au râ nduit lâ ngă
chiromanţi, şi într-un glas au strigat:
— Bucură -te şi întristează -te, Kalaade… Bucură -te că vei
avea fecior, dar întristează -te pentru viitorul lui, că ci îi va
lipsi stă pâ nirea de sine… Din pricina lipsei acestei virtuţi,
supuşii vor crâ şca şi vor apuca armele! Va pă ţi ca pisica din
istorie…
— Dar ce a pă ţit pisica aceea? s-a înspă imâ ntat sultanul.
— Kalaade! i-a ră spuns un chiromant, fă câ nd un pas mai
la faţă . Binevoieşte şi dă poruncă să fie aduse cele

391
trebuincioase pentru buna ascultare a istoriilor!
— Aşa să fie… s-a cutremurat Kalaad-sultan, şi îndată s-
au râ nduit toţi, după vâ rstă şi rang. Ş i chiromantul a
început…

ISTORIA PISICII ŞI A ŞOARECELUI; DIN CARE SE VEDE

LIPSA DE MĂSURĂ, MINCIUNA ŞI NERECUNOŞTINŢA; ŞI
CUM TUSTRELE DUC LA PIERZANIE…

Prea înă lţate Kalaad! a început chiromantul. Tră ia în

vremea veche o pisică . Ş i cum vei binevoi a vedea, îi lipsea cu
desă vâ rşire cinstea! Îi lipsea şi mă sura în lucruri! Ş i era şi
mincinoasă ! Ş i nerecunoscă toare… Ş i a ieşit pisica aceea,
într-o noapte, în pradă . Ş i a umblat ce a umblat, însă a
umblat degeaba, pâ nă ce a prins-o ploaia! Ş i prinzâ nd-o
ploaia, s-a suit în scorbura unui copac, la adă post. Ş i cum
sta ea acolo, a simţit mai în adâ ncul scorburii un şoarece!
Straşnic s-a bucurat, şi-şi pregă tise laba, să i-o pună după
cap… Iată însă că simţind-o şoarecele a adus îndată pă mâ nt
şi i-a zidit între culcuşul lui şi laba ei… Ş i numai n-a cră pat
pisica de ciudă , vă zâ nd acest lucru! Ş i-a prefă cut glasul,
după regulile prefă că toriei, aşa de bine cinstită la pisici şi la
noi, oamenii, şi a prins a mieuna astfel, încâ t îi plâ ngeau de
milă şi arborii:
— Îndură -te, şoarece, şi primeşte-mă în culcuşul tă u!
Departe mă aflu de cetatea mea şi de cei scumpi mie!
Bă trâ nă şi bolnavă sunt, încâ t mă mir că prea înaltul Allah,
lă udat fie-i numele! nu mă adună de pe drumuri… Mi-e frig
tare, şoarece! Fă bine şi ascultă numai cum îmi clă nţă nesc
dinţii… o, îndură torule şi milostivule… Aminteşte-ţi, şoarece:
oare nu spun sfintele şi cutremură toarele că rţi ale Koranului
şi Alkoranului că cine deschide uşa unui stră in deschise va
392
afla toate uşile în gră dina Eram? Îndură -te, în numele lui
Mahomed-prooroc…
— Hei, lume… s-a cutremurat şoarecele. Tu vii să ceri
culcuş lâ ngă mine… tu, duşmanca mea din vecii-vecilor? Tu,
care eşti, de totdeauna, prefă cută şi vâ nză toare… Cum să -ţi
încredinţez viaţa mea? Oare cine îşi dă comoara pe mâ na
hoţului, şi care om încredinţează lemnul focului?
— Cu adevă r gră it-ai… i-a întors pisica ră spuns. Drepte
sunt toate ce le spui, însă a venit vremea să -mi schimb firea,
şi iată : vreau să fac cu tine legă mâ nt înfricoşat, să mă
muncească în chinuri pe ceea lume, să mă ardă veşnic
flacă ra Gheenei, dacă mă voi atinge de viaţa ta… Ajută -mă ,
primeşte-mă la că ldură , o, şoarece…
A stat ce a stat şoarecele pe gâ nduri, şi i se înmuia inima,
şi iar i se întă rea, şi pisica îl ţinea cu rugă mintea din scurt;
la urmă , vă zâ ndu-l aşa de tare, ea a aruncat ultima piatră de
încercare:
— Sunt gata să mor, şoarece… îi spunea cu dojană şi
cutremur. Mâ ine, câ nd mă vor afla vecinii moartă de frig la
uşa ta, pe mine mă vor că ina, iar pe tine te vor blestema în
vecii-vecilor…
Aceste cuvinte au intrat în inima şoarecelui ca un cuţit. A
să rit ca ars şi a risipit ţă râ na ce-l despă rţea de pisică . A
poftit-o înă untru cu adâ ncă plecă ciune. Ba, a mai şi ajutat-o,
muncindu-se s-o sprijine de subsuori. Ş i după ce s-a cuibă rit
ea bine, prefă câ ndu-se că tremură , s-a repezit deodată , a
acoperit ieşirea cu trupul ei; a pus laba pe şoarece…
— Allah! a ră cnit acesta. Aşa îţi ţii jură mâ ntul, prefă cuto?
Bine a spus cine a spus că celui ce-şi dă viaţa pe mâ na
duşmanului nu i se cuvine să tră iască …
Ş i se vă ita, şi se zbă tea de moarte; însă tocmai atunci
trecea prin dreptul acelui copac un vâ nă tor cu dinele să u. Ş i
auzind câ inele mare sfadă înă untru, şi-a bă gat botul şi a
scos pisica afară , flocă ind-o în lege şi sfâ şiind-o bucă ţi. Iar

393
bietului şoarece mult i-a trebuit pâ nă să -i vină inima la loc…

*
* *

— Astfel, o, Kalaade! a început din nou chiromantul, după

o clipă , astfel pă ţesc toţi cei ce sunt mâ rşavi, iar cei bun are
parte de bucuria biruinţei!
— Allah să te audă ! i-a ră spuns Kalaad-sultan şi a
împră ştiat soborul, bă gâ ndu-şi adâ nc mâ na în pungă şi
miluindu-i din gros şi pe cititorii în palmă , şi pe astrologi…
Ş i după cum era scris, Kalaad-sultan a dat de ştire
Sindului că va avea un moştenitor. Bucuria lui a ajuns pâ nă
la marginile Sindului.
Numai Simaz stă tea tă cut şi încruntat în turban.
— De ce, Simaze? i-a cercetat sultanul.
— O, Kalaade! i-a ră spuns acesta. Potrivit este să nu se
gră iască înainte despre trei lucruri: despre întoarcerea
că lă torului dus pe mă ri, despre oşteanul dus în ră zboi şi
despre pruncul aflat încă în pâ ntecele mamei… Cunoşti
istoria vecinului şi a untdelemnului? Ascult-o!…
— Asta numaidecâ t! s-a învoit Kalaad-sultan, numai ochi
şi urechi. Gră ieşte, Simaze!
— O! Kalaade! a început acesta…

ISTORIA CU VECINUL ŞI CU UNTDELEMNUL… VEDEM CE

PĂŢESC CEI CE-ŞI FAC PLANURI MARI, BIZUITE PE
PULBERE ŞI UMBRĂ!

Ascultă şi te cutremură , o, Kalaade! Tră ia într-o cetate

mare un om cumsecade, care dă duse unui să rac una din
încă perile casei sale. Ş i îl miluia în fiecare zi cu câ te o bucată
394
de miere, cu ceva mere şi untdelemn. Ş i fiind pe vremea
aceea untdelemnul din cale-afară de scump, acel om să rac
nu-l mâ nca, îl punea la pă strare într-un vas. Ş i a tot adunat
el untdelemn, pâ nă ce vasul s-a umplut, şi şi-a dat seama
că -l va putea vinde cu preţ mare. Ş i cum sta el întins în pat,
cu vasul la că pă tâ i, îşi fă cea socoteli felurite. Întâ i, cum vinde
untdelemnul, îşi cumpă ră o capră ; apoi, câ nd îi va veni
caprei sorocul mâ rlitului, are să se împrietenească cu un
pă stor, să aibă unde-şi da capra la ţap. Ş i de bună seamă că
în primul an capra are să -i fete o că priţă sau un ied; în al
doilea an, un ied sau o că priţă ; şi aşa, în câ ţiva ani va avea o
mulţime de iezi şi că priţe…
Se şi vedea omul acela, o, Kalaade, vâ nzâ ndu-şi iezii şi
că priţele la oboare şi cumpă râ ndu-şi, pe preţul lor, boi şi
vaci… Ş i se socotea, mai departe, că şi vitele se vor înmulţi,
şi vâ nzâ ndu-le, va putea bă ga banii într-un pă mâ nt rodnic; şi
se vedea mai apoi ridicâ ndu-şi din rodul pă mâ ntului un serai
mare ca al slă viţilor sultani; şi întrucâ t, în starea asta de
bogă ţie, nu va putea face totul singur, îşi va cumpă ra
nenumă raţi robi şi nenumă rate roabe; apoi, înfloritoarea lui
stare îi va îngă dui, pe bună dreptate, să se însoare cu fata
celui mai avut dintre neguţă tori, sau a unui vestit dregă tor,
iar la masa lui de nuntă fripturile şi dulciurile vor fi în
deosebit belşug…
Simaz-vizir s-a oprit o clipă , şi apoi a urmat cu un zâ mbet
de amă ră ciune…
— O, Kalaade! Îşi închipuia smintitul acela cum nu vor
lipsi de la nunta lui dă nţuitorii şi dă nţuitoarele, nici
câ ntă reţii cei mai vestiţi, din ală ută , nici povestitorii de istorii
vechi, aceste bucurii deosebite ale oamenilor adunaţi să se
înveselească … Ş i-şi închipuia smintitul, o, Kalaade,
încă perile potopite de miresme adormitoare, de dulceaţa
muzicii şi veselia danţurilor. Ş i a cutezat să -şi închipuie mai
departe cum va pofti în juru-i bogaţii şi să racii, pe marii viziri

395
şi chiar pe prea mă ritul sultan… Ba, va pofti toată suflarea
din cetate, să se veselească de veselia lui, şi cu toţii
întreolaltă ! Mireasa lui va fi îmbră cată în cele mai frumoase
veşminte. „Iată , gâ ndea smintitul, mergâ nd cu visul mai
departe, am ajuns în sfâ rşit să -mi îndeplinesc toate dorinţele
şi toate nă zuinţele mele de om ce sade în casă stră ină … Aş
vrea să am un fiu, pe care să -l cresc cum ştiu eu, înconjurat
de cei mai mari învă ţaţi ai Ră să ritului, iar numele fiului meu
pe tot pă mâ ntul să fie cunoscut!” Gâ ndind aşa, o, Kalaade,
smintitul acela a ajuns cu aiurarea şi mai departe: se gâ ndea
că dacă feciorul lui se va întâ mpla să fie neascultă tor, îl va
muştrului cum trebuie, cu toiagul, spre a-i urca mintea
înapoi la cap… Însă , vai, o Kalaade! ridicâ ndu-se cu
înverşunare împotriva fiului să u închipuit, a lovit din
nebă gare de seamă vasul cu untdelemn şi l-a spart; şi a curs
untdelemnul pe barba lui, pe veşmintele lui şi pe podea…
Astfel, o Kalaade, acel smintit s-a învă ţat minte să nu mai
întindă niciodată vi suri mari pe umbre nestatornice, pe
lucruri care încă nu se află …
Straşnic i-a plă cut lui Kalaad-sultan istoria. A mulţumit
frumos lui Simaz-vizir. Apoi, vremea a mers înainte, pe matca
ei, pâ nă ce soaţa sa, sultă niţa de la Sind, i-a nă scut fiul mult
aşteptat. Bucurie mare a fost peste Sind şi peste toată India.
S-au strâ ns, la ospă ţul naşterii, învă ţaţii, şi că peteniile
oştilor, şi vizirii, de la cel mai mare pâ n’ la cel mai mic. Ş i cu
toţii aduceau ură ri de bine sultanului şi sultă niţei. Ş i
acoperit tot de bucurie, Kalaad-sultan întreba oaspeţii ce
cred despre bucuria lui. Ş i a ieşit la faţă , să -i dea ră spunsul
în numele tuturor, tot vizir Simaz, cel mai înţelept şi mai
bă trâ n…

ISTORIA ASINULUI SĂLBATIC ŞI A VULPII

NECUMPĂTATE.
396
 Tră ia în vremea veche, prin stihiile ei, o vulpe. Ş i pornind
vulpea aceea într-o dimineaţă , întru că utarea pră zii, i-a ieşit
înainte, din stihie, altă vulpe. Ş i cum s-au întâ lnit cele două
vulpi, bot în bot, gră ind despre greută ţile află rii unei pră zi
bune, a zis vulpea a doua, cu oarecare fală :
— Eu una, dragă vecină vulpe, află că s-a îndurat de mine
sultanul fiinţelor şi am nimerit un asin mort! Cum l-am
nimerit, cum m-am repezit la inima lui i-am scos-o afară din
piept, şi-am ros din ea trei zile! Ş tii, vecină de stihie, ce gust
deosebit are inima asinului să lbatic?
— Stau şi-mi închipui… a ră spuns cealaltă vulpe şi a
pornit mai departe, însă nu mai că uta pradă obişnuită , ci
inimă de asin să lbatic! Ş i umblâ nd aşa, după pradă rară ,
inimă de asin, şi-a râ njit colţii la stele vreme lungă , că ci nu
pe toate că ră rile se aflau inimi de asin! Sta vulpea acum în
vizuina ei, aproape moartă de foame, şi s-a întâ mplat, o,
cinstiţilor ascultă tori, s-a întâ mplat să se arate, tocmai prin
partea aceea a stihiei, nişte vâ nă tori urmă rind un asin
să lbatic. Ş i urmă rindu-l, unul dintre ei l-a nimerit cu să geata
drept în inimă ! S-a pră buşit la pă mâ nt bietul asin şi s-a
tâ râ t, cu ultimele puteri, lepă dâ nd ră suflă rile de moarte,
pâ nă la vizuina vulpii, unde vâ nă torii l-au ajuns. Ş i
ajungâ ndu-l vâ nă torii, şi vrâ nd să -i tragă să geata afară din
inimă , au izbutit să scoată numai partea da lemn; partea de
fier a ră mas în inima asinului.
Îndată ce s-au dus vâ nă torii, vă zâ nd vulpea ce noroc i-a
picat, la uşă , flutura din coadă şi se lingea pe bot… Cum a
ieşit afară , s-a uitat în dreapta şi-n stingă , să vadă dacă s-au
dus oamenii, şi s-a repezit la inima bietului asin, şi i-a scos-o
din piept, şi i-a mâ ncat-o cu deosebită poftă , ca după post
lung… Astfel, o, cinstiţilor ascultă tori, odată cu inima a
înghiţit şi clonţul să geţii, şi în scurt timp şi-a dat ochii peste
cap, blestemâ ndu-se pentru necumpă tarea ei.
Sfâ rşind, vizirul s-a închinat că tre ascultă tori, după

397
cuviinţă .
— Istoria asta… a spus alt vizir, sculâ ndu-se, istoria asta
mi-a adus aminte de o altă istorie, aceea a sultanului şi a
pribeagului…

ISTORIA SULTANULUI ŞI A PRIBEAGULUI; VEDEM CUM

SILNICIA NU RĂMÂNE NICIODATĂ NEPEDEPSITĂ, CHIAR
CÂND O SĂVÂRŞESC SULTANII…

Se afla, o, sultane Kalaad, sultă niţă a Sindului şi cinstiţilor

ascultă tori, se afla tocmai că tre miază noaptea îndepă rtată ,
un sultan crunt în priviri şi crunt în fapte. Că lă torii îi ocoleau
cetatea, pentru că îndată erau despuiaţi de avuţie, lă sâ ndu-
li-se numai o cincime…
S-a întâ mplat odată să ajungă la cetatea sultanului da
miază noapte un om din cei ce bat colburile toată viaţa, un
cm din cei ce se îmbracă aproape numai cu pâ nza cerului… –
laudă în veci acestei nă frame moi! – şi se hră nesc ca pă să rile
vă zduhului… – laudă lor, că ci ele râ vnesc mereu spre
corturile lui Mahomed-prooroc…
Ş i aşa, cum a ajuns stră inul acela la hotarul cetă ţii de
miază noapte, îndată a şi fost apucat de stră ji şi jefuit; însă n-
au prea avut ce jefui, că ci mare lucru nu mai avea, în afară
de şalvari şi de turbanul care este ca acoperişul moscheilor…
pentru că turbanul acoperă capul, unde stau gâ ndurile,
râ vnele şi speranţele, şi unde pornesc rugă ciunile că tre
sultanul eternită ţilor. Pe câ nd îl bă teau stră jile, acel om
stră in a început a ră cni, ameninţâ nd că se va duce să se
plâ ngă sultanului…
— N-ai decâ t! i-au ră spuns stră jile. Gră ieşti ca şi cum n-ai
şti că tocmai porunca sultanului o îndeplinim…
Ş i astfel, s-a dus acel să rman iubitor al colburilor să se
398
plâ ngă . Ş i ajungâ nd la porţile seraiului, a spus stră jerilor ce
vrea. Ş i stră jerii l-au luat la bă taie. Însă el nu s-a lă sat: a
aşteptat în preajma porţilor pâ nă ce sultanul s-a ară tat, cu
arcurile şi cu şoimii, gata să meargă la vâ nă toare.
— Stă pâ ne! a ră cnit stră inul. M-au jefuit oamenii tă i şi de
şalvarii ce-i aveam pe mine, şi de turbanul care acoperă , la
orice musulman, capul, această moschee de unde se înalţă
gâ ndurile că tre Mahomed-prooroc… Dă poruncă să capă t
lucrurile înapoi!
— Asta s-o crezi tu! i-a ră spuns sultanul. Nu numai că nu
vei că pă ta înapoi nimic, dar vei fi pus să zaci la hrubă pâ nă
mâ ine dimineaţă ; atunci, voi porunci să fii scos în faţa mea,
să te judec şi să fii trecut gâ delui…
Ş i într-adevă r, acel iubitor al vâ ntului şi libertă ţii a şi fost
aruncat în hrubă . Ş i cum sta el în hrubă , peste noapte s-a
rugat aşa că tre Mahomed-prooroc:
— Fă un semn, sultan al cerurilor, să se aprindă cetatea
aceasta a blestemului şi neomeniei! Fă un semn, sultan al
munţilor şi pulberilor, să scap cu zile!
Ş i s-a întâ mplat, o, Kalaade şi ascultă torilor… s-a
întâ mplat că l-a auzit cum se roagă temnicerul, şi tot atunci
s-a dus şi a pus foc cetă ţii…
Apoi, împreună au fugit departe, şi stră inul, şi temnicerul,
în timp ce cetatea sultanului celui crunt ardea, precum
Sodoma cea din vremurile adormite…
— Straşnic… s-a mirat Kalaad-sultan.

DESPRE VARDAAN ŞI CHEMAREA ÎNŢELEPŢILOR SĂ-L

ÎNVEŢE; ŞI ALTELE, SPRE STRAŞNICA MIRARE A
ASCULTĂTORILOR…

Prea mulţumit de pildele vizirilor să i, Kalaad-sultan s-a

399
dus la leagă nul fiului şi i-a pus numele Vardaan.
Ş i aşa, împlinind Vardaan vâ rsta de doisprezece ani, i-a
zidit tată l să u un serai cu trei sute şaizeci de încă peri şi i-a
tocmit doi dască li vestiţi, să -l înveţe toate ştiinţele acestei
lumi. Ş i în fiecare zi învă ţa tot în altă încă pere a seraiului. Ş i
cum venea seara, dască lii însemnau, la plecarea lor, pe uşă ,
tot ce a învă ţat peste zi Vardaan. Ş i după însemnă rile acelea,
Kalaad-sultan îşi punea feciorul la încercare, din şapte în
şapte zile.
S-a întâ mplat însă că într-o bună zi dască lii n-au mai avut
ce-l învă ţa. Ajunseseră , cum s-ar spune, la fundul sacului. S-
au înfă ţişat la Kalaad-sultan, mă rturisindu-i acest lucru,
pentru care Kalaad-sultan le-a mulţumit şi mai frumos şi le-
a dat şi mai multă cinste, după pravilele cele vechi ale
Ră să ritului. Apoi l-a chemat pe Simaz-vizir şi i-a destă inuit
că fiul să u deprinsese toate învă ţă turile. Ş i i-a ră spuns
Simaz:
— Înă lţate stă pâ ne! Rubinul stră luceşte chiar dacă la
început e colţuros ca oricare piatră ; dar încă fiul tă u! Cum să
nu stră lucească , dacă mintea lui este cea mai minunată
perlă ! Eu cred că ar fi bine să -i aduni mâ ine în sobor straşnic
pe toţi vizirii înă lţimii tale, şi pe toţi învă ţaţii, şi pe toţi
filosofii aflaţi în întinsa înă lţimii tale stă pâ nire, spre a pune
la încercare înţelepciunea adâ ncă a fiului tă u Vardaan…
Ş i astfel, adunâ ndu-i a doua zi în sobor pe toţi vizirii, pe
toţi înţelepţii şi filosofii, a intrat la urmă şi vizir Simaz şi li s-
a închinat adâ nc. Ş i s-a închinat după aceea că tre Vardaan
şi i-a ră spuns şi acesta la plecă ciune, închinâ ndu-i-se pâ nă
la pă mâ nt. Ş i l-a întrebat Simaz:
— Se cuvine oare, o, Vardaane, să se închine un leu tâ nă r
ca domnia-ta în faţa unor fiinţe atâ t de mici! Ş i se cuvine
oare să se închine lumina în faţa întunericului?
Ş i i-a ră spuns Vardaan:
— Aminteşte-ţi, o, vizir Simaz, că pâ nă şi leul tâ nă r trebuie

400
 să se închine în faţa leopardului, acest înfricoşat sultan al
deşerturilor; iar în ce priveşte lumina, şi ea se pleacă în faţa
întunericului spre a bă ga de seamă tainele ce se ascund în el!
Ş i l-a pus după aceea Simaz-vizir la câ teva probe, şi
Vardaan a dat ră spuns mulţumitor.
— Ş tii tu, înalte Vardaan, care este omul cel mai înţelept?
Ş i i-a ră spuns Vardaan:
— Eu unul, înă lţimea ta, vizir Simaz, socotesc că cel mai
înţelept dintre oameni este cel ce ştie să se bucure de
frumuseţile pă mâ ntului, fă ră a se lă comi şi fă ră a se lă sa
ispitelor.
Aşa se istoriseşte despre nişte oameni care, în clipa câ nd
s-au apucat de lucru, au vă zut în faţa lor un fagure. Ş i
gustâ ndu-l ei, şi aflâ ndu-l dulce peste mă sură , şi-au lă sat
lucrul la o parte, îndeletnicindu-se numai cu dulceaţa. Află ,
înalte Simaze, că acei oameni au fost straşnic pedepsiţi de
că tre supraveghetorii lor, pentru că şi-au lă sat lucrul la o
parte, încurcâ ndu-se cu mierea trecă toare şi amă gitoare. Ş I
au poruncit supraveghetorii ca lucră torilor ce nu s-au uitat
la miere să li se deie ră splă ţi deosebite şi cinste înaltă .
— Cu mare adevă r gră ieşti, o, Vardaane, i-a ră spuns
Simaz-vizir, care dintre oameni, o, Vardaane, sa lasă uşor
pă gubaş?
Ş i a ră spuns Vardaan:
— Nu ştii oare, vizir Simaz, că omul se poate bucura de
bunurile pă mâ ntului, fă ră a-şi pierde cumpă tul?
Iată , în sprijinul acestui cuvâ nt al meu, cu îngă duinţa
domniilor voastre, filosofi şi viziri, vă voi spune o istorie!
Ş i Vardaan a spus istoria urmă toare, în faţa soborului
adunat…

VARDAAN SE DOVEDEŞTE! MAI DEPARTE ADÂNC

CUNOSCĂTOR AL LUMII, SPRE UIMIREA LUI SIMAZ-
401
VIZIR; PILDA CU CEI DOI SULTANI; ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI
VREDNICE DE ŢINUT MINTE; ISTORIA ORBULUI ŞI A
OLOGULUI; APOI O ISTORIE CU UN CORB, ÎN CARE SE
ÎNVEDEREAZĂ PEDEPSELE CE NE PÂNDESC DACA NU NE
ÎNFRÂNĂM POFTELE… SFATURI DESPRE BUNA
PURTARE A VIZIRILOR; ÎMBLÂNZIREA LEULUI ŞI
SFÂŞIEREA VÂNĂTORULUI VICLEAN, PROST ŞI
LĂUDĂROS; ADORMIREA LUI KALAAD ŞI SFATURILE LUI
ÎNAINTE DE A-ŞI DA OCHII PESTE CAP…

Erau odată , într-un pă mâ nt depă rtat al Ră să ritului, doi

sultani cu cetă ţile învecinate. Unul dintre sultanii aceştia era
foarte cumsecade şi foarte bun cu supuşii să i; celă lalt însă
era zgâ rcit şi ră u. Pă mâ ntul acestuia era atâ t de bogat, încâ t
nu-şi mai afla seamă n cu niciun alt pă mâ nt de pe lumea
asta. În afară de bogă ţiile de pe faţa pă mâ ntului, se aflau
bogă ţii nesfâ rşite şi în ascunsul lui, încâ t pietrele preţioase
stă teau aruncate ca pietrele cele proaste.
Ş i era sultanul, stă pâ n peste acest pă mâ nt bogat, nespus
de zgâ rcit, precum înainte s-a ară tat. S-a întâ mplat însă ea
sultanul vecin să fie mare iubitor de pietre preţioase, şi
auzind că vecinul să u are comori nenumă rate, şi-a chemat
un supus şi i-a dat o pungă cu foarte mulţi dinari, şi l-a
trimis în cetatea zgâ rcitului, să cumpere pietre preţioase.
Cum a aflat zgâ rcitul că pe pă mâ ntul lui că lă toreşte un om
stră in, a poruncit stră jerilor să -l prindă , să -l lege şi să -l
aducă înaintea sa. Ş i aducâ ndu-l înaintea sa, zgâ rcitul l-a
întrebat:
— N-ai ştiut, stră inule, ce pă ţesc toţi cei ce trec pe
pă mâ ntul meu?
Ş i i-a ră spuns trimisul sultanului celui bun:
— Am la mine banii stă pâ nului meu care m-a trimis să
cumpă r de la înă lţimea ta pietre scumpe…
402
 — Dacă vrei să scapi cu zile de pe meleagurile mele, i-a
ră spuns sultanul cel zgâ rcit, scoate dinarii şi dă -mi-i
numaidecâ t.
Ş i i-a ră spuns omul:
— Înă lţate sultane! Eu, unul, nu ştiu cum voi ieşi din
încurcă tura asta, că ci mă aflu între două puteri prea mari,
între puterile şi poruncile a doi sultani! Închipuieşte-ţi,
înă lţate sultane, ce aş pă ţi din partea domniei-tale, dacă nu
ţi-aş da pungile cu bani! Nu-i aşa că îndată ai porunci
gâ delui să -mi reteze capul? Dar gâ ndeşte-te, prea înă lţate
sultane: oare nu tot aşa voi pă ţi, dacă mă voi întoarce la
sultanul, stă pâ nul meu, fă ră pungi şi fă ră pietre preţioase?
Întrebâ nd astfel, trimisul sultanului celui bun s-a hotă râ t
să dea zgâ rcitului numai o parte din bani, pentru a scă pa
astfel cu zile, iar cu ce-i va ră mâ ne să cumpere pietre
scumpe, împă câ ndu-i astfel pe amâ ndoi stă pâ nii. Ş i fă câ nd
astfel, s-a întors la sultanul cel bun cu câ teva pietre
preţioase, şi acesta a ră mas foarte mulţumit, şi l-a încă rcat
cu multă cinste şi cu multe averi, să -i ajungă pâ nă la
sfâ rşitul zilelor.
— Astfel, a adă ugat Vardaan, sultanul cel bun închipuieşte
în mintea mea omul care ştie să -şi cumpă nească râ vnele şi
se ară tă darnic cu slujitorul să u. Omul trimis să cumpere
pietre preţioase înfă ţişează că ută torul. Banii înfă ţişează
ispitele, iar pietrele scumpe sunt faptele cele bune şi
frumoase…
Auzindu-l gră ind aşa, Simaz-vizir s-a ară tat foarte
mulţumit şi l-a întrebat:
— Îmi poţi ră spunde, o Vardaane, dacă la fel sunt
pedepsite şi trupurile, şi sufletele noastre?
Ş i i-a ră spuns Vardaan:
— Fă ră îndoială , o, Simaze, atâ t trupul câ t şi sufletul sunt
supuse la fel pedepselor şi ră splă ţilor, pentru că amâ ndouă
se bucură deopotrivă de toate bucuriile ca şi de toate

403
durerile… În sprijinul acestui cuvâ nt al meu, îmi voi îngă dui,
o, înalţilor filosofi şi viziri, să vă spun istoria unui orb şi a
unui olog…
— Numaidecâ t să ne-o spui… i-a ră spuns vizir Simaz, iar
Vardaan a prins a istorisi:
— Tră iau odată un olog şi un orb, într-un depă rtat pă mâ nt
al Ră să ritului. Cerşeau împreună , câ ntâ nd prin bazare şi
prin maidane, fiind buni prieteni. Ş i umblâ nd ei aşa pe
maidane şi prin bazare, au cerut odată unui om să -i
primească în gră dina lui, mă car pentru o zi. Ş i iată că omul i-
a primit într-adevă r în gră dină , poruncindu-le ca nu cumva
să se atingă de vreo roadă . Pentru a le potoli de la început
orice poftă de furt, le-a dă ruit un coş de poame. După ce le-
au gustat şi după ce s-au minunat bine de dulceaţa lor,
amâ ndoi au început a ofta. Orbul ofta pentru că nu putea
vedea poamele minunate, ologul pentru că nu le putea
ajunge. Ş i în vreme ce ei oftau de-şi lepă dau inima, a venit
un paznic al acelei gră dini şi i-a întrebat de ce sunt atâ t de
trişti şi atâ t de nefericiţi. Ş i au ră spuns orbul şi ologul, cu
nesfâ rşită tristeţe, ară tâ nd că sunt nefericiţi din pricina
beteşugurilor. Paznicul, însă , fiind un om deosebit de
înţelept, le-a ră spuns:
— Dar amintiţi-vă , stră inilor nefericiţi, de rugă mintea
stă pâ nului meu, de a nu vă atinge de poamele gră dinii!
Ş i l-au rugat orbul şi ologul ca nu cumva să -i dea de gol în
faţa stă pâ nului, dacă ar fi să fure nişte poame! Ş i vă zâ nd
paznicul neascultarea şi nesupunerea lor, le-a ră spuns că ar
fi bine ca pe orb să -l ajute ochii ologului, iar pe olog să -l
ajute orbul, al că rui trup să nă tos…
Ş i astfel, s-a urcat ologul în câ rca orbului. — şi aşa au
pră dat ei toată gră dina aceea… Ş i venind stă pâ nul acasă , s-a
repezit asupra lor cu mare mâ nie, întrebâ ndu-i dacă asta le-a
fost ră splata că au fost lă saţi în gră dină … Însă orbul şi
ologul au început să mintă , spunâ nd că ei nu erau în stare

404
să prade, deoarece unul este olog, iar celă lalt e orb. Ş i i-a
sfă dit şi mai straşnic stă pâ nul acelei gră dini.
O, voi, nerecunoscă torilor! v-aş fi iertat dacă v-aţi fi
recunoscut vina, dar aşa, vă pedepsesc, să se, audă şi să se
afle despre fapta voastră în tot Islamul… Ş i pe lâ ngă că au
ră mas muritori de foame, cei doi lacomi şi nerecunoscă tori
au fost izgoniţi pretutindeni, din toate aşeză rile Islamului.
Că ci omul nestă pâ nit pă ţeşte cum a pă ţit corbul din istoria
urmă toare:
— Aflaţi, înalţilor viziri şi filosofi, că tră ia în vremurile
vechi un corb vestit prin adâ nca lui înţelepciune şi vestit
între toate pă să rile cerului şi pă mâ ntului pentru cinstea sa.
Tră ia corbul acela într-o înfricoşată singură tate, pe vâ rful
unui munte; şi întâ mplâ ndu-se să treacă pe acolo un
vâ nă tor, a aşezat un laţ în care aruncâ nd cuvenitele bucă ţi
de carne, a plecat mai departe. Ş i vă zâ nd corbul bucă ţile de
carne, l-a cuprins o poftă aşa de mare, încâ t n-a bă gat de
seamă laţul şi s-a nă pustit drept în el, încurcâ ndu-se astfel
de moarte. Ş i întorcâ ndu-se pe acolo vâ nă torul, după o
vreme, a întrebat cu mirare deosebită :
— Pe Allah! Doar eu am aşezat laţul acesta pentru pă să ri
mici, şi niciodată nu mi-am închipuit că are să se prindă în el
un corb înţelept ca tine!
— Această întâ mplare, a adă ugat Vardaan, arată că poftele
nesă ţioase mâ nă spre nenorocire toate fiinţele, oricâ t de
înzestrate ar fi ele cu înţelepciune şi pricepere…
Ş i întorcâ ndu-se Simaz-vizir că tre Vardaan, l-a întrebat:
— Ră spunde-mi dacă poţi, o, Vardaane, care sunt datoriile
unui vizir faţă de sultan, stă pâ nul să u.
Ş i Vardaan a ră spuns:
— Datoriile unui vizir că tre stă pâ nul să u sunt multe şi
deosebite! Dar întâ ia lui datorie este de a-i împă rtă şi sfatul,
de a-i pă stra tainele, de a-i spune la timp toate câ te se.
Întâ mplă în lume şi de a-i potoli mâ nia! Ş i cred, o, înţelepţilor

405
viziri şi filosofi, că un vizir bine înzestrat niciodată nu va
că uta să întă rite cu vorba mâ nia stă pâ nului să u; că ci altfel,
se va întâ mplă ca în istoria cu vâ nă torul şi leii…
— Dar care este istoria aceasta? a întrebat vizir Simaz; şi a
ră spuns Vardaan:
— O, voi, înţelepţilor! Tră ia odată un vâ nă tor de fiare
să lbatice. Cum prindea o fiară , vâ nă torul pomenit vindea
carnea şi-şi pă stra pielea, iar ce nu putea vinde arunca unui
leu aflat într-o vă gă ună . Era leul acela atâ t de obişnuit cu
darul vâ nă torului, încâ t pâ nă la urmă s-au împrietenit, şi se
cobora deseori vâ nă torul pâ nă la el, şi-l mâ ngâ ia pe spate, şi-
l apuca pâ nă şi de canaful cozii… Ş i vă zâ nd la o vreme câ t de
blâ nd devenise leul, s-a gâ ndit că n-ar strica dacă l-ar prinde
şi l-ar bă ga în cuşcă , pentru a se putea lă uda faţa de
prietenii lui că a prins un leu. Ş i astfel fă câ nd, leul s-a
mâ niat. Aşa de tare, încâ t l-a înşfă cat în labe, şi trâ ntindu-l
la pă mâ nt, l-a rupt în bucă ţi, după ce mai întâ i l-a că lcat
bine…
Pilda asta, o, voi, înalţilor viziri şi filosofi, vrea să arate că
aşa pă ţeşte vizirul, dacă nu ştie folosi blâ ndeţea stă pâ nului
să u, sultanul…
Ş i a mai întrebat Simaz:
— Dar, Vardaane, ră spunde-ne: ce ar trebui să facă un
vizir şi cum ar trebui să se poarte, dacă sultanul, stă pâ nul
să u, este ră u din fire şi să vâ rşeşte numai fapte rele, şi nu ia
în seamă sfaturile înţelepte ale vizirilor?
Ş i a ră spuns Vardaan:
— Trebuie să se ştie că dacă sfaturile nenumă rate nu sunt
luate în seamă , atunci vizirul cel înţelept trebuie să ce
despartă de stă pâ nul să u!
— Dar ce sunt vinovaţi supuşii, dacă asupra lor se abate
mâ nia ră ului sultan?
— Sultanul care vrea să -şi întă rească stă pâ nirea trebuie să
asculte de învă ţă turile lui Mahomed-prooroc din cartea

406
înfricoşată a Koranului, trebuie să fie drept cu toţi supuşii lui
şi necontenit să fie aproape de treburile supuşilor…
Cu multă mirare îl ascultau pe Vardaan înţelepţii şi
filosofii adunaţi! Ş i întorcâ ndu-se spre ei Kalaad, i-a întrebat
ce cred despre fiul lui. Ş i i-au ră spuns aceştia că sunt
mulţumiţi cu câ t ştie şi că prin înţelepciunea lui i se cuvine
să -i fie urmaş. Ş i i s-a dă ruit lui Vardaan o diademă şi i s-a
fă gă duit stă pâ nirea acelui pă mâ nt, după adormirea
pă rintelui. Ş i aşa, nu după multă vreme, Kalaad-sultan a
pornit spre drumul veşnic al drepţilor. Ş i înainte de a porni,
l-a chemat pe fiul să u şi pe toţi vizirii şi înţelepţii, şi le-a gră it
tuturor cu glas stins, dâ ndu-le multe sfaturi şi rugâ ndu-i să
că lă uzească paşii lui Vardaan pe încurcatele că i ale acestui
pă mâ nt. Ş i înainte de a-şi da duhul, i-a spus fiului să u:
— Să cauţi, o, Vardaane, să nu vorbeşti câ nd eşti mâ nios!
Să ai ră bdare ori de câ te ori se va abate asupra ta
nenorocirea! De câ te ori vei deschide gura să vorbeşti, nu
rosti decâ t adevă rul! Dacă apuci a fă gă dui ceva, ţine-te de
fă gă duinţă numaidecâ t, orice s-ar întâ mpla! Fii blâ nd în
poruncile tale, că ci prin blâ ndeţe poruncile devin blâ nde ca
nişte sfaturi ale prietenilor! Caută , o, fiul meu, să fii pe atâ t
de bun pe câ t eşti de puternic! Dacă ţi se cere ceva,
îndeplineşte tot în clipa aceea, că ci dorinţele împlinite prea
tâ rziu nu mai au niciun preţ! Dacă s-o întâ mpla, o, fiul meu
Vardaan, să fii lă udat adeseori, tu să -ţi cunoşti lungul
nasului. Să bagi de seamă ori de câ te ori eşti linguşit; ră mâ i
tot drept, chiar şi în mijlocul linguşirilor!…
Ş i sfâ rşind cu aceste sfaturi înţelepte, Kalaad-sultan şi-a
dat ochii peste cap, şi a fost îngropat cu deosebită fală , şi toţi
supuşii lui au stat la post şi-n adâ ncă întristare, multă
vreme, că ci prea drag le fusese tuturor, în lungul stră lucitei
lui stă pâ niri…
Iar după trei zile, toate cetă ţile şi-au început viaţa firească ,
au ieşit neguţă torii prin bazare şi pe la tarabe, iar Vardaan a

407
fost ales sultan. Ş i fiind el înţelept, şi urmâ nd sfaturile
bă trâ nului adormit, şi-a pornit bine toate treburile. Însă cu
timpul, ochii lui au început să se uite prea des şi cu prea
mare bucurie la fetele frumoase ale Ră să ritului; aşa încâ t
mai toată vremea şi-o petrecea între ele, lă sâ nd deoparte
treburile. Ş i vă zâ nd Simaz-vizir că Vardaan cade în pierzare,
s-a adunat în taină cu ceilalţi viziri şi filosofi, şi într-o seară
s-a hotă râ t să se ducă să gră iască cu tâ nă rul sultan. L-a
primit acesta cu bună voinţă şi l-a ascultat tot cu bună voinţă .
Simaz-vizir i-a amintit de sfaturile bă trâ nului adormit,
rugâ ndu-l să nu se lase pradă lucrurilor uşoare, că ci va pă ţi
ca omul cu peştele…
— Dar ce a pă ţit omul acela? l-a întrebat Vardaan.
Ş i i-a ră spuns Simaz:
— Tră ia odată un pescar la malul unui râ u larg şi să lbatic.
Ş i aplecâ ndu-se omul acela odată , să bea apă , a ză rit un
peşte nemaipomenit de mare şi de frumos. Ş i s-a oprit din
bă ut, şi se uita la ochii peştelui aceluia, şi gâ ndea: „Ce
încâ ntă tor peşte şi câ t de bun trebuie să fie la gust! Dacă nu
m-aş teme că mă înec, m-aş arunca în volbură să -l prind…”
Ş i în vremea aceea, peştele se apropia de el tot mai tare, încâ t
omul a să rit în râ u, fă ră să se mai gâ ndească , şi a înşfă cat
peştele de coadă … Însă peştele nu s-a lă sat prins, şi l-a
smucit în adâ ncul primejdios. Neştiind înota, omul acela n-a.
Mai putut să iasă , şi dâ nd el drumul peştelui, şi vă zâ nd că se
îneacă , a început să strige după ajutor!
Ş i s-a întâ mplat că tocmai atunci se afla pe acolo un
pescar care se minună ţea peste fire că un om să nă tos la
minte s-a putut zvâ rli într-o atâ t de mare primejdie… Ş i i-a
aruncat pescarul acela o plasă , şi după ce l-a scos pe mal, i-a
spus că ar fi trebuit să -l lase să se înece, deoarece s-a supus
unei dorinţe nesă buite şi a încercat să prindă , cu mâ na, un
peşte care nu putea fi prins nici într-o plasă de pescari
încercaţi…
408
 A ascultat Vardaan istoria aceasta; şi după ce i-a mulţumit
frumos lui Simaz pentru pilda straşnică , a ră spuns că are
dreptate. Ş i l-a rugat ca a doua zi să adune toţi înţelepţii şi
filosofii, pentru ca în faţa lor să -şi ceară iertare.
Simaz-vizir s-a dus întru ale sale, foarte mulţumit, iar
seara, câ nd Vardaan se afla din nou însoţit de o fată , a că zut
deodată pe gâ nduri.
— Ce se întâ mplă cu înă lţimea ta, sultane? l-a întrebat
aceasta, mirată .
Ş i i-a ră spuns Vardaan:
— Am gră it cu vizir Simaz şi m-a dojenit straşnic, pentru
că mă ţin de petreceri…
Ş i a râ s fata:
— Mă mir, înă lţimea ta, că leul se teme de un iepure! Fii
înţelept şi gâ ndeşte-te ce urmă resc vizirii: oare nu cumva vor
ei să te ostenească prea mult cu toate treburile grele, pentru
ca plă cerile lor să fie mai multe? Să nu pă ţeşti ca în istoria
tâ nă rului şi a hoţului…
— Dar care este istoria aceasta? a întrebat Vardaan.
— Ascultă … a început ea.

VARDAAN ASCULTĂ O ISTORIE CU UN FECIOR ŞI UN

HOŢ, SPRE ŞI MAI ADÂNCA LUNECARE ÎN PIERZARE, ŞI
SPRE MAI STRAŞNICA ÎNGRIJORARE A LUI SIMAZ; ÎNSĂ
NICI SIMAZ NU NE LASĂ, ŞI SPUNE ŞI EL O PILDĂ…

S-a întâ mplat odată , o, dulcele meu sultan, că au ieşit

şapte hoţi la pră dat. Ş i s-a întâ mplat să întâ lnească un fecior
orfan, care tocmai cerşea ceva de mâ ncare. Ş i i-a spus unul
dintre hoţi:
— Dacă vrei de mâ ncare, feciorule, atunci vino cu noi, şi-ţi
vom da de bă ut şi de mâ ncat, şi-ţi vom da şi veşminte de care
409
duci atâ ta lipsă …
— Cu dragă inimă vă urmez… a ră spuns feciorul. De azi
înainte, voi îmi sunteţi mai apropiaţi decâ t rudele mele…
Ş i intrâ nd hoţii într-o gră dină mare şi umbroasă , s-au
oprit la ră dă cina unui nuc încă rcat de rod, şi au poruncit
orfanului să se suie, să -l scuture, dar să nu strice nicio
nucă , pâ nă mu le-or strâ nge ei, de pe jos, pe toate… Ş i s-a
urcat feciorul în nuc, şi scuturâ ndu-l, hoţii culegeau nucile şi
le mâ ncau, şi au tot mâ ncat pâ nă s-au să turat. Ş i iată că nu
după multă vreme, venind stă pâ nul gră dinii şi vrâ nd să -i
ducă pe hoţi la judecată , aceştia au ră spuns că ei nu poartă
nicio vină ; că treceau pe acolo şi au gă sit poarta deschisă şi
pe acest fecior care s-a lă udat că este stă pâ nul gră dinii. Ş i au
mai adă ugat hoţii că nici n-ar fi îndră znit să intre să strâ ngă
nuci, dacă nu i-ar fi poftit el. Ş i întorcâ ndu-se stă pâ nul
gră dinii că tre fecior, gata să -l prindă şi să -l deie judecă ţii,
acesta a început să geamă , ară tâ nd care este adevă rul.
Stă pâ nul gră dinii l-a crezut şi l-a lă sat să se ducă în drumul
lui.
— Aşa ai să pă ţeşti şi tu, o, dulcele meu sultan, cu vizirii şi
cu înţelepţii tă i, dacă le vei lua în seamă sfaturile…
Mulţumit straşnic a ră mas Vardaan de istoria aceasta şi a
dat poruncă să se aducă în grabă mâ ncă ri şi bă uturi, gata de
petrecere.
A doua zi dimineaţa, câ nd s-au strâ ns în divan vizirii, şi
înţelepţii, şi conducă torii oştilor, Vardaan le-a trimis cuvâ nt
să -şi vadă de drum, că e obosit şi nu mai ţine divan. Ş i s-au
dus vizirii şi înţelepţii în treburile lor, mâ nioşi şi pă liţi în
inimă , iar Simaz a aşteptat cu ră bdare şi cu înţelepciune
pâ nă seara. Ş i intrâ nd seara la Vardaan, i-a zis:
— Să mă ierţi, înă lţimea ta, de cele ce ml s-au întâ mplat!
— Dar ce ţi s-a întâ mplat? l-a întrebat mirat Vardaan.
— Nimic, înă lţate doamne, decâ t că m-am fă cut de râ s la
adâ ncile mele bă trâ neţi, în faţa celor mai mici… Ia aminte, o,

410
sultane Vardaan, că dacă vei sta şi mai departe numai la
petreceri, trupul ţi se va moleşi şi-ţi vei scurta zilele…
Vardaan-sultan l-a ascultat plecat şi i-a fă gă duit că a doua
zi dimineaţa se va ară ta în divan, numaidecâ t. Ş i vă zâ nd
seara altă fată frumoasă , şi vă zâ ndu-l aceasta, l-a întrebat
ce-l doare. Ş i spunâ ndu-i el despre sfatul lui Simaz-vizir, ea a
râ s!
— Cum se poate, o, sultan Vardaan, să te temi de supuşii
tă i? Eşti sultan şi fecior de sultan! Dacă te temi acum de
vizirii tă i, cum te vei purta dacă se va ară ta într-o bună zi un
duşman cu oştile? Nu ştii oare, din sfaturile înţelepţilor
bă trâ ni, că turma trebuie să -şi urmeze pă storul, şi nu
pă storul să -şi urmeze turma? Dacă vei da ascultare vizirilor
şi filosofilor tă i, vei pă ţi ca-n istoria cu neguţă torul şi hoţul…
— Spune-mi şi mie această istorie… a îndemnat-o sultanul
Vardaan, şi fata a prins a istorisi…

UN NEGUŢĂTOR ŞI UN HOŢ; PÂNĂ UNDE AJUNGE

PREFĂCĂTORIA UNOR NECINSTIŢI; CE FACE LUPUL PUS
SA ÎMPARTĂ PRADA

Că lă torea odată un neguţă tor bogat. După vreme lungă de

mers, s-a oprit neguţă torul acela într-o cetate mare, unde şi-
a tocmit cu nă imeală o locuinţă . Ş i tocmai pe câ nd îşi aşeza
mă rfurile scumpe, au venit la el fel de fel de oameni,
bucuroşi de sosirea lui. Toţi se mirau de stofele rare şi de
mă tă surile stră vezii şi uşoare. Ş ederea lui în cetatea aceea s-
a fă cut cunoscută tuturor foarte repede, încâ t au aflat de el
şi nişte hoţi peste mă sură de îndră zneţi, care jefuiseră pâ nă
atunci toate bogă ţiile cetă ţii şi chiar comorile sultanului.
Într-o noapte, hoţii aceia s-au adunat la sfat.
— Să lă saţi pe mine, fraţilor, a spus unul dintre ei, că ştiu
411
eu ce trebuie să fac pentru a-l jefui pâ nă la piele…
S-au bucurat ceilalţi hoţi, şi la despă rţire i-au urat noroc
în drumul lui; şi cum s-a luminat de ziuă , hoţul acela s-a
îmbră cat în veşmâ nt de doctor şi a luat o trusă cu felurite
doctorii şi o carte de medicină la subsuoară ; şi s-a statornicit
în vecină tatea casei unde locuia neguţă torul. Ş i oprindu-se
hoţul acolo, şi-a aşezat pe frunze de palmier feluritele alifii şi
prafuri. Oamenii veneau la el şi cumpă rau leacuri; şi le da el
şi felurite sfaturi, ca un doctor ce se prefă cuse că este.
Într-o zi, cam pe timpul amiezii, s-a dus la neguţă tor şi l-a
întrebat dacă n-are nevoie de nişte leacuri. I-a ră spuns
neguţă torul că n-are nevoie de nimic, dar că îl pofteşte la
masă , întrucâ t îl prinsese amiaza în casa lui. Hoţul a primit
cu mare şi prefă cută bucurie, a ospă tat cu poftă deosebită ,
iar la sfâ rşit i-a spus:
— Te vă d om de treabă , cum nu se mai află … eşti numai
bun să fii prietenul meu nedespă rţit! Iată de ce aş îndră zni,
dacă nu ai nevoie de leacurile mele, cel puţin să -ţi dau un
sfat… Te vă d puternic şi să nă tos, dar ai prea mare poftă de
mâ ncare! Ş i pentru că bine se ştie unde duce lă comia, te rog
să -mi primeşti sfatul…
Neguţă torul s-a mirat de vorbele lui şi i-a ră spuns că să nu
aibă nicio grijă , deoarece aşa ospă tează , mult, de câ nd se
ştie, şi nu i s-a întâ mplat nimic…
— Ascultă bine, o, prietene, a spus mai departe hoţul. Abia
mai tâ rziu vei vedea ce vei pă ţi din pricina lă comiei tale! Dacă
nu vrei să ajungi la un deznodă mâ nt groaznic, te rog să
primeşti o doctorie de la mine…
Ş t îndată i-a şi întins o doctorie, şi neguţă torul a înghiţit-o
tot atunci, cu toate că era amară .
A doua zi, spre seară , s-a ară tat hoţul din nou şi i-a adus o
doctorie şi mai amară , şi neguţă torul a bă ut-o şi pe aceasta.
Aşa a dobâ ndit hoţul încrederea neguţă torului. Ş i vă zâ nd că
primeşte orice doctorie i-ar da, într-o zi i-a adus otravă şi

412
acesta a bă ut-o şi a murit chiar în noaptea aceea. Hoţul a
luat toate lucrurile, toate covoarele, stofele şi mă tă surile, şi
le-a adus în faţa prietenilor să i, împă rţindu-le între ei.
— Vezi, dar, o, Vardaan-sultane… a adă ugat fata, aşa o
poţi pă ţi şi tu cu vizirii, pentru că ai prea mare încredere în
ei!
Mult i-a plă cut lui Vardaan-sultan istoria aceasta! Ş i nici a
doua zi nu s-a ară tat în divan.
Ş i vă zâ nd vizirii că nu vine nici în ziua aceea, l-au chemat
pe Simaz la ei, spunâ ndu-i că vor veni cu armele asupra
sultanului, şi-l vor sili să pă ră sească seraiul; apoi îşi vor
alege alt sultan…
A doua zi, Simaz-vizir s-a şi înfă ţişat la Vardaan:
— De ce ai fugă rit înţelepciunea de la uşa ta, o, sultane? l-
a întrebat cu dojană şi cu lacrimi. De ce nu te deştepţi
înainte de a te birui nenorocirea? Adă -ţi aminte că supuşii
sunt ca pietrele! Adă -ţi aminte că pietrele, deşi stau atâ ta
vreme sub apa râ ului, îndată ce le scoţi la soare şi se usucă ,
scot scâ ntei la lovirea cea mai uşoară … Nu vezi că supuşii tă i
au de gâ nd să te piardă şi să aleagă alt sultan? Dacă nu te
vei îndrepta la vreme, o, Vardaane, vei pă ţi ca lupul din
istoria cu vulpea şi leul…
Ş i vizirul Simaz a spus istoria urmă toare:
— Au ieşit odată la vâ nat o gră madă de vulpi. Ş i dâ nd ele
peste o că milă moartă , şi-au spus: „Avem ce roade din că mila
asta o lună de zile, dar ar trebui ca una din noi să fie aleasă
mai mare, să aibă grijă ca împă rţeala că rnii să fie dreaptă !”
Ş i dâ ndu-şi seama vulpile că aşa e bine să fie, s-au dus la un
lup şi l-au rugat să fie el împă rţitorul pră zii.
Într-adevă r, în ziua întâ ia lupul a împă rţit fiecă reia, după
sfâ nta dreptate, fă ră să pă rtinească pe nimeni. Prea-
mulţumite s-au ară tat vulpile de bunul şi nepă rtinitorul
împă rţitor. Însă , a treia zi lupul a prins a se gâ ndi ce folos
are dacă va împă rţi pâ nă la capă t prada acestor vulpi, care

413
pâ nă la urma urmei au să -l scoată slab şi tică los… Ş i aşa s-a
hotă râ t ca încă din ziua urmă toare să nu le mai dea nimic,
mai ales că le socotea roabe ale sale, ca fiind mai slabe la
putere. Ş i le-a zis vulpilor în ziua urmă toare:
— Aflaţi, vulpilor! Tot ce vedeţi aici, toată carnea acestei
că mile moarte este a mea, şi voi n-aveţi decâ t să vă duceţi
încotro nimeriţi… Care dintre voi va îndră zni să mi se
împotrivească îmi va simţi colţii!
Au ascultat vulpile cu mare spaimă şi şi-au spus: „Acest
nelegiuit, care nu ascultă de poruncile lui Allah, ne-a înşelat
amar, şi noi nu avem asupra lui nicio putere! Hai să -l lă să m
azi să se sature bine şi să venim iar, mâ ine, să -i amintim că
l-am ales şi că se cuvine să se poarte cinstit”.
Însă lupul nici n-a vrut să audă dojana vulpilor; ba, a
râ njit la ele plin de mâ nie. Ş i vă zâ nd vulpile că nu vor scoate
nimic de la acest duşman, au hotă râ t să cheme leul, să facă
el dreptate şi să -l pedepsească …
Ş i astfel, a venit leul şi a înşfă cat carnea că milei şi a ucis
lupul…
— Ia aminte, o, sultane Vardaan, a adaus Simaz. Supuşii
nu trebuiesc niciodată nesocotiţi! Pentru cea din urmă oară ,
te sfă tuiesc cu lacrimi în ochi să -ţi aduci aminte de sfaturile
adormitului tă u pă rinte şi să te îndrepţi!
— Facă -se voia lui Allah… a ră spuns Vardaan, şi vizirul
Simaz s-a ară tat în faţa poporului din cetate, ară tâ nd
hotă râ rea sultanului.
Auzind toate cele întâ mplate, iubita sultanului s-a mirat
peste mă sură şi i-a spus:
— Nu cumva, înă lţate sultan, vizirii aceştia te-au strâ ns de
pe drumuri şi te-au fă cut sultan? Oare nu erau ei mai înainte
sclavii tată lui tă u? Doar tată l tă u, prea înă lţatul Kalaad, te-a
aşezat unde te afli! Un sultan adevă rat trebuie să aibă inimă
de fier, altfel nu i se cuvine domnia!
Cum te laşi pradă slă biciunii tale? Pă zeşte-te de viziri şi de

414
filosofi, că ci altfel vei pă ţi ca în povestea ciobanului şi
hoţului…
Ş i fata a început a istorisi:

CIOBANUL ŞI HOŢUL; RĂSCOALA NORODULUI DIN SIND;

UCIDEREA ÎNŢELEPŢILOR; O EPISTOLA DE LA HANUL
INDIEI

Tră ia în vechimi un cioban care-şi pă zea turma ca pe

lumina ochilor. Ş i umblâ nd pe lâ ngă turma lui un hoţ, şi
vă zâ nd că nu-i poate fura nicio oaie, a luat o piele de leu, a
umplut-o cu paie şi a aşezat-o pe un deal, aşa fel ca să poată
fi vă zută de cioban. Ş i s-a dus hoţul după aceea la ciobanul
pomenit şi i-a spus că leul îi cere tribut. Ş i i-a ră spuns
ciobanul:
— Dacă -i vorba pe atâ t, ia din turma mea ce pofteşti…
Ş i astfel i-a că rat hoţul pe râ nd toate mioarele.
— Ţ i-am spus istoria asta, o, Vardaane, spre a trage
învă ţă turile de cuviinţă !
Sultan Vardaan i-a gă sit istoria plină de înţelepciune, şi a
doua zi tot nu s-a înfă ţişat la divan. Ş i în aceeaşi dimineaţă
s-a adunat poporul în faţa seraiului, cu armele în mâ nă , şi
sileau stră jerii de la porţi să le deschidă . Ş i nevoind stră jerii
să asculte, poporul a dat foc porţii. Ş i vă zâ nd Vardaan-sultan
ce se întâ mplă , şi-a chemat iubita şi i-a ară tat pericolul
profeţit mereu de vizir Simaz…
— Câ t de copil eşti, o, sultane! a râ s fata. De ce nu omori
vizirii şi înţelepţii? Te sfă tuiesc să -i ucizi şi pe capii
poporului, şi ai să vezi pe urmă câ t de uşor şi de bine are să -
ţi fie!
— Ai dreptate! i-a ră spuns Vardaan şi, punâ ndu-şi
turbanul, a trimis să -l cheme pe Simaz. Ş i înfă ţişâ ndu-se
415
acesta, i-a gră it sultanul aşa:
— Ş tii câ t îmi eşti de drag, o, Simaze! Ş tii câ t de drag ai
fost tată lui meu! Te rog deci, în numele iubirii mele, du-te şi
linişteşte mâ nia oamenilor, şi-ţi fă gă duiesc că mâ ine mă voi
înfă ţişa la divan numaidecâ t…
Înduplecat de aceste cuvinte, vizir Simaz a alergat în faţa
poporului învolburat, şi spunâ nd fă gă duinţa sultanului, s-a
potolit volbura.
Îndată după aceea, Vardaan-sultan a chemat la sine zece
robi peste mă sură de puternici şi le-a poruncit:
— Aduceţi-vă aminte câ t de bine v-a ţinut tată l meu, şi câ t
de bine vă ţin eu. Să vă vă d acum cum ştiţi să ră splă tiţi viaţa
îmbelşugată pe care aţi avut-o! Supuşii mei şi-au pus de
gâ nd să mă ucidă . Trebuie să -i pedepsesc! M-am socotit aşa:
am să chem pe râ nd câ te un vizir, un dregă tor şi un filosof,
să ţin cu ei sfat scurt, după aceea îi voi trimite în încă perea
asta ală turată , unde va trebui să pice în mâ inile voastre…
Au ieşit robii, după ce i-au fă gă duit că -i vor îndeplini
porunca. Ş i chiar a doua zi, Vardaan s-a urcat în jilţ, cu
cartea de legi pe genunchi. Ş i au prins a intra la dâ nsul
dregă torii, şi vizirii, şi înţelepţii. Ş i care cum intrau erau
trimişi în încă perea ală turată , în mâ inile ucigaşilor. Aşa au
pierit toate că peteniile, iar oamenii simpli au fugit pe la
casele lor, îngroziţi.
Fiind ţara sultanului Vardaan vestită prin bogă ţiile ei, a
râ vnit spre ea unul dintre vecini, hanul Indiei. Ş i a pornit
acesta cu oştile, ştiindu-l slab, că zut pe mâ na femeilor şi
pă ră sit de toţi prietenii şi sfă tuitorii. Mai întâ i, i-a trimis
scrisoare, dojenindu-l pentru nelegiuirile lui şi poruncindu-i
că de azi încolo îl socoteşte sclav al să u. Ş i dacă -l socoteşte
sclav, îi porunceşte ca în trei zile să -i clă dească un serai în
mijlocul mă rii; iar dacă nu e în stare să i-l clă dească , să
lepede domnia; altfel, vine asupra lui cu două sprezece mii de
oşti, fiecare cu câ te o mie de oameni, spre a-l birui şi a-l

416
prinde. Ş i primind Vardaan-sultan scrisoarea vecinului, şi-a
pierdut îndată cumpă tul, şi s-a dus la soaţele lui, cerâ ndu-le
sfat. Însă , după cum era de aşteptat, toate au ridicat din
umeri, ră spunzâ ndu-i că sfaturi bune îi pot da numai
bă rbaţii, ele nefiind decâ t nişte femei proaste şi
neputincioase…
Peste mă sură de mâ hnit. Sultan Vardaan şi-a dat seama
de nenorocirile lui, şi le-a spus în adaus că a pă ţit-o ca în
istoria cu potâ rnichea şi cu broasca ţestoasă …

POTÂRNICHEA ŞI BROASCA ŢESTOASĂ; ISTORIA ÎŞI

URMEAZĂ CURGEREA; VEDEM CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎNTR-O
ŢARĂ FĂRĂ BĂTRÂNI; CĂINŢA PREA TÂRZIE A LUI
VARDAAN; EPISTOLA DE RĂSPUNS CĂTRE HANUL
INDIEI…

Se spune că odinioară tră iau într-o insulă foarte bogată în

arbori şi-n fructe o mulţime de broaşte ţestoase. S-a
întâ mplat să zboare pe acolo, într-o bună zi, o potâ rniche, în
că utarea unui loc ră coros, fiind o că ldură înă buşitoare. Ş i
întorcâ ndu-se broaştele ţestoase din drumul lor prin insulă ,
şi aflâ nd potâ rnichea în vecină tatea să laşului lor, au vă zut că
era frumoasă , aşa că s-au bucurat de întâ lnire.
— Cred că aceasta este sultă niţa tuturor pă să rilor, şi-au
spus broaştele.
Ş i s-au purtat cu potâ rnichea aşa de frumos, încâ t după ce
a zburat toată ziua şi s-a înveselit, şi după ce s-a întors seara
din nou în vecină tatea broaştelor, îi plesnea inima de bucurie
şi de fericire. A trecut vremea, şi broaştele au început să se
teamă că într-o bună zi o pot pierde, sau se poate însoţi cu o
altă pasă re, de aceea s-au strâ ns la sfat şi au hotă râ t să o
ţină numai în cuibul lor, sub pază . Ş i s-au apropiat seara de
417
potâ rniche şi, după ce i s-au închinat frumos, pâ nă la
pă mâ nt, i-au spus:
— Gâ ndeşte-te, vecină potâ rniche, la bună tatea lui Allah
care ţi-a dă ruit toată iubirea noastră ! Nu ne-ai fă cut niciun
ră u de câ nd ne eşti vecină ! Am tră it numai în bună înţelegere
şi pace. Dar întrucâ t bine se ştie că cel ce iubeşte nu-şi află
linişte decâ t în apropierea celui iubit, suntem destul de
nefericite că nu poţi sta aproape de noi tot timpul…
— O, prietene broaşte ţestoase! le-a ră spuns potâ rnichea.
Sunt nespus de fericită să stau mereu numai aproape de voi,
dar ce să fac dacă Allah cel drept, singurul ocrotitor al
pă să rilor, mi-a dă ruit aripi care mereu mă despart de voi?
Au stat ce-au stat broaştele ţestoase şi s-au gâ ndit mult
înainte de a-i ră spunde:
— Dacă aripile tale sunt vinovate că trebuie să te desparţi
mereu de noi, şi întrucâ t ele te pot duce la primejdia de a fi
ră pită , te-am sfă tui să le lepezi şi să ră mâ i aici, în cuibul
nostru…
— Dar cum să -mi lepă d aripile? a întrebat potâ rnichea, cu
deosebită mirare.
— Smulge-ţi penele, una câ te una, şi atunci nu vei mai
putea zbura…
Ş i astfel, proasta potâ rniche n-a stat nicio clipă la îndoială
şi a urmat sfatul broaştelor ţestoase. Ş i-a smuls pană cu
pană , şi din aripile ei n-a mai ră mas nimic.
S-a întâ mplat însă să treacă pe acolo tocmai o nevă stuică .
Ş i ză rind nevă stuica aceea potâ rnichea fă ră aripi, s-a repezit
asupra ei şi a înşfă cat-o. Ş i dâ ndu-şi seama proasta
potâ rniche în ce nenorocire a că zut, a început să strige
broaştele ţestoase în ajutor…
Însă acestea, cu lacrimi în ochi, ră spundeau că nu-i pot
ajuta nimic, neavâ nd sprinteneală îndeajuns. Ş i a ră spuns
potâ rnichea, suspinâ nd din adâ ncul inimii:
— Nu plâ ngeţi şi nu vă tâ nguiţi voi, broaşte ţestoase, că ci

418
voi nu sunteţi vinovate cu nimic! Eu singură sunt de vină că
m-am aruncat într-o asemenea nenorocire…
— Aşa şi eu, a adaus Vardaan-sultan. Singur, cu mâ inile
mele, m-am aruncat în nenorocirea aceasta…
Ş i astfel zicâ nd, s-a dus în încă perea unde se aflau
trupurile vizirilor, că peteniilor şi filosofilor; şi plâ ngea amar,
şi degeaba plâ ngea, chemâ nd puterea lui Allah să -l învie
mă car pe unul, să -l ajute şi să -l sfă tuiască …
Ş i după ce a plâ ns o zi întreagă , şi încă o zi, şi după ce a
stat în rugă ciune şi în post, Vardaan-sultan s-a îmbră cat în
veşminte de om simplu şi a ieşit din serai, în uliţă . A vă zut
într-un maidan doi bă ieţi gră ind între ei. Ş i spunea unul:
— Ai aflat ce nenorocire s-a abă tut asupra cetă ţii noastre?
Ard câ mpurile din pricina secetei…
Ş i i-a ră spuns bă iatul celă lalt:
— Nenorocirile acestea nu sunt nimic! De câ nd sultanul
nostru şi-a ucis sfă tuitorii, sultanul vecin, duşmanul lui, i-a
trimis epistolă , cerâ ndu-i să clă dească un serai în mijlocul
mă rii. Iar de nu va izbuti să i-l clă dească , va trimite
două sprezece mii de oşti…
Auzind Vardaan-sultan cuvintele bă ieţilor, s-a minunat
foarte că scrisoarea primită a ajuns la cunoştinţa lumii. Ş i s-
a apropiat de bă iat şi l-a întrebat de unde cunoaşte cele
istorisite. Bă iatul i-a ră spuns că tată l să u avea darul de a
cunoaşte toate întâ mplă rile…
A tresă rit Vardaan-sultan, deodată . L-a întrebat:
— Dar oare nu l-ai putea scoate pe sultan din încurcă tură ?
— De ce nu? a ră spuns bă iatul. Dar nu pot spune acest,
lucru decâ t sultanului, dacă m-ar chema la înă lţimea sa…
— Dar cum te-ar cunoaşte sultanul?
A ră spuns bă iatul:
— Dacă îi pare ră u că şi-a ucis vizirii şi înţelepţii, şi dacă
va că uta să se înconjoare de alţi oameni înţelepţi, atunci mă
va afla şi pe mine… Iar dacă n-are de gâ nd să se facă iar om

419
de treabă , să se ducă să petreacă mai departe şi să aştepte
nenorocirea!
Acestea auzindu-le, Vardaan-sultan a urmă rit bă iatul, să -l
vadă unde şade; şi după ce şi-a întipă rit bine în minte casa,
s-a întors la serai şi s-a îmbră cat din nou în veşmintele de
sultan; a ospă tat şi a bă ut bine. După aceea l-a chemat pe
unul dintre robii lui credincioşi, şi lă murindu-l unde se află
casa bă iatului, i-a poruncit să se ducă să -l cheme cu vorbe
blâ nde. Să -i spună aşa:
— Te cheamă sultanul, să -ţi ceară sfat! Hai, vino, că ci
drumul acesta îţi va aduce mult noroc…
Robul credincios a pornit repede şi îndată ce a aflat
bă iatul, l-a poftit cu el. Ş i ară tâ ndu-se la Vardaan-sultan, s-a
plecat adâ nc în faţa lui. Ş i l-a întrebat acesta:
— Ş tii tu oare, feciorule, cine a fost azi în faţa casei tale şi
cu cine ai vorbit tu?
Bă iatul a ră mas o clipă pe gâ nduri; i-a ră spuns:
— Tu ai fost, luminate sultane…
Ş i Vardaan-sultan l-a luat pe genunchii lui şi l-a să rutat,
şi a dat poruncă să se întindă mesele. Ş i după ce bă iatul s-a
ospă tat în lege, i-a zis:
— Adu-ţi aminte, prietene, că azi mi-ai pomenit despre cel
mai de preţ lucru, mi-ai spus cum aş putea scă pa, ori cum
aş putea ţine piept hanului Indiei care mi-a trimis epistola!
Ce mă poţi sfă tui? Unde aş afla puterea de a mă împotrivi şi
de a-l birui?
— Într-o inimă curajoasă , înă lţate sultane! i-a ră spuns
bă iatul. Să vină femeile care te-au învă ţat să -l ucizi pe tată l
meu, vizirul Simaz, şi pe ceilalţi viziri şi filosofi…
Vardaan-sultan a ră mas înmă rmurit.
— Simaz a fost tată l tă u? O, Allah, nu mă pă ră si! Mi s-a
cuvenit tot ce mi s-a întâ mplat, ca pedeapsă a ră tă cirilor
mele! Vino, bă iatul meu, la dreapta mea, în locul tată lui tă u,
prea cinstitul Simaz-vizir, spre a preamă ri prin tine amintirea

420
lui şi înţelepciunea lui fă ră margini…
Ş i după ce Vardaan-sultan a jurat bă iatului că îi va urma
sfaturile întocmai, l-a întrebat ce trebuie să facă . Bă iatul l-a
sfă tuit să -l ţină trei zile pe trimisul hanului indian afară din
cetate. Să -l primească abia a treia zi, câ nd el, fiul lui Simaz,
îi va da epistola de ră spuns.
Vardaan-sultan l-a ascultat şi a fă cut întocmai, iar a treia
zi bă iatul lui Simaz i-a adus urmă toarea epistolă de ră spuns:

„Pace peste toţi cei ce cred în Allah şi în Mahomed-prooroc şi

în oştile lor nebiruite! Află, han al Indiei, ce te socoteşti han
peste toţi hanii lumii, că am primit scrisoarea înălţimii tale; şi
am aflat din scrisoarea înălţimii tale cât eşti de prost! Dacă ţi-
am ţinut trimisul trei zile la poarta seraiului nostru, l-am ţinut
numai pentru că te socotesc un nimic, şi numai din milă pentru
trimisul tău am scris epistola asta! Vei fi auzit despre soarta
vizirilor noştri, şi a căpeteniilor noastre, şi a filosofilor noştri.
Dar dacă ceea ce ai auzit este adevărat, lucrul acesta este
încă o dovadă că pentru fiecare vizir, căpetenie şi filosof, avem
în cetatea noastră câte o mie de viziri, căpetenii şi filosofi! În
cetatea noastră, orice copil este mai înţelept decât sfetnicul tău
cel mai bun!
Dacă vrei cumva să afli de puterea oştilor mele, atunci află
că ele sunt alcătuite numai din eroi! Vrei să afli, poate,
bogăţiile ţării mele? Află deci că noi tăiem diamante din stânci,
şi săpătorii îmi aduc în fiecare zi câte o mie de măsuri de
pietre preţioase, şi câte o mie de măsuri de argint. Nemărginită
este puterea supuşilor noştri! Vrei să-ţi clădesc serai în
mijlocul mării? Ei, bine, dorinţa asta te arată cât eşti de
nepriceput şi de scăzut la minte, o, han al Indiei!
Dacă pofteşti să-ţi clădesc serai în mijlocul mării, atunci te
poftim şi noi să potoleşti întâi valurile şi vânturile; şi abia
atunci îţi vom clădi serai!
Ţi s-ar cuveni moarte îngrozitoare, dar eu, sultan Vardaan,

421
fiind om cu frica lui Allah şi a oştilor sale, te iert, dacă îmi vei
trimite haraci chiar în acest an!
Dacă nu-mi vei trimite, o, han al Indiei, voi repezi asupra ta
o înfricoşată oştire, de o sută de mii de oameni, sub căpetenia
lui Sadhan-vizir, şi te va birui, şi te va amesteca numai cu
pulberea şi cu iarba, şi te va ţine prins trei ani, şi numai după
aceea te va gâtui…
Deci, han al Indiei, te sfătuiesc să-ţi socoteşti altă dată mai
bine vorbele, să cumpăneşti mai bine cuvintele, pentru a nu-ţi
părea rău la urmă… Am scris acestea către hanul Indiei eu,
Vardaan-sultan”.

Ş i astfel, după ce Vardaan-sultan a citit epistola, şi-a

apă sat pe ea peceţile şi a repezit-o printr-un sol la hanul
Indiei.
Ş i ajungâ nd solul la hanul Indiei, acesta s-a speriat
straşnic.
Cum a rupt peceţile, şi după ce a citit, l-a cuprins spaima
de moarte şi s-a şi vă zut ră pus şi lipsit de stă pâ nirea sa.
Ş i-a adunat repede vizirii şi filosofii, şi le-a citit-o. Ş i i-a
ră spuns vizirul cel mare, după ce a ascultat-o:
— Toate vorbele acestea nu fac doi bani! Te sfă tuiesc să -i
trimiţi repede epistolă de iertare şi să -i aduci aminte de
vechea prietenie dintre stă pâ nirile noastre! Ră spunde-i că
doar ai vrut să -i încerci puterea şi înţelepciunea şi că acum îi
doreşti din toată inima viaţă lungă …
A ră spuns hanul Indiei:
— Puternic trebuie să fie Vardaan-sultan, dacă un bă iat îi
scrie epistolele şi poate ră spunde aşa cum a ră spuns… Cu
mâ na mea am aprins un foc nefolositor, şi acum trebuie
numaidecâ t să -l sting!
Astfel hotă râ ndu-se, hanul Indiei a pregă tit daruri
neînchipuit de bogate, a scris cu mult meşteşug o epistolă şi
a trimis darurile şi epistola lui Vardaan, printr-un mare

422
dregă tor.
Ş i ajungâ nd dregă torul indian la Vardaan-sultan, acesta l-
a chemat pe bă iatul lui Simaz, să -i citească epistola. Ş i l-a
pus să scrie şi epistolă de ră spuns, şi dă ruind dregă torului
indian daruri bogate, l-a trimis înapoi spre India. Ş i aşa,
după ce s-a dus acesta, Vardaan-sultan a început o viaţă
frumoasă şi cuminte; nu-şi mai petrecea vremea numai în
plă ceri şi desfă tă ri. Iar feciorul lui Simaz a fost ridicat la rang
de vizir, înconjurat de toată cinstea. Ş i întrebâ ndu-l într-o zi
Vardaan-sultan ce ar trebui să facă cu femeile care l-au
îndemnat să -şi ucidă vizirii şi filosofii, bă iatul i-a ră spuns:
— Nu sunt ele vinovate, o, Vardaane… femeile sunt ca
ţesă turile cele alese!
— După cum vă d, vrei să spui că numai eu sunt vinovat de
toate… a zâ mbit Vardaan.
A zâ mbit şi vizirul, ră spunzâ ndu-i că numai că inţa îi va
aduce iertarea pă catelor.
Ş i astfel, fă gă duindu-i încă o dată că -i va asculta sfaturile,
Vardaan-sultan şi-a adunat înţelepţi noi, a ales şapte viziri,
râ nduindu-i pe toţi în sobor, după cuviincioasele pravile ale
Ră să ritului.

FEMEIA OSÂNDITĂ LA TĂIEREA BRAŢELOR; ŞI CUM

ALLAH SE ÎNDURĂ DE EA ŞI O IZBĂVEŞTE, PENTRU
CUVIOŞIA EI…

Se spune că tră ia odată un sultan aşa de ră u la suflet,

încâ t poruncise tuturor supuşilor să i să nu dea nimic de
pomană cerşetorilor; iar celor ce vor că lca porunca, să li se
taie mâ inile; aşa încâ t nimeni n-a mai îndră znit să miluiască
nefericiţii. S-a întâ mplat însă că într-o seară să vină la o
femeie un cerşetor şi să ceară pomană . I-a spus femeia:
423
 — Cum te-aş putea milui, nefericitule, câ nd prea bine ştii
că sultanul nostru mi-ar tă ia amâ ndouă mâ inile?
Însă aşa de frumos a rugat-o cerşetorul, şi cu atâ ta durere,
încâ t ea, înduplecată pâ nă la urmă , i-a dat pomană două felii
de pâ ine. Ş i cum era de aşteptat, sultanul a şi aflat că
straşnica poruncă i-a fost că lcată : femeia a fost prinsă şi s-a
dat poruncă să i se taie mâ inile.
Nu după multă vreme de la această întâ mplare straşnică ,
vrâ nd să se însoare acel sultan, s-a dus la maică -sa să se
sfă tuiască împreună asupra acestui lucru. Ş i i-a istorisit
maică -sa cum că în vecină tate s-ar afla cea mai frumoasă
femeie din cetate, însă îi lipseau mâ inile amâ ndouă . Îndată ,
sultanul a poruncit să i se înfă ţişeze femeia aceea, şi câ nd a
vă zut-o, şi-a dat seama că era uluitor de frumoasă . Ş i a luat-
o de nevastă aşa, cu amâ ndouă mâ inile tă iate. Ş i prietenele
şi vecinele acestei femei, fiind foarte ră ută cioase, au pâ râ t-o
sultanului că ea nu-i este credincioasă . Ş i a izgonit-o
sultanul, şi ea s-a dus în lume cu copilul ei. A ajuns la un
râ u, şi câ nd s-a plecat să bea, i-a că zut copilul în apă , şi
îndată s-au ară tat doi bă rbaţi care au întrebat-o dacă nu
cumva vrea să i-l scape ei de la moarte. Ea plâ ngea plină de
desperare, şi bă rbaţii aceia i-au scos copilul din apă , aproape
mort, şi au întrebat-o dacă nu cumva ar vrea să -i crească
amâ ndouă mâ inile la loc!
Cu mare cutremurare şi cu mare durere le-a ră spuns ea, şi
îndată i-au crescut amâ ndouă mâ inile, mai frumoase decâ t
erau înainte. După aceea, la plecare, cei doi bă rbaţi i-au spus
că ei sunt cele două bucă ţi de pâ ine dă ruite cerşetorului.
Femeia a ridicat înaltă mulţumire lui Allah şi
dreptcredinciosului să u prooroc, pentru că şi-a recă pă tat
mâ inile într-un chip atâ t de neaşteptat.

SE ARATĂ MĂRINIMIA UNUI PRIETEN, CARE NE POATE

424
 FI PILDĂ TUTUROR…

Tră ia odată , într-o cetate mare a Ră să ritului, un vestit

şlefuitor de pietre scumpe, a că rui avere se pierdu cu
desă vâ rşire. Într-o zi, pe câ nd se tâ nguia el de pierdere, i-a
spus nevastă -sa:
— În loc să te tâ nguieşti, omul meu, mai bine du-te la unul
dintre prietenii tă i şi cere-i ajutor…
Într-adevă r, el s-a dus la un prieten să -şi istorisească
nenorocirea. Ş i i-a dă ruit prietenul să u cinci sute dinari, cu
care nenorocitul a putut să -şi înceapă negoţul din nou. Ş i
aşa s-a apucat el să vâ ndă şi să cumpere pietre scumpe,
după legile neguţă toriei.
Iată însă că într-o zi au venit la el trei bă rbaţi. După
puţină vorbă au întrebat despre tată l să u. Mirat s-a uitat la
ei neguţă torul, întrucâ t tată l să u murise de multă vreme. Ş i
mai mirat s-a uitat la ei neguţă torul de pietre scumpe, câ nd
cei trei bă rbaţi l-au întrebat, stă ruind, dacă nu cumva tată l
să u mai are şi un alt moştenitor. Mirat peste mă sură i-a
privit neguţă torul pe tustrei, întrucâ t singurul moştenitor se
ştia numai el. Atunci unul dintre cei trei bă rbaţi a scos de
sub veşmâ nt un să culeţ cu bani, spunâ ndu-i că aceasta este
moştenirea lui. Ş i îndată a intrat în încă pere o femeie; şi
vâ nzâ ndu-i ea un diamant cu preţ de cinci sute dinari,
neguţă torul a ră mas peste mă sură de mirat şi de mulţumit.
Ş i s-a întâ mplat că nu după mult timp, chiar în ziua aceea,
femeia s-a întors şi a cumpă rat diamantul tot ea, pe preţ de
trei mii dinari.
Ş i s-a dus îndată neguţă torul nostru la prietenul să u, să -i
înapoieze dinarii dă ruiţi. Însă prietenul i-a ră spuns că nu-i
mai primeşte, întrucâ t darurile niciodată nu se iau înapoi; şi
i-a dat la urmă şi o epistolă , cu rugă mintea de a o deschide
numai după ce va ajunge acasă …
425
 Ş i ajungâ nd acasă , neguţă torul nostru a citit epistola şi a
vă zut că cei trei bă rbaţi erau fraţii prietenului să u, iar femeia
cu diamantul fusese nevasta acestuia. Toţi au fost trimişi să -
l ajute să -şi refacă negoţul risipit…

CUM UN NEGUŢĂTOR DIN BAGDAD ÎŞI PIERDE AVEREA,

ŞI LUÂNDU-SE DUPĂ UN VIS AJUNGE TOCMAI LA CAIRO;
CE PĂŢEŞTE EL ACOLO, CU NIŞTE DREPTCREDINCIOŞI
FURI… DOJANA DREAPTĂ A CADIULUI ŞI ÎNTOARCEREA
RĂTĂCITORULUI LA BAGDAD… AFLAREA COMORII DIN
VISUL CADIULUI!

Se mai istoriseşte, iubiţilor ascultă tori, că demult, demult

tră ia la Bagdad un om bogat, dar care şi-a pierdut toată
averea, şi acum abia-şi mai tâ ra zilele de azi pe mâ ine…
S-a întâ mplat însă ca într-o noapte să aibă un vis straşnic.
Se fă cea că în faţa lui sta un om, povă ţuindu-l să se ducă
numaidecâ t într-o că lă torie, pâ nă la Cairo, în ţara Egiptului,
deoarece, cum va ajunge acolo, neîntâ rziat va câ ştiga bani
buni. Ş i astfel, venind ziua a doua, omul acela s-a pregă tit de
drum lung şi aşa s-a dus la Cairo, în ţara Egiptului.
Cum a ajuns în marea cetate egipteană , a intrat peste
noapte într-o moschee, neavâ nd prieteni şi nici cunoscuţi
unde să mâ ie, şi neavâ nd nici bani spre a plă ti la
caravanserai.
S-a întâ mplat însă că tocmai în moscheea aceea să fie
adunaţi, tot atunci, nişte hoţi, după ce pră daseră o casă .
Dar cum stă pâ nii casei aceleia s-au trezit şi au strigat,
după ajutor, hoţii intraseră în moschee şi dâ rdâ iau de frică .
Însă aflâ nd de ascunzişul lor, stră jile cetă ţii s-au şi înfă ţişat
îndată şi i-au legat în lanţuri. Neguţă torul de la Bagdad,
prins şi el în moschee, a avut aceeaşi soartă nenorocită .
426
Îndată , nefericitul a fost azvâ rlit în temniţă , împreună cu
hoţii.
Ş i au trecut trei zile, şi iată că tot împreună cu hoţii a fost
înfă ţişat cadiului marei cetă ţi şi întrebat ce caută la Cairo.
A ră spuns neguţă torul:
— O, vestitule cadiu al cetă ţii Cairo, cel mai vestit şi cel
mai drept judecă tor al ţă rii Egiptului! Am venit în cetate la
Cairo, luâ ndu-mă după un vis ce l-am visat într-o noapte, şi
anume, am visat că , venind aici, îmi voi putea nestatornici
averea pierdută . Ş i urmâ nd visul meu, am venit, însă în loc
de avere, n-am aflat decâ t bă taie şi închisoarea în care ai
binevoit a mă arunca, o, binevoitorule cadiu.
Auzindu-l gră ind astfel, a râ s cadiul din toată inima,
ară tâ ndu-şi dinţii albi şi puternici:
— Prostule şi încreză torule! Ş i eu am visat într-o noapte că
într-o anumită ogradă din cetatea Bagdad se află un pom la a
că rui ră dă cină stă îngropată o avere mare; cu toate acestea
nu m-am mişcat din cetatea egipteană Cairo, ci am ră mas
aici, în timp ce tu, ca un dobitoc ce eşti, ai pornit la un drum
aşa de lung şi aşa de primejdios, bizuindu-te doar pe un vis.
Ş i dâ ndu-i că lă torului din Bagdad câ teva drahme, l-a poftit
să -şi vadă de drum, sfă tuindu-l prieteneşte să se întoarcă
acasă numaidecâ t.
Ş i a luat că lă torul nostru banii, şi se spune că îndată ce a
ajuns în cetatea sa Bagdad s-a dus în ograda ară tată de că tre
cadiul cetă ţii Cairo; şi cum a să pat la ră dă cina copacului
vă zut în vis, a şi gă sit o comoară neînchipuit de mare.
Ş i se mai istoriseşte că neguţă torul acela a tră it ani mulţi
şi fericiţi, bucurâ ndu-se de noroc.

UN OM DIN SEMINŢIA UZRA ADEVEREŞTE PRIN

MOARTEA SA CĂ SE POATE MURI DIN DRAGOSTE; ŞI
OMUL DIN UZRA, ŞI IUBITA LUI ÎŞI TRIMIT STIHURI
427
 BINE ALCĂTUITE…

Preacinstiţilor şi prea înţelepţilor ascultă tori! Aflaţi că în

vremuri de demult tră ia printre fiii seminţiei Uzra un fecior
foarte schimbă tor la fire, care nu putea tră i dacă nu iubea
câ te o fată în fiecare zi. Ş i s-a întâ mplat, preaiubiţilor, că
într-o zi să iubească o fată preafrumoasă din seminţia lui; şi
se spune, prea înţelepţilor, că fata aceea era aşa de
frumoasă , încâ t ei şi-a dat seama că fă ră ea zilele lui n-ar
mai avea nici gust, nici rost.
Ş i aşa cum se întâ mplă de câ nd lumea între oameni, i s-a
întâ mplat şi lui: cu câ t se ară ta el mai îndră gostit, fata îi
ară ta tot mai multă silă şi dispreţ…
Ş i aşa, după cum se istoriseşte mai departe, feciorul acela
s-a îmbolnă vit de mâ hnire, încâ t în scurtă vreme puterile lui
s-au topit ca umbra, şi era aşa de slab şi aşa de neputincios,
încâ t toţi prietenii, vecinii, rudele şi cunoscuţii au început să -
l deplâ ngă pentru marea lui nefericire izvorâ tă din izvorul
veşnic al dragostei, lă udat fie Allah! şi lă udat fie Mahomed-
prooroc, scornitori ai iubirii din începutul lucrurilor!
Ş i vă zâ ndu-l că se topeşte pe picioare din pricina acelei
mari nefericiri, s-au dus la fata neîndură toare şi prietenii lui,
şi vecinii lui, şi neamurile lui, însă ea a ră mas ca o stană de
piatră , şi bietul om era acum aproape să -şi dea duhul în
mâ inile lui Allah şi ale profetului să u, laudă veşnică acestor
mâ ini, că ci ele ridică sufletele sus, în gră dinile veşnice la
corturile huriilor, care dansează necontenit, în mantii de
flă că ri stră lucitoare…
Ş i se istoriseşte mai departe, preaiubiţilor, că abia câ nd a
aflat femeia că feciorul era gata să urce în gră dinile veşnice s-
a clintit din neîndurare.
Ş i câ nd a ză rit-o feciorul, ochii aproape stinşi i s-au
umplut de lacrimi şi buzele lui, uscate de frigul morţii, au
428
prins să murmure urmă toarele stihuri:

„Iubita şi preaiubita mea! Abia când vei vedea trecând

sicriul meu spre mormânt, abia atunci inima ta se va îndura…”

Ş i i-a ră spuns fata:

„Preaiubitul meu, nici prin gând nu mi-a trecut că suferinţa

ta va fi aşa de îngrozitoare!
Dar jur pe Allah, şi pe cartea înfricoşată a Koranului, şi pe
mantia lui Mahomed-prooroc, că acum sunt gata să-ţi dau
sufletul meu şi toată iubirea mea…”

Ş i i-a ră spuns feciorul:

„Laudă ţie, Allah! Şi laudă vouă, ceruri ale huriilor! Însă ea

a venit prea târziu, şi iubirea ei târzie nimic nu mai ajută…”

Ş i după ce a rostit aceste stihuri, a ră suflat o dată adâ nc,

şi-a întors ochii peste cap, şi sufletul lui a urcat la gră dina
cerului.
A plâ ns fata cu multă sfâ şiere, iar după trei zile, după cum
spun cronicile Bagdadului, a murit şi ea, şi a fost îngropată
în acelaşi mormâ nt, spre a-i cuprinde împreună ierburile şi
ră dă cinile, şi pentru ca inimile lor să crească împreună , într-
un arbore înalt, ca semn de slavă iubirii… Laudă veşnică
acestui simţă mâ nt al tinereţii şi al bucuriei fă ră sfâ rşit…

NEFERICIRILE LUI MATULAMUS STIHUITORUL ŞI A

PREAIUBITEI SALE UMCINA; MATULAMUS SE
PRIBEGEŞTE, ÎNSĂ PÂNĂ LA URMĂ TOATE SE SFÂRŞESC
DUPĂ PLACUL INIMII NOASTRE…

429
 Cinstiţilor şi binevoitorilor ascultă tori! Se istoriseşte mai
departe că un poet vestit, cu numele Matulamus, avea un
duşman cu numele Munzir. Ş i urmă rindu-l Munzir cu urgia
lui, să rmanul Matulamus a trebuit să fugă din cetatea
pă rintească şi să tră iască prin stră ini aşa de multă vreme,
încâ t lumea l-a crezut mort.
Ş i s-a mai întâ mplat, ascultă torilor binevoitori, că poetul
Matulamus avea o soţie peste mă sură de frumoasă , pe care o
chema Umcina. Ş i aşa de mult îl iubea Umcina pe să rmanul
Matulamus. Încâ t multă vreme l-a tot aşteptat fugă rind de la
pragul ei bă rbaţii care o cereau de nevastă şi rudele care o
sfă tuiau să -l uite…
Însă la urmă , după tâ rzie vreme, să rmana Umcina a
trebuit să se supună stă ruinţelor şi să se mă rite cu un
bă rbat din seminţia ei.
Ş i, preaiubiţilor şi prea ră bdă torilor ascultă tori,
Matulamus s-a întors în tâ rzie vreme, din adâ nca şi amara
stră ină tate, şi s-a nimerit să ajungă acasă tocmai în noaptea
nunţii, şi s-a oprit la poartă , auzind câ ntece şi glasuri vesele
de femei. Ş i întrebâ nd pe un rob ce se petrece în casa lui,
acesta i-a ră spuns:
— O, stră inule, află că femeia cea mai frumoasă a acestei
cetă ţi, pe nume Umcina, şi care a fost soaţa lui Matulamus,
se mă rită din nou în noaptea asta, deoarece soţul ei este de
mult pierdut în lume…
Auzind acestea, nefericitul Matulamus s-a amestecat
printre nuntaşi, şi cum sta el aşa, necunoscut în casa sa, l-a
vă zut pe mire vrâ nd să o să rute pe Umcina. Însă Umcina ofta
de-şi lepă da inima şi plâ ngea în hohote şi cu o sută de
râ nduri de lacrimi, împotrivindu-i-se astfel:
— Unde este oare Matulamus, soţul meu iubit şi legiuit, pe
care în mijlocul atâ tor nenorociri nu-l pot uita! Unde eşti tu,
soţul meu, o, Matulamus!
Ş i i-a ră spuns Matulamus, din mijlocul nuntaşilor:

430
 — O, patria mea, sfâ nt pă mâ nt al inimii mele! O, tu,
Umcina, iubita mea şi soţia mea! Nicio clipă nu te-am uitat,
şi inima mea a pornit spre tine, ori de câ te ori am vă zut
ridicâ ndu-se corturile caravanelor…
Ş i auzind mirele acest schimb de vorbe, şi-a dat seama că
nu mai are ce că uta acolo, şi a pă ră sit casa, pierzâ ndu-se în
noapte. Ş i Matulamus a ră mas de atunci lâ ngă iubita lui, şi
au tră it împreună ani mulţi şi fericiţi, pâ nă ce pe amâ ndoi i-a
cercetat îngerul morţii, urcâ ndu-le sufletele sus, la gră dinile
huriilor…

ALI PERSIANUL SPUNE O ISTORIE, SPRE BUNA

ÎNDREPTARE A INIMII LUI HARUN… CÂTE MINCIUNI POT
ÎNCĂPEA ÎNTR-UN SAC! LA URMĂ PRICINAŞII SUNT
POFTIŢI AFARĂ CU CĂLCÂIELE ÎNAINTE, PIERZÂNDU-ŞI
FESURILE ŞI PAPUCII…

Se istoriseşte mai departe că într-o noapte Harun al Raşid,

califul califilor, era adâ nc mâ hnit. Ş i cum sta el în mâ hnirea
lui, l-a chemat deodată pe vizirul Djafar şi i-a spus astfel:
— Ascultă , Djafar, fiu ai Barmekizilor! Sunt trist şi fă ră
mă sură de mâ hnit! Ajută -mă , dacă binevoieşti, să -mi înlă tur
această stare proastă …
— O, sultan al dreptcredincioşilor! a ră spuns Djafar. Voi
avea grijă să -ţi înlă tur numaidecâ t tristeţea! Află că am un
prieten pe care-l cheamă Ali Persianul! Ş i întrucâ t Ali
Persianul cunoaşte foarte multe istorii, îl voi aduce la
înă lţimea ta…
— Numaidecâ t, o, Djafar! i-a ră spuns Harun al Raşid, şi
Djafar a trimis îndată după Ali.
— Te-am poftit la seraiul meu, o, Ali, pentru a-mi înlă tura
tristeţea acestei nopţi, cu istoriile tale şi cu fabulele!
431
 Aşa i-a spus Harun al Raşid lui Ali Persianul, iar acesta i-a
ră spuns:
— O, sultan al credincioşilor, facă -se voia ta! Cam ce istorii
ai vrea să asculţi, spre a te înveseli? Să -ţi spun pă ţaniile
mele, lucruri vă zute cu ochii mei, sau să -ţi istorisesc lucruri
din auzite?
Ş i i-a ră spuns Harun al Raşid:
— Povesteşte-mi, Ali, lucruri vă zute cu ochii tăi…
— Atunci, sultan al drept credincioşilor, află : că lă toream
odată cu un fecior din Bagdad şi aveam la mine un i sac de
că lă torie nespus de frumos. Ş i cum am ajuns la ţinta
că lă toriei mele, şi m-am apucat să vâ nd şi să cumpă r, a venit
la mine un să lbatic din Kurdia şi mi-a luat sacul, spunâ ndu-
mi:
— Sacul acesta, cu tot cuprinsul lui, e al meu!
Eu am început să strig după ajutor, şi îndată s-au strâ ns
în jurul nostru toţi oamenii aflaţi pe acolo. Ş i aşa, m-am dus
cu omul acela din Kurdia, la marele cadiu al cetă ţii.
— Slavă ţie, cadiu al acestei cetă ţi, a început omul din
Kurdia. Pricina dintre noi e acest sac. Află , prealuminate
cadiu, că sacul acesta l-am pierdut şi l-am gă sit acum. În
mâ inile acestui om!
— Dar câ nd l-ai pierdut? l-a întrebat cadiul.
Ş i a ră spuns kurdul:
— Cadiu prealuminat, l-am pierdut chiar ieri!
— Dacă -i aşa, a urmat cadiul, atunci spune-mi ce se află
înă untrul lui…
— Ce să se afle, i-a ră spuns kurdul. Dacă vom că uta, vom
afla în el două oglinjoare de argint, o apă ră toare pentru ochi,
un prosop de şters mâ inile, două sfeşnice, două talgere, două
linguri, o pernă , două rogojini, două ligheane cu că nile lor,
un vas, un pieptene, doi că ţeluşi, o vacă , doi viţei, două oi, o
capră , doi mici, două pisici albe, o că milă pe care că lă toresc
femeile şi două că mile pe care că lă toresc bă rbaţii, un bivol,

432
doi tauri, o leoaică , doi lei, un lup, două vulpi, două divane,
două încă peri mari şi o bucă tă rie cu două uşi! Iar dacă vei
că uta mai la fundul sacului, o, luminate cadiu, atunci vei
afla o mulţime de kurzi care-mi pot fi martori că al meu e tot
ce se află în cuprinsul sacului…
Ş i abia şi-a sfâ rşit cuvâ ntul kurdul, că îndată cadiul s-a
întors spre mine.
M-am apropiat şi eu mai tare de el şi i-am gră it astfel:
— Slavă lui Allah, şi slavă ţie, preadreptule cadiu al acestei
cetă ţi! Ceea ce spune acest kurd din deşert nu e adevă rat! În
sacul meu se află o casă dă râ mată , cu o cuşcă pentru câ ini,
se mai află o şcoală unde feciorii noştri învaţă cartea
Koranului! Se mai află o mulţime de oşteni cu corturile lor!
Iar dacă vei că uta mai în fund vei descoperi cetă ţile Cairo şi
Bagdad; şi seraiul vestit Shadad; vei mai gă si: un nă vod, un
ciomag, mai mulţi stâ lpi, nenumă rate fete şi nenumă raţi
feciori! Iar dedesubtul tuturora, vei afla o mare mulţime de
meşteri, martori cum că sacul acesta e al meu…
Auzind kurdul aceasta, a început a suspina şi a plâ nge în
hohote:
— Slă vit cadiu, laudă lui Allah, dreptul judecă tor al
tuturor împricinaţilor! Sacul acesta este al meu, şi tot ce am
spus că se află înă untrul lui este al meu! Caută bine, o,
preaînţeleptule cadiu, şi vei gă si în sac seraiuri mari şi
seraiuri mici, sate şi cetă ţi, urşi şi lei! Vei gă si, de asemenea,
câ rduri de fiare să lbatice! Ş i dacă vei că uta mai în adâ ncul
sacului, vei gă si o iapă şi doi armă sari tineri, două lă nci lungi
şi doi iepuri; se vor mai gă si o femeie bă trâ nă şi două fete,
doi mari că pitani de oşti, doi scamatori, un orb şi un ciung!
Iar de vom că uta şi mai în adâ ncul acestui sac, vom gă si un
hoge şi doi dască li, un patriarh creştin, un cadiu şi doi
martori care să întă rească cum că sacul e al meu…
Auzindu-l gră ind astfel pe acel om al deşertului, eu n-am
mai putut de mâ nie! M-am apropiat mai tare de cadiu:

433
 — Slavă lui Allah! Ş i slavă îndură torului nostru cadiu! Îl
rog, în numele Koranului, pe luminatul şi prea înţeleptul
cadiu să afle că dacă va că uta în sacul meu şi mai adâ nc, va
afla tot felul de arme şi unelte de ră zboi! Iar dacă va că uta şi
mai adâ nc, va da peste o mulţime de vii, peste o mulţime de
gră dini, peste o mulţime de dumbră vi de smochini, peste o
mulţime de meri! Iar dacă va că uta şi mai adâ nc, va da peste
nenumă rate butii cu vin, va da peste o mulţime de sclavi şi
prieteni strâ nşi în adună ri, va afla muzicanţi din tot felul de
talanturi, va afla câ ntă reţi şi câ ntă reţe, o mulţime de copii cu
doicele lor, două sclave etiopiene, trei sclave din India, patru
sclave de la Medina, cinci sclave din Grecia, şase sclave
turcoaice, şapte sclave persiene, opt kurdience şi nouă
egipţiene…
Luminate cadiu! Eu mă rturisesc că în sacul meu se află
fluviile Tigrul şi Eufratul, cu peştii lor şi cu nă voadele, şi o
fieră rie, şi o mie de cai, şi o mulţime de bă i, şi o mulţime de
cetă ţi şi ţă ri cu meşterii şi cu caligrafii lor; astfel, mă rturisesc
că în sacul meu se află cetă ţile Kufa şi Ambar! Se mai află
două zeci de lă zi cu albituri şi straie, şi câ teva depozite cu fel
de fel de merinde! Iar dacă vom că uta mai în adâ ncul sacului
meu, vom gă si cetă ţile Gaza şi Askalonul, câ t şi toate cetă ţile
ce se întind de la Damietta pâ nă la Assuan! Vom afla, de
asemenea, seraiul lui Kosroes, care a fost tată l vestitului
Nuşirvan! Vom gă si, de asemenea, în adâ ncul sacului meu,
întregul pă mâ nt peste care a domnit Solomon-sultan! Vom
gă si, de asemenea. Korassanul, Balhisul şi Ispahanul? De
asemenea, o, îndură torule şi dreptule cadiu, dacă vom că uta
şi mai în adâ ncul sacului, vom afla toate ţă rile dintre india şi
Nubia!
Cu totul ameţit de înşirarea acestor lucruri aflate în sac,
cadiul cetă ţii s-a scă rpinat în barbă şi s-a întors spre noi:
— Aflaţi că amâ ndoi sunteţi nişte tică loşi! Însă n-o să vă
îngă dui să glumiţi pe seama unui cadiu evlavios ca mine! S-a

434
mai pomenit vreodată oare ca un simplu sac de că lă torie să
cuprindă tot ce aţi înşirat voi aici? Ar însemna, dacă ar fi
adevă rat ce spuneţi, că sacul vostru este o mare fă ră fund…
Ş i sfâ rşindu-şi cuvâ ntul, cadiul a dat poruncă să se
deschidă sacul. A holbat ochii, câ nd au că zut în faţa lui
puţină pâ ine, o lă mâ ie, puţină brâ nză şi câ teva mă sline…
Ali Persianul şi-a încheiat istoria astfel:
— Vă zâ nd aceasta, am aruncat sacul în mâ inile kurdului
şi mi-am vă zut de drum…
Straşnic s-a mai desfă tat Harun al Raşid de istoria
aceasta! Râ dea aşa de tare, încâ t s-a ră sturnat pe spate,
între pernele divanului. Iar pe Ali Persianul l-a ră splă tit din
plin, cum numai un calif poate ră splă ti, spre lauda veşnică a
atotştiutorului Allah…

435
436
 DJAFAR, FIUL BARMEKIZILOR, E RIDICAT ÎN FURCI; UN
POET DIN DEŞERT ÎNFRUNTĂ PORUNCA LUI HARUN AL
RAŞID ŞI VINE LA BINEFĂCĂTORUL SĂU…

Vom ajunge acum din nou cu istoriile noastre tocmai în

vremea binecuvâ ntată a celui mai vestit dintre califi, Harun
al Raşid, lă udată fie amintirea lui în vecii vecilor, din Ră să rit,
pâ nă unde apune soarele, peste Cordoba. Deci, pe câ nd
stă pâ nea dreptul şi neîntrecutul Harun al Raşid, în marea
cetate a Bagdadului s-a întâ mplat un lucru deosebit.
Poruncise califul califilor ca vizirul să u, fiul Barmekizilor, să
fie ridicat în ştreang. Însă nu numai atâ t. A poruncit să fie
ridicat în ştreang, lâ ngă el, orice om îl va jeli şi-l va plâ nge.
De aceea, nimeni din Bagdad n-a plâ ns după Djafar, fiul
Barmekizilor.
Într-o zi s-a ară tat în cetate un arab din depă rtatul deşert,
un deosebit poet, care în fiecare an îi dă dea lui Djafar câ te o
poezie, primind în schimb o mie dinari. Ş i cum a aflat că
ocrotitorul să u, Djafar, a fost ridicat în ştreang, el a şi venit
la Bagdad şi s-a dus pe maidanul unde se ridicau în ştreang
oamenii. Ş i cum a ajuns, a coborâ t dintre cocoaşele că milei,
a prins a suspina şi a plâ nge, rostindu-şi poezia sfâ şietoare…
Iată însă că , pe câ nd plâ ngea aşa, a adormit şi l-a vă zut în
vis pe Djafar.
Parcă -i spunea:
— O, prietenul meu, te-ai ostenit şi ai stră bă tut pentru
mine deşertul îngrozitor! Ş i pentru că ai ajuns în pă rţile
acestea, du-te repede la Bassora! Ş i cum ajungi la Bassora,
întreabă unde stă un anumit neguţă tor. Ş i cum îl afli, spune-
i că Djafar îl salută şi, cu jură mâ ntul seminţelor, să -ţi
437
înmâ neze numaidecâ t o mie dinari…
Arabul din deşert, cum s-a deşteptat din somn, s-a dus la
Bassora. Ş i cum a ajuns, l-a că utat pe neguţă tor şi i-a spus
ce rugă minte avea Djafar.
A plâ ns neguţă torul din Bassora, a plâ ns aşa de tare, încâ t
era să moară . L-a primit pe arab în casa lui, cu nesfâ rşită
prietenie, şi l-a ţinut la el trei zile, iar în ziua a patra i-a dat
mia de dinari şi încă cinci sute pe deasupra…
Ş i după aceea l-a rugat să vie la el în fiecare an pentru a
primi tot câ te o mie dinari.
Atunci, auzind aceasta, l-a rugat arabul să -l lă murească ce
înseamnă jură mâ ntul seminţelor. Ş i neguţă torul din Bassora
i-a ră spuns:
— Află , prietene din deşert, că înainte vreme eu eram un
să rman neguţă tor de seminţe… Într-o zi, demult, m-am dus
cu seminţele mele în maidan, şi era aşa de frig, şi eram aşa
de prost îmbră cat, şi ploua aşa de tare, încâ t îmi era lehamite
de viaţă … Tremuram îngrozitor şi de mai multe ori am că zut
pe pă mâ ntul ud. Ş i aşa m-a vă zut vizirul Djafar, şi i-a fost
milă , şi s-a îndurat de mine, şi m-a chemat la el:
— Ascultă , nefericit prieten: vinde seminţele tale
însoţitorilor mei, şi are să -ţi fie bine…
Eu m-am înfă ţişat la el din nou cu mă sura de seminţe, şi
cum i le-am dat, vizirul Djafar mi-a umplut mă sura cu aur.
Acum eram nespus de fericit, că ci aveam cu ce tră i. Însă
Djafar m-a întrebat:
— Dar nu mai ai nicio să mâ nţă ?
Eu m-am uitat în coş. Mai era numai o să mâ nţă , şi Djafar
a luat-o, a rupt-o în două şi s-a dus cu amâ ndouă jumă tă ţile
la femeile sale. Ş i le-a întrebat:
— Care din voi, femei, vrea să cumpere o jumă tate de
să mâ nţă ?
Ş i i-a ră spuns una din femeile lui:
— O cumpă r eu tot pentru mă sura de aur.

438
 — Eu, unul, i-a ră spuns Djafar, iau jumă tatea cealaltă ,
pentru două mă suri de aur…
Credeam că binecuvâ ntatul vizir Djafar glumeşte. Dar
îndată un rob mi-a adus aurul şi mi l-a pus în coş, în locul
seminţelor.
Ş i astfel, cu ajutorul lui Allah – binecuvâ ntat fie în veci
numele să u! – şi prin bună tatea vizirului Djafar. M-am trezit
deodată bogat. În fiecare an îţi dau câ te o mie de dinari,
preţul acesta fiind doar o mică ră splată a bună tă ţii ce mi-a
ară tat-o el, demult…

RIDICAREA DIN TICĂLOŞIE ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI CU

TÂLC, DIN VREMURI STINSE.

Aflaţi, drept credincioşilor ascultă tori, că tră ia odată un

om aşa de să rac şi aşa de strâ mtorat de împrumută torii să i,
încâ t a fost nevoit să -şi pă ră sească familia şi ţara şi să se
pribegească . Ostenit şi flă mâ nd, cu inima neagră de mâ hnire,
a ajuns odată la o cetate mare, nespus de frumoasă ,
înconjurată de înalte ziduri.
Cum a intrat pribeagul nostru în cetatea aceea, a vă zut pe
un maidan mare nişte oameni aleşi intrâ nd într-un serai ce
semă na a fi seraiul sultanului. Ş i pribeagul s-a amestecat
între oamenii aceia şi a intrat şi el în serai. Întâ i, a ajuns
într-o încă pere unde a vă zut un bă rbat frumos, pesemne
vizir, înconjurat de o mulţime de servi şi sclavi.
Îndată ce au intrat oaspeţii, bă rbatul acela s-a ridicat
cuviincios înaintea lor şi le-a urat bun-sosit. Pribeagul a
fă cut un pas înapoi, speriat, îndată ce a vă zut mulţimea de
slujitori şi toate mă reţiile şi minună ţiile. S-a aşezat
înspă imâ ntat într-un ungher unde nu putea fi vă zut. Ş i
astfel, pe câ nd şedea el acolo, a intrat în încă pere un slujitor
439
cu patru câ ini de vâ nă toare, acoperiţi cu stofe scumpe şi
mă tă suri, cu lanţuri de aur şi clopoţei de argint. Ş i cum i-a
adus, i-a legat pe tuspatru într-un colţ. După aceea,
slujitorul s-a dus şi s-a întors din nou, cu nişte farfurii de
aur pline cu cele mai minunate mâ ncă ruri, şi aşezâ nd în faţa
fiecă rui câ ine câ te o farfurie, s-a îndepă rtat din nou.
Pribeagul nostru era aşa de flă mâ nd, şi se uita cu atâ ta
poftă la mâ ncarea câ inilor, încâ t îi venea să se repeadă să
înşface, dacă nu l-ar fi oprit teama.
Iată însă că unul dintre câ inii aceia l-a simţit şi s-a
îndepă rtat de farfurie. Ş i cum s-a îndepă rtat, a fă cut spre
pribeag un semn din ochi, parcă poftindu-l să se apropie… Ş i
astfel, a venit pribeagul şi s-a plecat asupra farfuriei şi a
prins să înfulece; şi a înfulecat pâ nă ce s-a să turat. Însă cum
a vrut să se tragă la locul lui, dinele i-a fă cut din nou semn
că poate să ia şi farfuria… Ba, chiar a împins-o cu piciorul
spre el. Pribeagul a luat-o, a ascuns-o sub strai, şi a ieşit
repede.
Ş i astfel, după cum se istoriseşte, a ajuns pribeagul acela
în altă cetate, a vâ ndut farfuria de aur, a cumpă rat mă rfuri
nenumă rate şi s-a întors cu ele din nou în patria sa, le-a
vâ ndut pe bani buni, şi-a plă tit datoriile şi a avut după aceea
atâ ta noroc, încâ t a ajuns repede cel mai bogat dintre
oamenii cetă ţii.
Ş i ajungâ nd el în această înfloritoare stare, s-a gâ ndit:
„Oare n-ar fi bine să mă mai duc o dată în cetatea de unde
am luat farfuria, să ră splă tesc pe stă pâ nul ei pentru dă rnicia
ară tată prin câ inele să u? Ce-ar fi dacă m-aş duce şi i-aş plă ti
bani cinstiţi pentru farfuria că pă tată ?”
Ş i astfel a luat-o la drum spre cetatea aceea. A că utat
vreme lungă seraiul unde intrase, însă a ză rit doar o movilă
de pietre, deasupra că rora croncă neau corbii… Ş i atunci,
că lă torul s-a aşezat la pă mâ nt, cu inima întristată , şi a
început să se gâ ndească asupra timpului care distruge totul

440
şi asupra sorţii oamenilor…
Ş i cum se uita el împrejur la pustietate, a ză rit deodată un
om aşa de să rac, încâ t şi stâ ncile s-ar fi înmuiat de jalea lui.
Ş i l-a întrebat omul nostru pe nefericit:
— Slavă lui Allah, stră inule! N-ai putea să -mi spui ce s-a
întâ mplat cu stă pâ nul acestui serai? Unde sunt astă zi
frumoasele fete din încă peri, unde sunt frumoasele fete
stră lucitoare ca astrele cerului şi ca luna plină ? Cum oare s-
a nă ruit seraiul acela aşa de frumos, şi cum au ră mas din el
doar pietrele asupra că rora croncă nesc corbii?
Ş i i-a ră spuns omul nenorocit, oftâ nd din adâ ncul inimii
lui:
— Află , stră inule: stă pâ nul seraiului de demult se află în
faţa ta, că ci eu am fost! Eu am ridicat seraiul stră lucitor de
ieri, şi ale mele erau toate cele aflate înă untrul lui! Însă ,
stră inule, s-a schimbat jocul timpului! Am pierdut toată
avuţia mea, şi mă aflu în această stare nefericită .
Ş i auzind omul nostru cuvâ ntul zguduitor al nefericitului,
s-a înduioşat peste mă sură . După aceea i-a povestit
întâ mplarea cu câ inele şi cu farfuria, ară tâ ndu-i că dacă
astă zi se află bogat, numai lui îi este dator! Ş i a ră spuns
nefericitul, plâ ngâ nd şi suspinâ nd:
— Laudă lui Allah, în vecii vecilor, o, necunoscutule! Slavă
lui Allah, pentru cuvintele tale bune, dar eu unul încredinţat
sunt că ţi-ai pierdut buna judecată ! mai bine îndur lipsurile
cele mai mari, decâ t să iau înapoi ceea ce ţi-a dat unul dintre
câ inii mei! O astfel de milă eu niciodată n-aş fi în stare să
primesc! Du-te înapoi, în patria ta, stră inule. Nu pot primi de
la tine nici preţul unui cui!
Auzindu-l gră ind astfel, omul nostru i-a să rutat mâ inile şi
picioarele, după aceea i-a mulţumit din adâ ncul sufletului.
Ş i-a luat ră mas bun şi a pornit înapoi spre patria sa…

441
 UN PUNGAŞ NESPUS DE ISCUSIT; PRĂDAREA UNUI
OŞTEAN; PĂCĂLIREA EMIRULUI ALEXANDRIEI…

Se mai spune că odată emirul cetă ţii Alexandria a fost

întrebat de că tre un oştean:
— Ce să fac, prea înă lţate stă pâ ne, să capă t înapoi
lucrurile de care am fost pă gubit astă -noapte?
— Dar ce ai pă gubit? l-a întrebat emirul.
— Înalte stă pâ ne! a continuat oşteanul. Cum am intrat
astă -noapte în cetate, am tras la un caravanserai. M-am
culcat şi am adormit. Ş i cum m-am trezit dimineaţa, am gă sit
sacul de că lă torie rupt, şi punga cu dinari, aflată în el, lipsă .
Auzindu-l astfel, emirul a trimis îndată după o că petenie a
sa, şi i-a chemat la sine pe toţi că lă torii aflaţi în caravanserai.
A şi pregă tit din vreme uneltele de caznă , pentru a-i pedepsi
pe vinovaţi. Ş i cum au fost aduşi oamenii de la caravanserai,
deodată unul dintre ei s-a repezit spre emir, strigâ nd:
— O, emire, îndură -te şi dă drumul acestor oameni, că ci
sunt nevinovaţi! Mă rturisesc aici, în faţa acestei lumi
adunate, şi în faţa acestor că lă tori aduşi de la caravanserai,
că eu am luat punga acestui oştean, şi eu i-am luat banii!
Ş i nu bine şi-a sfâ rşit cuvintele, şi omul acela a şi scos din
mâ necă punga cu bani, şi a pus-o în faţa emirului.
— Iată -ţi banii, oştene, a spus emirul că tre oştean. Iar voi,
oameni buni, vedeţi-vă de drum în pace, că ci hoţul adevă rat
s-a dat pe faţă singur!
Ş i toţi ridicau slavă hoţului, pentru că i-a scos din
încurcă tură şi de la caznă . Ş i pe câ nd îl lă udau toţi mai tare,
hoţul a gră it că tre emir:
— Nu te minuna atâ ta, luminate emir, că ci furtul pungii n-
a fost mare lucru! Ceea ce este însă lucru mare. Este
aducerea acestei pungi din nou în faţa înă lţimii tale! Că ci mă
prind să o fur din nou…
442
 L-a întrebat emirul:
— Dar cum ai furat punga?
— Foarte uşor, înă lţate emir, i-a ră spuns hoţul. Mă aflam
în Cairo, la bazar, să schimb nişte bani. L-am ză rit pe
oşteanul acesta schimbâ nd aur şi punâ ndu-şi-l în pungă . L-
am urmă rit din uliţă în uliţă , dar nu gă seam niciun prilej
potrivit pentru a-i fura punga. Însă câ nd oşteanul a ieşit din
Cairo şi a pornit spre Alexandria, l-am urmă rit pâ nă a ajuns
aici. Ş i vă zâ ndu-l că poposeşte la caravanserai, am poposit şi
eu acolo, şi am aşteptat pâ nă ce a adormit. L-am auzit foarte
repede, sforă ind puternic. M-am apropiat de el încet, i-am
despicat sacul cu un cuţit, şi astfel i-am scos punga…
Ş i în timp ce hoţul istorisea, a şi şterpelit iar punga din
mâ inile oşteanului. A rupt-o la fugă .
Toţi cei de faţă , împreună cu emirul, crezâ nd că hoţul vrea
să arate numai cum a să vâ rşit furtul, l-au lă sat în pace. Ş i
aşa, hoţul s-a zvâ rlit repede într-un lac. Ş i degeaba au fugit
urmă ritorii după dâ nsul! Pâ nă să se dezbrace ei, să -l
urmă rească , s-a fă cut nevă zut.
Ş i a spus la urmă emirul că tre oştean:
— N-ai decâ t acum, oştene, să te duci să -ţi cauţi banii!
Tuturor acestor oameni aduşi aici nu le mai poţi cere nimic!
Prin voia lui Mahomed-prooroc, ei toţi au dovedit că sunt
nevinovaţi…

ISTORIILE EMIRILOR DIN CAIRO ŞI DIN BALAK SPUSE ÎN

FAŢA SULTANULUI NASIR…

Se povesteşte, mai departe, despre sultanul egipţian Nasir,

că i-a chemat odată pe cei doi emiri din Cairo şi pe cel din
Balak. Ş i le-a spus aşa:
— Aflaţi, o, emirilor! Aş vrea să -mi spuneţi tot acum ce
443
lucruri deosebite vi s-au întâ mplat în lungul îndeletnicirii
voastre…
Astfel auzindu-l, a fă cut un pas înainte întâ iul emir din
Cairo:
— Stă pâ n este Allah peste întregul pă mâ nt şi peste
corturile cerului! Stă pâ n eşti tu, o, sultan Nasir, peste vieţile
noastre vremelnice. Află dar, luminate sultan Nasir, că se
aflau în cetatea mea doi juraţi care hotă rau asupra vieţii şi
morţii altora. Ş i erau juraţii aceştia, luminate sultan Nasir,
prea lacomi de bă utură ! Ş i cu toate că îmi fră mâ ntam mintea
cum să -i prind şi să -i pedepsesc pentru faptele lor, nu i-am
putut prinde multă vreme, cu toată iscusinţa mea…
Aşa, am dat poruncă tuturor neguţă torilor de vin,
neguţă torilor de fructe şi pâ nă şi lumâ nă rarilor, am dat
poruncă tuturor acestora că dacă se vor înfă ţişa juraţii mei la
careva dintre dâ nşii, numaidecâ t să -mi aducă la cunoştinţă !
Am aşteptat mult, înă lţate sultan Nasir! Într-o noapte însă au
venit la mine nişte oameni. Mi-au spus cu destul cutremur:
— Dacă vrei să pui mâ na pe juraţii tă i, vino repede cu noi,
şi-i vei prinde!
Auzindu-i astfel, m-am sculat repede şi i-am urmat, numai
singur, pâ nă la casa cu pricina. Cum am ajuns, am bă tut la
uşă şi mi-a deschis o sclavă , întrebâ ndu-mă cine sunt. Eu n-
am ră spuns nimic. Am intrat de-a dreptul şi l-am gă sit pe
stă pâ n lâ ngă juraţii mei, bâ nd vin. Ş i cum m-au vă zut, o,
înă lţate Nasir, ei s-au ridicat repede, mi s-au plecat cu
adâ ncă cinste, după aceea m-au rugat să şed şi eu, urâ ndu-
mi fă ră nicio ruşine:
— Ales oaspete al casei noastre, fii binevenit!
Ş i stă pâ nul casei a ieşit o clipă din încă pere. S-a reîntors
numaidecâ t cu o pungă cu trei sute dinari:
— O, emire! m-a îmbiat el. Ş tiu bine că ne-ai putea
nenoroci şi că ne-ai putea pedepsi! Dar te întreb: ce câ ştigi
cu asta? Nu te obosi degeaba cu cercetă rile tale, ci mai bine

444
ia aceşti bani şi fă -te că nu ştii nimic! Oare bunul Allah nu
acoperă şi el greşelile şi faptele rele ale oamenilor? Dacă te
înduri de noi acum, se va îndura şi Allah de tine!
Eu m-am gâ ndit aşa: „De ce n-aş lua banii şi de ce nu i-aş
ierta de data aceasta?” Ş i fă ră să mă mai gâ ndesc mult. Am
luat banii şi mi-am vă zut de drum, fă ră să mă vadă cineva.
Iată însă că a doua zi s-a ară tat la mine un slujitor al
cadiului:
— O, emire! Stă pâ nul meu, cadiul, te roagă să pofteşti la
domnia-sa… numaidecâ t vino!
L-am urmat la cadiu. Ş i i-am vă zut pe cei doi juraţi şi pe
stă pâ nul casei aceleia stâ nd acolo. Ş i stă pâ nul casei aceleia
m-a învinuit că îi sunt dator trei sute dinari. Ş i pentru că nu
puteam să mint în faţa juraţilor, a trebuit să înapoieze banii,
şi prea tâ rziu m-am că it că i-am cruţat, dar hotă râ t sunt ca
pe viitor să fiu necruţă tor! Aceasta este, o, sultan Nasir, una
din întâ mplă rile mele ieşite din fire…

ISTORIA EMIRILOR URMEAZĂ.

Luminate sultan Nasir! a început al doilea emir din Cairo.

Întâ mplarea mea cea mai deosebită este urmă toarea:
Odată eram dator trei mii dinari şi nu-i puteam plă ti. Am
vâ ndut tot ce aveam, dar n-am putut strâ nge mai mult de o
mie dinari. Într-o noapte, pe câ nd mă aflam în cele mai
întunecoase gâ nduri, mi-a bă tut cineva la uşă . Am poruncit
unui slujitor să se ducă să vadă cine bate, şi el s-a întors
înapoi, palid şi tremurâ nd:
— O, stă pâ ne, stă pâ ne! spunea el cu groază . La uşa ta se
află un om pe jumă tate gol, acoperit numai cu o blană . Are în
mâ nă un paloş şi sub brâ u un hanger. Îl însoţesc alţi câ ţiva,
care arată la fel ca el! Du-te, stă pâ ne, că ci vor să -ţi
445
vorbească !
Eu mi-am luat paloşul şi m-am dus la uşă . Ş i am vă zut
mai mulţi oameni, aşa cum i-a descris slujitorul. Cum i-am
întrebat ce vor şi cine sunt, ei mi-au ră spuns:
— Hoţi suntem şi am dobâ ndit în noaptea asta o pradă
mare pe care ţi-o dă m, pentru aţi putea plă ti datoriile…
I-am întrebat atunci:
— Dar unde este prada?
La care ei mi-au ară tat un cufă r mare, plin cu vase de aur
şi argint. M-a cuprins o bucurie peste fire, gâ ndindu-mă că -
mi voi putea plă ti datoriile, şi că îmi va ră mâ ne atâ ta avere
pentru trai!
Ş i-n timp ce duceam cufă rul în casă , m-am gâ ndit că n-ar
fi frumos din partea mea să nu-i ră splă tesc cumva pentru
fapta lor. Ş i aşa, am adus cei o mie dinari pe care-i mai
aveam şi i-am dă ruit. Hoţii au luat banii şi s-au dus în
drumul lor. Nimeni nu ştia nimic despre întâ mplarea
aceasta.
Însă cum s-a fă cut ziuă , şi cum m-am uitat mai bine la
cufă r, am bă gat de seamă că vasele erau proaste, de aramă şi
cositor, doar aurite şi argintate, şi nu fă ceau toate la un loc
nici mă car cinci sute drahme!
Aşa am pă ţit-o eu cu cei o mie de dinari ai mei, şi acum
mă gă seam într-o stare şi mai proastă ca înainte.
Iată , o, sultan Nasir, o întâ mplare deosebită din lungul
vieţii mele!
Ş i s-a ridicat emirul din Balak:
— O, Nasir sultan! Lucrul cel mai ciudat, întâ mplat mie
pâ nă azi, este acesta: am poruncit odată să fie spâ nzuraţi
zece hoţi, însă în spâ nzură tori deosebite. După aceea am
poruncit stră jilor să bage de seamă ca stâ rvurile lor să nu fie
furate. Câ nd însă m-am ară tat la spâ nzură tori în ziua a
doua, am gă sit doi hoţi atâ rnâ nd în aceeaşi spâ nzură toare.
Am întrebat stră jile şi le-am cerut să -mi spună cum s-a

446
întâ mplat una ca asta! Paznicii n-au vrut să mă rturisească ,
pâ nă nu i-am ameninţat cu caznele.
— O, emire! mi-a spus atunci unul dintre ei. Află că noi
ieri noapte am adormit i Câ nd ne-am deşteptat, am vă zut
lipsa unui spâ nzurat! Ş i pentru că ne-am temut de tine, am
prins un felah care tocmai venea că lare pe un mă gar, şi l-am
spâ nzurat în grabă , în locul celui furat. Numai dintr-o
greşeală l-am pus aşa, ca să fie doi la un loc, împotriva
poruncii tale…
Eu i-am întrebat atunci:
— Tică loşilor, şi ce-aţi aflat voi la felah?
— Doar un mă gar încă rcat cu o desagă … a ră spuns unul.
— Ş i ce se afla în desaga aceea?
— De unde să ştim noi?
Astfel auzind, am poruncit să se aducă desaga. Ş i câ nd am
deschis-o, am gă sit un stâ rv de om ciopâ rţit. Ş i m-am gâ ndit
în sinea mea: De bună seamă că felahului i s-a cuvenit
spâ nzură toare, pentru cine ştie ce faptă .

UN DREPTCREDINCIOS PUNGAŞ ÎŞI ARATĂ DIBĂCIA;

PROSTIA UNUI ZARAF; SCĂPAREA ROABEI LUI DE LA
MILUIREA CU TOIAGUL…

Ş i se mai istoriseşte că tră ia odată , într-o cetate vestită , un

zaraf; şi tocmai câ nd avea la el o pungă plină cu aur, trecea
pe lâ ngă o ceată de hoţi. Ş i vă zâ ndu-l hoţii, a spus unul
dintre ei:
— Dacă aş vrea, punga acestui om ar fi a mea! Ş i iată cum,
a adă ugat hoţul, la mirarea celorlalţi. Dar aveţi ră bdare, că ci
veţi vedea îndată …
Ş i spunâ nd astfel, s-a luat pe urma zarafului. Cum a ajuns
la casa lui, acesta a aruncat punga pe un jilţ, după aceea a
447
ieşit în ogradă şi şi-a chemat o sclavă , să -i aducă ligheanul
să se spele. Ş i ieşind sclava cu ligheanul, a lă sat deschisă
uşa încă perii unde se afla punga. Hoţul dibaci s-a strecurat
în casă , a luat punga şi s-a dus repede cu ea la prieteni. Ş i i-
au spus aceştia:
— Într-adevă r, ai să vâ rşit lucru mare, şi te lă udă m pentru
el. Află însă că îndată ce stă pâ nul intră în casă şi nu-şi mai
gă seşte punga, are s-o bă nuiască de furt pe sclava sa şi are
s-o pedepsească ! După cum vezi, n-ai prea să vâ rşit lucru
demn de laudă ! Dacă eşti într-adevă r hoţ dibaci, precum
spui, trebuie să ai grijă de sclavă , să nu fie pedepsită …
Ş i a ră spuns hoţul că prietenii lui au deplină dreptate. S-a
dus înapoi la casa zarafului, şi încă de departe a auzit cum
sclava este bă tută pentru furtul pungii. Hoţul a ciocă nit uşor
la uşă , şi câ nd zaraful i-a deschis repede, el i-a spus că e
servul unui vecin din bazar, şi că -i aduce din partea acestuia
vorbe bune, şi că -l întreabă stă pâ nul să u de ce este aşa de
nesocotit, că -şi aruncă punga înaintea pră vă liei lui, s-o poată
lua oricine…
Ş i zicâ nd astfel, hoţul a scos punga şi i-a ară tat-o
zarafului.
— Într-adevă r, pe Allah, iată punga mea! a spus zaraful.
Ş i astfel zicâ nd, a întins mâ na să apuce punga, dar hoţul
s-a ră stit la el:
— S-o crezi domnia ta, zarafule! Nu-ţi dau punga, pâ nă
nu-mi scrii o dovadă pecetluită cu sigiliul tă u, cum că ai
primit-o…
Ş i zaraful s-a întors în casă , pentru a scrie dovadă , şi spre
a-şi apă sa peceţile. Hoţul a rupt-o la fugă , cu pungă cu tot, şi
astfel sclava a fost scă pată de pedeapsă …

CUM CĂRTURARUL ABU HASSAN E SCĂPAT DE LA MARE

STRÂMTOARE, PRINTR-UN VIS AL CALIFULUI MAMUN;
448
 APOI ABU HASSAN AJUNGE CADIU LA MEDINA.

Vestitul că rturar Abu Hassan se afla odată la mare

strâ mtoare, că ci avea de plă tit mulţi bani brutarilor,
breslaşilor şi chiar şi zarzavagiilor. Ş i în timp ce stă tea el în
casă , gâ ndindu-se la să ră cie, a venit deodată un serv al să u
şi i-a spus:
— O, tu, Abu Hassan! la uşa noastră a sosit un hagiu şi
vrea să -ţi vorbească !
Abu Hassan a poftit îndată hagiul înă untru, cu deosebită
bucurie.
— Află , Abu Hassan! sunt de felul meu din cetatea
Korasanului, şi mă aflu în drum spre Mecca, sfâ ntul loc al
proorocului Mahomed! Află , o, Abu Hassan,
dreptcredinciosule, că am la mine foarte mulţi bani, zece mii
drahme, şi mi-i tare greu să -i port în lungul drumului! Ci te
rog, Abu Hassan, îndură -te de mine şi primeşte-mi banii în
pă strare, pâ nă mă întorc. Dacă se va întâ mpla, o, Abu
Hassan, să nu mă întorc odată cu caravana hagiilor, tu mă
poţi socoti mort şi poţi pă stra banii ca un dar al meu…
— Facă -se voia lui Allah! a ră spuns Abu Hassan, şi
stră inul a scos îndată un sac mare cu bani, şi şi-a vă zut de
drum. Ş i îndată ce s-a dus hagiul, Abu Hassan şi-a chemat
împrumută torii şi şi-a plă tit datoriile, gâ ndind astfel:
„Allah e atâ t de bun, încâ t mă va ajuta ca pâ nă la
întoarcerea hagiului să câ ştig destui bani, pentru a-i pune la
loc, în sacul să u”.
S-a întâ mplat însă că hagiul s-a întors chiar în ziua a
doua. Abu Hassan l-a primit cu mare cinste, însă de fapt
tremura de spaimă .
— Află , o, Abu Hassan! i-a gră it hagiul. Trebuia să mă duc
într-adevă r la Mecca, însă în drum am aflat că a murit tată l
meu! Fă bine deci şi-mi înapoiază banii încredinţaţi ţie!
449
 În straşnică strâ mtoare se afla Abu Hassan! Nici nu ştia ce
să ră spundă . Ş i întrucâ t nu voia să -şi ştirbească cu nimic
cinstea, i-a zis:
— Află , o, hagiule din Korasan! Casa aceasta, a mea, nu
este chiar aşa de potrivită pentru a pă stra în ea atâ t de mulţi
bani! De aceea, află că am dat banii tă i în pă strare unui
prieten al meu. Pentru a-i că pă ta înapoi, te rog să pofteşti
mâ ine dimineaţă …
Ş i s-a dus hagiul din Korasan în drumul să u, lă sâ ndu-l pe
Abu Hassan în cea mai neagră deznă dejde. De unde să ia
bani, pentru a umple golul? Ş i cu groază în suflet, a aşteptat
să vină noaptea, să se culce şi să -şi uite grijile în somn. Însă ,
după cum era de aşteptat, n-a putut să închidă ochii. Ş i aşa,
negă sindu-şi linişte, a poruncit unui serv, pe la miezul
nopţii, să pună şaua pe catâ r şi să -l pregă tească de drum. Ş i
i-a ră spuns servul să nu se gră bească , pentru că pâ nă la
ziuă mai este vreme. Ş i iar s-a culcat Abu Hassan, şi iar s-a
ridicat, poruncind servului să -l pregă tească de drum. Ş i iar i-
a ră spuns servul că încă nu e timpul, şi aşa s-a chinuit Abu
Hassan, pâ nă s-a ară tat luceafă rul de ziuă . Atunci a ieşit din
cetate, că lare pe catâ r, şi a pornit fă ră ţintă , în voia catâ rului.
Ş i s-a întâ mplat că lă sâ ndu-se el aşa, în voia catâ rului, a
ajuns în partea de ră să rit a cetă ţii Bagdad. A întâ lnit acolo
nişte oameni, însă a vrut să -i ocolească , apucâ nd pe alt
drum. Dar cum l-au vă zut că e îmbră cat ca un mare că rturar
ră să ritean, oamenii s-au luat pe urma lui, şi necontenit îl
întrebau dacă nu cumva ştie unde locuieşte Abu Hassan…
— Dar pe Allah, Abu Hassan sunt eu…
— Atunci, dacă tu eşti într-adevă r Abu Hassan, te rugă m
să vii tot acum cu noi, la sultanul tuturor dreptcredincioşilor!
Vino, deci, neîntâ rziat, la vestitul calif Mamun!
Ş i urmâ ndu-i, Abu Hassan s-a vă zut îndată în faţa
califului Mamun. Ş i l-a rugat acesta să -i povestească ce i s-a
întâ mplat. I-a spus Abu Hassan straşnica lui întâ mplare cu

450
hagiul din cetatea Korasanului.
— Vai ţie! i-a ră spuns califul Mamun. Din voia lui
Mahomed-prooroc. Umbra lui Allah pe pă mâ nt, toată noaptea
nu m-am odihnit din pricina ta! Că ci îndată ce am închis
ochii, mi s-a ivit în vis Mahomed-prooroc, cu paloşul
înfricoşat, şi mi-a poruncit:
„Află , calif Mamun! Ţ i-l dau în pază pe marele învă ţat Abu
Hassan! Ai grijă de el şi ajută -l!”
Atunci eu m-am trezit şi nu ştiam ce să fac şi încotro să
apuc, pentru că niciodată nu te-am mai vă zut la faţă , o, Abu!
Am adormit iar, însă iar mi s-a ivit proorocul cu paloş de foc,
şi din nou mi-a strigat:
„Vai ţie, calif Mamun! trezeşte-te şi caută -l pe Abu, şi
numaidecâ t ajută -l!”
Ş i n-am mai putut adormi la loc. Mi-am trezit oamenii şi i-
am trimis îndată în toate pă rţile Bagdadului, spre a te afla…
Ş i sfâ rşind astfel, califul Mamun i-a dat lui Abu Hassan
zece mii drahme. I-a spus:
— Iată banii pentru omul din Korasan!
Ş i i-a mai dat zece mii drahme:
— Aceste zece mii sunt pentru tine, Abu, foloseşte-te de
banii aceştia şi tră ieşte în bună stare!
Ş i i-a mai dat încă treizeci mii, adă ugâ nd:
— Ia şi aceşti bani, Abu Hassan, şi caută -ţi cu ei o slujbă …
Ş i se istoriseşte mai departe că Abu Hassan s-a întors
acasă neîntâ rziat. Ş i abia a sfâ rşit rugă ciunea de dimineaţă
că tre cel prea înalt, şi hagiul din Korasan s-a şi ară tat la
pragul lui.
— Ia-ţi banii! i-a spus Abu Hassan, dâ ndu-i o pungă cu
zece mii drahme.
— Dar banii aceştia nu sunt cei daţi de mine în pă strare…
a spus hagiul.
— Ai dreptate! i-a ră spuns Abu Hassan, şi i-a istorisit
toată întâ mplarea.

451
 Hagiul a început a plâ nge în hohote:
— O, Abu Hassan, prietenul meu! Dacă mi-ai fi spus
adevă rul, neîntâ rziat, află că nu ţi-aş mai fi cerut banii
înapoi! Nu-mi trebuie banii aceştia, ţi-i dă ruiesc cu tot
sufletul meu, şi te rog să te socoteşti că nu mai ai de plă tit
nicio datorie!
Ş i astfel, stră inul din Korasan a pă ră sit casa lui Abu
Hassan.
Acum Abu Hassan se afla liniştit în inima lui. Într-o zi s-a
dus la califul Mamun care i-a dat un firman, spunâ ndu-i:
— Iată , Abu Hassan, firmanul prin care te numesc cadiu în
partea de asfinţit a sfintei cetă ţi Medina! Du-te deci la
Medina şi ia-ţi în primire slujba! Câ t priveşte leafa ce o vei
primi, lasă -te în grija mea… Teme-te de Allah, o, Abu
Hassan, şi teme-te de Mahomed-prooroc, că ci amâ ndoi vor
avea grijă de tine şi mai departe!
Ş i auzind toate acestea, toţi vizirii şi filosofii aflaţi de faţă
s-au mirat straşnic.
După foarte tâ rzie vreme, Abu Hassan a murit la Medina,
în slujba de cadiu, spre lauda veşnică a lui Allah şi a lui
Mahomed-prooroc…

RĂSĂRITEANUL MUTTAWAKEL SE ÎNDRĂGOSTEŞTE DE

FRUMOASA MAHBUBAH; UN CÂNTEC DE DRAGOSTE ŞI
BUNUL SFÂRŞIT AL TUTUROR LUCRURILOR…

Ş i se mai spune, o, ascultă torii mei:

Tră ia odată un om cu numele Muttawakel, şi avea acel om
patru mii de sclave din toate seminţiile: grecoaice,
abisinience şi arabe. Printre cele patru mii de sclave se afla şi
una din Bassora, pe care i-o dă ruise prietenul să u, Obeid Ibn
Taher, cu alte sclave, negre şi albe, în numă r de patru sute.
452
Sclava din Bassora se numea Mahbubah şi era
nemaipomenit de frumoasă . Avea glas mai dulce ca al
îngerilor, şi nimeni n-o întrecea în câ ntă rile din ală ută . Scria
mai frumos decâ t toţi caligrafii Ră să ritului şi era poetă mai
mare ca toţi poeţii lumii. Ş i o iubea Muttawakel aşa de mult,
încâ t nu se putea despă rţi de ea nicio clipă . Dâ ndu-şi seama
Mahbubah că stă pâ nul să u nu mai poate tră i fă ră ea, s-a
fă cut atâ t de îndră zneaţă şi rea de gură , încâ t o dată ,
scoţâ ndu-l din să rite, a şi izgonit-o de lâ ngă el şi a poruncit
tuturor celor din jur să nu mai vorbească niciun cuvâ nt cu
ea. Însă , după scurtă vreme, Muttawakel a început s-o
dorească .
— Am visat-o astă -noapte pe Mahbubah! s-a mă rturisit
Muttawakel că tre un credincios al să u. Se fă cea că m-am
împă cat din nou cu preafrumoasa Mahbubah!
Ş i i-a ră spuns credinciosul:
— Cu voia bunului Allah, nă dă jduiesc că visul tă u se va
îndeplini curâ nd!
Ş i în timp ce vorbeau ei aşa, a venit o slujnică şi i-a şoptit
lui Muttawakel ceva la ureche. Acesta s-a ridicat îndată şi a
pornit că tre locuinţa femeilor. Ş i ducâ ndu-se Muttawakel
că tre locuinţa femeilor, s-a oprit la uşa frumoasei Mahbubah
şi a auzit-o câ ntâ nd astfel:
„Singură sunt, şi nimeni nu-mi vorbeşte în acest serai, şi
nimeni nu-mi ascultă tânguirea! Oare am săvârşit vărsare de
sânge? Oare nimic nu mă poate duce din nou la bucurie? Cine
îndrăzneşte şi cine vrea să vorbească, în numele meu,
stăpânului Muttawakel, şi să-i spună că îl visez necontenit şi-l
văd, dezmierdându-mă!? Priviţi, oameni, cum răsare luceafărul
de ziuă! Se arată lumina peste lume şi peste serai, dar când
se va arăta iubitul meu?”
Ş i auzind Muttawakel stihurile acestea, mult s-a mirat că
gâ ndurile lui şi ale fetei se potrivesc aşa de bine! Neîntâ rziat
s-a dus la fata Mahbubah, şi aceasta i s-a aruncat la picioare

453
şi i-a spus:
— Te-am visat astă -noapte, o, stă pâ nul meu, şi am alcă tuit
versurile pe care le-ai auzit!
Muttawakel i-a istorisit şi el visul lui, şi s-a împă cat cu ea,
petrecâ nd împreună multe zile de fericire. Acum, fata îl iubea
aşa de mult, încâ t şi-a scris numele lui pe obrajii ei. Iar câ nd
a murit Muttawakel, l-a plâ ns pâ nă ce a murit şi ea. A fost
înmormâ ntată lâ ngă el – slavă lui Allah şi mila lui reverse-se
peste toţi îndră gostiţii acestui pă mâ nt…

ÎNTÂMPLAREA CASAPULUI VARDAAN; PEDEPSIREA UNEI

VRĂJITOARE CARE ŞI-A PREFĂCUT SOŢUL ÎN URS…

Tră ia în ţara Egiptului, pe vremea sultanului Hakem, un

casap cu numele Vardaan. În fiecare zi venea la acest
Vardaan o femeie, să cumpere came de berbec. Cum
cumpă ra, o da în primire unui rob care o însoţea. Ş i aşa, a
tot venit femeia aceasta, şi a tot cumpă rat, zi de zi, pâ nă ce
Vardaan a ră mas foarte mirat de statornicia ei. Ş i a întrebat
el într-o zi pe robul care o însoţea:
— Spune-mi, robule, dacă ştii: unde duce femeia aceasta
atâ ta carne, în fiecare zi?
Ş i i-a ră spuns robul:
— Îţi mulţumesc de întrebare, o, Vardaan! Însă şi pentru
mine carnea aceasta este o taină . Mai mult decâ t atâ t, pe
lâ ngă carne, femeia aceasta mai cumpă ră poame proaspete şi
uscate, vinuri şi lumâ nă ri, şi eu unul le duc pe toate pâ nă
aproape de gră dina unui vizir. Cum ajung acolo, femeia mă
leagă la ochi, apoi mă duce de mâ nă o bucată de drum. După
o altă bucată de drum, îmi porunceşte să pun încă rcă tura
jos, după aceea iar mă duce de mâ nă , legat la ochi, pâ nă
departe. În fiecare zi mă ră splă teşte, pentru munca mea, cu
454
zece drahme.
— Voia lui Allah fie în vecii vecilor! a rostit Vardaan.
Ş i a ajuns, încet-încet, aşa de neră bdă tor să afle taina
acelei femei, încâ t nu mai avea somn.
Într-o zi, nemaiputâ nd de neră bdare, a urmă rit-o în
ascuns, după ce şi-a lă sat că să pia în seama unui ucenic. Ş i a
urmă rit-o el pâ nă în afara cetă ţii, aproape de gră dinile
vizirului. A vă zut cum îl leagă pe rob la ochi. A urmă rit-o apoi
pâ nă ce a intrat între nişte coline. A vă zut-o cum ia sarcina
din spinarea robului, în faţa unei stâ nci mari. Ş i s-a apropiat
Vardaan de stâ nca aceea şi a aflat nişte trepte, şi coborâ nd, a
ajuns într-un gang lung, bine luminat. După aceea, a gă sit o
încă pere cu o uşă . Ş i s-a ascuns Vardaan după uşă , şi s-a
aşezat la pâ ndă . Femeia a început să taie carnea, bucă ţile
cele mai bune punâ ndu-le într-un vas, iar ră mă şiţele le
arunca unui urs mare, nespus de lacom. După ce carnea a
fiert, a mâ ncat-o repede, apoi şi-a adus vin şi fructe, şi a
bă ut şi a mâ ncat iar singură . Ursului i-a dat să bea vin dintr-
o farfurie de aur, şi aşa au mâ ncat şi au bă ut, pâ nă ce au
adormit.
Straşnic s-a mai supă rat casapul Vardaan, vă zâ nd aceste
lucruri! Nu s-a mai putut ră bda, şi scoţâ ndu-şi cuţitul, a
retezat dintr-odată capul ursului. Ş i cum ursul a prins a
horcă i, femeia s-a trezit şi a strigat îngrozită :
— O, Vardaane! Vardaane! Aşa-mi plă teşti tu binele pe
care ţi l-am fă cut?
— Tică loaso! i-a ră spuns Vardaan. Să -mi spui tot acum
cine este acest urs şi de ce tră ieşte în încă perea aceasta de
sub stâ ncă ?
Ş i i-a ră spuns ea:
— Ascultă bine, o, Vardaane! Dacă vrei să -ţi meargă numai
bine în lucrul tă u, şi dacă vrei să te îmbogă ţeşti pentru tot
restul zilelor tale, fă bine te rog şi ucide-mă şi pe mine, ia din
comorile mele câ t îţi trebuie, şi vezi-ţi de drumul tă u!

455
 — Dar de ce vrei să mori, femeie? a întrebat-o Vardaan. Te-
aş putea lua eu, să -mi fii soţie, şi ne-am putea bucura
împreună de comoara aceasta…
— Oare cum aş putea tră i, o, Vardaane, după ce l-ai ucis
pe ursul acesta? Dacă mă ucizi şi pe mine, îmi faci binele cel
mai mare, de aceea te rog îndură -te şi ucide-mă !
Că ci, află : ursul acesta a fost soţul meu, şi printr-o vrajă l-
am prefă cut în urs…
Astfel auzind-o, casapul Vardaan a înşfă cat-o de pă r şi a
ucis-o, blestemâ nd-o în numele lui Allah şi al profetului să u.
Ş i uitâ ndu-se împrejur, a aflat atâ ta aur, perle şi pietre
preţioase, încâ t a umplut un coş aşa de mare, că abia îl
putea duce. Ş i după ce a acoperit coşul cu un prosop, a fugit
într-un suflet că tre poarta cetă ţii. Însă cum a ajuns la
poartă , i s-au ară tat înainte zece oşteni mari, ieşind din
seraiul califului Hakem. Ş i însuşi califul Hakem se afla
printre ei.
— Nu cumva, stră ine, tu vei fi fiind ucigaşul ursului şi al
femeii? l-a întrebat califul.
Ş i ră spunzâ nd Vardaan că el este, califul a spus mai
departe:
— Lasă -ţi coşul jos şi nu te teme! Tot ce ai luat este al tă u,
şi nimeni n-are dreptul să te prade!
Vardaan a pus coşul jos, şi dâ nd prosopul la o parte, a
ară tat califului şi celor zece oşteni aurul şi pietrele preţioase.
— Să -mi spui şi mie, o, Vardaan, cum ai ucis ursul şi
femeia?…
Aşa i-a poruncit califul, iar Vardaan i-a istorisit totul, în
toate amă nuntele.
— Cu drept ai gră it, o, Vardaan! De aceea, vino cu mine şi
arată -mi unde se află aurul şi celelalte comori ră mase…
Vardaan a apucat înaintea califului şi a oştenilor să i, că tre
stâ ncă , însă a aflat locul închis. Ş i i-a poruncit sultanul
Hakem:

456
 — Află , casap Vardaan! Dacă vrei ca stâ nca aceasta să se
deschidă din nou, rosteşte-ţi numele!
Ş i apropiindu-se mai bine Vardaan de stâ ncă , a strigat
deodată numele să u, şi stâ nca s-a ferit!
— Acum, o, Vardaan, coboară dedesubtul pă mâ ntului şi
adă afară , la lumina soarelui, toate comorile!
Ş i coborâ nd Vardaan, după ce a rostit numele să u, a că rat
afară toate comorile. Ş i aşa, locul unde Vardaan, casapul, a
vâ ndut aurul şi pietrele preţioase se numeşte pâ nă azi
Bazarul lui Vardaan, spre amintirea acestor întâ mplă ri şi
spre lauda veşnică a lui Allah…

ÎNVĂŢĂCELUL ÎNDRĂGOSTIT; CUM ÎŞI SCRIE PE

TĂBLIŢĂ STIHUL DE MĂRTURISIRE; FATA RĂSPUNDE
PRIN ALT STIH, SCRIS TOT PE TĂBLIŢA ACEEA; SCRIE
ŞI DASCĂLUL LOR UN STIH; SCRIE UN STIH ŞI
STĂPÂNUL FETEI, SPRE BUCURAREA ÎNDRĂGOSTIŢI
LOR ŞI A NOASTRĂ…

Se afla într-un aşeză mâ nt de învă ţă tură , din Ră să rit, un

fecior peste mă sură de îndră gostit de o sclavă aflată şi ea
acolo. Dar oricâ t îşi ară ta feciorul dragostea, ea ră mâ nea
mută şi neînţelegă toare. Într-o bună zi, pe câ nd învă ţă torul
lor era dus cu gâ ndul în altă parte, feciorul a scris pe tă bliţa
sclavei stihurile urmă toare:

„Iubirea m-a uscat ca pe o trestie, şi durerea mea este

aşa de puternică, încât zi şi noapte gem! Eu nu-mi mai pot
ascunde mai mult iubirea! Îndură-te şi îndreaptă-ţi spre
mine ochii tăi dulci ca ai gazelei…”

Ş i luâ nd sclava tă bliţa, şi gă sind pe ea stihurile feciorului,

457
a plâ ns de milă . Ş i-a scris şi ea, drept ră spuns:

„Oare putem să privim ochii feciorului îndrăgostit, oare

putem privi grădina în care înfloreşte iubirea, fără a simţi
cum inima noastră tremură?
Să afle feciorul că îi răspund cu iubirea mea şi vom
avea împreună multe bucurii…”

Ş i s-a întâ mplat că îndată ce a sfâ rşit ea de scris stihurile,

învă ţă torul s-a uitat spre ea şi i-a smucit tă bliţa. Ş i citind el
cele două stihuri, s-a plecat asupra tă bliţei şi a adă ugat:

„Nu fi crudă, deschide-ţi inima şi ascultă glasul

iubitului tău! De nimeni nu te teme, frumoasă fată, şi
îndură-te de cel chinuit de mâhnirea iubirii…”

Ş i se mai spune că venind tot atunci stă pâ nul sclavei, şi

luâ nd tă bliţa şi citind cele trei stihuri, a adă ugat şi el unul:

„Laudă nesfârşită lui Allah şi profetului său! Laudă

veşnică sfintelor corturi cereşti! Laudă veşnică huriilor,
care dănţuiesc pe plaiurile paradisului! Laudă veşnică
învăţătorilor care înţeleg rostul iubirii! Iar voi,
îndrăgostiţilor, aveţi binecuvântarea mea! Niciodată şi
nimeni să nu vă despartă! Chiar de-ar veni asupra
voastră furtuna, voi împreună să fiţi! Laudă încă o dată
învăţătorilor voştri şi învăţătorilor din lumea întreagă,
înţelegători cu inimile tinerilor!”

După aceea, stă pâ nul sclavei a chemat în grabă cadiul şi

martorii, şi aşa s-au bă tut peceţile pe hâ rtie de cununie.
Ş i a fost la nunta celor doi tineri o masă bogată ca la
nunţile sultanilor, iar fericirea lor întrecea fericirea tuturor
sultanilor. Ş i au tră it cei doi îndră gostiţi, pâ nă ce moartea i-a

458
despă rţit, că ci, după cum se ştie, cu moartea se sfâ rşesc
toate, se despart oamenii şi se topesc bucuriile…

PROSTUL DIN BASSORA; PĂCĂLIREA LUI DE CĂTRE UN

DREPTCREDINCIOS HOŢ; O VEDEM ŞI PE PROASTA DIN
BASSORA, ADICĂ PE SOAŢA PROSTULUI…

Tră ia odată , la Korasan sau la Bassora, un om cu

gâ ndurile mereu duse în altă parte. Ş i cum mergea omul
aceia odată pe o uliţă , l-au vă zut nişte hoţi şi s-au prins ei
să -i fure mă garul.
— Îl fur eu, câ t ai bate din palme! s-a lă udat unul.
— Dar cum vei face? l-a întrebat al doilea.
— Vino în urma mea, şi vei vedea numaidecâ t…
Ş i primul hoţ s-a dus îndată spre mă gar, i-a luat că pă strul
de pe cap şi şi l-a pus lui, trecâ nd îndată în spatele prostului.
Ş i cum a smucit prostul de frâ u, hoţul nu s-a urnit din loc.
Ş i întorcâ ndu-se prostul, şi vă zâ ndu-l în spatele să u, l-a
întrebat:
— Dar cine eşti tu? Ce cauţi în locul mă garului?
— Eu sunt mă garul tă u! i-a ră spuns hoţul, şi am să -ţi
spun o întâ mplare ieşită din fire:
Află , deci, că bă trâ na mea mamă era foarte evlavioasă .
Cum mie îmi plă cea să beau zdravă n, am venit o dată acasă
beat, şi ea mi-a spus:
— O, fiul meu pierdut! Oare încă n-a sosit timpul să te
cuminţeşti, să te laşi de beţie şi să te rogi de iertare
stă pâ nului Mahomed-prooroc?
La vorbele acestea, eu am apucat toiagul şi am lovit-o.
Drept pedeapsă pentru fă ră delegea mea, Allah m-a
prefă cut în mă gar, şi de-atunci îţi slujesc ţie! Însă astă zi
mama şi-a adus aminte de mine, i-a fost milă şi m-a iertat. Ş i
459
aşa se face că Allah mi-a dat din nou judecata şi înfă ţişarea
de om…
— Dacă -i aşa, a ră spuns prostul, eu unul nu am nicio
putere! Totul stă în voinţa înaltului Allah! Te rog deci, în faţa
lui Allah celui veşnic, să -mi ierţi greşeala că te-am chinuit
atâ ta cu poverile şi te-am purtat atâ ta în urma mea!
Ş i astfel, l-a lă sat locului, şi şi-a vă zut de drum, şi s-a
întors acasă .
— Dar ce ţi s-a întâ mplat şi unde-ţi este mă garul? l-a
întrebat nevastă -sa.
— Dac-ai şti ce mi s-a întâ mplat, nici nu m-ai mai întreba!
i-a ră spuns prostul, apoi i-a spus întâ mplarea.
— Mare e vina noastră înaintea lui Allah! a strigat femeia.
Am greşit înspă imâ ntă tor, punâ nd un om să lucreze în locul
unui mă gar…
Ş i aruncâ ndu-se la pă mâ nt, femeia se ruga cu lacrimi să
dobâ ndească de la Allah îndurare şi iertare, apoi a împă rţit
să racilor nenumă rate pomeni. Ş i aşa a trecut o vreme, şi
prostul acela trâ ndă vea lâ ngă femeia lui. Dar l-a întrebat
aceasta într-o zi:
— Câ t ai să mai trâ ndă veşti lâ ngă mine? Du-te în maidan,
cumpă ră -ţi alt mă gar, să poţi câ ştiga şi tu un ban…
Ş i cum s-a dus prostul în maidan, a cumpă rat un mă gar,
şi sta lâ ngă el aşteptâ nd muşterii pentru a că ra poveri. Dar
privind mai bine spre mă gar, a cunoscut că era cel de
odinioară . Ş i i-a spus prostul, plecâ ndu-se spre urechea lui:
— Nefericitule! Iar te-ai îmbă tat, tică losule, şi se vede că
iar ai lovit-o pe maică -ta! Mă lepă d de tine şi nu te mai
cumpă r!
Ş i aşa a lă sat mă garul în maidan, şi şi-a vă zut de drum…

O PRIMIRE DE OASPEŢI DESTUL DE CIUDATĂ; CALIFUL

HAKEM BIAMR ILLAH ÎŞI BOLDEŞTE OCHII ŞI SE MIRA;
460
 APOI ÎŞI ÎNFIGE MÂNA PÂN’ LA COT ÎN HAZNAUA CU
BANI…

Califul Hakem Biamr Illah, trecâ nd odată că lare în fruntea

alaiului să u, pe lâ ngă o gră dină , şi fiindu-i sete, a cerut apă
unui om.
— Sultan al tuturor dreptcredincioşilor! i-a spus omul,
întinzâ ndu-i ulciorul. Fiindcă m-ai fericit cerâ ndu-mi apă , şi
fiindcă te-ai ară tat atâ t de adâ nc binevoitor cu mine, te-aş
ruga să intri în locuinţa mea!
Ş i se spune că Hakem Biamr Illah a descă lecat îndată şi s-
a dus cu întregul lui alai la casa acelui om. Acolo, îndată au
fost aduse covoare şi rogojini, perne nenumă rate, O sută de
farfurii cu fructe, mâ ncă ruri alese şi dulciuri, şi câ nd
sultanul tuturor dreptcredincioşilor a vă zut toate acestea, l-a
întrebat:
— Oare ai ştiut vreodată , omule, că voi veni la tine? Că ci
altfel nu te pregă teai aşa de bine, pentru primirea unui
calif…
— Sultan al tuturor dreptcredincioşilor! i-a ră spuns omul.
Află că eu sunt neguţă tor, supus plecat al tă u! Am, între
averile mele, o sută de sclavi… Cum am vă zut că tu, sultan al
tuturor dreptcredincioşilor, îmi faci cinstea de a poposi în
gră dina mea, am poruncit sclavilor să aducă aşternutul
divanelor lor şi din mâ ncă rurile şi din bă uturile lor…
Hakem Biamr Illah, califul tuturor dreptcredincioşilor, i s-a
închinat, mulţumindu-i.
Apoi, se spune că binecuvâ ntatul calif Hakem Biamr Illah
a trimis la visteriile sale, spre a se aduce toate monezile
bă tute în anul în curgere, cam trei milioane şapte sute mii
drahme! Ş i se spune că le-a dă ruit toate acestui om,
spunâ ndu-i:
— Dreptcredinciosule neguţă tor, rogu-te să iei banii

461
aceştia, ca să ai din plin, şi pentru ca dă rnicia ta să fie
totdeauna nemă rginită !
Cu aceste cuvinte, Hakem Biamr Illah, sultanul
tuturordreptcredincio şilor, a pă ră sit gră dina neguţă torului şi
şi-a vă zut de drum mai departe…

SLĂVITUL ŞAH NUŞIRVAN SE MIRĂ DE ÎNŢELEPCIUNEA

UNEI FETE; ÎNSĂ DREPT RĂSPLATĂ A BUNEI PRIMIRI,
EL CREŞTE BIRURILE; SE ÎNTÂLNEŞTE A DOUA OARĂ
CU ÎNŢELEAPTĂ; BIRURILE SCAD LA LOC, URMARE A
UNEI DOJENI…

Stă pâ nea demult în Persia un şah cu numele Thorsu

Nuşirvan, vestit. Că lă torind odată acest şah cu că lă reţii să i
că tre nişte locuri de vâ nă toare, l-a potopit setea, pe câ nd se
afla în dreptul unei colibe. Cum s-a oprit, a ieşit înaintea lui
o fată , întrebâ ndu-l ce vrea.
— Mi-i sete! a ră spuns şah Nuşirvan.
Ş i fata s-a întors în colibă şi a adus un pocal plin cu apă
rece, îndulcită .
Cu mare poftă a sorbit şah Nuşirvan! Însă , pe câ nd bea, a
bă gat de seamă că în apă erau nişte amestecuri.
— Îţi mulţumesc! a rostit el că tre fată . Straşnic de bună a
fost apa ta îndulcită , însă am bă gat de seamă că nu era chiar
aşa de limpede…
— Am bă gat şi eu de seamă acest lucru, o, şah Nuşirvan! i-
a ră spuns fata cu înalta ei bună cuviinţă . Află însă că anume
am lă sat amestecul în apă , pentru a nu bea tu prea repede!
Oare dacă ai fi bă ut pe neră suflate apa aşa de rece, nu te-ai
fi îmbolnă vit, o, Nuşirvan-şah?
Straşnic s-a mirat şah Nuşirvan de ră spunsul ei! A
întrebat-o dacă are multe trestii de zahă r, şi câ te din ele a
462
stors în pocal.
— Trestii de zahă r am multe, o, şah Nuşirvan! Însă în
pocal am stors doar una singură …
Ş ah Nuşirvan şi-a dat seama că dacă cu o singură trestie
de zahă r se poate îndulci un pocal cu apă aşa de mare;
atunci câ t de bogaţi trebuie să fie oamenii de prin partea
locului! Ş i s-a gâ ndit să mă rească birurile, întrucâ t pâ nă
atunci erau prea mici!
S-a întâ mplat că nu după multă vreme a trecut iar prin
partea locului. Ş i fiindu-i sete, s-a dus şi s-a oprit la coliba
de demult. Fata l-a cunoscut, şi vrâ nd să -i potolească iar
setea, s-a întors repede în colibă . Dar a întâ rziat foarte mult,
pâ nă ce s-a întors cu un pocal plin cu apă îndulcită …
— Cam mult ai întâ rziat… i-a spus şah Nuşirvan, cu
oarecare dojană …
— Ş ah Nuşirvan! i-a ră spuns ea. Ai binevoit să mă
dojeneşti pentru întâ rzierea mea, însă află : azi, trestiile de
zahă r nu mai au atâ ta dulceaţă ! Aşa că în loc să storc în
pocal una, a trebuit să storc trei! Dulceaţa trestiilor noastre
s-a împuţinat şi a scă zut, de câ nd şah Nuşirvan şi-a întors
inima de la noi şi a mă rit birurile!
Auzind-o, şah Nuşirvan a poruncit îndată să se scadă
birurile la loc, şi după cum spun cronicile cetă ţilor
ră să ritene, s-a însurat tot atunci cu fata aceea, socotind-o
peste mă sură de înţeleaptă , spre lauda lui Allah şi a
profetului să u Mahomed care au înflorit frumuseţea şi
înţelepciunea femeilor…

HARUN AL RAŞID FACE O GLUMĂ PROASTĂ CU UN

MOŞNEAG BETEAG DE OCHI; CE SPUNE DJAFAR ŞI CE
RĂSPUNDE MOŞNEAGUL…

463
 Odată , înainte de spâ nzurarea lui Djafar, Harun al Raşid
mergea la un drum cu mai mulţi sfetnici şi cu vestiţii poeţi
Asmar şi Abu Nuvas. Ş i se spune că mergâ nd ei pe drumul
acela au întâ lnit un moşneag că lare pe un mă gar. Ş i a spus
Harun al Raşid că tre Djafar, fiul Barmekizilor:
— Fă bine, fiu al Barmekizilor, şi întreabă -l pe acest
moşneag de unde este…
— Sunt din Bassora, a ră spuns moşneagul, cu deosebită
cuviinţă .
— Ş i încotro te duci? a întrebat iar Djafar, fiul
Barmekizilor.
— Mă duc la Bagdad, a ră spuns bă trâ nul, cu mare
cutremur. Aflaţi deci, înalţilor că lă tori, că mă duc la
binecuvâ ntata cetate Bagdad, pentru a gă si acolo leac ochilor
mei betegi…
Acestea auzindu-le, Harun al Raşid a spus din nou că tre
Djafar, fiul Barmekizilor:
— Fă bine şi glumeşte puţin pe socoteala acestui moşneag,
spre a ne mai desfă ta…
Ş i i-a ră spuns fiul Barmekizilor:
— Cum mi-aş bate joc de el, calif al califilor, câ nd e atâ t de
bă trâ n?
Însă Harun al Raşid a stă ruit. Deci fiul Barmekizilor s-a
întors din nou că tre moşneag:
— Să -mi spui ce mi-ai da dacă aş avea tocmai eu leacul
potrivit pentru ochii tă i?
— Te va ră splă ti Allah, binevoitorul tuturor oamenilor în
suferinţă ! i-a ră spuns moşneagul.
— Prea bine atunci… a continuat fiul Barmekizilor. Te
sfă tuiesc deci să aduni neîntâ rziat trei mă suri de vâ nt, trei
mă suri de raze de soare şi alte trei mă suri de lumină de lună !
După aceea, să mai iei trei mă suri de lumină dintr-o candelă
cu untdelemn! După ce vei strâ nge toate aceste la un loc, să
le amesteci bine într-o piuliţă fă ră fund şi să le laşi trei luni.

464
Îndată ce vor trece cele trei luni, să le pisezi bine, dar bine de
tot! Ş i după ce le pisezi, să ai grijă să le ră storni într-o
cutiuţă spartă şi să le mai laşi să stea trei luni de zile la aer
curat… După ce vei să vâ rşi toate acestea, ia acest leac şi
unge-te cu el pe la ochi, vreme de trei luni, şi numai aşa ochii
tă i vor putea privi iar lumina soarelui şi minună ţiile acestei
lumi…
Ascultâ ndu-l, moşneagul a clă tinat din cap şi i-a ră spuns:
— Mila lui Allah să coboare asupra capului tă u, o,
binevoitorule! Pentru minunatul tă u leac, eu îţi doresc ca
îndată ce vei muri sufletul tă u să pogoare de-a dreptul în
Gheena, iar duhurile Gheenei să ţi-l tă vă lească zece mii de
ani prin spurcă ciuni de om!
Auzind Harun al Raşid ră spunsul moşneagului, s-a tă vă lit
pe jos de râ s, apoi i-a dă ruit trei mii drahme, după cum stă
scris în cronicile Bagdadului, la fila de aur…

AJUNGEM LA ISTORIA PIRAMIDELOR; MAMUN,

FECIORUL LUI HARUN AL RAŞID, CAUTĂ ÎN ZADAR
COMORI ÎN MĂRUNTAIELE LOR; CE CUPRIND
PIRAMIDELE; APOI CÂTEVA CÂNTĂRI, ARĂTÂND
ETERNITATEA LOR ŞI VREMELNICIA NOASTRĂ…

Mamun, fiul lui Harun al Raşid, s-a dus odată la cetatea

Cairo şi s-a hotă râ t să cerceteze sub temelia piramidelor spre
a afla comori ascunse.
Îndată ce a ajuns, a încercat să dă râ me piramidele, spre a
gă si comorile, însă i-a fost peste putinţă . După multă
osteneală şi după multă risipă de bani, a izbutit doar să facă
într-una din piramide o gaură câ t o ferestruică . Ş i se spune
că banii gă siţi acolo n-au fost mai mulţi decâ t cei cheltuiţi cu
spargerea. Vă zâ nd una ca asta, Mamun, fiul lui Harun al
465
Raşid, s-a mirat peste mă sură şi a dat veste în toate cetă ţile
Ră să ritului, cum că piramidele sunt mari minuni ale lumii.
Într-adevă r, nică ieri nu se află monumente aşa de înalte,
aşa de puternice, încâ t nu le poate roade nici vremea, nici
vâ nturile deşertului. Piramidele sunt ridicate din bolovani
mari, prin care trec drugi de fier întă riţi cu plumb fierbinte; şi
aşa, mâ inile ziditorilor de demult au izbutit să ridice aceste
minuni din marginea deşertului african.
Spuneau în vremuri vechi bă trâ nii că în piramida aflată la
asfinţit ar fi încă peri mari, în numă r de treizeci, pline cu
comori cum nu s-au mai vă zut. Ş i se mai spune că , în afară
de comori, s-ar afla şi bani neînchipuit de mulţi, coloane
mă iestre, cu zugră vituri, felurite talanturi ale armoniei, arme
stropite cu apa înţelepţilor, pentru a nu rugini pâ nă în ceasul
judecă ţii de apoi… Ş i se spune că se mai află lucruri de sticlă
care se îndoaie fă ră să se spargă , şi nenumă rate doctorii,
neînţelese de nimeni astă zi.
Ş i dacă în piramida dinspre asfinţit s-ar afla lucrurile
acestea, în a doua piramidă se află frumoasa legendă a
preoţilor egipţieni, scrisă pe nişte tă bliţe îngropate. Ş i se mai
spune că tot în piramida a doua s-ar afla şi preoţii cei mari
egipţieni, şi ţin în mâ ini tă bliţele cu legendele fiecă ruia în
parte. Pe pereţii piramidei a doua, se spune că s-ar afla
zugră vituri persiene, înfă ţişâ nd faraoni şi alţi vestiţi oameni
de rang şi pricepuţi meşteri în lucrul de mâ nă . Se mai
istoriseşte că în fiecare piramidă s-ar afla câ te un paznic,
care le are în paza sa pâ nă în vecii vecilor. Poeţi vestiţi, încă
din vremuri vechi, au scris despre aceste monumente poezii
frumoase cum nu se mai află . Iată câ teva pilde:

„O, trecătorule! Priveşte monumentele acestea şi învaţă

de la ele cât e de trecătoare iluzia înşelătoare a
vremurilor! Dacă ar putea grăi aceste monumente, ţi-ar
putea istorisi totul despre timpurile trecute, prezente şi

466
 viitoare…”

Ş i a spus alt poet:

„Oare care din zidirile ridicate din puterea mâinilor

omeneşti pot întrece, sau pot avea asemănare, cu
piramidele Egiptului? Pe lângă ele, timpul trece
necontenit, şi pe când toate lucrurile şi toate fiinţele se
tem de scurgerea vremii, piramidele stau neclintite,
înfruntând timpurile…”

Ş i alt poet a spus:

„Voi, oameni, voi, trecătorilor ca frunza şi iarba! În

zadar aţi căuta pulberea celor ce au zidit piramidele
deşertului! Lucrul lor rămâne să înfrunte eternităţile!”

HOŢUL POCĂIT; PRĂDAREA LUI DE CĂTRE ALT HOŢ; LA

URMĂ POCĂITUL ÎŞI GĂSEŞTE MARFA, PRINTR-O
VICLENIE; ÎL IARTĂ PE HOŢ, SPRE LAUDA LUI ALLAH…

Se întâ mplă multe pe lumea asta, şi se întâ mplă că uneori

chiar hoţii cei mai înră iţi să se pocă iască . Aşa s-a întâ mplat
cu unul dintr-o cetate a Ră să ritului. S-a pocă it din toată
inima lui, s-a fă cut om de treabă , deschizâ ndu-şi pră vă lie, ca
orice neguţă tor cinstit.
Scrie în cronici că într-o seară hoţul acela pocă it şi-a
închis pră vă lia şi s-a dus acasă . Ş i îndată după ce s-a dus el,
a venit la uşa pră vă liei lui un hoţ, îmbră cat la fel ca dâ nsul; a
scos cheia din buzunar şi, ducâ ndu-se la paznicul bazarului,
i-a cerut o lumâ nare aprinsă şi s-a dus să deschidă pră vă lia.
Ş i, intrâ nd, a mai aprins o lumâ nare. Ş i trecâ nd paznicul pe
467
lâ ngă pră vă lie, l-a vă zut citind în catastife şi fă câ nd socoteli
pe degete. Nu tâ rziu după aceea a ră să rit în slă vile cetă ţii
luceafă rul de ziuă , şi hoţul a ieşit din pră vă lie şi a chemat
paznicul:
— Rogu-te, adu-mi repede o că milă …
Ş i s-a dus paznicul şi i-a adus o că milă , iar hoţul a
încă rcat patru baloturi de marfă . După ce a dat paznicului
două drahme, şi-a vă zut de drum în urma că milei.
Ş i venind dimineaţa stă pâ nul pră vă liei, paznicul de bună -
credinţă i-a mulţumit frumos pentru drahmele primite. Însă ,
cum e de la sine înţeles, stă pâ nul pră vă liei n-a priceput
nimic. Atunci, paznicul i-a ară tat în pră vă lie cele două
lumâ nă ri aprinse, lâ ngă cartea cu socoteli; şi uitâ ndu-se în
jur, şi vă zâ nd marfa lipsă , a început neguţă torul a pricepe că
fusese pră dat. Ş i cu mâ nie mare s-a îndreptat spre paznic,
poruncindu-i să fie adus îndată stă pâ nul că milei. Ş i a venit
stă pâ nul că milei, ară tâ ndu-i cum a dus cele patru baloturi la
schelele mă rii, unde au fost încă rcate pe corabie. Ş i a pornit
neguţă torul, însoţit de stă pâ nul că milei, neîntâ rziat, la
schelele mă rii, la corabia aceea.
— A fost dimineaţă la tine un neguţă tor cu patru baloturi
de marfă . Unde ai dus baloturile acelea?
Aşa l-a întrebat neguţă torul pe coră bier, iar acesta i-a
ră spuns:
— Voi chema îndată hamalul care a că rat baloturile…
Ş i a venit hamalul:
— Unde au fost duse cele patru baloturi de marfă ?
Ş i spunâ nd hamalul locul unde au fost duse baloturile,
neguţă torul s-a îndreptat într-acolo, şi gă sindu-le, le-a
desfă cut îndată şi a cunoscut că ele cuprind marfa lui. Ş i
luâ nd o pă tură care era a hoţului, a învelit în ea marfa şi a
dus-o la ţă rm. Însă pe drum s-a întâ lnit cu hoţul. Ş i vă zâ nd
acesta că marfa furată i-a fost luată înapoi, împreună cu
pă tura, o spus că tre neguţă tor:

468
 — Cu ce drept îmi iei pă tura, o, neguţă torule
dreptcredincios, de vreme ce ţi-ai gă sit marfa?
Ş i astfel, prin acest şiretlic cu pă tura, hoţul a fost
descoperit. Dar neguţă torul a zâ mbit, i-a dat pă tura înapoi şi
l-a iertat…

ÎNTRISTAREA CALIFULUI HARUN AL RAŞID; E ADUS IBN

AL ZAREBI, DEOSEBIT MEŞTER ÎN GLUME; O ÎNVOIALĂ
ÎNTRE EL ŞI HADÂMB MESRUR; MILUIREA
AMÂNDURORA PRIN LOVITURI DATE CU SACUL PLIN CU
BOLOVANI; APOI, CALIFUL ÎŞI DESCREŢEŞTE FRUNTEA
ŞI-I MILUIEŞTE CU MILĂ ADEVĂRATĂ, CU BANI ADICĂ…

Laudă veşnică amintirii lui Harun al Raşid, califul califilor!

laudă veşnică cetă ţii sale, Bagdad, unde a tră it şi a stă pâ nit
cu slavă !
Într-o noapte, Harun al Raşid era nespus de trist. Un nod
amar îi stă ruia ia inimă şi nu putea adormi. Ş i auzind despre
aceasta Mesrur, hadâ mbul să u credincios, a început să râ dă
în hohote.
— De ce râ zi? Ş i de ce-ţi baţi joc de califul tă u? l-a întrebat
Harun al Raşid.
— Calif al califilor! i-a ră spuns Mesrur. Să ră mâ n eu de
ocara cetă ţii noastre, şi să -şi bată joc de mine Allah, şi să -şi
bată joc de mine Mahomed, proorocul să u, după cum râ d şi
după cum îmi bat joc de tine! Cum aş îndră zni să -mi bat joc
de proorocii lui Allah şi de umbra lor pe pă mâ nt? Nu râ d de
tine, dar mi-am adus aminte că ieri, pe câ nd ne aflam
împreună pe malul Tigrului, am vă zut o mulţime râ zâ nd
împrejurul unui om…
— Dacă -i aşa, preaiubite Mesrur, atunci să mi-l aduci pe
omul acela aici numaidecâ t, că ci poate numai aşa voi izbuti
469
să -mi lepă d nodul de la inimă …
Ş i s-a dus tot atunci Mesrur la omul acela, numit Ibn al
Zarebi, şi i-a spus astfel:
— Ibn al Zarebi, supus al lui Allah şi al lui Mahomed-
prooroc, gră beşte-te! Vrea să vorbească cu tine Harun al
Raşid, stă pâ nul tuturor dreptcredincioşilor… Vreau să te duc
la el, o, Ibn! Însă află : te duc la el şi vei că pă ta bani: dar ca
ră splată , trebuie să -mi dai mie trei sferturi din câ ştig…
— Nici în ruptul capului! i-a ră spuns Ibn al Zarebi.
S-au ciorovă it mult, şi într-un tâ rziu s-au înţeles ca
Mesrur să primească două treimi. Astfel au ajuns amâ ndoi în
faţa lui Harun al Raşid, califul califilor şi stă pâ n al tuturor
dreptcredincioşilor.
— Prietene Ibn al Zarebi! i-a spus acesta. Află că dacă vei
izbuti să -mi descreţeşti fruntea cu glumele tale, voi şti să te
ră splă tesc ca un calif ce sunt! Însă dacă nu vei izbuti să -mi
descreţeşti fruntea, îţi fă gă duiesc, în numele sultanului
dreptă ţii, Allah, şi în numele lui Mahomed-prooroc,
judecă torul să u, că vei avea parte de trei lovituri cu acest sac
de piele. Te învoieşti aşa, prietene Ibn?
S-a gâ ndit Ibn al Zarebi câ t s-a gâ ndit, după aceea a fă cut
semn că se învoieşte. Ş i a şi început a spune fel de fel de
glume. Credea Ibn al Zarebi că sacul de piele este gol, şi dacă
nu va izbuti să descreţească fruntea califului, cele trei
lovituri vor fi uşoare. Ş i glumele lui erau aşa de bune, încâ t
ar fi izbucnit în hohote de râ s pâ nă şi pietrele, însă fruntea
lui Harun al Raşid ră mâ nea încreţită .
— Ibn al Zarebi! i-a spus califul, după o vreme. N-ai izbutit
să câ ştigi decâ t bă taia!
Ş i a poruncit îndată să se ridice sacul de piele în care erau
patru bolovani grei. Ş i primind Ibn al Zarebi întâ ia lovitură ,
s-a vă ietat straşnic. Însă , aducâ ndu-şi aminte de învoiala sa
cu hadâ mb Mesrur, a strigat deodată :
— Iertare, sultan al tuturor dreptcredincioşilor! Îngă duie

470
să -ţi spun numai două vorbe!
Ş i poruncind Harun al Raşid oprirea bă tă ii, Ibn al Zarebi i-
a gră it astfel:
— O, stă pâ n al tuturor dreptcredincioşilor, află : înainte de
a fi adus la seraiurile lumină ţiei tale, m-am înţeles cu
hadâ mb Mesrur să capă t numai o treime din ră splată ; restul
să fie al lui! Aşa că te rog, stă pâ n al tuturor
dreptcredincioşilor, să dai celelalte lovituri hadâ mbului tă u
Mesrur!
Auzind califul tuturor dreptcredincioşilor de înţelegerea
aceasta, a început să râ dă în hohote, dâ nd poruncă
numaidecâ t să fie bă tut Mesrur. Însă acesta, după ce a
primit cu toată cuvioşia prima lovitură , a strigat:
— Destul, sultan al tuturor dreptcredincioşilor! dau partea
ce mi se cuvine lui Ibn al Zarebi, spre lauda lui Mahomed-
prooroc!
Ş i califul râ dea în hohote, şi le-a dă ruit după aceea
amâ ndurora câ te cinci sute drahme. Ibn al Zarebi şi Mesrur
au pă ră sit seraiul, mulţumiţi foarte de darurile primite…

EVLAVIOSUL FIU AL LUI HARUN AL RAŞID; CUM I SE

SUPUN ŞI I SE AŞAZĂ PE UMĂR ZBURĂTOARELE.
AJUNGE ZIDAR, ÎNTR-O CETATE; APOI MOARE CA
ORICE OM SĂRMAN; CĂINŢA CALIFULUI ŞI TÂRZIA LUI
JALE…

Istorisesc cronicile Bagdadului că Harun al Raşid, umbra

lui Allah pe pă mâ nt, avea un fiu peste mă sură de evlavios,
încă de la vâ rsta de şaisprezece ani. Umbla fiul acesta numai
printre morminte şi striga morţii:
— Voi, nefericiţilor, care aţi
stă pâ nit câ ndva lumea
471
aceasta, mi-aţi putea ră spunde cum tră iţi în întunericul

472
mormintelor? Mi-aţi putea ră spunde, morţilor, unde sunt
vorbele rostite de voi pe câ nd tră iaţi, şi unde sunt faptele
voastre?
Într-o zi, pe câ nd se plimba printr-un cimitir din Bagdad,
s-a întâ lnit cu tată l lui, care venea însoţit de mai-marii să i şi
de capii cetă ţii. Ş i a spus unul dintre mai-marii că tre altul:
— Uită -te, prietene, la acest fecior al lui Harun al Raşid,
nu-i aşa că -l face de râ s pe tată l să u, faţă de toţi sultanii
acestui pă mâ nt? Pă cat că n-are cine-i învă ţa cum să se
poarte, că poate s-ar lă sa de viaţa lui ciudată …
Ş i auzind Harun al Raşid aceste cuvinte, şi-a oprit feciorul
şi i-a spus:
— Fiul meu, cu ce drept mă faci de râ s, tră ind astfel?
Ş i nu i-a ră spuns feciorul. Ş i-a ridicat mâ na că tre o pasă re
aflată pe acoperişul seraiurilor.
— Pasă re, pasă re! În numele lui Allah, ză mislitorul tă u,
coboară şi aşază -mi-te pe umă r!
Ş i pasă rea şi-a ridicat aripile şi a coborâ t pe umă rul să u.
— Acum, pasă re, fă bine şi urcă -te înapoi pe acoperiş! a
rugat-o feciorul.
Pasă rea s-a urcat înapoi pe creasta seraiurilor.
Ş i a strigat iar feciorul:
— Pasă re, pasă re! În numele lui Allah, ză mislitorul tă u,
ridică -ţi aripile şi zboară , şi coboară -te pe umă rul califului!
Însă pasă rea a ră mas nemişcată La locul să u. Ş i
întorcâ ndu-se feciorul că tre Harun al Raşid, i-a spus astfel:
— Preaiubit tată ! Oare eu te fac de râ s, sau mă faci de râ s
tu, pâ nă şi faţă de pă să rile cerului, din cauza plă cerilor lumeşti?
… Iată de ce, preacinstit tată , eu m-am hotă râ t să las la o
parte bucuriile lumii şi să tră iesc aşa…
Tată l să u l-a pă ră sit. Ş i se spune că feciorul s-a dus tot în
ziua aceea la Bassora, unde a lucrat multă vreme, împreună
cu zidarii, primind pe zi câ te o drahmă şi o centimă . Ş i
istoriseşte despre el marele povestitor Abu Amer din Bassora,

473
că acest fecior al lui Harun al Raşid tră ia printre zidari şi
printre alţi oameni simpli. Ş i întâ mplâ ndu-se să se dă râ me
zidul casei lui Abu Amer, acesta s-a dus într-un maidan să
caute zidari. Cum a ajuns, a vă zut un fecior frumos ca
lumina zilei şi s-a apropiat de el:
— Prietenul meu, dacă vrei să ai de lucru, pofteşte şi vino
cu mine…
Ş i a ră spuns feciorul lui Harun al Raşid:
— Cu deosebită plă cere, o, Abu Amer! Îţi voi ridica zidul la
loc, dacă -mi vei plă ti pentru fiecare zi de lucru o drahmă şi o
centimă , iar la strigarea muezinului să -mi îngă dui să mă
închin şi eu cu obştea…
S-a învoit Abu Amer. Feciorul lui Harun al Raşid a muncit
cu deosebită cinste, ridicâ nd parte din zid la loc. Ş i venind
ceasul prâ nzului, l-a poftit Abu Amer la masă ; însă îndată şi-
a dat seama că feciorul lui Harun al Raşid postea
neîntrerupt. Ş i iată că nu mult după aceea, s-a auzit în toate
minaretele Bassorei strigarea muezinilor, chemâ nd
dreptcredincioşii la rugă ciune. Ş i auzind feciorul califului
strigarea, i-a adus aminte lui Abu Amer că trebuie să -i lase
să se roage. Ş i feciorul şi-a scos brâ ul, după cuviinţă , s-a
spă lat cu multă cucernicie, după râ nduielile înfricoşatei că rţi
a Koranului, şi s-a dus la moschee, unde a bă tut temenelele
cuvenite, eu întreaga obşte. Ş i s-a întors la lucrul să u, şi a
lucrat cu şi mai multă râ vnă . Iar seara, câ nd s-au auzit iar
preasfintele strigă te în minarete, şi-a descins din nou brâ ul,
şi s-a dus să se închine la moscheea obştei. Ş i i-a zis la
întoarcere Abu Amer:
— Preacinstit meşter! După pravilele luminatei cetă ţi
Bassora, zidarii de pe la noi lucrează numai pâ nă la
rugă ciunile de seară . Fii bun deci şi supune-te râ nduielilor
obştei noastre! Lasă mistria şi dedă -te odihnei, ca toţi
meşterii din Bassora!
— O, stă pâ ne Abu Amer! i-a ră spuns feciorul. Aşa vor fi

474
fiind râ nduielile acestei cetă ţi, însă eu, în meseria mea, am
obicei să lucrez pâ nă tâ rziu în noapte…
Ş i luâ ndu-şi uneltele de muncă , feciorul lui Harun al Raşid
a muncit pâ nă tâ rziu în noapte. Ş i vrâ nd Abu Amer să -i
crească preţul lucrului la două drahme, feciorul nu s-a învoit
cu niciun chip, luâ nd, după învoială , numai o drahmă şi o
centimă .
În dimineaţa a doua, Abu Amer s-a dus din nou în maidan,
să -l caute. Însă nu l-a mai gă sit. A întrebat de el printre
zidarii aflaţi, însă aceştia i-au ră spuns că acel fecior se arată
în maidan numai în ziua sabatului. Ş i a aşteptat Abu Amer
ziua sabatului. Ş i cum s-a dus din nou în maidan, l-a gă sit
pe feciorul lui Harun al Raşid. L-a poftit să vină , să -şi
reînceapă lucrul, şi a venit feciorul, dar numai cu învoiala de
mai înainte. Ş i cum s-a apucat de lucru, Abu Amer stă tea pe
lâ ngă el şi-l privea. Deodată , a bă gat de seamă că feciorul lui
Harun al Raşid aruncă o mistrie de lut, şi îndată toţi
bolovanii se aşază unul peste altul. Ş i gâ ndea Abu Amer: „O,
Allah! Cine altul decâ t un sfâ nt poate avea o astfel de putere,
cine altul poate porunci bolovanilor, cine altul poate aduce
bolovanii sub ascultare?”
Ş i în ziua aceea, feciorul lui Harun al Raşid a muncit şi
mai mult, iar seara şi-a primit plata şi s-a dus în drumul lui,
mulţumindu-i adâ nc.
Ş i s-a dus Abu Amer din nou în maidan, în ziua sabatului.
Însă nu l-a mai gă sit. Întrebâ nd printre zidari dacă nu ştiu
despre dâ nsul, aceştia i-au ră spuns că e bolnav şi că zace
într-un cort, lâ ngă un cimitir. Ş i ducâ ndu-se Abu Amer că tre
cort, l-a aflat locuind la o bă trâ nă evlavioasă . Ş i ză cea
feciorul lui Harun al Raşid pe pă mâ nt gol.
I s-a plecat Abu Amer, şi i s-a aşezat la că pă tâ i, şi plâ ngea
cu o mie de râ nduri de lacrimi, pentru soarta lui de om stră in
şi nefericit. Ş i întrebâ ndu-l dacă -i poate fi cumva de folos,
feciorul i-a ră spuns:

475
 — Află , o, prietene Abu Amer! Ş tiu că vei veni şi mâ ine la
mine, să vezi dacă mi s-a mai alinat suferinţa! Află însă că
mâ ine mă vei gă si mort, pe pă mâ ntul acesta, iar sufletul meu
va fi zburat de mult la corturile drepţilor… De aceea, te rog,
o, prietene Abu Amer, fii aşa de bun şi îndură -te de un stră in
ca mine! Mă vei gă si mort pe pă mâ ntul acesta! Fă bine, în
numele lui Mahomed-prooroc, şi spală -mă după cuviinţă , şi
înmormâ ntează -mă în aceste straie tică loase, fă ră să spui
nimă nui nimic! Însă , o, prietene Abu Amer, înainte de a mă
aşeza să dorm în mormâ nt, să cauţi în buzunarul
veşmâ ntului… Apoi, după ce pă mâ ntul mă va acoperi, să faci
bine, o, Abu Amer, să te duci la cetatea Bagdadului şi să dai
ce vei gă si în buzunarul veşmâ ntului meu califului. Să -i spui
din partea mea că mi-a fost dor de el pâ nă la ultima mea
suflare, că n-am stat departe de el pentru că l-aş fi urâ t, ci că
m-am pribegit de casă , printre stră ini, numai pentru că
sufletul meu era prea departe de sufletul lui…
Ş i încheindu-şi feciorul rugă mintea, a rostit în faţa lui Abu
Amer aceste stihuri tâ nguitoare:

„O, prietene, trecătorule! Nu te lăsa orbit de

vremelnicele bucurii ale acestei lumi! Cheltuieşte-ţi toată
inima ta spre binele semenilor tăi! Află, trecătorule, că
bucuriile se trec ca frunza şi ca pulberea! Adu-ţi aminte
câte seminţii au trăit în vremuri vechi. Adu-ţi aminte, când
petreci morţii către morminte, că nu după târzie vreme te
vor petrece şi pe tine alţii”.

Ş i l-a pă ră sit Abu Amer. Ş i s-a dus din nou a doua zi, şi l-a
gă sit pe feciorul lui Harun al Raşid mort în cortul să u. L-a
spă lat după poruncile Koranului şi l-a îmbră cat pentru
că lă toria veşnică . Ş i că utâ nd în buzunarul veşmâ ntului, a
gă sit un rubin ce avea preţ de un milion dinari. Ş i sa gâ ndit
Abu Amer: „Facă -se voia lui Allah! Însă acest fecior s-a

476
lepă dat cu desă vâ rşire de bucuriile acestei lumi!” Ş i sfâ rşind,
sa aşternut la drum că tre Bagdad. Ş i a ajuns în faţa
seraiului. Ş i aşteptâ nd el, iată că întru tâ rziu s-a ară tat
Harun al Raşid. Abu Amer i-a ieşit înainte şi ia dat rubinul.
Ş i vă zâ nd rubinul, Harun al Raşid şi-a pierdut ră sufletul, şi-
a dat ochii peste cap şi a că zut în nesimţire. Iar însoţitorii lui,
vă zâ nd aceasta, l-au prins îndată pe Abu Amer şi l-au zvâ rlit
în hrubă . Însă , venindu-şi Harun al Raşid în fire, a poruncit
numaidecâ t ca Abu Amer să fie adus în faţa lui. Cum i l-au
adus, la întrebat:
— Ră spunde-mi, în numele lui Mahomed-prooroc, o,
stră ine de la Bassora, ce sa întâ mplat cu stă pâ nul acestui
rubin?
— S-a dus la corturile drepţilor! a ră spuns Abu Amer,
plâ ngâ nd.
Ş i a strigat califul Harun al Raşid, plâ ngâ nd în hohote:
— O, fiul meu, unde eşti, fiul meu? Ce drum ţi-ai ales tu în
viaţă , pentru că utarea binelui i Iată că tu, fiul meu, te-ai
dovedit mai tare, iar eu am ră mas de ruşine!
Ş i oprindu-se din plâ ns, Harun al Raşid a plesnit din
palme, chemâ nd la el o femeie. Ş i s-a ară tat femeia aceea. Ş i
vă zâ ndu-l ea pe Abu Amer, s-a dat un pas înapoi. Harun al
Raşid a oprit-o. I-a ară tat rubinul.
— Sultan al tuturor dreptcredincioşilor! a început ea a
plâ nge în hohote, privind rubinul. Ce soartă a avut fiul meu!
Ş i atunci, la un semn al califului, Abu Amer a istorisit
acelei femei tot ce ştia despre moartea feciorului. Ş i plâ ngeau
în hohote şi cu mii de râ nduri de lacrimi şi femeia, şi califul
Harun al Raşid. Ş i după ce şi-a potolit califul lacrimile, i-a
povestit lui Abu Amer cum că feciorul care i-a lucrat la zid
era fiul să u, care tră ise printre înţelepţi şi printre sfinţi.
— S-au înţeles bine împreună atâ ta vreme câ t el, Harun al
Raşid, fusese om simplu. Dar în ziua câ nd dreptcredincioşii
l-au ales calif, fiul să u a hotă râ t să se ducă în lume. Ş i aşa,

477
atunci, la plecare, i-a dat acest rubin spre a-l folosi la nevoie.
— Ascultă bine, şi înţelege-mi sufletul, şi crede-mi
lacrimile… a sfâ rşit Harun al Raşid. Fiul meu a dispreţuit
bucuriile acestei lumi şi a tră it printre înţelepţi şi sfinţi,
pregă tindu-şi astfel sufletul, pentru judecata de apoi, câ nd
sublimul stă pâ n al cerului şi al pă mâ ntului va chema toate
sufletele în faţa sa, prin înfricoşată strigare de trâ mbiţă … O,
Abu Amer! Îndură -te de inima mea sfâ şiată , şi îndură -te de
lacrimile mele, şi haidem împreună , spre a-mi ară ta
mormâ ntul fiului meu…
Ş i au pornit amâ ndoi că tre cetatea Bassorei, şi plâ ngea
sultanul tuturor dreptcredincioşilor, şi se vă ieta astfel,
sfâ şiindu-şi veşmâ ntul:
— În mâ inile lui Allah stă soarta noastră şi lumea aceasta
este numai popas vremelnic! Oricâ t am ră tă ci pe aici şi oricâ t
ne-am bucura de vremelnicile bucurii, la urmă ne întoarcem
toţi la corturile drepţilor…
Apoi, vrâ nd Harun al Raşid să -l ră splă tească pe Abu Amer
pentru bună tatea sa, a hotă râ t să -i dea o slujbă mare, însă
acesta i-a ră spuns:
— Sultan al tuturor dreptcredincioşilor! Am învă ţat de la
fiul tă u ce înseamnă înţelepciunea! Nu primesc înalta cinste!
Ş i la despă rţire a spus Abu Amer acest stih pentru Harun
al Raşid, cel mai vestit dintre califii Bagdadului şi ai tuturor
timpurilor:

„Străin sunt, şi sunt al nimănui! Zăbovesc şi eu, doar o

clipă, pe pământul acesta trecător. Zăbovesc şi eu, ca toţi
oamenii, pe pământul acesta plin de ispite şi plin de
bucurii vremelnice! N-am bucuria iubirii! N-am copii!
Adăpostul meu este acoperişul moscheelor înalte”.

ÎNCEPE ISTORIA ISCUSITEI DALILA; CUM SE RĂZBUNĂ

478
 EA CĂ NU A FOST LUATĂ ÎN SEAMĂ! O CUNOAŞTEM ŞI
PE SEINAB, FATA EI; DALILA ÎŞI ÎNCEPE STRAŞNICELE
FAPTE, SPRE UIMIREA CALIFULUI ŞI EMIRILOR, ŞI SPRE
UIMIREA NOASTRĂ; VOM DA SLAVĂ ISCUSINŢEI
FEMEIEŞTI, CHIAR DACĂ NU NE-AR CONVENI ŞI AM
STRÂMBA DIN NAS, DUPĂ NĂRAVUL UNORA DINTRE NOI;
VOM VEDEA, PÂNĂ LA CAPĂTUL ISTORIEI, CĂ
ISCUSINŢA NU E NUMAI VIRTUTE A BĂRBAŢILOR!!! ÎN
SFÂRŞIT, VORBA LUNGĂ E SĂRĂCIA OMULUI! ŞI NUMAI
DESPRE FEMEI SE SPUNE CĂ SUNT VORBĂ LUNGĂ, ÎNSĂ
CU TOTUL PE NEDREPT, DUPĂ CUM BINE SE ŞTIE…

Cele mai vestite cronici ale Ră să ritului se aflau de mult în

cetate la Bagdad. Ş i spuneau cronicile că tră iau, pe vremea
prea înă lţatului calif Harun al Raşid, doi oameni vestiţi în tot
Ră să ritul pentru viclenia lor. Ş i aflâ nd Harun al Raşid despre
ei, i-a chemat înaintea sa şi i-a ridicat la rang de emiri,
dâ ndu-le poruncile de cuviinţă . Le-a pus la îndemâ nă câ te
patruzeci de că lă i. Ş i după ce emirii, împreună cu oamenii
lor, au primit din mâ inile califului câ te un veşmâ nt ales şi
câ te o mie dinari leafă pe lună , au început să -şi vadă de
lucrul lor. Auzind despre toate acestea, fata fostului emir,
Seinab, s-a dus la maică -sa, Dalila, şi i-a spus:
— Iată , o, mamă Dalila, cum Harun al Raşid strâ nge în
jurul să u golanii cetă ţii şi-i dă ruieşte, în timp ce noi tră im în
să ră cie şi umilinţă , câ nd ni s-ar cuveni atâ ta cinste…
După cum spun cronicile, Dalila era femeia cea mai
iscusită . Ş i mai spun cronicile că ar fi putut scoate şi şarpele
din culcuş, şi că însuşi Iblis, diavolul, ar fi putut primi de la
ea învă ţă turi asupra vicleniei. Ş i a ră spuns Dalila că tre fata
Seinab:
479
 — Nu-ţi pierde ră bdarea, fată Seinab, că ci am să ară t şi eu
ce pot; mă voi dovedi mai şireată şi mai vicleană decâ t emirii
Ahmed Deuf şi Hasan Ş uman! Iar în ce-l priveşte pe califul
Harun al Raşid, îl voi face să -mi dea mai mulţi bani ca pâ nă
acum şi toată cinstea ce mi se cuvine!
Ş i spunâ nd astfel, şi-a pus Dalila un vă l pe faţă , a
îmbră cat veşmâ nt de lâ nă cu cingă toare lată , cum se
îmbră cau femeile sfinte. A luat o cană , a pus în ea câ teva
monezi de aur, apoi a acoperit-o cu o frunză de palmier în
cealaltă mâ nă a luat nişte mă tă nii şi un fel de steag din
câ rpe colorate. Ş i aşa a prins ea să cutreiere uliţele
Bagdadului, strigâ nd cele mai înfricoşă toare stihuri din
Koran. După ce a cutreierat uliţele, s-a oprit în faţa seraiului
unui mare dregă tor, om de sfat al califului Harun al Raşid.
Era dregă torul acela peste mă sură de bogat. Avea leafă mare
din vistierii, şi nenumă rate case şi pă mâ nturi. Seraiul să u
era cel mai frumos, iar despre perlele sale pâ nă azi stă scris
cu mirare în cronici!
S-a întâ mplat însă că acel dregă tor să fie totuşi peste
mă sură de nefericit. Aleasa inimii sale, cea mai frumoasă
femeie din Bagdad, nu-i nă scuse niciun bă iat. Din pricina
asta îi cercetau sufletul numai nefericirea şi mâ hnirea. Ş i
iată , tocmai câ nd Dalila s-a oprit în faţa seraiului să u,
treceau pe acolo câ ţiva bă rbaţi împreună cu copiii lor. Ş i
vă zâ nd dregă torul copiii, s-a întristat mai tare, şi ducâ ndu-se
la femeia sa, i-a spus vorbe pline de întuneric. Apoi a pă ră sit-
o, lă sâ nd-o mâ hnită . Acum, ea stă tea la o fereastră , pe
gâ nduri, împodobită cu pietre scumpe şi cu inele.
— De ce eşti aşa de mâ hnită , o, stă pâ na mea? a întrebat-o
Dalila.
Femeia nu i-a ră spuns nimic şi s-a retras în încă peri. Ş i
vă zâ nd-o Dalila aşa de împodobită , şi-a pus în gâ nd s-o
scoată din casă şi să -i ia toate gă telile şi giuvaierurile.
Ş i a stă ruit Dalila multă vreme în faţa acelui serai,
480
câ ntâ nd versete tâ nguitoare din că rţile sfinte ale proorocului.
Ş i auzind-o femeia, şi cutremurâ ndu-se de cuvioşia ei, s-a
ară tat din nou la fereastră , gâ ndind s-o cheme, că poate, prin
rugă ciunile ei că tre Allah, va avea copii. A poruncit deci să se
deschidă porţile seraiului şi să fie adusă Dalila. Ş i cum a
intrat Dalila în ogră zi, a vă zut-o un om de la poartă , peste
mă sură de să rac, că ruia stă pâ nul să u nu-i plă tise nouă zeci
de zile leafa cuvenită . S-a tâ nguit omul acela că tre Dalila şi a
rugat-o să -i dea puţină apă sfinţită din ulciorul ei. Ş i Dalila a
ferit la o parte frunzele de palmier, şi, ră sturnâ nd ulciorul,
au că zut în palma stră inului cele câ teva monezi de aur. S-a
speriat să racul şi a vrut să i le înapoieze.
— Allah ţi le-a dă ruit, o, stră inule! i-a spus Dalila. Bucură -
te şi primeşte-le, că ci eu una nu am nicio legă tură cu
bunurile şi cu bucuriile acestui pă mâ nt…
Ş i a petrecut-o omul acela cu adâ ncă cuvioşie, pâ nă la
stă pâ na sa. Ş i o aştepta stă pâ na, gă tită cu atâ tea pietre
preţioase, că pă rea o comoară …
După plecă ciunile de cuviinţă , femeia i-a urat Dalilei bun
sosit în seraiul să u şi a poruncit să se întindă mesele.
— Stă pâ na mea! s-a împotrivit Dalila. Află că eu postesc
cinci din cele şapte zile ale să ptă mâ nii! Ospă tez numai seara,
şi numai mâ ncă ruri ale paradisului, aduse mie de că tre
sfinţi! Prea înaltă şi preafrumoasă stă pâ nă ! Te vă d peste
mă sură de amă râ tă ! Ce-ţi lipseşte? Ce-ţi poate lipsi, câ nd te
vă d înconjurată de bogă ţii şi stră luciri, şi câ nd te vă d aşa de
tâ nă ră şi frumoasă ?
— Stră ină şi sfâ ntă femeie! Află că soţul meu mă va pă ră si
dintr-o pricină straşnică . N-am fost vrednică să -i dă ruiesc
niciun copil, de aceea mă va izgoni de la sine! De bună
seamă , se va însura din nou, cu altă femeie, care îi va dă rui
moştenitori şi moştenitoare, iar eu voi ră mâ ne pă ră sită şi
singură !
— Tristă şi nefericită femeie! i-a spus Dalila. Vei fi auzit, de

481
bună seamă , despre Abu Hamlat, sfâ ntul sfinţilor! Dacă n-ai
auzit, află că sfinţia sa ştie despre toate femeile care nu pot
dă rui copii acestei lumi…
— Preasfâ ntă femeie! i-a ră spuns nevasta dregă torului.
Află că de câ nd m-am mă ritat, n-am ieşit niciodată din acest
serai şi n-am cunoscut nici bucurii, nici nefericiri. Ş i după
cum vezi, n-aş fi avut de unde auzi nici despre Abu Hamlat
preasfâ ntul…
— Urmează -mă numaidecâ t, i-a ră spuns Dalila, că ci eu îl
voi ruga pe Abu Hamlat, sfâ ntul între sfinţi, să se roage din
toată puterea sufletului să u, lui Allah, dă ruitorul de copii,
pentru aţi îndeplini dorinţa şi pentru pogorâ rea bucuriei şi
fericirii asupra acestui stră lucit serai! Însă , pentru ea
preasfâ ntul Abu Hamlat să -ţi îndeplinească dorinţa, să -mi
fă gă duieşti că toate odraslele tale să crească numai în frica
lui Allah, tră ind în singură tate şi cuvioşie…
Nevasta dregă torului a urmat-o. Ajungâ nd ele în uliţă , au
mers o bună bucată de vreme. Ş i astfel au ajuns la pră vă lia
unui neguţă tor tâ nă r, numit Hasan.
Era acest Hasan om neînsurat. Ş i vă zâ nd-o pe
preafrumoasa soţie a dregă torului s-a uitat la ea şi s-a
minunat de frumuseţea ei. Vă zâ nd aceasta, Dalila a rugat-o
s-o aştepte puţin în faţa pră vă liei lui Hasan. Ş i Dalila s-a
apropiat de neguţă tor şi l-a întrebat:
— Spune-mi, tinere neguţă tor, într-adevă r, tu eşti Hasan,
fiul lui Muhsin?
— Eu sunt acela, i-a ră spuns Hasan. Dar de unde mă
cunoşti aşa de bine?
— Am auzit despre numele tă u printre oamenii buni, i-a
ră spuns Dalila. Feciorule Hasan, vezi fata din uliţă ? Ea este
fata mea. Află că tată l ei a murit nu de multă vreme. Era un
neguţă tor bogat şi i-a lă sat avere nespus de mare. Ş i aşa,
ră mâ nâ nd singură numai cu ea, m-am gâ ndit să o mă rit,
că ci i-a venit vremea, şi inima mea îmi spune că tu ai fi

482
bă rbatul cel mai potrivit pentru fata mea! Te învoieşti, o,
Hasane?
— Preacinstită stră ină ! i-a ră spuns Hasan. De, multă
vreme mă tot bate mama la cap să mă însor, şi multe fete îmi
arată , dar eu sunt hotă râ t să nu mă însor decâ t cu aceea pe
care voi vedea-o fă ră vă l pe faţă … Dacă -mi vei îngă dui să -ţi
vă d fata fă ră vă l pe faţă , atunci bucuros mă însor cu ea…
— Se prea poate… i-a ră spuns Dalila. Ş i dacă vrei s-o vezi
numaidecâ t, fii bun şi urmează -mă …
Ş i astfel, Hasan şi-a închis îndată pră vă lia şi luâ nd cu sine
o mie dinari, a urmat-o în uliţă . Ş i nu mult după aceea,
Dalila mergea înainte, urmată de soţia dregă torului. În urma
lor venea Hasan. Ş i ajungâ nd ei tustrei la pră vă lia unui
boiangiu, a închiriat Dalila de la omul acesta o locuinţă .
— Te rog însă un lucru, a rostit boiangiul. Cu plă cere mare
îţi pun la îndemâ nă casa mea, însă vreau ca una din încă peri
să ră mâ nă goală , drept încă pere pentru oaspeţi…
— Facă -se voia ta, i-a ră spuns Dalila. Ş i astfel a primit de
la boiangiu cheile casei. Ş i intrâ nd Dalila împreună cu soţia
dregă torului, a dus-o într-una din încă peri şi i-a zis:
— Iată , nefericită femeie! Aici, în această încă pere, îşi are
locuinţa vremelnică pe acest pă mâ nt Abu Hamlat
preasfâ ntul…
Ş i l-a dus apoi într-o altă încă pere pe neguţă torul Hasan,
rugâ ndu-l să aştepte pâ nă -i va aduce fata fă ră vă l. Ş i
întorcâ ndu-se Dalila la soţia dregă torului, i-a spus:
— Află , o, fata mea, că sfâ ntul Abu Hamlat nicicâ nd nu
îngă duie femeilor să se arate în faţa cuvioşiei sale, îmbră cate
în mă tă suri scumpe şi împodobite cu giuvaeruri! Leapă dă -le
cu scâ rbă , o, fata mea, şi îmbracă veşmâ nt să rac, cum se
cuvine să te ară ţi în faţa sfinţilor!
Ş i spun cronicile Bagdadului că soţia dregă torului a
lepă dat cu scâ rbă veşmintele şi odoarele, iar Dalila le-a
adunat şi le-a ascuns sub o treaptă . Ş i s-a dus Dalila după

483
aceea la neguţă torul Hasan şi l-a amă git că fata vrea să -l
vadă cu braţele şi cu pieptul dezgolite, spre a se încredinţa că
nu e bolnav de lepră … Ş i se spune că Hasan şi-a dezgolit
îndată pieptul şi braţele. Dalila i-a luat veşmintele şi punga
eu o mie dinari, apoi, luâ nd şi straiele şi giuvaerurile femeii,
a pă ră sit casa în ascuns, lă sâ ndu-i dezbră caţi.
Ş i spun cronicile mai departe că a ajuns Dalila la boiangiu.
Ş i întrebâ nd-o acesta dacă -i place casa, ea a ră spuns că nu
s-a simţit mai bine în nicio casă de pe lume, dar că îl roagă
ca atunci câ nd robii ei vor aduce calabalâ cul, boiangiul să -i
ajute. Ş i fă câ ndu-i cinste cu un dinar, l-a trimis în bazar să -
şi cumpere bă utură . Ş i cum a ră mas singură în boiangerie, a
înşfă cat îndată toate stofele aflate acolo, le-a împă turit bine
şi a chemat un om care tocmai trecea cu catâ rul să u:
— Închiriază -mi acest catâ r, omule! l-a rugat Dalila. Acasă
la mine s-a întâ mplat o mare nenorocire! Fiul meu, boiangiul,
se află pe patul morţii! Ş i cum este înglodat în datorii, cadiul
cetă ţii a poruncit să i se ia tot ce se află în boiangeria lui…
Fii bun deci şi dă -mi catâ rul tă u, şi aşteaptă -mă ! Iar pâ nă
mă întorc eu, pentru a nu te cuprinde urâ tul, te rog să spargi
tot ce se gă seşte aici: sparge soba, sparge vasele şi tot ce vei
gă si, pentru ca oamenii cadiului să nu mai afle nimic!
Ş i aşa, Dalila a încă rcat totul pe catâ r şi a pornit repede
spre locuinţa sa. Ş i istorisind ea fiicei sale Seinab cum a
să vâ rşit într-un timp aşa de scurt patru ispră vi, amâ ndouă
au prins a râ de în hohote.

CE SE ÎNTÂMPLĂ MAI DEPARTE CU STĂPÂNUL

CATÂRULUI ŞI CU BOIANGIUL, ŞI CU ALŢI
DREPTCREDINCIOŞI; STĂPÂNUL CATÂRULUI PIERDE
DOUĂ MĂSELE…

484
 II

Istorisesc cronicile Bagdadului că după ce şi-a cumpă rat

puţină carne şi pâ ine, boiangiul s-a întors la boiangeria sa, şi
nu mică i-a fost mirarea gă sind acolo un stră in care spă rsese
tot ce se afla înă untru. Mai straşnică i-a fost mirarea câ nd a
aflat toate stofele lipsă !
— Sunt aici din porunca maicii tale! i-a spus stră inul. Află
că maica ta a dus pe catâ rul meu toată marfa de aici, spre a
o ascunde de oamenii cadiului! Tot ea mi-a poruncit să sparg
tot ce aflu, pentru ca nimic să nu încapă întreg în mâ inile
stă pâ nirii!
Acestea auzindu-le, boiangiul a prins a se izbi cu pumnii
în piept şi a striga:
— O, Allah, o, Mahomed-prooroc! pedepseşte pe toţi hoţii
de pe pă mâ nt!
Ş i a adă ugat, întorcâ ndu-se că tre stă pâ nul catâ rului:
— Află că maica mea a murit de zeci de ani! Iar în ce
priveşte datoriile mele, nu sunt dator nimă nui niciun capă t
de aţă ! Unde-mi sunt stofele, o, Allah!
Vă zâ nd şi auzind toate acestea, şi stă pâ nul catâ rului a
izbucnit în plâ ns:
— Vai mie, Allah! Unde mi-i catâ rul, stă pâ n al cerului şi al
pă mâ ntului?
Ş i întorcâ ndu-se spre boiangiu, a adă ugat:
— De la tine se cuvine să cer catâ rul înapoi, o, boiangiule!
Ş i astfel, boiangiul cerea stofele, celă lalt cerea de la el
catâ rul, şi s-a stâ rnit între ei o sfadă aşa de mare, că toţi
vecinii s-au adunat la uşă .
După aceea, cu toţi împreună au pornit spre casa
închiriată , unde i-au aflat pe neguţă torul Hasan şi pe soţia
dregă torului.

III

485
 Povestesc cronicile că soţia dregă torului a aşteptat-o pe
Dalila câ t a aşteptat-o, dar, vă zâ nd că nu mai vine, s-a dus
singură în încă perea unde se afla Hasan. Ş i Vă zâ ndu-l, a
crezut că el este sfâ ntul între sfinţi, Abu Hamlat, lă udat fie-i
numele! Ş i vă zâ nd-o Hasan că vine spre el, s-a bucurat
nespus şi a întrebat-o unde este maică -sa.
— Mama mea? s-a mirat soţia dregă torului. Află , stră ine,
că mama mea a dormit de mult între drepţi! Dar ce pofteşti
de la ea?
— Au oare femeia care m-a adus aici, spre a mă logodi cu
tine, nu-ţi este mamă ?
— Asta, de bună seamă că nu! i-a ră spuns ea. Află că şi pe
mine m-a adus aici, minţindu-mă că tu eşti Abu Hamlat,
sfâ ntul între sfinţi!
Auzind-o, negustorul Hasan a priceput îndată că a fost
jefuit de straie şi de cei o mie dinari. Tot atunci a cerut soţiei
dregă torului să -l despă gubească , deoarece el n-ar fi urmat-o
pe bă trâ nă , dacă n-ar fi vă zut-o şi pe ea în tovă ră şia ei. Ş i
astfel, soţia dregă torului îi cerea lui Hasan pietrele scumpe şi
veşmintele, socotindu-l înţeles cu bă trâ na. Ş i atâ ta s-au
sfă dit, pâ nă au ajuns acolo boiangiul şi stă pâ nul catâ rului.
Ş i câ nd au vă zut toţi că au fost înşelaţi, împreună s-au dus
la emirul cetă ţii, povestind cele întâ mplate.
— Nu vă pot fi de folos cu nimic! le-a ră spuns emirul. În
Bagdad se află atâ tea femei! Duceţi-vă şi că utaţi-o pe fă ptaşă
şi aduceţi-mi-o! Altfel, cum să vă înapoiez lucrurile furate?
Ş i istorisesc cronicile că în timp ce ei cotrobă iau Bagdadul,
să o afle pe Dalila, aceasta stă tea pe sofa, împreună cu fiica
ei Seinab. Îi spunea:
— Azi am chef să mai să vâ rşesc şi alte lucruri…
I-a ră spuns fiica ei, Seinab:
— Astâ mpă ră -te, mamă Dalila! Cum mai ai cutezanţă să te
ară ţi în uliţele cetă ţii, după cele ce le-ai să vâ rşit?

486
 Ş i i-a ră spuns Dalila:
— Nu te teme de nimic, o, fata mea Seinab!
Ş i îmbră câ nd veşminte de slujnică , a pornit din nou să
colinde uliţele Bagdadului.

IV

Ş i astfel a ajuns ea la poarta unui serai, unde stă tea o

doică lâ ngă un copilaş cu straie din fir de aur şi la gâ t cu un
lă nţişor de pietre scumpe.
S-a întâ mplat ea acel copil să fie al mai-marelui peste
neguţă torii din Bagdad. Tocmai atunci, în serai, mai-marele
neguţă torilor îşi să rbă torea logodna fiicei.
— Ce sunt câ ntă rile acestea? a întrebat-o Dalila pe doica.
Ce veselie se petrece în acest serai, şi de ce tu stai la poartă ,
departe de veselie?
— Cum să nu stau aici? i-a ră spuns femeia. La stă pâ na
mea, mama acestui copil, se află multe femei, venite s-o
laude şi să -i ureze fericire la logodna fiicei sale. Dacă m-aş
întoarce cu copilul în serai, el n-ar mai vrea să pă ră sească
braţele ei, şi ar încurca-o…
— Câ t eşti de scă zută la minte! a ră spuns Dalila. Dacă
acesta este într-adevă r seraiul mai-marelui peste neguţă torii
din Bagdad, atunci află : m-a trimis stă pâ na mea, Am Alşair,
să -i doresc noroc din partea ei!
Ş i dâ nd doicii o monedă de aur, a adă ugat:
— Lasă -mă să -ţi ţin eu copilul, pâ nă te duci să spui
stă pâ nei tale cele cuvenite…
Ş i tot atunci, doica i-a pus copilul în braţe. Îndată , Dalila a
luat lanţul de aur şi perlele copilului, şi rupâ nd-o la fugă , cu
el cu tot, a ajuns în bazarul bijutierilor, şi a intrat în pră vă lia
unui neguţă tor israelitean:
— Află , neguţă torule: sora acestui copil, fata mai-marelui
peste voi neguţă torii, se logodeşte astă zi! Ş i te-a rugat sora

487
acestui copil, pe care o cunoşti prea bine, să -mi dai repede
nişte cercei, nişte bră ţă ri, şi tot ce ai mai scump în pră vă lia
ta! Iar ca încredinţare, îţi las aici copilul: Ţ ine-l pâ nă mă
întorc…
— Prea bine!… i-a ră spuns neguţă torul.
Ş i aşa, i-a dat Dalilei ce avea mai de preţ şi mai frumos în
pră vă lia lui.
Ş i întorcâ ndu-se Dalila acasă , din nou a povestit fiicei sale
ce ispră vi a mai să vâ rşit şi ce podoabe a mai adus.

În vremea asta, doica s-a dus la stă pâ nă -sa şi i-a dus

vorbele de bine de la Am Alşair.
Ş i întorcâ ndu-se ia poartă , n-a mai gă sit copilul. Îndată s-
a întors în serai, istorisind totul, şi să rbă toarea s-a prefă cut
în jale şi întristare. Toţi musafirii, împreună cu tată l
copilului, au pornit pe uliţele Bagdadului, în că utarea lui. Ş i
trecâ nd ei pe lâ ngă pră vă lia israeliteanului, au gă sit copilul
acolo, despuiat de toate odoarele. S-a repezit îndată mai-
marele peste neguţă tori şi a luat copilul în braţe, plâ ngâ nd
de bucurie. Atunci, neguţă torul israelitean i-a spus că a dat
femeii giuvaeruri în preţ de o mie dinari; şi vă zâ nd mai-
marele peste neguţă tori şi copilul despuiat, a început să
ceară israeliteanului despă gubiri. Acesta a început a striga că
a fost şi el înşelat la râ ndul să u.
Ş i astfel, pe câ nd se certau ei, tocmai trecea pe acolo
boiangiul, urmat de Hasan şi de stă pâ nul catâ rului, toţi
că utâ nd-o pe Dalila. Ş i intrâ nd ei în pră vă lia israeliteanului
şi aflâ nd despre ce era vorba, au povestit, la râ ndul lor, cele
ce li s-au întâ mplat, şi toţi şi-au dat seama că ispră vile erau
ale aceleiaşi femei. Ş i unindu-se, au prins s-o caute,
înţelegâ ndu-se ca după aceea să se întâ lnească din nou, în
pră vă lia bă rbierului Mahmud. Stă pâ nul catâ rului abia s-a

488
depă rtat de locul acela, şi apucâ nd pe o uliţă , a şi întâ lnit-o
pe Dalila şi s-a repezit la ea:
— Să -mi înapoiezi catâ rul, tot acum, o, tică loaso!
— Nu striga aşa! i-a ră spuns Dalila, nespus de liniştită .
Catâ rul tă u şi cu plata ce ţi se cuvine se află la bă rbierul
Mahmud. Spre a te încredinţa că e aşa, urmează -mă …
Ea a apucat însă înainte, şi ajungâ nd la bă rbier, i-a spus
repede:
— Prietenul meu! Află că în curâ nd are să ajungă aici
feciorul meu! Ia dinarul acesta şi ascultă -mă ! Fiul meu s-a
scrâ ntit la minte, dintr-o dragoste nenorocită , şi întruna
strigă să i se înapoieze nu ştiu ce catâ r! Vracii m-au sfă tuit
să nu mai cheltuiesc bani de pomană ! i-ar putea veni mintea
la loc, numai dacă s-ar gă si cineva să -i scoată două -trei
mă sele…
Zicâ nd astfel, Dalila şi-a vă zut de drum. Îndată ce a intrat
stă pâ nul catâ rului la bă rbier şi a prins să -i ceară catâ rul,
acesta a poruncit celor două calfe să -l lege şi să -l aşeze pe
scaun, iar el s-a înfă ţişat cu cleştele. I-a scos două mă sele,
urâ ndu-i din tot sufletul să se vindece la minte… Ră cnea plin
de mâ nie stă pâ nul catâ rului şi-i cerea acum despă gubiri şi
pentru pierderea mă selelor, şi pentru durerea suferită . S-a
înşfă cat de straiul bă rbierului Mahmud, tră gâ ndu-l spre
judecata cadiului. Însă bă rbierul Mahmud n-a vrut să
meargă , şi se certau acum aşa de tare, încâ t toţi vecinii se
adunaseră .
În vremea asta, Dalila a intrat în încă perea din faţă a
bă rbieriei, şi luâ nd cu ea ce era mai de preţ, şi-a vă zut de
drum. Ş i intrâ nd bă rbierul în încă perea aceea, şi vă zâ nd
paguba, s-a repezit la stă pâ nul catâ rului, cerâ ndu-i să -l
despă gubească la râ ndul să u.
Ş i astfel, tocmai atunci au intrat în bă rbierie boiangiul,
neguţă torul Hasan, mai-marele peste neguţă torii din Bagdad,
şi israeliteanul. Toţi au întă rit spusele stă pâ nului acelui

489
catâ r. Ş i bă rbierului nu i-a mai ră mas altceva, decâ t să -şi
închidă pră vă lia şi să pornească şi el în că utarea Dalilei.
Pentru a fi şi mai încredinţaţi că vor pune mâ na pe ea, au
cerut emirului un pâ lc de zece oşteni.
Ş i în timp ce umblau ei ca nebunii, Dalila şedea iar lâ ngă
Seinab, istorisindu-şi faptele. Ş i degeaba o ruga Seinab să se
astâ mpere, Dalila a pornit din nou.

PĂGUBAŞII SUNT VÂNDUŢI CA SCLAVI… INTRĂ ÎN

ÎNCURCĂTURĂ ŞI UN BEDUIN, STRAŞNIC POFTITOR DE
TURTĂ DULCE DE LA BAGDAD; RIDICAREA LUI ÎN
FURCĂ, ÎN LOCUL DALILEI…

Însă nu bine a ieşit ea în uliţă , şi s-a şi întâ lnit cu

urmă ritorii. Straşnic striga la ea neguţă torul Hasan! Straşnic
striga boiangiul! Ş i se repezeau spre dâ nsa stă pâ nul
catâ rului, israeliteanul şi bă rbierul, în timp ce cei zece oşteni
o apucau între paloşe. Tot atunci, isteaţa Dalila a fost dusă la
judecata emirului. Însă emirul se afla plecat în altă parte şi
toţi s-au aşternut pe aşteptare. Curâ nd s-a lă sat noaptea. Cei
zece oşteni au prins a moţă i într-un colţ al unei încă peri, iar
pă gubaşii au adormit de-a binelea, pe pragul casei. Ş i Dalila
s-a strecurat în casa emirului, în haremul acestuia, şi
chemâ nd-o pe stă pâ nă i-a spus:
— Am aflat că emirul, soţul domniei tale, ţi-a dat o mie
dinari, pentru cumpă rarea de sclavi. Aflâ nd soţul meu despre
aceasta, a adus aici cinci sclavi aleşi unul şi unul! Am venit
eu cu ei, pentru că bă rbatul meu n-are câ nd umbla, avâ nd
multe încurcă turi…
Uitâ ndu-se emireasa pe fereastră , şi vă zâ ndu-i pe cei cinci
pă gubaşi dormind, şi crezâ nd-o pe Dalila, i-a înmâ nat îndată
o mie dinari şi i-a mai dat şi două sute pe deasupra, poftind-
490
o să plece printr-o uşă dosnică .
Ş i astfel, îndată ce s-a întors emirul, nevastă -sa i-a
mulţumit cuviincios pentru cei cinci sclavi cumpă raţi.
— Care sclavi? a întrebat-o el nedumerit. De câ nd sunt n-
am cumpă rat niciodată sclavi!
— Eşti cam glumeţ astă zi! i-a ră spuns femeia. Oare nu ai
trimis-o tu la mine pe bă trâ nă , cu porunca de a-i da o mie
dinari pentru cinci sclavi? Dacă vrei să te încredinţezi că -i
aşa, n-ai decâ t să te uiţi în ogradă şi să -i vezi… Pâ nă una
alta, am dat poruncă omului de la poartă să -i pă zească …
Ş i coborâ nd emirul în ogră zile sale, şi apropiindu-se de cei
cinci pă gubaşi, le-a spus:
— Sclavii mei, de-acum sunteţi în stă pâ nirea mea şi să -mi
daţi cuvenită ascultare!
— Glumeşti, înă lţimea ta! i-au ră spuns pă gubaşii. Noi nu
suntem sclavii nimă nui, ci locuitori liberi ai Bagdadului! Am
venit aici spre a te ruga toţi s-o ridici în furci pe femeia care
ne-a jefuit!
— Ba nu! a ră spuns emirul. Voi sunteţi sclavii mei şi
pă ziţi-vă gurile, dacă nu vreţi să nimeriţi la cazne!
— Îţi cerem şi despă gubire, au să rit cu gura pă gubaşii.
Soldaţii tă i au adormit şi n-au pă zit femeia!
Astfel stâ nd lucrurile, emirul a spus cu multă obidă :
— Rog să mă îngă duiţi câ teva zile, că ci vă fă gă duiesc s-o
gă sesc pe femeia aceea şi s-o ridic în furci!
În ziua urmă toare, stă pâ nul catâ rului a luat din nou zece
oşteni şi au pornit în că utarea Dalilei. Ş i tocmai pe la prâ nz
au întâ lnit-o, au legat-o zdravă n şi au adus-o la seraiul
emirului. Acesta a poruncit să fie aruncată numaidecâ t în
hrubă şi să fie pă zită cu deosebită stră şnicie. Însă temnicerul
i-a ră spuns că n-o poate pă zi, întrucâ t Dalila era însuşi Iblis
diavolul! Spre mai bună încredinţare, au dus-o la apa
Tigrului şi au spâ nzurat-o de pă rul capului, în aşteptarea
judecă ţii. Astfel, Dalila a fost spâ nzurată de pă rul capului,

491
iar cei zece oşteni au ră mas să o pă zească . Însă cum s-a
îndepă rtat emirul, ei au adormit, fiind încredinţaţi că Dalila
nu se va putea coborî din furci! Ş i pe câ nd dormeau ei mai
bine, a trecut pe acolo un beduin, că lare pe calul să u,
tâ nguindu-se:
— O, Allah, îmi lasă gura apă , numai la gâ ndul că aş putea
gusta mă car turtă dulce din cetatea Bagdadului!
Auzind Dalila această tâ nguire, i-a ră spuns:
— O, prea cinstit şeic al arabilor din pustiu! Fie-ţi milă de
mine!
— Allah te ocrotească ! i-a ră spuns beduinul. Dar de vreme
ce eşti osâ ndită astfel, se vede că ai să vâ rşit o faptă din cale-
afară de mâ rşavă ! Că ci altfel, cum ar fi îngă duit Allah,
stă pâ nul tuturor dreptcredincioşilor, să fii atâ rnată de pă rul
capului?
— O, dreptcredinciosule sultan al deşertului! s-a tâ nguit
Dalila. N-am să vâ rşit nicio faptă vrednică de pedeapsa
aceasta! Află , deci, de unde mi se trage ră ul: Ieşind eu în
cetate să tâ rguiesc nişte dulciuri, am nimerit la un neguţă tor
care mi-i vechi duşman. Cum am ajuns în casa lui, fă ră voia
mea am scuipat într-o turtă dulce, şi pentru aceasta tică losul
m-a tâ râ t în faţa cadrului! Ş i întrucâ t nici cadiul nu este un
om cu frica lui Allah, a poruncit să stau astfel spâ nzurată ;
după aceea, drept pedeapsă că am scuipat, să înghit pe
neră suflate zece mă suri de turtă dulce! Dar închipuieşte-ţi şi
tu, o, dreptcredinciosule sultan din pustiu, cum aş fi în
stare, în tică loşia mea, să înghit zece mă suri de turtă dulce?
A ascultat-o în linişte beduinul pustiului.
— Dreptcredincioasă femeie! i-a ră spuns el. Bine ai face,
dacă mi-ai da mie turta dulce!
— La ce ţi-ar ajuta? l-a întrebat Dalila. Spre a o dobâ ndi,
ar trebui să stai spâ nzurat în locul meu!
Astfel auzind-o, beduinul s-a dezbră cat de veşmintele
deşertului, a coborâ t-o repede pe Dalila din furci, s-a

492
îmbră cat în veşmintele ei, şi s-a lă sat spâ nzurat de pă r. Cum
a simţit pă mâ ntul sub tă lpi, Dalila i-a luat repede veşmintele
şi turbanul, a încă lecat pe calul să u, şi neîntâ rziat s-a întors
la fiica ei Seinab.
Ş i stâ nd beduinul, şi vă zâ nd că Dalila nu-i mai aduce
turta dulce, a început a striga:
— O, Allah, dar de ce nu mi se mai aduce turta dulce?
Ş i auzindu-l, soldaţii s-au trezit din somn şi l-au întrebat:
— Cum ai ajuns în spâ nzură toare, nenorocitule? Ş i unde
este bă trâ na?
— Fraţii mei! le-a ră spuns beduinul. Aflaţi că eu am
dezlegat-o pe osâ ndită , învoindu-mă să înfulec eu turta
dulce!
Ş i înţelegâ nd oştenii că Dalila le-a scă pat, nu mai ştiau ce
să facă . Unii spuneau că ar fi bine să stea să -l pă zească pe
beduin, alţii că ar fi mai să nă tos pentru ei s-o rupă la fugă .
Deodată s-a ară tat emirul:
— Gră biţi-vă , oşteni, şi aduceţi-o pe Dalila la judecata
mea!
— Dar turta dulce mi-ai adus-o? l-a întrebat beduinul.
Câ nd s-a uitat emirul mai bine, a vă zut că a fost pă că lit. Ş i
cu mare cutremur s-a repezit asupra oştenilor. După ce i-au
istorisit toată întâ mplarea, oştenii i-au cerut îndurare. Ş i i-a
iertat emirul, poruncindu-le:
— Vă iert, tică loşilor, ştiut fiind că nimeni nu se poate
mă sura cu femeia aceasta! Sloboziţi beduinul la pă mâ nt!
Ş i aflâ nd beduinul în ce primejdie s-a bă gat singur, s-a
aruncat la picioarele emirului şi plâ ngea în hohote:
— Allah te ocrotească , înţelept emir al celei mai vestite
cetă ţi ră să ritene! Te rog, pe Allah şi preasfintele lui corturi,
dă poruncă să -mi fie adus calul înapoi şi să -mi fie aduse
veşmintele! Jur pe Allah, judecă torul tuturor pricinilor, că n-
am ştiut ce fac! Dacă aş fi ştiut că femeia aceea este o
înşelă toare, niciodată nu o dezlegam!

493
 Ş i astfel, după cum se istoriseşte în cronicile Bagdadului,
s-au ară tat tot atunci şi pă gubaşii ceilalţi, să vadă cum piere
Dalila. Însă , vă zâ nd că a scă pat şi de data aceasta, s-au
repezit asupra emirului, cerâ ndu-i lui plata tuturor
pagubelor.
Aşa au ajuns la seraiul califului. Ş i istorisind ei toate câ te
s-au întâ mplat, califul Bagdadului s-a întors că tre emir, cu
ochii plini de întuneric:
— Dezvinovă ţeşte-te, dacă poţi, emir al Bagdadului! Altfel,
vei cunoaşte înă lţimea furcilor!
— Calif al califilor şi stă pâ n al tuturor dreptcredincioşilor!
a ră spuns emirul. Pot dovedi că sunt nevinovat, mă rturisind
aici că eu însumi am fost pă că lit cu o mie dinari! Pe toţi
aceşti oameni, şireata Dalila i-a vâ ndut soţiei mele drept
sclavi…
— Adă -mi-o numaidecâ t pe Dalila! a poruncit califul. Altfel
îţi voi lua rangul…
— Cere-mi mai bine viaţa, o, stă pâ n al tuturor
dreptcredincioşilor! a ră spuns emirul. Cine o poate prinde şi
cine o poate osâ ndi pe vicleana Dalila! Am spâ nzurat-o de
pă rul capului, nă dă jduind că numai aşa nu va scă pa, dar s-a
dovedit mai şireată … Te rog, calif al califilor, să -mi dai
drumul din slujba mea! Cheamă -i pe pricepuţii Ahmed Deuf
şi pe Hasan Ş uman, pe care-i plă teşti cu câ te două sprezece
mii dinari şi au la îndemâ nă câ te patruzeci de că lă i…
— Cu adevă r gră ieşti! i-a ră spuns califul. Tot atunci a
poruncit să fie chemat Ahmed Deuf.

CAD, LA RÂND, ÎN MÂNA DALILEI ŞI AHMED DEUF ŞI

HASAN ŞUMAN…

Ahmed Deuf habar n-avea de Dalila şi de viclenia ei. Îndată

494
s-a dus la Hasan Ş uman, să se sfă tuiască împreună , dar nu
l-a gă sit acasă . Ş i Ahmed Deuf şi-a împă rţit cei patruzeci de
că lă i, prin toate uliţele Bagdadului, în că utarea Dalilei. Toată
preasfâ nta cetate aflase întâ mplă rile, şi toţi drepţii ei
locuitori nu vorbeau decâ t despre aceasta. Dalila ajunsese
femeia cea mai plină de faimă . Aflâ nd deci şi ea că este
urmă rită de oamenii lui Ahmed Deuf, s-a mă rturisit fiicei sale
Seinab. Dar nu se temea deloc. A pă ră sit locuinţa şi a ieşit
din nou în uliţe, înainte de a pleca, s-a jurat faţă de Seinab că -
i va despuia de straie şi de arme, şi pe Ahmed Deuf, şi pe cei
patruzeci de că lă i ai să i.
Îndată s-a ară tat la pră vă lia unui bă can:
— Dreptcredinciosule bă can! i-a gră it ea. Am aflat din
oameni cum că ai o locuinţă cu două ieşiri! Fii aşa de bun şi
închiriază -mi-o mie, că ci am mare nevoie!
Astfel zicâ nd, a dat bă canului un dinar, şi îndată a fă cut
rost de nişte mâ ncă ruri, de un divan şi de câ teva covoare.
După aceea s-a aşezat în uşă , cu vă lul pe faţă , şi a stat aşa
pâ nă câ nd a trecut pe acolo un oştean de-al lui Ahmed Deuf,
unul Ali, cu zece că lă i. Cum l-a vă zut Dalila, s-a dus la el şi i-
a să rutat mâ na.
— Ahmed Deuf! i s-a tâ nguit ea.
— Ce pofteşti? a întrebat-o oşteanul Ali, mirat de
frumuseţea ei.
— Ahmed Deuf! s-a rugat ea încă o dată . Tu eşti Ahmed?
— Nicidecum! i-a ră spuns Ali. Ahmed Deuf este mai-
marele meu, de aceea îmi poţi spune mie ce pofteşti… Dar
cine eşti tu, femeie preafrumoasă ?
— Află ! i-a ră spuns Dalila. Pă rintele meu era un vestit
locuitor din cetatea Mosul. După urcarea lui la corturile
drepţilor, mi-a ră mas mare avere şi mi-i aşa de frică , încâ t aş
vrea să -l rog pe bunul Ahmed Deuf să o ia sub paza sa,
întrucâ t, îndată după calif, el este omul cel mai puternic din
Bagdad…

495
 — Te poţi bizui pe el! i-a ră spuns Ali. Să n-ai nicio grijă …
— Prietene Ali! a gră it din nou Dalila. Dacă -i aşa, te rog să
pofteşti cu oamenii tă i în locuinţa mea, spre a te cinsti cum
se cuvine, cu un pahar de vin şi cu o gustare…
Ş i astfel zicâ nd, Dalila a apucat înainte, şi Ali cu cei zece
că lă i în urmă . Ş i încurcâ ndu-se la vin, au că zut ca morţi. Ş i
le-a pus Dalila în vin şi un leac adormitor. Astfel a îmbă tat ea
toate pâ lcurile de că lă i ai lui Ahmed Deuf. Ş i chiar şi Ahmed
Deuf a picat în momeală . După ce toţi au adormit ca morţii,
le-a luat veşmintele. Apoi, trezindu-se ei şi vă zâ nd că au fost
dezbră caţi, au început a striga:
— O, Allah! striga Ahmed Deuf, mai tare decâ t toţi.
Lă mureşte-mă cum m-ai lă sat să fiu înşelat de femeia
aceasta? Ce voi spune califului?
Neîntâ rziat, Ahmed Deuf s-a repezit la prietenul să u Hasan
Ş uman…
— O, prietenul meu! i se tâ nguia Ahmed Deuf. Iată ce mi s-
a întâ mplat…
— Nu te tâ ngui, o, prietene Ahmed! i-a ră spuns Hasan
Ş uman. Jur pe puterile vă zduhului că voi aduce-o pe
vicleana Dalila înaintea califului chiar în noaptea asta! O voi
prinde, o, Ahmed Deuf, însă numai dacă voi dobâ ndi iertarea
ei! Că ci femeia asta, după câ t vă d eu, e mai şireată decâ t
toate femeile de pe pă mâ nt…
Amâ ndoi emirii s-au dus tot atunci la calif.
— Prea înă lţate calif! a gră it Hasan Ş uman. Îţi jur că voi
prinde-o pe Dalila, însă te rog s-o ierţi de toate faptele ei…
Califul califilor s-a învoit numaidecâ t la aceasta, şi astfel,
Hasan Ş uman a descoperit îndată casa unde locuia Dalila. Ş i
bă tâ nd el la poartă , a ieşit fata Seinab.
— Cine bate în poarta noastră , în tâ rzie noapte? a întrebat
ea.
Hasan Ş uman a rugat-o să deschidă în numele califului. Ş i
s-a mai rugat ca Dalila să vină neîntâ rziat, cu tot ce a furat,

496
că ci va fi iertată .
Ş i auzind Dalila cuvintele acestea, a încă rcat pe catâ r şi pe
calul beduinului tot ce furase. Ş i ajungâ nd în faţa califului, a
aşezat tot calabalâ cul la sfinţitele sale picioare, fiecare
pă gubaş luâ ndu-şi paguba. Numai boiangiul se vă ieta. Se
vă ieta şi stă pâ nul catâ rului, întrucâ t mă selele scoase nu i se
mai puteau pune la loc. Califul califilor râ dea de-şi dă dea
inima afară , şi le-a dă ruit tuturor câ te o sută dinari. Ş i
întrebâ nd-o el pe Dalila pentru ce să vâ rşise atâ tea
înşelă ciuni, ea a ră spuns:
— Prea înă lţat calif al califilor, jur pe corturile cerului şi pe
oştile vă zduhului că nimic n-am luat din lă comie! Tot ce am
să vâ rşit, am să vâ rşit pentru aţi dovedi că nu sunt mai prejos
decâ t emirii tă i, Ahmed Deuf şi Hasan Ş uman! Că ci prea
mult se gră ieşte despre dibă cia şi iscusinţa lor, o, stă pâ n al
tuturor dreptcredincioşilor… Ş i a adaus: Află , sultan al
tuturor dreptcredincioşilor! Tată l meu a fost, la timpul să u,
cadiu în marea cetate a Bagdadului, iar eu mă îndeletniceam
cu creşterea porumbeilor! Bă rbatul meu a avut slujbă de
emir. Nu vreau altceva nimic, decâ t să -mi dai drepturile ce
mi se cuvin de pe urma soţului meu…
Ş i încuviinţâ nd califul acest lucru, a numit-o pe Dalila
mai-mare peste caravanseraiul cel vestit. Ş i avea sub
conducerea ei patruzeci de sclavi, treizeci de încă peri şi
patruzeci de câ ini pă zitori la porţi. Iar Seinab, fiica ei, a luat
în primire o crescă torie de porumbei că lă tori.
Aceasta este istoria Dalilei celei iscusite, şi toate faptele ei
se află scrise în cronici, la filă de aur.

ÎNCEP ÎNTÂMPLĂRI NEMAIPOMENITE; ÎNTÂI VOM AFLA

DE ÎNŢELEPTUL DANIIL-ELINUL ŞI DE FIUL SĂU HASEB
KERIM EDDIN…

497
 I

Tră ia în vremuri de mult petrecute un prea învă ţat elin, cu

numele Daniil. Despre înţelepciunea sa se auzise în toate
laturile pă mâ ntului, încâ t mari învă ţaţi că lă toreau spre
cetatea lui, să -l vadă . Însă Daniil n-avea copii, şi din pricina
asta îi mâ nca sufletul tristeţea.
Într-o seară , după ce s-a întors acasă nespus de trist, a
luat cinci file dintr-o carte. Apoi a gră it că tre soţia sa:
— Află , prietenă a vieţii mele, a bucuriilor şi a tristeţilor
mele! În curâ nd va sosi la uşa mea îngerul cu coasa! Voi
pă ră si acest tă râ m al umbrelor şi voi trece în tă râ mul vieţii
veşnice! Numai unul Allah ştie dacă te las în stare
binecuvâ ntată , dacă vei naşte după moartea mea sau nu.
Dacă se va întâ mpla să naşti fiu, pune-i numele Haseb Kerim
Eddin! Dă -i aleasă creştere, şi dacă te va întreba vreodată ce
i-am lă sat moştenire, dă -i aceste cinci file Dacă le va citi şi le
va pricepe, află că el va fi însemna să fie bă rbatul cel mai
înţelept al timpului să u!
Spunâ nd acestea, Daniil şi-a luat ră mas bun de la ea,
ră suflat o dată adâ nc, apoi a urcat la corturile drepţilor, în
viaţa cea fă ră de sfâ rşit, la oştile lui Mahomed-prooroc ş la
câ ntă rile veşnice ale huriilor… Îndură -se de el Allah ce
nemă rginit în milă …
Au venit neamurile şi l-au plâ ns. L-au spă lat după legile
preasfinte şi l-au petrecut la groapă .
Nu tâ rzie vreme după adormirea lui, femeia a nă scut un
bă iat frumos ca lumina soarelui, şi i-a pus numele Haseb
Kerim Eddin, după porunca soţului. Ş i îndată a chema
feluriţi chiromanţi şi cititori în stele, pentru a-i citi drumul în
taina timpului. Ş i chiromanţii i-au citit palma, cititorii în
stele s-au ridicat în foişoare, după ştiinţa lor, ci tind scrierea
vă zduhului…
— Află … i-au spus chiromanţii. Fiul tă u, înţeleaptă soţie a

498
prea înţeleptului Daniil, fiul tă u va tră i timp îndelungat, dacă
va izbuti să treacă cu bine prin primejdiile tinereţii. Va
ajunge, o, înţeleaptă femeie a lui Daniil! va ajunge să fie cel
mai înţelept om al Ră să ritului…
Ş i au adă ugat cititorii în stele:
— Aşa va fi, înţeleaptă femeie! Dacă fiul tă u Haseb va trece
prin primejdiile tinereţii cu bine, va ajunge să fie cel mai
înţelept om la Ră să ritului…
Acestea zicâ ndu-le, şi-au vă zut de drum şi chiromanţii şi
cititorii în stele. Soţia înţeleptului Daniil a prins să -şi
îngrijească fiul c-a pe lumina ochilor, în casa ei, pâ nă la cinci
ani. Apoi l-a dat la o şcoală înaltă , iar după alţi ani l-a
îndemnat să se ducă la meserie. Însă Haseb Kerim Eddin nu
voia să înveţe nimic. Maică -sa se topea de mâ hnire. Ş i
ajungâ nd Haseb Kerim Eddin la anii însură toarei a hotă râ t
maică -sa să -l însoare, nă dă jduind că aşa se va face om la
locul lui. I-a că utat femeie potrivită . Însă Haseb Kerim Eddin
nu s-a dovedit a fi om de treabă nici însurat. Într-o zi, pe
câ nd maică -sa plâ ngea de tristeţe, au sfă tuit-o nişte vecini:
— Femeie a înţeleptului Daniil! Decâ t te-ai chinui aş cu
fiul tă u, mai bine i-ai cumpă ra un asin, o funie şi o secure,
că ci noi vrem să -i luă m în pă dure la tă iat lemne. Aşa să -şi
câ ştige pâ inea de azi pe mâ ine…
Peste mă sură s-a bucurat mama lui Haseb Kerim Eddin,
auzindu-i gră ind astfel! Ş i cumpă râ nd asin, secure şi funie,
le-a dat fiului să u şi l-a trimis în pă dure, împreună cu
tă ietorii de lemne. La început, aceştia l-au învă ţat cum să
taie copaci şi cum să încarce lemnele pe asin. Astfel, s-au
întors în cetate, au vâ ndut lemnele pe preţ bun, şi aşa au
dobâ ndit bani pentru pâ ine. Multă vreme, Haseb Kerim
Eddin s-a ţinut de treaba asta.
Într-o zi a că zut asupra codrului o furtună , şi toţi s-au
ascuns într-o peşteră . Ş i lovind Haseb Kerim Eddin cu
securea sa în stâ nca peşterii, a auzit un sunet în gol. Îndată

499
a început să sape şi a gă sit o lespede rotundă , cu belciug.
Mult s-a bucurat el de descoperire! i-a chemat şi pe ceilalţi
lemnari, rugâ ndu-i să -l ajute să ridice lespedea. Ş i astfel,
cum au izbutit să repeadă lespedea, au vă zut o groapă plină
cu miere. Straşnic s-au mirat, uitâ ndu-se unii spre alţii! apoi
au hotă râ t să se întoarcă în cetate, să aducă vase, să încarce
mierea şi să o vâ ndă , urmâ nd a împă rţi banii. Însă unul
dintre ei trebuia să ră mâ nă în peşteră , pentru a pă zi mierea.
A spus Haseb Kerim Eddin:
— Voi ră mâ ne eu, dreptcredincioşilor prieteni! Gră biţi-vă
că tre cetate şi aduceţi vasele…
Ş i toţi au coborî! repede spre cetate şi s-au întors cu nişte
vase mari. După ce le-au umplut, s-au pornit din nou că tre
cetate şi au vâ ndut mierea, şi iar s-au întors la peşteră cu
vasele. Ş i aşa au tot fă cut ei drumul acela de nenumă rate ori,
ducâ nd miere în cetate şi întorcâ ndu-se cu vasele goale.
Haseb Kerim Eddin ră mâ nea mereu de pază , pâ nă ce, într-o
bună zi, unul dintre lemnari a spus că tre soţii să i:
— Prietenii mei! Ş tiţi voi la ce m-am gâ ndit? Cred aşa:
acest Haseb Kerim Eddin este descoperitorul gropii! Ş i s-ar
prea putea ca într-o bună zi să se ducă la mai-marii cetă ţii,
să ne pâ rască . Ş i dacă s-ar întâ mpla aşa, atunci toţi banii
dobâ ndiţi ar fi ai lui. Ce-ar fi, o, soţii mei, să -l poftim să intre
în groapă , să scoată toată mierea, după aceea să -l lă să m
acolo, să aruncă m lespedea deasupra, spre a muri el de
foame?
Cu mare bucurie au primit lemnarii cuvâ ntul soţului lor!
S-au dus din nou la groapă şi au gră it că tre Haseb Kerim
Eddin:
— O, Haseb Kerim, fratele nostru! Coboară încă o dată în
această groapă din peşteră şi adă -ne toată mie rea…
Ş i intrâ nd Haseb Kerim Eddin pentru cea din urma oară ,
le-a întins mierea.
— Acum faceţi aşa de bine şi trageţi-mă afară ! le-a spus el.

500
Miere nu mai este!
Însă n-a primit niciun ră spuns. Ceilalţi tă ietori d lemne s-
au întors repede în cetate, după ce au arunca lespedea peste
groapă . Degeaba ră cnea să rmanul Haseb Kerim Eddin,
degeaba plâ ngea, rugâ ndu-se că tre stă pâ nul cerului şi al
pă mâ ntului:
— O, Allah! Singura pavă ză a vieţii mele eşti tu Ajută -mă ,
prea îndură torule Allah, să scap din acest mormâ nt, unde
mă aflu îngropat de viu…
Ş i aşa, lemnarii şi-au vâ ndut mierea în cetate şi s-a dus la
mama lui Haseb Kerim Eddin şi i-au spus:
— Ia-ţi ră mas bun, nefericită mamă , că ci fiul tă u nu mai
este!
— Dar ce i s-a întâ mplat?
— Află , nenorocită mamă ! Astă zi, pe câ nd ne aflam î
pă dure, a pogorâ t asupra noastră o furtună nă prasnica
îndată ne-am ascuns într-o peşteră . Asinul fiului tă u,
speriindu-se de furtună , a rupt-o la fugă . Ş i voind fiul tă u să -
l ajungă , i-a ieşit înainte o fiară mare a pă durii şi l-a ucis, şi
a mâ ncat asinul…
Auzind mama lui Haseb Kerim Eddin nenorocirea, început
să -şi zgâ rie obrazul şi să -şi presare ţă râ nă pe tot trupul, şi
aşa a că zut în post negru de sufletul lui Haseb Kerim
Eddin… Nu după mult timp, ceilalţi tă ietori de lemne au
devenit neguţă tori vestiţi. Mâ ncau şi beau, şi din câ nd în
câ nd numai, trimiteau câ te ceva şi nefericitei mame.

II

Haseb Kerim Eddin a ră mas multă vreme în groapa din

peşteră . După un timp a că zut asupra lui un scorpion mare.
Haseb Kerim Eddin l-a ucis, însă s-a gâ ndit: „îmi aduc bine
aminte că groapa asta a fost plină toată cu miere. Pe unde a
putut să intre acest scorpion?” şi s-a ridicat repede, pentru a

501
cerceta locul pe unde intrase scorpionul. A vă zut o cră pă tură
prin care pă trundea lumina. Haseb Kerim Eddin şi-a apucat
hangerul şi a lă rgit cră pă tura, pâ nă s-a putut strecura mai
departe. Ş i astfel a nimerit într-un gang lung, şi a vă zut la
capă tul lui o uşă de fier, cu broască de argint şi cu cheie de
aur. Îndată ce s-a apropiat de uşă , a deschis-o, şi deodată a
ajuns într-un fel de încă pere largă . Stră lucea acolo o movilă
mare de smaragde verzi, la picioarele unui jilţ de aur,
împodobit cu fel de fel de pietre scumpe. În jurul jilţului se
aflau alte jilţuri, unele de aur, altele de argint, altele de
aramă şi fier, altele din lemn de santal. Se mai aflau jilţuri de
fildeş şi abanos, şi toate la un loc erau în numă r de
două sprezece mii…
Haseb Kerim Eddin s-a aşezat îndată pe jilţul cel mai înalt
şi a adormit, lă udat fie numele celui ce în veşnicii nu are
somn, şi ai că rui ochi necontenit veghează asupra cerului şi
pă mâ ntului!
Ş i trezindu-se Haseb Kerim Eddin, a auzit ca un ră suflet.
Ş i-a deschis ochii şi s-a ridicat, şi a vă zut pe cele
două sprezece mii de jilţuri şerpi mari, încolă ciţi. Ş i fiecare
şarpe era lung de o sută de coţi. Lui Haseb Kerim Eddin i s-a
uscat gura de spaimă . Se şi credea mort, câ nd s-a uitat la
ochii şerpilor care stră luceau şi fulgerau ca paloşele. Ş i
uitâ ndu-se el mai bine, a vă zut o mulţime de şerpi mai mici,
atâ t de mulţi, încâ t numai bunul Allah, în neţă rmurita sa
pricepere, i-ar fi putut numă ra! Ş i cum sta Haseb Kerim
Eddin îngrozit, a pornit spre el unul dintre şerpi, puternic şi
mare ca un catâ r, şi ducea pe spinarea lui o butie de aur. În
butia aceea se afla un şarpe cu faţă omenească , stră lucind ca
cristalul. Ş i şarpele cu faţa de om a fost aşezat pe un jilţ. La o
poruncă a lui, toţi ceilalţi şerpi s-au ridicat pe jilţurile lor,
apoi au că zut la pă mâ nt, închinâ ndu-se. Ş i cum şarpele
acela a fă cut un semn din ochi, toţi s-au aşezat la locuri.
— În numele lui Allah, stră inule, te rugă m să nu te temi de
502
noi! a gră it apoi că tre Haseb Kerim Eddin şarpele cu faţa de
om. Află că eu sunt Tamliha, sultă niţa şerpilor…
Haseb Kerim Eddin s-a liniştit. Iar sultă niţa şerpilor a
poruncit îndată să se întindă mesele, şi s-au dus şerpi şi i-au
adus mere, struguri, rodii, alune, migdale, banane şi nuci şi
pe toate le-au aşezat la picioarele lui Haseb. Iar sultă niţa i-a
poftit încă o dată bun sosit între ei, întrebâ ndu-l de numele
să u şi de numele cetă ţii sale. Haseb s-a ospă tat fă ră nicio
teamă din toate bună tă ţile aduse.
Ş i după ce s-a să turat el bine, a fost întrebat încă o dată
de numele să u şi de numele cetă ţii sale, şi de împrejură rile
care l-au adus acolo. I-a ră spuns Haseb, cu toată bună
cuviinţa, istorisindu-i despre înţeleptul Daniil, tată să u, şi
istorisindu-i cum, nevoind să înveţe nimic, a ajuns tă ietor de
lemne. Ş i i-a mai spus cum a aflat groapa cu miere şi cum a
fost închis.
— Aceasta este istoria vieţii mele! şi-a sfâ rşit cuvâ ntul
Haseb Kerim Eddin.
— Fii liniştit, o, Haseb Kerim! i-a ră spuns sultă niţa
şerpilor. Ră mâ i la noi câ t vei voi, că ci am să -ţi istorisesc
întâ mplă rile vieţii mele, şi te încredinţez că te vei minuna
nespus…
— Cu deosebită bucurie ascult istoria vieţii tale… a
ră spuns Haseb Kerim Eddin.
Iar sultă niţa şerpilor a început astfel:

AICI INTRĂ ÎN ISTORIE ALT OM, UNUL DIN TĂRÂMUL

EGIPTULUI, CARE AVEA UN FIU CU NUMELE BULUKIA…

Împlinească -se numai voia lui Allah, în cer şi pe pă mâ nt!

Află , o, Haseb Kerim Eddin! tră ia demult, în ţara Egiptului,
un israelitean care avea un fiu cu numele Bulukia.
503
 Aşa de credincios era acel israelitean, încâ t toată vremea
şi-o petrecea în dezlegarea că rţilor sfinte şi rugâ ndu-se
necontenit lui Allah, lă udat numele lui! Iată însă că după o
vreme s-a îmbolnă vit acel israelitean, şi era gata să -şi aştepte
îngerul. Aflâ nd despre aceasta, că peteniile ţă rii au venit la el
în grabă , cu ochii plini de lacrimi.
— Bine aţi venit, aleşi bă rbaţi egipţieni! le-a spus
israeliteanul. Ceasul meu de ră mas bun este aproape!
Pă ră sesc lumea aceasta, spre a mă că lă tori într-o altă lume!
N-am strâ ns în zilele mele nicio avuţie! Singura mea avuţie
este acest fiu al meu, cu numele Bulukia! Aveţi grijă de el şi-l
creşteţi, şi Allah să vă ajute…
Ş i mă rturisind încă o dată că pe pă mâ nt şi în cer nu se
află alt stă pâ n decâ t slă vitul Iahve, şi nici nu alt prooroc
decâ t proorocul să u, Moisi, cuviinciosul israelitean şi-a
repezit ochii peste cap şi s-a că lă torit la protopă rinţii să i,
laudă veşnică celor ce petrec pe pă mâ nt în cuvioşie şi se
înalţă la corturile cerului curaţi ca lacrima!
I s-a pregă tit îndată giulgiul de moarte, a fost spă lat după
legile sale şi îngropat, dâ ndu-l pă mâ ntului; iar pe feciorul
să u, Bulukia, l-au ridicat la rang de sultan. Ş i era Bulukia
atâ t de drept cu supuşii să i, şi în ţara Egiptului domnea
atâ ta linişte şi mulţumire, încâ t toţi ridicau laudă sultanului
şi dreptului să u pă rinte.
Însă într-o zi, umblâ nd Bulukia la lucrurile ră mase de la
tată l să u, şi cercetâ nd el încă perile casei, a gă sit o uşă
ascunsă . A deschis-o şi a nimerit într-o încă pere unde se afla
un stâ lp de marmură , deasupra că ruia se afla un scrin de
abanos. Ş i deschizâ nd Bulukia scrinul, a gă sit înă untru un
scrin de aur. L-a deschis şi pe acesta, şi a gă sit o carte pe a
că rei scoarţă sta scris:

„Aflaţi, oameni vremelnici! Într-o zi se va ridica peste tot

Răsăritul şi peste toate seminţiile un prooroc cu numele

504
Mahomed, cinstit fie numele său! Aflaţi, oameni! Proorocul ce
se va ridica va fi sultanul tuturora, în trecut, în timpurile de
faţă şi în viitorimi…”

Citind Bulukia aceste cuvinte, îndată a crezut în proorocul

Mahomed. I-a adunat în sobor pe mai marii egipţieni, a
adunat preoţii poporului Israel şi le-a fă cut cunoscută cartea:
— Aflaţi, înţelepţi egipţieni, şi aflaţi, oameni din Israel!
Tată l meu a fost un tică los! S-ar cuveni să -l scot din
mormâ nt, să -l dau pradă flă că rilor! Socotesc, cinstit sobor,
că această carte a luat-o din înţeleaptă scriere Thora, sau din
vestitele că rţi ale lui Ibrahim-prooroc! Cum de l-a ră bdat
inima să încuie cartea asta cu atâ ta grijă , şi să n-o arate la
nimeni?
Ş i au ră spuns mai marii egipţieni şi oamenii Israelului:
— Bulukia, sultan peste Egipt! Lasă -l pe tată l tă u să se
odihnească în pă mâ nt, atâ ta vreme câ t bunul Iahve l-a luat
la sâ nul să u!
Atunci, Bulukia s-a dus la maică -sa, şi ară tâ ndu-i ce a
aflat, i-a spus că de-acum înainte el îl iubeşte numai pe
Mahomed-prooroc şi că vrea să cutreiere seminţiile şi ţă rile,
pâ nă -l va întâ lni. Că ci, a adă ugat Bulukia, dacă nu va porni
să -l întâ lnească , va muri de inimă rea…
Ş i astfel, s-a îmbră cat Bulukia în veşmâ nt de hangiu, şi
rugâ nd-o pe maică -sa să se roage pentru el, a pornit la drum.
Ş i plâ ngea maică -sa, petrecâ ndu-l:
— O, fiul meu Bulukia! Dacă tu te duci, ce se va petrece cu
mine?
— Degeaba plâ ngi, mamă ! i-a ră spuns el. Mă duc mai întâ i
spre Siria…
Ş i ajungâ nd Bulukia la ţă rmul mă rii, s-a suit pe o corabie
şi a ajuns într-o insulă . A coborâ t şi a adormit, lă udat fie
numele celui ce niciodată nu doarme, ci veghează pururi… Ş i
în timp ce Bulukia dormea, corabia şi-a vă zut de drumul ei,

505
iar câ nd s-a trezit Bulukia, nu se mai vedea, pierită în zarea
apelor. Aşa a ră mas Bulukia singur pe insula aceea. Plâ ngea,
umblâ nd încoace şi încolo. Deodată , a întâ lnit nişte şerpi
mari câ t că milele şi înalţi câ t curmalii. Toţi dă deau laudă lui
Allah şi se rugau pentru Mahomed-prooroc. Foarte mirat se
uita la ei Bulukia.
— Cine eşti, de unde vii şi încotro ţi-i calea, o, stră ine? l-a
întrebat unul dintre şerpi.
Ş i a ră spuns Bulukia:
— Numele meu este Bulukia, şi sunt fiu al lui Israel! Am
pornit într-o că lă torie, la seminţiile pă mâ ntului, din dragoste
pentru Mahomed-prooroc, lă udat fie-i numele! Umblu deci şi-
l caut pe Mahomed-prooroc! Dar voi cine sunteţi?
Ş i au ră spuns şerpii:
— Află , o, Bulukia! Noi suntem locuitorii Gheenei şi avem
rostul de a-i chinui pe necredincioşi!
Ş i a întrebat Bulukia:
— Dar cum aţi ajuns în insula asta?
— Află , o, Bulukia! Gheena este şi ea fiinţă însufleţită ! Însă
nu poate ră sufla decâ t de două ori pe an, o dată vara şi o
dată iarna! Numai aşa se poate lă muri de ce vara este
că ldura aşa de mare! Ş i află mai departe, o, Bulukia: câ nd
respiră Gheena, ne repede afară , iar câ nd îşi trage din nou
sufletul, ne trage şi pe noi înă untrul ei…
Ş i i-a întrebat Bulukia dacă în Gheena se află şerpi şi mai
mari. Ş i a ră spuns unul:
— Află , Bulukia! Noi suntem cei mai mici şerpi din
Gheena! De bună seamă , sunt acolo şi şerpi care nici nu simt
ră sufletul!
— Dar pe Mahomed-prooroc de unde-i ştiţi, că vă rugaţi
lui? i-a întrebat Bulukia.
— Află ! Mahomed-prooroc ni-i prea bine cunoscut! Sfâ ntul
să u nume stă scris pe poarta paradisului! iar dacă n-ar fi fost
Mahomed-prooroc, Allah n-ar fi scornit nici paradisul, nici

506
Gheena, nici cerul, nici pă mâ ntul! Tot ce este şi tot ce se vede
pe lume a fost scornit numai pentru Mahomed-prooroc! Iată
pentru ce ne rugă m noi lui Mahomed-prooroc, lă udat fie-i
numele…
Auzind Bulukia cuvintele acestea, a simţit cum îi creşte şi
mai tare dragostea pentru Mahomed-prooroc şi cum îl
cuprinde şi mai fierbinte dorinţa de a-l întâ lni.
După ce şi-a luat ră mas bun de la şerpi, s-a dus la ţă rmul
mă rii, la o corabie. Ş i s-a urcat el pe corabie, şi a ajuns la o
altă insulă . Coborâ nd şi umblâ nd un ră stimp, a dat peste
nişte şerpi mici şi mari. Ş i a vă zut între ei un şarpe mai alb şi
mai stră lucitor decâ t cristalul, stâ nd într-o butie de aur, pe
spinarea unui şarpe mare câ t elefantul. Aceea era sultă niţa
şerpilor, aceea eram eu… a încheiat sultă niţa.
A îndemnat-o Haseb Kerim Eddin:
— Istoriseşte-mi acum ce s-a întâ mplat între tine şi
Bulukia.
Ş i a ră spuns sultă niţa:
— Câ nd l-am vă zut pe Bulukia, m-am plecat înaintea lui şi
l-a m întrebat de unde vine, cine este şi ce caută .
Ş i mi-a ră spuns Bulukia:
— Sunt dintre fiii Israelului, şi numele meu este Bulukia!
Cutreier pă mâ ntul, în că utarea lui Mahomed-prooroc, cel
vestit în sfintele scripturi…
— Dar tu cine eşti? m-a întrebat Bulukia.
Eu i-am ră spuns:
— Sunt sultă niţa şerpilor, şi numele meu e Tamliha! Iar
de-l vei întâ lni pe Mahomed-prooroc, du-i plecă ciunile mele!
…
Apoi, luâ ndu-şi ră mas bun, Bulukia s-a urcat iar pe
corabie şi a pornit spre cetatea Ierusalimului.

AICI INTRĂ ÎN ISTORIE UN IERUSALEMIT CU NUMELE

507
 AFAN, ISRAELITEAN ŞI EL…

Tră ia pe vremea aceea, în cetatea Ierusalim, un înţelept cu

numele Afan. Era priceput în toate ştiinţele, cunoştea
geometria, astronomia, metafizica şi chimia. Cunoştea că rţile
Thora, Evangheliile şi Psalmii, câ t şi preasfintele că rţi ale
proorocului Ibrahim. Ş i a aflat Afan în una din că rţile sale
despre inelul cu pecetea proorocului Solomon. Ş i a mai aflat
că celui ce va pune pe degetul să u acest inel îi vor da
ascultare pă să rile, fiarele, oamenii şi spiritele, câ t şi toate
fiinţele vă zute şi nevă zute. Se ştie că la moartea sa prooroc
Solomon a fost pus într-un sicriu şi îngropat într-un munte
înconjurat de şapte mă ri. Iar pentru a ajunge la muntele
acela nu e în stare nimeni, niciun coră bier nu îndră zneşte!
Nimeni nu poate dobâ ndi inelul, nimeni, nici din lumea
oamenilor, nici din aceea a spiritelor. Ş i a aflat înţeleptul
Afan, în una din că rţile sfinte, că poate ajunge la munte cel
ce-şi va unge picioarele cu un suc stors dintr-o anumită
buruiană . Cel ce-şi va unge astfel picioarele va putea umbla
pe orice mare, ca pe pă mâ nt, fă ră a se scufunda. Însă nimeni
nu poate ajunge la buruiană , fă ră ajutorul sultă niţei şerpilor.
Aceasta era starea la cetatea Ierusalim, câ nd a ajuns acolo
Bulukia.
Ş i pe câ nd se ruga el într-un templu, iată că a venit Afan.
Bulukia i s-a închinat după cuviinţă , citind mai departe în
cartea sa. Afan s-a apropiat de el şi l-a întrebat cine este şi
de unde vine. Ş i i-a ră spuns Bulukia:
— Află , evlaviosule israelitean! Sunt din tă râ mul Egiptului
şi cutreier în lung şi-n lat pă mâ ntul, pentru a-l afla pe
Mahomed-prooroc…
Ş i înţeleptul Afan l-a poftit acasă , în ospeţie. Ş i Bulukia l-a
urmat, şi i s-a dat o încă pere frumoasă , spre a se odihni. A
trecut o zi. Ş i venind ziua a doua peste cetatea Ierusalim, l-a
508
întrebat pe oaspetele să u cum de-l iubeşte pe Mahomed-
prooroc atâ t şi de unde a aflat despre dâ nsul. La care,
Bulukia şi-a istorisit întâ mplă rile, de la început pâ nă la
sfâ rşit. Auzindu-l Afan, s-a mirat peste mă sură .
— Să mă duci neîntâ rziat la sultă niţa şerpilor! a poruncit
el. Că ci eu te voi duce după aceea la Mahomed-prooroc,
lă udat fie numele lui! Însă pentru a ajunge la el, va trebui să
treacă încă foarte mult timp! Ş tiu, evlaviosule israelitean,
taina unei buruieni! Cel ce se unge pe tă lpi cu sucul ei poate
cutreiera mă rile şi toate apele scornite de atot înţeleptul
Iahve… Cum vom afla buruiana asta, cu ajutorul sultă niţei
şerpilor, ne vom unge picioarele şi vom stră bate cele şapte
mă ri, şi aşa vom ajunge la mormâ ntul proorocului Solomon,
lă udată fie-i pomenirea! Vom lua inelul de pe degetul să u şi
vom fi aşa de puternici, cum a fost şi Solomon-prooroc! Vom
dobâ ndi după aceea tot ce vom vrea! Vom bea din izvorul
vieţii, aflat în Marea întunericului! Ş i vom tră i atâ t de mult,
încâ t pâ nă în cele din urmă vom izbuti să ne întâ lnim şi cu
Mahomed-prooroc!
Auzind Bulukia cuvintele lui Afan, a ră spuns:
— Vino neîntâ rziat cu mine, să -ţi ară t unde îşi are 6ă laş
sultă niţa şerpilor…
Ş i aşa, Afan şi-a fă cut rost de o cuşcă de fier, a luat două
vase, unul cu vin şi celă lalt cu lapte, şi a pornit împreună cu
Bulukia. Zi şi noapte au mers pâ nă au ajuns la insulă . Afan
a aşezat lâ ngă cuşcă o cursă cu cele două vase înă untru şi s-
a îndepă rtat. Ş i trecâ nd eu pe acolo, şi mirosind o clipă
cuşca, nă rile mele au simţit laptele şi vinul. Am coborâ t, şi
aşa am intrat în cuşcă ! Însă îndată ce am bă ut vin, capul a
prins a mi se învâ rti. Afan, aflat în apropiere, a închis îndată
uşa, şi aşa m-au dus cu ei. Câ nd mi-am venit în fire şi câ nd
m-am vă zut închisă pe vâ rful unui munte, am spus:
— Iată ce pă ţesc toţi cei ce cruţă mâ rşava fiinţă
omenească …

509
 Ş i a ră spuns Bulukia:
— Nu te teme, sultă niţă a şerpilor! Nu-ţi vom face niciun
ră u, însă trebuie să ne ară ţi buruiana fermecată , să ne
putem unge tă lpile, să putem cutreiera mă rile… Iar îndată ce
vom gă si buruiana, te vom aduce la loc aici…
Ş i aşa, Afan şi Bulukia au luat cuşca şi au tot umblat pe
munte, pe lâ ngă tot soiul de plante, şi eu, sultă niţa şerpilor,
le spuneam la ce folosesc toate. Ş i au ajuns deodată lâ ngă o
buruiană vorbitoare:
— Fericit cine mă va culege! spunea buruiana. Fericit cine-
mi va stoarce sucul şi-şi va unge tă lpile!
Auzind acestea, Afan şi Bulukia au pus cuşca jos. Au cules
multe buruieni vorbitoare, apoi le-au pisat şi le-au stors, şi
luâ nd sucul şi-au uns tă lpile. Apoi, m-au adus din nou pe
insula unde m-au gă sit. Afan a deschis uşa cuştii şi m-a
lă sat să ies.
— La ce vă foloseşte sucul acesta? am întrebat eu, după ce
m-a m vă zut liberă .
Ş i au ră spuns ei:
— Spre a trece peste cele şapte mă ri! Vrem să ajungem la
mormâ ntul sultanului nostru Solomon, să -i luă m din deget
inelul cu pecete…
Ş i am ră spuns eu:
— Asta niciodată nu se va înfă ptui! Pentru că sultanul
cerului şi al pă mâ ntului i-a dă ruit puterea aceasta
neînchipuită numai înţeleptului Solomon. Ce veţi face voi cu
inelul proorocului Solomon? Mai bine aţi fi cules buruiana
care dă să nă tate şi tinereţe fă ră sfâ rşit…
Mult s-a că it Afan auzind acestea! Însă a pornit mai
departe, împreună cu Bulukia. Eu m-am întors la oştile mele
de şerpi şi am gă sit acolo ră zmeriţă mare. Mulţi dintre supuşi
se îmbolnă viseră , alţii pieriseră . Câ nd însă m-au vă zut din
nou au început să salte de bucurie în juru-mi, întrebâ ndu-
mă de ce am lipsit aşa de mult. Atunci, eu le-am povestit

510
toate întâ mplă rile cu Afan şi cu Bulukia… Aceasta-mi este
istoria… a încheiat sultă niţa şerpilor.
Haseb Kerim Eddin ascultase foarte mirat. A rugat-o pe
Tamliha să -i dea un soţ, spre a-l duce din nou pe pă mâ nt, ia
ai să i. Ş i i-a ră spuns Tamliha, sultă niţa şerpilor:
— O, prietenul meu Haseb! Nu trebuie să pă ră seşti locul
acesta pâ nă la iarnă ! Fă -ţi ochii roată împrejur, de pe
muntele Kaf, şi uită -te cum toată natura dă laudă stă pâ nului
cerului şi al pă mâ ntului! Bucură -te, o, Haseb, vă zâ nd
dealurile, vă ile, arborii, râ urile şi pă să rile dâ nd laudă veşnică
celui atotputernic…
Haseb Kerim Eddin a mai întrebat-o dacă îndră zneţii Afan
şi Bulukia au stră bă tut într-adevă r cele şapte mă ri şi au
putut lua inelul din degetul lui Solomon-prooroc.
— Într-adevă r, o, Haseb Kerim Eddin, ei au stră bă tut cele
şapte mă ri şi s-au minunat de minună ţiile lor! Ş i au ajuns la
un munte înalt, zidit tot din smaragde verzi, la ale că rui
temelii izvora un pâ râ u mirosind a mosc. S-au bucurat foarte
crezâ ndu-se ajunşi la capă t, însă Afan a vă zut în depă rtare o
moschee cu o cupolă mare. A pornit într-acolo, împreună cu
Bulukia, şi intrâ nd ei, au gă sit un jilţ de aur, încrustat cu fel
de fel de pietre scumpe. Iar în jurul jilţului stă teau o mulţime
de alte jilţuri. Ş i l-au vă zut mai apoi, stâ nd pe jilţul să u, pe
înţeleptul nostru Solomon-prooroc. Era îmbră cat în veşmâ nt
de mă tase verde, ţesut cu aur, împodobit cu perle şi cu fel de
fel de pietre preţioase. Mâ na sa dreaptă stă tea pe pieptul să u,
iar inelul cu pecete i se afla în deget. Ş i vă zâ ndu-l Afan, l-a
sfă tuit pe Bulukia tot felul de vră ji. Ş i aşa s-a apropiat
Bulukia de jilţul lui Solomon-prooroc. Însă deodată a să rit de
sub jilţ un balaur, şi şuiera aşa de cumplit, încâ t
împrejurimile s-au cutremurat pâ nă departe. Fulgere de foc
ieşeau din gura lui.
— O, Afane! a gră it balaurul,
într-o înfă ţiş are

511
înspă imâ ntă toare. Vei pieri, o, Afane, dacă nu pă ră seşti locul

512
acesta numaidecâ t!
Dar Afan nu s-a speriat. Sta la locul lui şi mereu rostea
vră ji. Ş i vă zâ nd balaurul că nu se teme de el, a ră suflat o
dată atâ t de puternic, încâ t moscheea s-a cutremurat din
temelii.
— Vai ţie, Afane! a adă ugat balaurul. Află că vei arde de
viu, dacă nu vei pă ră si locul acesta…
Bulukia a îngheţat de groază . Afan a pornit spre jilţul lui
Solomon-prooroc şi a întins mâ na să -i ia inelul din deget.
Balaurul s-a repezit asupra lui cu o ploaie de flă că ri, şi astfel
s-a prefă cut Afan într-o movilă de cenuşă …
Vă zâ nd toate acestea, Bulukia a că zut în leşin. Însă
vă zâ nd Allah, a dat poruncă îngerului să u Gavriil să coboare
pe pă mâ nt, să scape zilele lui Bulukia. Ş i a coborâ t pe
pă mâ nt îngerul Gavriil. L-a trezit pe Bulukia din leşin, i s-a
închinat, întrebâ ndu-l cum de a ajuns acolo. Ş i astfel, a
istorisit Bulukia îngerului Gavriil tot ce a pă ţit pâ nă atunci,
de la început pâ nă la sfâ rşit. Ş i a spus îngerul:
— Află , o, Bulukia! Cel ce-l iubeşte pe Mahomed-prooroc
nu poate fi ars de nicio flacă ră …
Ş i Bulukia s-a rugat de îngerul Gavriil să -l ducă să i-l
arate pe Mahomed.
— O, Bulukia! i-a ră spuns îngerul. Vezi-ţi de drumul tă u în
pace! Vremea lui Mahomed-prooroc este încă departe…
Astfel zicâ nd, îngerul Gavriil a zburat la cerul să u, iar
Bulukia şi-a dat seama de cuvâ ntul spus câ ndva, că inelul
lui Solomon-prooroc nu-i foloseşte la nimic; se că ia amar
pentru cele să vâ rşite pâ nă atunci. A coborâ t de pe munte şi
şi-a petrecut noaptea plâ ngâ ndu-l pe Afan înţeleptul şi
minunâ ndu-se de ciudă ţenia muntelui înconjurat de şapte
mă ri. Ş i-a trecut ziua aceea. Ş i venind ziua a doua, Bulukia
şi-a uns iar tă lpile, şi a umblat multe zile şi multe nopţi pe
cele şapte mă ri, pâ nă ce, într-o zi, a ajuns într-o insulă mai
frumoasă ca paradisul. Mult s-a minunat el de frumuseţile

513
gă site acolo, că ci pă mâ ntul era de şofran, pietrele erau de
rubin şi de metale scumpe, lemnul era numai de iasomie şi
aloe, şi pretutindeni nu se vedeau decâ t trandafiri, garoafe,
crini, viorele şi toate florile binemirositoare ale acestui
pă mâ nt. Pă să ri de toate culorile câ ntau pe crengile copacilor
şi râ uri limpezi curgeau între pajişti. Animalele blâ nde
pă şteau pretutindeni. Se auzea porumbelul să lbatic
gungurind şi privighetoarea ră spunzâ ndu-i din lă uta ei.
Toate vietă ţile dă deau laudă sultanului celui mare al
Ră să ritului şi al Amurgului, sultanului celui mare, de nimeni
ajuns şi de nimeni întrecut, laudă lui în vecii-vecilor, şi laudă
veşnică cereştilor sale corturi…
Ş i se uita Bulukia la minună ţiile priveliştei. Ş i fă ră să -şi
dea seama, a apucat pe alt drum decâ t cel pe care l-a adus
Afan. Ş i aşa a umblat Bulukia, pe insula aceea, multă vreme.
Deodată , marea a început să vuiască din talazuri şi s-a
ară tat o fiară mugind aşa de puternic, încâ t toată insula se
cutremura. Ş i s-au ară tat câ rduri de lei, tigri, lupi şi pantere,
şi toate aveau pe picioarele de dinainte pietre preţioase
stră lucind ca lumina soarelui. Ş i aşa de multe erau, încâ t
numai Allah le-ar fi putut cunoaşte numă rul! Se umpluse
toată insula. Ş i s-au jucat fiarele împreună , pâ nă s-a luminat
de ziuă deasupra mă rii. Atunci s-au fă cut nevă zute. Cuprins
de frică , Bulukia a coborâ t în marea a doua şi a mers pe
valuri zile şi nopţi, pâ nă a ajuns la un munte nespus de
înalt, cu o vale adâ ncă . Ş i pă mâ ntul acestei vă i era de piatră
magnetică . Bulukia a coborâ t pe pă mâ nt şi a uscat la soare
nişte peşti, spre a-şi potoli foamea. Dar câ nd gusta din peştii
aceia, s-a nă pustit asupra lui un tigru. Însă Bulukia şi-a uns
repede tă lpile şi a să rit în marea a treia. Era o noapte nespus
de întunecată şi bâ ntuia furtunile. Ş i Bulukia a ră tă cit mult,
pâ nă a nimerit la o insulă cu pomi roditori. A cules câ teva
poame, şi mâ ncâ ndu-le, ridica laudă lui Allah, şi cercetâ nd
insula, a gă sit-o nespus de frumoasă , încâ t s-a odihnit acolo
514
zece zile. Ş i venind ziua a unsprezecea, şi-a uns din nou
tă lpile picioarelor şi a pornit pe marea a patra. A cutreierat şi
această mare, zile şi nopţi, şi a ajuns pe o insulă pustie, cu
nisip alb. Acolo se aflau numai pă să ri ră pitoare. Bulukia n-a
întâ rziat deloc în insula aceea. Ş i-a uns din nou tă lpile şi a
trecut în marea a cincea, stră bă tâ nd-o în câ teva zile, şi a
ajuns la o insulă al că rei pă mâ nt stră lucea de cristaluri şi era
stră bă tut de vine de aur. Creşteau acolo copaci luminâ nd ca
lumina soarelui, şi florile stră luceau ca aurul. A petrecut
Bulukia pe insula aceea toată ziua, şi cum a coborâ t
noaptea, s-a minunat mai tare, vă zâ nd cum florile luminau
ca lumina stelelor. Se spuse că aceea era vestita Insulă a
Florilor, şi că florile erau de fapt inele şi tipsii că zute din
soare. A dormit Bulukia acolo o noapte. În dimineaţa ce-a
urmat şi-a uns din nou tă lpile picioarelor, pă şind în marea a
şasea. Ş i aşa a ajuns el, după câ teva zile, pe o insulă . A vă zut
doi munţi acoperiţi de pomi, pe ale că ror crengi se aflau
capete omeneşti atâ rnâ nd de pă r. Ş i a vă zut şi alţi pomi, de
care atâ rnau pă să ri verzi, şi alţii care stră luceau ca focul, şi
cu fructe ce picurau fulgere. Ş i a mai vă zut Bulukia poame
lă crimâ nd. Ş i a vă zut şi alte fructe râ zâ nd. Ş i după ce s-a
culcat sub un pom, s-au ivit din mare fel de fel de spirite
stră vezii, cu mâ inile pline de pietre scumpe, stră lucind ca
lumina. Ş i au dă nţuit spiritele în jurul lui, şi s-au veselit,
pâ nă s-au ară tat zorii şi peste marea a şasea.
Bulukia şi-a uns din nou tă lpile şi a pă şit în a şaptea
mare. A mers două luni, şi abia a ză rit uscatul. Era topit de
foame, deoarece nu putuse să se ospă teze decâ t cu peşti
cruzi.
Ş i astfel, a nimerit el pe o insulă , într-o dimineaţă . Ş i a
vă zut numai pomi şi râ uri. Îndată s-a dus spre un pom şi a
întins mâ na să culeagă mere. Atunci, a auzit un glas
omenesc:
— Află , stră ine! Dacă vei lua mă car un fruct din mă rul

515
acesta, te voi tă ia drept în două!
Ş i ridicâ ndu-şi ochii, Bulukia a vă zut o fă ptură mai înaltă
de patruzeci de coţi.
— Dar de ce nu mă laşi să gust din fructele acestea? a
întrebat el, ră pus de frică .
— Află , nesocotitule! Nu ştii oare că tu eşti fiu al
pă mâ ntului, şi că tată l tă u, Adam, a că lcat porunca lui Allah,
mâ ncâ nd din pomul oprit?
— Dar ai cui sunt pomii aceştia? Ş i cine eşti? a întrebat
Bulukia.
— Află , omule! Numele meu este Skerahia, şi insula
aceasta, cu toţi pomii ei, este a sultanului Sachr! Eu sunt
paznicul acestei insule! Dar tu cine eşti, şi cum ai ajuns aici?
Bulukia şi-a spus întreaga istorie. Apoi, Skerahia l-a
ospă tat şi s-au despă rţit. Ş i a ră tă cit Bulukia pe-acolo, vreme
de zece zile, a urcat munţi şi a stră bă tut vai, pâ nă ce, într-o
zi, a ză rit departe un sul mare de colb. Ş i Vă zâ ndu-l el, a
auzit deodată strigă te de ră zboi. Iar într-o vale lungă de două
luni, a vă zut nişte fiinţe ciudate şezâ nd că lă ri şi luptâ ndu-se
cu atâ ta stră şnicie, încâ t sâ ngele curgea puhoi. Glasurile lor
erau ca tunetele şi erau înarmaţi cu paloşe, cu lă nci, cu
bucă ţi de fier, cu arcuri şi să geţi. Bulukia tremura de
spaimă . Dar îndată ce l-au vă zut, luptă torii au sfâ rşit lupta şi
s-au despă rţit.
— Cine eşti şi de unde vii? Cine ţi-a ară tat drumul acesta?
l-a întrebat un ră zboinic că lare.
— Sunt om, şi că lă toresc din dragoste pentru Mahomed! a
ră spuns Bulukia. Am ră tă cit drumul adevă rat! Dar voi cine
sunteţi?
— Suntem spirite din Tă râ mul Alb! i-a ră spuns că lă reţul.
Tă râ mul nostru se află tocmai dincolo de muntele Kaf, la o
depă rtare de şaptezeci şi cinci de ani…
— Dar pentru ce vă ră zboiţi? a întrebat Bulukia.
— Află ! a ră spuns că lă reţul. Tă râ mul acesta este tă râ mul

516
lui Sada, fiul lui Aad! În fiecare an, Allah ne porunceşte să
venim aici, să luptă m împotriva spiritelor rele! Sultanul
nostru se numeşte Sachr! Trebuie să mergi la el, împreună
cu noi, să te ară tă m lui!

INTRĂ ÎN ISTORIE SACHR-SULTAN; BULUKIA E OSPĂTAT

CU CĂMILE FIERTE…

Ş i aşa, că lă reţii l-au petrecut pe Bulukia la corturile lor. Ş i

a vă zut Bulukia corturi de mă tasă aşa de numeroase, încâ t
numai Allah le poate cunoaşte numă rul! Unele erau verzi,
altele roşii. În mijlocul lor se afla un cort mare, de o sută de
coţi, cu frâ nghiile de mă tasă albastră , cu stâ lpii de argint şi
aur. Acela era cortul sultanului Sachr. Bulukia s-a şi ară tat
în faţa sa. Ş i se afla sultanul Sachr pe jilţul să u de aur,
împodobit numai cu perle şi cu alte felurite pietre preţioase.
La dreapta înă lţimii sale stă teau sultanii spiritelor, iar la
stâ nga, că peteniile oştilor. La cel mai de cinste loc stă teau
înţelepţii şi vizirii. Îndată ce Bulukia a pă şit înaintea
sultanului şi s-a închinat cuviincios, acesta i-a ră spuns cu
deosebită bună cuviinţă , şi l-a rugat să se apropie, să se
aşeze pe un jilţ, lâ ngă înă lţimea sa. Ş i l-a întrebat sultanul
Sachr:
— Cine eşti tu, stră ine?
Ş i Bulukia a ră spuns cu bună cuviinţă nemă rginită :
— Prea înă lţate sultan Sachr, stă pâ nul acestui pă mâ nt!
Află că sunt unul dintre fiii lui Allah! Sunt fiu al poporului
Israel…
Sachr-sultan l-a rugat după aceea să -şi spună istoriile, să
se minuneze şi el de şirul de întâ mplă ri nemaipomenite. Ş i s-
a aşezat Bulukia, după râ nduiala în veac statornicită , pe un
covor moale, şi ascultă torii lui aşezâ ndu-se roată , şi-a
517
istorisit toată viaţa şi toate pă timirile. Apoi sultan Sachr a
dat porunci servilor să i să întindă mesele. Ş i s-au întins
mese acoperite cu fel de fel de tacâ muri de argint şi aur. Ş i
iată că a ră mas Bulukia peste mă sură de mirat, şi aproape
cu gura că scată , câ nd i s-au înfă ţişat pe talgere uriaş e
cincizeci de că mile fierte. Ş i mai mirat a ră mas, câ nd s-au
mai adus două zeci; şi a început să ospă teze cu oarecare
poftă , câ nd au venit la râ nd berbecii bine pregă tiţi. Cu totul,
se aflau la prâ nzul acela cam o mie de mii de tacâ muri. Ş i
ospă tau spiritele, şi le câ ntau muzici, şi Bulukia a mâ ncat şi
el pâ nă s-a să turat. Ş i după ce au fost istovite că rnurile, au
fost aduse poamele. Ş i după ce au fost istovite şi acestea,
toată adunarea s-a ridicat, într-o înaltă cuvioşie, dâ nd
mulţumită fă ră margini lui Allah şi profetului să u Mahomed,
lă udat fie numele lor în vecii vecilor, pentru atâ tea şi atâ tea
felurite bogă ţii cu care au înzestrat pă mâ ntul!
Ş i auzind Bulukia numele lui Allah, rostit într-o adâ ncă
cutremurare, şi auzind din glasul spiritelor numele lui
Mahomed-prooroc, a ră mas mirat foarte. L-a întrebat pe
sultan:
— În numele lui Allah, o, sultane! Rog să mi se istorisească
ce seminţie sunteţi voi, şi de unde vă trageţi, de-l cunoaşteţi
şi-l iubiţi pe Mahomed-prooroc?
— O, Bulukia, prietenul meu! a ră spuns sultan Sachr. Află
că Allah prea înaltul a scornit şapte Gheene, aşezâ ndu-le una
peste alta, iar între o Gheenă şi alta se află cale de o mie de
ani! mai află , cuviinciosule Bulukia, că în cea dintâ i Gheenă
se află pă că toşii cei credincioşi, care pier fă ră a se pocă i.
În Gheena a doua se chinuiesc cei ce-l mint pe Allah!
În a treia Gheenă stau în scrâ şnirea dinţilor seminţiile
Iadjadsch şi Madjudsch!
În Gheena a patra se află pă rtaşii lui Satan!
În a cincea stau în cutremur veşnic cei ce nu se roagă
câ nd aud strigarea muezinilor!

518
 Iar în Gheena a şasea se află cei ce se închină proorocului
Iisus!
Gheena a şaptea e potopită de fă ţarnici.
Află mai departe, o, Bulukia! Cea dintâ i Gheenă este
Gheena de sus, şi e cea mai dulce. În cuprinsul ei se află o
mie de munţi de foc, cu şaptezeci de mii de vă i. În fiecare din
cele şaptezeci de mii de vă i se află şaptezeci de mii de cetă ţi
de foc. Ş i în fiecare din cele şaptezeci de mii de cetă ţi se află
şaptezeci de mii de mahalale. Ş i în fiecare din cele şaptezeci
de mii de mahalale se află şaptezeci de mii de case. Ş i în
fiecare din cele şaptezeci de mii de case se află şaptezeci de
mii de jilţuri de foc. Ş i pe cele şaptezeci de mii de jilţuri se
află şaptezeci de mii de unelte de caznă !
Ş i totuşi, o, Bulukia, Gheena aceasta este cea mai dulce!
În ce priveşte numă rul cetă ţilor de foc, şi în ce priveşte
celelalte şase Gheene, numai Allah unul le cunoaşte…
Bulukia a început a plâ nge, auzind aceste cuvinte, şi
venindu-şi din nou în fire, l-a întrebat pe sultan Sachr:
— O, cuviinciosule sultan! Care va fi soarta noastră ? În
care dintre Gheene vom ajunge?
Ş i a ră spuns sultanul:
— Nu te teme, o, Bulukia! Cel ce-l iubeşte pe Mahomed-
prooroc, niciodată nu va ajunge în chinurile Gheenei, niciun
foc nu-l poate atinge, că ci Gheenele fug din faţa oamenilor
care cred în legile proorocului! Dacă vrei să ştii ce fel de
seminţie suntem, atunci, o, Bulukia, află că bunul Allah ne-a
scornit şi ne-a dat fiinţă din para focului. La începutul
tuturor lucrurilor, Allah a dat fiinţă în Gheena unor oameni
ca noi, doi la numă r. Amâ ndoi erau sultani. Pe unul îl chema
Kalit, pe celă lalt Malit. Kalit avea statura leului, Malit statura
lupului. Kalit era bă rbat, Malit femeie. Ş i le-a poruncit Allah
să se împreune, şi astfel Malit a nă scut scorpioni şi şerpi, cu
care Allah a împâ nzit Gheena, pentru chinurile
necredincioşilor. Că ci află , o, Bulukia! Fiinţele acelea aşa de

519
tare s-au înmulţit, încâ t s-au împră ştiat pe tot pă mâ ntul,
pâ nă la nesfâ rşit. După aceea, Allah a dat poruncă
sultanului şi sultă niţei, şi ea a nă scut şapte bă rbă tuşi şi
şapte femeiuşti. Ş i crescâ nd bă rbă tuşii, şi crescâ nd
femeiuştele, s-au înmulţit iar. Una din aceste femeiuşti a fost
hă ră zită de Allah să fie Iblis. Ş i Iblis astfel a ră mas printre cei
ce se tem de Allah. Ş i a ră mas Iblis în preajma lui Allah pâ nă
ce acesta a dat fiinţă lui Adam. Ş i nă scâ ndu-se Adam, Iblis a
fost supusă de el. Ş i nevoind la început să se supună de
bună voie, Allah a blestemat-o, izgonind-o din preajma sa.
Foarte mirat ascultase Bulukia! Ş i l-a rugat după aceea pe
sultan să -i dea un spirit, să -l însoţească spre patria sa.
I-a spus sultanul:
— Noi nu facem nimic fă ră voia lui Allah! Totuşi, dacă vrei,
îţi dau unul dintre caii mei, să te ducă pâ nă dincolo de
hotarele ţă rii mele. Acolo vei afla un alt sultan, cu numele
Barachja. El îmi cunoaşte bine calul. Cum are să te vadă , te
va coborî de pe cal şi mi-l va trimite înapoi. Iată tot ce pot
face pentru tine!
A plâ ns cu o mie de râ nduri de lacrimi Bulukia, auzind
acestea:
— Facă -se voia ta, o, sultan Sachr!
Ş i atunci, sultan Sachr a dat poruncă să fie adus un cal.
Ş i Bulukia a trebuit să fie ridicat pe sus, pentru a-l putea
încă leca.
— Să ai grijă , prietene! l-a sfă tuit sultan Sachr. Să nu care
cumva să descaleci! Iar dacă te va ispiti şarpele mă car să
dojeneşti calul, eşti pe vecie pierdut! Lasă -l să galopeze
necontenit.
Ş i astfel, Bulukia a pornit. Ş i trecâ nd pe la cortul
sultanului, a vă zut înă untru cazane mari, în care fierbeau
cincizeci de că mile. Ş i aşa de tare s-a mirat, încâ t a ză bovit
puţin. Vă zâ ndu-l sultan Sachr şi crezâ ndu-l flă mâ nd, tot
atunci a dat poruncă servilor să i se dea două că mile bine

520
fripte; şi urcâ ndu-le pe spinarea calului, i-a urat lui Bulukia
din suflet drum bun şi că lă torie bună , pâ nă la hotare.
Astfel a că lă torit Bulukia pâ nă la locul hotă râ t, şi a
coborâ t, şi calul sultanului Sachr a ră mas locului.
Ş i au venit nişte oameni care au cunoscut calul sultanului
Sachr. L-au dus la grajduri, iar pe Bulukia l-au luat alţi
oameni, ducâ ndu-l la sultanul Barachja.
Ş i l-a aflat pe sultan Barachja într-o încă pere mă reaţă ,
înconjurat de emirii şi sultanii spiritelor. Ş i se aflau la
dreapta sa vitejii, că peteniile oştilor. După ce s-au închinat
unii spre alţii, sultan Barachja l-a rugat pe Bulukia să se
apropie şi să poftească a se aşeza la dreapta sa. Ş i îndată ce
Bulukia s-a apropiat şi s-a aşezat, s-a dat poruncă să se
întindă mesele. Ş i a vă zut Bulukia aceleaşi mâ ncă ruri uriaşe,
ca şi la sultan Sachr. Apoi, sultan Barachja l-a poftit să -i
spună de ce l-a pă ră sit pe Sachr-sultan.
— Câ tă vreme ai mers de la Sachr-sultan pâ nă aici?
— Preamă rite sultan Barachja! Află că de la sultan Sachr
pâ nă aici, soarele a ră să rit numai de două ori…
— Dar ştii tu ce drum ai stră bă tut în aceste două zile?
— Nu, nu ştiu, o, preamă rite sultan Barachja!
— Atunci, prietene, află : De fapt, ai stră bă tut drum lung
de şaptezeci şi cinci de zile! Dacă ai fi lă sat frâ ul calului mai
în voie, drumul tă u ar fi durat şi mai puţin!
Straşnic s-a minunat Bulukia la aceste cuvinte ale
sultanului Barachja! Îndată s-a aruncat la pă mâ nt, dâ nd
laudă lui Allah şi profetului să u!
Ş i după aceea, Bulukia şi-a povestit istoria că lă toriilor şi
întâ mplă rilor. Cu mare bucurie, sultan Barachja l-a poftit să
stea la el în ospeţie, şase zeci de zile…

*
* *

521
 Auzind Haseb Kerim Eddin această istorie înfricoşată , a
rugat-o pe sultă niţa şerpilor să -i dea un supus de-al să u,
spre a-l duce în patrie.
— O, Haseb Kerim Eddin! i-a ră spuns sultă niţa. Dacă te
întorci la faţa pă mâ ntului, vei ajunge din nou la oameni, şi
află că îndată ce-ţi vei spă la trupul de pulbere, eu va trebui
să mor…
— Jur, sultă niţă a şerpilor, că dacă e aşa, în zilele mele
nu-mi voi spă la pulberea! Nu mă voi scă lda în niciun râ u,
decâ t doar mă voi spă la în casa mea…
Ş i a adă ugat sultă niţa, plâ ngâ nd cu lacrimi amare:
— Haseb Kerim Eddin! Te-aş putea crede numai dacă -mi
juri cu o sută de jură minte! Altfel, cu toată durerea, nu te voi
lă sa să te întorci la faţa pă mâ ntului niciodată . Nu uit, o,
Haseb Kerim Eddin, că eşti fiu al lui Adam, şi că fă ră voia ta
eşti blestemat să fii pururi necredincios! Oare nu stră bunicul
tă u a că lcat legă mâ ntul cu Allah?
Auzind acestea, Haseb Kerim Eddin a tă cut îndelung.
— Scă parea mea se află numai în mâ inile prea înaltului
Allah! a gemut el.
S-au scurs aşa zece zile şi zece nopţi. Apoi, Haseb Kerim
Eddin a rugat-o din nou pe sultă niţă să -i istorisească ce s-a
mai întâ mplat cu Bulukia după cele şaptezeci de zile
petrecute la sultan Barachja…

BULUKIA SE ÎNTÂLNEŞTE CU ÎNGERUL MIHAIL, PE

MUNTELE KAF; I SE ARATĂ CE CUPRIND MĂRILE ŞI
OCEANELE… APOI, DUPĂ CE NIMEREŞTE DREPT SUB
JILŢUL LUI ALLAH, PORNEŞTE MAI DEPARTE…

O, Haseb Kerim Eddin! a început sultă niţa. Pă ră sind

Bulukia seraiurile sultanului Barachja, a ră tă cit zile şi nopţi
522
prin deserturi şi singură tă ţi. Apoi, după o vreme, a ajuns la
muntele Kaj, pe al că rui pisc se afla un înger şezâ nd. Ş i
stră lucea îngerul, dâ nd laudă lui Allah şi preaslă vindu-l pe
Mahomed-prooroc! În mâ na dreaptă ţinea o tă bliţă pe care
era scris un stih, în slovă albă şi neagră . Avea aripi nespus
de luminoase, una îndreptată spre ră să rit, cealaltă spre
amurg. Ş i s-a urcat Bulukia spre înger şi i s-a închinat.
— Dar cine eşti, stră inule? l-a întrebat îngerul.
Ş i aşa, Bulukia şi-a povestit istoria şi toate întâ mplă rile. Ş i
l-a rugat, la râ ndul să u, pe îngerul luminos din munte, să -şi
spună şi el istoria. Să -l lă murească , mai ales, ce însemnează
tă bliţa din mâ na lui şi stihul. Ş i i-a spus îngerul:
— Află , stră ine, că numele meu este Mihail. Rostul meu, în
înă lţimea acestui munte, este să pă zesc curgerea zilelor şi
nopţilor. Ş i mi-i hă ră zit să pă zesc această curgere, pâ nă la
învierea a doua! Pe tă bliţa asta sunt însemnate ceasurile zilei
şi ale nopţii…
S-a minunat Bulukia de înfă ţişarea lui Mihail. După aceea
a pornit din nou la drum şi a mai mers o zi şi o noapte,
ajungâ nd la o vâ lcea bogată în poame. Ş i treceau prin vâ lcea
şapte râ uri; s-a preumblat Bulukia câ t s-a preumblat, şi a
ajuns la un pom înalt, sub care şedeau patru spirite. Cel
dintâ i avea chip de om. Al doilea ară ta ca o fiară . Al treilea
avea înfă ţişarea de taur. Al patrulea avea aripi de pasă re.
Tuspatru ridicau slavă lui Allah, astfel:
— O, sultan al cerului şi al pă mâ ntului! Ne închină m ţie, şi
ne închină m profetului tă u Mahomed, rugâ ndu-te: iartă , o,
Allah, pă catele tuturor oamenilor şi tuturor fiinţelor care au
înfă ţişarea noastră …
Ş i a pornit Bulukia mai departe. A ajuns La alt munte
înalt. În al că rui pisc şedea un spirit luminos, dâ nd laudă lui
Allah şi lui Mahomed. Ş i în timp ce se ruga, întindea mâ na
că tre cer şi iar o cobora. L-a întrebat pe Bulukia:
— Cine eşti şi încotro ţi-i drumul, stră ine?

523
 — Află , spiritule! Numele meu este Bulukia şi sunt unul
dintre fiii lui Adam! Cutreier pă mâ ntul, din iubire pentru
Mahomed-prooroc, lă udat fie numele lui în vecii-vecilor…
După aceea a spus spiritului lunga lui istorie, cu toate
întâ mplă rile.
— Iar eu, Bulukia, află că sunt spiritul cutremurelor de
pă mâ nt! Aduc peste lume foametea şi belşugul. În puterea
mea stau toate mă runtaiele pă mâ ntului! Muntele acesta este
muntele Kaf!
— Dar după muntele Kaf se mai află pă mâ nt? a întrebat
Bulukia.
— Află , că lă torule! Dincolo de muntele Kaf este un pă mâ nt
alb ca argintul. Nimeni nu-i cunoaşte întinderea, în tot
lungul lui, pă mâ ntul acesta este împă nat de spirite care, în
loc să se ospă teze, rostesc necontenit numele lui Allah! În
fiecare zi de joi, seara, vin pe muntele acesta să se închine
spiritele Tă râ mului de Argint! Ş i câ nd se roagă , necontenit
rostesc numele lui Mahomed-prooroc, rugâ ndu-l să -i ierte pe
musulmanii cei pă că toşi, şi rugâ ndu-se mai ales pentru cei
ce se duc la scă ldă toare în sfâ nta zi de vineri… Aşa tră iesc
spiritele Tă râ mului de Argint şi aşa vor tră i pâ nă în ziua de
apoi…
— Dar după muntele Kaf se mai află munţi? a întrebat
Bulukia.
Ş i a ră spuns spiritul:
— După muntele Kaf se mai află un munte, înalt de cinci
sute de ani! E acoperit de ză padă şi gheţuri, şi el este hotarul
lumii de apoi! Că ci dacă n-ar fi muntele acela, fierbinţeala
Gheenei ar nă vă li asupra pă mâ ntului şi l-ar arde. Iar după
muntele acela, prietene, se află încă patruzeci de tă râ muri,
fiecare din ele fiind mai mare decâ t lumea asta… Sunt
tă râ muri de aur. Ş i de argint. Ş i de rubin. Ş i de smaragd. Ş i
de şofran. Ş i toate sunt înţesate de spirite care laudă
necontenit numele lui Allah şi al lui Mahomed! Tă râ murile

524
acelea sunt alcă tuite fiecare din câ te şapte straturi. Iar spre a
le descrie pe fiecare, nu poate nimeni altul decâ t Allah,
lă udată fie-i priceperea şi înţelepciunea… Ş i peste toate cele
şapte tă râ muri, e mai mare un spirit. Dedesubtul acelui
spirit, Allah a aşezat o stâ ncă . Sub stâ ncă a aşezat un taur.
Sub taur, o fiară a apelor. Sub fiară se află marea cea fă ră de
sfâ rşit… Ş i mai află , prietene Bulukia, a adă ugat spiritul. La
acea fiară a apelor, se spune că a ajuns odată proorocul din
Nazaretul Galileii. Ş i voind proorocul să privească şi să vadă
cum arată fiara apelor, aceasta s-a tras îndată din faţa lui,
astfel încâ t proorocul din Nazaret a că zut cu faţa la pă mâ nt.
După ce şi-a venit din nou în fire, l-a întrebat Allah dacă a
vă zut fiara şi lungimea ei. Ş i i-a ră spuns proorocul din
Nazaret:
— Cum s-o vă d, o, Allah, stă pâ ne, câ nd prin faţa mea n-a
trecut decâ t o lumină aşa de lungă , încâ t ar fi trebuit să
că lă toresc trei zile spre a ajunge la capă tul ei…
Ş i i-a ră spuns Allah:
— Înţeleptule nazaritean! Ceea ce ai crezut tu că e lumină
n-a fost decâ t capul fiarei apelor!
Apoi, întrebâ nd Bulukia spiritul asupra celor ce se află în
adâ ncul mă rilor, i s-a ră spuns:
— În mă ri, o, prietene Bulukia, se află aer. Sub aer se află
foc nestins. Iar sub focul nestins se află un balaur întunecat,
atâ t de mare, încâ t, dacă nu s-ar teme de Allah, l-ar înghiţi
de viu pe îngerul pă zitor al celor şapte tă râ muri. Ar înghiţi
stâ nca, şi taurul, şi fiara mă rii. Ar înghiţi marea şi aerul… Ş i
cu toate acestea, balaurul nici n-ar simţi că a înghiţit ceva.
Se spune, o, prietene, că atunci câ nd Allah l-a zidit pe
balaurul acela, i-a poruncit:
— Ascultă -mă bine, fiară a apelor! Deschide-ţi gura… Ş i
deschizâ nd gura fiara apelor, Allah i-a bă gat în trup Gheena
şi i-a poruncit: Pă zeşte-o pâ nă la învierea de apoi! Iar la
învierea de apoi, voi porunci spiritelor să vină la tine cu

525
lanţuri, şi să aducă Gheena pe locul de adunare a înviaţilor
din morţi. Ş i voi porunci porţilor Gheenei să se deschidă , şi
vor ţâ şni din ea fulgere mai înalte decâ t munţii…
Aflâ nd Bulukia despre aceste lucruri, a plâ ns cu adâ ncă
amă ră ciune. Apoi şi-a luat ră mas bun de la spiritul
muntelui, îndreptâ ndu-se spre asfinţit. Ş i n-a mers mult. A
întâ lnit alte două spirite, stâ nd în faţa unei mari porţi
ză vorâ te. Un spirit avea înfă ţişarea leului, celă lalt a taurului.
Bulukia s-a închinat lor, şi întrebâ ndu-l ele cine este şi de
unde vine, le-a povestit istoria întâ mplă rilor. Ş i întrebâ ndu-le
cine sunt ele şi ce fac acolo, cele două spirite i-au ră spuns:
— Află , stră ine! După cum vezi, pă zim intrarea acestei
porţi, îl lă udă m pe Allah şi ne rugă m pentru Mahomed-
prooroc! Însă dacă vrei să ne întrebi ce se află dincolo de
poarta aceasta, nici noi nu ştim!
Ş i rugâ ndu-i Bulukia, în numele lui Allah, să deschidă
poarta, ei au ră spuns:
— Află , stră ine, că nimeni n-are putere să deschidă poarta
aceasta. Doar îngerul Gavriil ar fi în stare!
Auzindu-i, Bulukia s-a rugat că tre Allah astfel:
— Trimite-l, o, Allah, pe Gavriil, să deschidă această
poartă , să vă d ce ascunde…
Ş i auzind Allah ruga lui, şi îndurâ ndu-se, a poruncit
îngerului Gavriil să coboare pe pă mâ nt, spre a deschide
poarta. Ş i venind Gavriil, s-a închinat lui Bulukia, apoi a
deschis poarta, poftindu-l să intre. Ş i intrâ nd Bulukia,
Gavriil a închis poarta la loc, şi s-a urcat la vă zduhurile sale.
Ş i Bulukia a vă zut deodată în faţa sa un ocean nesfâ rşit,
jumă tate dulce, jumă tate să rat. Ş i era înconjurat de doi
munţi de rubin, pâ nă la ceruri de înalţi. Ş i umblau pe cei doi
munţi spirite, încoace şi încolo, dâ nd laudă lui Allah. A mers
Bulukia spre spirite şi li s-a plecat, şi întrebâ ndu-le ce fel de
munţi erau aceia şi ce ocean, au ră spuns spiritele:
— Află , cuteză torule stră in, că aici eşti chiar sub jilţul lui

526
Allah, iar oceanul acesta este izvorul tuturor apelor!
Din ocean, noi scoatem apă şi o împă rţim după cuviinţă , în
mă ri, lacuri şi râ uri, pâ nă la învierea de apoi! Munţii aceştia,
o, cuteză torule, sunt creaţi de Allah, pentru a stă vili
oceanul…
— Dar cum aş putea ajunge în tă râ mul Egiptului? a
întrebat Bulukia.
— Nu-ţi ră mâ ne, cuteză torule, decâ t să stră baţi oceanul
din faţa ta…
Ş i Bulukia a scos îndată sucul buruienii şi şi-a uns tă lpile,
şi a mers o zi şi o noapte, în lungul oceanului. Ş i în timp ce
mergea el pe ape, a întâ lnit un fecior luminos şi s-a închinat
spre el. I-a spus feciorul:
— Află , cuteză torule ce stră baţi acest ocean! N-am câ nd
gră i cu tine, deoarece în urma mea vin alţi feciori, şi nu
trebuie să -mi treacă înainte!
Ş i cum feciorul a pornit, s-au ară tat alţi patru feciori,
stră bă tâ nd pe deasupra apelor, ca fulgerele. Ş i se spune că
Bulukia li s-a aşezat în cale, şi rugâ ndu-i în numele lui Allah
să se oprească şi să -i spună cine sunt, unul dintre ei i-a
ră spuns:
— Eu sunt Gavriil! Al doilea este Israfil! Al treilea este
Mihail! Al patrulea, Asrail! Allah ne-a ajutat să aruncă m în
Gheena o fiară a apelor, care a pustiit o mie de cetă ţi,
înghiţindu-le locuitorii…
Ş i Bulukia a pornit mai departe, pâ nă a ajuns la o insulă .
Îl aştepta un fecior luminos, plâ ngâ nd şi suspinâ nd între
două morminte.
— De ce plâ ngi aşa, feciorule, şi ale cui sunt mormintele
acestea?
S-a întors feciorul spre Bulukia, şi plâ ngea atât de
sfâ şietor, şi veşmintele îi erau ude de lacrimi.
— Dacă vrei, cuteză torule, să -mi asculţi istoria, aşază -te
lâ ngă mine şi ascultă … Oricâ t de zbuciumată este viaţa ta,

527
află că pâ nă acum n-ai cunoscut nimic din viaţa aceasta! Eu
am tră it minuni fă ră de numă r! Am apucat vremea lui
Solomon-prooroc!

VIN LA RÂND SULTANUL TIG, CU FECIORUL SĂU DJAN…

Mirat ascultase Haseb Kerim Eddin istoria sultă niţei

Tamliha! Ş i rugâ nd-o din nou să -i arate drumul spre ţara sa,
ea nu i-a îngă duit să plece.
Haseb Kerim Eddin a început a plâ nge aşa de tare, încâ t
toţi şerpii din insulă lă crimau. Ş i s-au apropiat toţi de
sultă niţă , rugâ nd-o să -i îngă duie lui Haseb Kerim Eddin să
se întoarcă înapoi în ţara Egiptului. Sultă niţa l-a pus atunci
să jure, în numele lui Allah, că nu se va scă lda în nicio apă ,
decâ t la el acasă , că numai aşa îi va ară ta drumul spre ţara
Egiptului. Apoi i-a dat ca însoţitor un şarpe, însă el n-a putut
porni la drum, înainte ca sultă niţa să -i spună mai departe
istoria lui Bulukia…
— Află , o, Haseb Kerim Eddin! Feciorul luminos a istorisit
mai departe:
— Tată l meu era puternic sultan în cetatea Kabul. Îl
chema Tig. Avea sub braţul să u zece mii de pâ rcă labi, şi avea
sub braţul să u alţi şapte sultani, a că ror stă pâ nire se
întindea de la ră să rit pâ nă la asfinţit. Toţi şapte aduceau
tată lui meu haraciuri! Bunul Allah l-a ajutat pe tată l meu în
toate treburile sale. Însă tot avea o mare durere, că ci încă n-
avea niciun bă iat.
Într-o zi i-a strâ ns în sobor pe înţelepţii şi vizirii să i, i-a
chemat în grabă pe chiromanţi şi pe cititorii în stele,
întrebâ ndu-i dacă va avea sau nu moştenitor… Chiromanţii
i-au citit palma, cititorii în stele s-au urcat în foişoare spre
cer, citindu-le scrierea.
528
 — Află , puternice sultan din Kabul! i-au ră spuns
chiromanţii. Vei avea fiu cu o emiriţă din Korasan!
Sultanul Tig s-a bucurat nespus de proorocirea
chiromanţilor şi cititorilor în stele. Le-a dă ruit comori,
poftindu-le drum bun că tre cetă ţile lor. Ş i chemâ ndu-l îndată
pe marele să u vizir Einsar, i-a ară tat proorocirea şi l-a trimis
îndată spre pă mâ ntul Korasan, în că utarea emiriţei. Ş i vizirul
Einsar a luat cu sine oşti multe. Iar sultanul Tig a încă rcat
aur pe cinci sute de că mile, a încă rcat pe alte cinci sute
argint, perle, mă tă suri, şi dâ ndu-le vizirului în primire, i-a
mai dat pe deasupra şi o epistolă , cu acest cuprins:

„Laudă veşnică lui Allah şi lui Mahomed-prooroc! Laudă

veşnică vestitului han Bahrawan din Korasan!
Îi arătăm prin epistola asta cum că înţelepţii noştri, şi
cititorii în stele, şi chiromanţii, adică cei ce citesc zodia omului
în liniile palmelor şi toţi înţelepţii cetăţii noastre Kabul au vestit
că vom avea fiu! Şi întrucât voim ca proorocirea înţelepţilor
noştri să se adeverească, te poftim, o, mare prieten Bahrawan,
să-mi dai fata să-mi fie soaţă!
Cu rostul acesta îl trimitem spre cetăţile tale pe vizirul
nostru Einsar, cu felurite daruri; vizir Einsar având puterea de
a grăi în numele nostru şi de a te ruga să ne îndeplineşti
dorinţa, fără întârziere!
Află că, dacă te vei învoi, o, Bahrawan, sultan din Korasan!
atunci răsplata noastră nu va cunoaşte margini!
Iar dacă nu te vei învoi, sultan Bahrawan, atunci află: Allah
mi-a dăruit cea mai puternică stăpânire! Nu uita că sunt
marele sultan al Kabulului! Iar dacă mi-o vei da pe fiica ta,
vom fi prieteni, ne vom uni pământurile! Şi în fiecare an îţi vom
trimite atât de multe avuţii, încât nu vei avea ce să faci cu ele!
Acesta ne este cuvântul! Aceasta ne este dorinţa, şi bine ar
fi, o, Bahrawane, să ne-o îndeplineşti neîntârziat!
Am semnat această epistolă noi, puternicul sultan al

529
Kabulului, spre ştiinţă…”

Ş i apă sâ ndu-şi pecetea pe epistolă , sultanul Kabulului a

dat-o neîntâ rziat vizirului să u, care a şi purces spre Korasan.
Aflâ nd sultan Bahrawan de sosirea lui, i-a trimis în cale
mari că petenii să -l întâ mpine. A trimis şi un pâ lc de slugi, cu
mâ ncă ruri şi bă uturi scumpe şi cu nutreţ pentru cai. Ş i
descă lecâ nd că peteniile înaintea vizirului, i s-au închinat
adâ nc, poftindu-i bun sosit în cetatea Korasan.
S-a odihnit vizirul unsprezece zile, în afara cetă ţii, după
râ nduielile vechi. După aceea a intrat în cetate şi s-a înfă ţişat
la Bahrawan. I-a înmâ nat darurile şi epistola. Mult s-a
bucurat Bahrawan, sultan din Korasan!
— Aflaţi, trimişi ai sultanului Tig! a strigat el. Nu numai
că -i dau fata, dar i-aş da şi viaţa mea, dacă mi-ar cere-o…
Ş i adunâ ndu-şi rudele, toţi s-au bucurat de peţitorii de la
Kabul. Vizirul a ră mas încă două luni în ospeţie la sultan
Bahrawan. După aceea, luâ nd-o pe emiriţă , a pornit la drum,
înapoi spre Kabul, cu o caravană de că mile încă rcată cu
nenumă rate avuţii. Toată cetatea Korasan era împodobită cu
covoare, şi ră sunau tobele, şi câ ntau lă utele.
Astfel, sultan Tig s-a însurat cu emiriţa din Korasan. Ea a
nă scut un fiu, frumos ca luna plină . S-a bucurat nespus
sultan Tig şi i-a chemat încă o dată pe înţelepţi, pe
chiromanţi şi pe cititorii în stele:
— Vă poruncesc eu, sultanul vostru: tot acum să -mi
ară taţi ce sorţi va avea fiul meu în zilele sale?
Ş i din nou chiromanţii i-au citit palma, cititorii în stele au
dezlegat scrierea cerului, şi au ră spuns:
— Luminoasă şi bună va fi soarta fiului tă u o vreme! Însă ,
în soarta lui va avea şi o întâ mplare crâ ncenă . Dacă va trece
cu bine peste vâ rsta de cincisprezece ani, va tră i ani mulţi în
fericire, va ajunge sultan vestit, mai puternic şi decâ t tine, o,
Tig-sultane! Fiul tă u îşi va ucide toţi duşmanii şi va tră i

530
netulburat decâ t de bucuriile prea mari…
Auzind sultan Tig proorocirea, a ră mas foarte mulţumit. A
adus fiului să u doici. Apoi i-a pus numele Djan; şi împlinind
Djan cinci ani, i-a pus tată l să u dască li vestiţi, să -l înveţe
cititul, încâ t nu peste tâ rzie vreme putea dezlega tainele
Koranului. Iar înainte de a împlini şapte ani, Djan cunoştea
bine meşteşugul armelor. Era vâ nă tor neîntrecut.
Într-o zi, sultan Tig s-a dus la vâ nă toare împreună cu fiul
să u. Au cutreierat pustietă ţi şi singură tă ţi. Abia în a treia zi
s-a ară tat în faţa feciorului Djan o gazelă . A urmă rit-o Djan.
Însă ea să rea necontenit înaintea lui, şi n-o putea ajunge.
Deodată , gazela a trebuit să se arunce în mare, pentru a
scă pa de moarte. Djan a să rit îndată într-o luntre. Ş i a
urmă rit-o pâ nă ce a ajuns-o şi a prins-o. Mai apoi, pe câ nd
era gata să se întoarcă pe uscat, a vă zut Djan o insulă . I-a
rugat pe însoţitorii să i să -l lase s-o cerceteze. Ş i Djan a
coborâ t în insulă şi a cercetat-o îndelung. Însă pe câ nd se
întorcea din nou spre uscat, l-a prins noaptea. Ş i a ră tă cit el
pe mare, şi vâ ntul l-a dus în necunoscut.
Vă zâ nd sultan Tig lipsa fiului să u, şi-a trimis oştenii pe
toate drumurile, să -l caute. Ş i ajungâ nd nişte oşteni la
ţă rmul mă rii, i-au gă sit pe unii din însoţitorii lui Djan. I-au
întrebat unde se află feciorul. Ş i povestind aceştia cum Djan
s-a ră tă cit pe mare, îndată sultanul şi-a aruncat diadema şi
a prins a se bate cu pumnii în piept. Tot atunci a trimis
oameni cu epistole că tre toate insulele. A adunat o sută de
coră bii, dâ nd porunci câ rmacilor să -l caute pe Djan pe toate
mă rile. Apoi, sultan Tig s-a întors din nou în cetatea Kabul,
şi s-a îmbră cat în negru, şi şi-a pus cenuşă pe cap. Nespus
de întristată era mama lui Djan. Peste zece zile, cele o sută
de coră bii s-au întors fă ră să -l fi gă sit.
Djan a ră tă cit multă vreme, cu puţini însoţitori, pâ nă ce o
furtună i-a aruncat pe o insulă . A umblat Djan mult pe
insula aceea şi a ajuns la un izvor. A vă zut un om. Djan i s-a

531
închinat. Omul i s-a plecat după cuviinţă , ră spunzâ ndu-i cu
un glas ce semă na cu ciripitul pă să rilor. Ş i după ce i-a
ră spuns la salut, omul acela s-a despă rţit deodată în două ,
repezindu-se spre Djan şi însoţitori să -i înghită . Însă Djan a
rupt-o la fugă . A urcat repede, împreună cu câ ţiva din
însoţitori, în luntre, şi aşa ră tă ceau din nou în largul mă rii,
spre necunoscut. Câ nd i-a ră zbit foamea, s-au hotă râ t să
ucidă gazela. După alte câ teva zile, vâ ntul i-a dus pe o insulă
atâ t de bogată în pomi şi în ape, că semă na cu gră dina
paradisului. Ş i aşa de mult i-a plă cut lui Djan insula, încâ t i-
a trimis pe însoţitori să coboare, spre a o cerceta.
Ş i însoţitorii să i au coborâ t pe insulă , au cercetat-o spre
ră să rit şi spre asfinţit, însă n-au întâ lnit ţipenie de om.
Ajungâ nd însă în mijlocul ei, au vă zut o cetate de marmură
albă , cu un serai de cristal stră veziu. În mijlocul cetă ţii se
afla o gră dină frumos mirositoare. Pă să rile ciripeau în crengi.
Ş i se afla la capă tul gră dinii un iaz mare, şi pe malul lui un
cort nespus de frumos. Se aflau în cort nenumă rate jilţuri
împrejurul unui jilţ mare, de aur, încrustat cu fel de fel de
pietre preţioase. Au stat încremeniţi însoţitorii lui Djan. Însă
n-au aflat suflare omenească nici în serai, nici în gră dini. S-
au întors înapoi la stă pâ nul lor:
— Minunate lucruri se află în insula aceasta! Însă , oricâ t
am că utat, n-am aflat suflare de om…
— Trebuie să mă duc să cercetez eu seraiul! le-a ră spuns
Djan.
Ş i pă ră sind luntrea, s-a dus în insulă , împreună cu
însoţitorii. Curâ nd, a ajuns la serai. Ş i s-au preumblat prin
gră dină , mâ ncâ nd poame. Apoi, seara, s-au dus la cortul de
pe malul iazului, să se uite la jilţul cel mare şi la cele din jur.
Djan s-a urcat şi s-a aşezat în jilţ, şi deodată a prins a plâ nge
în hohote. Plâ ngeau împreună cu el însoţitorii. Dinspre mare
a pornit o larmă neînchipuită .

532
 NAVALA MAIMUŢELOR; DJAN E ALES SULTAN AL
MAIMUŢELOR; RĂZBOIUL CU VÂRCOLACII…

Veneau asupra lor un câ rd de maimuţe. Vă zâ ndu-l pe Djan

aşezat în jilţ, au să rutat pă mâ ntul în faţa lui şi i s-au
închinat cu evlavie. Ş i au prins a veni alte câ rduri de
maimuţe, aducâ nd fiare ucise. Ş i după ce le-au fiert şi le-au
pus în vase de aur şi argint, s-au întins mesele, şi maimuţele
l-au poftit pe Djan, şi i-au poftit pe însoţitorii lui să se
apropie. Djan a coborâ t din jilţ şi s-a ospă tat cu poftă
deosebită , împreună cu însoţitorii şi maimuţele. După aceea,
alte câ rduri de maimuţe au dat nă vală cu fructe. Djan a
mâ ncat şi fructe, mulţumind lui Allah celui preaînalt! Ş i
sfâ rşindu-se ospă ţul, s-a întors Djan că tre mai-marii
maimuţelor:
— V-aş ruga, maimuţe preacinstite, după ce ne-aţi ospă tat
aşa de bine, să ne spuneţi istoria voastră ! Să ne spuneţi cine
sunteţi şi ale cui sunt cetatea aceasta, seraiul şi cortul?
— Află , stră inule! au ră spuns maimuţele. Locul acesta este
al lui Solomon-prooroc, feciorul neîntrecutului David,
câ ntă reţul de psalmi! Aici venea Solomon-prooroc, o dată pe
an, pentru a-şi râ nduit treburile ţă rii lui. Află mai departe, o,
Djan! Fiindcă ai nimerit la noi, ne vom îngă dui să te numim
sultan al nostru, jurâ ndu-ţi că te vom sluji cu toată credinţa!
Ospă tează şi bea, o, Djan! şi porunceşte ce vrei, că ci totul ţi
se va îndeplini!
Sfâ rşindu-şi cuvâ ntul, maimuţele s-au îndepă rtat. Djan s-
a urcat iar în jilţ, şi a adormit. Însoţitorii lui s-au aşezat în
alte jilţuri.
Aşa a trecut o zi. Ş i venind ziua a doua, s-au ară tat cei
patru viziri ai maimuţelor, cu oştile lor, potopind
împrejurimile. Ş i toate au trecut în pas de oşteni, prin faţa lui
Djan. Apoi s-au împră ştiat, dâ nd strigă te groaznice. Doar

533
câ teva au ră mas lâ ngă Djan, spre a-l sluji. După aceea s-au
ară tat câ rduri de maimuţe cu nişte câ ini mari câ t caii. Toţi
aveau lanţuri la gâ t. Ş i că peteniile maimuţelor i-au ară tat lui
Djan, prin semne, că ar fi bine să încalece pe un astfel de
câ ine, spre a că lă ri împreună . Djan a încă lecat şi a pornit
îndată , împreună cu însoţitorii să i.
Ajungâ nd la ţă rmul mă rii, a vă zut Djan că luntrea fusese
îngropată în pă mâ nt, şi cu mare mâ nie s-a întors el spre
că peteniile maimuţelor, întrebâ ndu-le de ce au fă cut acest
lucru.
— Află , Djan, sultan al maimuţelor! Am îngropat luntrea în
pă mâ nt, de teamă că te vei speria de noi şi vei fugi!
Djan s-a întors cu adâ ncă mâ hnire spre însoţitori:
— De-acum, prietenii mei, nicio viclenie nu ne-ar putea
ajuta să scă pă m de aici! Va trebui să avem ră bdare, pentru
că ră bdarea este cea mai înaltă virtute cu care Allah l-a
înzestrat pe om!
Ş i a pornit mai departe, cu maimuţele, pâ nă au ajuns la
malul unui fluviu, în faţa unui munte înalt. Ş i s-au vă zut pe
înă lţimi nenumă raţi vâ rcolaci. Ş i Djan s-a întors spre
maimuţe:
— Cine sunt aceştia?
— Află , sultan al nostru! Aceştia sunt duşmanii cei mai
înfricoşaţi ai acestor locuri, şi tocmai acum suntem în ră zboi
cu ei!
Mirat straşnic se uita Djan la vâ rcolaci! Erau mai mari
decâ t caii şi aveau capete de taur. Unii semă nau cu
dromaderii. Îndată , vâ rcolacii s-au repezit asupra
maimuţelor, aruncâ nd cu bolovani mari câ t stâ lpii şi ucigâ nd
multe dintre ele.
— Aduceţi tot acum arcurile şi să geţile! a strigat Djan, în
faţa nă valei.
Însoţitorii lui au adus îndată arcurile şi să geţile, şi mulţi
vâ rcolaci au pierit, mulţi s-au pus pe fugă . Apoi, Djan a urcat

534
cu maimuţele în piscurile unui munte înalt. În faţa lui a
vă zut deodată o scriere, pe o tă bliţă de marmură :

„Omule rătăcitor! Dacă va fi să nimereşti în acest tărâm,

află că maimuţele te vor ridica la rang de sultan al lor, şi
numai două drumuri pentru fugă îţi vor fi deschise! Unul dintre
drumuri duce spre răsărit, dincolo de munte, şi este lung de
trei luni! Drumul acela duce spre vârcolaci, spre nenumărate
fiare sălbatice şi spre spirite rele! Dacă vei porni pe celălalt
află că vei ajunge la mare, la o mare neţărmurită, care
înconjoară toată lumea asta, ca un brâu… Iar dacă vei apuca
drumul al doilea, către asfinţitul soarelui, vei avea de rătăcit
cale de patru luni, prin Valea Furnicilor, şi va trebui să te
păzeşti de ele! Valea aceasta se sfârşeşte la un munte înalt de
zece zile! Muntele acela arde ca focul!
Află, rătăcitorule! De cealaltă parte a muntelui curge un
puhoi aşa de puternic, încât dacă te uiţi la el, rămâi orb pe loc!
Află, rătăcitorule! În fiecare zi a sabatului, şuvoiul se usucă! Şi
dacă se usucă şuvoiul, se poate vedea pe malul celălalt o
cetate locuită numai de israeliteni. Nu se găseşte în cetatea
aceea niciun supus al lui Mahomed-prooroc, şi oricât ai căuta
în împrejurimi, nu vei găsi!
Află, rătăcitorule! Câtă vreme va fi să rămâi în tărâmul
maimuţelor, ele vor fi totdeauna biruitoare în lupta cu
vârcolacii, şi mai află, rătăcitorule! Solomon-prooroc, fiul lui
David, cântăreţul de psalmi, a săpat aceste cuvinte pe
tăbliţă…”

Djan a citit scrierea cutremură toare şi a plâ ns în hohote.

După aceea s-a întors înapoi în cetate, împreună cu
maimuţele biruitoare, şi a ră mas în insulă vreme de
optsprezece luni. Ş i a trecut timpul. Apoi, a poruncit oştilor
de maimuţe să se pregă tească pentru o vâ nă toare mare. A
pornit cu însoţitorii să i şi a mers, cale de zile nenumă rate,

535
prin pustietă ţi şi singură tă ţi.
Astfel a ajuns Djan în Valea Furnicilor.

FUGA LUI DJAN ŞI A ÎNSOŢITORILOR; ÎNTÂMPLĂRI

NEMAIPOMENITE, PRIN VALEA FURNICILOR… ŞUVOIUL
DIN ZIUA SABATULUI; AFLAREA CETĂŢII ISRAELITENE;
DJAN E ÎNŞELAT DE UN CĂUTĂTOR DE PIETRE
PREŢIOASE, DUPĂ CE A FOST CUSUT ÎN PÂNTECUL UNUI
CATÂR; ZBORUL LUI LA CER, ÎN PLISCUL PĂSĂRII
ROCH…

Îndată a dat poruncă maimuţelor să desfă şure corturile. S-

au oprit în valea aceea vreme de zece zile. Însă , în prima
noapte, Djan a spus însoţitorilor să i:
— Acum ar fi bine să fugim! Vom ajunge în adâ ncul acestei
vă i, apoi vom ajunge la cetatea israeliteană ! Allah va sta
ală turi de noi şi vom scă pa!
I-au ră spuns însoţitorii:
— Te urmă m supuşi, stă pâ n al nostru!
Ş i astfel, după ce s-a scurs o parte a nopţii, maimuţele
sforă iau în corturi. Djan s-a sculat încet, împreună cu
însoţitorii, s-au înarmat cu paloşe şi hangere, şi astfel au
coborâ t în Valea Furnicilor.
Trezindu-se maimuţele în zori, şi nemaigă sindu-l pe Djan
şi nici pe însoţitorii lui, s-au împă rţit în două cete.
Au să rit pe câ inii uriaş i. O ceată a pornit spre ră să rit, că tre
ocean, cealaltă spre apus, că tre Valea Furnicilor.
În vremea asta, Djan că lă torea repede cu însoţitorii să i,
însă deodată au auzit în urmă strigă te. Au rupt-o la fugă , dar
au fost ajunşi încă înainte de prâ nz. Maimuţele i-au repezit
pe toţi la pă mâ nt, gata să -i ucidă , dar tot atunci s-a ară tat
un câ rd de furnici mari câ t câ inii şi s-au nă pustit asupra
536
maimuţelor, mâ ncâ ndu-le. Lupta dintre furnici şi maimuţe a
durat ziua întreagă , iar Djan, în vremea asta, fugea că tre
adâ ncul vă ii. Însă , chiar în dimineaţa urmă toare, a auzit din
nou urletele maimuţelor.
— Pregă tiţi-vă paloşele şi nă pustiţi-vă asupra duşmanilor,
i-a strigat el.
Însoţitorii lui şi-au tras paloşele, şi lupta a început.
Deodată s-a ară tat o gorilă uriaşă , cu dinţi de elefant. Ş i
să rind asupra unui însoţitor, l-a despicat în două . Ş i au venit
alte gorile cu dinţi de elefant, încâ t Djan a trebuit să fugă
numaidecâ t, pentru a-şi scă pa viaţa; şi astfel s-a aruncat
într-un râ u. Tot în râ ul acela s-au aruncat şi însoţitorii lui,
dar s-au înecat. Djan s-a agă ţat de un arbore plutitor, şi aşa
a ajuns pe malul celă lalt, viu. Toată ziua a fugit, plâ ngâ nd.
Seara, a ajuns la o peşteră unde a adormit. Ş i venind ziua a
treia, s-a dus în drumul lui, hră nindu-se cu ierburi şi
ră dă cini. Apoi, a ajuns la un munte care ardea ca focul. A
urcat în piscuri şi deodată a ză rit şuvoiul care seca în ziua
sabatului; dincolo se vedea marea cetate israeliteană . A
aşteptat ziua sabatului. Ş i s-a uscat şuvoiul.
Atunci s-a dus în cetatea israeliteană . Însă uliţele erau
pustii. A bă tut la o uşă . I s-a deschis. Toţi oamenii aflaţi
înă untru pă reau muţi.
— Înduraţi-vă de un om stră in şi flă mâ nd! s-a tâ nguit
Djan.
Oamenii aceia au întins masa, tă câ nd. Djan a mâ ncat şi a
bă ut, mirâ ndu-se de tă cerea lor. După aceea a adormit, şi a
dormit toată noaptea.
Ş i venind altă zi, s-a ară tat în faţa lui stă pâ nul acelei case.
L-a întrebat de unde vine şi cine este, iar Djan i-a istorisit
plâ ngâ nd întâ mplă rile sale şi a adă ugat că vrea să se
întoarcă numaidecâ t în Kabul, patria sa.
I-a ră spuns israeliteanul:
— O, stră ine şi nefericitule! N-am auzit de câ nd sunt

537
numele acestei cetă ţi! Singura ţară de care am auzit, de la
oameni că lă tori cu caravanele, este pă mâ ntul Yemenului…
— Dar e departe de aici Yemenul? a întrebat Djan.
I-a ră spuns israeliteanul:
— Află , stră inule şi nefericitule! După cum spun că lă torii
cu caravanele, tă râ mul yemenului se află la o depă rtare de
doi ani şi trei luni…
L-a întrebat iar Djan:
— Dar câ nd va mai trece vreo caravană că tre Yemen?
— Peste un an, nefericitule! i-a ră spuns israeliteanul.
Djan a izbucnit în hohote de plâ ns.
— Nu plâ nge şi nu te tâ ngui, feciorule! Ră mâ i în cetatea
noastră pâ nă la sosirea caravanei.
Astfel a ră mas Djan două luni de zile în cetatea
israeliteană , şi zi cu zi se ducea şi cerceta cetatea.
Odată , pe câ nd se afla într-o uliţă , a auzit un bă rbat
strigâ nd:
— Să se arate în faţa mea cel ce vrea să câ ştige o mie
dinari! Munca pe care o cer omului aceluia este uşoară şi
durează numai din zori pâ nă la prâ nz!
Auzind Djan strigă tele acelui om, a gâ ndit în sinea sa: „Nu
uşoară trebuie să fie munca pe care o cere omul acesta! Dar
am să mă prind eu!”
— Porunceşte-mi ce vrei să fac! a spus Djan.
— Vino cu mine! i-a ră spuns omul.
Djan a ajuns într-un serai în a că rui curte şedea un
israelitean pe un jilţ de abanos. Îndată ce l-a vă zut pe Djan,
i-a urat cele cuvenite, închinâ ndu-i-se şi poftindu-l să şadă .
Djan s-a aşezat lâ ngă el, şi îndată s-a întins masa. Au
ospă tat împreună , după aceea s-au spă lat după legile sfinte;
au şi bă ut, pâ nă s-au să turat. Sfâ rşind, israeliteanul a adus
o mie dinari.
— Iată ră splata, necunoscutule! a rostit el că tre Djan.
Mâ ine dimineaţă vei începe lucrul…

538
 În dimineaţa urmă toare, după ce şi-a fă cut baia de
cuviinţă , i s-a adus din partea israeliteanului un veşmâ nt de
mă tase. Ş i au venit tot felul de câ ntă reţi, şi s-au aşternut
mesele cu fel de fel de bucate şi bă uturi. Nu se mai sfâ rşeau
danţurile! Ş i aşa a petrecut Djan pâ nă la jumă tatea nopţii.
Israeliteanul s-a dus la culoare, şi Djan aşijderea. Îndată ce
s-a ară tat steaua dimineţii, s-a ară tat şi israeliteanul:
— Acum, să mergem La lucru!
— Sunt gata pentru toate! a ră spuns Djan.
Israeliteanul a poruncit sclavilor să i să aducă doi catâ ri.
Ş i aducâ ndu-i, Djan a încă lecat, şi împreună cu
israeliteanul au pornit la drum. Au mers, de la ră să ritul
soarelui pâ nă la prâ nz, şi au ajuns la un munte nemă surat
de înalt. A descă lecat israeliteanul şi a poruncit lui Djan să
descalece şi el. După aceea, israeliteanul a scos din sacul
să u un cuţit şi o funie:
— O, Djan! Îţi poruncesc să -ţi spinteci tot acum catâ rul!
Djan i-a îndeplinit porunca numaidecâ t. Ş i spintecâ nd
pâ ntecul catâ rului, a întrebat pe israelitean ce trebuie să mai
facă .
— Intră în pâ ntecul să u! i-a poruncit israeliteanul.
Ş i intrâ nd Djan în pâ ntecul catâ rului, israeliteanul a cusut
repede tă ietura la loc, lă sâ ndu-l pe Djan înă untru. Ş i iată că ,
după aceea, s-a ară tat Roch, pasă rea mare de munte. Ş i
apucâ nd catâ rul, l-a ridicat în înă lţimi. Ş i sfâ rtecâ nd pasă rea
pâ ntecul catâ rului, Djan s-a vă zut din nou la lumină .
Pasă rea s-a speriat de el, luâ ndu-şi zborul. Se uita Djan la
dreapta sa şi la stâ nga sa, însă înă lţimea era cu totul pustie.
Deodată , cum s-a uitat într-o parte, a vă zut mormane de
oseminte şi stâ rvuri.
— O, Allah! s-a cutremurat el de spaimă . Numai la tine stă
scă parea mea!
Ş i uitâ ndu-se în jos, l-a vă zut pe israelitean şi a înţeles că
acesta îl îndemna să arunce pietre de pe munte. Ş i Djan a

539
început să arunce pietrele. Ş i a aruncat mai mult de două
sute. Nu-şi dă dea seama că pietrele acelea erau smaragde şi
felurite alte pietre scumpe. Cum a adunat pietrele,
israeliteanul şi-a vă zut de drum, încă rcâ ndu-le pe catâ rul
să u. Astfel a ră mas Djan singur pe munte, fă ră să mai poată
coborî, şi trei zile şi trei nopţi s-a tâ nguit spre Allah,
cerâ ndu-i ajutorul…
În ziua a patra, dâ ndu-şi seama că nu-i poate veni
scă parea de nică ieri, a pornit pe munte, şi a tot mers vreme
de două luni, hră nindu-se cu ierburi şi ră dă cini. Ş i ajungâ nd
la capă tul muntelui, a vă zut o vale cu pomi roditori şi râ uri.
A nimerit! a o potecă şi a coborâ t în vale, pe albia unui
râ uşor. Ş i a tot mers, şi deodată a ză rit un serai nespus de
înalt. Înaintea porţii sta un bă trâ n cu faţa plină de smerenie
şi lumină . În mâ na dreaptă avea o secure de rubin. S-au
închinat unul spre altul, după râ nduielile sfinte, ră să ritene.
Apoi, bă trâ nul l-a poftit pe Djan să se aşeze lâ ngă el, şi l-a
întrebat:
— Dar cum ai ajuns, stră ine, în acest tă râ m unde n-a
că lcat picior de om, de la Adam?

INTRĂ ÎN ISTORIE ŞEIC NASSR; ŞI CE S-A MAI

ÎNTÂMPLAT; UŞA OPRITĂ ŞI CELE TREI FETE
ZBURĂTOARE…

Djan şi-a istorisit toate chinurile şi suferinţele, şi aşa de

tare plâ ngea, încâ t cu greu îşi rostea cuvintele.
— Nu plâ nge, fiul meu! l-a mâ ngâ iat bă trâ nul.
Ş i s-au întins mesele. Apoi, mulţumind lui Allah, Djan l-a
rugat pe bă trâ n să -i spună al cui este tă râ mul acela şi
seraiul. Ş i cum se cheamă tă râ mul.
— Află , o, fiul meu! Valea aceasta, cu tot ce vezi, şi seraiul
540
acesta sunt ale proorocului nostru Solomon, fiul lui David,
câ ntă reţul de psalmi! Eu sunt şeic Nassr şi sunt sultanul
pă să rilor. Rangul acesta mi l-a dat proorocul Solomon, după
ce m-a învă ţat graiul pă să rilor, şi m-a numit că petenia lor pe
vecii vecilor! În fiecare an, pă să rile din toate gră dinile, din
toate pă durile şi munţii acestei lumi se adună aici, pentru a
se supune muştruluirii mele!
— Învaţă -mă , înţeleptule şeic Nassr, ce trebuie să fac ca să
ajung din nou în patria mea!…
— Cu voia prea înaltului Allah, i-a ră spuns şeic Nassr, nu-
ţi ră mâ ne altceva, decâ t să aştepţi adunarea pă să rilor! Cum
vor veni, din gră dinile, din codrii şi din munţii acestei lumi,
voi porunci uneia să te ia cu sine şi să te ducă în ţara ta!
Pâ nă atunci poţi ră mâ ne în acest serai, şi te sfă tuiesc să
ră mâ i. Ospă tează -te din plin, bea bine şi plimbă -te…
Ş i astfel a ră mas Djan la şeic Nassr, şi deodată au prins a
veni pă să rile din toate pă rţile acestei lumi. Mirat le privea
Djan! Ş eic Nassr i-a dat cheile seraiului, rugâ ndu-l:
— Ră mâ i aici, ca un stă pâ n, pâ nă mă întorc eu! Ai grijă
însă să nu deschizi uşa unei anumite încă peri! Dacă nu mă
vei asculta, ţi se vor întâ mpla lucruri neplă cute!
Ş eic Nassr a pă ră sit seraiul, ducâ ndu-se în întâ mpinarea
pă să rilor. Ş i vă zâ ndu-l pă să rile, au coborâ t spre el, şi toate îi
să rutau mâ inile.
Îndată ce a intrat în serai, Djan a tot trecut dintr-o
încă pere în alta, pâ nă s-a vă zut în faţa uşii oprite. Era uşa
aceea mai frumoasă decâ t toate şi avea ză vor de aur. A stat
Djan pe gâ nduri câ teva clipe; după aceea, nemaiputâ ndu-se
stă pâ ni, a deschis uşa. Deodată s-a trezit în faţa unui iaz
mare, care avea la malul lui un serai de aur, argint şi cristal.
Ferestrele erau de rubin, pardoseala de smaragd verde,
diamante şi perle. Ş i se afla în mijlocul seraiului o fâ ntâ nă
ţâ şnitoare, de aur, plină cu apă , şi în jurul ei roiau tot felul
de fiinţe de aur şi argint, şi zburau pă să ri de aur şi argint, şi

541
din gura lor ţâ şnea lumină . Ş i se afla lâ ngă fâ ntâ na aceea a
încă pere mare, cu jilţ de rubin şi perle. Ş i lâ ngă jilţ se afla alt
jilţ şi un cort de mă tasă verde, stropit cu giuvaeruri. Mă rimea
lui era de cincizeci de coţi, iar pardoseala era acoperită cu
covorul proorocului Solomon. Se afla în spatele seraiului o
gră dină cu pomi roditori, cu râ uri, cu straturi de trandafiri,
iasomie, garoafe, crini, narcişi, viorele, anemone, câ t şi alte
flori frumos mirositoare, şi vâ ntul le legă na şi te mlă dia.
A ră tă cit Djan prin gră dina aceea multă vreme,
minunâ ndu-se. Ş i din nou s-a întors la iaz, şi s-a uitat în
adâ ncul lui. Ş i a vă zut în adâ nc numai pietre preţioase. La o
vreme, ochii lui s-au să turat şi de frumuseţea gră dinii, şi de
frumuseţea fâ ntâ nii. S-a dus în cort şi s-a urcat în jilţ. A
adormit. Ş i trezindu-se, a ieşit în faţa intră rii şi se uita la
serai.
Deodată s-au înfă ţişat înaintea sa trei pă să ri, semă nâ nd
cu porumbeii, dar mari ca vulturii. S-au lă sat repede jos,
lâ ngă iaz, şi după ce s-au jucat şi au glumit între ele, şi-au
întins aripile şi au să rit în iaz! Ş i deodată au ră să rit, în locul
pă să rilor, trei fete frumoase ca luna plină . Ochii lui Djan nu
mai vă zuseră asemenea frumuseţi! Se uita câ nd la faţa lor
frumoasă ca florile, câ nd la mlă dioşia trupurilor.
După ce s-au scă ldat o vreme în iaz, ele au urcat pe mal şi
au început să se plimbe prin gră dină . Djan şi-a pierdut firea
cu totul, câ nd le-a vă zut că se apropie. Deodată s-a plecat
înaintea lor, întrebâ ndu-le:
— O, sultă niţele mele! Cine sunteţi voi şi de unde veniţi?
Cea mai tâ nă ră dintre ele i-a ră spuns:
— Află , stră inule, că noi venim din tă râ mul lui Allah şi ne
plimbă m prin această gră dină …
— Fie-vă milă de mine, sultă niţelor! s-a rugat Djan. Multe-
mi sunt suferinţele, şi aş vrea să mă vă d din nou în ţara mea!
— Nu-ţi putem ajuta cu nimic! i-a ră spuns o sultă niţă .
Allah te aibă în paza sa!

542
 Ş i uitâ ndu-se Djan în urma lor, simţea cum i se topeşte
inima de iubire. Sta parcă înmă rmurit, rostind urmă toarele
stihuri:

„Am văzut-o pe preaiubita mea, în veşmântul ei verde,

plimbându-se prin grădina paradisului! Brâul ei era
desfăcut şi părul ei i se vărsa pe umeri, ca o holdă!
Am întrebat-o: „Care e numele tău, prea iubito?” Şi ea
mi-a răspuns: „Află, feciorule, că eu aprind inimile
îndrăgostiţilor, ca să ardă ca para focului…”
Cum să-i mărturisesc ei chinurile iubirii? M-am plecat
înaintea ei şi am lăcrimat la gleznele ei de aur, însă inima
ei părea tare ca stânca! „Gândeşte-te bine, prea iubito, că
Allah a poruncit stâncii să se deschidă şi să curgă
izvorul! Stâncă de-ai fi, preaiubita mea, până la urmă tot
te-i îndura de chinurile mele!”

Auzindu-l fetele, au râ s spre el şi au pornit mai departe,

dă nţuind şi câ ntâ nd. Djan le-a adus câ teva poame din
gră dină , şi ele au mâ ncat, apoi s-au culcat şi au adormit.
Câ nd s-au luminat zorile, şi-au luat la loc înfă ţişarea de
porumbiţe, zburâ nd că tre tă râ mul lor.
A simţit Djan cum îi piere inima. A că zut în leşin şi aşa a
ră mas pâ nă la asfinţitul soarelui.
Întorcâ ndu-se, şeicul Nassr era gata să -i spună să se
pregă tească pentru întoarcerea acasă , însă nu l-a mai gă sit.
L-a că utat prin toate încă perile seraiului, şi ajungâ nd la uşa
oprită , şi gă sind-o deschisă , a înţeles că Djan îi că lcase
porunca. Ş i intrâ nd şeicul Nassr prin uşa aceea, l-a gă sit
leşinat în faţa seraiului. Mult l-a dojenit, după ce s-a
deşteptat! Însă Djan nu mai putea gră i ca oamenii. A rostit în
faţa şeicului urmă toarele stihuri:

„Am văzut-o răsărind, ca luna plină în noaptea

543
 mântuirii!
Şoldurile ei erau ca fildeşul, iar mijlocul ei se mlădia ca
nuiaua!
Ochii ei aveau în adânc săgeţi care răpun inima oricui!
Roşeaţa buzelor ei era ca roşeaţa rubinelor! Părul lung,
negru, îi acoperea umerii!
Păzeşte-te de ea şi fereşte-te, o, trecătorule, căci inima
ei e mai tare decât stânca! De sub sprâncenele ei ţâşnesc
săgeţi care niciodată nu greşesc, ci pătrund în inimile
oamenilor!”

— O, fiul meu nefericit! a ră spuns şeicul Nassr. Ce ai

fă cut, nenorocitule? Nu te-am sfă tuit să nu deschizi uşa?
— Ş eicul meu! plâ ngea Djan. Nu m-am putut stă pâ ni, şi
că lcâ ndu-ţi porunca, am că zut în farmecul cel neîntrecut al
dragostei!
Ş i l-a rugat pe şeicul Nassr să -i spună cine sunt cele trei
fete.
— Află , nefericitule Djan! a ră spuns şeicul. Cele trei
porumbiţe sunt fiicele unor spirite! Ele vin aici în fiecare an,
spre a se odihni! După ce se odihnesc, se întorc în tă râ mul
lor…
— Dar unde aste tă râ mul lor? a întrebat Djan.
— Fiul meu! a ră spuns şeicul. Unde se află tă râ mul lor nu
ştie nimeni! Ş i te sfă tuiesc, nefericitule, să te scoli, că ci am
pregă tit pă să rile, spre a te duce în patria ta! Uită fetele
acestea, nu te mai gâ ndi La ele, că ci niciodată nu te vor iubi!
Djan a izbucnit în hohote de plâ ns:
— Pă rinte al meu! Jur pe puterea lui Allah, stă pâ nul
cerului şi al pă mâ ntului, că nu mă voi întoarce în patria mea,
pâ nă nu voi mai vedea o dată fetele acestea! mai bine mor
aici, decâ t să mă întorc fă ră să le vă d! Lasă -mă să ră mâ n! Mă
mulţumesc să le vă d mă car o dată pe an… Ş i aruncâ ndu-se
la picioarele şeicului, i le să ruta plâ ngâ nd: îndură -te de mine,

544
o, şeic Nassr! Că ci dacă te vei îndura de mine, se va îndura şi
Allah de tine!
— Nefericit fiu al meu! i-a ră spuns şeicul. Ţ i-am spus doar
că nu ştiu cine sunt cele trei fete! Totuşi, dacă iubirea ta e
aşa de mare, ră mâ i un an. Ele se vor întoarce la anul, pe
vremea asta. Tu te vei ascunde în gră dină , sub un pom, şi
câ nd se vor scufunda în iaz, tu te vei repezi şi vei lua
veşmintele aceleia pe care o iubeşti! Mult se va ruga ea de
tine să -i înapoiezi veşmintele! Tu să o asculţi, însă să nu i le
înapoiezi. Că ci află : dacă se va îmbră ca din nou în veşmintele
ei, va zbura la cer şi n-o vei mai vedea niciodată ! Cu
binecuvâ ntarea lui Allah, eu vă voi că să tori după aceea, şi
împreună vă veţi întoarce în patrie! Iată , fiul meu, a încheiat
şeicul, aceasta este tot ne pot face pentru tine!
Djan s-a liniştit la aceste cuvinte şi a ră mas la şeicul
Nassr, pâ nă la întoarcerea pă să rilor. Ş i i-a spus şeicul
atunci:
— Fiul meu! Eu îmi vă d de drumul meu, mă duc să mă
întâ lnesc cu pă să rile. Ţ ine bine minte tot ce te-am sfă tuit!
Cu aceste cuvinte, şeicul şi-a vă zut de drum, iar Djan s-a
dus în gră dină şi s-a ascuns sub un pom umbros şi a
aşteptat trei zile. După o vreme, pe câ nd se uita spre cer, iată
că s-au ară tat cele trei porumbiţe! Îndată s-au lă sat la
pă mâ nt, lâ ngă iaz, şi după ne au pâ ndit o clipă în toate
pă rţile, să vadă dacă nu se află cineva pe acolo, s-au
dezbră cat şi au intrat în iaz, şi înotau, stră lucind ca argintul
proaspă t.
— Surioarelor! a spus lata cea mai mare că tre celelalte. Ce
s-a r întâ mpla, dacă s-ar afla în gră dina aceasta vreo fiinţă ?
— Nici vorbă nu poate fi! i-a ră spuns mijlocia.
Ş i a râ s fata a treia, cea mai tâ nă ră :
— Eu, una, sunt încredinţată că dacă s-ar afla cineva în
gră dină , numaidecâ t m-ar ră pi!
Ş i au tot glumit ele, şi trupurile lor ca argintul parcă

545
fulgerau prin iaz.
Astfel, Djan a pâ ndit o clipă prielnică şi a furat veşmintele
preafrumoasei Semsiah. Vă zâ ndu-l, ele s-au scufundat
repede sub apă , dar îndată şi-au ridicat capetele şi l-au
întrebat:
— Cine eşti, stră ine, că vii aici să ne furi veşmintele?
A ră spuns Djan:
— O, fete preafrumoase, din tă râ mul pă să rilor! Dacă vreţi
să -mi aflaţi istoria, vă rog să vă apropiaţi! Lumina ochilor
mei! s-a întors el spre fata Semsiah. Apropie-te de mine, că ci
vreau să -ţi spun cum te-am cunoscut acum un an, şi cum
inima mea nu mai poate suferi flacă ra iubirii!
— O, Allah! Bucurie a ochilor mei! i-a ră spuns fata
Semsiah. Rod al inimii mele! Dă -mi veşmintele înapoi, spre a-
mi putea acoperi trupul! Ş i-ţi jur, şi mă rturisesc în faţa lui
Allah, că după ce-mi vei da veşmintele voi veni ia tine…
— Ar însemna să mă arunc de bună voie în focul Gheenei!
i-a ră spuns Djan. Nu-ţi pot înapoia veşmintele, pâ nă nu vine
şeicul.
— O, preafrumosul meu chiparos! i-a ră spuns Semsiah.
Dacă nu vrei să -mi înapoiezi veşmintele, aşteaptă pâ nă se vor
îmbră ca surorile mele, să -mi aducă ele alt veşmâ nt!
— Mă învoiesc! a ră spuns Djan şi a intrat în serai.
Cele trei fete au pă şit pe uscat, şi îmbră câ nd-o pe cea mai
mică cu o parte din veşmintele lor, s-au ridicat la cer. Însă
fata Semsiah n-a putut zbura. Tustrele au venit apoi în serai,
să -l caute pe Djan. Ş i era fata Semsiah frumoasă ca luna
plină şi ca gazela. S-a aşezat lâ ngă el, şi glasul ei câ nta
parcă :
— Preafrumosule meu chiparos! Spune-mi, neîntrecutul
meu chiparos, prin câ te ai trecut de ai ajuns aici şi m-ai
vă zut!
Djan a început a plâ nge în hohote. Veşmâ ntul să u era ud
de lacrimi. Fata Semsiah i l-a uscat cu ră suflarea ei. Ş i el era

546
toropit de iubire. Ş i i-a spus Djan, în faţa surorilor ei, lunga
şi zbuciumata istorie.
— O, Allah, stă pâ n al cerului şi al pă mâ ntului! a ră spuns
Semsiah. Dacă feciorul acesta gră ieşte cu adevă r, şi mă
iubeşte aşa cum spune, atunci ar trebui să -mi dovedească
iubirea înapoindu-mi veşmintele, spre a mă putea întoarce la
pă rinţii mei!… Vrei, înaltul meu chiparos? l-a întrebat ea. Îţi
fă gă duiesc, preaiubitul meu, că mă voi întoarce din nou, la
vremea hotă râ tă , la soborul pă să rilor! Atunci îţi fă gă duiesc
să te duc în patria ta…
— De ce mă ucizi cu zile? a întrebat Djan. Ş tiu prea bine,
frumoasă Semsiah, că îndată ce-ţi vei îmbră ca veşmâ ntul,
mă vei pă ră si şi vei urca la cer, iar eu va trebui să mor!
A râ s Semsiah şi au râ s surorile ei. Ş i a spus Semsiah:
— Bucură -te, preaiubitul meu, că ci vreau să mă mă rit cu
fine!
Ş i l-a îmbră ţişat, şi l-a strâ ns la pieptul ei, şi i-a să rutat
obrajii şi lumina ochilor. Apoi, Djan s-a urcat din nou în jilţ,
şi Semsiah îi spunea:

„Preaiubitul meu! chiparosul meu. Nemărginită este iubirea

mea pentru tine! Jur pe puterile lui Solomon-prooroc şi pe lăuta
psalmistului David că nu mă voi despărţi de tine nicicând…”

Auzind-o, Djan s-a lă sat îndulcit de cuvintele ei şi s-a

luminat la faţă . Au ospă tat împreună din fructele gră dinii.
Nu mult după aceea, s-a întors şeicul. Cele trei surori s-au
ridicat înaintea lui şi i s-au plecat. El le-a ră spuns, poftindu-
le bun sosit.
— Fată Semsiah! s-a întors şeicul că tre Semsiah. Iată
feciorul acesta îndră gostit de tine! Află că tată l să u e sultan
în tă râ mul Kabulului!
— Te ascult, pă rinte al meu! a ră spuns Semsiah.
Porunceşte-mi orice şi-ţi voi dovedi supunere…

547
 Ş i să rutâ nd mâ na şeicului, acesta i-a ră spuns:
— Dacă într-adevă r gră ieşti cu inima deschisă , o, Semsiah,
jură pe Allah că te vei ţine de fă gă duinţă , că nu vei fi
niciodată necredincioasă !
— Jur pe puterile cerului şi ale pă mâ ntului! a ră spuns
fata. Mă voi mă rita cu feciorul acesta şi-i voi ră mâ ne
credincioasă pâ nă la capă tul zilelor mele!
— Atunci, daţi laudă mare lui Allah! a ră spuns şeicul. Că ci
prin voia lui vă uniţi pe veci!
Nespus de fericit era Djan! A ră mas în tă râ mul pă să rilor
încă trei luni, împreună cu Semsiah, în seraiul şeicului
Nassr. Împlinindu-se cele trei luni, a spus ea:
— O, Djan! Aş vrea să te întorci în patria ta, şi să mă iei şi
pe mine!
Djan s-a înfă ţişat îndată la şeicul Nassr.
— Într-adevă r, fecior al sultanului din Kabul, i-a spus
acesta, întoarce-te în cetatea pă rinţilor tă i, că ci e vremea… Ai
grijă de Semsiah! Înapoiază -i veşmâ ntul!
Ş i astfel, Djan i-a înapoiat veşmâ ntul.
— Urcă -te pe spatele meu! i-a spus ea, luâ nd înfă ţişare de
porumbiţă . Închide ochii şi astupă -ţi urechile, spre a nu te
orbi şi asurzi muzica sferelor cereşti! Ţ ine-te bine şi ia seama
că nu cazi!
Djan s-a urcat între aripile ei, şi aşa au pornit spre cetatea
Kabul. Au zburat de la ră să ritul soarelui pâ nă la asfinţit. Ş i
s-a ză rit în depă rtare o vale plină de pomi roditori şi ape.
— Să ne coborâ m şi să ne preumblă m puţin prin valea
aceasta! a spus fata.
— Facă -se voia ta! a ră spuns Djan, şi au coborâ t din cer, şi
s-au aşezat pe malul unui fluviu. Au adormit sub un pom. Ş i
cum s-au ară tat zorile, Djan a urcat iar între aripile ei, şi
astfel au că lă torit pâ nă la prâ nz. Atunci, Djan, uitâ ndu-se
spre pă mâ nt, şi-a recunoscut ţara. Au coborâ t într-o câ mpie
cu multe râ uri şi câ rduri de gazele. Ş i Djan a să rutat fata pe

548
lumina ochilor.
— Iubitul şi preaiubitul meu! i-a spus ea, zâ mbind. Află că
doar în două zile am stră bă tut drum lung de treizeci de
luni…
Djan s-a plecat lui Allah şi s-a aşezat lâ ngă Semsiah,
toropit de fericire.
Dar pe câ nd şedeau aşa, au venit spre ei doi hadâ mbi.
Djan i-a cunoscut îndată , din vremea vâ nă torii. Ş i
apropiindu-se hadâ mbii, i-au să rutat mâ inile şi picioarele.
— Află , slă vitul nostru stă pâ n! Tată l tă u, luminatul sultan
din Kabul, se află în apropiere! Mergem numaidecâ t să -i
spunem că ai venit…
— Numaidecâ t! le-a ră spuns Djan. Aduceţi corturi, că ci
vrem să ne odihnim o să ptă mâ nă ! După aceea, să -mi iasă în
întâ mpinare că peteniile de oşti, cu toţi emirii şi hanii, spre a
intra cu stră lucire în. Cetatea pă rintească …
Cei doi hadâ mbi s-au aruncat pe cai, şi neîntâ rziat s-au
înfă ţişat înaintea sultanului Tig:
— O, sultan al tuturor timpurilor, bucură -te! Fiul cel
pierdut s-a întors!
— Vai, vouă , nefericiţilor! le-a ră spuns Tig, nevenindu-i să
creadă .
— Află , sultan al tuturor timpurilor! au adă ugat hadâ mbii.
Feciorul tă u s-a întors şi se află aproape…
Auzindu-i, sultan Tig şi-a pierdut cunoştinţa. Câ nd şi-a
venit din nou în fire, a început a plâ nge de bucurie, iar celor
doi hadâ mbi le-a dat veşminte de mă tasă şi câ te o mie dinari.
Ş i toate s-au petrecut cum era scris în că rţile proorocului!
Au ră sunat trâ mbiţele pe zidurile cetă ţii Kabul, şi soli
repezi au prins a cutreiera cetă ţile, vestind tuturor
întoarcerea fiului pierdut. Ş i a aflat şi mama lui Djan de
aceasta. Ş i a adunat sultan Tig, sub braţul să u, oşti fă ră
numă r, şi a adunat emirii, beii şi hanii, şi împreună au
pornit spre câ mpia unde se afla Djan cu fata Semsiah.

549
 Ş i vă zâ nd apropierea oştilor, Djan s-a ridicat şi le-a ieşit în
întâ mpinare. Toţi că lă reţii au descă lecat, plecâ ndu-i-se şi
să rutâ ndu-i mâ inile… Pe urmă , feciorul a ajuns în faţa
tată lui să u, şi plâ ngea tată l să u în hohote. S-au ridicat
corturi şi s-au pus flamuri în ţuguiurile lor, şi trâ mbiţele
ră sunau. Sultanul a poruncit pentru fiul să u un cort de
mă tasă roşie. Ş i vă zâ ndu-l fata Semsiah pe sultanul Tig, s-a
ridicat şi i s-a plecat după cuviinţă . Ş i după ce Djan a
povestit tată lui să u şi oştilor toate întâ mplă rile, s-a întors
spre fata Semsiah:
— Lă udat fie Allah, cel ce descurcă cele un milion de că i
ale sorţii!
— Lă udat fie Allah, cel ce uneşte pe cei ce se iubesc! a
adă ugat sultanul Tig, uitâ ndu-se spre fată .
— Sultan Tig! a ră spuns ea. Te rog, pentru a mă bucura,
să ne înalţi un serai în mijlocul unei gră dini, pe malul unui
fluviu…
— Orice dorinţă a ta, fiică a mea, ţi se va îndeplini! i-a
ră spuns sultanul.
După aceea, a venit mama lui Djan, şi au venit să i se
închine emirii şi beii. Ş i au venit mai-marii neguţă torilor şi
mai-marii tuturor breslelor din Kabul.
În vremea asta, mama lui Djan plâ ngea de bucurie, rostind
urmă toarele stihuri:
„M-a năpădit bucuria, şi plâng de bucurie, o, fiul meu!
Căci aşa de mult am plâns, şi ochii mei s-au obişnuit cu
plânsul aşa de mult, încât până şi bucuria îmi stoarce lacrimi,
ca odinioară mâhnirea!”
Cu neţă rmurită dragoste s-a întors mama lui Djan că tre
Semsiah. A îmbră ţişat-o cu lacrimi, şi trâ mbiţele ră sunau, şi
vuiau tamburinele, şi se bucurau emirii, beii şi hanii.
Cetatea Kabul era împodobită cu stofe de atlas, cu
mă tă suri şi eu fel de fel de pâ nze colorate. Dregă torii au pus
la cale fel de fel de serbă ri, au întins mese, încâ t se bucurau

550
pâ nă şi să racii şi nevoiaşii.
Iar după zece zile, sultan Tig a dat poruncă să vină ziditorii
de seraiuri şi mă sură torii. Ş i le-a poruncit tuturor să ridice
un serai în gră dinile sale. Ş i astfel, pe câ nd ziditorii s-au
apucat de lucru, Djan a poruncit să se ridice; o coloană de
marmură albă , goală pe dină untru. Ş i fiind gata coloana, a
luat veşmâ ntul fetei Semsiah şi l-a închis acolo. Apoi a
îngropat coloana în pă mâ nt. Ş i fiind seraiul gata, sultan Tig
l-a împodobit ca în basm, şi astfel s-a să rbă torit ziua nunţii.

FUGA FETEI SEMSIAH ŞI NEFERICIREA LUI DJAN;

RĂZBOIUL CU INDIENII LUI HAN KEFID…

Că tre miezul nopţii, Semsiah s-a sculat încet, a descoperit

locul unde se afla coloana, şi astfel şi-a gă sit veşmâ ntul.
Cum l-a îmbră cat, a că pă tat la loc înfă ţişare de pasă re şi a
zburat spre terasele seraiului şi a dat poruncă paznicilor să -l
trezească pe Djan. Ş i trezindu-se Djan, şi vă zâ nd-o pe terase,
i-a cuprins o spaimă neînchipuită !
— Iubitul şi preaiubitul meu! Chiparosul gră dinii sufletului
meu! Bucurie a ochilor mei! Numai unul Allah ştie câ t de
mult te iubesc! Te-am urmat în patria ta, la Kabul, cu toată
iubirea! M-a bucurat cunoştinţa cu tată l tă u şi cu maica ta!
Dar află , preaiubitul meu şi preafrumosul meu, că aici nu
mai pot ră mâ ne! Dacă mă iubeşti, aşa cum spui, vino cu
mine la Cetatea Diamantelor!
Ş i sfâ rşind, Semsiah şi-a luat zborul spre cer şi s-a întors
la ai să i…
Djan a înnebunit de durere. Îndată , s-a ară tat sultan Tig,
şi gă sindu-şi fiul aproape mort, l-a stropit cu apă de
trandafiri, redâ ndu-i simţirile.
— Dar cum a zburat fata Semsiah? a întrebat sultanul.
551
 — O, tată l meu! a ră spuns Djan. Află că Semsiah era fata
unor spirite! i-am luat veşmâ ntul, pe câ nd se scă lda într-un
iaz din Tă râ mul Pă să rilor, spre a nu mai putea zbura! Ş i i l-
am ascuns într-o coloană de marmură , în pă mâ nt, însă ea l-
a aflat! O, tată l meu! Semsiah a ră spuns la rugă minţile mele,
sfă tuindu-mă s-o urmez, dacă o iubesc, în Cetatea
Diamantelor…
— O, fiul meu! Lasă mâ hnirea, că ci îi voi aduna în faţa
stră luciţilor mei ochi pe toţi că lă torii acestui pă mâ nt, şi pe
toţi neguţă torii care umblă , şi voi porunci tuturor să afle în
ce tă râ m se gă seşte Cetatea Diamantelor! Apoi, cu voia lui
Allah, ne vom mâ na oştile într-acolo şi o vom gă si!
Ş i sultan Tig şi-a chemat vizirii, poruncindu-le să adune
că lă torii şi neguţă torii. Celui ce va şti unde se află Cetatea
Diamantelor, a poruncit să i se dea neîntâ rziat una mie
dinari.
Însă , după cum era de aşteptat, nimeni nu ştia unde se
află Cetatea Diamantelor! Spre a-şi mâ ngâ ia fiul, sultan Tig a
trimis în faţa lui fel de fel de câ ntă reţi mari, fel de fel de
sclave dă nţuitoare şi pe cei mai vestiţi câ ntă reţi din ală ută . Ş i
în toate pă rţile lumii a trimis soli, să afle Cetatea
Diamantelor, însă toţi solii s-au întors fă ră ştire bună . Ş i
întrucâ t Djan se usca pe picioare, a trimis alţi soli spre toate
tă râ murile pă mâ ntului. După o vreme, sultan Tig şi-a sfă tuit
fiul să -şi caute altă iubită . Însă Djan nici n-a vrut să audă .
Plâ ngea în lungul zilelor şi plâ ngea în lungul nopţilor. Se
usca de mâ hnire şi sultan Tig.

*
* *

Aflâ nd despre toate acestea Kefid, hanul Indiei, s-a gâ ndit

îndată să se repeadă asupra sultanului Tig. Hanul Kefid
câ rmuia peste o mie de hani şi peste o mie de seminţii. Ş i-a

552
adunat îndată vizirii, sfă tuitorii şi emirii:
— Aflaţi, viziri, sfă tuitori şi emiri! Sultan Tig piere de
tristeţe! Trebuie să -i să rim în ajutor, neîntâ rziat, însă nu-i
vom să ri în ajutor ca unui prieten, ci ca unui duşman.
Trebuie să -l lovim acum, să -i aprindem cetă ţile şi câ mpiile,
spre a-l doborî pentru totdeauna! Trebuie să -l prindem şi pe
feciorul să u Djan, iar toată ţara Kabulului să fie a noastră !
Auzindu-l gră ind astfel, vizirii, sfă tuitorii şi emirii au bă tut
din palme de bucurie, şi îndată s-a trecut la pregă tirea
oştilor. După şapte zile şi şapte nopţi, indienii au ră sunat din
trâ mbiţe şi ţimbaluri, s-au ridicat steaguri şi s-au înarmat
oşti cumplite, suindu-se pe spină rile elefanţilor. Aşa s-a
îndreptat han Kefid spre Kabul, în fruntea oştilor sale.
Întâ i au jefuit şi au ars cetă ţile din margini, au ucis
locuitorii vâ rstnici, iar pe copii i-au luat în robie. Auzind
sultan Tig toate acestea, s-a aprins de mare mâ nie şi şi-a
adunat vizirii, beii şi emirii:
— Aflaţi! le-a spus el cu mare cutremur. Han Kefid,
spurcatul stă pâ n al Indiei, care pâ nă mai ieri îmi era prieten,
a purces cu oştile asupra mea! Are sub câ rmuirea sa aşa de
multe oşti, încâ t numai unul Allah le ştie numă rul! Daţi-mi
sfat, emiri, viziri şi bei, ce să fac!
— Sultane al tuturor timpurilor! au ră spuns emirii, vizirii
şi beii. Nu ne ră mâ ne alta de fă cut, decâ t să ieşim înaintea
lui Kefid, să ne apă ră m ţara!
— Pregă tiţi-vă de luptă ! a dat poruncă sultan Tig, şi îndată
oştile au îmbră cat armuri, s-au înarmat cu paloşe, coifuri şi
scuturi, şi aşa de multe oşti s-au adunat, încâ t foiau ca
furnicile, sub ră sunetele trâ mbiţelor. Iar câ nd s-a înă lţat
steagul din fruntea oştilor, toţi au înţeles că sultan Tig a
pornit şi merge în frunte. Ş i ajungâ nd în ţara Sahran, sultan
Tig a descă lecat, şi scriind o epistolă că tre han Kefid, a
repezit-o printr-un sol:

553
 „Află, Kefid, han al Indiei! eşti un ticălos Dacă ai fi
coborât din viţă aleasă, din viţa cea vestită a hanilor
indieni, nu te-ai fi năpustit asupra pământului meu!
Mi-ai jefuit cetăţile din margini, şi cu putere mi-ai ucis
bătrânii şi mi-ai luat copiii în robie!
Dacă aş fi ghicit ce ai de gând, ţi-aş fi ieşit în întâmpinare
de mult, aş fi acoperit trecătorile cu umerii oştilor mele, şi
niciodată n-ai fi putut pătrunde în pământul Kabul! Eu, Tig,
stăpânul tuturor sultanilor de pe pământ, îţi poruncesc:
părăseşte de bună voie pământurile mele, şi vom uita cele
petrecute! Iar dacă nu vei părăsi pământurile mele, tot acum
pregăteşte-te de luptă, şi îţi jur pe paloşul îngerului Gavriil
că te voi amesteca numai cu pulberile ţării mele! Ai înţeles,
han Kefid? Părăseşte pământurile mele şi înapoiază copiii!
Pe cei morţi să-i ierte Allah, căci nu-i poate învia nimeni,
însă îţi poruncesc să nu mai săvârşeşti asemenea fapte, în
vecii-vecilor…”

Solul sultanului Tig a trecut îndată în tabă ra vră jmaşă . A

vă zut ca o mare de corturi. În mijlocul lor se înă lţa un cort de
atlas roşu. Han Kefid şedea pe jilţ, înconjurat de emirii,
vizirii, beii şi sfă tuitorii să i. Ş i scoţâ nd solul epistola
sultanului Tig, i-a înmâ nat-o repede. Fierbâ nd de mâ nie, han
Kefid a ră spuns printr-o altă epistolă :

„…Îţi facem cunoscut noi, hanul Kefid, stăpânul tuturor

tărâmurilor răsăritene! Îţi facem cunoscut noi, hanul Kefid,
că eşti un ticălos! Află, din postea hanului Kefid, că ne vom
răfui cu voi, şi-ţi vom pustiii pământurile, şi-ţi vom ucide pe
toţi aleşii Kabulului şi-i vom trece prin ascuţişul săbiilor!
Află, sultan Tig! mâine, când vor răsuna trâmbiţele de
bătălie, eu însumi, în toată străşnicia mea, mă voi înfăţişa
pe câmpul de luptă!
Ai îndrăzneala de a mă înfrunta?”

554
 Ş i întorcâ ndu-se solul la sultan Tig, i-a înmâ nat repede
epistola lui Kefid. Straşnic s-a mâ niat sultan Tig! Tot atunci a
dat poruncă vizirului să u Einsar să tă bă rască asupra
indienilor, pe sub negura nopţii, cu o mie de că lă reţi. Ş i
pornind vizir Einsar cu că lă reţii să i, i-au ieşit înainte cinci
mii de că lă reţi indieni, dintre cei mai viteji, cu că petenia lor
Gatarfan. Ş i s-au luptat amâ ndoi vizirii, şi s-au încleştat
trupele lor, drept la miezul nopţii, câ nd câ nta cocoşii în toate
tă râ murile pă mâ ntului. Ş i lupta a ţinut pâ nă la ră să ritul
soarelui. Oştile lui Kefid au ră mas zdrobite. Atunci, în lupta
aceea, a pierit vestitul viteaz indian Sarkin.
Vă zâ nd han Kefid întoarcerea ră mă şiţelor din oştile
înfrâ nte, s-a aprins într-o mâ nie straşnică :
— O, necredincioşilor şi tică loşilor! vai de voi!
— Nu suntem vinovaţi! a ră spuns vizir Gatarhan. Cum am
pornit cu că lă reţii noştri, ne-a ieşit înainte Einsar şi ne-a
înconjurat cu trupele sale. Am luptat pâ nă în zori, iar dacă
n-am fi fugit, am fi pierit toţi…
— Să se întunece soarele, o, tică loşilor! Allah să -şi întoarcă
faţa de la voi! striga han Kefid.
În vremea asta, sultan Tig era nespus de bucuros. Ş i-a
numă rat încă o dată oştile şi a vă zut că numai două sute
pieriseră în luptă .
În ziua a doua, han Kefid şi-a adunat oastea, şi după ce a
batjocorit-o pentru tică loşia ei, el însuşi s-a aşezat în frunte.
Veneau în cincisprezece râ nduri dese, fiecare râ nd de câ te
zece mii de că lă reţi. Ş i veneau îndată după han Kefid, că lă ri
pe elefanţi, două sute de eroi. S-au desfă şurat steagurile, au
ră sunat trâ mbiţele, şi vitejii ardeau de neră bdare. Sultan Tig
şi-a aşezat şi el oştile în linie de bă taie. Erau zece şiruri,
fiecare şir de câ te zece mii de că lă reţi. Mai apoi, pă mâ ntul se
cutremura sub copitele telegarilor, ră sunau trâ mbiţele şi
ţimbalurile, nechezau caii şi strigau oştenii. Pulberea se

555
ridicase deasupra câ mpului de bă tă lie, şi luptau amâ ndouă
oştile cu vitejia leilor. S-au desfă cut din încleştare, abia la
coborâ rea nopţii. S-au tras în taberele lor. Han Kefid se
fă cuse foc de mâ nie, câ nd i s-a spus că a pierdut în ziua
aceea cinci mii de oameni. La fel s-a fă cut roşu ca focul, de
mâ nie, şi sultan Tig, aflâ nd că pierduse trei mii dintre
că lă reţii cei mai buni.
Ş i a venit ziua a treia. Oştile s-au înfă ţişat iar pe câ mpul
de mă cel, în râ nduri dese. A strigat deodată han Kefid că tre
oştile sale:
— Oşteni indieni! Care din voi vrea să lupte corp la corp să
iasă în faţă !
Ş i s-a ară tat în faţă , că lare pe elefant, vestitul erou Barkik,
fiul lui Farsar. Îndată a să rit de pe elefantul să u şi s-a
închinat în faţa hanului Kefid:
— Eu, han Kefid, primesc să mă lupt singur, cu oricare din
duşmanii noştri!
Ş i ieşind singur, cu mâ inile goale, pe câ mpul gol dintre
cele două oşti, a strigat:
— Oşteni viteji din Kabul! Care din voi este în stare să se
bată cu mine, cu suliţa?
Auzindu-l, sultan Tig s-a întors spre oştile sale şi a strigat:
— Care din voi, oşteni din Kabul, vrea să lupte cu acest om
suit pe elefant?
Ş i a ieşit înainte un că lă reţ şi i s-a închinat:
— Eu vreau să lupt, o, sultane Tig!
Ş i zicâ nd astfel, că lă reţul acela s-a repezit asupra lui
Barkik.
— Cine eşti şi care ţi-i numele? l-a întrebat Barkik.
— Sunt Gadhanfar, fiul lui Samhir!
— Am auzit despre tine! i-a ră spuns Barkik. Te sfă tuiesc
să nu primeşti lupta aceasta, că ci îţi vei pierde toată faima!
Însă Gadhanfar şi-a repezit suliţa, iar Barkik i-a ră spuns
cu paloşul. Ş i s-au luptat, pâ nă ce Barkik a izbutit să dea

556
duşmanului să u o lovitură de paloş. Gadhanfar l-a stră puns
tot atunci cu suliţa, încâ t l-a ţintuit pe elefantul să u. Însă tot
atunci s-a repezit la Gadhanfar un indian şi l-a lovit cu
paloşul în şold. Gadhanfar şi-a scos repede paloşul şi l-a
stră puns. Ş i s-a întors apoi la sultan Tig.
Vă zâ nd han Kefid toate acestea, şi-a repezit trupele
înainte. Ş i-a repezit trupele şi sultan Tig. S-au nă pustit caii
unii asupra altora, şi câ mpul de mă cel era plin de tropote, de
necheză turi şi de vaietele oamenilor. Soarele a asfinţit într-o
mare de sâ nge. Sultan Tig a poruncit oştilor să se întoarcă la
corturi, şi numă râ ndu-le, a vă zut că pierduse cinci mii de
că lă reţi şi patru flamuri. Ş i întorcâ ndu-se şi han Kefid la
corturile sale, şi numă râ ndu-şi şi el oştile, a vă zut că
pierduse numai şapte sute de că lă reţi şi şapte flamuri. Astfel,
cei doi duşmani au cerut unii altora trei zile îngă duinţă spre
a aduna morţii.
În una din zile, han Kefid a repezit un sol că tre prietenul
să u, han Kafun, cerâ ndu-i neîntâ rziat ajutor. Han Kafun a
adunat repede o mulţime de că lă reţi şi a pornit în ajutorul
lui. Aflâ nd despre aceasta, sultan Tig s-a mâ niat peste
mă sură . Han Kafun venea în fruntea oştilor sale, stâ rnind
pulberile pâ nă în înaltul vă zduhului. Ş i vă zâ nd ridicarea
pulberii, sultan Tig şi-a repezit îndată că lă reţii, şi s-au vă zut
fluturâ nd şapte flamuri, şi peste trei mii de că lă reţi se
îndreptau spre tabă ra lui Kefid.
În vremea asta, han Kefid se bucura de sosirea prietenului
să u Kafun.
— Soarele să te binecuvâ nteze, prietenul meu! i-a ră spuns
Kafun. Îţi stau în ajutor, aşa cum ţi-am stat întotdeauna!

FUGA LUI DJAN; INDIENII ÎMPRESOARĂ CETATEA

KABUL…

557
 În vremea asta, Djan s-a ridicat de pe patul de suferinţă şi
a întrebat unde este tată l să u. Aflâ nd repede de ră zboiul cu
India, a strigat:
— Aduceţi-mi calul, tot acum! Vreau să mă duc la tată l
meu, pe câ mpul de bă tă lie!
Ş i i s-a adus calul. Ş i încă lcâ nd, Djan şi-a adus din nou
aminte de cetatea israelitenilor. S-a bucurat şi a uitat de
tată l să u, gâ ndindu-se că în cetatea aceea va afla vreun
neguţă tor care să ştie unde se află Cetatea Diamantelor.
Ş i luâ nd cu el o mie de că lă reţi, toţi credeau că se duce pe
câ mpul de bă tă lie. Cum s-a lă sat seara, a poruncit că lă reţilor
să descalece şi să desfă şure corturile. Ş i cum au adormit ei,
Djan s-a ridicat, a încă lecat repede şi a apucat pe calea cea
mare a Bagdadului. A doua zi, l-au că utat degeaba că lă reţii.
S-au dus îndată pe câ mpul de bă tă lie, la sultan Tig,
ară tâ ndu-i că Djan nu mai era. Nespus de adâ nc s-a, mâ hnit
sultan Tig! După aceea, mâ nia lui lepă da fulgere. Ş i-a
aruncat diadema de pe cap. Ră cnea:
— Aflaţi, oşti! Eu nu mai am fiu! De acum, singura scă pare
ne este la unul Allah!
În zadar încercau emirii şi vizirii să -l liniştească şi să -l
îmbă rbă teze! Sultanul Tig a întrerupt ră zboiul şi s-a întors cu
oştile în cetate. A ză vorit porţile, a întă rit zidurile. Din treizeci
în treizeci de zile, han Kefid se repezea asupra Kabulului, să -l
ia cu asalt, însă era respins. Aşa a durat ră zboiul acela şapte
ani…
În vremea asta, Djan a ră tă cit prin singură tă ţi şi pustietă ţi,
necontenit întrebâ nd de Cetatea Diamantelor. Însă nimeni nu
auzise de ea. Într-un tâ rziu a întrebat unde se află cetatea
israelitenilor. A aflat de la un neguţă tor că cetatea aceea ar fi
aşezată pe cel mai depă rtat vâ rf al munţilor Ră să ritului. Că
ar trebui să meargă vreme de treizeci de zile, întâ i spre
cetatea indiană Marsakan. De acolo, ar trebui să meargă spre
Korasan. De la Korasan, spre Sanum. De la Sanum, spre

558
Hovaresm. Iar de la Hovaresm, ar mai avea de stră bă tut cale
numai de cincisprezece zile. Aşa va ajunge la cetatea
israelitenilor.
Djan s-a ală turat unei caravane şi a ajuns la Marsakan. Ş i
a întrebat şi acolo despre Cetatea Diamantelor, dar nimeni n-
avea ştiinţă despre ea. Cu multe suspine şi suferinţe, şi prin
multe primejdii a că lă torit apoi spre Korasan. Ş i a întrebat şi
acolo. I s-a ară tat drumul spre cetatea israelitenilor. Ş i a tot
mers, zile şi nopţi, pâ nă a ajuns la locul unde mai fusese,
pâ nă ce a ajuns din nou în tă râ mul maimuţelor…
Ş i din nou a pornit la drum, şi a ajuns la şuvoi, şi a vă zut
de partea cealaltă cetatea israelitenilor. S-a aşezat pe mal,
aşteptâ nd ziua sabatului. Atunci, a trecut pe malul celă lalt,
şi intrâ nd în cetate, a cunoscut îndată casa israeliteanului
care-l gă zduise. I s-a închinat israeliteanul şi a întins masa.
Ş i l-a întrebat unde a petrecut aşa de mult timp.
— În tă râ murile lui Allah! a ră spuns Djan.
Ş i a venit ziua a doua. Plimbâ ndu-se Djan prin cetate, l-a
auzit din nou pe israeliteanul acela strigâ nd şi că utâ nd un
om să muncească o jumă tate de zi, pentru o mie dinari.
— Eu vreau să lucrez! a ră spuns Djan.
— Urmează -mă ! l-a poftit omul. Ş i l-a dus în casa ştiută .
Îndată s-au întins mesele, cu mâ ncă ruri şi bă uturi. Ş i venind
după aceea stă pâ nul casei, i-a adus o mie dinari.
Ş i a venit ziua a treia. Împreună cu neguţă torul au
că lă torit că lă ri pe cai pâ nă la poalele unui munte nespus de
înalt. A scos neguţă torul, ca şi prima dată , un cuţit şi o
funie. Apoi a legat picioarele calului să u şi i-a înfipt cuţitul în
inimă . După ce l-a ucis, l-a jupuit, i-a tă iat capul şi
picioarele, i-a despicat pâ ntecele, poruncind lui Djan:
— Intră în pâ ntecul calului! Ş i intrâ nd Djan în pâ ntecele
calului, neguţă torul a cusut repede tă ietura. După o vreme s-
a ară tat acolo pasă rea Roch, şi înşfă câ nd calul în ghearele ei,
l-a ridicat pe vâ rful muntelui. Ş i vrâ nd pasă rea să sfâ şie

559
calul, şi spintecâ ndu-i cusă tura pâ ntecului, Djan s-a repezit
afară , şi pasă rea a zburat plină de spaimă . Neguţă torul sta
jos la poalele muntelui. Ca şi prima dată , fă cea semne spre
Djan să arunce pietre.
— Cum te-aş asculta, necredinciosule? a ră spuns Djan.
Oare nu tu mi-ai pricinuit atâ tea suferinţe?
Ş i zicâ nd astfel, a pornit spre seraiul şeicului Nassr,
sultanul tuturor pă să rilor.
A că lă torit nespus de mult, zile şi nopţi, şi deodată i s-a
ară tat în faţă seraiul proorocului Solomon. Ca şi mai de mult,
şeicul Nassr şedea în faţa porţii, şi vă zâ ndu-l el pe Djan, s-a
ridicat repede, i s-a plecat, şi urâ ndu-i bun sosit, i-a gră it
astfel:
— O, Djan, fiul meu! Cum de te-ai întors, nefericitule? Nu-
ţi aduci aminte câ t de fericit ai fost câ nd fata Samsiah te-a
dus spre patria ta?
Djan a izbucnit în plâ ns. A istorisit toate întâ mplă rile. Ş i
mă rturisind şeicului Nassr despre Cetatea Diamantelor,
acesta a spus, peste mă sură de mirat:
— Fiul meu! Coboară -se asupra ta pacea proorocului
Solomon! Dar niciodată n-am auzit despre cetatea aceasta!
— O, şeic Nassr! a ră spuns Djan. Atunci cum voi nimeri la
Cetatea Diamantelor? Află , o, şeic Nassr, că nu mai pot tră i!
— Fiul meu, i-a ră spuns şeic Nassr, aşteaptă adunarea
pă să rilor! Fă gă duiesc să le întreb pe ele despre Cetatea
Diamantelor!
Djan i-a mulţumit. Ş eicul Nassr l-a petrecut în serai, şi din
nou a deschis uşa oprită . Au ajuns la iazul unde se
scă ldaseră cele trei fete. Însă iazul era acum secat. Ş i au
trecut zile nenumă rate.
— Sosesc pă să rile! a spus într-o zi şeicul Nassr. Fiul meu,
învaţă de la mine stihurile acestea, pentru a te putea lua cu
mine la adunarea pă să rilor!
Ş i învă ţâ nd Djan stihurile, l-a însoţit la adunare. Dar nicio

560
pasă re nu auzise despre Cetatea Diamantelor. Djan a plâ ns
din toată inima sa şi şi-a pierdut cunoştinţa.
— Ia-l pe acest fecior între aripile tale, şi du-l în tă râ mul
Kabul! a poruncit şeic Nassr unei pă să ri mari.
Ş i pasă rea l-a luat pe Djan între aripile sale, poruncindu-i:
— La seama, feciorule! Astupă -ţi bine urechile şi închide
ochii, spre a nu te ucide vâ ntul şi câ ntă rile sferelor cereşti!
Pasă rea l-a ridicat la cer şi a zburat cu el o zi şi o noapte.
Ş i venind ziua a doua, s-a lă sat pasă rea la pă mâ nt, în
tă râ mul sultanului tuturor fiarelor.
— Află că am ră tă cit dramul! i-a spus pasă rea. Acum
trebuie să ne întoarcem din nou, spre a-l întreba încă o dată
pe şeicul Nassr cum putem ajunge la Kabul…
— Du-te în drumul tă u! a ră spuns Djan. Eu unul vreau să
mor aici…
Ş i pasă rea s-a ridicat la cer, iar Djan a vă zut un serai
luminos, seraiul lui Bedr, şahul fiarelor. Ş i intrâ nd, Djan şi-a
istorisit toate întâ mplă rile, de la început pâ nă la sfâ rşit. Câ nd
a întrebat despre drumul spre Cetatea Diamantelor, Bedr şah
a ridicat din umeri:
— Facă -se voia proorocului nostru Solomon, în vecii-
vecilor. Facă -se voia proorocului David, câ ntă reţul de psalmi!
Niciodată n-am auzit despre Cetatea Diamantelor! Dar dacă
voi afla de undeva, neîntâ rziat te voi trimite acolo…
Djan a început a plâ nge, şi după ce a ră mas multă vreme
la şahul Bedr, câ nd s-au strâ ns fiarele în adunare, şah Bedr
le-a întrebat despre Cetatea Diamantelor. Însă ele au clă tinat
din capete, ră spunzâ nd că niciodată n-au auzit de ea.
Ş i a plâ ns din nou Djan, cu o mie de râ nduri de lacrimi,
lă udat fie Allah, cel ce izvoră şte în lacrimile oamenilor şi-n
apa tuturor izvoarelor! Laudă lui Allah, ai că rui ochi
stră lucesc în roua ră să ritului de ziuă , şi stră lucesc noaptea
ca diamantele, prin gră dinile Ră să ritului! Laudă lui Allah, cel
ce ne primeşte lacrimile tuturor la sine, şi ne usucă ochii. Se

561
uita şeicul Bedr la să rmanul Djan şi l-a potopit mila:
— Nu plâ nge, o, fiul meu! Află că eu am un frate mai mare!
Fratele acela era necredincios între supuşii proorocului
Solomon! El cunoaşte mult mai multe taine decâ t oricare alt
şeic al Ră să ritului! Fratele meu este sultanul tuturor
spiritelor aflate în acest tă râ m! Te voi trimite la el, şi poate vei
afla de Cetatea Diamantelor…
Ş i aşezâ ndu-l pe Djan pe spinarea unei fiare, i-a dat şi
epistolă că tre fratele să u, vestitul sultan Samah.
Ş i fiara a luat-o la fugă , şi nu s-a oprit decâ t după multe
zile şi nopţi. Djan a coborâ t repede şi s-a dus la sultan
Samah. I-a să rutat mâ inile şi picioarele, şi i-a înmâ nat
epistola fratelui. Ş i citind-o, sultanul Samah a gră it:
— Află , stră inule şi ră tă citorule! N-am auzit de Cetatea
Diamantelor în zilele mele lungi câ t eternită ţile!
I se rupea inima să rmanului Djan, plâ ngâ nd şi suspinâ nd.
Apoi şi-a spus lunga şi zbuciumata istorie.
— Fiul meu! a ră spuns sultan Samah. Cred, o, fiul meu, că
nici Solomon-prooroc şi nici David n-au auzit de Cetatea
Diamantelor, şi nici n-au vă zut-o! Cunosc însă un şeic peste
mă sură de bă trâ n! Tră ieşte în munţi, între fiare, şi se
mâ ngâ ie cu câ ntecul pă să rilor. Spiritele îl ascultă şi i se
pleacă . Acest şeic îmi este prieten şi m-a ajutat şi câ nd m-am
ră zvră tit împotriva proorocului Solomon şi l-am luat prins! A
stră bă tut toate pă mâ nturile şi a ascultat înţelepţi vestiţi din
toate cetă ţile acestei lumi, învă ţâ nd astfel meşteşugul
vră jitoriei. El cunoaşte toate unghiurile acestei lumi! Am să
te trimit la el, cu rugă mintea să -ţi arate drumul spre Cetatea
Diamantelor! Că ci dacă nici el nu ştie unde se află cetatea
aceea, nimeni nu mai ştie. Numele acestui şeic este
Jagmus…
După aceea, sultan Samah a chemat la sine o pasă re
nespus de mare, şi aşezâ ndu-l pe Djan între aripile ei, şi-a
luat zborul spre tă râ mul lui Jagmus. Pasă rea avea patru

562
aripi de câ te treizeci de coţi lungime, şi picioare mari ca ale
elefanţilor. Zbura numai de două ori pe an, ca ajutor al lui
Samah, aducâ ndu-i hrană tocmai din pă mâ ntul
Mesopotamiei. Ş i s-a ridicat pasă rea la cer, şi a zburat multe
zile şi multe nopţi, şi a ajuns deasupra munţilor, unde se afla
sihă stria lui Jagmus. Djan a coborâ t dintre aripi şi a intrat în
sihă strie. Jagmus se ruga. Djan i s-a închinat, iar Jagmus i-a
poftit bun sosit, întrebâ ndu-l ce caută .
— Feciorul meu! Despre Cetatea Diamantelor n-am auzit
în viaţa mea lungă câ t calea eternită ţilor! Află că sunt de pe
vremea proorocului lui Allah, Noe, şi cunosc toate unghiurile
pă mâ ntului! Nici însuşi Solomon-prooroc, nici însuşi David
n-au vă zut cetatea aceasta şi n-au auzit de ea! Cu toate
acestea, feciorul meu, aşteaptă aici, pâ nă se vor strâ nge în
adunare emirii, sultanii şi toate că peteniile fiarelor şi
pă să rilor! Voi întreba soborul lor, şi aşa poate că vom afla…
Ş i aşa a ră mas Djan la Jagmus pâ nă la adunarea tuturor
fiarelor, pă să rilor şi spiritelor. Cum s-au adunat, Jagmus a
dat spre ele mare strigă t, întrebâ ndu-le dacă ştiu despre
Cetatea Diamantelor.
Toată adunarea a clă tinat din capete că nu, n-au auzit
niciodată despre cetatea aceea…
Ş i astfel, s-a ară tat deodată o pasă re neagră , mai mare
decâ t elefantul şi decâ t dâ mbul. Cum a coborâ t din cer, s-a
apropiat de Jagmus şi i-a să rutat mâ na. Ş i a întrebat-o
Jagmus şi pe ea despre Cetatea Diamantelor.
— Cucernice schivnic! a ră spuns pasă rea. Într-o vreme de
mult prefă cută în pulbere, şi de mult uitată , noi, pă să rile din
seminţia noastră , locuiam dincolo de Kaf, muntele de cristal!
Pe vremea aceea, eu eram nespus de tâ nă r. Ieşeam pe munte
împreună cu surorile mele şi pă şteam iarbă dulce! Îmi aduc
aminte, prea cucernice, că pă rinţii noştri se plimbau în
fiecare zi foarte departe şi ne aduceau hrană . Odată , s-au
dus în plimbarea lor şi au lipsit şapte zile, încâ t noi aproape

563
am murit de foame. Ş i iată că în ziua a opta, pă rinţii noştri s-
au întors plâ ngâ nd. Câ nd i-am întrebat de ce plâ ng şi de ce
au lipsit atâ t, ei ne-au ră spuns: „Nu plâ ngeţi, fiicele noastre!
Îndată ce ne-am dus să vă că ută m hrană , am fost înşfă caţi şi
duşi la sultanul Sahlan, în Cetatea Diamantelor! Însă
Sahlan-sultan ne-a pus în libertate, aflâ nd că avem copii”…
Ş i pasă rea a urmat:
— Dacă pă rinţii mei mai tră iesc, ar putea să ştie ei despre
Cetatea Diamantelor. Însă eu nu ştiu nimic…
Auzind Djan spusele, a izbucnit în hohote de plâ ns şi s-a
rugat schivnicului să dea poruncă pă să rii să -l ducă
neîntâ rziat la munţii de cristal, dincolo de muntele Kaf,
unde-şi aveau cuib pă rinţii ei. Ş i cerâ nd schivnicul pă să rii să
asculte rugă mintea lui Djan şi să se îndure de lacrimile lui,
pasă rea a fă cut semn că se învoieşte.
Astfel, tot atunci, Djan i s-a urcat între aripi.
— Du-mă , stră lucitoare pasă re, în locurile unde se
că lă toreau pă rinţii tă i să -ţi aducă hrană …
— Facă -se voia ta! i-a ră spuns pasă rea, şi ridicâ ndu-se
Djan între aripile ei, au zburat şapte zile şi şapte nopţi. Ş i
venind ziua a opta, pasă rea l-a aşezat pe un munte:
— Priveşte, preafericitule Djan, locul acesta! Pâ nă aici te-
am putut aduce, mai departe nu ştiu ce se mai află !
S-a ridicat Djan în piscurile munţilor şi a adormit. Ş i
trezindu-se el, ochii i-au orbit aproape de stră lucire, înainte,
la depă rtare de două luni, se afla o cetate. Aceea era Cetatea
Diamantelor. Ş i era aşa de mare, şi stră lucea aşa de
puternic, că lumina întinderile pâ nă la depă rtare de ani
mulţi. Acolo domnea sultan Sahlan, tată l fetelor zbură toare.

LA SULTANUL SAHLAN; ÎNTÂLNIREA CU SEMSIAH; ŞI

ALTE ÎNTÂMPLĂRI…

564
 Nă dă jduia sultanul Sahlan că îndată ce i se întoarce fata,
va fi din nou cel mai fericit dintre sultanii de pe pă mâ nt. Într-
adevă r, întorcâ ndu-se fata după o vreme, i-a povestit ea toate
întâ mplă rile, şi i-a povestit şi despre Djan, şi despre iubirea
lui. Ş i nă dă jduia fata că Djan o va că uta, de aceea a dat
poruncă tuturor spiritelor ră zvră tite că dacă vor vedea
apropiindu-se fiinţă omenească , s-o înştiinţeze.
Astfel, ajungâ nd Djan la Cetatea Diamantelor, a fost
înconjurat îndată de spiritele ră zvră tite.
— Îmi spune Djan şi caut o fată ! Numele ei este Semsiah.
Ş tiu că şi ea mă iubeşte, de aceea am venit s-o caut! Vreau s-
o iau din nou cu mine şi s-o duc la pă rinţii mei, în tă râ mul
Kabulului!
Ş i izbucnind Djan în hohote de plâ ns, a înmuiat inima
spiritelor.
— Nu plâ nge, o, Djan! i-a ră spuns un spirit. Ai şi ajuns la
ţintă ! Fata Semsiah te iubeşte, şi te iubesc şi pă rinţii ei, şi
toţi locuitorii acestor locuri! Ai îndră zneală , Djan, că ci toate
se vor sfâ rşi cu bine…
Ş i ridicâ ndu-l pe umerii să i, unul dintre spiritele ră zvră tite
l-a dus pâ nă la Cetatea Diamantelor şi l-a lă sat jos.
Aflâ nd sultanul Sahlan despre sosirea lui, i-a venit în
întâ mpinare şi l-a îmbră ţişat, şi i s-a plecat pâ nă la pă mâ nt.
Ş i astfel, după cum se istoriseşte mai departe, a dat Sahlan-
sultan cutremură toare poruncă , să se adune oştile sale,
împreună cu vizirii şi beii să i, să se închine lui Djan.
Ş i l-au îmbră cat în veşmâ nt de mă tasă , ţesut cu fir de aur,
mai frumos decâ t veşmintele tuturor sultanilor. Ş i a încă lecat
Djan pe cal nemaivă zut de frumos, şi aşa a intrat în cetate, în
fruntea oştilor. Ră sunau trâ mbiţele pe turnuri. Ş i ajungâ nd
la porţi, Djan a descă lecat, şi intrâ nd în cetate, i s-au
înfă ţişat că peteniile mari, cu tipsii pline de pietre preţioase,
cu aur, argint, cristale. Se uita Djan şi se minuna. Mai apoi,
intrâ nd într-o încă pere, a vă zut atâ tea divanuri moi şi atâ tea

565
covoare, încâ t a izbucnit din nou în plâ ns. Iar sultanul şi
soaţa sa s-au apropiat, şi-i uscau lacrimile în nă frame de
mă tasă .
— Nu plâ nge, o, Djan, fiul nostru! Ai ajuns la ţintă , şi
fericirea ta nu va mai avea margini…
Ş i ducâ ndu-l pe Djan mai înă untrul cetă ţii, în alte seraiuri,
i s-au înfă ţişat sclave preafrumoase, câ ntâ nd din ală ute şi
stâ rnind furtuni din tamburine… Ş i s-au întins mesele. După
aceea, sultanul l-a luat la dreapta sa, pe un jilţ încrustat cu
pietre scumpe. Sclavele preafrumoase au adus alte
mâ ncă ruri şi bă uturi. Ş i sosind mama fetei Semsiah i-a spus:
— O, Djan! Iată -te la capă tul chinurilor, şi poţi fi fericit!
Culcă -te şi dormi, şi odihneşte-te, şi dă laudă lui Allah,
ajută torul tă u în lungul drumurilor!
Ş i s-a ară tat Semsiah. Ş i au venit şi surorile ei, şi toate i-
au să rutat mâ inile.
— Iart-o pe Semsiah! spunea mama fetei. E drept că ea şi-
a furat veşmâ ntul şi te-a pă ră sit, însă a fugit din dragoste
pentru noi…
Ş i se spune că după aceea Djan a leşinat de fericire şi l-au
stropit mult timp cu apă de trandafiri şi mosc, redâ ndu-i
simţirile.
— Lă udat fie Allah! a strigat el, îmbră ţişâ nd-o pe Semsiah.
— Allah să te ocrotească ! i-a ră spuns fata. Istoriseşte-mi,
preaiubitul meu Djan, câ te ai mai pă timit de la plecarea mea!
Istoriseşte-mi, de asemenea, cum ai ajuns la Cetatea
Diamantelor!
— Preaiubita mea! i-a ră spuns Djan, şi îmbră ţişâ nd-o iar,
şi-a istorisit toate pă timirile. Tot atunci, i-a spus despre
ră zboiul dintre tată l să u şi hanul Kefid al Indiei.
— N-ai grijă , preaiubitul meu! Vor trece treizeci de zile şi
iar ne vom cununa, după temeiurile acestei Cetă ţi a
Diamantelor. După aceea, cu voia pă rinţilor mei, vom merge
împreună la Kabul şi ne vor petrece o mie de spirite, care

566
într-o clipă îi vor ucide şi îl vor face una cu pă mâ ntul pe
oricare dintre duşmanii cetă ţii tale!
Ş i a venit sultanul, şi i-a fă gă duit că în fiecare an îi va
trimite oaste mare de spirite, atâ t de puternice, încâ t nimeni
şi nimic să nu le poată sta în faţă !
— O, Djan! i-a spus mama fetei Semsiah. Noi îţi dă m fata,
du-o în ţara ta, însă te rugă m să te supui temeiului nostru:
veţi sta un an în cetatea Kabul, şi un an în Cetatea
Diamantelor! Asta, pâ nă la sfâ rşitul zilelor…
Ş i trecâ nd cele treizeci de zile, Djan s-a însurat din nou cu
Semsiah preafrumoasa. Însă amintindu-şi la o vreme de tată l
să u, nu mai putea de durere. Seara, Semsiah s-a dus la
pă rintele să u şi i-a spus:
— Sunt gata, tată , să -mi urmez soţul, în depă rtatul tă râ m
Kabul…
Ş i chiar a doua zi s-au. Înfă ţişat la porţile seraiului oştile
spiritelor. Ş i înainte de plecare, Djan s-a aşezat lâ ngă iubita
sa, pe jilţuri mari, în întregime de aur, stropite cu perle şi
diamante. Ş i deasupra lor era întins un cort frumos ca
vă zduhul, ţesut cu aur şi zugră vit cu toate stelele cerului.
Aşa şi-au luat ei ră mas bun de la sultan şi de la sultă niţă . Ş i
au venit neamurile sultanului. Ş i au venit neamurile
sultă niţei, şi împreună s-au bucurat de bucuria miresei, şi
împreună au plâ ns la despă rţire. Ş i au pornit aşa, pe jilţurile
de aur, purtate de oştile spiritelor. Ş i în urma oştilor veneau
două mii de fete preafrumoase, iar în urma lor veneau două
mii de feciori.
Ş i au că lă torit ei numai între cer şi pă mâ nt, pe jilţurile lor
purtate de spirite puternice. Ş i au mers neîntrerupt, vreme
de zece zile şi zece nopţi, în fiecare zi stră bă tâ nd un drum de
treizeci de luni. Ş i iată că s-a sfâ rşit ziua a zecea. Ş i venind
ziua a unsprezecea, unul dintre spirite a dat deodată strigare
mare, ză rind jos, pe pă mâ nt, cupole de moschei şi să geţile
minaretelor. Djan s-a uitat în jos şi şi-a recunoscut cetatea.

567
Au coborâ t spiritele. Ş i s-au înfă ţişat în faţa porţilor, la
seraiul sultanului Tig.
După cum s-a aflat mai înainte, sultanul Tig pă ră sise
câ mpul de luptă şi se închisese în cetatea sa. Acum se afla
într-o strâ mtoare aşa de mare, încâ t ar fi deschis porţile
cetă ţii, dacă i s-ar fi dat încredinţare că nu-şi va pierde viaţa
şi libertatea. Kefid, hanul Indiei, era însă neînduplecat. De
aceea, sultan Tig era hotă râ t să -şi curme zilele. Îşi luase
ră mas bun de la viziri şi sfetnici, şi de la soţia sa, şi se afla în
mâ hnirea cea mai adâ ncă . Deodată , cum sta el aşa, au
pă truns în serai oştile spiritelor. Ş i gă sindu-l Djan pe tată l
să u într-o mâ hnire atâ t de mare, i-a venit îndată în ajutor. A
dat poruncă marelui spirit Karatej, neîntâ rziat să se repeadă
asupra hanului Kefid şi să -l prindă . Astfel, spiritul Karatej şi-
a luat oştile, şi zburâ nd în tabă ra lui Kefid, tocmai la miezul
nopţii, l-au ră pit aşa cum stă tea pe jilţ, în cortul să u. Toate
oştile indiene au fost fă cute una cu pă mâ ntul. Ş i spiritele au
înşfă cat şi elefanţii lui Kefid, cu tot cu oştenii aflaţi pe ei, şi
ridicâ ndu-i la cer, le-au dat drumul să se zdrobească de
pietrele pă mâ ntului. Alte oşti de spirite aruncau drugi de fier
puternici, pâ nă ce toată oastea indiană s-a amestecat cu
pulberea. Iar spiritul Karatej l-a luat pe han Kefid şi l-a
ridicat în înaltul cerului. Apoi l-a urcat pe han Kefid şi mai
sus, încâ t acesta ră cnea de spaimă .
În vremea asta, sultan Tig îşi primea feciorul în braţe. Ş i
după ce a îmbră ţişat-o şi pe Semsiah, a început să geamă de
bucurie.
— Stă pâ nul şi tată l meu! îi spunea fata. Vino cu mine pe
terasele seraiului, să -ţi ară t cum oştile mele de spirite
zdrobesc oştile indieneşti!
Ş i ieşind sultan Tig pe terase, a vă zut cum spiritele de sus
aruncau drugi de fier, şi cum alte spirite se repezeau asupra
oştilor suite pe elefanţi, şi le ridicau la cer cu elefanţi cu tot şi
le dă deau drumul spre pă mâ nt.

568
 Nespus de fericit era acum sultan Tig.
Deodată , la o poruncă a fetei Semsiah, a fost adus hanul
Kefid al Indiei. Ş i aşa, han Kefid a fost ferecat în lanţuri şi
închis în turnul negru. Îndată , trâ mbiţele şi steagurile au
vestit tă râ mului Kabul biruinţa. Ş i s-a ară tat mama lui Djan,
şi câ nd l-a vă zut, a leşinat de fericire. Djan a stropit-o cu apă
de trandafiri şi a strâ ns-o atâ ta la pieptul să u, şi i-a spus
cuvinte atâ t de mâ ngâ ietoare, şi a să rutat-o cu atâ ta
credinţă , încâ t a înviat-o. Ş i au venit după aceea cele două
mii de fete, şi au venit cei două mii de feciori. Astfel, porţile
cetă ţii Kabul s-au deschis din nou, şi soli iuţi s-au repezit
spre toate cheutorile ză rilor, să ducă vestea biruinţei. Au
venit emiri, bei şi hani mari, din ţinuturile cele mai
depă rtate, spre a-şi ară ta fericirea. Ş i toţi veneau cu fel de fel
de daruri încă rcate pe spină rile elefanţilor ori în care de aur,
trase de tigri şi leoparzi. Toată cetatea Kabul era straşnic de
împodobită .
Într-o clipă de mare fericire, fata Semsiah l-a rugat pe
sultanul Tig să dea drumul duşmanului să u, han Kefid.
— Că ci, spunea fata, dacă han Kefid se va încrunta din
nou, îl voi trimite împotriva lui pe spiritul Samuel, şi-l va
prinde, şi va cunoaşte scrâ şnirea dinţilor!
După ce sultanul Tig s-a învoit la aceasta, fata Semsiah a
dat poruncă spiritului Samuel să se arate. Ş i ară tâ ndu-se
spiritul a primit poruncă să -l aducă numaidecâ t pe han
Kefid. Ş i a fost înfă ţişat han Kefid, legat în lanţuri. Îndată s-a
dat poruncă să fie dezlegat. Apoi l-au aşezat pe un cal şchiop:
— Iată , han Kefid! i-a spus sultan Tig. Te-am slobozit din
lanţuri, datorită rugă minţii nurorii mele! Du-te din nou în
ţara ta, la India, dar dacă nu te astâ mperi şi dacă te vei
încrunta din nou spre mine, află că nimic nu te va scă pa de
moarte…
Astfel, han Kefid a pornit spre patria sa, cu inima ruptă de
durere… şi că lare pe cal şchiop.

569
 Toate aceste lucruri au fost povestite de că tre Djan
israeliteanului Bulukia. Ş i sfâ rşind, a adă ugat:
— Eu sunt Djan, cel ce a tră it toate aceste întâ mplă ri!
Iar Bulukia, cel ce că lă torea spre a-l întâ lni pe Mahomed,
s-a minunat straşnic:
— Spune-mi, prietenul meu, cuteză torul meu prieten de ce
stai tu între aceste două morminte, şi de ce plâ ngi?
— Află , israelitean de la Egipt! Bine am petrecut an şi ani
lungi, un an îl petreceam în cetatea tată lui meu, ş altul în
Cetatea Diamantelor, după înţelegere. Odată , pe câ nd
că lă toream spre Cetatea Diamantelor, ne-am coborî de la cer
pe jilţurile noastre, şi ne-am întins corturile lâ ngă fluviul
acesta. După ce am mâ ncat şi am bă ut, şi ne-am veselit,
Semsiah a spus deodată :
— Preaiubitul meu soţ! Tare aş vrea să mă scald în acest
fluviu!
Eu m-am învoit, şi îndată au venit fetele însoţitoare, ş
dezbră câ nd-o, au petrecut-o la fluviu. Eu am ră mas pe mal.
Ş i iată , s-a ară tat deodată un peşte grozav de mare un fel de
chit, şi a ucis-o. Au fugit fetele şi s-au întors la cort. După
aceea, Semsiah a fost prinsă departe, pe apa fluviului. Eu am
că zut în nesimţire. M-au stropit fetele însoţitoare cu apă , şi
câ nd mi-am venit din nou în fire am plâ ns aşa de tare, încâ t
oftau şi stâ ncile. Ş i îndată s-au dus spiritele la Cetatea
Diamantelor, să dea de ştire acolo de moartea fetei Semsiah.
Ş i s-au dus spiritele, şi s-au întors cu pă rinţii ei, şi au
scă ldat-o după cuvioşia legilor şi au aşezat-o în mormâ nt,
plâ ngâ nd cu lacrimi de foc. Ş au vrut pă rinţii fetei să mă ia
cu ei, în Cetatea Diamantelor.
— O, nu, preaiubiţii mei şi nefericiţii mei pă rinţi! Lă saţi-mă
să ră mâ n aici! Lâ ngă mormâ ntul iubitei mele Semsiah voi
ridica încă un mormâ nt, pe câ nd îmi va veni ş mie ceasul!
Ş i îndată spiritele au ridicat aceste două morminte. Eu am
ră mas singur, în singură tate şi întristare.

570
 — Aceasta îmi este istoria… a încheiat Djan. Iată ,
israelitene, pentru ce stau între aceste două morminte…
Ş i zicâ nd astfel, a rostit urmă toarele stihuri:

„De când te-ai dus, bucurie a ochilor mei casa nu mai

este casă, masa nu mai este masă Vecinul nu-mi mai este
vecin, prietenul nu-mi mai este prieten!
De când te-ai dus, podoabă a lumii, florile nu mai sunt
flori!
De când te-ai dus, bucurie a pământului, mantie a
cerului, soarele nu mai este soare!
De când te-ai dus, holdă a iubirii, luna nu mai este
lună!
Unde eşti? Încotro ai zburat?
Te-ai dus şi mi-ai luat inima cu tine!
De când te-ai dus, lumea mi-i urâtă, şi peste fiinţa mea
a coborât mâhnirea!
De când nu te mai pot vedea, viaţa nu are gust şi nu
mă mai pot uita spre locurile tale, căci mă potopeşte
mâhnirea şi mă potopeşte dorul! Spune-mi, pământ al
patriei mele, unde este fata Semsiah? Spuneţi-mi, fluvii şi
râuri ale patriei mele, unde este ea? Cred că de-acum
înainte ierburile patriei mele nu vor mai înverzi, căci ochii
iubitei nu le mai dezmiardă!
Pustie pare patria mea de când tu, fată Semsiah, nu
mai eşti locuitoarea ei! Nicio ploaie nu va mai cădea
asupra patriei mele, şi patria mea se va preface în deşert,
de când te-ai dus tu. O, Semsiah!”

Sfâ rşindu-şi tâ nguirea, Djan şi-a luat ră mas bun de la

Bulukia.

REVENIM LA TAMLIHA, SULTĂNIŢA ŞERPILOR; CE MAI

571
 ISTORISEŞTE EA LUI HASEB KERIM EDDIN… CE I SE
MAI ÎNTÂMPLĂ LUI BULUKIA… MIEREA, MOSCUL ŞI
TĂMÂIA SUNT TOCMAI DE LA ALUNGAREA DIN PARADIS!
ŞI, ÎN SFÂRŞIT, CĂLCAREA JURĂMÂNTULUI…

Sfâ rşindu-şi sultă niţa şerpilor istoria, Haseb Kerim Eddin

a întrebat-o de unde cunoaşte toate acestea.
— Află , o, Haseb, că am trimis acum două zeci şi cinci de
ani, în Egipt, un şarpe uriaş, să ducă israeliteanului Bulukia
o epistolă din partea mea. Ş i vă zâ nd epistola, israeliteanul
Bulukia a rugat şarpele să -l ia cu sine şi să -l aducă la mine.
Ş i şarpele l-a adus, după ce i-a poruncit să închidă ochii în
timpul că lă toriei. Bulukia şi-a închis ochii strâ ns, numai o
clipă , şi câ nd i-a deschis din nou, se gă sea pe muntele unde
locuia şarpele. Ş i întrebâ nd Bulukia de mine, i s-a ră spuns
că eu mă aflu cu oştile mele pe muntele Kaf şi că mă voi
întoarce înapoi abia în vara urmă toare. Bulukia a ră spuns:
— Te rog, prietene, arată -mi buruiana dă tă toare de
tinereţe fă ră bă trâ neţe!
I-a ră spuns şarpele:
— Ţ i-o ară t, numai dacă îmi vei povesti toate întâ mplă rile
tale cu înţeleptul Afan!
Ş i după ce Bulukia a spus întreaga lui istorie, a cerut încă
o dată planta fermecată . Ş arpele a jurat, în numele
proorocului Solomon, că despre o astfel de plantă nu are
nicio ştiinţă . Însă a dat poruncă unui serv al să u să -l
întoarcă pe Bulukia neîntâ rziat în tă râ mul Egiptului. Ş i
spunâ ndu-i lui Bulukia să închidă ochii, el i-a închis, şi câ nd
i-a deschis iar, s-a vă zut deodată pe muntele Mokattan lâ ngă
cetatea Cairo. Apoi s-a întors în cetate la locuinţa sa.
— Ş i întorcâ ndu-ma eu… a istorisit mai departe sultă niţa
şerpilor, întorcâ ndu-ma eu de pe muntele Kaf, mi-a ieşit
înainte şarpele şi mi s-a închinat din partea lui Bulukia,
572
istorisindu-mi tot atunci nemaipomenitele lui pă ţanii. Astfel,
o, Haseb, fiu al înţeleptului Daniil, astfel am cunoscut eu
istoria lui Bulukia! Iar după ce l-a pă ră sit pe Djan, între
mormintele sale, Bulukia a că lă torit zi şi noapte, pâ nă a
ajuns la un ocean. Ş i-a uns tă lpile picioarelor cu suc, şi a
stră bă tut oceanul, şi a ajuns la o insula nespus de bogată în
pomi şi în ape, ca gră dina paradisului. Ş i a vă zut Bulukia un
pom cu frunze mari câ t pâ nzele coră biei. Ş i se afla sub pom o
masă întinsă . Iar în pom se afla o pasă re, zidită toată numai
din perle şi din smaragde verzi. Picioarele ei erau de argint,
clonţul de rubin roşu, penele ei erau din pietre preţioase… Ş i
s-a plecai Bulukia în faţa lui Allah, şi a pomenit cu adâ nc
cutremur preasfâ ntul nume al lui Mahomed, lă udat fie el în
vecii-vecilor! şi se uita la pasă re, şi se minuna.
— Laudă lui Allah, ziditorul tă u! Cine eşti, pasă re a acestui
paradis?
— Sunt sultă niţa tuturor pă să rilor din paradis! i-a ră spuns
pasă rea. Află , prieten al meu, că atunci câ nd Allah l-a zidit
pe Adam şi l-a izgonit, i-a dat patru frunze, spre a se acoperi.
Una din ele a că zut jos şi a mâ ncat-o un vierme. De atunci se
află pe lume viermii de mă tasă ! A doua a că zut la pă mâ nt şi
ea, şi a mâ ncat-o o albină , şi de atunci florile pă mâ ntului au
miere! A treia a mâ ncat-o o gazelă , şi de atunci se află pe
lume parfumul moscului atâ t de plă cut! Ş i că zâ nd frunza a
patra tocmai în India, a ră să rit tă mâ ia cu parfumul ei! Ş i eu
am pă ră sit atunci paradisul, şi ră tă cesc pe pă mâ nt, şi Allah
mi-a hă ră zit locul acesta, unde vin în fiecare seară a zilei de
joi toţi înţelepţii viţei omeneşti, spre a se ospă ta cu fructele
acestei gră dini…
Bulukia s-a îndulcit cu fel de fel de poame, ridicâ nd laudă
lui Allah. Deodată , i s-a înfă ţişat proorocul Alkidar, lă udat
fie-i numele şi pacea coboare asupra lui! Bulukia i s-a plecat
pâ nă la pă mâ nt, apoi a vrut să -şi vadă de drum. Ş i s-a aşezat
prooroc Alkidar la masă întinsă , şi l-a rugat pe Bulukia să -şi

573
spună istoria, să afle şi el cum a ajuns în gră dina aceea.
Ş i istorisindu-şi Bulukia nemaipomenitele întâ mplă ri, de la
început pâ nă la sfâ rşit, l-a întrebat pe prooroc Alkidar cam
încotro se află Mahomed şi ce depă rtare era pâ nă acolo.
— Ca să ajungi la Mahomed ţi-ar trebui o mie de mii de
ani, şi tot ai bate calea de pomană .
Ş i a izbucnit Bulukia în lacrimi, întrebâ ndu-l:
— Dar pâ nă la ţara Egiptului ce depă rtare se află ?
— Ai mers de mers, cuteză torule, cale lungă de nouă zeci şi
cinci de ani…
Bulukia a izbucnit iar în hohote de plâ ns şi s-a aruncat la
picioarele proorocului:
— Te rog, în numele lui Mahomed, scoate-mă din tă râ mul
acesta şi du-mă în patria mea…
— Roagă -te lui Allah! i-a ră spuns Alkidar. Ş i dacă el îmi va
porunci, te voi duce în ţara Egiptului!
Ş i aruncâ ndu-se Bulukia la pă mâ nt, l-a rugat pe Allah atâ t
de fierbinte, încâ t Allah a dat poruncă lui Alkidar să -ntoarcă
în ţara sa.
— Îmbră ţişează -mă , o, Bulukia! Ş i ţine-te bine de mine
închide ochii! i-a poruncit Alkidar.
Bulukia l-a îmbră ţişat şi şi-a închis ochii. Cum i-a deschis
iar, după o clipă , s-a vă zut în ţara Egiptului, la uşa casei
sale. Alkidar se fă cuse nevă zut.
Intrâ nd Bulukia în locuinţa sa, şi-a vă zut mama plâ ns
câ nd de bucurie şi că zâ nd în leşin. El i-a stropit faţa cu apă ,
apoi a îmbră ţişat-o şi a plâ ns. Au venit neamurile şi prietenii,
cu multe daruri. Foarte repede, vestea întoarcerii lui s-a
întins ca fulgerul şi a stră bă tut ţara Egiptului de la ră să rit
pâ nă la apus. Au ră sunat ţimbalurile pe toate uliţele, şi toate
seminţiile cetă ţii se mirau şi se bucurau. Ascultâ nd toate
acestea, Haseb Kerim Eddin plâ ngea.
— Du-te şi tu înapoi în patria ta! l-a sfă tuit sultă niţa
şerpilor. Dar pă zeşte-te să nu calci jură mâ ntul, să nu te

574
scalzi în niciun râ u sau fluviu, să nu te scalzi în nicio mare!
Spală -te numai în baia din casa ta!
Haseb Kerim Eddin a fă cut încă o dată legă mâ nt. Ş i atunci
sultă niţa a poruncit unui şarpe să -l ducă la faţa pă mâ ntului.
Ş i aşa a ajuns Haseb Kerim Eddin în cetatea pă rinţilor să i,
pe la asfinţitul soarelui. Curâ nd era înaintea casei. Ş i
ciocă nind la uşă , a ieşit repede maică -sa, şi câ nd l-a ză rit, a
ră cnit aşa de tare, şi a plâ ns aşa de tare, încâ t s-au adunat
vecinii. Ş i a venit soţia lui Haseb Kerim Eddin, şi i-a să rutat
mâ inile. L-au dus apoi în casă . A stat o vreme între ai să i.
Într-o zi, a întrebat unde sunt tă ietorii de lemne care-l
îngropaseră în peşteră .
— O, fiul meu! i-a ră spuns maică -sa. Află că tă ietorii de
lemne mi-au spus că ai murit ucis de fiară ! Acum, tă ietorii de
lemne sunt neguţă tori bogaţi…
— Du-te mâ ine dimineaţă la ei… a rugat-o Haseb Kerim
Eddin. Spune-le că m-am întors din că lă torie şi că -i poftesc
să -mi cinstească pragul…
Ş i câ nd cu voia lui Allah a venit ziua a doua, mama lui
Haseb Kerim Eddin s-a dus la locuinţa tă ietorilor de lemne.
Aceştia au fă gă duit că vor veni numaidecâ t să -l vadă , însă
tică loşii s-au sfă tuit cum să scape de Haseb Kerim Eddin,
sau cum să -i astupe gura. Ş i aşa, a venit ziua a treia, şi
înfă ţişâ ndu-se ei la Haseb Kerim Eddin, i s-au plecat
să rutâ ndu-i mâ na:
— La voia ta stă soarta noastră , o, Haseb!
— Cu voia lui Allah, să uită m toate cele întâ mplate! a
ră spuns Haseb Kerim Eddin. Se vede că aşa a vrut Allah, şi
nimic n-ar fi putut trece peste voia lui…
— Vino cu noi în cetate! l-au poftit neguţă torii. Ne vom
duce împreună la baie…
— Cu plecă ciune adâ ncă vă mulţumesc! le-a ră spuns
Haseb Kerim Eddin. Însă n-am voie să mă duc la baie…
— Dacă n-ai voie să faci baie, te rugă m să vii la noi la

575
ospă ţ…
Aşa l-au rugat neguţă torii, şi Haseb Kerim Eddin i-a
urmat, petrecâ nd la fiecare câ te o zi, adică şapte zile una
după alta. După aceea şi-a cumpă rat o mare casă de negoţ,
şi multă vreme a tră it ca neguţă tor vestit, într-o bună zi, pe
câ nd se preumbla, a întâ lnit un prieten vechi, stă pâ nul celei
mai mari bă i a cetă ţii. Ş i Vă zâ ndu-l prietenul, l-a cunoscut
îndată şi l-a îmbră ţişat:
— Vino la baia mea, o, Haseb, să te îmbă iez şi să te
ospă tez!
— Îţi mulţumesc, dar nu pot! i-a ră spuns Haseb Kerim
Eddin.
Atunci, prietenul să u s-a jurat cu jură minte înfricoşate că
dacă nu vine cu el să se îmbă ieze, îl pierde de prieten.
— Vrei să -mi pustieşti casa şi să mi-o nefericeşti! i-a
ră spuns Haseb. Înţelege o dată că nu mi-i îngă duit să mă
îmbă iez…
— Cadă pă catul tă u asupra mea! i-a ră spuns prietenul,
îngenunchind la picioarele lui.
Astfel şi-a urmat Haseb prietenul. Ş i întâ lnind la baia
acestuia o mulţime de alţi prieteni, toţi l-au primit cu braţe
întinse şi strigă te de bucurie. Fă ră voia lui, l-au dezbră cat şi
l-au repezit în baie. Însă , cum a trecut pragul şi cum şi-a
turnat apă pe cap, s-au ară tat în faţa lui două zeci de oşteni:
— Haseb Kerim Eddin, eşti prizonier al sultanului!
Tot atunci, unul dintre cei două zeci a dat veste vizirului. Ş i
venind vizirul cu şaizeci de spahii, s-a înfă ţişat înaintea lui
Haseb Kerim Eddin şi i s-a închinat. Apoi l-a poftit să
încalece, şi aşa a ajuns el la seraiul sultanului. Se aflau
acolo, într-o încă pere largă , mese întinse. După ce au ospă tat
din belşug, vizirul i-a dat lui Haseb două veşminte în preţ de
o mie dinari. Mirat grozav se uita el la toate acestea!
— Află , Haseb Kerim Eddin! i-a ră spuns vizirul. Sultanul
nostru se află pe patul morţii, fiind mâ ncat de lepră ! S-a aflat

576
că numai tu l-ai putea vindeca…
Ş i sfâ rşindu-şi cuvâ ntul, vizirul i-a şi ară tat calea că tre
patul de suferinţă al sultanului. A trecut mai apoi prin şapte
porţi. Ş i a ajuns în faţa sultanului Kersedan, stă pâ n peste
şapte ţă ri şi peste o sută de hani aşezaţi în jilţ de aur. Sultan
Kersedan mai avea sub braţul să u peste zece mii de oşti. Ş i
vă zâ ndu-se Haseb Kerim Eddin în faţa sultanului Kersedan, i
s-a plecat după cuviinţă . Ş i a fă cut sultanul Kersedan semn,
şi din nou s-au întins mesele.
— O, Haseb Kerim Eddin! i-a spus vizirul. Noi toţi, cu
supuşii noştri şi cu oştile noastre, şi cu că peteniile oştilor
noastre, îţi suntem robi în vecii-vecilor, numai dacă -l vindeci
pe sultan Kersedan de lepră !
Haseb Kerim Eddin s-a apropiat de patul sultanului şi i-a
descoperit faţa mâ ncată .
— Vindecă -l numaidecâ t, o, Haseb! îl ruga vizirul, şi-l
rugau toate că peteniile din jur. Oare nu tu, fiu al înţeleptului
Daniil, îl poţi vindeca?
— Cu drept gră ieşti! a ră spuns Haseb Kerim Eddin. Sunt
într-adevă r fiul lui Daniil, proorocul lui Allah, însă niciodată
n-am învă ţat meşteşugul vindecă rii. Mi se sfâ şie inima de
durere, însă nu-l pot vindeca de lepră pe Kersedan-sultan.
— Cred că nu gră ieşti cu adevă r! i-a ră spuns vizirul.
Nimeni din Ră să rit şi din Apus, niciun învă ţat din lumea
aceasta nu-l poate vindeca, afară de tine…
— Dar cum să -l vindec? s-a mirat Haseb. Ară taţi-mi cum,
şi numaidecâ t îl voi vindeca.
— Vindecarea lui atâ rnă numai de Tamliha, sultă niţa
şerpilor! O cunoşti şi o ştii!
— Dar ce vreţi de la ea? a întrebat Haseb. N-am vă zut-o şi
nu ştiu unde sade!
— Minţi, Haseb Kerim Eddin! i-a ră spuns vizirul. Ţ i-o
dovedesc tot acum că o cunoşti şi că ai locuit la ea doi ani…
— N-o cunosc şi n-am fost la ea niciodată , a ră spuns

577
Haseb Kerim Eddin.
Vizirul s-a gâ ndit câ t s-a gâ ndit, şi i-a ră spuns:
— Află , o, Haseb! Noi avem în mâ inile noastre o carte
sfâ ntă ! Ş i spune cartea aceea că se va afla om să ajungă la
sultă niţa şerpilor, şi că va sta la ea doi ani! Ş i mai ştim. Tot
din cartea aceea sfâ ntă , că omul acela va deveni negru la
trup dacă va că lca jură mâ ntul fă cut faţă de sultă niţa
şerpilor, şi se va îmbă ia. Arată -ţi trupul!
Ş i dezvelindu-şi trupul, Haseb Kerim Eddin s-a îngrozit
vă zâ ndu-şi-l negru în întregime.
— Dar trupul meu a fost aşa din ziua naşterii mele! a
ră spuns Haseb.
— Ba nu! a ră spuns vizirul. Am martori că la intrarea în
baie erai alb! mai bine decâ t te-ai împotrivi degeaba, ne-ai
spune cum ai ajuns din nou la faţa pă mâ ntului! Dacă ne
spui, noi ne putem duce la sultă niţa şerpilor, să află m leacul
pentru sultan…
Prea tâ rziu era acum orice că inţă ! Lă sâ ndu-se în voia lui
Allah, Haseb Kerim Eddin a mă rturisit încă o dată că nu ştie
nimic despre sultă niţa şerpilor. Oştenii l-au dezbră cat, l-au
repezit la picioarele lor şi au prins să -l bată cu vergile. A
ră bdat Haseb ca un sfâ nt, pâ nă ce era aproape mort. Ş i
vă zâ nd vizirul că aşa nu poate scoate de la el nicio vorbă , i-a
să rutat fruntea şi mâ inile, şi i-a spus cu blâ ndeţe:
— De ce ne amă geşti, o, Haseb! Arată -ne locul pe unde ai
venit din nou pe faţa pă mâ ntului, şi altceva nu-ţi mai cerem!
Ş tim un om care o poate prinde pe sultă niţă …
După aceea i s-a adus lui Haseb Kerim Eddin un veşmâ nt
cusut cu aur şi stropit cu pietre preţioase. Ş i aşa,
nemaiputâ ndu-se împotrivi stă ruinţelor, Haseb Kerim Eddin
a încă lecat şi a pornit în fruntea oştilor egipţiene. Ş i
ajungâ nd la fâ ntâ na prin care ieşise la faţa pă mâ ntului, a
descă lecat împreună cu toţi. S-au aprins focuri şi s-au aprins
candele bine mirositoare. După aceea, vizirul a scos Cartea,

578
şi citind într-însa, a strigat de trei ori, plecâ ndu-se asupra
fâ ntâ nii:
— Îţi poruncesc, sultă niţă a şerpilor, să te ară ţi în faţa
ochilor mei!
Ş i deodată apa din fâ ntâ nă a secat, şi s-a ară tat în adâ nc
uşă . Ş i s-auzea strigă t înspă imâ ntă tor, mai puternic decâ t
tunetul. Toţi cei de faţă au că zut cu faţa la pă mâ nt, şi unii au
murit de spaimă . Ş i s-a ară tat din adâ ncul fâ ntâ nii un şarpe
mare câ t elefantul, aducâ nd pe spinarea lui o butie de aur,
cu o şerpoaică cu faţa stră lucitoare, omenească . Cum a ieşit
la faţa pă mâ ntului, sultă niţă şerpilor s-a uitat la dreapta sa,
şi la stâ nga sa, şi l-a ză rit pe Haseb Kerim Eddin.
— Unde ţi-i jură mâ ntul, o, Haseb? De ce nu m-ai ascultat?
Se vede însă că aşa a hotă râ t Allah, sultanul tuturor
cerurilor. Eu voi muri, iar sultanul Kersedan va fi vindecat…
Amar plâ ngea sultă niţă şerpilor! Amar plâ ngea Haseb
Kerim Eddin! Ş i vrâ nd vizirul s-o prindă pe sultă niţă , a întins
mâ na.
— Trage-ţi mâ na la loc, nelegiuitule! i-a spus sultă niţa.
Că ci altfel, într-o clipă vei fi movilă de cenuşă !
Ş i s-a întors spre Haseb:
— Vino, Haseb! Aşază -mă pe tipsia aceasta şi potriveşte-
mă pe capul tă u! Aşa a fost scris să mor, prin mâ na ta…
Haseb Kerim Eddin a întins tipsia şi sultă niţă s-a încolă cit
pe ea. Fâ ntâ na s-a închis la loc.
Haseb Kerim Eddin a ridicat tipsia deasupra capului să u,
şi aşa a ajuns în cetate.

579
580
 — O, Haseb! a spus sultă niţă deodată . Cu toate că ţi-ai
că lcat jură mâ ntul în picioare, eu te iert, dovedindu-ţi astfel
că şerpii sunt mai milostivi ca oamenii… Dacă cumva îţi
porunci vizirul să mă ucizi, tu, Haseb, nu mă că să pi! Lasă -l
pe vizir să mă că să pească el! Iar după ce mă va că să pi,
vizirul va fi chemat la sultan. Înainte de aceasta, el mă va
pune într-o oală să mă fiarbă . Îţi va porunci să mă laşi să
fierb pâ nă ce va ieşi spumă deasupra apei. Te rog din suflet,
o, Haseb: tu să iei spuma şi s-o aşezi pe tipsii, s-o ră ceşti şi
s-o dai sultanului, că ci numai aşa se va vindeca de lepră . Ş i-
ţi va porunci vizirul să mă fierbi a doua oară şi să iei din nou
spuma. Dacă nu mă vei asculta, o, Haseb, ră u va fi de tine!
Scoate carnea mea din vas şi aşază -o pe tipsie de aramă .
Aşa, aşezată pe tipsie, dă -o sultanului! Iar la vremea
prâ nzului dă -i să bea puţin vin. Ş i va fi sultanul aşa de
să nă tos, cum niciodată n-a fost. Nu Uita, o, Haseb, sfaturile
mele…
Astfel a ajuns Haseb Kerim Eddin, cu tipsia pe cap, la
seraiul sultanului Kersedan. Acolo a pus tava jos. Toate
că peteniile oştilor, hanii şi beii aflaţi de faţă au ră mas afară .
— Că să peşte-o pe sultă niţa şerpilor! a poruncit vizirul
că tre Haseb.
— Nu pot face acest lucru! i-a ră spuns Haseb. Dar dacă
vrei numaidecâ t, că să peşte-o singur!
Ş i astfel, vizirul a apucat paloşul şi a că să pit-o pe Tamliha.
Ş i vă zâ nd acest lucru, plâ ngea Haseb cu o mie de râ nduri de
lacrimi.
— Prostule şi necuviinciosule! îl dojenea vizirul. Plâ ngi din
cauza unui şarpe?
Ş i împă rţind trupul Tamlihei în trei l-a pus într-un vas de
aramă , la fiert. Ş i toate s-au întâ mplat după sfatul sultă niţei
şerpilor.
Sultanul Kersedan a fost vindecat de lepră . Iar marele vizir

581
al Egiptului, bâ nd spumă de şerpoaică , s-a îmbolnă vit
deodată , şi întregul să u trup era acoperit de buboaie, şi era
ros de lepră , şi a murit pe loc, după cum spun cronicile.
După aceea s-au întins mesele, şi au venit vizirii, beii şi
emirii, şi au sunat trâ mbiţele, şi au vuit tamburinele ca
furtunile. Ş i astfel, după cum se istoriseşte mai departe,
Haseb Kerim Eddin a fost să fie cel mai mare vizir în ţara
Egiptului. Spunea sultan Kersedan:
— Cel ce-l iubeşte pe Haseb mă iubeşte şi pe mine! Cel ce
dă cinste lui Haseb îmi dă şi mie cinste! Cine-l slujeşte pe
Haseb mă slujeşte pe mine…
Emirii, beii şi hanii i s-au plecat lui Haseb, pâ nă la
sfâ rşitul zilelor. Ş i purta Haseb Kerim Eddin veşmâ nt cu
perle şi cu fir de aur, în preţ de o mie dinari. Ş i avea
nenumă raţi hadâ mbi, două sute de sclave albe ca luna, două
sute de etiopience, două sute perechi de veşminte, cinci sute
catâ ri, două sute că mile, două sute tauri, două sute bivoli şi
două sute oi.
Mult s-a bucurat mama lui Haseb Kerim Eddin! Mult s-au
bucurat neamurile şi prietenii, şi s-au bucurat pâ nă şi
tă ietorii de lemne, pe care el i-a iertat. Astfel a ajuns Haseb
Kerim Eddin, omul să rac de odinioară , neştiutorul de carte
de odinioară , omul cel mai bogat şi cel mai învă ţat al
Ră să ritului…
Într-o zi a întrebat-o pe maică -sa:
— Nu cumva a lă sat tată l meu vreo amintire pentru mine?
Atunci, maică -sa a adus lă diţa cu cele cinci file din cartea
aruncată în apa Ghihonului. Ş i întrebâ nd Haseb unde este
cartea, i-a ră spuns maică -sa:
— O, fiul meu Haseb! Tată l tă u a încercat o dată să afle
leacul împotriva morţii şi taina vieţii veşnice! Ş i neplă câ ndu-i
lui Allah cutezanţa lui, l-a trimis pe îngerul Gavriil să -i ia
cartea de cercetare şi s-o arunce în apa Ghihonului… Ş i
după ce a aruncat Gavriil-îngerul cartea aceea în apă , tată l

582
tă u a să rit după ea s-o scoată , dar n-a putut apuca decâ t
cinci file. Ş i venindu-i timpul că lă toriei de apoi, a luat cele
cinci file, şi punâ ndu-le în lă diţa aceasta, mi-a zis:
„Pă strează -le, şi dacă vei naşte fiu, şi te va întreba vreodată ,
dă -i-le”…
Ş i după cum se spune, Haseb Kerim Eddin a învă ţat din
cele cinci file multe taine ale acestei lumi, ajungâ nd astfel cel
mai învă ţat om al Ră să ritului şi al timpului să u. După
nemaipomenite întâ mplă ri, şi după ce s-a să turat de ranguri,
le-a lepă dat de la sine. Ş i-a închinat restul zilelor numai
izvoarelor şi fâ ntâ nilor înţelepciunii. Apoi, timpul, cel ce
macină lucrurile şi bucuriile, cel ce macină durerile şi
tristeţile, cel ce usucă lacrimile, timpul l-a mă cinat şi pe el,
pâ nă ce a coborâ t în amurgul cel mare, milostiv fie Allah cu
amintirea lui, şi milostiv fie cu voi toţi…

ISTORIA EGIPŢIANULUI ALI; AFLĂM DIN EA UNDE DUCE

VINUL PREA MULT ŞI ÎNSOŢIREA CU OAMENI DE NIMIC;
VEDEM CUM MULŢI DIN CEI CE NI SE ARATĂ PRIETENI
LA GREU NE ÎNTORC SPATELE… ALI SE CĂLĂTOREŞTE
PRIN SIRIA, LA BAGDAD; NIMEREŞTE ÎN GAZDA LA UN
OM BUN, DAR CARE-L AVEA ÎN CASĂ PE DUCĂ-SE PE
PUSTII; NIŞTE GLASURI CIUDATE; SE ARATĂ UN SPIRIT,
ŞI DUPĂ ACEEA, BANII CURG GÂRLĂ…

Tră ia în cetatea Cairo un neguţă tor peste mă sură de bogat.

Avuţiile dă ruite de Allah lui erau rubine, perle şi aur. Însă
cea mai mare avuţie a neguţă torului era fiul să u, frumos ca
luna în ră să rit şi cu statură de chiparos. Era înzestrat fiul
acesta cu înaltă ştiinţă , cunoştea înfricoşata carte a
Koranului, de la început pâ nă în sfâ rşit, şi cunoştea toate
ştiinţele înţelepţilor şi toate gâ ndirile filosofilor.
583
 Întâ mplâ ndu-se la vremea sorocită să vină la pragul
neguţă torului îngerul morţii, acesta şi-a chemat fiul şi i-a
spus:
— Ali, feciorul meu preaiubit, feciorul meu unic! Ş tii că
viaţa noastră în această lume este mai scurtă ca zâ mbetul şi
mai trecă toare ca umbra! Nimeni nu scapă de întâ lnirea cu
îngerul cel negru! Îţi las moştenire multe lucruri şi multe
avuţii! Îţi las atâ t de multă avere, încâ t dacă ai risipi în
fiecare zi câ te cinci sute dinari, nu s-ar simţi, cum nu se
simte scoaterea stropului din ocean… Fiul meu Ali, fii om cu
frica lui Allah şi fii milostiv! Alege-ţi prieteni numai dintre
oameni evlavioşi! Fii îngă duitor faţă de cei mai mici ca tine şi
faţă de slujitorii tă i! Află , fiul meu Ali! Poate se va îndura
Allah, şi soţia ta va naşte evlavioş i urmaşi… Îl rog pe Allah,
stă pâ nul unic al cerului şi al pă mâ ntului, să te ajute în
neagra cale a acestei lumi şi să -ţi lumineze tainele
necunoscutului…
Sfâ rşindu-şi cuvâ ntul, neguţă torul a ră suflat o dată greu şi
şi-a dat ochii peste cap, spre a privi drept în gră dinile
paradisului.
Nespus de mâ hnit a ră mas Ali! Au venit prietenii tată lui
să u să -l mâ ngâ ie, după aceea a poruncit hogilor să citească
patruzeci de zile cartea Koranului. Numai în zilele de vineri
Ali ieşea în cetate şi se ducea la mormâ ntul pă rintelui. Ş i
trecâ nd cele patruzeci de zile de post şi întristare, au venit
neguţă torii cei mari şi i-au spus:
— O, Ali! Tâ nă r eşti, şi noi suntem tineri! De ce plâ ngi atâ t,
câ nd bine se ştie că toţi vom porni că tre amurg? Mai bine ar
fi dacă te-ai duce la casa ta de negoţ! Astfel vei uita durerea!
Ş i lă sâ ndu-se Ali ispitit de prietenii să i, s-a dus cu ei. A
încă lecat un catâ r, şi aşa s-au dus la petrecere, într-o
gră dină cu mese întinse. Au petrecut toată ziua, au mâ ncat
şi au bă ut, şi le-au câ ntat lă utele. Seara, toţi s-au dus la
casele lor. Aşa a trecut o zi. Ş i venind ziua a doua, prietenii l-

584
au luat iar cu ei şi l-au dus într-o gră dină şi mai frumoasă .
Se aflau şi acolo mese întinse. După ce au mâ ncat şi au bă ut
din gros, Ali i-a întrebat:
— Ce fel de bă utură mi-aţi dat, că mi s-a întunecat lumea
înaintea ochilor?
— În bă utură se uită durerea, o, Ali, au ră spuns prietenii.
Ş i Ali a bă ut cu ei toată ziua, iar seara s-a întors din nou
la locuinţa sa. Cum a ajuns, l-a apucat ameţeala.
— Ce-i cu tine, Ali? l-a întrebat soţia sa.
— Sunt vesel de vin, soţia mea! a ră spuns Ali.
— Ai că lcat porunca tată lui tă u! i-a ră spuns soţia. Oare nu
ţi-a poruncit el, înainte de a se că lă tori la Allah, să nu te
uneşti cu oameni uşuratici?
— Doar prietenii mei nu sunt uşuratici! a ră spuns Ali.
Sunt tineri şi veseli!
Ş i astfel, nedâ nd ascultare nici soţiei sale, zi cu zi petrecea
cu prietenii, îmbă tâ ndu-se.
— Acum, prietene Ali, ospă tează -ne tu, că noi te-am
ospă tat de ajuns, i-au spus prietenii într-o zi.
— Prietenii mei, fiţi bineveniţi la mine! le-a ră spuns Ali.
Ş i în ziua urmă toare a întins mesele. A adus bă uturi, şi
mâ ncă ruri, şi cafele, şi dulciuri, şi astfel a petrecut cu
prietenii să i, în gră dina sa, treizeci de zile. Ş i încheindu-se
luna, a vă zut Ali că risipise bani mulţi. Însă l-a ispitit din nou
ochiul satanei, ară tâ ndu-i că are destule avuţii. Aşa a
petrecut el şi a cheltuit, vreme de trei ani, cu prietenii să i.
Încet, încet, a vâ ndut pietrele scumpe, a vâ ndut seraiul.
Pâ nă la urmă a trebuit să vâ ndă şi casa în care locuia.
Astfel a ajuns într-o locuinţă nemernică , în ogradă stră ină .
Tră ia în să ră cie, împreună cu soţia şi cu fiul să u nou-nă scut.
— Totdeauna te-am rugat, soţul meu, să fii înţelept şi să
nu uiţi porunca tată lui tă u! îl dojenea soţia. Însă tu nu m-ai
ascultat, şi am ajuns în cea mai adâ ncă tică loşie! Cum vom
tră i? Du-te la prietenii tă i şi încearcă -i: îţi vor dă rui ei ceva?

585
 Ş i s-a dus Ali la prietenii să i, pe râ nd, de la unul la altul.
Ş i toţi i-au întors spatele, spunâ ndu-i şi vorbe neplă cute. Ş i
s-a întors Ali la soţia sa, cu mâ inile goale şi cu inima
sfâ şiată . Soţia sa s-a dus la o vecină şi a primit de la aceasta
pomană , să aibă cu ce tră i treizeci de zile.
— Soţia mea! a plâ ns Ali. Vă d că am ajuns ră u, din pricina
neascultă rii! Mă duc încotro m-or duce ochii, doar se va
îndura Allah să ajung la un bine câ t de mic…
Ş i astfel, Ali şi-a îmbră ţişat nevasta, şi-a îmbră ţişat
copilul, a pă ră sit casa şi s-a dus în lumea lui. A ajuns pe
calea Bulakului. Ş i ajungâ nd la schelele din Bulak, s-a suit
pe o corabie gata de plecare. Ş i a ajuns la Damietta. Ş i
coborâ nd a întâ lnit un vechi prieten al pă rintelui să u.
— Încotro ţi-i drumul, Ali?
— Mă duc spre Bagdad, a ră spuns Ah.
După aceea, prietenul tată lui să u l-a poftit în ospeţie, i-a
dat merinde şi bani şi l-a urcat pe o corabie gata de plecare
că tre Siria.
Ş i a ajuns Ali în Siria. Ş i întrucâ t nu ştia încotro să se mai
îndrepte, s-a îndreptat spre casa unui neguţă tor. L-a ţinut
neguţă torul acela în ospeţie, pâ nă într-o zi, câ nd pornea spre
Bagdad o caravană . S-a adă ugat Ali caravanei, şi aşa a pornit
că tre Bagdad. În caravana aceea se afla un neguţă tor milos
care i-a dat tot timpul hrană din hrana sa.
Astfel, câ nd mai aveau de mers numai o zi, şi pe câ nd se
ză reau cupolele moscheelor şi stră lucitele minarete, s-a
fră mâ ntat nisipul deşertului şi au să rit hoţii la drum. Puţini
oameni au scă pat cu viaţă . Ali, scă pat şi el ca prin minune,
şi-a urmat drumul şi a ajuns la porţile Bagdadului, pe câ nd
asfinţitul stră lucea în cupolele moscheelor şi-n să geţile
minaretelor. Însă a gă sit porţile cetă ţii închise. S-a rugat de
paznici să -l lase să intre, şi lă sâ ndu-l ei, l-au întrebat cine
este şi de unde vine.
— Sunt din Cairo, cetate vestită în Egipt, şi am avut cu

586
mine nenumă raţi catâ ri cu mă rfuri! Venind că tre cetatea
voastră binecuvâ ntată , deodată s-au stâ rnit colburile
deşertului şi s-au ară tat hoţii la drum!
Îndurâ ndu-se de el, paznicii i-au îngă duit să intre în cetate
şi chiar să petreacă noaptea la ei. Ş i că utâ ndu-se Ali în
buzunarele veşmintelor sale, a mai gă sit un dinar din banii
dă ruiţi de că tre neguţă torul din Damietta.
— Fii bun, te rog, du-te şi cumpă ră ceva din bazar, să
avem ce mâ nca în seara aceasta.
Aşa l-a îndemnat el pe un paznic, dâ ndu-i dinarul. Ş i s-a
întors paznicul cu carne fiartă şi pâ ine, mâ ncâ ndu-le cu toţii
împreună .
Cum s-au ară tat zorile peste cetatea Bagdadului, unul
dintre paznici l-a petrecut pe Ali la un neguţă tor bogat. Ş i
povestindu-şi Ali istoria nenorocirilor, neguţă torul s-a
îndurat de el, l-a dă ruit cu veşminte şi hrană , l-a petrecut la
baie, şi la urmă i-a spus:
— Află , stră inule, că eu am în cetatea aceasta trei locuinţe.
Îţi dau un serv să te petreacă pâ nă la ele. Intră în aceea care-
ţi va place mai mult, şi Allah să se îndure de noi.
Ş i s-a dus Ali cu slujnicul neguţă torului. A vă zut două din
cele trei locuinţe.
— Mie mi-ar plă cea mai mult locuinţa a treia, a spus Ali.
Ai cumva şi cheia acesteia?
— Află , stră inule Ali! i-a ră spuns slujnicul neguţă torului.
Oricine intră în locuinţa aceasta e gă sit a doua zi mort… Uşa
acestei locuinţe nici n-o mai deschidem. Iar dacă vrei să te
încredinţezi de adevă rul spuselor mele, pofteşte cu mine pe
terasa acestei case vecine, şi vom vedea stâ rvurile morţilor.
Iată de ce casa aceasta stă mereu pustie…
— Deschide uşa numai să mă uit înă untru! i-a ră spuns
Ali.
Ş i i s-a deschis uşa.
Ali a intrat în locuinţa a treia şi l-a ispitit şarpele să

587
ră mâ nă acolo peste noapte. Casa aceea era mai frumoasă
decâ t toate, împodobită cu toate lucrurile scumpe aflate prin
bazarele Ră să ritului.
Cum s-a întors servul la stă pâ nul să u şi i-a spus că Ali a
poposit în locuinţa a treia, acesta s-a dus numaidecâ t la el,
rugâ ndu-l cu lacrimi să nu înnopteze acolo, însă Ali a stă ruit
în încă pă ţâ narea sa.
— Dacă -i aşa, a ră spuns neguţă torul, te rog să -mi dai
dovadă la mâ nă că ai ră mas aici numai cu voia ta, altfel am
să am de ră spuns în faţa legilor.
Ali i-a dat dovadă la mâ nă , iar neguţă torul a chemat şi un
martor.
Ş i Ali s-a statornicit în locuinţa aceea. Îndată a început să
cerceteze încă perile, apoi ograda şi gră dina. Ş i a vă zut în
ogradă o fâ ntâ nă cu ciutură . A scos apă , s-a spă lat bine, a
ridicat înaltă rugă ciune spre Allah, apoi s-a aşezat pe bancă
lâ ngă fâ ntâ nă , să se odihnească . A venit după aceea servul
neguţă torului cu o lampă , cu o lumâ nare de ceară , cu un
lighean şi un ulcior de apă .
Ali a aprins lumâ narea, a cinat după cuviinţă şi şi-a spus
rugă ciunile, înainte de a se deda somnului. S-a gâ ndit, ia o
vreme, să se culce în altă încă pere, şi a ajuns într-o sală
largă , cu tavan aurit şi cu duşumele de marmură . Acolo şi-a
potrivit patul, şi după ce a citit un verset din Koran, s-a
culcat de-a binelea. Deodată , a auzit un glas al unui spirit
întrebâ ndu-l:
— Ali, fiu al lui Hasan! Îmi porunceşti să vin la tine?
— Dar ce să cauţi la mine? a ră spuns Ali.
În clipa aceea, a început a curge de sus, din tavane, ca o
ploaie, şi întreaga încă pere era îndată plină de stră lucirea
aurului.
— Aii, fiu al lui Hasan, vrei să -mi redai libertatea, să mă
duc în drumul meu? a întrebat din nou glasul spiritului. Că ci
rostul meu este împlinit!

588
 — În numele lui Allah cel milostiv! a strigat Ali. Ce
însemnează toate acestea?
— Aurul acesta, o, Ali, fiu al lui Hasan, e al tă u, fiind
hă ră zit din alt veac să fie al tă u. De câ te ori intra cineva să
petreacă în casa aceasta, noi îl sugrumam, pentru a nu afla
taina acestor bani! Acum, bine-ai venit, fiu al lui Hasan! Află
că se mai află o comoară , anume hă ră zită ţie, însă este
tocmai în ţara yemenului. Dă -mi libertatea, Ali, fiu al lui
Hasan, spre a-mi vedea de rosturile mele…
Însă Ali s-a jurat că tre spirit că nu-i va da libertate, pâ nă
ce nu-i va aduce şi banii din Yemen.
— Află , spirite! Nu vei fi liber şi nu te vei putea bucura de
rosturile tale, pâ nă nu-mi vei aduce aici pe nevasta şi pe
copilul meu, iar că lă toria lor să nu fie plină de primejdii…
Spiritul a fă gă duit că -i va aduce şi nevasta, şi copilul, în,
trei zile, şi va mai aduce cu ei şi un alai mare de sclavi.
Acestea zicâ ndu-le, s-a fă cut nevă zut, zburâ nd spre ţara
yemenului. După aceea, Ali a că utat ioc să ascundă banii. A
vă zut o piatră de marmură rotundă , şi învâ rtind el piatra, a
dat de o uşă . Ş i deschizâ nd uşa, a nimerit într-o mare
încă pere, plină cu saci noi. A pus aurul în saci, apoi a închis
uşa la loc şi a împins piatra de marmură , şi s-a aşezat pe
bancă .
În vremea asta, venind servul neguţă torului, a bă tut la uşă
şi Ali i-a deschis îndată . Cu mare groază a rupt-o la fugă
servul, spre a spune stă pâ nului să u că lui Ali nu i s-a
întâ mplat nimic.
Îndată după aceea s-a înfă ţişat însuşi stă pâ nul, nespus de
bucuros, şi l-a îmbră ţişat, şi l-a să rutat, întrebâ ndu-l cum şi-
a petrecut noaptea.
— Nespus de bine! a ră spuns Ali. Am dormit ca mortul,
sus, în sala de marmură !
Dar nu le-a trezit nimeni din somn? N-a venit nimeni la
tine?

589
 — Află , milostivule neguţă tor! a ră spuns Ali. Toată noaptea
m-am îndeletnicit cu citirea că rţii înfricoşate a Koranului! Am
adormit abia spre ziuă , şi, după cum vezi, nu mi s-a
întâ mplat nimic…
Neguţă torul a ridicat înaltă rugă ciune spre Allah şi şi-a
vă zut de drum, trimiţâ nd lui Ali sclavi şi sclave şi o mulţime
de covoare şi divane. Ali a oprit doar trei sclavi şi trei sclave,
iar pe ceilalţi i-a trimis înapoi. Ş i s-au înfă ţişat la el
neguţă tori din Bagdad, aducâ ndu-i fel de fel de daruri,
lucruri de preţ, îmbră că minte, mâ ncă ruri şi bă uturi. După
aceea l-au luat cu ei în bazar, întrebâ ndu-l câ nd îi sosesc
mă rfurile. A ră spuns Ali:
— Mă rfurile mele, preacinstiţilor neguţă tori, îmi vor sosi
peste trei zile!
Ş i au trecut cele trei zile. Ş i venind ziua a patra, iată ce s-a
întâ mplat:

ÎNTOARCEREA SPIRITULUI ŞI O CIUDATĂ PRIMIRE DE

OASPEŢI…

S-a întors spiritul comorii şi i s-a plecat:

— Află , fericitule Ali! Soţia şi copilul tă u se află la poarta
cetă ţii şi trebuie să te duci în întâ mpinarea lor. Totodată cu
ei vin şi banii din Yemen!
Auzindu-l, Ali s-a dus îndată la neguţă tori şi le-a spus:
— Iată , prietenii mei, a venit ceasul să mergem să
întâ mpină m caravana mea! Aduceţi-vă şi nevestele, şi copiii,
că ci odată cu mă rfurile soseşte nevasta mea şi soseşte şi
copilul meu…
Îndată după aceea, cu toţi s-au repezit că tre marginea
cetă ţii, şi privind vă zduhul, au vă zut colb straşnic. Ş i
uitâ ndu-se ei mai bine, au vă zut ca o mare şi ca un puhoi de
590
capete de catâ ri şi dromaderi. Ş i au vă zut ca o mare de
oameni dă nţuind şi câ ntâ nd. S-auzeau ţimbaluri ca o
furtună . Ş i se auzeau tamburine şi lă ute.
— Câ t de repede ai ajuns, stă pâ ne! strigau oamenii spre
Ali. Noi am întâ rziat, pentru că ne-au ieşit înainte alţi hoţi de
drumul mare…
Oamenii, catâ rii, caii, dromaderii nu erau decâ t spirite.
Neguţă torii au petrecut caravana în cetate, iar nevestele lor
au ră mas în urmă , cu soţia lui Ali. Se minunau neguţă torii
de mă rfurile numeroase şi de bogă ţia lor. Ş i se minunau
nevestele neguţă torilor de veşmintele soţiei lui Ali şi ale
copilului să u.
— Astfel de veşminte nu au nici califii Bagdadului!
spuneau nevestele neguţă torilor.
— Astfel de mă rfuri n-am mai vă zut nici la neguţă torii cei
mai bogaţi de pe pă mâ nt! spuneau neguţă torii.
Apoi s-au întins mesele, şi cu toţi împreună au bă ut şi au
mâ ncat pâ nă la prâ nz. După aceea, fiecare s-a dus la casa
lui, dă ruindu-l din nou pe Ali cu fel de fel de daruri. După
care, spiritele şi-au vă zut de drum, zburâ nd în pustietatea
lor. Spre seară , câ nd stă pâ nul casei şi-a vă zut şi el de drum,
Ali s-a înfă ţişat la nevasta sa şi a rugat-o să -i spună câ te a
mai pă timit în lipsa lui. I-a ră spuns ea că a cunoscut foamea
şi neajunsurile în îmbră că mite. Ş i a întrebat-o cum a ajuns
la Bagdad.
— Soţul meu! i-a ră spuns ea. Încă ieri noapte dormeam în
casa mea! Deodată , am fost ridicaţi pe sus! Ş i câ nd am fost
lă saţi jos, ne-am pomenit într-o tabă ră ca a beduinilor
deşertului. Am vă zut doi catâ ri mari, împodobiţi cu covoare,
înconjuraţi de că milari şi servi.
— Unde suntem şi ce se întâ mplă cu noi? am întrebat eu.
Au ră spuns că milarii şi servii:
— Află , femeie dreptcredincioasă , că noi toţi suntem servii
lui Ali, fiul lui Hasan! Ne-a trimis el, spre a vă petrece la

591
cetatea Bagdadului, unde îl veţi gă si…
Întrebâ nd eu mai departe câ t de lung este drumul la
Bagdad, că milarii şi servii au ră spuns că vom ajunge într-o
noapte. Într-adevă r, la revă rsarea zorilor ne aflam la porţile
Bagdadului… Ş i întrebâ nd-o Ali după aceea cine a îmbră cat-
o aşa frumos, ea i-a ră spuns:
— Află , soţul meu, că unul dintre servi mi-a dat veşmâ ntul
acesta şi mi-a mai dat o ladă plină de veşminte.
— Dar care este lada aceea? a întrebat-o Ali.
— Ţ i-o ară t tot acum! i-a ră spuns femeia, şi ducâ ndu-se
împreună pe locurile unde erau lă zile, i-a ară tat-o.
Ali a deschis lada şi a gă sit atâ t de multe veşminte, încâ t
nu le mai putea numă ra. Ş i deschizâ nd el şi lă zile celelalte,
mult s-a minunat de comorile aflate în ele. Erau perle şi
briliante mai mari şi mai stră lucitoare decâ t perlele şi
diamantele tuturor sultanilor. Ş i ducâ nd-o apoi pe soţia sa în
încă perea cea mare, i-a ară tat comoara de sub lespede. Ş i la
întrebarea ei plină de mirare, el i-a spus toată istoria
întâ mplă rilor, de la pă ră sirea cetă ţii Cairo pâ nă în ziua
aceea.
— Pentru toate mulţumeşte-i tată lui tă u, care s-a rugat de
Allah, înainte de moarte, să -ţi sară în ajutor la orice nevoie!
Toate ţi-au fost date pentru că inţa ta. Ţ i-a dat mai mult decâ t
ai pierdut! Cred, soţul meu, că te-ai învă ţat minte şi nu te vei
mai însoţi niciodată cu oameni uşuratici…
Ali a primit îndemnul soţiei sale, cu inima deschisă , şi s-a
rugat lui Allah să -l ierte pentru uşură tatea sa şi să nu-i mai
trimită niciodată prieteni beţivi!
După aceea, şi-a deschis o mare casă de negoţ, plină cu tot
felul de giuvaeruri, şi a tră it în cetatea Bagdad cu ai să i.
Auzind despre el califul Bagdadului, l-a chemat la sine, şi
s-a înfă ţişat Ali cu patru tipsii de aur pline cu pietre
preţioase. A pus tuspatru tipsiile la picioarele califului, şi
vă zâ nd acesta giuvaerurile, le-a luat, şi ară tâ ndu-le mai-

592
marilor, spunea cu deosebită mirare:
— Niciunul dintre cei ce au râ vnit spre mâ na fiicei mele n-
a avut cu sine astfel de comori! Iată de ce, hotă râ t sunt s-o
dau pe fata mea de soţie acestui neguţă tor! Ce spuneţi voi
despre aceasta, sfetnici?
Sfetnicii Bagdadului au ră spuns cu toată bună cuviinţa:
— Facă -se voia ta, stă pâ n al tuturor dreptcredincioşilor.
Ş i astfel, califul a luat cele patru tipsii cu pietre scumpe şi
s-a dus cu ele la soţia sa, spunâ ndu-i că vrea să -şi mă rite
fata cu Ali.
Ş i venind ziua a doua, l-a chemat califul pe Ali, şi a
chemat pe toţi marii şi vestiţii neguţă tori ai Bagdadului
ară tâ ndu-şi dorinţa. Îndată a fost chemat cadiul, şi astfel Ali
era să fie însurat cu fata califului. Însă el se împotrivea:
— Iartă -mă , o, sultan al tuturor timpurilor! Dar cum mi s-
ar cuveni mie, să rman neguţă tor, să fiu ginere unui calif?
Însă califul nici n-a vrut să -l asculte. L-a îmbră cat repede
în veşmâ nt de să rbă toare, spunâ ndu-i:
— Află , Ali, că te fac şi mare vizir al acestei cetă ţi…
— Dar te rog, stă pâ n al tuturor dreptcredincioşilor! a
ră spuns Ali. Vă d că vrei să -mi dai numaidecâ t fata de soţie!
mai bine ar fi dacă ai mă rita-o cu fiul meu, care tocmai
împlineşte nouă sprezece ani…
— Arată -mi-l numaidecâ t pe fiul tă u! a poruncit califul.
Ş i fiul să u fiind adus, s-a închinat adâ nc în faţa califului.
Ş i era feciorul lui Ali chiar mai frumos şi decâ t fata califului.
— Mă cheamă Hasan! a gră it feciorul, fiind întrebat de calif
cum îl cheamă .
Ş i nu mult după aceea, cadiul a scris cuvenitele hrisovuri
de nuntă , şi astfel feciorul lui Ali a ajuns ginerele califului.
Apoi, marii viziri, hanii şi beii din Bagdad l-au petrecut pe Ali
spre locuinţa sa, şi-l întâ mpinau pe uliţe neguţă torii vestiţi,
închinâ ndu-i-se.
Cum a ajuns acasă , Ali a povestit soţiei sale tot ce i s-a

593
întâ mplat, şi cum era să ajungă ginere de calif. Apoi, în tot
calafatul s-au desfă şurat serbă ri mari, vreme de treizeci de
zile şi treizeci de nopţi. Hasan, feciorul lui Ali, a cunoscut
fericirile cele mai mari lâ ngă soţia sa, fata califului. Apoi,
califul din Bagdad a dat poruncă să vină mă sură torii şi
ziditorii şi le-a poruncit să ridice două seraiuri, unul pentru
Ali şi altul pentru Hasan. Ş i îmbolnă vindu-se califul după o
vreme, şi adunâ ndu-i pe mai-marii să i, le-a spus cu lacrimi
în ochi:
— Aleşii mei! Mă aflu cu un picior pe tă râ mul celă lalt!
Trebuie să vă alegeţi alt calif, chiar acum, înainte de a muri
eu, spre a putea dormi liniştit în corturile drepţilor…
— Hasan să fie! au strigat într-un glas mai-marii
Bagdadului.
— Dacă aceasta este voia voastră , atunci Hasan să fie! a
ră spuns califul.
Ş i venind ziua a doua, s-au strâ ns în mare adunare emirii,
beii şi hanii, şi s-au strâ ns că peteniile tuturor oştilor din
Bagdad. Ş i aducâ ndu-l în faţa califului pe Hasan, i-au ară tat
că a fost ales calif. Straşnic s-a împotrivit Hasan!
— Cum aş primi, înţelept calif şi înţeleaptă adunare, cum
aş primi să fiu calif, câ t timp tată l meu este puternic şi mai
are de tră it mult? Ar fi bine să -l alegeţi calif pe tată l meu!
Însă toate adunarea s-a împotrivit. Astfel a fost ales Hasan
calif la Bagdad. Ş i îndată după alegerea lui, socrul să u,
califul, şi-a îmbră ţişat fiica şi şi-a repezit ochii peste cap,
spre a privi în gră dinile de sus.
Ş i se spune că sub domnia lui Hasan, în Bagdad a fost
numai pace şi fericire. Soţia sa i-a nă scut trei feciori, vrednici
urmaşi pe jilţul califilor din Bagdad. După aceea a venit cel
ce distruge şi macină toate bucuriile, a venit sfâ rşitul, şi toţi
au închis ochii la vremea lor, laudă veşnică celui ce tră ieşte
în eternitate…

594
 ÎNTÂLNIM UN BOIANGIU CU NUMELE ABUKIR; ŞI UN
BĂRBIER, IUBITOR DE STIHURI, CU NUMELE ABUSIR…
CUM SUNT EI, LA ÎNCEPUT, PRIETENI LA BINE ŞI LA
RĂU; CE ÎNVĂŢĂM DIN ISTORIA ACEASTA; DESEORI
ÎNCĂLZIM LA SÂN CHIAR ŞARPELE, FĂRĂ SĂ NE DĂM
SEAMA; DE ASTA-I BINE SĂ FIM CU OCHII ÎN PATRU
CÂND NE ALEGEM PRIETENII; DAR S-O LĂSĂM PE
ŞEHERAZADA SĂ SPUNĂ EA ACESTE ADEVĂRURI, MAI
FRUMOS CA NOI…

Se spune astfel, înţelepţilor ascultă tori, că tră iau de mult,

în cetatea Alexandriei, doi vecini. Unul era boiangiu, şi-l
chema Abukir; celă lalt era bă rbier, şi-l chema Abusir. Abukir
era mincinos şi trâ ndav. Nicio hoţie nu era prea grea pentru
el. Cum îi aducea cineva vreun lucru la boit, el cerea banii
înainte, mereu spunâ nd că nu are cu ce cumpă ra boia. Dar
lua banii şi-i cheltuia, şi vindea lucrurile încredinţate. Câ nd
veneau stă pâ nii lucrurilor, el le spunea:
— Te rog, dreptcredinciosule musulman, pofteşte mâ ine,
că vei gă si stofa boită …
Ş i veneau dreptcredincioşii şi în ziua urmă toare. Le
spunea Abukir:
— Vă rog să mă credeţi, dreptcredincioşi musulmani, că
aseară am avut oaspeţi mulţi şi n-am avut câ nd lucra! Însă
poftiţi mâ ine dimineaţă , şi vă încredinţez că stofele cuvioşiilor
voastre vor fi gata…
Cum veneau dreptcredincioşii a treia zi, Abukir le istorisea
cum a nă scut nevastă -sa peste noapte, şi trebuind să
vegheze, n-a avut câ nd boi stofele. Ş i aşa ducea Abukir
dreptcredincioşii de nas, cu fă gă duieli şi jură minţi, pâ nă ce
dreptcredincioşii ră spundeau:
— Dreptcredinciosule Abukir, ne-am să turat pâ nă în gâ t şi
de fă gă duinţele tale şi de jură minţi! Fă bine şi înapoiază -ne

595
stofele aşa, neboite!
Ră spundea Abukir:
— Jur pe Allah, cutremură torul stă pâ n al tuturor
dreptcredincioşilor şi unic sultan al cerului şi al pă mâ ntului!
Jur că nu v-am fă gă duit şi nu m-am jurat în gol! Allah să -i
stropşească pe toţi hoţii de pe pă mâ nt! Aflaţi că de fapt eu v-
am boit stofele chiar în ziua întâ ia, şi le-am boit în culori
minunate ca ale curcubeului! Însă cum le-am pus pe frâ nghii
la uscat, nu le-am mai gă sit, au pierit în mâ inile hoţilor!
Fă ceau gură mare dreptcredincioşii musulmani, dar
Abukir ră spundea:
— Degeaba faceţi gură , musulmanilor dreptcredincioşi!
Gâ ndiţi-vă că Allah e mare şi nemă rginit în dă rnicia sa şi vă
va înzestra cu alte stofe…
Însă de cele mai multe ori dreptcredincioşii lui muşterii îl
pâ rau cadiului, dar Abukir totdeauna scă pa, şi pă gubaşii
ră mâ neau pă gubaşi. Astfel, toată cetatea Alexandriei îl
cunoştea pe Abukir drept cel mai mare mincinos, iar pră vă lia
lui n-o mai cercetau decâ t stră inii sau locuitorii altor cetă ţi,
trecă tori prin Alexandria. Neavâ nd de lucru, Abukir îşi
petrecea tot timpul în bă rbieria vecinului să u Abusir, şi iar se
întorcea la pră vă lia lui, câ nd nimerea pe acolo vreun
muşteriu.
Într-o zi, pe câ nd se afla în bă rbieria prietenului să u, iată
că s-a înfă ţişat un om al cadiului cetă ţii, gata să -şi apese
pecetea pe uşa boiangeriei lui. Ce se întâ mplase? Un
pă gubaş, ale că rui stofe Abukir le vâ nduse, se plâ nsese
cadiului şi ceruse scoaterea la mezat a tuturor lucrurilor
aflate în pră vă lie. Însă aflâ nd trimisul cadiului numai două
ulcioare vechi, n-a mai pecetluit uşa. A întrebat Abusir pe
prietenul să u Abukir:
— Cum se face, o, Abukir, că tot ce-ţi încredinţează
oamenii se preface în nimic? Nu cumva în pră vă lia ta se află
cuib de hoţi?

596
 — Dreptcredinciosule vecin! a ră spuns Abukir. Sunt
încredinţat că mă vei crede, şi iată să -ţi spun tot adevă rul! n
pră vă lia mea n-a intrat nici picior de hoţ! Însă tot ce mi se
aduce spre a fi boit e vâ ndut tot atunci, pentru că dacă n-aş
vinde lucrurile, numai de pe urma boiangeriei n-aş putea
trăi…
Auzindu-l Abusir, a început să se plâ ngă şi el că -i merge
bă rbieria prost:
— Sunt cel mai slă vit bă rbier din Alexandria! Cu toate
acestea, la mine vin numai oameni să raci, şi rad numai
bă rbile să racilor! O, Abukir, mi-i silă de meşteşugul
bă rbieritului…
— Te cred, o, Abusir! a ră spuns Abukir. Dacă pră vă liile
noastre ar merge bine, ar avea rost să ră mâ nem în cetatea
aceasta! Dar cum socotelile ne merg aşa de prost, hai să
plecă m în lume, poate vom gă si noroc mai mult în altă parte!
Acestea zicâ ndu-le, Abukir a rostit urmă toarele stihuri:

„Dacă râvneşti bogăţii, părăseşte-ţi ţara şi du-te!

Adu-ţi aminte cât de frumoase sunt călătoriile! În afară
de încântare, călătoriile îţi pot aduce avuţie, cunoaşterea
lumii şi înţelepciunea! Nu-ţi fie teamă nici de osteneală,
nici de griji, să nu te întristeze despărţirile şi nu te teme
de primejdii!
Omul ales vrea mai bine să moară, decât să trăiască
dispreţuit!”

Auzind stihurile acestea, Abusir s-a lă sat îndată

încredinţat de Abukir. Se ştie, de altfel, că bă rbierii sunt buni
prieteni ai poeţilor, ei înşişi îndeletnicindu-se, pe lâ ngă brici,
şi cu meşteşugul poeziei! Iată de ce Abusir, ca vrednic prieten
al alcă tuitorilor de stihuri, s-a pregă tit de drum, gata să se
avâ nte spre necunoscut, avâ nd ca arme de drum briciul să u
şi dragostea pentru stihuri şi stihuitori. Ş i împreună cu

597
prietenul să u Abukir, a urcat pe o corabie pe care se aflau
peste o sută două zeci de neguţă tori bogaţi. Ş i cum pe corabia
aceea nu se afla niciun bă rbier, Abusir a simţit deodată că -i
vine apa la moară . Îndată s-a umplut de bani, şi apa lui nu
mai era amară , ci bine îndulcită . Tot ce câ ştiga împă rţea
fră ţeşte cu Abukir.
Într-o zi, Abusir a avut prea înalta cinste de a-l bă rbieri pe
însuşi câ rmaciul coră biei. La o împrejurare atâ t de deosebită ,
l-a poftit şi pe prietenul să u Abukir, să fie faţă . Dar Abukir n-
a vrut să poftească , spunâ nd că este bolnav, şi l-a rugat pe
Abusir să -i aducă de mâ ncare.
Ş i primind mâ ncare, Abukir a înşfă cat-o şi a înghiţit-o cu
deosebită poftă , holbâ ndu-şi ochii ca lupul. Aşa au mers ei
pe mă ri, vreo două zeci de zile. Ş i iată , corabia a aruncat
ancora într-o mare schelă a Ră să ritului. Abusir a coborâ t în
cetate, împreună cu prietenul să u Abukir, şi îndată au
închiriat o casă . Amâ ndoi s-au statornicit. Abukir s-a şi lă sat
pe covorul de la uşă şi a adormit, şi a dormit pâ nă seara,
câ nd a fost poftit la cină .
A doua zi în zori, Abusir, bă rbierul, s-a dus în cetate cu
sculele sale şi cu arta sa poetică , şi toată ziua a lucrat şi a
rostit stihuri. Seara, s-a întors şi a împă rţit câ ştigul drept în
două , şi împreună cu prietenul să u au mâ ncat şi au bă ut. Ş i
a venit ziua a treia. Atunci, Abusir l-a întrebat pe Abukir
dacă n-ar vrea să poftească în cetate, să -şi afle de lucru. Însă
Abukir ră spunzâ nd că -l doare pâ ntecul, Abusir şi-a vă zut de
drum, la bă rbierit oameni şi la rostit stihuri. Astfel, după
cum se istoriseşte mai departe, a tră it Abukir pe spinarea
prietenului să u, vreme de optzeci şi una de zile. Ş i venind
ziua a optzeci şi doua, s-a îmbolnă vit bă rbierul Abusir.
Abukir i-a luat banii din buzunar şi a ieşit în cetate. S-a dus
la bazar, şi-a cumpă rat veşminte deosebite, şi se plimba pe
uliţe şi prin gră dini. Toţi oamenii din cetatea aceea erau
îmbră caţi numai în veşminte albe şi albastre. Ş i trecâ nd
598
Abukir prin faţa unei boiangerii, a scos o nă framă albă şi a
ară tat-o vopsitorului:
— Câ t mi-ai cere, dreptcredinciosule musulman, pentru
boirea nă framei acesteia?
— Cu voia, lui Allah, îţi cer numai două zeci drahme!
— Câ t?! s-a mirat peste mă sură Abukir. În cetatea noastră
pentru un astfel de lucru ajung numai două drahme…
— Atunci, dacă -i aşa, pofteşte şi întoarce-te şi boieşte-ţi
stofa în ţara ta! Fă ră două zeci de drahme nici nu stau de
vorbă !
— Dar cum ai să mi-o boieşti? a întrebat Abukir.
— Ce întrebare ciudată ! s-a mirat boiangiul. Se ştie doar
că , din alb, un lucru se boieşte în albastru!
— Eu însă aş vrea să -mi vopsesc nă frama aceasta în roşu!
a ră spuns Abukir.
— Una ca asta mi-i peste putinţă ! a ră spuns boiangiul.
— Atunci, boieşte-mi-o în verde, s-a îndă ră tnicit Abukir.
— Aşa ceva nu se poate în cetatea noastră ! i-a ră spuns
boiangiul.
— Dacă nu se poate în verde, s-a îngrijit Abukir, atunci
boieşte-mi-o în galben!
— Niciuna ca asta nu se poate! Nu pot vopsi decâ t în
albastru, şi niciunul dintre boiangiii acestei cetă ţi, în numă r
de patruzeci, nu ţi-o pot vopsi decâ t în albastru…
— Dacă -i aşa, află ! s-a îndâ rjit mai tare Abukir. Eu însumi
sunt boiangiu de stofe şi ştiu să dau stofelor orice culoare!
Dacă te-nvoieşti, mă prind să lucrez în boiangeria ta şi te voi
învă ţa meşteşugul meu! Astfel îi vei face de ruşine pe toţi
boiangiii acestei cetă ţi…
— Cu mare bucurie aş primi, însă nu ne este îngă duit să
primim la lucru oamenii stră ini de cetatea noastră …
— Dar ce s-ar întâ mpla dacă mi-aş deschide eu însumi o
boiangerie aici, în cetatea voastră ?
— Niciuna ca asta nu se poate! i-a ră spuns boiangiul. În

599
cetatea noastră n-au voie să locuiască decâ t patruzeci de
boiangii. Câ nd moare unul dintre noi, ne ia locul fiul nostru
sau cea mai apropiată rudă …
Abukir şi-a vă zut de drum şi s-a dus la alt boiangiu, dar a
primit acelaşi ră spuns. S-a dus la al treilea şi la al patrulea,
dar niciunul n-a vrut să -i dea de lucru. Nici nu i s-a îngă duit
să -şi deschidă boiangerie.
Vă zâ nd Abukir acestea, s-a înfă ţişat sultanului acelei
cetă ţi:
— O, sultan al tuturor timpurilor! Sunt stră in în cetatea
aceasta şi mă pâ ndeşte moartea prin foame! Vreau să
muncesc, sultan al tuturor timpurilor, însă nimeni nu vrea
să -mi dea de lucru, nici ca meşter şi nici mă car ca ucenic!
Află , sultane al tuturor timpurilor, că toţi boiangiii cetă ţi tale
ştiu boi stofele numai în albastru! În ce mă priveşte, le pot
boi în verde, în roşu, în negru, câ t şi în toate culorile
curcubeului!
— Dacă gră ieşti cu adevă r, stră ine, atunci află … i-a
ră spuns sultanul. Eu însumi îţi voi deschide boiangeria şi-ţi
voi da bani trebuincioşi pentru boiele, iar dacă va crâ cni
vreunul dintre cei patruzeci de boiangii împotriva mea, eu
însumi îl voi ridica în funie, chiar în uşa boiangeriei lui…
Ş i astfel, sultanul l-a miluit cu o mie dinari începă tori, cu
un cal prea frumos, cu un râ nd de veşminte şi cu doi servi.
L-a înzestrat numaidecâ t şi cu o locuinţă bine potrivită , apoi
a dat poruncă zidarilor să ridice numaidecâ t boiangerie unde
va voi Abukir, în oricare din mahalalele cetă ţii. Ş i fiind gata
în scurtă vreme boiangeria, Abukir şi-a cumpă rat boiele, iar
sultanul i-a şi trimis peste cinci sute şaluri. Abukir le-a dat
toate culorile, şi punâ ndu-le la uscat în faţa boiangeriei,
toată cetatea a că scat ochii. S-au adunat toţi oamenii din
cetate, cu mare mirare, că ci încă nu vă zuseră şaluri verzi,
roşii sau negre. Îndată au început să curgă stofele, din toate
pă rţile cetă ţii, spre boiangeria lui Abukir. Ş i banii curgeau

600
gâ rlă , spre saltarele lui Abukir. Sultanul acelei cetă ţi era aşa
de mulţumit de şalurile boite, încâ t, pe lâ ngă preţul cuvenit,
i-a trimis mii de daruri, şi astfel boiangeria lui Abukir a
crescut în faimă , iar sultanul o socotea drept boiangerie a
seraiului să u. Veneau ceilalţi boiangii să ceară lui Abukir
iertare şi voiau să -i ia ca ucenici ai lui, dar Abukir lucra
numai cu robii şi cu roabele sale, dâ nd culori nespus de
frumoase tuturor stofelor şi tuturor şalurilor. În scurtă vreme
a ajuns omul cel mai bogat din cetatea aceea.

VEDEM CUM BANUL, NUMIT ŞI OCHIUL NECURATULUI,

ÎNTOARCE INIMILE DE LA PRIETENI; CÂTEODATĂ
CHIAR ŞI PRIETENUL CEL MAI BUN SE ÎNCRUNTA ŞI SE
TRAGE ÎN SINGURĂTATE, SĂ SE BUCURE SINGUR DE
BOGĂŢIE, CA NECURATUL DE PE COMOARĂ… ÎL AFLĂM
PE ABUSIR CHINUINDU-SE PE PATUL DE SUFERINŢĂ;
ABUKIR ÎL GONEŞTE DE LA UŞA SA! APOI VEDEM CĂ ŞI
ABUSIR SE ŞTIE DESCURCA; ÎNTEMEIAZĂ O BAIE, SPRE
MIRAREA OAMENILOR CARE PÂNĂ ATUNCI SE SPĂLAU
LA RÂU…

În vremea asta, Abusir stă tea bolnav pe patul de suferinţă ,

în locuinţa să rmană . A ră bdat el în patul să u trei zile. Ş i
venind ziua a patra, şi aflâ nd ce s-a petrecut cu prietenul
să u, a început a ofta, şi ofta aşa de tare, încâ t l-a auzit
paznicul porţii. Ş i auzindu-l acesta, a venit la el şi l-a
întrebat de ce oftează . Ş i i-a spus Abusir că este pă ră sit de
prietenul să u. Ş i că utâ ndu-se să rmanul bă rbier Abusir în
buzunar să afle mă car un ban pentru a-şi cumpă ra mâ ncare,
n-a gă sit nimic; şi a înţeles astfel că Abukir îl pră dase şi
fugise. Paznicului de la poartă i s-a fă cut milă de el şi i-a
adus supă , şi l-a îngrijit vreme de şase zeci zile. Ş i trecâ nd
601
cele şase zeci zile, Abusir, bă rbierul, şi-a venit bine în fire, s-
a sculat şi a ieşit în cetate. Ş i vă zâ nd el o mare mulţime de
oameni strâ nşi în faţa unei boiangerii, s-a oprit şi el şi a
întrebat ce se întâ mplă .
— Dreptcredinciosule! i-a ră spuns un om. Află că s-a
statornicit în cetatea noastră un stră in cu numele Abukir, cel
mai vestit dintre boiangiii cetă ţilor din Ră să rit! Pâ nă acum,
boiangiii acestei cetă ţi ştiau boi numai în albastru!
Ş i iată , sosind boiangiul Abukir, dă stofelor şi mă tă surilor
toate culorile! Acum, după cum vezi şi tu, stră ine, lumea a
dat buluc la uşa lui Abukir, să -i boiască stofele…
A gâ ndit Abusir în sinea sa: „Laudă lui Allah, că -i merge
atâ t de bine lui Abukir! De bună seamă că dacă m-a uitat, m-
a uitat numai din pricina treburilor prea multe! Dar îndată ce
mă voi înfă ţişa lui, se va bucura nespus, că ci doar eu sunt
binefă că torul să u, atâ ta vreme ajutâ ndu-l…”
Ş i apropiindu-se să rmanul Abusir de prietenul să u Abukir,
l-a vă zut înconjurat de sclavi şi sclave, ca un vizir, şi sta pe
un jilţ, avâ nd dedesubtul să u nenumă rate perne. Ş i vă zâ ndu-
l Abukir pe să rmanul Abusir, s-a încruntat şi şi-a chemat
servii:
— Ce stă în faţa uşii mele netrebnicul acesta? Îţi
poruncesc să te faci nevă zut, nemernice, numaidecâ t, că ci
mă faci de râ s cu să ră cia ta! Nu cumva ai venit să mă prazi?
Tot atunci, servii lui l-au apucat pe să rmanul Abusir, şi
după ce l-au bă tut bine, l-au aruncat într-un şanţ,
spunâ ndu-i că dacă mai trece vreodată pe acolo, va fi repezit
în spâ nzură toare…
Ş i astfel, cu obrajii plini de lacrimi, bă tut de servii
prietenului să u, să rmanul Abusir stră bă tea mulţimea şi se
gâ ndea la nestatornicia prietenilor, se gâ ndea cum cei mai
mulţi dintre ei te pă ră sesc câ nd ajungi la greu şi în să ră cie…
Ş i se mai gâ ndea să rmanul Abusir cum deseori unii prieteni
îşi uită pâ nă şi neamurile şi fraţii, şi-şi uită pâ nă şi pă rinţii,

602
câ nd se vă d sus… Ş i ajungâ nd acasă , să rmanul Abusir a
vrut să -şi spele sâ ngele de pe trup şi să -şi aline durerea
pricinuită de prietenul să u de odinioară . Curâ nd, a întrebat
încotro să apuce spre a nimeri la o baie. Însă toţi locuitorii
întrebaţi de el au ridicat din umeri, neştiind ce e aceea baie.
— Aş vrea să mă duc în casa cuiva, să -mi cură ţ sâ ngele…
l-a lă murit Abusir pe unul.
— Lucrul acesta îl poţi face doar la râ u, i s-a ră spuns. În
ce priveşte bă ile, pe la noi nu se ştie nimic. Câ nd vrem să ne
lepă dă m pulberile şi necură ţeniile de pe trupurile noastre, ne
ducem la râ u, şi însuşi sultanul la râ u merge…
Auzind Abusir că nimeni nu ştia în cetatea aceea
binefacerile bă ii, s-a înfă ţişat sultanului şi i s-a plecat pâ nă
la pă mâ nt:
— Lă udat fie Allah, sultanul cerului şi al pă mâ ntului!
Lă udat fie Mahomed-prooroc, în vecii vecilor! Află , puternice
sultan, sultan al tuturor sultanilor, că eu sunt stră in, tocmai
din cetatea Alexandriei, şi sunt de meserie bă iaş! Întrucâ t am
aflat că în cetatea ta nu ştie nimeni ce este baia, am venit, cu
adâ ncă plecă ciune, o, sultane, să -mi îngă dui să -ţi zidesc o
baie…
Straşnic de mirat l-a ascultat sultanul cetă ţii!
— Dar cum arată o baie, dreptcredinciosule bă iaş
alexandrin?
Auzindu-l, Abusir i-a ară tat prin cuvinte meşteşugite cum
arată o baie şi ce binefaceri aduce. I-a ară tat, în toată
puterea amă nunţimilor, cum sunt bă ile cetă ţii Alexandria şi
ale cetă ţii Cairo; şi bă ile altor cetă ţi. Ş i a ră mas sultanul atâ t
de mirat şi atâ t de mulţumit, încâ t tot atunci i-a miluit cu un
râ nd de veşminte; l-a mai miluit cu sclavi şi sclave, şi cu
bani. Ş i îndată a dat poruncă mă sură torilor, şi zidarilor, şi
tuturor meşterilor cetă ţii, a dat poruncă straşnică tuturor
celor ce ştiu să ridice zidiri, să se adune şi să ridice o baie,
după învă ţă mintele lui Abusir.

603
 Ş i fiind baia gata repede, Abusir s-a înfă ţişat din nou
sultanului:
— Milostive sultan al tuturor timpurilor! Baia este gata,
după porunca ta şi din voia lui Allah! Pentru ca totul să fie
gata, spre aţi îmbă ia trupul preasfâ nt, îmi mai lipsesc numai
divanele şi covoarele…
Auzindu-l astfel, sultanul a dat poruncă vistiernicului să u
numaidecâ t să se înfă ţişeze cu zece mii dinari, spre
înzestrarea bă ii. Abusir s-a repezit la bazare şi a cumpă rat
covoarele cele mai scumpe, prosoapele cele mai scumpe,
divanele cele mai scumpe, apoi a încă lzit şi a înfierbâ ntat
baia. A muştruluit mai mult de zece feciori, ară tâ ndu-le cum
se spală oamenii, cum se dau bine cu să pun şi cum se usucă
în prosoape. Ş i s-a înfă ţişat cel dintâ i la baie însuşi sultanul
cetă ţii! Abusir l-a slujit cu toată bună -cuviinţa, chiar cu
mâ inile sale, şi aşa de multă murdă rie a scos de pe trupul
sultanului, încâ t baia ară ta ca o necură ţenie.
Ş i spă lâ ndu-l pe sultan, l-a poftit într-un bazin. După
aceea l-a stropit cu apă de trandafiri şi l-a dus într-un tâ rziu
într-o încă pere unde-i aşteptau feciorii bă iaşi cu prosoapele
pentru uscare. Iar sultanul parcă a întinerit deodată !
— Cu drept ai gră it, o, Abusir! a spus sultanul. Cu baia
aceasta, cetatea mea va deveni una din cele mai mari cetă ţi
ale Ră să ritului… Câ t trebuie să -ţi dau pentru îmbă ierea
mea?
— Câ t crezi de cuviinţă , o, sultan al tuturor timpurilor, i-a
ră spuns Abusir.
— O mie dinari ajung?
— Prea mult, sultan al tuturor timpurilor! i-a ră spuns
Abusir. Dacă vom pune preţ aşa mare, nimeni nu va putea
plă ti, şi nimeni nu va veni să se îmbă ieze…
— Atunci, o, Abusir, hotă ră şte tu preţul, s-a învoit
sultanul.
— Cred, preaînalte stă pâ n, că ar fi bine să nu hotă râ m

604
niciun preţ. Fiecare să dea câ t poate; astfel putâ ndu-se spă la
şi să racii şi bogaţii…
Prea mulţumiţi au ră mas de acest cuvâ nt şi sultanul şi
însoţitorii lui.
— Însă , a adă ugat sultanul, eu, unul, socotesc că omul
care a înzestrat cetatea noastră cu binefacerea aceasta să fie
ră splă tit cum trebuie! Va trebui, o, Abusir, să -ţi dă ruim,
deocamdată , noi toţi cei de faţă , vizirii, hanii şi beii, câ te o
mie dinari! Ş i-ţi mai dă ruim câ te o slujnică albă şi câ te una
neagră , câ te un sclav alb şi câ te un sclav negru…
Apoi, într-o singură zi, s-au îmbă iat patru sute de oameni,
şi Abusir a câ ştigat patruzeci de mii dinari. Ş i a mai câ ştigat
opt sute de sclave albe şi opt sute de sclave negre.
— Ce voi face cu această mulţime de oameni? a întrebat
Abusir.
— Cu drept gră ieşti, Abusir! i-a ră spuns sultanul. Un
numă r de oameni atâ t de mare poate fi ţinut numai de o
mare că petenie! N-ai vrea, o, Abusir, să -mi vinzi mie sclavii
aceştia şi sclavele acestea? Plă tesc pentru fiecare câ te o mie
dinari.
— Cu deosebită bucurie! a ră spuns Abusir.
Tot atunci, sultanul a poruncit să se înfă ţişeze vistiernicul,
să plă tească banii. După aceea, dâ nd libertate sclavilor, s-a
întors la seraiurile sale, nespus de mulţumit de baia lui
Abusir…

ABUKIR AFLA DE BUNĂSTAREA PRIETENULUI, ŞI SE

DOVEDEŞTE PORC ŞI MAI MARE; O ALIFIE BUNĂ
PENTRU CĂDEREA PĂRULUI, DAR CARE-L ADUCE PE
SCORNITORUL EI PÂNĂ LA PRAGUL MORŢII; ÎNSĂ
ADEVĂRUL IESE LA IVEALA, PRECUM UNTDELEMNUL
DEASUPRA APELOR; ABUSIR E ÎNCHIS ÎNTR-UN SAC CU
VAR NESTINS, GATA SĂ FIE ÎNECAT, ÎNSĂ SE ARATĂ
605
 MÂNTUITORUL SĂU, UN PESCAR MILOSTIV…

Apoi, venind ziua a doua, Abusir a vestit în toată cetatea,

prin bă taie de tobă şi prin strigare, să poftească locuitorii la
baia sa. În ce priveşte preţul, fiecare să dea câ t poate, după
punga sa şi după starea sa. Ş i îndată , mulţimea a dat buluc.
Baia s-a umplut de oameni, şi fiecare îi plă tea după stare şi
pungă . În fiecare seară , lă diţa lui Abusir era plină . Aşa a
trecut o zi; şi încă una. Ş i a mai trecut o zi. Ş i venind ziua a
patra, s-a înfă ţişat însă şi sultă niţa cetă ţii la baia lui Abusir.
Ş i vă zâ nd Abusir că prind a veni şi femei la baie, a împă rţit
ziua în două : dimineaţa pentru bă rbaţi, după -masă pentru
femei. Mult s-a minunat sultă niţa cetă ţii de bună tatea bă ii, şi
i-a dă ruit lui Abusir o mie dinari. Ş i vă zâ nd femeile cetă ţii că
sultă niţa s-a dus la baie, au început să meargă şi ele. Ş i se-
nghesuiau aşa de tare, încâ t Abusir îşi astupa urechile, sub
larma glasurilor lor.
Într-o zi a aflat şi Abukir de baia aceasta. S-a îmbră cat
cuviincios, s-a urcat pe un catâ r frumos împodobit şi a pornit
spre baie, urmat de opt feciori. Ş i vă zâ ndu-l pe Abusir, i-a
gră it astfel:
— Trebuie să te dojenesc, prietene Abusir! Toată cetatea
aceasta mă cunoaşte şi ştie unde stau, numai tu nu vrei să
mă cunoşti şi te prefaci că nu ştii unde stau! Ai aflat oare că
eu sunt vopsitorul sultanului? De câ nd te caut!
I-a ră spuns Abusir:
— Cum ai uitat, prietene Abukir! Oare nu m-am ară tat la
uşa casei, tale, şi n-ai pus tu oamenii să mă bată ? Oare nu
m-ai alungat de la uşa ta, ca pe un hoţ?
I-a ră spuns Abukir:
— O, prietene! Iartă -mă , dar nu te-am cunoscut, şi te-am
crezut a fi hoţul care-mi furase nenumă rate stofe! Ş i întrucâ t
hoţul acela semă na cu tine leit, am dat poruncă să fie bă tut!
606
Însă tot tu eşti vinovat, pentru că nu mi-ai spus cine eşti!
Iartă -mă , Abusir! Dacă mi-ai fi spus numele tă u, totul s-ar fi
petrecut cu bine!
Astfel, Abusir l-a iertat pe Abukir. Ş i uitâ ndu-se Abukir la
baia lui Abusir, foarte mult i-a plă cut şi i-a spus că toate
sunt bune, numai că -i lipseşte un lucru…
— Ce-i lipseşte? s-a mirat Abusir.
— Îi lipseşte o alifie…
— Ce fel de alifie?
— O alifie care are darul de a cură ţi trupurile de pă r.
Auzind acestea, Abusir a gă sit că prietenul să u are
dreptate şi a fă gă duit că va pregă ti alifia chiar în ziua aceea.
Apoi, Abukir şi-a vă zut de drum, pe catâ rul să u,
îndreptâ ndu-se spre seraiul sultanului.
— Stă pâ ne al tuturor dreptcredincioşilor! a gră it el
sultanului. Îngă duie-mi să -ţi dau un sfat! Dacă te duci
cumva la baia lui Abusir, află că vei trece printr-o mare
primejdie! Că ci află : omul stră in, că ruia i-ai dat atâ ta cinste
şi că ruia i-ai dat bani nenumă raţi şi îngă duinţa de a zidi
baia, este cel mai mare duşman al tă u! Află că el anume a
zidit baia aceasta, spre a te ucide, o, stă pâ n al tuturor
timpurilor! Află că te va ucide prin otravă ! Omul acela, înalte
stă pâ n al tuturor timpurilor, a fost anume trimis aici de că tre
sultanul Alexandriei! Drept cheză şie că te va ucide, sultanul
Alexandriei i-a luat robi pe soţia sa şi pe copiii să i, şi nu le va
da libertatea, decâ t după ce te va ucide! Iată cu ce rost a
venit stă pâ nul acesta în cetate şi cu ce rost a zidit baia! Dacă
te vei duce la baie, el va încerca să -ţi ungă trupul cu o alifie
pentru că derea pă rului! Iar îndată ce vei folosi alifia, el va
fugi din nou spre cetatea Alexandriei, că ci tot atunci tu vei
pieri…
Auzind toate acestea, sultanul a încă lecat, negru de mâ nie,
şi a pornit spre baie să vadă care-i adevă rul. Ş i pregă tindu-se
Abusir să -l slujească după cuviinţă , l-a poftit în baie. Ş i

607
spă lâ ndu-l bine, i-a spus:
— Sultan al tuturor timpurilor! Acum, după ce te-ai
îmbă iat, ar fi bine să te ungi cu alifia asta, pentru că derea
pă rului de pe trup… Binevoieşte a te unge, sultan al tuturor
dreptcredincioşilor?
— Dă -mi alifia numaidecâ t! i-a ră spuns sultanul.
Abusir i-a adus alifia numaidecâ t, şi vă zâ nd-o sultanul că
e ră u mirositoare, s-a încredinţat că Abusir vrea să -l
otră vească .
— Apucaţi-l numaidecâ t pe tică losul acesta şi legaţi-l! a
ră cnit el.
S-au repezit îndată stră jile, şi nimeni nu l-a apă rat pe
Abusir. Sultanul s-a îmbră cat repede, şi întorcâ ndu-se la
seraiuri, a chemat un pescar şi i-a poruncit să -i aducă un
sac. Ş i aducâ ndu-i-se un sac, a poruncit să se pună
numaidecâ t înă untrul lui un bulgă re mare de var nestins.
Astfel a fost închis în sacul acela, lâ ngă varul nestins, şi
Abusir. Ş i legâ nd pescarul gura sacului, l-a dus la o apă . Aşa
era hotă râ tă moartea lui Abusir, să ardă de viu şi să se înece.

*
* *

Însă Abusir a început a se tâ ngui în sacul să u, şi deodată

pescarului i s-a fă cut milă , amintindu-şi de bună tatea lui. De
asemenea, şi-a dat seama că un om ca el nu poate râ vni la
viaţa sultanului şi că fusese, de bună seamă , victimă a
invidiei şi ră ută ţii. Ş i astfel, îndurâ ndu-se de Abusir,
pescarul i-a dat drumul şi a pus în locul lui un bolovan.
Abusir s-a întors acasă . Sultanul dă duse poruncă pescarului
să -l arunce pe Abusir în apă , într-un loc anumit şi la un
semn al să u. Ş i ajungâ nd pescarul la locul acela, şi fă câ nd
sultanul semnul, i-a că zut deodată în apă inelul în care
stă tea toată puterea lui. Se spunea că prin puterea acelui

608
inel sultanul era în stare să -l ucidă pe oricare dintre
duşmanii să i. Vă zâ nd că şi-a pierdut inelul în apă , sultanul
n-a spus nimă nui nimic, pentru a nu se ivi ră scoale. S-a
întâ mplat că aşteptâ nd trecerea unei coră bii care să -l ducă
din cetatea aceea, Abusir ieşea pe ascuns la pescuit. Într-o zi,
după ce a adunat o mulţime de peşti, i-a spintecat pe râ nd.
Deodată , a vă zut în pâ ntecul unui peşte inelul sultanului. Ş i
l-a pus pe deget şi s-a întors acasă . Iată însă că după o
vreme au venit la el doi oameni, întrebâ ndu-l dacă a prins
peşte mult şi dacă are de vâ ndut. Abusir a fă cut semn cu
mâ na. Ş i la acest semn, cei doi oameni au că zut morţi.
Înmă rmurit a ră mas Abusir şi speriat straşnic! Ş i venind la o
vreme, la casa lui, pescarul care trebuia să -l arunce în apă ,
şi vă zâ nd inelul în degetul lui Abusir, a strigat plin de groază :
— Nu mişca mâ na, o, Abusir! Că ci dacă mişti mâ na, mă
vei vedea mort numaidecâ t… De unde ai inelul acesta?
— Din pâ ntecul unui peşte! a ră spuns Abusir.
— Află , Abusir! Inelul acesta este inelul sultanului, şi este
fermecat! Am vă zut cu ochii mei cum l-a scă pat în apă , câ nd
mi-a fă cut semn să arunc sacul! De-acum, o, Abusir, nu te
mai teme de nimic, vino cu mine în cetate, că ci la cel mai mic
semn al mâ inii tale, capul sultanului se va afla la picioarele
tale…
Nespus de fericit era Abusir acum! S-a urcat numaidecâ t
în barca pescarului şi a oprit drept în faţa seraiului. Sultanul
şedea peste mă sură de mâ hnit de pierderea inelului, şi
nespus de mâ hniţi se aflau în jurul să u hanii, vizirii şi beii.
Cum l-au vă zut pe Abusir, toţi s-au întors deodată spre el. A
întrebat sultanul:
— Cum ai înviat din morţi, tică losule?
— Dar nici n-am murit, o, sultane! a ră spuns Abusir. Află
că în locul meu pescarul a pus în sac un pietroi, ştiindu-mă
nevinovat şi victimă a ră ută ţii şi nemernicei omeneşti. Inelul
acesta l-am gă sit în pâ ntecul unui peşte!

609
 Am venit să ţi-l dau înapoi, numai dacă -mi fă gă duieşti că
te vei că i pentru fapta ta!
Astfel spunâ nd, şi-a scos inelul din deget şi l-a întins
sultanului.
— Iată omul cel mai drept de pe pă mâ nt! a strigat
sultanul. Cine altul, care dintre oameni mi-ar fi adus inelul
înapoi, după ce l-aş fi osâ ndit la moarte? O, Abusir, iartă -mă
pentru nedreptatea mea, şi Allah te va ră splă ti… Vinovat este
numai Abukir, boiangiul! El a venit la mine şi te-a pâ râ t că
vrei să mă otră veşti!
— Laudă lui Allah! a ră spuns Abusir, plecâ ndu-se cu toată
bună cuviinţa în faţa celui ce în eternită ţi deosebeşte
adevă rul de neadevă r…
După aceea, Abusir a istorisit toate pă timirile lui. A ară tat
cum Abukir l-a sfă tuit să facă o alifie anume pentru sultan.
Ş i că el, Abusir, nici nu se gâ ndise înainte la una ca asta…
— Ş i mai află , sultan al tuturor timpurilor! a încheiat
Abusir. Alifia aceasta este binefă că toare oricui, şi nimă nui
nu-i este dă ună toare! Vreau să vezi tu însuţi, cu luminaţii tă i
ochi, că am dreptate…
Auzind toate acestea, sultanul a poruncit ca Abukir,
necredinciosul, să fie înecat într-un sac cu var. Abusir s-a
bucurat după aceea din nou de toată cinstea şi de toate
avuţiile. Sultanul i-a dă ruit o corabie cu coră bieri destoinici
şi cu nesfâ rşite bogă ţii. Astfel s-a întors Abusir spre
Alexandria. Ş i ajungâ nd la ţă rmul Alexandriei, coră bierii i-au
adus deodată un sac aruncat de ape. Ş i dezlegâ nd sacul, a
gă sit Abusir stâ rvul lui Abukir. Ş i l-a dus în cetatea
Alexandriei, şi l-a înmormâ ntat cu deosebită cinste, iar pe
mormâ ntul să u a ridicat o piatră albă de marmură . Ş i a tră it
Abusir ani bă trâ ni şi adâ nci, şi după ce l-a cercetat îngerul
cu coasa, a fost înmormâ ntat şi el, ală turi de Abukir. Pâ nă
azi, pe mormâ ntul lor se află scrise două cuvinte: „Abukir şi
Abusir…”

610
 ÎNCEP ÎNTÂMPLĂRILE NEMAIPOMENITE ALE UNUI
SACAGIU; CUM SE ÎNTÂLNEŞTE ACESTA CU ALI ARGINT
VIU; O EPISTOLA A LUI AHMED DEUF ŞI O POFTIRE LA
BAGDAD…

Se povesteşte că printre cei patruzeci de oameni din Cairo,

vestiţi pentru iscusinţa lor, se afla unul, Ali, numit pâ nă
peste şapte hotare Ali Argint Viu. Într-o zi, fiind el foarte
mâ hnit în inima sa, s-a dus să se înveselească la o vină rie. Ş i
ieşind el din vină rie, Clă tinâ ndu-se după pravilele beţivilor, s-
a întâ lnit faţă în faţă cu un prea slă vit sacagiu care striga câ t
îl ţinea gura:
— Apă , apă de vâ nzare!
— Dă -mi să beau numaidecâ t! i-a poruncit Ali. Ard de sete
şi capul îmi vuieşte de bă utură !
Sacagiul i-a umplut numaidecâ t o cană şi i-a întins-o. Însă
Ali n-a bă ut deloc, ci vă rsâ nd apa jos, i-a întins cana din
nou, mai cerâ nd, şi sacagiul i-a umplut-o din nou, dar Ali a
vă rsat-o din nou.
— În numele lui Allah, cel ce mâ nă toate apele acestui
pă mâ nt! De ce-mi verşi apa, câ nd bine se ştie că ea potoleşte
sufletele oamenilor? Dacă nu-ţi place, vezi-ţi de drum şi lasă -
mă în pace!
Însă Ali nu s-a lă sat şi i-a cerut să -i umple cana din nou. A
bă ut foarte puţin, ră splă tindu-l pe sacagiu cu un dinar de
aur. Cu foarte multă obră znicie l-a privit sacagiul, şi foarte
nemulţumit.
— Vai de zilele tale, că ci n-o să -ţi ră mâ nă os pe os! s-a
stropşit la el Ali. Ţ i-am dat un dinar de aur, pentru un bun
care nu preţuia nici trei drahme! Ce vrei de la mine? Oare în
lungul zilelor tale ai întâ lnit un om mai darnic?
— De bună seamă că am întâ lnit! a ră spuns sacagiul. Se
află în cetatea Cairo un om a că rui bună tate nu o întrece
611
nimeni pe pă mâ nt! Află ! Demult, tată l meu era mai-marele
breslei sacagiilor din Cairo şi mi-a lă sat după moarte cinci
că mile, un catâ r, o casă de negoţ şi un serai. Dar scris se află
în pravilele cerului ca să racul să ajungă cu mare greu la
bogă ţie! Ş i tot în pravilele cerului stă scris ca să racul să
moară îndată ce ajunge bogat!
Astfel, după moartea tată lui meu, am împrumutat de la un
zaraf cinci sute dinari. Voiam să mă duc la preasfâ nta Mecca,
să mă închin! Ş i după ce mă voi închina la Mecca, să mă
întorc în ţara Egiptului, cu mă rfuri rare. Ş i pornind eu spre
Mecca, iată că pe drum am pierdut banii, şi n-am mai
îndră znit să mă întorc în ţara Egiptului de frica zarafilor. M-
am ală turat unei caravane siriene şi am ajuns la Aleppo, şi
de acolo am mers la Bagdad. Ş i ajungâ nd la Bagdad, îndată
m-am înfă ţişat la mai-marele sacagiilor şi i-am povestit
istoria mea. Atunci, auzindu-mă , mai-marele sacagiilor din
Bagdad m-a miluit cu toate cele trebuincioase pentru că ratul
apei. Ş i umblam de dimineaţă pâ nă seara, însă nu puteam
vinde apă nici de o drahmă .
— Eu, unul, nu beau apa pâ nă nu ospă tez! spuneau unii.
— Allah să te aibă în pază ! spuneau alţii. Dar apă nu
beau…
Ş i aşa s-a întâ mplat, că nimeni nu cumpă ra apă de la
mine.
Într-o zi, pe la prâ nz, am vă zut deodată o mare mulţime de
oameni înarmaţi. Mulţimea fugea îngrozită din faţa lor, că ci
veneau că lă ri şi cu paloşele ridicate.
Ş i apropiindu-mă eu, şi întrebâ nd ce se întâ mplă , mi s-a
ră spuns că emirul cel nou, cu numele Ahmed Deuf, face o
probă de meşteşug. Ş i trecâ nd oştenii aceia prin faţa mea, m-
a poftit la el Ahmed Deuf, poruncindu-mi:
— Vino repede, sacagiule, şi dă -mi să beau, că nu mai pot!
Ş i dâ ndu-i eu repede un ulcior cu apă , Ahmed Deuf a
privit-o şi a vă rsat-o. Ş i dâ ndu-i eu alt ulcior, l-a vă rsat din

612
nou. Astfel, i-am dat trei ulcioare de apă , iar Ahmed Deuf a
sorbit câ teva pică turi abia din ulciorul al treilea. După aceea
m-a întrebat cine sunt şi de unde sunt. I-am istorisit
pă timirile mele, mă rturisindu-i la început că sunt venit
tocmai din Cairo…
— Binecuvâ ntarea lui Allah peste toţi locuitorii Egiptului! a
strigat Ahmed Deuf. Dar cum ar ajuns tocmai la Bagdad?
Ş i eu i-am istorisit încă o dată pă timirile mele şi lunga mea
pribegie, ară tâ ndu-i astfel câ t sunt de stră in şi să rac.
Atunci, astfel auzind, Ahmed Deuf a bă gat mâ na în
buzunar şi a scos cinci dinari. Mi i-a întins şi a dat poruncă
oamenilor să i, fiecare să mă miluiască cu câ t îl lasă inima. Ş i
fiecare din oamenii să i mi-au dat câ te un dinar. Ş i mi-a
poruncit Ahmed Deuf că de câ te ori îl voi întâ lni să -i dau de
bă ut, că voi primi câ te cinci dinari de fiecare dată .
Astfel, în scurtă vreme, am adunat numai de la el o mie
dinari. Ş i avâ nd eu banii aceştia, într-o bună zi m-am
înfă ţişat lui şi, să rutâ ndu-i mâ na, i-am zis:
— Voia lui Allah peste toate vietă ţile pă mâ ntului! Fie voia
lui Allah şi cu tine, o, Ahmed Deuf! Află că zilele acestea
porneşte spre Cairo o caravană ! Te rog să -mi îngă dui să mă
duc şi eu acasă , să -i vă d pe ai mei…
Auzindu-mă , Ahmed Deuf m-a miluit cu o sută dinari şi
mi-a dat şi un catâ r bun, şi mi-a dat şi o epistolă , rugâ ndu-
mă ca neîntâ rziat ce ajung la Cairo s-o dau lui Ali poreclit
Argint Viu.
Ş i ajungâ nd eu la Cairo, mi-am plă tit datoriile, şi din nou
m-am fă cut sacagiu. Însă neputâ ndu-l întâ lni la vreme pe
Argint Viu, nu i-am putut da epistola. Ş i de atunci nu i-am
mai dat-o, pentru că nimeni nu ştie unde stă Argint Viu cu
locuinţa…
Sfâ rşind sacagiul, Ali a strigat deodată spre el:
— Bucură -te, sacagiule, că ci Argint Viu sunt eu! Dă -mi
numaidecâ t epistola!

613
 Ş i scoţâ nd sacagiul epistola, Argint Viu a deschis-o
numaidecâ t, şi ochii lui s-au oprit asupra urmă torului stih:

„Îţi scriu, podoabă a oamenilor aleşi! Fila pe care-ţi

scriu, vântul o poartă!
Dac-aş fi avut aripi, ţi-aş fi adus-o eu, dar cum aş
putea să zbor cu aripile tăiate?”

Ş i scrie în epistolă mai departe:

„Mă închin ţie eu, Ahmed Deuf, emirul Bagdadului! Mă

închin către ucenicul meu, Argint Viu, de la Cairo! Află, o,
ucenice Argint Viu, că am ajuns unul dintre cei mai renumiţi
dintre oameni, aşa că sultanul tuturor dreptcredincioşilor m-
a ridicat în rang de emir!
Dacă vechea prietenie dintre noi mai este în floare, atunci
eu unul te poftesc să vii neîntârziat la Bagdad, şi-ai să te
ridici în rang şi-n bogăţie.
Iată de ce-ţi scriu rândurile acestea, prietene Argint Viu!
Pacea lui Allah asupra ta şi asupra tuturor oamenilor de
pe pământ!”

Citind Argint Viu râ ndurile acestea, a să rutat epistola,

după cuviinţă , şi a ascuns-o sub turban, şi l-a miluit pe
sacagiu cu zece dinari. Ş i s-a dus apoi la prietenii lui, şi şi-a
luat ră mas bun, fă gă duindu-le că se va gâ ndi la ei în orice
depă rtare s-ar afla. Ş i luâ nd Argint Viu un paloş, s-a ală turat
unei caravane condusă chiar de că tre mai-marele
neguţă torilor din Cairo, şi aşa a ieşit în afara cetă ţii, printre o
mulţime de neguţă tori. Ş i şi-a dat el seama că toţi oamenii
aceia plecau spre Siria, şi toţi erau gata, numai mai-marele
neguţă torilor se tot chinuia să -şi adune mă rfurile, să le
încarce pe catâ ri şi pe că mile. Mai-marele neguţă torilor
întruna cerea ajutor, dar nimeni nu i-l da. Acestea vă zâ ndu-

614
le, Ali Argint Viu s-a apropiat de el şi l-a întrebat destul de
mirat de ce a întâ rziat cu pregă tirea.
Mai-marele neguţă torilor i-a ră spuns că l-au întâ rziat cei
doi bă ieţi ai să i, întrucâ t a trebuit să -i îmbrace şi să -i
ospă teze. Ş i că , după ce i-a îmbră cat şi i-a ospă tat, bă ieţii să i
au rupt-o la fugă , lă sâ ndu-l singur. Acestea auzindu-le,
Argint Viu a ră spuns:
— Dacă -mi este îngă duit, mai-mare peste neguţă torii din
Cairo, lasă -mă să te ajut!
Ş i acestea zicâ ndu-le, Argint Viu a şi prins să încarce
catâ rii şi că milele neguţă torului.
Astfel, din clipa aceea, mai-marele peste neguţă tori a prins
o nemă rginită dragoste faţă de Argint Viu. Tot drumul şi-a
împă rţit mâ ncarea cu el. Ş i caravana lor a stră bă tut
deserturi şi singură tă ţi, pâ nă a fost să ajungă la Pă durea
Leilor. Ş i ajungâ nd caravana aici, iată că le-a ieşit înainte un
leu înfricoşat. Neguţă torii au tras la sorţi, care dintre ei să
iasă în faţa fiarei, spre a se jertfi pentru toţi. Sorţii au că zut
tocmai asupra mai-marelui peste neguţă tori. Ş i era acesta
atâ t de amă râ t şi de nefericit, şi scriindu-şi diata, plâ ngea cu
o mie de râ nduri de lacrimi, şi necontenit se ruga sultanului
tuturor cerurilor şi pă mâ ntului să se îndure de el. Auzindu-l
Ali, s-a hotă râ t să se lupte cu leul. Ş i-a pregă tit sabia, şi spre
marea mirare, şi spre spaima întregii caravane, a ră mas
hotă râ t pâ nă la urmă să înfrunte fiara. Ş i îndată ce s-a
ară tat, Ali s-a repezit asupra leului şi i-a cră pat capul drept
în două , miluindu-l cu o lovitură de paloş. Vă zâ nd aceasta
nemaipomenită ispravă , neguţă torii i s-au închinat şi i-au
dat nenumă rate daruri, mai adă ugâ nd pe deasupra şi câ te o
mie dinari.
Ş i nu mult după aceea, au ajuns într-un ţinut bâ ntuit de
hoţi beduini. Mulţi dintre neguţă tori au şi rupt-o la fugă ,
îndată ce s-au stâ rnit colburile deşertului. Mai-marele peste
neguţă torii din Cairo a început îndată să se tâ nguiască , însă

615
Ali l-a rugat să se liniştească , întrucâ t va înfrunta el pe
că petenia beduinilor, şi s-a şi ţinut de vorbă , ieşind în faţa
hoţilor. Ş i dâ nd strigă t că tre că petenia beduinilor, l-a poftit,
cu mare cutremur în glas, să iasă în faţă , să se lupte corp la
corp, ca între viteji.
Că petenia beduinilor a primit, ră spunzâ ndu-i cu mare
cutremur. Ş i aşa s-au apropiat ei unul de altul. Ş i înainte de
a se înşfă ca la luptă , Argint Viu şi-a apucat platoşa cu
zurgă lă i. Ş i auzind zurgă lă ii ră sunâ nd, caii beduinilor s-au
speriat şi au rupt-o la fugă . S-a speriat şi că petenia
beduinilor, încâ t fugea de mâ nca pă mâ ntul. Dar Ali i-a înfipt
sabia în spate şi l-a ucis, luâ ndu-i după aceea capul,
îngroziţi fugeau beduinii! Ali Argint Viu s-a întors cu capul
ucisului la caravană ; şi astfel s-au liniştit neguţă torii, şi
astfel şi-au vă zut de drum pâ nă la Bagdad. Ş i ajungâ nd la
Bagdad, Argint Viu şi-a luat ră mas bun de la toţi, şi de la
mai-marele neguţă torilor îndeosebi, şi luâ nd şi banii şi
darurile primite, le-a înapoiat lor, rugâ ndu-i să miluiască mai
bine nişte să rmani.
Ajungâ nd deci la Bagdad, Argint Viu s-a apucat să caute
neîntâ rziat locuinţa lui Ahmed Deuf; a întrebat în dreapta şi-
n stâ nga, dar nimeni nu ştia unde locuieşte Ahmed Deuf. Ş i
vă zâ nd Argint Viu nişte copii jucâ ndu-se în faţa unei pră vă lii
cu dulciuri, s-a apropiat de ei. Ş i cumpă râ nd dulciuri, şi
dâ ndu-le copiilor, i-a rugat să -i arate casa unde stă Ahmed
Deuf. Ş i întrebâ nd stă ruitor, unul dintre copii i-a ră spuns:
— Îţi voi ară ta eu casa lui Ahmed Deuf. Urmează -mă şi să
bagi de seamă : eu voi arunca pietricica asta într-o poartă . Să
ştii că acolo stă Ahmed Deuf…
Ş i urmâ ndu-l Argint Viu pe copilul acela, şi ajungâ nd în
faţa unei porţi, şi aruncâ nd pietricica, Ahmed Deuf a auzit
îndată şi şi-a trimis servul să vadă ce-i. Ş i venind şi Ahmed
Deuf la poartă , l-a vă zut pe Ali Argint Viu şi nespus s-a
bucurat. L-a ospă tat la masă întinsă , şi după ce Argint Viu

616
şi-a istorisit întâ mplă rile drumului, Ahmed Deuf i-a ră spuns
că neîntâ rziat îi va înfă ţişa califului, spre a-l pune în leafă .
Însă Ali a ră spuns că mai are vreme şi că mai întâ i ar vrea să
vadă Bagdadul.
— Bagă de seamă ! i-a ră spuns Ahmed Deuf. Cetatea
Bagdad este mult mai mare decâ t Cairo, şi nu seamă nă cu
Cairo nici pe departe! Ş tii doar atâ t de bine, prietene Argint
Viu, că cetatea Bagdad este jilţul califilor şi loc de adunare a
tuturor viclenilor şi iscoadelor! Aici, la Bagdad, ră sar din
pă mâ nt, ca iarba, toţi nelegiuiţii şi toţi hoţii! Te sfă tuiesc deci
să nu te ară ţi în uliţe câ teva zile!

SE ARATĂ IAR ISTEAŢA ŞI ISCUSITA DALILA, PRIETENA

NOASTRĂ; VEDEM NEÎNCHIPUITE ÎNTRECERI DE
ISCUSINŢĂ; NE BUCURAM ŞI DE ISCUSINŢA FETEI
SEINAB; ÎN SFÂRŞIT, ALI ARGINT VIU E BĂGAT ÎNTR-O
FÂNTÂNĂ, ÎN PIELEA GOALĂ…

Urmâ nd sfaturile, Ali Argint Viu a ră mas în ospeţia lui

Ahmed Deuf trei zile. Ş i venind ziua a patra, nu a mai. Putut
ră bda, n-a mai putut ră mâ ne închis în casă . Ş i ieşind în
uliţă , a vă zut deodată patruzeci de sclavi înarmaţi, şi în urma
lor a vă zut-o pe Dalila cocoţată pe un catâ r. Ş i avea Dalila
coif de aur şi platoşă stră lucitoare. Tocmai se întorcea de la
divanul califului, spre hanul ei. Ş i vă zâ ndu-l ea pe Ali Argint
Viu, a crezut că este Ahmed Deuf, întrucâ t semă nau
amâ ndoi ca două pică turi. În ochii lui Argint Viu stră luceau
şiretenia, dibă cia şi îndră zneala. Ş i ajungâ nd Dalila la hanul
ei, a luat o tă bliţă de gresie şi a scris pe ea fel de fel de nume,
pâ nă ce, prin felurite vră ji, a ajuns să ghicească numele lui
Ali Argint Viu, care îi era de mult cunoscut, din povestirile lui
Ahmed Deuf. Ş i uitâ ndu-se ea în scrierea vră jită , a vă zut
617
deodată că steaua lui Ali Argint Viu stră luceşte mai tare
decâ t steaua ei şi a fiicei ei, Seinab.
Ş i intrâ nd Seinab, a întrebat-o pe maică -sa ce vă zuse şi ce
citise în ziua aceea, în vră jile ei. După ce i-a istorisit cum a
vă zut pe uliţă un fecior, straşnic semă nâ nd cu Ahmed Deuf,
i-a istorisit cum a cercetat în vră ji, ghicind astfel că feciorul
este Ali Argint Viu din Cairo, un fost ucenic al lui Ahmed
Deuf şi a spus mai departe Dalila că acest Ali Argint Viu va
că uta să -l ră zbune pe învă ţă torul să u, pentru ruşinea
suferită din pricina lor.
— O, fata mea Seinab! a încheiat Dalila. Adă -ţi aminte cum
ne-am bă tut noi joc de Ahmed Deuf! Acum, ucenicul să u de
bună seamă se va ră zbuna! Ce vom face, o, Seinab?
— Ne putem mă sura şi cu Ali Argint Viu! a ră spuns fata.
Ş i îmbră câ ndu-se Seinab în cele mai frumoase veşminte, şi
ieşind ea pe uliţele Bagdadului, l-a întâ lnit îndată pe Ali. A
întâ rziat puţin în preajma lui, şi deodată i-a spus:
— Allah să binecuvâ nteze pe toţi oamenii isteţi! Ş i să
binecuvâ nteze Allah pe feciorul din faţa mea, pe tine, care
eşti atâ t de frumos…
Ali Argint Viu s-a întors spre ea, întrebâ nd-o ce înseamnă
aceste cuvinte.
I-a ră spuns Seinab, minţindu-l că e fata unui neguţă tor şi
că e mă ritată cu un neguţă tor, că în ziua aceea ieşea pentru
prima dată în uliţă .
— Nespus de mult îmi placi, o, feciorule! a continuat ea.
Iată de ce as dori să te poftesc la locuinţa mea, la masa
mea…
Ali a primit poftirea, cu deosebită bucurie, şi stră bă tâ nd
câ teva uliţe, şi-a adus aminte deodată de povaţa lui Ahmed
Deuf. Ş i amintindu-şi el de vorbele acestuia şi de ară tă rile
lui, cum că Bagdadul este leagă nul viclenilor, şi-a dat seama
că ră u face încurcâ ndu-se. Ş i a vrut Ali Argint Viu să se
întoarcă , să -şi vadă de drum, dar Seinab l-a rugat aşa de

618
frumos, încâ t el nu s-a mai putut împotrivi. Au ajuns
împreună în faţa unui serai mare, cu poarta închisă . Seinab
s-a prefă cut deodată că a pierdut cheia şi s-a rugat de Ali să
sfarme poarta. Ali Argint Viu n-a vrut. Însă s-a învoit să
deschidă lacă tul, fă ră să -l strice. Ş i astfel au intrat ei în
ogradă , şi Seinab şi-a scos vă lul, şi vă zâ nd-o Ali câ t este de
frumoasă , a vrut s-o să rute, dar ea l-a rugat să aştepte pâ nă
seara.
Deodată , s-au întins mesele şi Seinab s-a dus să scoată
apă din fâ ntâ nă .
— Vai mie! a ră cnit ea deodată . Pierdută sunt!
Ş i să rind Ali de la masă , a întrebat-o ce s-a întâ mplat. Ea
i-a ră spuns repede că a scă pat în fâ ntâ nă un inel cu
diamante lă sat cheză şie de că tre cineva soţului ei, pe suma
de cinci sute dinari. Ş i ea s-a prefă cut că vrea să se dezbrace
repede, să coboare în fâ ntâ nă , să -l scoată , însă Ali nu i-a
îngă duit una ca asta. Astfel, s-a dezbră cat Ali, gata să
coboare în fâ ntâ nă . Ş i slobozindu-se el la fund, Seinab i-a
luat veşmintele şi a povestit mamei sale straşnica întâ mplare.
Ali Argint Viu a ră mas în adâ ncul fâ ntâ nii, pâ nă s-a întors
acasă , de la divan, emir Hasan, stă pâ nul acelui serai.
Vrâ nd emir Hasan să -şi spele mâ inile, a poruncit sclavilor
să i să -i aducă apă proaspă tă din fâ ntâ nă . Ş i slobozind un
serv ciutura, câ nd s-o tragă afară , a vă zut că era aşa de grea,
încâ t s-a plecat asupra fâ ntâ nii să vadă ce se întâ mplă . Ş i
deodată a ză rit în adâ nc un om în pielea goală , ră cnind în
gura mare. Ş i au rupt-o servii la fugă , strigâ nd că au vă zut în
fâ ntâ nă un duh necurat. Ş i şi-au dat mai bine seama că într-
adevă r în fâ ntâ nă se afla cineva stră in, mai ales după ce
vă zuseră şi poarta descuiată . Emirul Hasan, auzind de
acestea, a poruncit straşnic să i se înfă ţişeze tot atunci patru
hogi mari, să citească preasfâ ntul Koran deasupra fâ ntâ nii,
pâ nă ce duhul necurat se va trage în adâ ncul ei.
Ş i au venit cei patru hogi. Ş i au citit ei mult şi bine, însă

619
duhul necurat tot în fâ ntâ nă a ră mas. Ş i vă zâ nd astfel, s-a
apropiat emirul Hasan să -l vadă şi el, şi şi-a dat seama
îndată că duhul necurat era om ca toţi oamenii. A dat deci
porunci straşnice să fie scos neîntâ rziat. Astfel a fost scos din
fâ ntâ nă Ali Argint Viu strigâ nd:
— Slavă lui Allah, stă pâ nul cerului şi al pă mâ ntului că am
scă pat cu zile!
Ş i întrebâ ndu-l emir Hasan ce fel de om este şi cu ce se
îndeletniceşte, Ali i-a ră spuns că nu este hoţ, dar că fă câ nd
baie în Tigru, apa l-a repezit pe dedesubtul pă mâ ntului şi l-a
dus pâ nă la fâ ntâ nă lui. Însă emirul Hasan n-a crezut una ca
asta. I-a poruncit să -i spună adevă rul. Ş i neavâ nd încotro,
Ali Argint Viu i-a spus adevă rul, rugâ ndu-l să -i dea nişte
veşminte, să se poată întoarce acasă .
Ş i înfă ţişâ ndu-se el, înaintea lui Ahmed Deuf, în nişte
veşminte peticite, acesta i-a spus:
— Prietenul meu Ali Argint Viu! Mi-ar pă rea ră u, dacă nu
ţi-aş fi spus că Bagdadul este cetatea hoţilor!
Ş i povestindu-i Ali întâ mplarea sa, Ahmed Deuf i-a
ră spuns că fata aceea îi jucase şi lui o festă nemaipomenită ,
lui şi celor patruzeci de oameni ce-i are sub mâ na sa. Apoi,
Ali Argint Viu a râ s, însă s-a hotă râ t să nu se liniştească
pâ nă ce fata Seinab îi va ajunge soţie.
— Lucrul acesta nu va fi uşor deloc! i-a ră spuns Ahmed
Deuf.
Ş i venind şi Hasan Ş uman, prietenul lor, i-a spus şi
acesta:
— Dacă vrei să ajungi să -ţi fie soţie, ascultă -mă pe mine,
o, Ali! Semeni grozav cu bucă tarul de la hanul Dalilei.
Boieşte-ţi pă rul şi boieşte-te pe faţă , şi du-te neîntâ rziat în
maidanul unde vine în fiecare dimineaţă acel bucă tar să
cumpere carne şi legume. Intră cu el în vorbă ! Pofteşte-l la
un pahar dulce! De bună seamă , bucă tarul la început nu se
va învoi, dar dacă vei stă rui, nu va avea încotro, mai ales

620
dacă -i vei pune dinainte o friptură . Apoi, pe la al treilea
pahar, totul va merge bine. O, Ali Argint Viu! Ascultă -mă
bine şi vei ajunge bine! Priveşte cu bă gare de seamă la acest
bucă tar negru! Deprinde toate mişcă rile lui! Află câ te farfurii
sunt în han, află felul mâ ncă rurilor, hrana ce se dă
animalelor, află locul unde stau cheile de la că mă rile cu
plă cinte! Află , o, Ali, tot ce trebuie să se ştie, pentru ca
nimeni să nu bage de seamă că te-ai dus tu să slujeşti la han
în locul bucă tarului!
Ş i astfel, Ali Argint Viu şi-a boit pă rul, s-a înnegrit la trup
şi s-a dus să urmeze sfatul lui Hasan Ş uman, întocmai. Ş i
întâ lnindu-l pe bucă tarul Dalilei, şi poftindu-l la un pahar
dulce, i-a pus în pahar un leac adormitor, apoi dezbră câ ndu-
l i-a luat veşmintele şi coşul cu marfă , şi astfel s-a dus La
han. Ş i tot după sfatul lui Hasan Ş uman, Ali Argint Viu
trebuia să fure veşmintele Dalilei şi cei patruzeci de
porumbei că lă tori.
Ajungâ nd Ali Argint Viu la poarta hanului, Dalila l-a
cunoscut îndată şi a început a striga:
— Dar ce ai fă cut cu bucă tarul meu, tică losule?
— Dar care bucă tar, preacinstită Dalila? Oare mai ai alt
bucă tar în afară de mine?
— Minţi cu neruşinare! i-a ră spuns Dalila. Mare prefă cut
eşti, Ali Argint Viu…
— Ce fel de vorbă este aceasta, o, stă pâ na mea? a ră spuns
Ali. Dacă mai gră ieşti astfel, eu te pă ră sesc!
Ş i auzind sclavii Dalilei că bucă tarul lor era gata să plece,
au început a striga, şi strigau straşnic că tre Dalila:
— De ce vrei să ne izgoneşti prietenul, o, Dalila? Află că
dacă -l izgoneşti pe el, atunci şi noi te pă ră sim…
— Dar aflaţi, robi tică loşi, că omul acesta nu este
bucă tarul meu! Ş i ca încredinţare, iată , să cercetă m dacă
este într-adevă r negru sau numai s-a boit în negru!
Ş i repezindu-se toţi asupra lui Ali, şi spă lâ ndu-l, au vă zut

621
că culoarea neagră nu i se ia. Dalila a ră mas cu o mare
îndoială . Însă sclavii să i au rugat-o să -l lase să pregă tească
prâ nzul, astfel crezâ nd ei că -l vor descoperi. Ş i întrebâ ndu-l
pe Ali, Dalila, ce mâ ncă ri a pregă tit cu o zi mai înainte,
acesta a ră spuns ca pe sfoară , încâ t Dalila a ră mas peste
mă sură de mirată . Apoi s-a dus de-a dreptul la locul unde se
aflau cheile că mă rilor, a pregă tit mâ ncarea poruncită şi a
turnat în mâ ncă ruri leacuri adormitoare din belşug.
Ş i iată , Dalila şi Seinab, ospă tâ ndu-se, au adormit ca
morţii, şi au adormit ca morţii toţi slujitorii lor. Ş i otră vind
câ inii Dalilei, Ali Argint Viu şi-a luat înapoi veşmintele, şi a
luat veşmintele Dalilei şi cei patruzeci de porumbei că lă tori.
Astfel, s-a dus de-a dreptul acasă . S-a repezit numaidecâ t
după aceea în maidan, şi gă sindu-l pe bucă tarul Dalilei, i-a
înapoiat veşmintele şi coşul luat în crâ şmă .
Ş i ajungâ nd bucă tarul la han, şi-a gă sit stă pâ na dormind
şi pe servii ei dormind. Mai tare ca toţi şi mai adâ nc dormea
fata Seinab. Ş i a gă sit bucă tarul porumbeii furaţi şi câ inii
otră viţi.
Trezindu-se Dalila după o vreme, a început să strige şi să
blesteme, că indu-se că n-a stă ruit în credinţa ei că bucă tarul
nu era bucă tarul ei. Ş i s-a îmbră cat Dalila şi s-a dus de-a
dreptul la Hasan Ş uman. Ş i l-a gă sit acolo pe Ali Argint Viu,
aşezat la masă .
— Ce vrei? a întrebat-o Hasan Ş uman. Nelegiuite! Ai uitat
că împreună cu pescarul Soreic, fratele tă u, mi-ai fă cut
atâ tea neajunsuri? Ce pozne aţi mai pus la cale?
— Vei fi avâ nd dreptate! a ră spuns Dalila. Dar de data
aceasta am fost eu pă că lită ! Mi s-au furat porumbeii, şi am
venit să ţi-i cer…
— Iată porumbeii tă i, o, Dalila! i-a ră spuns Hasan Ş uman.
Porumbeii tă i au fost tă iaţi şi fripţi!
— Pofteşte şi ospă tează -te şi tu din porumbeii tă i! a spus şi
Ali, ară tâ nd spre nişte porumbei fripţi, aflaţi pe masă .

622
 Astfel auzind, Dalila s-a speriat peste mă sură şi îndată s-a
plecat asupra porumbeilor şi i-a mirosit. Tot atunci şi-a dat
seama că nu erau porumbeii ei, că dacă erau ai ei ar fi
mirosit a mosc, întrucâ t îi hră nea cu boabe de mosc.
— Dacă nu crezi, i-a spus Hasan Ş uman, fie şi aşa! Ali
Argint Viu îţi va înapoia porumbeii, numai dacă -i vei da ce-ţi
va cere…
— Ş i ce-mi cere Ali? a întrebat Dalila.
— Ţ i-o cere pe fiica ta, să i-o dai de soţie…
— Cu mare bucurie! a ră spuns Dalila. Aflaţi însă că eu nu
am nicio putere asupra ei i Dar dacă Ali este un viclean
desă vâ rşit, să se ducă la unchiul ei, la pescarul Soreic, care îi
este tutore. Cere-o de la el!
— Vrei oare, o, Dalila, să strică m prietenia dintre noi? Nu
ştii oare că Soreic este mai pungaş decâ t toţi pungaşii
Ră să ritului? Ş tii doar cum momeşte el muşteriii! Câ nd vrea
să -i momească , atâ rnă după uşă o pungă cu două mii dinari
şi toată ziua strigă în gura mare:

SOREIC ARE O PUNGĂ CU CLOPOŢEI… ÎNCERCĂRILE LUI

ALI DE A I-O ŞTERPELI; ÎNSĂ CLOPOŢEII SUNĂ, ŞI
ÎNCERCĂRILE LUI DAU GREŞ, ŞI SE ÎNTOARCE
COTONOGIT, ÎN FUGA CATÂRULUI, LA MEŞTERUL ŞI
ÎNVĂŢĂTORUL SĂU ÎNTRU ISCUSINŢĂ; APOI, SOREIC E
SPERIAT CU NIŞTE ŞERPI!!!

„Ascultaţi bine, pungaşi din Bagdad şi spă rgă tori din

Egipt! Ascultaţi bine, vicleni din Persia! Dacă aveţi curaj,
veniţi şi furaţi-mi punga aceasta!” aşa strigă Soreic, şi după
cum ştii, o, Dalila, mulţi au încercat să -i fure punga, dar toţi
au fost ucişi, pentru că punga are nişte clopoţei. Cum vin
hoţii, clopoţeii ră sună şi Soreic se şi înfă ţişează …
623
 — Dar oare are voie să se teamă de ceva cel ce o vrea de
nevastă pe fata mea? aşa a întrebat Dalila, şi atunci Ali a
ră spuns că e gata să fure punga lui Soreic.
Ş i înapoind Dalilei cei patruzeci de porumbei, s-au adunat
la sfat, împreună cu Ahmed Deuf şi cu Hasan Ş uman.
Straşnic îl sfă tuiau amâ ndoi să -şi vadă de treabă , să nu-i
mai trebuiască fata Seinab! Însă Ali nici n-a vrut să audă . Ş i
sfâ rşind ei ciorovă iala, Ali Argint Viu s-a prefă cut a fi femeie
însă rcinată . A închiriat un catâ r şi aşa a prins să se
preumble prin Bagdad.
Ş i ajungâ nd în faţa pră vă liei lui Soreic, a spus că tre
stă pâ nul catâ rului:
— Straşnic îmi miroase a peşte pră jit! Du-te şi spune
stă pâ nului acestei pră vă lii să -mi pregă tească un peşte mare,
că ci nu mai pot de poftă …
Ş i astfel, în timp ce stă pâ nul catâ rului a intrat la Soreic,
Ali a început să strige că dacă nu i se aduce peşte, leapă dă
copilul. Ş i auzind astfel, pescarul Soreic a fugit neîntâ rziat
într-o încă pere din fund, spre a aduce peşte. Folosind clipa
aceea, Ali a înşfă cat punga cu două mii dinari. Însă Soreic
auzind sunetul clopoţeilor, a să rit numaidecâ t ră cnind:
— O, şiretule şi Prefă cutule! Iată ce ţi se cuvine!
Ş i a început să -l lovească pe Ali Argint Viu, pâ nă ce acesta
s-a îndepă rtat în fuga catâ rului.
Cu mare ruşine s-a întors la Hasan Ş uman! A aruncat cu
scâ rbă veşmintele femeieşti. Neîntâ rziat, a îmbră cat veşmâ nt
de serv. Ş i din nou s-a dus la pescarul Soreic şi i-a cerut
peşte cald. Ş i câ nd s-a dus Soreic în bucă tă rie, să
pregă tească peştele, Ali a desprins punga, dar iar au ră sunat
clopoţeii şi a trebuit să o rupă la fugă . Ş i arunca în urma lui
pescarul cu nenumă rate pietre. Ş i s-a întâ mplat că una din
pietre să nimerească drept în capul unui cadiu care trecea pe
acolo cu o farfurie plină de ciorbă fierbinte. S-a spart farfuria,
iar ciorba i-a curs în mâ necă şi i-a pă tat veşmintele. Îndată

624
s-au adunat în jurul lui Soreic fel de fel de oameni mâ nioşi,
poruncindu-i ca altă dată să nu mai să vâ rşească astfel de
lucruri şi să nu mai ţină punga ca momeală , la uşa sa. A
fă gă duit Soreic, însă în ziua urmă toare Ali a vă zut punga cu
clopoţei în acelaşi loc. Ş i a chemat Ali, tot atunci, un
îmblâ nzitor de şerpi care tocmai trecea pe acolo. L-a rugat să
meargă cu el acasă , întrucâ t are doi copii care ar vrea să se
veselească cu meşteşugul lui. Ş i venind îmblâ nzitorul de
şerpi la locuinţa lui, acesta a întins masa şi i-a turnat leac
adormitor în mâ ncare. Cum a adormit îmblâ nzitorul de şerpi,
i-a luat îndată veşmintele, sacul cu cei doi şerpi şi toate
sculele de îmblâ nzit. Aşa a mers Ali din nou la casa de negoţ
a lui Soreic şi a început a câ nta după pravilele îmblâ nzitorilor
de şerpi, cerâ nd pomană .
— Allah să te ocrotească ! a ră spuns Soreic. Pofteşte la
mine, îmblâ nzitorule…
Ş i intrâ nd Ali în casa de negoţ a lui Soreic, a zvâ rlit la
picioarele sale cei doi şerpi. Ş i s-a speriat Soreic aşa de tare,
încâ t a rupt-o la fugă spre adâ ncul încă perilor. Ali Argint Viu
a vrut să apuce punga, dar şi de data asta Soreic a nă vă lit
asupra lui şi l-a lovit cu pietre. Ş i l-a nimerit una din pietre
pe sclavul unei mari că petenii de oşti care tocmai trecea. Ş i
s-a oprit că petenia şi a poruncit lui Soreic să ia punga de la
uşă numaidecâ t, pentru a nu se mai întâ mpla astfel de
lucruri. Însă Ali a vă zut punga la locul să u şi în ziua ce a
urmat. Ş i a încercat el în fel şi chip, dar Soreic s-a dovedit
viclean neîntrecut. Ş i temâ ndu-se Soreic că pâ nă la urmă să
nu pă ţească ceva cu vecinii să i, s-a hotă râ t ca după a şaptea
încercare a lui Ali să -i lase să pă trundă în casa sa.
Odată , într-o seară , Ali s-a strecurat în locuinţa
pescarului. L-a auzit pe acesta spunâ nd:
— Ascultă , soţia mea, fostă sclavă a lui Djafar, fiul
Barmekizilor! În sfâ rşit, soţia mea, iată că nimeni n-a fost în
stare să -mi fure punga cu aur! Ţ i-am fă gă duit că ţi-o voi da

625
de ziua fiului nostru, All Allah! Să pă strezi punga aceasta. Ai
grijă de ea, pentru că azi eu mă voi duce la petrecere, la un
vecin.
Soţia lui a luat punga şi i-a ră spuns:
— Înainte de a te duce, o, soţul meu, odihneşte-te puţin!
Ş i astfel, el s-a întins pe un divan şi a adormit repede. Ali
s-a strecurat în încă pere, în vâ rful picioarelor, a luat punga
şi s-a dus cu ea la vecinul unde trebuia să fie petrecerea. Ş i
iată că dormind, pescarul Soreic a visat că s-a ară tat o
pasă re şi i-a luat punga. A să rit speriat şi a început a striga
şi i-a poruncit soţiei sale să vadă dacă punga este la locul ei.
Însă punga nu mai era.
— Vai mie! se vă ieta Soreic. Ali mi-a furat-o!
I-a ră spuns soţia:
— Află că dacă nu aduci punga înapoi, nu-ţi deschid uşa
la întoarcere!
Soreic şi-a vă zut de drum şi s-a dus la petrecere, ştiind că
va veni acolo şi Ali. Ş i vă zâ ndu-l pe Ali, s-a îndosit după o
perdea, gâ ndind:
— Prea bine! Punga mea mai este la el în buzunar, şi în
curâ nd mi-o voi lua înapoi…
După aceea, pescarul Soreic a pă ră sit casa de petrecere şi
s-a dus repede la Ahmed Deuf. Ş i intrâ nd el nevă zut de
nimeni, fiindcă toţi dormeau, iată că într-un tâ rziu a venit Ali
de la petrecere şi a bă tut la uşă . A întrebat pescarul Soreic,
cu glas prefă cut ca al lui Ahmed Deuf:
— Cine-i acolo?
— Ali Argint Viu, egipţianul!
— Dar punga lui Soreic o ai?
— O am! Deschide repede!
— N-am voie să -ţi deschid! a ră spuns pescarul. Dă -mi mie
punga, şi-ţi deschid după aceea!
— Dacă -i aşa, vâ ră mâ na pe sub uşă şi na-ţi-o…
Acestea întâ mplâ ndu-se, Soreic şi-a vâ râ t mâ na pe sub

626
uşă , a luat punga şi şi-a vă zut de drum pe o uşă din fund. Ş i
stâ nd Ali în faţa uşii şi vă zâ nd că nu-i deschide nimeni, a
prins să bată aşa de tare, încâ t toţi cei din casă s-au sculat.
Ahmed Deuf i-a deschis el însuşi, întrebâ ndu-l:
— Dar punga o ai?
— Îţi vine să glumeşti! a ră spuns Ali. Oare nu ţi-am dat
punga acum câ teva clipe?
— Jur pe Allah! a ră spuns Ahmed Deuf. N-am luat de la
tine nicio pungă ! De bună seamă , te-a pă că lit Soreic,
pescarul!
— Dacă -i aşa, a ră spuns Ali, atunci punga va fi a mea din
nou…
Ş i astfel s-a întors el la petrecere şi s-a uitat după Soreic.
Ş i vă zâ ndu-l, s-a îndesit după o perdea. Apoi s-a dus repede
la casa pescarului. A urcat pe o terasă şi s-a uitat în jos,
înă untrul unei încă peri, unde dormea soţia acestuia. Ş i
coborâ nd el în încă pere, a luat veşmâ ntul soţiei lui, iar pe ea
a stropit-o cu un leac adormitor. Ş i s-a îmbră cat Ali în
veşmâ ntul soţiei lui Soreic, şi s-a pus pe aşteptare. Ş i iată că
deodată s-au auzit bă tă i în uşă .
— Cine bate? a întrebat Ali, cu glas prefă cut.
— Eu sunt! a ră spuns Soreic.
— Am jurat să nu-ţi deschid, a ră spuns Ali, pâ n’ nu-mi
aduci punga înapoi! Ai adus-o?
— Da, soţia mea, am adus-o! a ră spuns Soreic.
— Dacă -i aşa, atunci dă -mi-o! a ră spuns Ali, şi astfel,
Soreic a îndesat punga pe sub uşă . După aceea, în zadar a
aşteptat el să se deschidă uşa. Iar într-un tâ rziu, după ce Ali
şi-a vă zut de drumul lui, Soreic a bă tut din nou.
— Dar punga ai adus-o? l-a întrebat soţia lui.
— Dar oare nu ţi-am împins-o pe sub uşă acum câ teva
clipe? s-a minunat Soreic.
— Despre aşa ceva nu ştiu nimic! i-a ră spuns soţia.
Ş i iar şi-a dat seama Soreic, pescarul, că Ali îi şterpelise

627
punga. Ş i uitâ ndu-se soţia lui Soreic ală turi de ea, a vă zut că
lipsea şi fiul lor All Allah. A început să strige din ră sputeri:
— Feciorul meu! Unde este copilul meu? Dacă nu mi-l
aduci tot acum, mâ ine te pâ ră sc vizirului Djafar Barmekidul,
că ci numai tu, cu punga ta, ai ispitit aici fel de fel de hoţi!…
— Taci! s-a stropşit spre ea pescarul Soreic. Îţi jur, pe
numele lui Allah, că mâ ine dimineaţă All Allah va fi din nou
sub acoperişul nostru!
— Eu nu cred că va fi aşa uşor! a ră spuns femeia. Mai bine
dă -i lui Ali punga cu aur, că ci astfel îţi va da copilul înapoi!
În vremea asta, Ali Argint Viu sta de vorbă cu Ahmed Deuf
şi cu Hasan Ş uman.
— Al cui era copilul adus astă -noapte? l-a întrebat Hasan
Ş uman.
— Dar s-a întâ mplat ceva cu el? a întrebat Ali.
— Pă cat de el! a ră spuns Hasan. Într-o clipă , m-a ispitit
şarpele şi i-am dat mâ ncare, şi el s-a înecat! Iată -l aici,
acoperit de veşmintele morţii!
De fapt, ştiind Ahmed Deuf că pescarul Soreic îşi va că uta
copilul, a tă iat un miel şi l-a învelit în veşminte de mort. Ş i
venind Soreic, şi vă zâ nd mortul, a început a ră cni:
— O, Allah, unde mi-i feciorul?
— Iată -l! a ră spuns Ahmed Deuf.
Atunci, pescarul Soreic, dezvelind stâ rvul, a vă zut un miel
întins şi a rostit:
— O, Ali Argint Viu! Iată , înapoiază -mi copilul şi opreşte-ţi
punga…
— Punga aceasta este a lui, pe sfâ nta dreptate! a intrat în
vorbă Ahmed Deuf. De atâ ta vreme ai tot ispitit hoţii şi
pungaşii! Totuşi, Ali îţi înapoiază punga, dacă -l însori cu
nepoata Seinab, fata Dalilei…
— Cum m-aş prinde la una ca asta? a întrebat pescarul.
Eu aş putea s-o sfă tuiesc doar! Cum i-aş porunci? În ce mă
priveşte, nu am nimic împotrivă ! Îmi iau banii înapoi, iar fata

628
Seinab să se mă rite cu cel ce-i va aduce, drept dar de nuntă ,
veşminte şi pietre scumpe de la fata Camrs, din seminţia
Uzra…
— Dacă nu-i voi aduce veşminte şi pietre scumpe de la fata
Camrs, din seminţia Uzra, atunci nu sunt vrednic de fata
Seinab! a ră spuns Ali.
Din cale-afară de mulţumit s-a întors pescarul Soreic la
locuinţa sa. Ş i întrebâ nd după aceea Ali cine este tată l fetei
din seminţia Uzra, Ahmed Deuf i-a ră spuns:
— Află , o, Ali! Omul acesta, din seminţia Uzra, este un
deosebit vră jitor, care te nimiceşte dacă îndră zneşti să mergi
cumva împotriva lui. Toate spiritele din Ră să rit îi dau
ascultare lui! Acest om vră jitor locuieşte într-un serai, afară
din cetate, un serai cu pereţi de aur şi argint. Ş i seraiul
acesta se vede numai atâ t timp câ t vră jitorul se află
înă untrul lui. Cum pă ră seşte seraiul vră jitorul, nu se mai
vede nici urmă . În vremea zilei, vră jitorul acesta din seminţia
Uzra stă în cetate, unde are o casă de negoţ cu aur. Cum
vine seara, se întoarce în seraiul să u, la Camrs, fiica sa. Ş i
îndată ce pune la picioarele fiicei sale veşminte şi pietre
scumpe, cumpă rate din cetate, încarcă pe o tipsie cele mai
frumoase pietre scumpe, şi atâ rnâ ndu-le pe o terasă , prinde
a striga: „Apropiaţi-vă şi veniţi, hoţi ai Egiptului! Apropiaţi-vă
şi veniţi, oameni fă ră că pă tâ i din Mesopotamia! Îndră zniţi şi
apropiaţi-vă , tâ lhari persani! Aflaţi că cine izbuteşte să fure
tipsia aceasta o pă strează cu tot, cu pietrele scumpe!”
Acestea zicâ ndu-le, Ahmed Deuf a adă ugat:
— Acesta este omul din seminţia Uzra! Au greşit pâ nă
acum hoţii Egiptului şi toţi pungaşii Mesopotamiei! Iar toţi
cei ce au încercat să -i fure tipsia cu pietre scumpe au fost
îndată prefă cuţi în mă gari şi maimuţe…

VRĂJITORUL DIN UZRA; CUTEZĂTORUL ALI NU SE

629
ASTÂMPĂRĂ; E PREFĂCUT ÎN MĂGAR; PE URMA, ÎN URS;
PE URMĂ, ÎN CÂINE – DAR TOT NU SE ASTÂMPĂRĂ…

Mie nu mi-i frică de nicio primejdie! a ră spuns Ali Argint

Viu. Vreau s-o împodobesc pe preafrumoasa Seinab, fata
Dalilei, cu veşmintele şi cu podoabele fetei Camrs!
Ş i iată că ară tâ ndu-i-se unde-şi avea casa de negoţ omul
din Uzra, Ali a aşteptat în apropiere pâ nă ce acesta a lă sat
obloanele, a încă rcat desaga cu aur pe catâ r şi şi-a vă zut de
drum. L-a urmă rit Ali pâ nă în afara cetă ţii. Deodată ,
vră jitorul din Uzra s-a oprit, a scos din buzunar o punguliţă
cu nisip, a mormă it câ teva cuvinte, şi risipind nisipul în aer,
s-a ară tat în faţa lui un serai de aur. Catâ rul vră jitorului din
Uzra a urcat pe scă ri şi s-a fă cut nevă zut. Ş i a intrat
vră jitorul din Uzra în serai, şi s-a dus cu odoarele la fata
Camrs. Ş i ea a strigat:
— O, tată l meu! Bine ai venit!
Ş i din nou, vră jitorul din Uzra a luat tipsia cu pietre
scumpe, şi atâ rnâ nd-o deasupra unei terase, a început a
striga:
— Apropiaţi-vă şi veniţi, hoţi ai Egiptului! Apropiaţi-vă şi
veniţi, oameni fă ră că pă tâ i ai Mesopotamiei! Apropiaţi-vă şi
veniţi, tâ lhari persani! Ş i care din voi se va dovedi mai dibaci
va dobâ ndi tipsia aceasta şi pietrele acestea…
Pe urmă , rostind nişte cuvinte, a coborâ t din tavan o masă
întinsă . Ş i s-a aşezat vră jitorul şi a mâ ncat. Ş i să turâ ndu-se,
masa aceea s-a fă cut nevă zută , şi rostind vră jitorul din Uzra
alte cuvinte, a coborâ t altă masă , încă rcată cu vinurile cele
mai scumpe şi cupele cele mai scumpe.
Ali sta ascuns după o uşă . Se gâ ndea că vră jitorul din Uzra
are să se îmbete, şi el are să -i poată veni de hac.
Într-adevă r, vră jitorul din Uzra s-a îmbă tat curâ nd. Ali şi-a
tras paloşul şi s-a repezit la el. Însă vră jitorul a strigat:
630
 — Să -ţi încremenească mâ na cu paloş cu tot!
Ş i iată că mâ na lui Aii a ră mas încremenită . Ş i încercâ nd
să apuce paloşul cu mâ na stâ ngă , i-a încremenit şi aceasta,
la un cuvâ nt al vră jitorului. Ş i i-au încremenit şi picioarele.
Ş i l-a lă sat vră jitorul din Uzra să stea aşa, nemişcat, cu
mâ inile întinse, încremenite. Apoi l-a întrebat:
— Cine eşti şi ce cauţi?
— O, vră jitor din Uzra! a ră spuns Ali. Sunt Ali Argint Viu,
din cetatea Cairo! Află că am cerut-o de nevastă pe fata
Dalilei, Seinab! Mi s-a ră spuns că nu o pot dobâ ndi dacă nu-i
aduc veşmintele şi pietrele scumpe ale fiicei tale, Camrs!
Dacă vrei să ai linişte, dă -mi numaidecâ t veşmintele şi
odoarele fetei Camrs!
— Îţi dă ruiesc viaţa! a ră spuns vră jitorul din Uzra. Lasă -te
pă gubaş de astfel de îndră zneli, că ci altfel te voi preface în
gorilă sau în mă gar! Nu te-aş cruţa, dacă n-aş vedea
deasupra frunţii tale sclipind steaua fericirii…
— Află , vră jitor din Uzra! i-a ră spuns Ali. Eu, unul, câ nd
mă hotă ră sc la un lucru, niciodată nu dau înapoi…
Auzindu-l astfel, vră jitorul a umplut o ceaşcă cu apă şi a
rostit câ teva cuvinte. Ş i stropindu-l cu apa aceea pe Ali, a
poruncit straşnic:
— Îţi poruncesc ţie! Pă ră seşte-ţi înfă ţişarea de om şi prefă -
te mă gar!
Ş i abia a rostit el cuvintele acestea, şi înaintea lui se afla
un mă gar cu copite şi cu urechi binecuvâ ntate! Scotea
mugete ca mă garul. Ş i cu toate că auzea şi pricepea totul ca
înainte, să rmanul Ali nu putea gră i. După aceea, vră jitorul
din seminţia Uzra a fă cut cu piciorul un cerc în jurul lui, şi
îndată s-a ridicat zid. Ş i s-a aşezat vră jitorul din nou la
masă , să beie mai departe. Ş i a mai bă ut câ teva cupe şi a
adormit. Astfel a trecut ziua întâ ia. Ş i venind ziua a doua, s-a
dus la Ali.
— Ascultă , mă garule! Tot aveam de gâ nd să cruţ astă zi

631
catâ rul! De aceea m-am hotă râ t să pun şaua pe tine, să te
încalec şi să merg în cetate!
Ş i încuind bine veşmintele şi podoabele fetei Camrs într-o
încă pere, a adus desaga şi a pus-o pe spinarea lui Ali. Apoi a
pus şaua şi a încă lecat. Cum a ieşit din serai, totul a
dispă rut.
Ş i ajungâ nd în cetate, vră jitorul din Uzra s-a oprit în faţa
pră vă liei lui, a coborâ t, a luat desaga şi l-a legat pe Ali la uşă .
Ş i iată , venind un neguţă tor nenorocit, l-a rugat pe vră jitor
să -i cumpere o bră ţară de aur.
— Dar la ce ţi-ar folosi banii? a întrebat vră jitorul.
— Vreau să -mi cumpă r un mă gar, a ră spuns neguţă torul.
— Îţi vâ nd mă garul meu!
— Allah te binecuvâ nteze! a adă ugat neguţă torul. De-acum
îmi voi cumpă ra o saca, voi că ra apă , şi aşa îmi voi câ ştiga
zilele!
Gâ ndea Ali în sinea sa: „Dacă omul acesta mă va înhă ma
la saca şi va trebui să stră bat cetatea doar de zece ori pe zi,
viaţa mea s-a dus…” Astfel, a fost dus el la casa omului
aceluia. Ş i venind o dată nevasta acestui om, şi aducâ ndu-i
nutreţ, s-a repezit Ali asupra ei, i-a că zut la picioare şi a
început să strige, şi au dat buluc vecinii speriaţi de
întâ mplarea aceasta. Ş i venind soţul acestei femei, şi
povestindu-i ea ce s-a întâ mplat, i-a poruncit, cu scrâ şnirea
dinţilor:
— Ori vinzi acest mă gar, ori tot acum ne înfă ţişă m cadiului
pentru despă rţenie! Că ci mă garul acesta trebuie să fie spirit
ră u întrupat în mă gar!
Ş i luâ nd omul acela mă garul, s-a dus din nou la vră jitorul
din Uzra. Ş i spunâ ndu-i că nu-l mai poate ţine, acesta i-a
ră spuns:
— Prea bine, dreptcredinciosule musulman!
Ş i dâ ndu-i banii înapoi, l-a ră scumpă rat pe Ali. Apoi,
seara, a pus din nou şaua pe el, şi a pus pe el desaga, şi a

632
pornit afară din cetate. Ş i rostind în faţa lui Ali câ teva
cuvinte, a adă ugat:
— Stă în puterea ta, nenorocitule, să fii din nou om sau să
te prefac în urs! Îţi poruncesc să nu mai umbli după
podoabele fiicei mele, să -ţi iei gâ ndul de la fata Seinab…
Ş i cum Ali s-a împotrivit, vră jitorul din Uzra a rostit câ teva
cuvinte, şi îndată îndră zneţul Ali sta în faţa lui întrupat în
urs…
Ş i venind ziua a doua, l-a luat în oraş şi l-a legat într-un
lanţ înaintea uşii sale, după ce i-a pus botniţă .
Ş i iată că a venit la vră jitorul din Uzra un neguţă tor, şi i-a
rugat să -i vâ ndă ursul. Să i-l vâ ndă , pentru că vrea să -i taie
şi să -i scoată gră simea, spre a fi dată unei rude de-a lui,
aflată pe patul morţii. Astfel a vâ ndut vră jitorul din Uzra
ursul. Ş i trecâ nd omul acela prin faţa unei mă celă rii, s-a
oprit, cu Ali în urma sa, şi i-a poruncit mă celarului să vie la
el acasă , spre a-l tă ia. Ş i astfel, cum a ajuns acasă , a venit
mă celarul, şi legâ ndu-l pe Ali cum se cuvine, l-au atâ rnat
sus, şi mă celarul îşi cumpă nea cuţitul, gata să -l ucidă . Tot
atunci însă s-a ară tat spiritul cel mare al urşilor, şi vă zâ nd ce
i se întâ mplă lui Ali, l-a înşfă cat pe sus şi l-a dus drept în
seraiul vră jitorului din Uzra! Ş i neîntâ rziat, spiritul urşilor a
adus-o de faţă şi pe Camrs. Ş i vă zâ ndu-l Camrs pe Ali, s-a
îndră gostit de el şi l-a rugat pe tată l să u să -l ierte, după ce-i
dă duse înfă ţişarea firească . Însă Ali Argint Viu a ră mas
neînduplecat în voinţa sa.
Pentru că Ali voia numaidecâ t să ia veşmintele şi
podoabele fetei Camrs, vră jitorul din Uzra l-a prefă cut în
câ ine. Ş i ducâ ndu-l în cetate, toţi câ inii mahalalelor l-au
muşcat şi l-au sfâ şiat. Ş i iată , trecâ nd prin faţa pră vă liei
unui mă mular i s-a fă cut acestuia milă de el. A fugă rit câ inii
şi l-a luat în casa sa. Ş i simţind fiica mă mularului apropierea
câ inelui, şi-a acoperit repede faţa şi a spus:
— Preaiubit tată ! De ce aduci în casa noastră bă rbaţi

633
stră ini?
— Dar unde vezi tu bă rbaţi stră ini? s-a mirat mă mularul.
Am adus un să rman câ ine scos din colţii câ inilor din
mahala…
— Acesta nu este câ ine! a ră spuns fata. Acesta este Ali
Argint Viu, din ţara Egiptului, pe care vră jitorul din Uzra i-a
prefă cut în câ ine!
Ş i fata mă mularului s-a întors spre Ali:
— N-am dreptate?
Atunci, Ali a fă cut un semn din cap.
— Dacă mă iei de nevastă , îţi dau înfă ţişarea firească ! Ş i
Ali a fă cut un semn din cap, că se învoieşte.
Ş i luâ nd ea o ceaşcă cu apă , a rostit fel de fel de cuvinte,
fel de fel de nume sfinte şi fel de fel de stihuri din cartea
Koranului. Însă , pe câ nd rostea ea acestea, s-a auzit un
strigă t mare. O sclavă s-a repezit în încă pere.
— Aşa îţi ţii cuvâ ntul? s-a repezit sclava spre fata
mă mularului. Mi-ai fă gă duit doar că n-ai să te mă riţi
niciodată ! Află ! s-a întors sclava spre mă mular. Înainte
vreme, eu am slujit în seraiul vră jitorului din Uzra! De câ te
ori lipsea el de acasă , m-am plecat peste că rţile lui de vră ji şi
am învă ţat vră jitoria. Câ nd m-ai luat apoi în casa ta, eu ţi-am
învă ţat fiica vră ji nenumă rate.
Ş i sclava s-a întors spre Ali:
— Vrei să mă iei pe mine de nevastă ?
Ş i ră spunzâ nd Ali printr-un semn din cap, sclava a ridicat
ceaşca şi l-a stropit, şi îndată şi-a că pă tat la loc înfă ţişarea
de bă rbat neînchipuit de frumos.

634
635
 — Eşti mulţumit? a întrebat mă mularul.
— Sunt mulţumit! a ră spuns Ali. Însă trebuie s-o iau de
soţie pe fata Seinab…
Tot atunci, s-a înfă ţişat acolo Camrs, fata vră jitorului din
Uzra.
— De obicei, a spus ea, bă rbaţii sunt cei ce aduc femeilor
daruri de nuntă ! De data asta, iată că o femeie face daruri
bă rbaţilor! Îţi dau veşmintele mele şi-ţi dau odoarele! Află , Ali
Argint Viu, că astă -noapte am dat tată lui meu, care este un
duşman al oamenilor, un leac adormitor! După ce a adormit,
i-am tă iat capul, spre a scuti faţa pă mâ ntului de un astfel de
tică los!
Ali a luat tipsiile de aur şi pietre scumpe, şi a luat
podoabele fetei Camrs, şi capul tată lui ei, şi aşa s-a întors la
locuinţa sa. Însă în vreme ce mergea spre locuinţă , s-a oprit
în faţa lui un neguţă tor de dulciuri. Ş i dâ ndu-i lui Ali
dulceaţă , i-a cerut ceva în schimb. Aşa de fericit era Ali, încâ t
a luat dulceaţa, şi mâ ncâ nd-o, a adormit deodată şi a că zut
la pă mâ nt. Iar neguţă torul de dulciuri a luat toate averile lui
şi a fugit. Ş i apropiindu-se un cadiu, mai încolo, i-a dat şi
acestuia dulceaţă , şi a mâ ncat-o şi acesta. Ş i îndată a că zut
şi cadiul la pă mâ nt. Ş i mergâ nd neguţă torul de dulciuri mai
încolo, s-a întâ lnit cu alt cadiu, care i-a dat o bucată de
plă cintă . Ş i înghiţind neguţă torul de dulciuri bucata de
plă cintă , a că zut într-un somn mai adâ nc ca moartea. Cadiul
i-a luat lada eu mă rfuri şi şi-a vă zut de drum.
Să se afle, o, ascultă torilor, că acel cadiu nu era altul decâ t
iscusitul emir Hasan Ş uman!
În vremea aceea, pescarul Soreic se afla la Dalila. După ce
i-a spus să fie cu ochii în patru, a încredinţat-o că Ali nu va
putea dobâ ndi niciodată veşmintele şi odoarele fetei Camrs.
Dalila l-a chemat pe nepotul ei, Ahmed Iakid, şi l-a rugat să
se îmbrace în straie de neguţă tor de dulciuri, şi să -l caute pe

636
Ali, să -i fure odoarele. Multă vreme l-a că utat acest Ahmed
Iakid! Dar în sfâ rşit l-a întâ lnit, şi dâ ndu-i dulceaţa, l-a
adormit şi i-a luat lada. Hasan Ş uman se prefă cuse în cadiu
şi-l că uta şi el pe Ali, care lipsise atâ tea zile. Ş i venind acasă ,
cu odoarele şi cu veşmintele fetei Camrs, şi venind acolo şi
Ali, toate s-au petrecut cum era scris să se întâ mple!
Astfel, Ali, prin iscusinţa sa, a dobâ ndit veşmintele şi
odoarele fetei Camrs. Ş i venind ziua a doua, s-a înfă ţişat
Ahmed Deuf, împreună cu Ali, la califul din Bagdad,
ară tâ ndu-i ca pe cel mai îndră zneţ dintre oameni.
Neînchipuit de mult i-au plă cut califului înfă ţişarea lui Ali şi
faptele lui. Ş i povestind Ahmed Deuf toate faptele şi
întâ mplă rile, mult s-a minunat califul! Numai câ nd i s-a spus
despre moartea vră jitorului din Uzra, n-a voit să le dea
crezare. Ş i intrâ nd fata Camrs în divan, şi întă rind spusele
lui Ahmed, califul din Bagdad a dat mare strigare lui Allah! Ş i
i-a dă ruit califul din Bagdad agerului Ali tot bazarul seminţiei
Uzra, cu toate averile cuprinse. Ş i întrebâ ndu-l ce ar mai
pofti, Ali i-a ră spuns:
— Nu am altă dorinţă , stă pâ n al dreptcredincioşilor, decâ t
să -mi fie îngă duit să calc cu tă lpile mele pe sfintele tale
covoare şi să stau la masă întinsă lâ ngă lumină ţia ta…
— Facă -se voia ta! a ră spuns califul. Dar altceva nu mai
doreşti?
— Ba da, stă pâ n al tuturor dreptcredincioşilor! Aş voi,
întrucâ t mi-au sosit patruzeci de prieteni din cetatea Cairo,
să -i iei în slujba ta!
— Din nou facă -se voia ta, o, Ali! a ră spuns califul.
Ş i dâ nd poruncă vistiernicului, acesta s-a înfă ţişat
numaidecâ t cu nenumă rate pungi, şi dâ nd porunci straşnice
mă sură torilor şi ziditorilor, s-au înfă ţişat mă sură torii şi
ziditorii, zidind, pentru cei patruzeci de prieteni, patruzeci de
seraiuri…
— Dar altă dorinţă nu mai ai? a întrebat califul din nou.

637
 — Sultan al tuturor timpurilor! a ră spuns Ali. Roag-o pe
Dalila să mi-o dea de soţie pe fata ei, Seinab! Am dobâ ndit
veşmintele şi podoabele fetei Camrs! Soţia mea, sclava
mă mularului, m-a pă ră sit şi am ră mas singur. Roag-o pe
Dalila, sultan al tuturor timpurilor…
Fiind şi ea de faţă , Dalila a clă tinat din cap, spunâ nd cu
adâ ncă smerenie:
— Facă -se voia lui! Chiar astă zi să fie scris hrisovul de
nuntă şi să se bată pe el peceţile!
Ş i astfel, cinstiţilor ascultă tori, astfel s-au petrecut
lucrurile.
Iar în ce priveşte istoria aceasta, ea se află scrisă la pagină
de aur în cronicile Bagdadului, ca un semn de nemă rginită
preţuire faţă de tinerii iscusiţi şi îndră zneţi, faţă de tinerii
care nu se lasă pă gubaşi niciodată , câ nd pornesc în viaţa lor
spre încercă ri grele. Laudă tuturor feciorilor îndră zneţi, laudă
tuturor celor ce nu şovă iesc, că ci ei sunt podoaba lumii şi
vremurilor! Laudă lui Allah, care veghează asupra tuturor şi
încununează cu cununa ră splă ţilor îndră zneala şi
neşovă irea…

URMEAZĂ O ISTORIE CU ABD A BRAHMAN, BARBĂ

CINSTITĂ ÎN CETATEA LUI; EL AVEA O FATĂ ŞI UN
FECIOR; DAR… SĂ-I URMĂRIM ISTORIA…

Preacinstiţilor şi evlavioşilor ascultă tori! Laudă lui Allah,

cel ce a acoperit lumea cu mantia înstelată a cerului! Laudă
lui Allah, izvorul tuturor faptelor şi tuturor întâ mplă rilor!
Laudă lui Allah, cel ce deopotrivă ocroteşte furnica şi
elefantul, tică losul şi vrednicul! Laudă vouă , încă o dată ,
cuvioşilor ascultă tori, şi aflaţi că într-o cetate ră să riteană
tră ia un neguţă tor nespus de bogat, cu numele Abd
638
Arrahman. Ş i avea neguţă torul acela un fecior aşa de frumos,
şi o fată aşa de frumoasă , încâ t feciorului i-a pus numele
Luceafă rul Lumii, iar fetei Lună Plină !
Ş i aşa de tare se temea neguţă torul Abd Arrahman, ca
ochii oamenilor să nu-i deoache copiii, aşa de tare se temea
el de viclenia, de ră utatea şi de pizma oamenilor, încâ t pâ nă
la patrusprezece ani nu i-a lă sat să iasă din casă . Ş i după
cum spun cronicile, nu le-a adus nici dască li, ci singur îi
învă ţa împreună cu soţia sa, îi învă ţa scrierea, citirea
Koranului, matematicile, câ t şi toate ştiinţele timpului. Câ nd
însă a împlinit feciorul patrusprezece ani, soţia neguţă torului
a spus:
— Bă rbatul meu Abd Arrahman! Câ t mai ai de gâ nd să -ţi
ţii feciorul închis în casă ? Lucrul acesta ar mai putea merge
cu fata noastră , Lună Plină , dar bă iatul trebuie să iasă
neîntâ rziat între oameni! Te sfă tuiesc deci ca numaidecâ t să -l
iei cu tine în bazar, arată -i prietenilor tă i şi învaţă -l
neguţă toria… De-l vei lă sa să stea mereu în casă , într-o zi
nimeni nu-l va recunoaşte drept fiu al tă u! Iar după ce vei
muri, stă pâ nirea îţi va lua avuţiile, eu neputâ nd dovedi că
avem fecior! Ş i mai cred, o, Abd Arrahman, că bine ar fi să n-
o mai ţii departe de lume nici pe fiica noastră ! Las-o să iasă
în lume, să se ducă vestea despre ea, că ci numai aşa va gă si
un fecior de neam s-o iubească !
Abd Arrahman a ră spuns:
— Ş tii prea bine, soţia mea, că ceea ce fac fac numai din
dragoste pentru copiii mei! Mă tem de ceea ce se cheamă
ochiul ră u al lumii…
— Încrede-te în Allah, stă pâ nul cerului şi al pă mâ ntului! i-
a ră spuns femeia. Că ci cine se lasă sub paza sa nu are a se
teme de nicio suferinţă ! Ia-l pe feciorul tă u cu tine, numai
astă zi…
Ş i lă sâ ndu-se Abd Arrahman încredinţat, şi-a chemat
feciorul, l-a îmbră cat într-un veşmâ nt scump, şi împreună au

639
mers la bazar. Ş i astfel, Luceafă rul Lumii era în ziua aceea
atâ t de fermecă tor, încâ t oricine îl vedea ră mâ nea locului,
apoi se apropia, i se închina şi-l să ruta. Ş i tot mai mulţi
oameni se înghesuiau în jurul lui, spre marele necaz ai lui
Abd Arrahman.
— Iată ! a strigat un neguţă tor. Astă zi peste bazarele
noastre s-a ridicat soarele!
Ş i a adă ugat altul:
— Iată ! Deasupra bazarelor s-au ridicat luna şi soarele.
Abd Arrahman nu s-a putut împotrivi laudelor, şi-şi
blestema întruna femeia că l-a sfă tuit să -şi ia feciorul cu
sine.
Ş i astfel, printre oamenii care se înghesuiau se afla şi un
derviş pribeag. Cum l-a vă zut pe Luceafă rul Lumii, a început
să rostească stihuri. Apoi s-a apropiat de fecior şi l-a dă ruit
cu flori. Abd Arrahman s-a scotocit în buzunarul
veşmâ ntului, şi miluindu-l pe derviş, credea că se va
îndepă rta. Însă dervişul s-a aşezat pe o treaptă înaltă , în faţa
feciorului, şi-l privea necontenit, şi plâ ngea, şi suspina.
Cu deosebită mirare se uitau neguţă torii la derviş. Unii au
început a striga:
— Ce-i cu dervişul acesta? Ce vrea de la feciorul tă u, o,
Abd Arrahman?
Abd Arrahman era atâ t de supă rat, încâ t s-a apropiat de
feciorul să u şi i-a poruncit:
— Haidem neîntâ rziat acasă !
Ş i închizâ ndu-şi pră vă lia, a poruncit dervişului să
pă ră sească locul, şi astfel, Abd Arrahman s-a întors acasă
împreună cu feciorul să u. Însă dervişul i-a urmă rit pâ nă la
uşă . Ş i întorcâ ndu-se Abd Arrahman că tre el, l-a întrebat:
— În numele lui Allah, dervişule, ce pofteşti şi de ce plâ ngi
şi suspini?
— Cinstite neguţă tor! a ră spuns dervişul. Primeşte-mă în
noaptea aceasta la tine în ospeţie! Primeşte-mă , că ci sunt un

640
trimis al lui Allah!
— Fii binevenit! i-a ră spuns Abd Arrahman, gâ ndind în
sine: „îl primesc, însă voi sta de veghe ca nu cumva să facă
vreun ră u feciorului meu…” Ş i poftindu-l pe derviş, l-a dus
într-o încă pere şi l-a sfă tuit pe feciorul să u să -i ţină de urâ t.
— Aşază -te lâ ngă dâ nsul şi glumeşte cu el! Iar dacă cumva
îl ispiteşte şarpele să încerce să te ră pească sau să te ucidă ,
mă voi repezi numaidecâ t asupra lui!
Însă dervişul plâ ngea fă ră încetare. Astfel s-au petrecut
lucrurile pâ nă la cină . Ş i cinâ nd Abd Arrahman, şi cinâ nd
fiul să u, a spus Abd Arrahman:
— Fiul meu, eu trebuie să mă întorc în cetate! Bagă de
seamă să nu-ţi facă dervişul vreun ră u…
Ş i astfel, dervişul s-a dus în încă perea sa să se culce, după
ce şi-a rostit rugă ciunile de seară . Ş i venind ziua a doua, Abd
Arrahman avea încredere deplină în cinstea dervişului. L-a
întrebat:
— De ce ai început a plâ nge şi a suspina, vă zâ ndu-l pe fiul
meu?
— Află , Abd Arrahman, a ră spuns dervişul. În sfâ nta zi de
vineri, să ptă mâ na aceasta, mă duceam spre Bassora. Ş i
gă sind în cetatea Bassora toate casele de negoţ deschise, am
început să le cercetez, spre a-i cunoaşte pe stă pâ nii lor. Însă
în toate casele de negoţ din Bassora nu se afla nimeni. Toate
uliţele Bassorei erau pustii! Nu se vedeau nici mâ ţele. În faţa
tuturor brută riilor se aflau pâ ini proaspete, dar lâ ngă ele nu
se afla niciun vâ nză tor! Pretutindeni se aflau ceşti şi ibrice
pline cu cafele, iar în casele de bă utură se aflau bă uturi gata
pregă tite, însă nică ieri nu se vedeau vâ nză torii lor! O,
preacinstite Abd Arrahman! După ce am mâ ncat şi am bă ut,
m-am gâ ndit unde vor fi fiind locuitorii Bassorei şi de ce nu
mai sunt pe uliţe nici mâ ţele şi nici câ inii lor? Oare au murit
toţi deodată , sau au fugit de vreo frică înspă imâ ntă toare, fă ră
să mai aibă timp să -şi închidă casele de negoţ?… Ş i pe câ nd

641
gâ ndeam eu aşa, iată că s-a auzit deodată bă taia de tobă …
M-am speriat straşnic şi m-am ascuns repede într-o casă . M-
am uitat numaidecâ t în uliţă , prin cră pă tura unui perete. Ş i
am vă zut deodată patruzeci de fecioare trecâ nd. În urma lor,
venea o femeie că lare pe cal alb, aşa de frumoasă , încâ t şi
luna plină ar fi pă lit în faţa ei. Calul abia îşi mişca picioarele,
aşa de încă rcat era de aură rii. Era încă rcat cu aur, argint şi
pietre scumpe. Ş i femeia aceea era împodobită şi ea numai în
aură rii, în argintă rii şi-n pietre scumpe. În laturile ei veneau
că lă ri fete cu paloşe cu mâ nere de smaragd. Ş i ajungâ nd
femeia aceea, a rostit că tre fete:
— În casa aceasta s-a auzit un zgomot! Vedeţi de nu se
află înă untru vreun bă rbat…
Iar fetele cercetâ nd o casă din vecină tate, şi gă sind acolo
un bă rbat, l-au repezit numaidecâ t în brâ nci şi i-au fulgerat
capul cu paloşul. Ş i vă zâ nd eu nenorocirea omului,
tremuram. Însă , în vremea asta alaiul de femei s-a
îndepă rtat. Ş i trecâ nd primejdia, credeam că am scă pat cu
zile, însă deodată s-au înapoiat din nou toţi neguţă torii
cetă ţii, toţi s-au înfă ţişat la rosturile şi la tarabele lor. Ş i
întrebâ nd eu cine era femeia aceea, nimeni nu mi-a putut
ră spunde.
Ş i pă ră sind eu Bassora, abia am ieşit prin porţile ei prea
sfinte, câ nd mi-am dat seama că mă pă lise în inimă o iubire
neînchipuită , fă ră speranţă . Ş i de atunci, prea cinstite Abd
Arrahman, umblu ca nebun prin cetă ţile Ră să ritului!
Luceafă rul Lumii, ascultâ nd istoria dervişului, şi-a dat
seama deodată că nu va putea tră i dacă nu va vedea femeia
aceea numaidecâ t. Petrecea numai nopţi albe, şi mereu îl
întreba pe stră in unde ar putea-o gă si. Ş i l-a rugat pe tată l
să u să -l trimită numaidecâ t cu mă rfuri, să că lă torească
mult, fă ră să -şi mă rturisească gâ ndul.
I-a ră spuns Abd Arrahman:
— Alţi neguţă tori îşi trimit fiii cu mă rfuri în mari depă rtă ri.

642
Eu însă sunt aşa de bogat, încâ t nu am nevoie de una ca
asta! Ducă -se alţii, mai însetaţi de averi. Eu nu vreau să te
pră pă desc pe drumurile acestei lumi… N-aş putea tră i fă ră
tine nicio zi, lumină a ochilor mei!
Auzindu-l astfel, Luceafă rul Lumii i-a ră spuns:
— Tată l meu preaiubit! Gâ ndeşte-te bine ce faci! Trebuie
să ies şi eu o dată în lume, să mă deprind cu furtunile şi cu
valurile ei! Dacă nu-mi dai mă rfuri spre negoţ, cel puţin lasă -
mă să că lă toresc aşa, pentru îndestularea sufletului!
Auzindu-l, Abd Arrahman s-a sfă tuit îndelung cu soţia sa,
şi astfel, aceasta l-a rugat şi ea să lase feciorul să plece
împreună cu alţi fii de neguţă tori. I-au potrivit mă rfuri în
caravană , în preţ de nouă zeci de mii dinari. Ş i i-a dat maică -
sa peste patruzeci de pietre preţioase, şi astfel a pornit
Luceafă rul Lumii spre Bassora, lă udate fie toate drumurile
lumii şi lă udaţi fie toţi cei ce iubesc că lă toriile.
Ş i a că lă torit Luceafă rul Lumii în mare linişte, că ci
furtunile deşertului nu s-au ră scolit. Însă în apropiere de
Bassora, deşertul s-a ră scolit şi s-au ivit beduini tâ lhari de
drumul mare, ră vă şindu-le caravana şi ucigâ nd oameni.
Însuşi Luceafă rul Lumii era crezut ca pierdut în vă lmă şag.
Dar îndepă rtâ ndu-se beduinii cu pră zile, Luceafă rul Lumii s-
a ridicat din colb, a mulţumit lui Allah pentru scă pare, şi
cercetâ ndu-şi pietrele preţioase, a vă zut că era sub brâ ul
să u. Astfel a intrat el în cetatea Bassora.
Ş i nimerind tocmai într-o zi de vineri, a aflat cetate în
aceeaşi stare ca în descrierea dervişului. Foarte curâ nd s-a
ară tat alaiul de fecioare, şi Luceafă rul Lumii s-a ascuns
numaidecâ t într-o casă de negoţ, şi vă zâ nd pe mai-marea
fecioarelor, s-a îndră gostit de ea cu repeziciunea fulgerului.
Apoi, după ce alaiul s-a scurs şi neguţă torii s-au ară tat ca
din pă mâ nt pe uliţe şi în casele de negoţ, Luceafă rul Lumii s-
a înfă ţişat la vestitul bazar al giuvaergiilor, şi vâ nzâ nd una
din cele patruzeci de pietre preţioase, şi-a cumpă rat

643
veşminte, s-a dus la baie şi la bă rbier. Ş i astfel, aflâ ndu-se el
la bă rbier, i-a povestit tot ce a vă zut în Bassora şi l-a întrebat
cine erau femeile acelea.
— Fiul meu! a ră cnit deodată bă rbierul. Nu mai grai cu
nimeni despre aceasta, că ci nu toţi oamenii sunt aşa tă cuţi
ca mine! Dacă ar afla femeia aceea că ai vă zut-o fă ră vă l pe
faţă , tot atunci te-ar ucide! Că ci află , stră ine. Tu eşti cel
dintâ i om care a vă zut alaiul acesta! Locuitorii din Bassora,
în fiecare zi de vineri, se ascund în moschee şi închid pâ nă şi
câ inii şi mâ ţele, aşa încâ t uliţele ră mâ n cu totul goale! Însă
de ce se întâ mplă aşa, n-aş putea să -ţi spun! Dar voi încerca
să aflu şi eu în seara aceasta, de la soţia mea, şi-ţi voi spune.
Că ci soţia mea umblă cu trebui prin casele mai mari ale
cetă ţii, şi ştie toate noută ţile!
Luceafă rul Lumii a dă ruit bă rbierului un pumn de au: şi i-
a mai dat un pumn de aur pentru femeia sa. Ş i vă zâ nd
bă rbierul atâ ta avere, a spus, mişcat straşnic:
— Mă duc tot acuma acasă , să -mi întreb nevasta despre
ciudatul alai al fetelor! Iar tu, stră ine, ră mâ i în bă rbieria
mea, pâ nă mă întorc…
Ş i ducâ ndu-se bă rbierul, şi înapoindu-se după o vreme, i-a
spus:
— Vino, stră ine, că ci soţia mea va încerca să -ţi dezlege
taina alaiului…
Astfel Luceafă rul Lumii l-a urmat pe bă rbier, iar femeia
acestuia l-a primit cu multă bucurie. Ş i a mai miluit-o
Luceafă rul Lumii cu încă un pumn de aur, şi a rugat-o încă o
dată să -i spună cine era frumoasa din fruntea fecioarelor. Ş i
a mai rugat-o să -l lă murească asupra tuturor ciudă ţeniilor ce
se desfă şurau în cetate, în sfâ nta zi de vineri. Ş i soţia
bă rbierului a ră spuns:
— Află , stră ine! Sultanul Indiei a dă ruit sultanului din
Bassora o perlă aşa de frumoasă , încâ t au trebuit să se
adune toţi giuvaergiii din cetate, să gă urească perla aceea,

644
fă ră a o strica deloc! Cel ce va izbuti aceasta, acela va fi
ră splă tit! Orice va cere va primi din partea sultanului
Bassorei! Iar de se va întâ mplă să strice careva câ t de puţin
din frumuseţea perlei, va fi numaidecâ t omorâ t! Ş i află mai
departe, fiul meu! Niciun giuvaergiu din cetate n-a cutezat să
se atingă de perla sultanului din India. Au spus toţi
giuvaergiii că tre sultanul nostru:
— Nimeni nu se poate prinde să să vâ rşească munca
aceasta, nimeni în afară de Abid, mai-marele nostru! Numai
el poate gă uri o asemenea perlă , fă ră s-o strice…
Ş i atunci, sultanul nostru l-a chemat pe Abid. I-a dat
peria, iar el a adus-o nevă tă mată .
— Cu ce să te ră splă tesc? l-a întrebat sultanul.
— Îţi voi spune mâ ine, sultan al tuturor timpurilor! a
ră spuns Abid. Mai întâ i trebuie să mă sfă tuiesc cu soţia mea,
că ci niciun lucru nu să vâ rşesc înainte de a o întreba pe
dâ nsa! Că ci află , puternice sultan al Bassorei, că eu îmi
iubesc soţia aşa de mult, şi este aşa de frumoasă , cum nu se
mai află femeie în cetă ţile Ră să ritului!
Ş i întorcâ ndu-se acasă , a întrebat-o Abid pe soţia sa ce să
ceară sultanului drept plată . I-a ră spuns femeia:
— Soţul meu, deoarece nu ne lipseşte nimic, că ci Allah ne-
a îndestulat cu de toate, roagă -l pe sultan să -mi îngă duie să
mă plimb pe uliţele cetă ţii! Deci, în fiecare zi de vineri, cu
două ceasuri înainte de rugă ciuni, toţi locuitorii cetă ţii
trebuie să pă ră sească casele de negoţ şi uliţele, toţi trebuie
să se ascundă în moschee, spre a mă putea plimba prin
cetate cu faţa descoperită . Iar cel ce nu va da respect cuvenit
şi nu se va retrage în moschee să fie ucis chiar de paloşul
meu!
Ş i ducâ ndu-se a doua zi Abid la sultan, i-a ară tat ce ar
pofti. Neavâ nd încotro, sultanul a trebuit să -şi ţină
fă gă duinţa, şi a dat poruncile cuvenite. Astfel, în fiecare zi de
vineri, cu două ceasuri înainte de rugă ciuni, fug toţi locuitorii

645
cetă ţii şi se ascund în moschee, şi-şi închid mâ ţele şi câ inii,
de teamă să nu le strice mă rfurile.
— Iată , fiul meu, taina alaiului! a gră it mai departe soţia
bă rbierului. Iată cine este tică loasa femeie! Iar dacă vrei
cumva s-o cunoşti, atunci mă rturiseşte-mi dacă ai la tine sau
nu lucruri scumpe…
— Cum să nu am? s-a mirat Luceafă rul Lumii. Am tot felul
de pietre preţioase, în preţ de cel puţin patruzeci de mii
dinari… Iar în ce o priveşte pe femeia aceasta, care îşi bate
joc de lume, mă voi ră zbuna! Întâ i am s-o las să -şi
să vâ rşească toate vicleniile, pe urmă voi mai vedea…
— Atunci prea bine! a ră spuns bă rbieriţa. Dacă eşti gata
să -ţi jertfeşti pietrele, te vei putea ră zbuna asupra ei! Du-te
înainte de aceasta la Abid, mai-marele giuvaergiilor, şi roagă -
l să -ţi facă dintr-o piatră preţioasă un inel cu pecete. Tu, fiul
meu, să -l miluieşti pentru lucrul lui cu două zeci dinari, iar
pe calfele sale miluieşte-le cu câ te un dinar. Ră mâ i oarecare
vreme în casa lui. De se va întâ mpla să se arate în timpul
acesta vreun cerşetor, miluieşte-l cu un dinar. Într-un
cuvâ nt, fiul meu, arată -te darnic peste mă sură , pentru ca toţi
să se îndră gostească de dă rnicia ta. După aceea, să vii din
nou la mine să mă miluieşti cu o sută dinari! Ş i vom vedea ce
mai avem de fă cut…
Luceafă rul Lumii i-a urmat sfaturile întocmai, şi îndată s-a
înfă ţişat la Abid, şi acesta aşa de mişcat a ră mas de dă rnicia
lui, încâ t a luat piatra preţioasă acasă , pentru a o mai şlefui
o dată , să -i facă un inel nespus de frumos. Ş i lucrâ nd Abid la
inelul cu pecete, a venit la el femeia sa şi l-a întrebat al cui
este inelul demn doar de mâ inile sultanilor.
— Este al unui fecior de neguţă tor stră in! a ră spuns Abid.
Ş i este aşa de frumos feciorul, şi cu purtă ri aşa de alese, şi
este aşa de darnic, cum n-am mai vă zut!
Ş i aşa de mult îl lă uda Abid pe Luceafă rul Lumii, încâ t
soţia sa s-a îndră gostit de el, aşa, pe nevă zute.

646
 Ş i fiind gata inelul, ea l-a luat şi l-a pus în degetul să u,
potrivindu-i-se nespus de bine.
— Mult îmi place inelul acesta, a spus femeia. Mi-l opresc
mie! Cu niciun preţ nu-l mai scot din degetul meu!
— Nu te gră bi! i-a ră spuns Abid. E adevă rat că feciorul
este din oameni aleşi, şi poate că mi-l va vinde, sau poate
mai are o piatră asemă nă toare! Nu te gră bi, că ci azi îţi voi
face un inel la fel…
Ş i a venit ziua a doua. Ş i ducâ ndu-se Luceafă rul Lumii la
bă rbierul să u, l-a miluit din nou cu o sută dinari, şi a rugat-o
pe femeia lui să -i spună ce trebuie să facă .
— Află , fiul meu! Dacă ţi-aduce Abid inelul, prefă -te că -l
potriveşti în degetul tă u, însă arată -i că ar fi prea strâ mt. Iar
dacă va voi Abid să ţi-l lă rgească , tu să -l rogi să -l lase aşa
cum este! „Dă ruieşte-l unei sclave de ale tale!” Aşa să -i spui
lui Abid. „Ia-l şi dă ruieşte-l. Iar mie fă -mi altul, dintr-o piatră
mai bună …” După aceea îi vei da o piatră preţioasă , în preţ
de şapte sute dinari, plă tindu-i pentru luau treizeci dinari.
Iar pe calfele lui le vei milui cu câ te doi dinari. Iar mâ ine, fiul
meu, vino din nou la mine şi miluieşte-mă cu două sute
dinari! Am să -ţi spun ce trebuie să faci mai departe…
Ş i astfel, Luceafă rul Lumii s-a dus ia Abid şi a fă cut totul
după sfaturile bă rbieriţei. Nespus de mirat a ră mas Abid,
câ nd Luceafă rul Lumii i-a dă ruit inelul! S-a întors acasă
bucuros, şi dâ ndu-l soţiei sale, i-a povestit totul, minunâ nd-o
şi pe ea. A spus Abid:
— Cred, frumoasa mea soţie, că feciorul acesta nu poate fi
din viţă negustorească , că ci prea este ales! Mă socotesc în fel
şi chip, şi-mi spune inima că e fecior de sultan…
Ş i scoţâ nd cea de a doua piatră preţioasă , a fă cut din ea
alt inel cu pecete.
Ş i încercâ nd soţia lui şi inelul acesta, i s-a potrivit aşa de
bine, încâ t nu mai voia să -l scoată din deget.
— Nu te gră bi, preaiubite! i-a spus Abid. Îl voi ruga pe

647
fecior şi poate mi-l va vinde…
Ş i, astfel, a venit ziua a treia. Ş i înfă ţişâ ndu-se Luceafă rul
Lumii din nou la bă rbier, cu două sute dinari, i-a spus
bă rbieriţa:
— Fiul meu! Câ nd îţi va aduce Abid inelul al doilea, spune
din nou că -ţi este prea larg, şi roagă -l să -ţi ia mă sură pentru
al treilea. Dă ruieşte-i şi inelul al doilea pentru una din
sclavele sale, şi dă -i o piatră preţioasă , în preţ de o mie
dinari, şi patruzeci dinari pentru lucru, şi câ te trei dinari
calfelor… Arată -te din nou la noi mâ ine şi miluieşte-ne cu
trei sute dinari, spre a te sfă tui ce mai ai de fă cut…
Astfel, Luceafă rul Lumii i-a ascultat sfaturile. Ş i ducâ ndu-
se Abid din nou la soţia sa, a lă udat din nou dă rnicia
feciorului, şi l-a lă udat aşa de mult, încâ t soţia sa i-a
ră spuns:
— Dacă feciorul acesta ar fi într-adevă r aşa cum spui, l-ai
pofti o dată la noi! Pofteşte-l chiar pentru seara acestei zile!
Un om ea el trebuie să fie primit cu toată slava şi cu toată
cinstea! Dacă vrea să vină , pregă teşte-te bine, ca şi cum am
avea de primit fecior de sultan…
Luceafă rul Lumii a primit poftirea. Ş i astfel, s-a înfă ţişat el
la seraiul lui Abid. Ş i stâ nd soţia acestuia în priveală , într-un
loc ascuns, l-a vă zut. Ş i cum l-a vă zut, s-a încredinţat că
soţul ei nu l-a descris nici pe departe, aşa de frumos era. Ş i
sfâ rşindu-se cina, şi trebuind să aducă o sclavă cafeaua,
soţia lui Abid a turnat în ceşti leacuri adormitoare, încâ t atâ t
Abid, câ t şi Luceafă rul Lumii au că zut într-un somn adâ nc
ca moartea. După aceea, soţia lui Abid s-a furişat în încă pere
şi l-a să rutat pe Luceafă rul Lumii, încâ t a doua zi câ nd s-a
trezit, avea acesta pe obraji numai urme roşii şi albastre. I-a
spus Abid, Vă zâ ndu-l:
— Cred că te-au muşcat ţâ nţarii, oaspete al meu! Că ci
totdeauna ţâ nţarii se nă pustesc asupra oaspeţilor mei, care
dorm la mine! Însă bă rbaţilor care poartă barbă ca mine,

648
ţâ nţarii nu le pot face nimic, că ci astfel de obrazuri cu barbă
nu sunt plă cute ţâ nţarilor…
Ş i a mai întâ rziat Luceafă rul Lumii la Abid, pâ nă la prâ nz.
După aceea, mulţumind frumos, a ieşit în cetate şi s-a dus
drept la casa bă rbierului.
— Ei, cum ai petrecut? l-a întrebat bă rbieriţa.
— Nu ţi-aş putea spune nimic, preacinstită bă rbieriţa,
întrucâ t n-am vă zut-o…
— Dar ce sunt semnele acestea pe buzele tale şi pe obrajii
tăi?
— M-au muşcat ţâ nţarii! a ră spuns Luceafă rul Lumii.
— Dar altceva nu ţi s-a mai întâ mplat nimic?
— Ba da! a ră spuns Luceafă rul Lumii. Am aflat în
buzunarul meu o jucă rie…
— Atunci, a ră spuns bă rbieriţa, lucrul acela ţi l-a pus în
buzunar soţia lui Abid. Ţ i-a pus în buzunar o jucă rie, ca să -ţi
dovedească astfel câ t eşti de copil şi câ t de prost! Iar câ nd te
vei mai duce, tu să nu dormi, şi vino după aceea la mine din
nou, miluindu-mă cu cinci sute dinari!
Luceafă rul Lumii s-a dus din nou la casa lui Abid, şi a
gă sit acolo destulă mâ hnire, întrucâ t giuvaergiul era trist din
pricina ţâ nţarilor care-i muşcaseră oaspetele.
— Aşa pă ţesc toţi oaspeţii noştri, dacă tu, bă rbate, îi culci
în această încă pere! Dacă -l vei opri pe oaspetele tă u şi în
seara acestei zile, bine ar fi să -l pofteşti într-o încă pere mai
îndepă rtată …
Ş i astfel, Luceafă rul Lumii a dormit acolo şi noaptea aceea,
şi a aflat în buzunarul să u, în loc de jucă rie, un hanger.
Îndată el s-a dus la bă rbieriţă , şi povestindu-i, ea i-a
ră spuns:
— Allah să te ocrotească , fiul meu! Dacă va fi să -ţi petreci
noaptea din nou sub acoperişul lui Abid, află că te pâ ndeşte
moartea! Că ci dâ ndu-ţi hangerul, femeia lui ţi-a dat a
înţelege să -i ucizi bă rbatul…

649
 Ş i fiind poftit din nou la casa lui Abid, Luceafă rul Lumii s-
a învoit. După ce s-au întins mesele şi s-au strâ ns, şi după
ce li s-au adus cafelele, Luceafă rul Lumii a spus:
— Adă -mi mai bine puţină apă , că ci mi s-a fă cut sete… Ş i
în timp ce sclava s-a dus să -i aducă apă , el a preschimbat
îndată ceştile de cafele, dâ nd-o lui Abid pe aceea cu leac
adormitor. Ş i nu mult timp s-a scurs, şi iată că a venit femeia
lui Abid. Avea în mâ nă un hanger.
— Cine te sfă tuieşte pe tine astfel? l-a întrebat ea. Că ci nu-
mi închipui să fii atâ t de viclean din naştere. Vreau stră inule,
să scap de bă rbatul meu! Îţi aduc la picioare toată bogă ţia
lui, numai urmează -mi sfatul!
Dar el nu s-a învoit să ucidă .
Ş i s-au ară tat zorii peste binecuvâ ntata cetate Bassora. Ş i
trezindu-se Abid, Luceafă rul Lumii i-a spus că a dormit
nespus de bine, întrucâ t n-au mai venit ţâ nţarii să -l muşte.
Ş i a mai petrecut Luceafă rul Lumii şi noaptea urmă toare sub
acoperişul lui Abid. Ş i iar s-au ară tat zorii peste fericita
cetate Bassora. Apoi, după cum se istoriseşte mai departe, l-
a sfă tuit femeia pe Luceafă rul Lumii să se mute cu casa în
vecină tatea lor. Ş i i-a tot că rat ea în locuinţă banii şi odoarele
soţului să u. Apoi, după câ teva zile, ea s-a înfă ţişat cu un
hanger în preţ de peste cinci sute dinari:
— Ia hangerul acesta şi du-te cu el în bazar, la soţul meu!
Spune-i că l-ai cumpă rat de la un fecior stră in!
Ş i urmâ ndu-i sfatul, s-a dus Luceafă rul Lumii în bazar cu
hangerul. Abid şi-a cunoscut îndată hangerul, şi l-a apucat o
straşnică mâ nie. Însă n-a îndră znit să spună nimic. Credea
că poate este un hanger asemă nă tor. S-a gâ ndit sa se
întoarcă repede acasă , să vadă dacă hangerul lui se afla la
locul să u. Însă Luceafă rul Lumii a luat-o înainte, iar soţia lui
Abid a pus hangerul la loc. Ş i venind Abid şi cerâ ndu-i-l, ea i
l-a dat numaidecâ t, întrebâ ndu-l ce nevoie are de el.
— Peste fire de ciudat! a strigat Abid.

650
 Ş i astfel, a dat hangerul înapoi soţiei sale. Ş i prefă câ ndu-
se ea, l-a rugat cu lacrimi să -i spună ce însemnează toate
acestea:
— Nu cumva te îndoieşti de credinţa mea? l-a întreb ea, cu
dojană .
Abid şi-a cerut iertare.
Ş i venind ziua a doua, femeia lui Abid a dat Luceafă rului
Lumii un ceasornic, trimiţâ ndu-l la soţul să u, în bazar, sa i-l
arate.
— Spune soţului meu că ai cumpă rat ceasornicul acesta
de la un fecior prea frumos… Cum i-l ară ţi, adu-mi-l repede
înapoi…
Ş i astfel, Luceafă rul Lumii a luat ceasornicul şi s-a dus la
Abid. Ş i vă zâ nd Abid şi ceasornicul, a intrat la bă nuieli
negre. Neîntâ rziat fugind acasă , a întrebat unde îi este
ceasornicul, însă soţia sa i l-a ară tat îndată , cu prefă cută
mirare. Ş i plâ ngea ea, şi el şi-a cerut din nou iertare, cu
lacrimi.
— Află , Abide! Dacă mă bă nuieşti, niciodată n-am să mă
mai ospă tez la aceeaşi masă cu tine! Te voi un, Abide, pentru
întunecimea sufletului tă u…
Ş i Abid a îngenuncheat în faţa ei, rugâ nd-o să -l ierte, că ci
niciodată n-o va mai bă nui…
Ş i din ziua aceea, Luceafă rul Lumii n-a mai fost poftit în
ospeţie. Abid s-a dus într-o zi la el, şi a că zut cu faţa la
pă mâ nt, vă zâ nd în locuinţa lui multe din odoarele şi din
lucrurile sale. N-a spus nimic, şi l-a poftit din nou la cină .
Luceafă rul Lumii s-a dus. Abid era aşa de mâ hnit, încâ t toată
seara n-a scos niciun cuvâ nt. Ş i din nou, Abid a că zut într-
un somn ca moartea, dâ ndu-i-se în cafea leacuri
adormitoare.
— Află , Luceafă r al Lumii! a gră it femeia lui Abid că tre
fecior. Pâ nă acum a fost ce-a fost! Astă zi trebuie să mă
îmbraci în veşmâ nt de roabă , că ci îmi stă nespus de bine!

651
Află că înainte vreme, eu am fost roabă şi ştiu cum să mă
port! După ce mă îmbraci în veşmâ nt de roabă , du-mă în
bazar, la soţul meu, şi întreabă -l dacă n-ai plă tit pentru mine
prea mulţi bani, cumpă râ ndu-mă … Cum ajungem în faţa lui,
ridică -mi vă lul de pe faţă , să mă vadă . Ş i îndată ce mă vede
el, apucă -mă de mâ nă şi neîntâ rziat ne vom întoarce acasă !
Vreau să vă d ce va mai putea face Abid, vă zâ nd şi această
viclenie…
Ş i întâ mplâ ndu-se totul după sfaturile femeii, Abid a că zut
în leşin câ nd şi-a recunoscut soţia în veşmâ nt de roabă , l-a
recunoscut în degete inelele, şi-n urechi cerceii. Toate erau
fă cute de mâ na lui, încâ t i-ar fi fost peste putinţă să le
asemuie cu altele. Ş i mult s-a mirat Abid, câ nd ea şi-a rostit
numele adevă rat, Halimah… Numaidecâ t a închis casa fie
negoţ, şi întorcâ ndu-se la locuinţa sa, şi-a gă sit soţia stâ nd
liniştită , cu aceleaşi podoabe.
— Numai unul Allah poate face lumină în întunericul
acesta! a ră cnit el.
— Ce s-a mai întâ mplat? l-a întrebat ea, cu prefă cută
mirare.
Ş i Abid i-a povestit totul.
— Se vede însă că m-am înşelat! a încheiat el. De bună
seamă , sclava ară tată mie seamă nă cu tine ca două pică turi
de apă !
— Dacă mă bă nuieşti, soţul meu, a ră spuns Halimah, eu
una îl pun martor pe Allah, pentru nevinovă ţia mea! Spre a
te încredinţa că te-ai înşelat, repede-te tot acum la
Luceafă rul Lumii! Te vei încredinţa că sclava lui seamă nă cu
mine, şi că nu ai drept la nicio bă nuială !
Ş i astfel, Abid s-a lă sat din nou încredinţat de nevinovă ţia
ei. A pornit repede spre locuinţa Luceafă rului Lumii. Însă pe
câ nd bă tea el în uşă , Halimah se afla de mult înă untru,
ajunsă acolo printr-un gang tainic. Ş i a intrat Abid, şi mult s-
a minunat vă zâ nd câ t de leit seamă nă sclava Luceafă rului

652
Lumii cu soţia lui! Aşa s-a dus el din nou la bazar, la lucrul
să u. Iar Halimah s-a dus la Luceafă rul Lumii, cu patru pungi
de galbeni, şi l-a sfă tuit astfel:
— Fii gata, Luceafă r al Lumii! Fii gata pentru fugă ! Că ci în
câ teva zile, noi trebuie să pă ră sim Bassora, să ne află m
departe, spre patria ta. Adună -ţi repede banii şi lucrurile de
preţ, apoi du-te la soţul meu şi spune-i că pleci. Întreabă -l
câ t îi eşti dator pentru că ai locuit peste drum de noi, în casa
lui. Cum îi spui toate acestea, întoarce-te neîntâ rziat la
mine…
Luceafă rul Lumii a vrut să -i vadă mai departe viclenia. Ş i a
fă cut totul, după voia ei.

*
* *

Nemaipomenit de mult s-a întristat Abid, aflâ nd că

Luceafă rul Lunii e gata de drum! Ş i sfâ rşind toate pregă tirile,
a spus Halimah:
— Ia tot ce ai adunat, tot ce-i al bă rbatului meu! Lui îi va
ră mâ ne doar o sclavă pe care eu nu vreau să i-o las.
Cumpă ră şi sclava, că ci este pă stră toarea tainelor mele…
Astfel, cinstiţilor ascultă tori, Halimah a pregă tit totul
pentru fugă , a pregă tit totul pentru ca soţul ei legiuit sa
ră mâ nă să rac lipit pă mâ ntului. Nu după mult timp, toate
avuţiile erau încă rcate pe înalte că mile. Deodată , s-a ară tat
Abid. Venea după cum se credea, pentru a-şi lua ră mas bun.
În vremea aceasta, Halimah fugea înainte, pe alt drum, şi
într-un tâ rziu s-a întâ lnit din nou cu Luceafă rul Lumii, şi
astfel au ajuns ei la hotarele Egiptului. Ş i Luceafă rul Lumii a
repezit un sol spre cetatea Cairo, la tată l să u, să -i arate că se
întoarce. Ş i aflâ nd tată l să u că se întoarce, după atâ ta vreme
de tă cere, i-a ieşit în întâ mpinare cu obştea neguţă torilor. L-a
îmbră ţişat şi l-a să rutat, şi întrebâ ndu-l de unde a cumpă rat

653
sclava aceea, Luceafă rul Lumii i-a ră spuns:
— Nu este sclavă , o, tată l meu! Este femeia din descrierea
dervişului! Pentru ea mi-am pă ră sit patria şi am vă zut că
este cea mai vicleană dintre fă pturi!
După aceea, Luceafă rul Lumii şi-a istorisit în faţa obştei
toate pă timirile şi toate zbuciumele.
A ră spuns Abd Arrahman:
— Luceafă r al Lumii! Îţi voi gă si o femeie cinstită , dintr-o
familie vestită !
Îndată , Abd Arrahman a prins-o pe Halimah şi a închis-o
într-o încă pere întunecoasă . Nimă nui nu-i era îngă duit să se
apropie. Din câ nd în câ nd se apropia, să -i aducă mâ ncare,
doar un etiopian negru ca abanosul. Ş i în vremea asta, Abd
Arrahman a ales-o pentru fiul să u pe fata vestitului şeic El
Islam, cea mai frumoasă fată a timpului şi a Ră să ritului… Au
venit cadiii şi martorii şi s-au întins mesele. Au fost poftiţi
oamenii de vază ai cetă ţii şi ai întregului Egipt. La urmă , s-au
înfruptat şi să racii şi nevoiaşii.

ABID SE ÎNFĂŢIŞEAZĂ ŞI EL PRINTRE NEVOIAŞI…

Deodată , printre nevoiaşii veniţi la urmă , Luceafă rul Lumii

l-a vă zut pe prietenul să u Abid. Era într-o stare nemernică .
Abid anume plecase spre Egipt, îndată ce s-a întors de la
bazar şi şi-a aflat uşile larg deschise, comorile jefuite şi
femeia lipsă . Ş i pentru a nu trezi vâ lvă în cetate, a spus
calfelor sale că se că lă toreşte doar din bună plă cere, spre
Mecca. Pe drum, a fost jefuit de beduinii arabi. A ră mas gol
pâ nă la piele, şi pentru a putea merge mai departe, a
îmbră cat veşmâ nt peticit, primit de pomană . Aşa a ajuns el la
cetatea Cairo, rupt şi flă mâ nd. Ş i a cerşit o vreme, pe
maidane şi pe la uşile moscheelor.
654
 Ş i ză rindu-l acum Luceafă rul Lumii, printre nevoiaşi, a
spus tată l să u.
— Preaiubit tată ! Omul acela este nespus de flă mâ nd!
Lasă -l să se ospă teze pâ nă se satură , după aceea îl vom
chema…
Ş i mâ ncâ nd Abid şi să turâ ndu-se, Luceafă rul Lumii l-a
chemat la sine, l-a îmbră ţişat şi a plâ ns la pieptul să u. Dar
Abd Arrahman a spus:
— Nu aşa se întâ mpină un prieten, fiul meu! mai întâ i
trimite-l la baie, îmbracă -l în alte veşminte, după aceea
puteţi sta de vorbă …
Ş i ducâ ndu-se Abid la baie, s-a întors îmbră cat în veşmâ nt
nou, şi din nou ară ta ca un mai-mare peste neguţă tori.
Luceafă rul Lumii s-a gră bit să -l facă cunoscut prietenilor să i,
spunâ nd tuturor că a fost jefuit de beduini. Ş i ră mâ nâ nd
după aceea faţă în faţă cu Abd Arrahman, a spus acesta:
— Vei vedea cu ochii tă i, o, Abid, vei vedea că soţia ta este
mult mai vinovată decâ t fiul meu! Rogu-te să nu-l
duşmă neşti! Gâ ndeşte-te s-o ierţi, iar ei îi va pă rea ră u de
purtarea sa, şi în viitor îţi va fi credincioasă … În ce priveşte
banii pierduţi, nu te mâ hni, Abide! Te voi ajuta să te întorci
din nou în patria ta! Însă , dacă vrei să ră mâ i la Cairo, te vom
ţine ca pe un frate, împreună cu soţia ta! Iată cheia casei
unde se află soţia ta… Du-te la ea şi împă caţi-vă …
Abid a luat cheia şi s-a dus la casa ară tată .
Ş i ajungâ nd Abid la casa aceea, şi-a auzit soţia plâ ngâ nd şi
tâ nguindu-se.
Ş i intrâ nd Abid în încă perea aceea, a aflat-o moartă . După
aceea, Abd Arrahman a ieşit în întâ mpinarea lui Abid,
spunâ ndu-i:
— Nu plâ nge, Abide! Aşa a fost voia lui Allah! O, Abide!
Dacă vrei, ţi-o dau de soaţă pe fiica mea, Lună Plină !
Cu mare bucurie a primit Abid! Ş i au tră it ei mult timp în
ţara Egiptului. Ş i într-un tâ rziu, cercetâ ndu-l dorul de patria

655
sa, s-a hotă râ t Abid să se întoarcă la Bassora. Ş i s-a bucurat
Abd Arrahman că Abid nu şi-a uitat patria! Ş i a că lă torit Abid
împreună cu soţia sa, la Bassora, lă udate fie porţile ei şi
minaretele! Pretutindeni a fost primit cu braţe deschise şi cu
mese întinse. Ş i a murit Abid, după cinci ani. Ş i Lună Plină
s-a întors din nou în ţara Egiptului, după cum spun cronicile
şi după cum spun preaslă viţii povestitori ai Ră să ritului… Iar
cine crede că toate femeile sunt necredincioase, acela se
înşală . Ele sunt, la firea lor, asemeni bă rbaţilor! Laudă lor, în
vecii vecilor, pentru cinste, iar dacă pe ici-colo se afla şi
necinste, trebuie să ne gâ ndim că necinste se află şi la
bă rbaţi…

ISTORIA UNEI IUBIRI ÎNFLĂCĂRATE; CUM

ÎNDRĂGOSTITUL E NEVOIT SĂ-ŞI VÂNDĂ IUBITA;
DEZNĂDEJDEA LUI ŞI REVEDEREA PE O CORABIE;
AUZIM STIHURI TÂNGUITOARE, CA TOATE STIHURILE
IUBIRII, APOI, CU VOIA LUI ALLAH, TOATE SE
SFÂRŞESC CU BINE, CĂCI IUBIREA TREBUIE
TOTDEAUNA SĂ BIRUIASCĂ…

Se povesteşte că tră ia odată în Bagdad un om nespus de

înstă rit, care moştenise de la pă rintele să u neînchipuite
averi. Era omul acela îndră gostit de sclava sa, pe care o
cumpă rase de la tâ rgul robilor. Cheltuia pentru ea tot ce
moştenise şi tot ce adunase, şi la urmă nu i-a mai ră mas mai
nimic. Abia aveau cu ce tră i. În zilele bune, el petrecea numai
între oameni aleşi şi bogaţi, între poeţi şi sculptori. Ş i cerâ nd
un sfat unuia dintre prieteni, ce să facă spre a scă pa de
starea neagră , i s-a ră spuns că niciun alt mijloc de câ ştig nu
se află , în afară de ştiinţa câ ntecului. L-a sfă tuit prietenul
acela să devină câ ntă reţ, că ci astfel va câ ştigat bani buni şi
656
va avea din nou masă întinsă . Dar acelui om nu i-a plă cut
sfatul. I-a spus sclava:
— Cred, o, stă pâ nul meu, că bine ar fi să mă vinzi! Astfel
am fi scutiţi de să ră cie, pentru că sunt frumoasă şi doar un
bă rbat bogat m-ar putea cumpă ra…
Ş i astfel, omul şi-a luat sclava şi a dus-o la tâ rgul de robi.
Ş i cum a vă zut-o un bă rbat ales, cu numele Îl Asmit, a
plă cut-o şi a cumpă rat-o, plă tind cincisprezece mii dinari.
Ş i luâ nd banii, iubitul ei a simţit cum îl fulgeră prin inimă
pă rerea de ră u şi a început a plâ nge în hohote. Ş i plâ ngea în
hohote sclava, iubita lui. A vrut s-o ră scumpere, însă
cumpă ră torul nu s-a mai învoit.
Ş i astfel, punâ ndu-şi banii în pungă , îndră gostitul s-a
întors acasă ; însă , fă ră iubita sa, casa i s-a pă rut pustie.
Plâ ngea şi ofta şi se izbea cu pumnii în tâ mple, şi nopţile
erau nesfâ rşit. De lungi şi zilele nu mai aveau sfâ rşit. Odată ,
omul acela a intrat într-o moschee şi şi-a pus sub genunchi
punga cu bani în loc de periniţă , cum se obişnuieşte în
sfintele temple ale Islamului… Ş i a bă tut omul acela temenele
înfricoşate, în numă r de mii şi mii, întors cu faţa spre Mecca,
şi întors că tre cerurile lui Mahomed-prooroc şi a plâ ns cu o
mie de râ nduri de lacrimi, şi a că zut într-o sfâ rşeală , şi a
adormit în preasfâ ntul templu al lui Mahomed. Ş i pe câ nd
dormea el, s-a ară tat un dreptcredincios musulman, şi
tră gâ ndu-i punga, i-a luat-o şi a fugit. Ş trezindu-se omul,
mare spaimă l-a cuprins şi a început a ră cni. Ş i sculâ ndu-se
el, şi vrâ nd să fugă afară , să prindă hoţul, şi-a dat seama că
era cu picioarele legate: deodată s-a pră buşit.
— De ce mă pedepseşti, Allah? ră cnea el şi ră suna
moscheea de hohotele lui de plâ ns. Mi-am vâ ndut iubita
pentru ca să am cu ce tră i, şi acum nici iubita nu mai este, şi
nici aurul…
Ş i era aşa de deznă dă jduit, încâ t s-a dus la apa Tigrului şi
acoperindu-şi faţa cu veşmâ ntul a să rit cu capul în jos.

657
 Însă aflâ ndu-se prin apropiere nişte dreptcredincioşi, l-au
vă zut, şi dâ ndu-şi seama că s-a înecat din pricina unei mari
nenorociri, au să rit în apa Tigrului, şi l-au scos, şi l-au
întrebat istoria lui.
Ş i omul acela şi-a istorisit toate pă timirile şi toate
întâ mplă rile. Ş i ascultă torii lui plâ ngeau cu o mie de râ nduri
de lacrimi. Ş i s-a apropiat un. Dreptcredincios musulman
bă trâ n:
— Fiul meu! Cu drept gră ieşti câ nd spui că ţi-ai pierdut
averea, dar ai grijă să nu-ţi pierzi şi sufletul, repezindu-l în
Gheena cu mâ na ta! Vino cu mine…
Ş i urmâ ndu-l pe dreptcredinciosul bă trâ n, l-a liniştit
acesta cu vorbe bune, însă îndată ce l-a pă ră sit, din nou a
vrut să se întoarcă la apa Tigrului, să se înece. Ş i venind din
nou la el bă trâ nul dreptcredincios, i-a dă ruit cincizeci dinari,
şi sfă tuindu-l să -şi pă streze cumpă tul, a mai adă ugat că
bine-ar fi să pă ră sească Bagdadul, să se ducă în lumea lui,
pâ nă ce pă rerea de ră u după iubita lui i se va şterge din
inimă . Ş i astfel, s-a dus îndră gostitul şi a pornit pe întinsele
drumuri ale Ră să ritului, nă dă jduind că va intra în leafă într-
o cetate depă rtată , avâ nd multă ştiinţă şi multă iscusinţă la
scris.
Ş i astfel, cu ajutorul lui Allah, durerea i s-a mai alinat şi a
plecat spre Vasit, la nişte neamuri. Ş i ajungâ nd el la ţă rmul
mă rii, a vă zut o corabie încă rcată cu multe lucruri de preţ,
gata să plece. Ş i rugâ ndu-se el de coră bieri să -l ia cu dâ nşii,
aceştia i-au ră spuns:
— Află , stră ine, că această corabie este a unei mari
că petenii şi nu te putem lua!
Însă fă gă duindu-li-se o bună ră splată , ei au ră spuns:
— Dacă vrei numaidecâ t, dezbracă -te de veşmintele alese
şi îmbracă -te ca noi, coră bierii… Ală tură -te de noi, ca şi cum
ai fi şi tu un oarecare coră bier…
Ş i întorcâ ndu-se îndră gostitul în cetate, şi-a cumpă rat

658
veşmâ nt de coră bier, şi aşa a urcat pe corabie, şi aşa a
că lă torit spre Bassora.
Însă cum a urcat pe corabie, a vă zut-o pe sclava sa, pe
care o slujeau acum alte sclave. Ş i s-a gâ ndit îndră gostitul:
— Mulţumesc lui Allah că o vă d!
Ş i venind după aceea stă pâ nul coră biei, cu o mulţime de
că lă reţi, toţi s-au suit pe corabie. Stă pâ nul s-a aşezat la
masă întinsă , împreună cu sclava, şi au mâ ncat şi au bă ut în
sunetele lă utelor. Apoi a spus stă pâ nul coră biei că tre sclavă :
— Câ t va mai ţine tristeţea ta? Câ nd vei lepă da de pe faţă
întristarea, şi câ nd vei lepă da veşmintele de doliu? De ce nu
vrei să -mi câ nţi? Nu eşti nici cea dintâ i, nici cea din urmă
femeie care se desparte de iubitul ei!
Ş i auzind iubitul vorbele acestea, şi-a dat seama câ t de
mult îl iubea sclava. Ş i poruncindu-i stă pâ nul, sclava a luat
o lă ută şi a câ ntat stihurile urmă toare:

„E noapte întunecoasă în răsărit şi în miazănoapte! E

noapte întunecoasă peste moschei şi minarete, şi eu
singură sunt şi caravana mi-a dus iubitul departe! El s-a
dus fără să se gândească la durerea mea, şi nu s-a
gândit că-mi duce cu el bucuria inimii mele! Şi de când au
pornit cămilele lui în caravană şi s-au pierdut în
depărtarea deşertului, sufletul meu arde în flăcările
Gheenei!”

Ş i câ ntâ nd astfel, au copleşit-o deodată lacrimile, a

aruncat lă uta şi plâ ngea în hohote. Toţi cei de faţă au ră mas
miraţi, iar îndră gostitul a că zut în leşin. Toţi cei de pe corabie
l-au socotit drept stă pâ nit de duhuri necurate. Ş i s-au plecat
asupra lui, şi au deschis cartea Koranului, spre a alunga
duhurile. Ş i vă zâ nd că lă torii că nu ajută citirea stihurilor din
Koran, au rugat-o pe sclavă aşa de stă ruitor să -i câ nte, încâ t
sclava a luat lă uta, şi plecâ ndu-se asupra lui, a câ ntat mai

659
departe:

„Şi s-a dus caravana în îndepărtările deşertului, şi s-a

stins ca umbra! Şi eu am rămas în poarta cetăţii şi am
plâns.
Spune-mi, Allah! Oare dacă s-au dus caravanele în şir,
şi dacă s-a dus cu ele iubitul meu, îl pot uita? Eu am
rămas să privesc urmele cămilelor şi să întreb urmele
unde s-a dus iubitul meu!
M-am întors la casa lui şi am întrebat toate lucrurile
din casă, dar toate mi-au răspuns că iubitul m-a părăsit şi
s- a dus departe cu caravanele deşertului …”

Ş i sfâ rşind stihul, sclava a izbucnit în hohote de plâ ns şi a

leşinat. Glas mare de tâ nguire s-a ridicat din sufletele
oamenilor! Ş i îndră gostitul s-a trezit o clipă , dar iar a că zut în
leşin. L-au îngrijit coră bierii cu prietenie, însă a venit deodată
un oştean:
— Cine v-a îngă duit să luaţi pe corabie un om stă pâ nit de
duhuri rele? Ar fi bine ca îndată ce sosim într-o schelă , să -l
aruncă m pe ţă rm!
Auzind aceste cuvinte, îndră gostitul a fost cuprins de o
spaimă neînchipuită . S-a gâ ndit îndată că nu-i ră mâ ne alta
de fă cut, decâ t să se stă pâ nească . Astfel, corabia despica
valurile mă rii. Ş i venind seara, au ajuns într-un ţinut nespus
de frumos, cu flori bogate ca ale paradisului. Ş i a spus
stă pâ nul coră biei:
— Veniţi, prietenii mei, să coborâ m pe ţă rm!
Ş i câ nd toţi au coborâ t, îndră gostitul s-a dus şi a luat
lă uta, şi potrivindu-i sunetele strunelor, a câ ntat un câ ntec
prea binecunoscut de sclavă . Ş i după ce a câ ntat el, s-a dus
înapoi la locul să u. Nu după mult timp, s-au urcat pe corabie
toţi ceilalţi, şi era lună plină peste paradis şi peste ariile
mă rii.

660
 — În numele lui Allah! a strigat stă pâ nul coră biei că tre
sclavă . Nu ne întuneca viaţa cu tristeţea ta! Înveseleşte-te
odată !
Atunci, ea a luat lă uta şi i-a încercat strunele şi a ră spuns:
— Oare cine a câ ntat mai înainte câ ntecul pe care-l ştiu,
câ ntecul iubitului meu? Oare nu cumva iubitul meu se află
pe corabie?
— Să -l pă zească Allah! a ră spuns stă pâ nul ei. Că ci dacă s-
ar afla aici, nu ştiu ce i-aş face!
Însă s-a ră zgâ ndit şi a adă ugat:
— Cred că dacă ar fi iubitul tă u aici, ne-ar câ nta, şi astfel
ne-ar înveseli! Dar cum s-ar putea să se afle pe corabie
iubitul tă u?
Ea a ră spuns:
— Ţ i-aş câ nta eu singură , dar nu pot câ nta dacă nu mă -
nsoţeşte, cu glasul, iubitul meu!
— Întrebaţi coră bierii! a poruncit stă pâ nul. Întrebaţi şi
cercetaţi dacă nu se află printre ei vreun stră in…
Ş i întrebâ nd coră bierii, toţi au ră spuns că pe corabie nu se
află niciun stră in. Ş i a ră spuns îndră gostitul:
— Eu am fost dască lul ei la învă ţă tura câ ntă rilor, pe câ nd
îmi era sclavă !
Ş i ea a strigat deodată :
— Iată glasul stă pâ nului meu!
Ş i atunci au venit servii stă pâ nului, şi l-au dus la stă pâ n
care a strigat:
— Pe Allah, în ce hal ai ajuns! Ce s-a întâ mplat cu tine,
nefericitule?
Ş i astfel, îndră gostitul şi-a spus toate pă timirile şi plâ nge
în hohote. Ş i s-a auzit îndată cum sclava suspina şi cum toţi
cei de faţă plâ ngeau.
— Îţi jur pe Allah! a spus la urmă stă pâ nul coră biei. Sclava
aceasta, de câ nd am cumpă rat-o de la tine, într-un plâ nge şi
mereu te pomeneşte! Sunt om bogat nespus, am crezut că

661
zilele mele din lungul că lă toriilor îmi vor înveselite de
câ ntă rile ei! Însă , cum am dus-o în casa mea şi cum am
urcat-o pe corabia aceasta, întruna se tâ nguie şi suspină
după tine… Sunt om ales la sufletul meu! După cum ştii, am
fost la Bagdad, să -mi iau leafa de la califul califilor! Ş i auzind
la Bagdad câ ntece preafrumoase, m-am gâ ndit să -mi cumpă r
o sclavă câ ntă reaţă , şi luâ ndu-mi leafa şi cumpă râ nd această
sclavă , am pornit la drum spre patria mea. Ş i jur pe Allah cel
prea înalt că îndată ce ajungem la Bassora, dă ruiesc acestei
sclave libertatea şi o las să se mă rite cu tine! Sunt bogat, şi
vă voi da atâ ţia bani, să aveţi cu ce tră i ca nişte sultani, pâ nă
la capă tul zilelor! Însă pentru toate acestea, cer un lucru! Ori
de câ te ori voi avea poftă să o aud câ ntâ nd, să -mi îngă duiţi
să ascult de după perdea! Ş i în timp ce ea va câ nta, tu să
petreci cu mine la masă întinsă …
Mult s-a bucurat îndră gostitul! Ş i îndată stă pâ nul coră biei
a chemat sclava şi a întrebat-o dacă se învoieşte cu toate cele
mai sus înşirate.
Ş i ea a ridicat înaltă mulţumire lui Allah. Apoi,
îndră gostitul a fost îmbră cat în veşminte scumpe, şi a fost
strop cu ape parfumate, iar sclava, la masă întinsă , câ nta
urmă toarele stihuri:

„Am vărsat lacrimi, când nu s-a mai văzut caravana în

adâncul deşertului!
Niciodată nu mă cercetase durerea despărţirii şi abia
acum inima mea, a ars! Numai cei cu inimile triste înţeleg
prea bine chinul meu şi tristeţea inimii mele…”

Toţi cei de faţă au ră mas nespus de mulţumiţi de această

câ ntare! Îndră gostitul a luat lă uta din mâ na ei şi a câ ntat
urmă torul stih:

„Dacă vrei să fii fericită, priveşte-mă în lumina ochilor,

662
 căci m-am întors!
Şi m-am întors, preaiubita mea, doar datorită omului cu
suflet ales care s-a îndurat de noi! Dă cinste înaltă
oamenilor aleşi, care se îndură de cei aflaţi în
întristare…”

Ş i auzindu-l câ ntâ nd, toţi că lă torii, toţi coră bierii,

împreună cu că peteniile şi cu stă pâ nul, au mulţumit
îndră gostitului, şi aşa, corabia spinteca apele, şi marea
ră suna de câ ntă rile îndră gostiţilor.
Astfel a ajuns corabia la un ţă rm, şi toţi au coborâ t. Ş i a
coborâ t şi îndră gostitul la ţă rm. Deodată , l-a potopit somnul.
Ş i adormind el, a ră mas pe ţă rmul acela, iar corabia despica
mai departe întinsul apelor. Nimeni n-a vă zut lipsa
îndră gostitului. Aşa au ajuns la Bassora, fă ră el.
În vremea asta, îndră gostitul dormea în insulă şi s-a trezit
sub dogoarea soarelui. Era singur, fă ră niciun ban, că ci toţi
banii lui îi încredinţase sclavei. Ş i întrucâ t nu ştia numele
stă pâ nului acelei coră bii şi nici unde locuieşte, a că zut în cea
mai mare deznă dejde, iar în ce priveşte revederea cu iubita
sa, nici nu îndră znea mă car să viseze. Ş i aşa a stat el pe
ţă rmul mă rii, pâ nă s-a ară tat o corabie mare. Ş i a urcat
îndră gostitul pe corabie, şi a ajuns în Bassora. Ş i întrebâ nd
de un precupeţ, i-a cerut cerneală şi alte cele trebuitoare
pentru scris, şi a înşirat câ teva râ nduri.
Ş i vă zâ nd precupeţul scrisul lui, şi vă zâ ndu-l în nişte
veşminte aşa de rupte şi de mâ rşave, şi-a dat seama că
trebuie să fie om ales ajuns în îngrozitoare stare. Ş i l-a rugat
precupeţul să ră mâ nă la el, spre a-i scrie socotelile la
catastif. L-a tocmit cu o drahmă pe zi. Astfel a ră mas el la
precupeţul acela, vreme de treizeci de zile. Ş i crescâ nd
venitul precupeţului, şi scă zâ ndu-i cheltuielile, l-a mai miluit
cu o drahmă pe zi, iar la încheierea anului l-a însurat cu fiica
lui, încredinţâ ndu-i negoţul.

663
 Totuşi, îndră gostitul mereu ofta şi mereu se uita departe.
Inima lui era zdrobită şi nici nu vrea să audă poftirile
socrului să u la bă utură . Ş i întrebâ ndu-l socrul să u de ce era
atâ t de trist, el a ră spuns într-o bună zi:
— Mi-i inima zdrobită şi încă nu-ţi pot spune pricina…
Astfel au trecut doi ani. Într-o zi – slavă zilei aceleia!
— A vă zut îndră gostitul trecâ nd prin faţa precupeţiei o
mulţime mare de oameni cu mâ ncă ri şi bă uturi. Ş i întrebâ nd
el ce însemnează alaiul acela, i s-a ră spuns:
— Azi, fiul meu, este ziua vieţii vesele! Azi petrec avuţii şi
nevoiaşii! Toţi oamenii se adună astă zi la ţă rmul
Obolakanolului şi petrec în câ ntă ri, sub arborii gră dinilor!
Ş i vrâ nd îndră gostitul să vadă şi el petrecerea, s-a
amestecat în mulţime, şi astfel s-a dus la ţă rmul
Obolakanolului. Ş i ajungâ nd la ţă rm, s-a suit într-o barcă . Ş i
iată că deodată l-a vă zut pe câ rmaciul coră biei. L-a strigat, şi
câ rmaciul l-a cunoscut îndată , întrebâ ndu-l cum de se mai
află în viaţă ! S-au îmbră ţişat, şi după aceea îndră gostitul i-a
istorisit pă timirile. I-a spus câ rmaciul coră biei:
— Vă zâ nd noi într-un tâ rziu că lipseşti de pe corabie, peste
mă sură ne-am întristat! Sclava, iubita ta, şi-a rupt
veşmintele, şi-a zgâ riat faţa, a aruncat lă uta în foc şi se
tâ nguia înspă imâ ntă tor, şi astfel am ajuns la Bassora. Ş i
ajungâ nd la Bassora, am rugat-o cu toţii să lase plâ nsul şi
jalea, dar ea a ră spuns că va purta veşmâ nt negru pâ nă la
capă tul zilelor, şi că niciodată nu va mai câ nta…
Ş i a istorisit câ rmaciul coră biei mai departe:
— Ş i aşa tră ieşte ea pâ nă în ceasul de faţă , în negru doliu
şi întristare…
Ş i aflâ nd îndră gostitul unde locuieşte iubita sa, s-a dus la
dâ nsa. Ş i vă zâ ndu-l ea, a ră cnit atâ t de înspă imâ ntă tor, încâ t
el a crezut că a murit. A apucat-o în braţe şi îndată s-a ară tat
şi stă pâ nul ei:
— Ia-o, prietene, şi fă -o fericită !

664
 Ş i au că pă tat multe daruri de la omul acela; au că pă tat
multe veşminte şi o mie de divane şi cincizeci de mii dinari, şi
le-a mai adă ugat venit pe lună încă o sută de mii… Toate le-a
dă ruit lor, rugâ ndu-i să -i îngă duie, din câ nd în câ nd, să vină
la ei s-o audă câ ntâ nd. Ş i le-a dat omul acela un serai
luminos. Ş i întorcâ ndu-se îndră gostitul la precupeţ, a aflat
că fata precupeţului murise cu câ teva clipe mai înainte,
înecată la apa Obolakanolului. Ş i au tră it fericiţi
îndră gostitul şi iubita sa, ani bă trâ ni şi adâ nci.

ISTORIA LUI MARUF, DREPTCREDINCIOS CÂRPACI DIN

CAIRO: O CUNOAŞTEM ŞI PE SOŢIA LUI, FATMA CEA
REA DE GURA.

Tră ia odată la Cairo un câ rpaci cu numele Maruf. Se

spune despre el că era însurat cu o femeie rea şi proastă ,
care-i fă cea tot felul de supă ră ri, zi cu zi, încâ t bietul câ rpaci
Maruf în loc să nimerească cu acul în petece, nimerea
totdeauna ală turi… Însă n-avea încotro, şi niciodată nu ieşea
din voia femeii sale Fatma, astfel dobâ ndindu-şi liniştea
vremelnică . Tot ce câ ştigat încredinţa ei, şi ea risipea tot,
mâ nă spartă fiind.
Într-o zi – laudă lui Allah, câ rmuitorul zilelor şi al nopţilor!
– i-a spus Fatma:
— Azi, vreau să am la masă , numaidecâ t, turtă dulce din
miere de albine!
— Pe Allah! s-a înfricoşat el. De unde să -ţi aduc aşa ceva?
Cu toate că n-am de unde să -ţi aduc, totuşi, întrucâ t mai am
o drahmă , voi încerca să -ţi fac pe plac, cu voia lui Allah!
— Nu mă las dusă de vorbele tale! a ră spuns femeia. Eu
vreau fapte! Află că dacă nu-mi aduci ce-ţi cer, să nu te mai
întorci seara acasă că ci noapte amară te aşteaptă …
665
 — Voia lui Allah! a ră spuns Maruf, suspinâ nd din adâ ncul
inimii.
Ş i auzind strigă rile muezinilor, s-a întors cu faţa spre
Mecca şi a bă tut adâ nci şi înfricoşă toare temenele, rugâ nd pe
Allah să -l ajute. După aceea a ieşit la bazare şi a intra în
pră vă lia sa, rugâ ndu-l pe Allah să -i trimită muşterii spre a
avea de lucru…
Însă se vede că Allah era surd în ziua aceea, că ci nu i-a
ascultat rugă ciunea. A aşteptat să rmanul Maruf pâ nă la
prâ nz, însă niciun muşteriu nu i-a ros pragul. Ş i aşa, bietul
Maruf n-a câ ştigat nici cu câ t să -şi cumpere o fă râ mitură de
pâ ine, dar încă turtă dulce cu miere de albine! Ş i-a închis
ciubotă ria şi a pornit spre casă , cu ochii plini de lacrimi. Ş i
mergâ nd el spre casă , i-a fă cut deodată semn un plă cintar. Ş i
vă zâ ndu-l plă cintarul aşa de mâ hnit, l-a întrebat ce i s-a
întâ mplat.
— Jur pe Allah, o, plă cintarule, că mi-i frică să ma întorc
acasă , unde mă aşteaptă nevastă -mea! Mi-a poruncit să -i
aduc numaidecâ t turtă dulce din miere de al bine, dar eu n-
am câ ştigat azi nici mă car pentru pâ ine.
— Pace ţie! i-a ră spuns plă cintarul. Câ tă turtă dulce vrei?
— Cinci mă suri! i-a ră spuns Maruf.
— Prea bine! a gră it plă cintarul. Iată că eu am şi unt şi
miere, însă nu miere de albine, ci suc de trestie de zahă r! Am
să -ţi fac turta dulce de care ai nevoie, şi va fi aşa de bună ,
încâ t s-ar cuveni să fie trecută la mesele sultanilor! Pâ nă una
alta, o, Maruf, iată pâ inea aceasta şi brâ nza aceasta!
Ospă tează -te, şi curâ nd voia lui Allah se va împlini! Te
împrumut eu cu de toate, pâ nă ce mila lui Allah va coborî
asupra ta!
Ş i dâ ndu-i şi ceva bani, l-a sfă tuit să se ducă la baie, şi să
petreacă o seară plă cută cu nevastă -sa.
Astfel, Maruf a luat turta dulce, pâ inea şi brâ nza, şi
mulţumind plă cintarului, şi mulţumind lui Allah pentru

666
îndurare, s-a înfă ţişat nevestei sale. Însă vă zâ nd ea că turta
dulce nu era fă cută cu miere de albine, l-a întrebat cu glas
înfricoşat:
— De ce calci peste voinţa mea, o, câ rpaciule? Eu ţi-am
cerut miere de albine şi tu mi-aduci trestie de zahă r!
Vă zâ ndu-i ochii plini de întuneric, să rmanul Maruf era
gata să intre la două zeci de coţi sub pă mâ nt. Degeaba
ră spundea că n-a câ ştigat niciun ban, că a primit totul de
pomană de la un plă cintar. Femeia lui nici nu voia să -l audă .
A apucat-o o mâ nie atâ t de înfricoşată , şi i-a spus nişte vorbe
aşa de grele, şi s-a repezit la el cu pumnii, scoţâ ndu-i
numaidecâ t doi dinţi. Însă nemaiputâ nd el ră bda mâ nia ei,
şi-a adus aminte că e bă rbat, şi a miluit-o cu o palmă .
Atunci, ea l-a înşfă cat de barbă … Ş i ţipa aşa de tare, că s-au
strâ ns vecinii, şi la rugă minţile lor, şi la sfaturile lor, s-au
împă cat iar, şi nu s-au mai dus la cadiu pentru despă rţenie.
Ş i ră mâ nâ nd din nou faţă în faţă , el s-a apucat să se
ospă teze din turta dulce şi a început a râ de. Ea însă
blestema:
— În otravă să se prefacă turta dulce! Să se prefacă în
otravă şi să te otră veşti, neghiobule şi tică losule…
Maruf a lă sat-o în voia ei, să suduie după poftă ,
fă gă duindu-i că altă dată îi va aduce turtă dulce din miere de
albine!
Astfel, a venit ziua a doua. Pe câ nd şedea Maruf în
ciubotă ria sa, au venit la el nişte cadii chemâ ndu-l la
judecată . Cum a intrat, Maruf şi-a vă zut nevasta cu un braţ
legat, cu vă lul de pe faţă pă tat de sâ nge şi cu ochii plini de
lacrimi. S-a întors cadiul spre Maruf:
— N-ai teamă de Allah, tică losule! Aşa se bate o nevastă ?
Maruf tremura de-şi dă dea inima afară . Degeaba a încercat
el să spună cum s-a ajuns la bă taie. A chemat şi vecinii să
depună mă rturie. Ş i fiind cadiul acela om bun, l-a miluit cu o
pă trime de dinar, spunâ ndu-i:

667
 — Iată , Maruf! Ia această pă trime de dinar şi cumpă ră
soţiei tale turtă dulce din miere de albine, şi tră iţi în pace…
Însă Maruf l-a rugat pe cadiu să -i dea pă trimea de dinar
soţiei sale şi nu lui, nă dă jduind că iar vor tră i în linişte
câ tă va vreme.
Însă abia ajungâ nd la ciubotă ria sa, au venit la el doi cadii
tineri şi i-au cerut bani pentru osteneala lor. A spus Maruf:
— Cum aşa, preacinstiţi cadii? Doar cadiul vostru nu mi-a
cerut nicio plată ! Ba a şi dă ruit nevestei mele cu pă trime de
dinar! Cum veniţi să -mi cereţi?
— Dacă nu ţi-a luat cadiul nicio plată , treaba sa! În ce ne
priveşte, trebuie să ne dai plata tot acum, că ci altfel ne-o
luă m singuri…
Ş i astfel zicâ nd, l-au tâ râ t pe să rmanul Maruf în uliţă , şi
după ce l-au bă tut bine, l-au silit să -şi vâ ndă tot atunci
sculele de câ rpaci, să aibă de unde să le dea bani. Ş i nu mult
după aceea, au venit din nou cei doi cadii, şi din nou l-au
poftit la judecată , pentru că -şi cotonogise soţia.
— Doar cadiul cel mare m-a iertat şi mi-a dat drumul! a
ră spuns Maruf.
— Asta nu ne priveşte pe noi! au ră spuns cei doi cadii Noi
facem parte dintr-un alt scaun de judecată ! Numaidecâ t
urmează -ne, dacă nu vrei să te miluim cu câ teva ciomege…
Află că nevastă -ta te-a pâ râ t din nou cadiului nostru, şi
trebuie să ne urmezi!
Ş i urmâ ndu-i Maruf, a ajuns la al doilea cadiu, şi
povestindu-i acestuia tot ce s-a întâ mplat, i-a ară tat acesta
ca a venit soţia sa, Fatma, şi l-a pâ râ t. Ş i cadiul al doilea l-a
lă sat liber. Ş i a trebuit să plă tească din nou bani oamenilor
care l-au chemat. Ş i a ră mas bietul Maruf numai cu câ ţiva
bă nuţi din vâ nzarea sculelor. Ş i s-a întors din nor în pră vă lia
lui, şi a ră mas mut la uşă , cuprins de adâ nca mâ hnire şi
deznă dejde. Deodată , a strigat spre el un cunoscut al să u:
— Gră beşte-te, Maruf, şi descurcă -te cum ştii, că ci Fatma,

668
soţia ta, s-a plâ ns împotrivă -ţi la Sublima Poartă …
Pă ră sindu-şi repede lucrul, Maruf şi-a cumpă rat puţina
pâ ine şi brâ nză , şi într-un suflet a fugit că tre Sublima
Poartă . S-a ascuns într-o casă dă ră pă nată , pentru a nu f
gă sit. Ş i plâ ngea el cu adâ ncă amă ră ciune, şi striga:
— O, Allah! O, Mahomed-prooroc! ocrotitori ai
deznă dă jduiţilor! Sfă tuiţi-mă , sultani ai cerului şi ai
pă mâ ntului adunaţi-vă în prea sfinte soboare şi învă ţaţi-mă
cum să -mi cuminţesc nevasta! Îndură -te de mine, Allah,
sultan al cerului, şi trimite-mă de aici, într-o ţară atâ t de
depă rtată încâ t Fatma să nu mă mai poată ajunge…
Ş i iată , rostind el rugă ciunea aceasta din belşug stropită
cu lacrimi, s-a cră pat zidul şi s-a ivit deodată un spirit înalt
câ t un chiparos şi i-a spus:
— De ce-mi tulburi liniştea, o, Maruf? De două sute de ani
vieţuiesc între ruinele acestea, şi încă nimeni n-a venit să mă
tulbure, n-a trecut pe aici nicio fiinţă omenească ! Totuşi, în
loc să mă ră zbun asupra ta, mă îndur de tine şi te rog să -mi
spui ce te doare!
Ş i Maruf a povestit spiritului toată istoria pă timirilor sale,
i-a povestit cum îl chinuieşte Fatma, şi că nu vrea altceva
decâ t să fie dus undeva departe, unde ea să nu-l mai poată
gă si… Astfel auzindu-l, spiritul l-a înşfă cat pe umerii să i, şi
toată noaptea a zburat cu el prin vă zduhuri. Ş i iată , cum s-a
ară tat lumina ră să ritului, l-a aşezat pe vâ rful unui munte şi
i-a spus:
— Află , o, Maruf, dreptcredinciosule câ rpaci! La poalele
acestui munte se află o cetate. Coboară şi intră , şi te
încredinţez că nu vei fi gă sit de că tre Fatma!

MARUF INTRA ÎN CETATE; O REVEDERE NEAŞTEPTATĂ,

DAR NU CU FATMA…

669
 Maruf a ră mas pe munte, să -şi tragă sufletul, apoi a
coborâ t, gata să intre în cetate.
Era o cetate nespus de frumoasă , înconjurată de ziduri
înalte şi înzestrată cu seraiuri nenumă rate, încâ t bietul
Maruf straşnic se bucura în inima sa! Îndată s-au adunat în
jurul să u o mulţime de oameni, şi toţi se minunau de
îmbră că mintea lui.
— Din care cetate vii, o, stră ine? îl întrebau toţi.
— Sunt din Cairo! ră spundea Maruf.
— Ş i câ nd ai pornit din cetatea Cairo? îl întrebau oamenii.
— Ieri seara…
— Noi credem că ai înnebunit! s-au mirat oamenii. Cum se
poate să fi fost ieri seara în Cairo, câ nd bine se ştie că din
Cairo pâ nă aici ţi-ar fi trebuit să că lă toreşti ne întrerupt
vreme de zece ani?
— Poate voi sunteţi nebuni! a ră spuns Maruf. Iată , aveţi ca
dovadă această pâ ine proaspă tă , cumpă rată la Cairo, abia
ieri spre seară …
Ş i ară tâ ndu-le el pâ inea, toţi se îmbulzeau să -l vadă , şi toţi
se mirau de pâ inea lui, fiindcă nu semă na de fel o pâ inea lor.
Mulţi l-au crezut pe Maruf, însă unii se încontrau cu el,
socotindu-l mincinos, şi-şi bă teau joc, râ zâ nd în gura mare.
Ş i astfel, pe câ nd se îmbulzeau ei şi se sfă deau, s-a ară tat
un neguţă tor că lare pe catâ r, urmat de doi sclavi. Îndată
sclavii au fugă rit oamenii la o parte, iar stă pâ nul lor a
început să facă gură , strigâ nd la ei că de ce-şi bat joc de un
biet stră in… Ş i luâ ndu-l pe Maruf, l-a dus la seraiul să u şi a
poruncit să i se dea veşminte frumoase, încâ t acum
să rmanul Maruf ară ta cel puţin ca o că petenie de neguţă tori.
S-au întins mesele şi Maruf s-a ospă tat din gros. Ş i după ce
s-a ospă tat cum trebuie, l-a întrebat neguţă torul:

670
671
 — Dar din care parte a cetă ţii Cairo eşti tu?
— Dar cunoşti cetatea Cairo? i-a întors Maruf cuvâ ntul.
— Află că şi eu sunt din Cairo… i-a ră spuns neguţă torul.
— Sunt din mahalaua roşie… a reluat Maruf.
— Dacă -i aşa, de bună seamă că -l cunoşti pe Ahmed
neguţă torul de mirodenii!
— De bună seamă că -l cunosc! a ră spuns Maruf. Am fost
chiar vecini…
— Dar cum îi merge lui Ahmed?
— Îi merge nespus de bine!
— Câ ţi copii are şi cum le merge?
— Află , a ră spuns Maruf. Ahmed are trei fii: Mustafa
Mahomed şi Ali. Mustafa a ajuns mare învă ţat. Mahomed a
ajuns preacinstit bă can, iar în ce-l priveşte pe Ali, a ajuns
ră u: fiind haimana, a pă ră sit cetatea Cairo, acum două zeci
de ani, şi nimeni n-a mai auzit de el…
— Deci, preacinstite Maruf, îţi mulţumesc pentru ştirile
date despre ai mei! Află deci că eu sunt Ali, haimanaua din
copilă ria ta! Fii bine venit şi povesteşte-mi, rogu-te cum ai
ajuns aici…
Ş i Maruf şi-a spus întreaga poveste a pă timirilor, de la
început pâ nă la sfâ rşit, i-a istorisit cum îl urmă rea nevastă -
sa, Fatma, cu neagră urgie, şi cum a trebuit să fugă pâ nă la
Sublima Poartă , şi cum a venit spiritul, şi cum l-a ridicat pe
umeri, aducâ ndu-l pâ nă pe muntele din vecină tatea cetă ţii…
Ş i întorcâ nd cuvâ nt că tre Ali, l-a rugat să -şi spună şi el
istoria, şi Ali a început astfel:
— Află , o, Maruf, prietenul copilă riei mele! Am pribegit ani
în şir, am dormit pe treptele moscheelor şi
caravanseraiurilor, împreună cu mulţi preacinstiţi golani ai
Ră să ritului… Pâ nă să ajung la cetatea aceasta, am mers zece
ani! Află că cetatea aceasta se cheamă Alşuta şi oamenii ei
sunt blâ nzi şi neîntrecuţi în milă ! Am aflat, prietene Maruf,

672
încă din primele clipe ale şederii mele la Alşuta, că oamenii
de pe aici nu ştiu spune minciuni! Ş i dâ ndu-mi eu seama de
aceasta, le-am spus că sunt neguţă tor, şi i-am rugat să -mi
împrumute o mie dinari, pâ nă -mi sosesc mă rfurile. Ş i
că pă tâ nd mia de dinari, am cumpă rat mă rfuri şi mi-am
deschis casă mare de negoţ, în scurt timp devenind foarte
bogat. Te sfă tuiesc să faci la fel, o, Maruf, să nu ară ţi cine
eşti, să nu ară ţi că ai fost la Cairo, un preacinstit câ rpaci! Nu
pomeni nimic nici despre Fatma care te urmă reşte cu urgia!
Nu le spune nimic nici despre spiritul care te-a adus, că ci vor
râ de de tine! Iar de nu vor râ de de tine, te vor socoti vră jitor
şi se vor îngrozi! Chiar mâ ine am să -ţi dau o mie dinari şi un
catâ r. Ş i am să -ţi împrumut şi un serv. Tu ai să vii că lare pe
catâ r, în maidan, unde am să te aştept eu şi am să te
întâ mpin ca pe un om mare… Am să te întreb despre felurite
mă rfuri, iar tu ai să -mi ră spunzi că le vei primi în curâ nd…
Iar neguţă torii acestei cetă ţi au să mă întrebe pe urmă cine
eşti. Voi avea grijă , preacinstite Maruf, să gră iesc despre tine
frumos, şi astfel îţi voi deschide vad bun! Miluieşte pe toţi
să racii ce vor veni la tine! Eu voi avea grijă , îndată după
aceea, să poftesc că peteniile cetă ţii la masă întinsă , în
cinstea sosirii tale. Ai să gă seşti orice vei pofti în această
cetate, şi în scurt timp vei fi bogat ca mine…
Ş i venind ziua a doua, Maruf s-a purtat întocmai, după
sfaturile lui Ali, astfel încâ t lumea strâ nsă în piaţă a crezut
despre el că e mare neguţă tor din ţara Egiptului, că a
că lă torit tocmai în India, în Arabia şi în China, şi că are atâ t
de multe mă rfuri, încâ t le-ar putea împră ştia pe toată
suprafaţa Ră să ritului…
— Pe lâ ngă avuţiile lui, spunea Ali, eu sunt simplu
bă can…
Ş i auzind neguţă torii cuvintele acestea, au prins a-i arata
lui Maruf atâ ta cinste, poftindu-l să cumpere de la mă rfuri şi
să schimbe cu ei mă rfuri. Ş i l-au poftit după aceea vestiţii

673
neguţă tori, pe râ nd, în seraiurile lor, la mesele întinse,
cinstindu-l cu cafele şi şerbet, după bunele obiceiuri
ră să ritene.
Într-un tâ rziu, câ nd s-a ară tat un să rman cerşetor, fiecare
dintre neguţă tori l-au miluit cu câ te un bă nuţ, însă Maruf şi-
a bă gat mâ na pâ nă în fundul pungii şi a scos un pumn plin
de dinari, miluind astfel cerşetorul. Straşnic s-au mirat
neguţă torii cetă ţii, vă zâ ndu-i mila! Foarte repede s-au adunat
acolo toţi cerşetorii acelei cetă ţi, la pomană , Maruf mereu îşi
vâ ra pumnul în pungi, miluindu-i cu aur. Foarte repede, cei
o mie dinari s-au zvâ ntat. Ş i împreunâ ndu-şi mâ inile că tre
Allah, Maruf a rostit:
— Mila lui Allah peste toate fă pturile acestui pă mâ nt.
Bogată e în cerşetori cetatea aceasta! Dacă ştiam că voi
întâ lni atâ ţia nefericiţi, luam cu mine un burduf de dinari ca
să am cu ce-i milui pe toţi! Ce voi face, o, Allah, daca nu voi
avea cu ce să -i miluiesc pe toţi să rmanii cetă ţii?
Ş i auzindu-l, că petenia neguţă torilor i-a ră spuns:
— Nu te îngrijora, preacinstite Maruf! Îţi împrumut eu
oricâ t ai nevoie!
— Atunci fii bun şi împrumută -mi, pâ nă -mi sosesc
mă rfurile! a ră spuns Maruf.
— Cu mare bucurie, a adă ugat că petenia neguţă torilor şi a
repezit spre seraiul să u un serv, să aducă banii.
Ş i Maruf, îndată ce a vă zut mia de dinari, şi-a umpli
pumnul şi i-a aruncat ca o ploaie de aur peste mulţime
să rmanilor. Ş i se îmbulzeau să rmanii, şi s-au stâ rnit to
ologii, toţi ciungii şi neputincioşii de pe treptele moscheelor,
să se bucure de ploaia de aur…
După aceea, câ nd s-au auzit strigă tele muezinilor în prea
sfintele minarete, Maruf s-a dus la o moschee, şi a bă tut spre
Mecca temenelele de obşte. Ş i a mai împrumutat dup aceea
dinari una mie, de la alt neguţă tor, şi din nou plouat cu aur
peste să rmani. Ş i auzind el strigă tele muezinilor că tre seară ,

674
a împrumutat altă mie, şi după ce a bă tut temenelele că tre
Mecca, din nou a plouat peste să rmani cu aur.
Cu multă mirare îl privea Ali! În seara acelei zile, Ali avea o
mare petrecere, unde a fost poftit şi Maruf. Ş i multă vreme s-
a lă udat Maruf cu mă rfurile lui nenumă rate şi cu pietrele
preţioase. Ş i în ziua urmă toare a împrumutat de la un
neguţă tor o mie dinari, şi aşa a tot împrumutat el, pâ nă a
ajuns să se încarce, la catastife stră ine, cu dinari şase zeci
mii…
Ş i după cum era de la sine înţeles, mă rfurile fă gă duite nu
se mai ară tau. Ş i au pierdut neguţă torii cetă ţii încrederea în
el. Ş i ducâ ndu-se la Ali, şi întrebâ ndu-l de ce mă rfurile lui nu
mai sosesc, acesta nu le-a putut ră spunde decâ t cu
rugă mintea de a mai avea ră bdare, că ci mă rfurile vor sosi! Ş i
aflâ ndu-se el după aceea numai cu Maruf, l-a certat şi l-a
sfă dit, că a fă cut atâ tea datorii şi nu mai era în stare să le
plă tească .
— Îţi urmez sfatul, o, prietene Ali, şi-ţi ră spund cu toată
încrederea că voi plă ti toate datoriile câ nd îmi vor sosi
mă rfurile…
Aşa i-a ră spuns Maruf, râ zâ nd, iar Ali, înfuriindu-se, l-a
numit mincinos şi l-a ameninţat că -l face de ruşine faţă de
cinstiţii neguţă tori! Însă tot atunci Ali şi-a dat seama că n-ar
fi putut spune neguţă torilor adevă rul, întrucâ t el însuşi s-ar
face de ocară . Spune o vorbă înţeleaptă : „Cel ce laudă pe
cineva şi după aceea îl defă imează , de două ori minte…”
Ş i venind iară neguţă torii la Ali, le-a ră spuns el:
— Ce-aş îndră zni să -i spun lui Maruf, preacinstiţi
neguţă tori, câ nd chiar mie îmi este dator o mie dinari? De
altfel eu nu v-am sfă tuit să -i împrumutaţi bani! Prin urmare,
dacă ră bdarea cinstitelor voastre bă rbi a ajuns la capă t,
înfă ţişaţi-vă cu plâ ngere la divan…
Astfel auzindu-l, neguţă torii au scris plâ ngere şi şi-au
bă tut pe ea peceţile. Numele lui Maruf a ajuns la stră lucitele

675
urechi ale sultanului şi cadiilor. Însă aflâ nd sultanul că
Maruf a dat să racilor toţi banii împrumutaţi, s-a gâ ndit:
„Dacă şi-a îngă duit omul acesta să dea să racilor dinari şase
zeci mii, se vede că e peste mă sură de bogat! Mi-l voi face
prieten, şi aşa mă voi înfrupta şi eu din comorile şi bogă ţiile
lui! Iar ca probă , spre a-i încerca priceperea în bogă ţii, voi
ară ta perla mea, să vă d dacă o ştie preţui…
Astfel, l-a poftit sultanul pe Maruf, la dreapta sa. Iar în ce-i
priveşte pe neguţă tori, i-a trimis pe la casele lor înapoi,
încredinţâ ndu-i că Maruf le va plă ti datoriile, odată cu
sosirea mă rfurilor.
Apoi, preacinstitul sultan i-a ară tat lui Maruf o perla câ t
aluna, plă tită cu o mie dinari. Maruf a apucat perla între
degete, a privit-o şi a spus râ zâ nd:
— Dar, prea stră lucite sultan, perla aceasta nu are niciun
preţ! Dacă ar fi câ t nuca, ar mai fi ce-ar mai fi! Se vede că voi,
toţi oamenii de pe aici, sunteţi să raci şi nu cunoaşteţi pietrele
scumpe! La noi în ţară se află perle preţ de dinari şaptezeci
mii…
Auzindu-l sultanul, lă comia lui s-a ridicat şi l-a întreb pe
Maruf dacă are astfel de perle şi dacă -i vor sosi.
— Aştept o mulţime de perle mari câ t nuca! a ră spuns
Maruf. Ş i sunt încredinţat, dreptcredinciosule sultan, că au
să -ţi placă dacă îţi voi dă rui câ teva…
Ş i zicâ nd astfel, Maruf şi-a vă zut de treburile sale, iar
sultanul a dat poruncă fetei să fie gata să se mă rite cu
bogatul neguţă tor. Gâ ndea sultanul că însurâ ndu-l cu
emiriţa îi va putea lua toate averile!
Însă marele vizir intrase de mult la bă nuială . Ş i în zadar a
tot încercat să -l încredinţeze pe sultan că Maruf nu era decâ t
un vestit pungaş al Ră să ritului! Sultanul nici n-a vrut să
audă una ca asta, crezâ nd că marele vizir gră ieşte aşa,
pentru că voia să -şi însoare fiul cu emiriţa. Ş i astfel la
porunca straşnică a sultanului, vizirul cel mare s-a dus la

676
emiriţă şi i-a ară tat că trebuie să se mă rite cu Maruf şi aflâ nd
Maruf despre lucrul acesta, a ră spuns că primeşte cu mare
bucurie, însă mai întâ i trebuie să -i sosească caravana cu
mă rfuri. Că ci, spunea el, avea nevoie de cinci mi de pungi
aur, pentru zestre, două mii pungi pentru să rman şi tot
atâ tea mii pentru alte nevoi. A spus că mai are nevoie de cel
puţin zece mii perle, pentru sultă niţă . Ş i de cel puţin cinei
sute de mii dinari, pentru înveşmâ ntarea să racilor şi ologilor!
Ş i întorcâ ndu-se marele vizir la sultan, şi spunâ ndu-i
dorinţa lui Maruf, i-a ară tat încă o dată că trebuie să fie cu
ochii în patru, întrucâ t Maruf nu este altceva decâ t un mare
şarlatan al Ră să ritului. Însă sultanul, în lă comia lui, nici n-a
vrut să audă . Ş i-a scos paloşul, şi era gata să fulgere capul
marelui vizir, dacă mai rosteşte astfel de vorbe. Îndată a dat
poruncă să i se înfă ţişeze Maruf.
— O, Maruf! i-a spus el. Amâ narea nunţii este nespus de
bine întemeiată ! Iată cheia vistieriei noastre! Ia din vistierie
banii de care ai nevoie, iar la sosirea caravanei mi-i vei
înapoia cu slavă …
Ş i ară tâ ndu-se marele muftiu al cetă ţii, s-a scris cuvenitul
hrisov de nuntă . Ş i s-a împodobit cetatea, şi ră sunau
trâ mbiţe pe metereze. Ş i se afla Maruf pe un jilţ înalt. Ş i
arunca Maruf banii de aur, cu amâ ndoi pumnii, luptă torilor,
scamatorilor, saltimbancilor şi câ ntă reţilor vagabonzi. Ş i a
aruncat atâ ta bă net, încâ t s-a golit vistieria sultanului. Ş i a
ţinut să rbă toarea patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Ş i
venind ziua a patruzeci şi una, mila lui Maruf cu bani stră ini
n-a mai cunoscut margini. Ş i vă zâ ndu-se faţă în faţă cu
emiriţa, Maruf a strigat:
— Nicio putere nu mă poate apă ra, în afară de tine, Allah!
— Dar ce s-a întâ mplat? a întrebat emiriţa. De ce plâ ngi şi
suspini, Maruf?
— Emiriţo! a ră spuns Maruf. Tată l tă u prea mult s-a pripit
că să torindu-mă . Eu voiam să aştept pâ nă -mi sosesc

677
caravanele cu mă rfuri, că ci aşa aş fi fost în stare să -ţi fac
daruri nemă rginite. Însă aşa mi-i ruşine de tine şi de sclavii
tă i! Dacă aşteptam pâ nă la sosirea caravanelor, miluiam
toată cetatea, cu nenumă rate perle, încâ t aş fi fost pomenit
în vecii-vecilor…
— Lasă mâ hnirea, o, Maruf! i-a ră spuns emiriţa.
Ş i astfel, a petrecut Maruf încă două zeci de zile, pâ nă a
împă rţit să rmanilor tot ce se mai afla în vistieria sultanului.
A împă rţit să racilor pâ nă şi veşmintele. Ş i venind ziua a
două zeci şi una, marele vizir împreună cu sultanul au intrat
la vistiernic, iar câ nd acesta le-a spus că vistieria era aproape
goală , au ră mas amâ ndoi pe gâ nduri. Ş i din nou, marele vizir
a ară tat sultanului că Maruf nu este altceva decâ t un
şarlatan al Ră să ritului.
— Dacă -i adevă rat ce spui, i-a ră spuns sultanul, atunci
află adevă rul…
— Dacă vrei să afli adevă rul, a ră spuns marele vistier
sfă tuieşte-o pe fiica ta să -l descoasă ea pe Maruf, spre a afla
starea adevă rată …
— Facă -se voia ta! a ră spuns sultanul. Iar daca într-adevă r
Maruf este un mincinos, va pieri prin moartea cea mai
cumplită …
Ş i fiind chemată fiică -sa, a învă ţat-o ce trebuie să -l întrebe
pe Maruf, spre a afla adevă rul. Ş i învoindu-se emiriţa, l-a
poftit pe Maruf şi a început să -l descoasă . Ş i cum a fost
întrebat de emiriţă asupra stă rii lui, Maruf a început a-i
ră spunde cu minciuni mai dulci ca mierea, că este cel mai
bogat om al Ră să ritului.
— Deoarece însă caravanele tale nu mai sosesc, a început
emiriţa, tată l meu, sultanul, a intrat la bă nuieli. Spune-mi
adevă rul, o, Maruf, şi ai încredere în mine…
— Dacă vrei să ştii adevă rul, a ră spuns Maruf, află sunt
doar un dreptcredincios câ rpaci din cetatea Cairo!
Ş i astfel zicâ nd, şi-a istorisit toate pă timirile.

678
 — Eşti un mincinos deosebit de iscusit! i-a ră spuns
emiriţa. Minciunile tale ne-au legat la ochi pe toţi, iar în ce
priveşte pe marele vizir, a bă nuit dintr-odată că eşti un vestit
vâ ntură -lume ră să ritean… Află însă , o, Maruf, că nu le voi
spune nimic, întrucâ t te-ar aştepta moartea, iar eu voi
ră mâ ne vă duvă de câ rpaci! De aceea, o, Maruf, urmează -mi
sfatul câ t nu e prea tâ rziu: iată cincizeci de dinari! Îmbracă
veşmâ nt de hadâ mb, ia un cal bun din grajdurile sultanului,
şi fugi tot acum, că ci altfel te pâ ndeşte moartea! Nu uita,
după ce te vei statornici în vreo cetate, să -mi trimiţi veşti!
Ră mâ i în vreo cetate stră ină pâ nă după moartea tată lui meu!
Iar îndată ce va muri tată l meu, te voi chema din nou. Ş i vom
tră i împreună pâ nă învierea a doua!
Ş i luâ ndu-şi ră mas bun de la emiriţă , Maruf s-a aruncat
pe cal, şi în zorii zilei s-a aşternut la drum. Ş i nu mult după
aceea, a poftit-o sultanul pe fiică -sa, să -i spună ştie despre
Maruf.
— Allah cel binecuvâ ntat să întunece faţa marelui tau
vizir! a strigat emiriţa. Astă -noapte a intrat la mine hadâ mb
cu o scrisoare, spunâ nd: „Iată scrisoarea aceasta o, emiriţă !
Mi-au dat-o nişte hadâ mbi, pe câ nd mă aflam în faţa
seraiului…” Ş i deschizâ nd eu scrisoarea, am aflat că era
trimisă de că tre cei cinci sute de spahii care însoţeau
caravana soţului meu. Eram înştiinţată cum că beduinii
atacaseră caravana şi că în vremea luptelor s-au pierdut
două mii vite de povară , aşa că acum ei trebuie să mai
întâ rzie. Citind scrisoarea, bă rbatul meu a strigat: „Cadă
tră snetul lui Allah asupra spahiilor, că n-au fost în stare să -
mi apere caravana!” Ş i s-a hotă râ t soţul meu să iasă
numaidecâ t în întâ mpinarea caravanelor sale, spre a le aduce
mai repede. Ş i îndată bă rbatul meu s-a aruncat pe cal, şi
luâ nd un pâ lc de spahii, a şi plecat întru întâ mpinarea
caravanelor. Iată deci, preacinstit tată , care este adevă rul
despre bogă ţiile lui…
679
 Astfel, marele vizir a trebuit să -şi ţină gura şi de data
aceasta.

ABU SAADAT DESCOPERIT SUB BRAZDE; ŞI ALTE

ÎNTÂMPLĂRI DE MINUNE…

Maruf galopa tot mai departe şi mai departe, copleşit de

dureri amare. Ş i oprindu-se el în faţa unui munte, a vă zut o
mică aşezare. Ş i a vă zut lâ ngă aşezarea aceea un om cu
plugul să u. L-a salutat Maruf şi l-a rugat să -l miluiască . Ş i
vă zâ ndu-l omul acela îmbră cat aşa de frumos, l-a poftit să
descă lecă şi să -i fie oaspete.
— Dar vă d că tu însuţi nu prea ai ce înfuleca, a spus
Maruf, vă zâ nd să ră cia omului.
— Descă lecă , te rog, a ră spuns omul, că ci eu mă reped în
sat şi-ţi aduc de mâ ncare numaidecâ t…
— Dar mă pot duce eu singur în sat, a ră spuns Maruf. Îmi
voi cumpă ra ceva şi Allah fie mulţumit…
— Nu vei gă si nimic! a ră spuns omul. De aceea te rog să
mă aştepţi pâ nă îţi aduc eu…
Ş i astfel, a plecat omul spre sat. Între timp, Maruf se
socotea să plece mai departe, să nu piardă vremea. Dar a
vă zut deodată cum boii au pornit pe brazdă şi plugul a
scrâ şnit deodată într-un lucru tare. Ş i vrâ nd Maruf să vadă
ce lucru a împiedicat fierul plugului, a ră scolit pă mâ ntul şi a
vă zut deodată o placă de fier. A ridicat placa şi a descoperit o
treaptă . Îndată , a coborâ t sub pă mâ nt, într-o încă pere mare,
umplută cu aur, smaragde, perle, rubine şi toate nestematele
aflate pe faţa pă mâ ntului. Ş i se afla într-un colţ un cufă r de
cristal, plin cu perle de toate mă rimile. Ş i un scrin de aur
încrustat cu fel de fel de talismane scrise mă runt ca mersul
furnicilor. Deodată , a auzit un glas spunâ ndu-i:
680
 — Ia ce-ţi place, o, stă pâ nul meu! Orice-mi vei cere,
numaidecâ t ţi se va îndeplini! Dacă vrei, porunceşte-mi să
dau viaţă unui pustiu, şi îndată pustiul înfloreşte. Dacă -mi
porunceşti să distrug o cetate, să ucid un sultan, sau să ridic
taifunuri pe mă ri, orice poruncă ţi se va îndeplini!
— Dar cine eşti? a întrebat Maruf.
— Află , o, Maruf! i-a ră spuns glasul. Cel ce-şi pune pe
deget inelul acesta este stă pâ nul meu! Pot să vâ rşi orice
lucru, că ci sunt mai-marele peste spirite! Oştile mele sunt
alcă tuite din miliarde de oşti de spirite! Pofteşte inelul acesta,
şi freacă -l de câ teva ori, şi porunceşte-mi ce vrei. Însă între o
frecă tură şi alta, te rog să laşi o clipă de timp, că ci altfel pier
numaidecâ t…
— Dar care e numele tă u, spirite? a întrebat Maruf.
— Află , Maruf! Numele meu este Abu Saadat, pă rintele
fericirii; şi am fost sclavul sultanului Saadat, fiul lui Ad; iar
locul acesta este comoara sultanului Saadat…
— Prea bine! a ră spuns Maruf. Scoate toate aceste odoare
la faţa pă mâ ntului…
— Numaidecâ t, o, stă pâ ne! a ră spuns spiritul.
Ş i la un semn, pă mâ ntul s-a deschis, şi în câ teva clipe s-
au ară tat fiii lui Abu Saadat, cu coşuri de aur, şi au scos
toate comorile la faţa pă mâ ntului. Apoi, fiii lui Saadat s-au
plecat spiritului, întrebâ ndu-l ce mai porunceşte.
Spiritul s-a întors că tre Maruf:
— Ce-mi mai porunceşti, o, Maruf?
— Încarcă toate comorile acestea pe catâ ri!
Abu Saadat a dat strigă t, şi îndată s-au ară tat opt sute de
feciori, şi la un cuvâ nt al să u, unii s-au prefă cut în catâ ri,
alţii în robi. Ş i îndată au prins a aduce cufere şi sipete, şi
încă rcâ nd odoarele, Maruf a cerut să mai vie o sută de catâ ri
şi să i se aducă stofe din Egipt, din Siria, din Grecia, din
Persia şi India.
Abu Saadat a dat poruncile de cuviinţă , şi trimiţâ nd oştile

681
de spirite în toate ţă rile pomenite, s-au întors îndată cu
stofele şi mă tă surile. Maruf sta într-un cort, la masă întinsă .
Ş i iată că s-a întors într-un tâ rziu şi plugarul, ară tâ ndu-i un
blid de linte. Ş i voind să -i dea blidul de linte, s-a tras înapoi
speriat, vă zâ ndu-l pe Maruf înconjurat de spahii
înveşmâ ntaţi în aur. L-a crezut a fi mare sultan şi-i pă rea ră u
că nu tă iase câ teva gă ini să i le frigă . Ş i pe câ nd voia el s-o ia
la fugă , să frigă nişte gă ini, Maruf l-a chemat înapoi:
— Ce mi-ai adus, dreptcredinciosule?
— N-am gă sit decâ t un blid de linte! a ră spuns plugarul.
Am mai adus şi puţin orz pentru calul tă u! N-am ştiut că va
trece pe aici un sultan atâ t de vestit, că ci altfel că să peam
gă inile mai din vreme…
Maruf i-a fă cut semn să se apropie mai tare, şi luâ nd
blidul de linte s-a ospă tat, spunâ nd:
— Dreptcredinciosule musulman! M-ai ospă tat fă ră să mă
cunoşti! Aşa că fii bun şi primeşte mulţumirile mele pentru
bună voinţa ta… Află că nu sunt sultan, sunt însă ginere de
sultan! A trebuit să pă ră sesc seraiul, din pricina unei
neînţelegeri, dar a trimis sultanul spahiii să mă cheme
înapoi. Mă întorc în cetate…
Ş i mâ ncâ nd lintea din blid, l-a umplut după aceea cu aur,
şi l-a poftit pe plugar să -l caute în cetate. Plugarul s-a întors
fericit la vitele lui, iar Maruf a petrecut o noapte nespus de
plă cută , înconjurat de spirite.
Ş i întorcâ ndu-se spiritele, cu stofe din ţă ri stră ine, totul a
fost râ nduit în caravană . Abu Saadat că lă rea în frunte, şi-l
urma Maruf preafericitul. Acesta trimisese sultanului o
epistolă , vestindu-l că soseşte în fruntea caravanei sale, şi-l
roagă să -l întâ mpine cu oşti de spahii. Ş i Abu Saadat a dat
poruncă unui spirit să se întrupeze în sol şi să se repeadă
spre cetate. Ş i sosind solul în cetate, l-a aflat pe sultan la sfat
cu vizirul. Ş i ascultâ nd sultanul spusele vizirului despre fuga
lui Maruf, n-a mai avut câ nd ră spunde, că ci deodată i-a fost

682
adusă epistola. Ş i citind el epistola, s-a stropşit asupra
marelui vizir şi a dat poruncă să se împodobească cetatea cu
flori şi stofe multicolore, şi şi-a chemat fiica, aducâ ndu-i la
cunoştinţă vestea. Nespus de fericită era emiriţa! Gâ ndea ea:
„Se vede că Maruf m-a minţit, spre a-mi pune credinţa la
încercare!” Mai mult decâ t toţi se mira Ali, vă zâ nd pregă tirile
ce se fă ceau în cetate, pentru primirea lui Maruf şi a
caravanei sale. Astfel, a intrat Maruf în cetate, în fruntea
caravanei. S-au repezit la picioarele catâ rilor să i neguţă torii
din obşte. Ş i ieşind Ali înaintea lui Maruf, i-a strigat cu mare
frică şi cutremur:
— Fii binevenit, o, Maruf!
Ş i Maruf râ dea, şi intrâ nd în serai, în marile curţi ale
seraiului, a poruncit descă rcarea că milelor şi catâ rilor şi
deschiderea lă zilor cu aur. Ş i îndată , râ nduri nesfâ rşite de
robi că rau avuţiile în haznalele sultanului. Luceau stofele
scumpe, perlele şi nesfâ rşitele lă zi cu pietre preţioase. Ş i
alegâ nd Maruf veşmintele cele mai scumpe şi pietrele cele
mai scumpe, din nou a plouat cu aur şi cu avuţii nespuse
asupra servilor şi să rmanilor. Tot atunci, Maruf şi-a plă tit
datoriile şi a miluit neguţă torii, dâ ndu-le pe deasupra
nenumă rate daruri. Ş i luâ nd cu pumnii smaragde şi rubine,
le-a împă rţit oştenilor.
— Destul, fiul meu! i-a spus sultanul într-un tâ rziu. Dacă
risipeşti, ce va mai ră mâ ne pentru tine?
Însă Maruf împă rţea mereu, cu amâ ndoi pumnii, avuţii
peste avuţii, şi cerea să fie aduse altele, şi altele, şi ploaia de
aur curgea necontenit asupra nevoiaşilor.
Acum, nimeni nu se mai îndoia de bogă ţia lui. Vistiernicul
s-a înfă ţişat deodată şi a ară tat că nu mai are unde pune
averile. Ş i întorcâ ndu-se apoi Maruf spre soţia sa, îi zâ mbea
cu inima deschisă . Ş i a poruncit Maruf lui Abu Saadat să
aducă pentru ea un veşmâ nt minunat şi un şirag cu
patruzeci de perle. Ş i i-a adus bră ţă ri, cercei şi centuri.

683
 — Toate acestea le voi purta numai la zile mari! spunea
emiriţa.
Ş i toate roabele emiriţei sclipeau în veşmintele lor ca
stelele, iar emiriţa stră lucea în mijlocul lor, ca luna plină .
Sultanul nu ştia ce să mai creadă despre bogă ţiile acestea!
— O, stă pâ n al tuturor timpurilor! i-a spus marele vizir.
Niciun neguţă tor nu poate fi aşa de bogat cum se arată a fi
Maruf! Cei mai vestiţi sultani pe lâ ngă el sunt nişte cerşetori!
Nu ştiu ce să cred, stă pâ n al cerului şi al pă mâ ntului!
Oricum, la mijloc se află o taină mare! Urmează -mi sfatul şi
roagă -l pe Maruf să se plimbe cu mine prin gră dinile tale!
După ce ne vom plimba, ne vom aşeza la masă întinsă , şi-i
vom da să bea vin pâ nă se va îmbă ta, şi pâ nă ce-i va gră i
gura lui fă ră el…
Gă sind sultanul drept bun sfatul vizirului să u, a doua zi
dimineaţa era hotă râ t să -l poftească pe Maruf la preumblare,
însă deodată a ră mas înmă rmurit! S-au repezit în încă pere
servii, ară tâ nd că toate că milele, toţi catâ rii şi toţi oamenii lui
Maruf se fă cuseră nevă zuţi. Mult s-a mirat sultanul, întrucâ t
că milele fuseseră în numă r de mii de mii, iar însoţitorii lor
aşijderea.
Fiind poftit Maruf la preumblare, îndată s-au întins
mesele. Ş i s-a ameţit Maruf atâ t de tare, încâ t gura lui vorbea
fă ră el. Ş i pâ ndind clipa nimerită , l-a rugat sultanul să -i
spună câ t mai multe din viaţa sa.
— Află , o, sultane! a ră spuns Maruf şi limba i se
împleticea. Nu sunt nici bei, nici sultan!
Ş i astfel şi-a spus el toată viaţa lui.
— N-ai putea să -mi ară ţi inelul? l-a întrebat marele vizir.
Maruf i-a dat inelul, scoţâ ndu-şi-l din deget. Ş i frecâ nd
marele vizir inelul, s-a ivit deodată spiritul Abu Saadat.
— Înşfacă -l tot acum pe Maruf! a poruncit marele vizir.
Înşfacă -l tot acum şi repede-l într-o pră pastie, unde nu se
află nici de mâ ncat, nici de bă ut, şi nici picior de om…

684
 Ş i astfel, supunâ ndu-se Abu Saadat, l-a înşfă cat pe Maruf
pe umă rul să u şi l-a repezit tocmai în partea nelocuită a
lumii.
— Ţ i s-ar cuveni o pedeapsă şi mai grea, i-a spus Abu
Saadat. Cum de ai încredinţat atâ t de uşor inelul unui
stră in?
În vremea asta, sultanul îşi cerea iertare de la vizirul să u,
că nu l-a crezut pâ nă atunci în privinţa stă rii adevă rate a lui
Maruf, câ rpaciul din Cairo.
— Ai avut dreptate, vizire, spunea sultanul. Allah să -ţi dea
să nă tate şi viaţă pâ nă la ţă rmurii timpului… Fii bun şi arată -
mi şi mie inelul acesta.
— Prostule! a ră spuns vizirul. Nu-ţi dai seama că de-acum
eu sunt stă pâ nul tă u?
Ş i frecâ nd inelul, s-a înfă ţişat Abu Saadat, şi înşfă câ ndu-l
pe sultan, l-a dus şi pe el lâ ngă Maruf, în partea nelocuită a
lumii. Ş i adunâ ndu-i vizirul pe mai-marii oştilor, le-a povestit
cele întâ mplate şi le-a spus: – Vreţi să mă cunoaşteţi drept
sultan al vostru? Că ci dacă nu, voi porunci să fiţi duşi şi voi
în partea nelocuită a lumii…
— Îndură -te de noi! au ră spuns toţi. Te cunoaştem drept
sultan al nostru, şi-ţi vom îndeplini poruncile…
Ş i poruncind marele vizir, tot atunci s-a înfă ţişat emiriţa.
Ş i s-a îmbră cat ea în cea mai frumoasă rochie şi şi-a pus
podoabele cele mai scumpe. Ş i a vrut marele vizir să o
îmbră ţişeze.
— Nu-l vezi pe bă rbatul meu cum ne priveşte? a întrebat
ea deodată .
— Dar unde se află el? s-a speriat marele vizir.
— Uită -te la piatra inelului de pe degetul tă u! a ră spuns
ea. Pune inelul deoparte, că ci mi-i frică de spirite…
Ş i crezâ nd marele vizir spusele ei, şi-a scos inelul din deget
şi l-a pus pe un divan. Ea a apucat repede inelul, a strigat să
vie slujitorii, şi astfel marele vizir a fost legat burduf. Ş i

685
frecâ nd ea inelul, s-a înfă ţişat numaidecâ t Abu Saadat, şi
primind poruncă , l-a dus pe marele vizir în hruba cea mai
întunecoasă . Apoi a poruncit să fie aduşi înapoi tată l ei şi
Maruf.
Astfel, sultanul era din nou sultan, iar Maruf a ajuns mare
vizir. Însă emiriţa nu şi-a mai scos inelul din deget. A doua zi
au venit mai marii oştilor, şi toţi s-au bucurat că au scă pat
de un vizir atâ t de ră u. Ş i închizâ nd ochii sultanul, câ nd l-a
cercetat îngerul, Maruf s-a ridicat cu slavă în jilţul sultanilor.
Ş i venind şi râ ndul emiriţei să -şi repeadă ochii peste cap, şi-a
scos inelul din deget şi l-a dat soţului să u care stă tea lâ ngă
patul ei de suferinţă , împreună cu fiul lor mare de cinci ani.
Într-o noapte, pe câ nd Maruf se afla singur, a simţit
deodată lâ ngă el ră sufletul cuiva. S-a sculat repede,
chemâ ndu-l în ajutor pe Allah! Deodată , a vă zut-o în faţa lui
pe Fatma, şi mai urâ tă , şi mai pocită ca înainte.
— Dar cum ai ajuns aici? a întrebat-o Maruf, peste mă sură
de mirat.
— Află , a ră spuns ea. Îndată ce te-ai dus tu, mie mi-a
pă rut ră u că te-am supă rat. Am ajuns cerşetoare în
preaslă vita cetate Cairo. Ş i pe câ nd cerşeam eu, toţi locuitorii
cetă ţii mă batjocoreau şi aruncau în urma mea cu pietre,
într-o zi, m-am întors acasă plâ ngâ nd. Deodată , s-a ivit
înaintea mea un spirit, întrebâ ndu-mă :
— De ce plâ ngi aşa, o, Fatma?
— Plâ ng după bă rbatul meu! am ră spuns eu. Că ci mai de
mult, înainte de a se pribegi el, aveam de toate…
Mi-a ră spuns spiritul:
— Află , Fatma! Soţul tă u e acum sultan al cetă ţii Alşiţa!
Dacă vrei, porunceşte-mi şi te duc la el numaidecâ t!
Astfel, spiritul acela m-a înşfă cat pe umă rul lui şi am
că lă torit între cer şi pă mâ nt. Deodată , m-am vă zut în seraiul
acesta, lâ ngă tine… Oare ai să mă alungi?
— O, Fatma! i-a ră spuns Maruf. Acum nu-mi mai este frică

686
de tine, deoarece am un inel, cu ajutorul că ruia nu mă tem
decâ t de unul Allah… Câ nd frec inelul acesta, se iveşte un
spirit şi-mi îndeplineşte orice dorinţă ! Te las să alegi una din
două : ori te întorci acasă cu avuţii câ t să -ţi ajungă pentru
toată viaţa, ori ră mâ i aici şi-ţi râ nduiesc un serai cu cele mai
bune bucate şi bă uturi…
Fatma s-a hotă râ t să ră mâ nă la el. A tră it, o vreme, ca o
sultă niţă . După un timp, a prins mare ciudă împotriva fiului
lui Maruf. Într-o noapte s-a hotă râ t să fure inelul, să -l ucidă
pe Maruf şi pe feciorul să u, şi să se ridice ea în jilţul
sultanilor. Ş i astfel, s-a dus ea într-o noapte la Maruf şi a
că utat sub pernă . Maruf în vremea asta se afla în apropiere.
Ş i, vă zâ nd-o fiul lui, intrâ nd în încă perea aceea, straşnic s-a
mirat! A urmă rit-o, şi câ nd a vă zut-o că ia inelul, şi-a scos
paloşul şi i-a retezat capul. Astfel, a venit ziua a doua, şi
Fatma a fost înmormâ ntată . Iar Maruf, ră mâ nâ nd singur, s-a
însurat cu fata plugarului, iar plugarul a ajuns socrul lui,
adică socru al marelui sultan. Astfel a tră it Maruf, pâ nă la
bă trâ neţe adâ nci, pâ nă ce moartea s-a înfă ţişat cu coasa, şi
i-a secerat şi lui inima, dorinţele şi zilele…

NEMAIPOMENITELE ÎNTÂMPLĂRI ALE PESCARULUI

DJAUDAR; ÎNSĂ ÎNTÂI VEDEM CINCI
DREPTCREDINCIOŞI MOŞNEGI, ÎNFĂŢIŞÂNDU-SE LA
SULTANUL BEIBARS…

Mă rire şi slavă vestiţilor cronicari ai Bagdadului! Mă rire şi

slavă tuturor celor ce ne îndulcesc zilele şi nopţile cu
preafrumoase istorii! Că ci istoriile, ală turi de toate lucrurile
frumoase, sunt sarea vieţii noastre şi bucurii ale inimilor
noastre. Laudă mare povestitorilor!
Spun cronicile Bagdadului că se afla demult un sultan cu
687
numele Zaher Beibars. Ş i era sultanul Zaher Beibars atâ t de
drept în judecă ţile sale şi în poruncile sale, şi era atâ t de
vestit ca vorbitor neîntrecut, şi era atâ t de frumos la faţă şi la
trup, încâ t tot Ră să ritul îl iubea, şi-l iubea îndeosebi ţara
Egiptului, unde domnea de ani mulţi în fală şi dreptate. Îl
iubeau bă rbaţii şi femeile, şi nu se afla om învă ţat care să nu
i se fi plecat pâ nă la pă mâ nt. Deci, după cum scrie în cronici,
sultanul Zaher Beibars şi-a ales drept emir, în cetatea Cairo,
un om neînchipuit de deştept şi de isteţ.
Se spune că emirul acela nu închidea ochii nici ziua nici
noaptea, şi că necontenit veghea asupra liniştei cetă ţii. Într-o
zi, pe câ nd se afla emirul la sultan, au intrat cinci moşnegi
cu bă rbi lungi, albe ca bumbacul, şi au rugat să li se dea
ascultare…
— Ce binevoiţi a cere? i-a întrebat emirul.
Atunci, cei cinci moşnegi s-au pră buşit cu faţa la pă mâ nt,
şi să rutâ ndu-l, unul dintre ei a gră it astfel:
— Află , neîntrecut emir, că avem a ne plâ nge, într-o
pricină cu totul ieşită din fire! Nimeni nu ne-a mai tras în
judecă ţi în tot lungul zilelor noastre. Noi, aceştia cinci de
faţă , suntem fraţi. Locuim împreună , într-o casă de lâ ngă
Lacul Elefanţilor! Am tră it în deosebit belşug! Însă zi cu zi
norocul ne-a pă ră sit şi am ajuns să raci lipiţi pă mâ ntului!
Într-o seară , după ce am ros cea din urmă bucă ţică de pâ ine,
ne-am hotă râ t ca în ziua urmă toare să ieşim la cerşit.
Deodată s-a înfă ţişat nouă un fecior frumos ca luna plină ,
că lare pe un catâ r. S-a oprit în faţa uşii noastre. Ş i dâ nd
frâ ul catâ rului în mâ inile servului ce-l urma, a bă tut în uşă
şi a intrat. Era îmbră cat în caftan verde, dedesubt avea
şalvari de mă tase roşie, şi pe cap turban, aşa cum poartă
oamenii din Yemen. După ce noi l-am întâ mpinat cu vorbe de
prietenie, l-am întrebat cu ce-i putem fi de folos. Ne-a
ră spuns feciorul:
— Aflaţi, cuvioşilor moşnegi, că eu sunt vecinul vostru şi

688
locuiesc de cealaltă parte a Lacului Elefanţilor! Aş fi nespus
de bucuros dacă m-aţi primi în seara aceasta ospeţie…
— Allah fie binecuvâ ntat! am ră spuns noi. Te primim cu
braţele deschise totdeauna, şi fericit fie pragul casei noastre!
Însă , preacinstitule fecior, în seara aceasta noi n-avem în
casa noastră nicio fă râ mitură de pâ ine, aşa ca dacă
binevoieşti, pofteşte în ospeţie mâ ine…
A zâ mbit feciorul:
— Dacă -i aşa, atunci Allah fie binecuvâ ntat de o mie de mii
de ori! Fiţi oaspeţii mei, şi deci urmaţi-mă !
Noi l-am urmat cu nespusă bucurie, şi lă sâ ndu-ne
sufletele în paza lui Allah, am ajuns înaintea unui serai
nespus de frumos şi nespus de mare.
Feciorul a bă tut în uşă şi uşa s-a deschis îndată , iar ne-a
poftit să -i fim oaspeţi în numele lui Allah…
Îndată , ne-am vă zut într-o încă pere plină de divane şi
covoare. Ne-a spus feciorul:
— Iată locuinţa voastră ! Socotiţi-mă drept servul vostru, în
numele lui Allah, stă pâ nul cerului şi al pă mâ nt lui…
Noi am îngenuncheat şi i-am să rutat mâ inile şi picioarele.
— O, stă pâ ne! Porunceşte-ne orice, că ci suntem robii tăi!
După aceea, feciorul s-a oprit în faţa unei uşi încuiate şi a
strigat:
— Prietenie fă ră de moarte!
Îndată uşa s-a deschis şi s-a ivit o sclavă indiană , cu ochi
negri, cu sprâ ncene frumos arcuite, cu obraji înfloriţi ca
trandafirii. Pă rea un coral pe o marmură albă . Sau după cum
ar spune poetul, dacă ar fi vă zut-o cei ce se închină zeilor, ar
fi pus-o înaintea tuturor zeilor! Schivnicii Apusului şi-ar fi
pă ră sit rugă ciunile şi zeii, spre a o urma… Ş i fata aceasta, pe
care cuvintele noastre n-o pot descrie, a întrebat pe fecior cu
glas nespus de dulce:
— Ce porunceşte stă pâ nul meu?
— Întinde masa! i-a ră spuns feciorul. Adă acestor cuvioşi

689
moşnegi tot ce se cuvine…
Ş i ducâ ndu-se indianca, s-a întors numaidecâ t cu gă ini
fripte, cu orez, cu fripturi şi pră jituri, şi ne-a poftit să
ospă tă m. Ş i după ce ne-am ospă tat din gros, şi după ce am
mulţumit lui Allah, s-a înfă ţişat fata cu un lighean de aur şi
cu o cană de argint. Cana era plină cu apă de trandafiri. Ne-
am spă lat mâ inile, după legiuitele temeiuri ale Islamului,
după aceea fata ne-a adus cinci veşminte, poftindu-ne să ne
îmbră că m. Ş i după ce ne-am îmbră cat, feciorul ne-a poftit să
ne aşeză m pe divane, şi ne-am aşezat pe divane. Ş i erau ele
împodobite cu stofe aşa de scumpe, încâ t noi am spus cu
mirare deosebită :
— Dar, în numele lui Allah, stă pâ ne! Divanele acestea sunt
bune numai spre odihna sultanilor… Nu ni se cade nouă ,
moşnegi nevoiaşi şi să rmani, să ne aşeză m pe divanele
acestea!
Feciorul ne-a privit cu multă prietenie şi ne-a ră spuns:
— Aşezaţi-vă , cuvioşi moşnegi, şi nu gră iţi ce nu trebuie să
fie gră it!
Ş i noi ne-am aşezat. Feciorul s-a dus la o altă uşă , şi
oprindu-se, a strigat:
— Bucurie a sufletului!
Ş i strigâ nd el astfel, s-a deschis uşa şi s-a ară tat o sclavă
grecoaică , atâ t de albă la faţă , încâ t pă rea de marmură , sau
pă rea mai curâ nd coborâ tă de-a dreptul din paradis. Ş i era
aşa de frumoasă , cum nimeni n-ar putea-o descrie. Era
zveltă , avea mers de sultă niţă şi era nespus de plă cută .
— Porunceşte-mi, stă pâ ne! a spus ea. De ce nu te-ai ară tat
azi în faţa noastră ? Unde ai ză bovit?
— Am ză bovit lâ ngă aceşti dreptcredincioşi moşnegi,
oaspeţii mei! a ră spuns feciorul. Adu-ne bă uturi…
Ş i fata aceea, numită Bucuria sufletului, s-a îndepă rtat o
clipă şi s-a întors cu două solave cu că ni de aur, cu vase de
argint, cu pahare de cristal şi tă vi chinezeşti.

690
 Grecoaica a umplut vasul cu vin, a umplut paharele cu fel
de fel de flori mirositoare, a umplut tă vile cu fructe. Atâ t de
miraţi ne uitam noi, încâ t ne muşcam degetele, crezâ nd că
visă m. Apoi, feciorul s-a îndreptat că tre o altă uşă şi a
strigat:
— O, Mâ ntuirea mea!
Ş i s-a ară tat atunci o fată frumoasă ca luna, cu faţa
luminată , cu obraji ca trandafirii, cu ochii mari, ascuţiţi
hangerul, şi cu statura mai mlă dioasă ca ramura arborelui
lor Ban… Era gă tită ca o mireasă şi avea în mâ nă o lă uta
indiană .
— Ce pofteşte stă pâ nul meu? a întrebat ea.
— Pofteşte şi aşază -te! a ră spuns el. Aşază -te şi câ nta ceva
acestor prea cuvioşi moşnegi…
Ş i a început ea a câ nta. Ş i aşa de dulce ră suna glasul ei, şi
aşa de dulce ră suna lă uta, încâ t simţeam că seraiul se ridică
la ceruri cu tot cu noi!
După aceea, feciorul a chemat alte patru fete, fiecare cu
câ te un instrument de câ ntă ri, şi aşa am petrecut seara
aceea, numai în vinuri şi în câ ntece, cum nici n-am visat
vreodată ! Însă câ nd am vrut să ne vedem de drum feciorul
ne-a dă ruit o tipsie de aur şi una de argint, cele mai bune
mâ ncă ruri şi cu cele mai alese fructe, petru ai noştri, şi ne-a
poftit să ne înfă ţişă m din nou seara a doua…
Noi i-am să rutat mâ inile şi picioarele. I-am mulţumit
nespus, prin iscusite cuvinte, pentru ospeţie, fă gă duindu-i să
venim iar în seara a doua.
Ş i venind seara a doua, am pornit spre el, avâ nd asupra
noastră cele două tipsii. Ş i din nou ne-am vă zut la seraiul
lui. Ş i ne-a primit el tot aşa de frumos ca şi în ziua trecută , şi
din nou ne-a ospă tat ca în seara întâ i. Ş i am petrecut aşa, în
ospeţia lui, cincizeci şi opt de nopţi pe care niciodată nu le
vom uita. Ş i în fiecare noapte mâ ncă rurile erau mai gustoase,
vinurile mai dulci, iar podoabele fetelor erau mai valoroase ca

691
toate avuţiile Egiptului.
Ş i feciorul a desfă şurat înaintea ochilor noştri atâ tea mari
bogă ţii, încâ t pâ nă la urmă l-am crezut a fi sau emir sau
vră jitor. De aceea, prea înalte emire, am venit la tine să -ţi
ară tă m ce ni s-a întâ mplat, şi spre a vedea cu luminaţii tă i
ochi cine este feciorul acesta…
Ş i astfel, auzind emirul ciudata istorie a moşnegilor, a
lă sat să treacă o zi. Ş i venind ziua a doua, a luat sub braţul
să u o sută de spahii, şi înconjurâ nd seraiul feciorului, marele
emir a intrat înă untru, însoţit de o că petenie. Ş i gă sindu-l pe
fecior, l-a rugat să -l urmeze în faţa sultanului Zaher Beibars.
— Cu înaltă plă cere! a ră spuns feciorul.
Ş i-a încuiat seraiul şi a mers în urma emirului, pâ nă în
uliţă . Ş i aflâ ndu-se în uliţă , emirul l-a întrebat:
— Mai putea lă muri, preacinstite fecior, cum şi de unde ai
adunat atâ tea bogă ţii? Te sfă tuiesc să -mi spui, spre a te
putea apă ra în faţa sultanului…
— Îţi mulţumesc pentru gâ ndurile bune! a ră spuns
feciorul. Ajutorul meu este numai unul Allah! Voi povesti
sultanului istoria vieţii mele…
Astfel zicâ nd, curâ nd au ajuns în faţa sultanului Zaher
Beibars. Ş i ajungâ nd feciorul, a început astfel:

DJAUDAR ÎŞI SPUNE ISTORIA; SE ARATĂ HAGIII DE LA

APUS…

Sultan al tuturor timpurilor! Tată l meu a tră it şase zeci şi

cinci de ani. Ş i îmbolnă vindu-se el de o boală îngrozitoare, a
spus că tre soţia sa: „Soţia mea! Mă aflu aproape de tă râ mul
celă lalt! Mă despart de lumea aceasta trecă toare… Toată
viaţa mea am tră it bine! Ai grijă de fiul meu Djaudar! Nu vă
las mare avere; acum, la sfâ rşitul zilelor, mai am doar o sută
692
zece dinari! O sută să -i dai fiului meu Djaudar, iar cu cei
zece să -mi cumperi veşmâ nt pentru că lă toria de obşte!
Plă teşte din ei hogilor, şi muftiilor, şi celor ce strigă în
minarete ceasurile timpului! Sfă tuieşte-l pe feciorul meu să
se apuce de neguţă torie, ca astfel, bă gâ nd cei o sută de
dinari în mă rfuri, să poată câ ştiga şi să nu-l usuce să ră cia!
Să ţină seama ca în ţara Egiptului, cel să rac este socotit mai
prejos decâ t pulberea! Dacă însă nu va izbuti în negoţ, să se
apuce de meşteşugul pescuitului! Se află într-un scrin o
plasa de pescar. Să i-o dai, dacă va avea nevoie de ea…”
Iar după trei zile, tată l meu şi-a întors ochii drept spre
gră dinile de sus, lă udată fie amintirea lui! Noi am petrecut
zilele cuvenite în post şi întristare, l-am îngropat după
cuviinţă , şi totul s-a petrecut după porunca lui. Ş i primind
eu cei o sută dinari, m-am dus la Bulac. Pe urma m-am dus
la coră bierii de pe insula Rodha. Dar nu mă puteam apuca
de nimic. Am petrecut în desfă tare, aşa încâ t, în mai puţin de
trei luni, cei o sută dinari de mult zburaseră …
M-am întors atunci acasă la mama, şi am plâ ns, şi i-am
ară tat nevoia mea şi să ră cia mea.
— Doar te-am rugat atâ t, o, Djaudar, fiul meu! a ră spuns
ea. Dar ce s-a întâ mplat s-a întâ mplat!
— Mai dă -mi nişte bani! am rugat-o eu. Vreau să ne
cumpă r ceva de mâ ncare, că ci m-a uscat foamea!
— Sunt la fel de lipsită ca şi tine! mi-a ră spuns mama. N-
am cu ce cumpă ra nici mă car un bob de muştar! Nimic nu
mai am în casa mea. Deci, urmâ nd voinţei tată lui tă u fă -te
pescar…
Ş i învoindu-mă eu, am deschis scrinul, am luat plasa şi
am spus:
— Voia lui Allah peste toate fiinţele pă ră site! Ră mâ i cu
bine, mamă , şi Allah să te ocrotească , şi să mă ocrotească şi
pe mine, pentru a ne revedea în zile mai fericite.
Ş i zicâ nd astfel, am pă ră sit-o pe mama şi m-am dus în

693
cetatea Cairo, în mahalaua veche. Am urcat într-o luntre şi
am vâ slit, cu nestră mutată credinţă în Allah, şi mi-am
desfă şurat plasa. Însă , de câ te ori o tră geam din apă , era
goală , cu toate că am încercat în mai multe locuri bogate în
peşte. Ş i eram foarte necă jit, mai ales gâ ndindu-mă biata
mea mamă , şi atâ t am plâ ns, pâ nă ce ochii mi-au ieşit
aproape din cap, odată cu lacrimile. Ş i am strâ ns plasa loc, şi
am vrut s-o vâ nd sau s-o pun ză log pescarilor. Însă nimeni
nu mi-a dat pe ea niciun ban. Eram prea mâ ndru încă ,
pentru a mă hotă rî să întind mâ na să cerşesc la porţile
moscheelor! Astfel, m-am dus la lacul Carun, care după cum
se ştie nu-i deloc adâ nc.
Ş i cum am ajuns la lacul Carun, l-am gă sit plin, şi parcă
clocotea şi spumega ca apa fierbâ nd. M-am gâ ndit eu: „Poate
voi avea aici mai mult noroc decâ t la apa Nilului…” Ş i
aruncâ nd plasa, am scos-o după o vreme plină cu pietre şi
spurcă ciuni felurite. Cu greu am cură ţit-o, şi din nou am
aruncat-o. Însă nu am prins nimic. Ş i m-am hotă râ t să -mi
mai încerc o dată norocul, şi dacă nu voi prinde nimic nici de
data aceasta, hotă râ t eram să mă las de meşteşugul
pescuitului. Ş i aruncâ nd plasa a treia oară , am scos-o şi am
vă zut în ea un peşte nespus de mare şi de stră lucitor. Am
strâ ns repede ochiurile plasei, am luat peştele şi m-am întors
cu el acasă . Ş i după ce am istorisit mamei mele câ t de ră u
mi-a mers la apa Nilului, am adă ugat după aceea, ară tâ ndu-i
că m-am dus la lacul Carun, aflâ nd acolo nesperat noroc.
— Aşa e hotă râ t să fie, fiul meu! mi-a ră spuns mama. Află
că un poet vestit a spus urmă toarele:

„Omule neştiutor, care-ţi cauţi norocul departe, nu te

zbate zadarnic, căci avuţiile vin deseori pe neaşteptate, şi
jug uneori tocmai de cei ce le caută…”

Ş i mama a mai gră it astfel:

694
 — Fiul meu, omul nu trebuie să -şi piardă curajul
niciodată . Ş i luâ nd mama peştele, l-a cură ţat şi l-a fript,
după cuviinţă . L-am mâ ncat cu multă poftă , ridicâ nd după
aceea slavă lui Allah, singurul stă pâ n al tuturor apelor şi al
tuturor vietă ţilor din ele. Ş i a trecut ziua aceea. Ş i venind
ziua a doua, mi-am luat plasa din nou, şi vream să mă duc
spre Bulac. Dar mi-a spus mama:
— Du-te din nou, fiul meu, la lacul Carun! Prinde doar un
singur peşte, că ci ni-i de ajuns, pâ nă se va îndura Allah să
gă sim o scă pare din să ră cia noastră , sau pâ nă va cerceta
îngerul cu coasa…
Ş i dâ nd eu ascultare mamei, m-am dus la lacul Carun Mi-
am aruncat plasa. Ş i scoţâ nd-o, era plină cu pietre, oase şi
hâ rburi. Ş i m-am gâ ndit ia soarta mea neagră . Ma gâ ndeam
că dacă aş încerca să beau din apa mă rii, şi apa mă rii s-ar
face foc, şi dacă m-aş bucura de trecerea soarelui, soarele s-
ar opri, şi dacă mi-aş da drumul în josul unei ape, apa s-ar
întoarce înapoi spre izvoarele sale. Deznă dă jduit şedeam pe
malul lacului Carun! Deodata s-a înfă ţişat un hagiu de la
Apus, că lare pe un catar. Venea aşa de repede, încâ t parcă
zbura, cu toate că picioarele catâ rului erau ca nişte coloane
de templu. Ş i tot aşa de uşor pă rea catâ rul, încâ t parcă
zbura ca pasă rea. Ş i hagiul din Apus avea un veşmâ nt
nespus de ales, îl ară ta a fi cel puţin emir.
— Pacea lui Allah asupra ta! a rostit hagiul, descă lecâ nd.
— Pacea lui Allah, binecuvâ ntarea şi îndurarea lui asupra
ta! am ră spuns eu.
— Nu eşti tu Djaudar, feciorul pescarului Omar din cetatea
Cairo?
Aşa m-a întrebat hagiul din Apus, şi eu am ră spuns:
— Cu voia prea înaltului Allah, eu sunt!
Ş i m-a întrebat hagiul din Apus de ce sunt aşa de trist şi
mâ hnit, şi atunci eu i-am spus toată istoria pă timirilor mele,
şi i-am spus pă timirile mamei mele; şi auzind hagiul toate

695
acestea, a râ s cu blâ ndeţe, a scos o frâ nghie de mă tasă şi mi-
a spus:
— Ascultă -mă bine, o, Djaudar! Să ră cia ta a fost
vremelnică ! Fii bun şi leagă -mă cu frâ nghia aceasta şi
aruncă -mă în acest lac! Ş i după ce m-arunci în lac, arunci şi
plasa ta. Ş i vei vedea ce se va întâ mpla după aceea. Fii însă
cu multă bă gare de seamă , ca atunci câ nd voi ieşi din apă , să
mă scoţi cu capul înainte! Ş i află , o, Djaudar că eu voi fi
mort! Să mă îngropi pe malul lacului şi tu duci după aceea
catâ rul meu în bazar. Nu cumva însă încaleci pe catâ rul
meu, că ci eşti pierdut! Cum vei ajunge în bazar, să cauţi
unde se află pră vă lia unui israelitean! Israeliteanul acela, să
bagi bine de seamă , are mustă ţi nespus de mari, cele mai
mari mustă ţi din bazarul cetă ţii! Apropie-te de el şi pune
mâ na ta pe capul lui, în semn de binecuvâ ntare, şi atunci el
se va ridica, şi luâ nd catâ rul, îţi va da un dinar de aur! Tu ia
dinarul şi vezi-ţi de drumul tă u! După aceea, mă voi întoarce
eu din adâ ncul lacului, şi ră splă ţile mele nu vor cunoaşte
margini!
Ş i astfel vorbind, hagiul şi-a întins umerii, spre a fi legat
cu frâ nghia. Eu l-am legat şi l-am aruncat în lac. Nu mult
după aceea, capul hagiului s-a vă zut la faţa apelor. Era cu
dinţii strâ nşi şi cu ochii stinşi, ca un mort. L-am scos din lac
şi l-am îngropat. După aceea mi-am luat plasa şi catâ rul şi
am ajuns în bazar, la israeliteanul pomenit. Am primit un
dinar de aur. M-am întors acasă mulţumit, şi ară tâ ndu-i
mamei dinarul, i-am istorisit toată întâ mplarea. Mama m-a
ascultat nespus de mirată şi a lă crimat pentru să rmanul
hagiu, care singur s-a aruncat în braţele morţii. Ş i venind
ziua a doua, din nou m-am dus cu plasa la lacul Carun, şi de
două ori am aruncat-o şi nimic n-am prins. Ş i pe câ nd voiam
să arunc plasa a treia oară , a venit alt hagiu, tot de la Apus,
şi tot bogat înveşmâ ntat. Catâ rul să u era acoperit cu o
pă tură verde, şi avea frâ ie de aur, iar la grumaz avea un lanţ

696
de pietre preţioase. Eu m-am speriat vă zâ ndu-l, şi crezâ nd că
vine asupră -mi cu mâ nie, m-am tras la o parte. Însă hagiul al
doilea m-a întrebat cu blâ ndeţe:
— Nu cumva, dreptcredinciosule pescar, tu vei fi fiind
Djaudar, fiul lui Omar pescarul?
— Allah să te ocrotească ! am ră spuns eu.
Ş i ră spunzâ nd eu astfel, hagiul al doilea a coborâ t de pe
catâ r şi m-a înşfă cat de grumaz, cu nespusă mâ nie. Ochii lui
vă rsau foc şi buzele lui erau negre ca că rbunele:
— Dacă nu-mi spui adevă rul, a strigat el, atunci eşti mort
numaidecâ t! Unde este hagiul venit dinspre Apus?
— Îndurare! am ră cnit eu. Sunt într-adevă r Djaudar, fiul
pescarului Omar din Cairo!
— Dacă eşti într-adevă r Djaudar, de ce-ţi tă gă duieşti
numele şi neamul! Ai avut noroc că mi-ai ră spuns La vreme,
altfel ai fi fost de mult printre morţi… Unde este hagiul de la
Apus? E adevă rat că l-ai legat şi l-ai aruncat în lac?
— De bună seamă , înalte hagiu! am ră spuns eu. Dar nu
sunt vinovat cu nimic, că ci dacă nu i-aş fi îndeplinit voinţa,
m-ar fi omorâ t…
Astfel auzind, hagiul a început a râ de, a scotocit în desagă
şi a scos o sfoară , poruncindu-mi:
— Leagă -mă şi pe mine, cum l-ai legat pe fratele meu!
Aruncă -mă în lac! Îndată ce mor, ia catâ rul meu şi du-l
aceluiaşi israelitean, care te va ră splă ti cu un dinar de aur…
M-am gâ ndit: „Se vede că aceşti hagii de la Apus sunt
nebuni de-a binelea! Totuşi nu-mi ră mâ ne decâ t să -l ascult şi
pe acesta…” Ş i legâ ndu-i mâ inile şi picioarele, l-am aruncat
în lac, şi foarte repede capul lui s-a ivit deasupra, cu dinţii
râ njiţi şi cu ochii întorşi pe dos! Eu mi-am aruncat plasa, l-
am scos pe mal şi l-am îngropat. Ş i luâ nd catâ rul să u, l-am
dus israeliteanului şi am că pă tat un dinar. Ş i din nou m-am
întors la mama, istorisindu-i întâ mplarea.
În a treia zi, eram gata să mă duc să pescuiesc la apele

697
Nilului. Însă fă ră voia mea am ajuns din nou la lacul Carun.
Am aruncat plasa de trei ori, şi de trei ori am scos-o goală .
După aceea am aşezat-o la loc, gata să -mi vă d de drum, câ nd
deodată s-a ară tat al treilea hagiu dinspre Apus. După ce m-
a salutat cu prietenie, m-a întrebat dacă eu sunt Djaudar
pescarul. Ş i ră spunzâ nd că eu sunt, m-a întrebat dacă nu
ştiu despre cei doi fraţi ai să i înecaţi în lacul acesta. Eu am
început să tremur, neştiind cum ar fi mai bine să ră spund. Ş i
vă zâ ndu-mi al treilea hagiu nedumerirea, mi-a spus:
— În numele lui Allah, arată -mi adevă rul! Nu te teme, şi
gră ieşte…
Ş i spunâ ndu-i totul, cel de al treilea hagiu mi-a ră spuns
râ zâ nd:
— Pe Allah, care câ rmuieşte zilele şi nopţile, aerul şi apele,
în numele lui Allah, cel ce învie morţii şi ucide pe cei vii! Îţi
jur, o, Djaudar, că dacă i-ai fi scos vii din apă pe fraţii mei,
acum capul tă u ar fi zburat în pulbere!
Ş i scotocind şi el în desagă , a scos o frâ nghie de mă tasă şi
a gră it mai departe:
— Leagă -mi şi mie mâ inile şi picioarele şi aruncă -mă în
lac! apoi aşteaptă liniştit curgerea faptelor.
Mă gâ ndeam ascultâ ndu-l: „Iată -l pe cel mai nebun dintre
cei trei fraţi! Ş i legâ ndu-l eu cu frâ nghia, l-am aruncat în lac,
însă al treilea hagiu nu şi-a mai scos capul deasupra, ci
mâ inile: în mâ na dreaptă avea un peşte roşu, iar în stâ nga
un peşte negru. Striga:
— A ră să rit steaua fericirii tale, o, Djaudar! Eu mi-am
ajuns ţelul…
Ş i scoţâ ndu-l repede pe uscat, al treilea hagiu a alergat
spre catâ r, a scos o cutiuţă roşie de coral, şi închizâ nd
înă untru peştele roşu, a scos o cutiuţă neagră în care a
închis peştele negru. Ş i, îndată ce a pus peştii în cutiuţe, cel
roşu s-a prefă cut într-o scursoare roşie, cel negru într-o
scursoare neagră .

698
 — Am fost şi ră mâ nem prieteni! mi-a gră it hagiul, după ce
şi-a aşezat din nou cutiile în desagă . Ţ ine suta asta de dinari
pentru maică -ta! Du-i tot acum şi întoarce-te numaidecâ t!
Într-un suflet am alergat acasă , şi întorcâ ndu-ma după
câ teva ceasuri, hagiul a încă lecat pe catâ rul să u şi m-a luat
şi pe mine dinapoia sa. Ş i cum m-am ridicat eu, catâ rul
zbura ca pasă rea, spre muntele Mucattam. Ş i ajungâ nd la
muntele Mucattam, mi-a spus hagiul:
— Află , o, Djaudar, că numai prin tine sunt în stare să
ajung la rosturile mele! De aceea nu poţi să mă mai
pă ră seşti! Dacă mă asculţi, vei dobâ ndi faimă şi bogă ţii…
Ş i fă gă duindu-i eu să -i îndeplinesc orice poruncă , şi-a
priponit catâ rul, şi întinzâ nd un covor pe iarbă , a adus din
desagă felurite merinde. Ş i ospă tâ ndu-ne noi, l-am rugat
după aceea să -mi spună şi mie, câ t de câ t, de ce s-au
aruncat în lac fraţii să i, şi ce sunt cei doi peşti. Al treilea
hagiu mi-a ră spuns astfel:

MAHMUD, HAGIUL DE LA APUS; ŞI CUTREMURĂTOAREA

SA ISTORIE; DESPRE O CARTE SFÂNTA A UNUI HOGE
DIN TUNIS… CINE SUNT CEILALŢI DOI HAGII: O
CĂLĂTORIE ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT, PÂNĂ ÎN VALEA
GAZELELOR; APAR NIŞTE PEŞTI; ÎNTRUPAREA LOR ÎN
FETE; FURTUL CĂRŢII…

Află , o, Djaudar! Numele meu este Mahmud şi sunt din

cetatea Tunis! Aflâ ndu-mă eu la Tunis, am avut ca învă ţă tor
un vestit dască l, care m-a învă ţat toate tainele vră jitoriei. Ş i
ajungâ nd dască lul meu la înalta vâ rstă de ani trei sute, mi-a
dă ruit o carte, spunâ ndu-mi:
— Te sfă tuiesc, o, Mahmud, să pă strezi cartea aceasta cu
sfinţenie! Află că toţi sultanii, hogii şi dervişii de pe pă mâ nt
699
sunt roşi de ciudă că am eu cartea aceasta, deoarece cu
ajutorul ei îmi pot îndeplini orice dorinţă .
Câ nd ai nevoie de ceva, o, Mahmud, strigă numai aşa:
„Saudja, arată -te!” Ş i cum vei striga aşa, se va ivi un spirit
care-ţi va aduce tot ce vei râ vni, chiar dacă lucrul râ vnit s-ar
afla în a şaptea mare, tocmai după muntele Kaf! Eu m-am
bucurat foarte, primind un astfel de dar, şi ameţit de bucuria
mea, am ară tat cartea fraţilor mei, celor doi hagii înecaţi în
lac. Ş i ştiind ei că am cartea aceasta, i-a cuprins pizma
împotriva mea şi voiau să mi-o fure. Într-o zi, vrâ nd să încerc
în faţa lor puterea că rţii, am strigat: „Saudja, arată -te!” Ş i
atunci s-a ridicat din carte un fum puternic, şi se ridica la
cer, şi cu câ t se ridica, se întrupa într-o nemaipomenită
statură de om cu litrei aripi. Ş i întrupâ ndu-se, fiinţa aceea a
ră cnit deodată : – Aici sunt, stă pâ ne! Care ţi-i voia?
— M-aş plimba un pic, am spus, m-aş plimba un pic,
împreună cu fraţii mei, prin aer, pâ nă la munţii de coral!
Dacă binevoieşti, du-ne repede la muntele de coral! Astfel
zicâ nd, spiritul că rţii a întins cele trei aripi, ne-a înşfă cat pe
tustrei fraţii, şi într-o clipă ne aflam la muntele de coral.
Cum am ajuns, l-am întrebat pe Saudja, spiritul că rţii, ce se
află după muntele acela. Ş i mi-a ră spuns spiritul:
— Află , stă pâ nul meu, că după muntele acesta se întinde
Valea Gazelelor. Ş i se mai află insula sultanului Numan al
amalechiţilor. După insula aceea se află oceanul
neţă rmurit…
— Atunci, dacă -i aşa, du-ne numaidecâ t în Valea
Gazelelor! am ră spuns eu, şi m-am urcat numaidecâ t pe
spinarea spiritului, împreună cu fraţii mei. Ş i spiritul s-a
avâ ntat în aer şi ne-a dus într-o vale albă şi moale ca
bumbacul, mirosind a mosc. Ş i prin mijlocul vă ii şerpuia un
râ uşor cu apă mai proaspă tă ca ză pada şi mai dulce ca
mierea. Pe amâ ndouă malurile înfloreau crini, muşeţel,
narcişi şi iasmini. Ş i ne-am plimbat noi pe malurile râ ului, şi

700
am ajuns la un nuc rotat şi umbros. Ş i a gră it că tre noi
spiritul că rţii:
— Dacă binevoiţi, urcaţi-vă în acest nuc! Uitaţi-vă drept
înainte şi veţi ză ri ispititoarea insulă a sultanului Numan al
amalechiţilor…
Nespus ne-am bucurat noi, aflâ nd că putem privi asupra
acelei insule atâ t de vestite! Ş i ne-am suit în nuc, şi am vă zut
insula în toată lungimea ei şi în toată lă ţimea ei, şi i-am
vă zut satele şi cetă ţile, munţii şi vă ile, pă durile şi gră dinile.
Ş i uitâ ndu-ne noi pâ nă ne-am să turat, am vrut să coborâ m,
dar am vă zut deodată un peşte roşu, mare câ t o că milă ,
ieşind din ape şi tâ râ ndu-se pe uscat, spre noi, întrupat
deodată într-o fată preafrumoasă . Avea ochi nespuşi de dulci,
ca fetele Babiloniei. Sprâ ncenele ei pă reau două arcuri.
Fruntea lumina ca luna, iar obrajii ei erau ca trandafirii.
Gura ei era o mâ ngâ iere, iar pă rul ei era mai negru ca
noaptea şi mai moale ca, mă tasea. Noi ne-am simţit deodată
cuprinşi de farmec şi era să că dem din nuc. Ş i abia a ieşit
fata pe mal, şi a strigat:
— Arată -te, soare al sultanilor!
Atunci s-a ară tat din mare un peşte verde, şi urcâ ndu-se
pe pă mâ nt, s-a ivit deodată altă fată , aşa de frumoasă , încâ t
inimile noastre au încetat din bă taie.
— Grea mi-i astă zi inima! a gră it cea dintâ i. Sunt tristă şi
aş vrea să mă înveselesc puţin cu prietenele mele de joacă , în
această vale nespus de frumoasă …
Ş i a strigat:
— Ochi de perle! şi strigâ nd ea aşa, s-a ară tat un peşte
galben, să rind pe mal şi întrupâ ndu-se într-o fată mai
frumoasă . Era aşa de frumoasă , încâ t luna s-ar fi întunecat
în faţa ei, iar soarele ar fi pă rut serv al ei. Oricine ar fi vă zut-
o ar fi trebuit să strige: „Iată sora frumosului şi evlaviosului
Iosif!” Ş i aşa s-au tot ară tat fetele din apă , pâ nă ce au ajuns
în numă r de paisprezece. Straşnic de tulburat le priveam eu!

701
L-am chemat îndată pe spiritul că rţii şi i-am spus:
— O, spirite! Dacă poţi, ia în stă pâ nirea ta fetele acestea şi
du-le în cetatea noastră !
— Facă -se voia ta! a ră spuns spiritul şi s-a fă cut nevă zut.
Dar s-a întors din nou, tremurâ nd ca o trestie în vijelie:
— Află , stă pâ ne! Vrâ nd eu să tă bă ră sc cu supuşii mei
asupra acestor fete, au ţâ şnit deodată că tre noi trei coloane
înalte de lumină , ameninţâ ndu-mă cu mistuirea… Ş i s-a
încins o luptă neînchipuită între coloanele de lumină şi
spirite. Ş i au fost învinse spiritele: şi au spus că nu pot
supune fetele, că nu au asupra lor nicio putere!
Ş i uitâ ndu-mă eu cum fetele se jucau în iarbă , înainte,
mult m-am mirat. Ş i nu mult după aceea, s-au întrupat din
nou în peşti, în marea lor. Ş i câ nd nu s-au mai vă zut, am
chemat din nou spiritul că rţii şi i-am poruncit să ne ducă la
Tunis. Însă spiritul că rţii era aşa de istovit, încâ t m-a rugat
să -l las să se odihnească numai câ teva clipe. Auzind astfel,
fraţii mei m-au rugat să le îngă dui să doarmă puţin sub nuc,
pâ nă ce spiritul că rţii va prinde putere. Ş i s-au culcat fraţii
mei sub nuc, dar numai s-au prefă cut că dorm. Ş i crezâ ndu-i
eu că dorm, m-am gâ ndit că n-ar strica dacă aş dormi şi eu
un pic, nemaifiindu-mi frică de ei, că -mi vor fura cartea.
Însă , îndată ce am adormit, fraţii mei s-au sculat repede, au
chemat două spirite, şi poruncindu-le să ia cartea, au aşezat-
o în învelitoarea de mă tase roşie, şi legâ nd-o în Lanţul de
aur, au poruncit să le-o ducă unde vor ei. Cele două spirite
au luat şi cartea, şi pe fraţii mei, şi astfel au pornit spre
Tunis. Însă spiritele i-au lă sat la pă mâ nt şi s-au fă cut
nevă zute cu tot cu carte.
— Vai, nouă ! se tâ nguiau ei. Ce vom face câ nd se va trezi
fratele nostru? Nimic nu ne va apă ra de mâ nia lui!
Ş i dormind eu un timp, şi trezindu-mă , am că utat cartea,
dar n-am mai gă sit-o. De trei ori l-am chemat pe spiritul ei,
dar el nu s-a mai ară tat… Ş i nici fraţii mei nu mai erau. Ş i

702
ştiind că ei mi-au furat cartea, am strigat:
— Facă -se voia lui Allah! Dacă cel puţin fraţii mei mi-ar fi
furat cartea în Tunis, acum mă aflam acolo! Dar ce voi face
acum, în acest tă râ m stră in?
Ş i ridicâ ndu-mă eu, mi-am încredinţat sufletul în mâ inile
lui Allah, şi aşa am ajuns la un munte negru, şi am vă zut că
de acolo izvora râ uşorul. Trei zile am mers pe la picioarele
muntelui, şi era muntele atâ t de pră pă stios, încâ t cu niciun
chip nu-l puteam urca. Abia în ziua a patra am descoperit o
potecă îngustă şi m-am hotă râ t să urc. Gâ ndeam că pe
munte trebuie să se afle oameni. Că ci altfel n-ar fi avut cine
să pa poteca. Ş i nu m-am înşelat. Am mers nesfâ rşite ceasuri,
şi m-am trezit deodată în faţa unei mă nă stiri înconjurată cu
ziduri de fier şi cu porţi de alamă . Ş i bă tâ nd eu în porţi, am
auzit deodată glas:
— Fii binevenit, în numele lui Allah! Intră fă ră frică , şi-ţi
vei atinge ţelul, iar toţi duşmanii tă i vor ră mâ ne ruşinaţi!
Ş i îndată s-a ară tat un negru, deschizâ ndu-mi poarta şi
poftindu-mă să intru. Ş i era negrul acela atâ t de înfioră tor,
încâ t n-am avut curaj să -l urmez. Ş i vă zâ nd el că mi-i frică ,
s-a dus repede în mă nă stire, şi întorcâ ndu-se mi-a spus:
— În numele lui Allah! mai-marele acestei mă nă stiri te
roagă , dacă eşti într-adevă r hagiul Mahmud de la Apus, să
binevoieşti a mă urma numaidecâ t, că ci vei fi bine primit!
Dacă nu eşti Mahmud din Tunis, pofteşte totuşi, că ci bine vei
fi primit… Am ră spuns eu:
— În numele lui Allah, eu sunt hagiul Mahmud de la Apus,
şi te urmez…
Astfel, l-am urmat înă untrul mă nă stirii, şi am intrat într-o
încă pere bogat împodobită , unde şedea pe un divan de
mă tasă un moşneag eu barbă sură . Ş i-i ajungea barba pâ nă
la picioare. Însă cu toată adâ ncimea în ani, ară ta ca un leu
tâ nă r, iar glasul lui avea puterea tunetului. Eu i-am să rutat
mâ na, după cuviinţă , şi el mi-a ră spuns tot după cuviinţă .

703
După aceea a poruncit negrului să se întindă mesele. Ş i
negrul a întins în faţa mea o mă suţă încă rcată cu cele mai
alese mâ ncă ruri. Ş i după ce m-am ospă tat, mi-a spus
moşneagul:
— Ş tiu, hagiule de la Apus, că de trei zile n-ai mâ ncat
nimic! Ospă tează -te după pofta inimii tale…
Ş i mâ ncâ nd eu mai departe, moşneagul gră ia astfel:
— Îţi cunosc întreaga istorie, aşa că nu-i nevoie să mi-o
mai spui! Cei doi fraţi ai tă i ţi-au furat cartea! Însă tu, în loc
să te gâ ndeşti la carte, te gâ ndeşti la una din fetele cele
frumoase din Valea Gazelelor! Află , hagiu Mahmud, că aceste
fete nu s-au învoit să se mă rite pâ nă acum cu nimeni! Ele
sunt fetele sultanului Numan, care este stă pâ n al Insulei
Corbilor. Ş i mai află că ele sunt sfă tuite întru toate de
schivnicul Ansarut, aflat în slujba pă rintelui lor. Acest
Ansarut este un doftor vestit, care petrece trei zile în mijlocul
spiritelor şi trei zile la seraiurile sultanului Numan.
Într-o zi, după ce s-a întors Ansarut de la spirite, l-a
întâ mpinat sultanul Numan, spunâ ndu-i că toate fetele sale
s-au îmbolnă vit. Ansarut a ră spuns zâ mbind: – N-ai nicio
grijă , înalte sultan Numan! Fetele tale se vor însă nă toşi la
loc, dacă se vor îndepă rta puţin de insula aceasta care
duhneşte aer vechi! Voi avea eu grijă să le trimit pe pă mâ nt,
la aer curat…
Ş i pă ră sindu-l pe sultan, Ansarut a chemat un pescar şi i-
a poruncit să -i aducă cincisprezece învelişuri de peşti.
Ş i îndată ce pescarul i-a adus învelişurile, el a scris
înă untrul lor nişte nume sfinte, şi astfel îmbră câ ndu-se fetele
în ele, au că pă tat puterea de a înota în mă ri. Însă , învelişul al
cincisprezecelea l-a dat fiului să u, Didakam, poruncindu-i să
însoţească fetele la Valea Gazelelor.
— Ai încredere în mine, o, sultane! a gră it Ansarut apoi
că tre Numan. Dacă se va întâ mpla ceva cu fetele tale, va
ră spunde fiul meu!

704
 — Facă -se voia ta! a ră spuns sultanul.
Ş i astfel, Ansarut a poruncit fiului să u să coboare cu fetele
în mare şi să înoate spre Valea Gazelelor.
Didakam a coborâ t astfel cu sultă niţele în apa mă rii. Ş i au
înotat ca nişte peşti adevă raţi, pâ nă în valea Gazelelor, la
nucul cel rotat şi înalt. Ş i ridicâ ndu-se ele pe pă mâ nt, toată
ziua au petrecut în Valea Gazelelor, şi întorcâ ndu-se seara
acasă , erau vesele, încâ t sultanul a dă ruit lui Ansarut şi
fiului să u veşminte de mare cinste.
Ş i de atunci, sultă niţele se duc zi cu zi în Valea Gazelelor,
să se joace în apropierea nucului pe care-l cunoşti…
Totuşi, te sfă tuiesc, nu te mai gâ ndi la fata aceea, ci
gâ ndeşte-te cum să capeţi înapoi cartea! Întoarce-te
neîntâ rziat la Tunis, la dască lul tă u! Voi avea eu grijă să fii
acolo chiar în noaptea asta. Cum ajungi la Tunis, pleacă -te
din partea mea dască lului tă u, şi pomeneşte-i numele meu
Sanuda! El mă ştie că mă numesc Sanuda şi sunt stareţ al
mă nă stirii de fier cu poarta de aramă …
Ş i zicâ nd astfel, stareţul Sanuda s-a întrerupt, câ nd s-a
ivit în faţa sa un spirit:
— Iartă -mă , o, Mahmud! Iată , a venit un spirit cu o
epistolă chiar de la dască lul tă u!
Ş i citind schivnicul Sanuda, s-a întors din nou spre
Mahmud spunâ ndu-i:
— O, Mahmud! Spiritul acesta este trimis chiar de dască lul
tă u, spre a te duce de îndată la Tunis… Însă să te pă zeşti
bine! Spiritul acesta este mai ră u decâ t satan cel pururi
ră zvră tit! Se poate face mie câ t braţul unui om, şi mai înalt
decâ t un curmal! Zboară ca pasă rea, iar ră sufletul lui arde
pă mâ ntul cu secete cumplite! Dacă cumva se va întâ mpla să
cazi de pe spinarea lui, te vei topi ca plumbul fierbinte! Ia
bine seama, o, Mahmud…
Ş i chemâ nd spiritul, m-a aşezat pe spinarea lui. Mi-am
luat cuviincios ră mas bun de la schivnic, iar spiritul s-a

705
înă lţat la cer, şi în mai puţin de câ teva clipe mă aflam la uşa
dască lului meu, Abul Adjaib din Tunis… Ş i punâ nd eu
piciorul pe pă mâ nt, am auzit deodată glasul dască lului:
— Ieşiţi repede în întâ mpinarea lui Mahmud şi aduceţi-i în
faţa mea…
Îndată s-au ivit învă ţă ceii să i, şi Vă zâ ndu-mă dască lul, mi-
a spus:
— Bine ai venit, o, Mahmud! Dacă n-ai fi bă gat bine de
seamă , fetele sultanului Numan te-ar fi pierdut! Află că nici
cei doi fraţi ai tă i n-au ajuns mai bine, că ci spiritele le-au
luat cartea şi au dus-o tocmai în Vă gă una Vulturilor, dincolo
de cele şapte porţi din spatele muntelui Mukattam! Ş i au pus
spiritele cartea aceea într-un cufă r de alamă , lâ ngă iataganul
fermecat al vestitului hoge Sintbest. Hogele acesta cunoaşte
meşteşugul vră jilor de la o fată a marelui vră jitor Satix. Ş i
prin puterea sa, Satix a supus cetă ţi şi ţă ri atâ t de multe,
încâ t numai Allah le cunoaşte numele! Însă nu numai
oamenii şi spiritele se tem de iataganul lui Satix. Oricine se
pune împotriva lui e îndată ucis, că ci iataganul se întrupează
într-o rază de lumină , şi pe oricine îl loveşte se preface îndată
într-o gră madă de cenuşă . Iată însă că într-o zi a venit la el
fata sa şi i-a spus:
— Sultane, arată -mi iataganul fă că tor de minuni de care
se teme toată lumea aceasta!
Ş i fata a luat iataganul în mâ nă , şi cercetâ ndu-l pe toate
pă rţile, a spus:
— Vestite sultan! Iataganul acesta va că dea câ ndva în
mâ inile unui om care va ajunge prin el la vaza şi la puterea
cea mai mare! Prin el, omul acela va supune pe oricine. Cu el
va tă ia pâ nă şi stră vechiul pom al magului Bahrain.
Auzind acestea, stă pâ nul iataganului l-a pus într-o teacă
de smaragd şi a poruncit unui spirit să -l ducă în Vă gă una
Vulturilor…
Abul Adjaib a istorisit mai departe:

706
 — Află , o, Mahmud! Am citit în că rţile mele că Vă gă una
Vulturilor se va deschide în faţa ta, prin ajutorul unui pescar
din Egipt, cu numele Djaudar! Tu vei izbuti să fii stă pâ n al
iataganului şi al că rţii! Iar în ce-l priveşte pe Djaudar,
pescarul, îl vei gă si în faţa lacului Carun de lâ ngă Cairo…
Ş i ducâ ndu-se dască lul meu în încă perea unde lucra, a
adus o cutie neagră şi una roşie. Ş i a mai adus şi o frâ nghie
de mă tasă . Mi-a spus:
— Tot acum du-te la lacul Carun din ţara Egiptului!
Roagă -l pe pescarul Djaudar să te lege şi să te arunce în
lac! Vei vedea în lac un om cu barba albă şi turban înalt,
ţinâ nd în mâ na dreaptă un peşte roşu şi în mâ na stâ ngă un
peşte negru! Cum îţi va întinde peştii, ia-i numaidecâ t, urcă -
te pe mal, încuie peştele roşu în cutia roşie, iar peştele negru
în cutia neagră ! Lasă -l după aceea pe Djaudar să
că lă torească cu tine spre muntele Mukattam! Cum ajungi
acolo, îndreaptă -te spre ră să rit şi mergi pâ nă la o colină
roşie. Aprinde focul numaidecâ t, deschide cutia roşie şi ia o
pă trime din cuprinsul ei şi aruncă -l în foc. Tu, Mahmud, să
nu te sperii, că ci din foc se va ridica o lumină pâ nă la cer şi
vei vedea deodată în pă mâ nt o placă cu două belciuge. Ridică
placa, şi îndată vei afla o încă pere subpă mâ nteană . Coboară
împreună cu Djaudar pâ nă la treapta a treizeci şi una! Ş i
ajungâ nd la treapta a treizeci şi una, veţi vedea un gang cu
duşumea de plumb. Ş i veţi vedea o uşă , şi în faţa ei o fată
aşa de frumoasă , cum n-aţi mai vă zut. O veţi afla citind într-
o carte. Cum vă va vedea, se va ridica numaidecâ t şi va
ascunde cartea într-o învelitoare roşie. Vă va spune pe nume,
întinzâ ndu-vă mâ na şi poftindu-vă bun sosit… Aflaţi însă că
dacă veţi lua mâ na ei în mâ na voastră , duşumeaua sub voi
va prinde să fiarbă şi vă veţi afla în plumb topit care vă va
arde! De aceea, vă sfă tuiesc să nu luaţi mâ na ei în mâ na
voastră ! Tu, Mahmud, ia repede din cutia roşie o parte din
cuprins şi stropeşte zidurile. Astfel, fata vă va lă sa să intraţi
707
în încă perea pe care o pă zeşte. Veţi ajunge îndată într-un
gang de marmură şi veţi afla la capă tul lui o altă fată , în faţa
unei uşi. Cum vă va ză ri, ea se va ridica, dâ nd strigă t:
— Fiţi bineveniţi, Mahmud din Tunis şi Djaudar din Cairo!
Voi să vă plecaţi în faţa ei, cu toată bună cuviinţa, şi
împrieteniţi-vă cu ea! Fata aceea are numai gâ nduri bune şi
vă va ajuta, pâ nă ce veţi lua în stă pâ nirea voastră cartea şi
paloşul! Află , Mahmud! Fraţii tă i au auzit totul! Ei au stat
după uşă , şi în timp ce noi gră im aici, două spirite i-au şi
dus spre ţara Egiptului! Că ci ei cred că dacă vor urma ce ţi-
am spus ţie acum, vor putea lua ei cartea şi iataganul! Află
însă , o, Mahmud! cum vor ajunge la lacul Carun, amâ ndoi
vor fi ucişi de spiritele apelor…
Sfâ rşind dască lul meu, a chemat din nou spiritul care mă
adusese de la schivnicia din munte, şi i-a poruncit să mă
ducă în ţara Egiptului. Iar spiritul şi-a întins îndată aripile şi
aşa m-am vă zut lâ ngă lacul Carun. Ş i îndată s-a înfă ţişat
înaintea mea un catâ r. Eu am încă lecat. Ş i cu iuţeala
fulgerului, am ajuns în faţa ta, o, Djaudar…
— Iată tot ce ştiu şi tot ce pot să -ţi spun! a adă ugat
Mahmud, al treilea hagiu de la Apus.
Sfâ rşind Mahmud nemaipomenita istorie, am prins curaj şi
nu mă mai îndoiam de fel de norocul meu. Multe sfaturi mi-a
mai dat el asupra spiritelor! Am adormit. Ş i venind ziua a
doua, ne-am îndreptat spre ră să rit şi am ajuns la colina
roşie. Nespus de bucuros era Mahmud, ză rind colina roşie!
— Fii fericit, o, Djaudar! Acum ne află m la locul poruncit
de dască lul meu.
Ş i scoţâ nd de sub veşmâ ntul să u scă pă ră tori, a aprins
numaidecâ t focul, a turnat asupra lui o parte din cuprinsul
cutiuţei roşii, şi deodată s-a ridicat la cer o coloană mare de
lumină ! Ş i numaidecâ t ni s-a ară tat în pă mâ nt placa şi cele
două belciuge ale ei. Ş i îndată ce Mahmud a apucat
belciugele, placa s-a dat la o parte, am vă zut un gang şi am

708
coborâ t treizeci de trepte. Ş i am gă sit o fată , aşa cum spusese
Abul Adjaib. Ni s-a închinat fata şi ne-a întins mâ na de trei
ori, dar Mahmud a stropit pereţii cu cuprinsul cutiei roşii, şi
fata s-a pră buşit, şi noi am ajuns într-un gang de marmură .
Iar la capă tul gangului, şedea pe jilţ de aur o fată frumoasă
ca luna în noaptea a paisprezecea. Ş i cum ne-a ză rit, fata s-a
ridicat şi ne-a spus, câ ntâ nd din glas cu dulceaţa zefirului: –
Bine aţi venit! Bine ai venit, o, Mahmud din Tunis! Bine ai
venit, o, Djaudar, stă pâ nul meu din Cairo! Lă udat fie Allah,
care mă va mâ ntui prin mâ inile voastre. Aflaţi că eu
lâ ncezesc aici de două zeci de ani, şi acum câ teva nopţi v-am
vă zut în vis, aşa cum vă aflaţi acum în faţa mea. Iar dacă
vreţi să ştiţi cine sunt, înainte de a purcede mai încolo,
ascultaţi-mi istoria…
Ş i astfel, fata s-a aşezat din nou pe jilţul de marmură şi a
istorisit astfel:

O ASCULTĂM PE HEIFA, FIICA SULTANULUI SUSAN… ÎL

ÎNTÂLNIM ÎNTR-UN SOBOR DE SULTANI PE ALEXANDRU
AL MACHEDONIEI…

Aflaţi, o, Mahmud din Tunis şi tu, Djaudar din Cairo! Eu

sunt fata sultanului Susan, stă pâ n peste muntele de aer şi
stă pâ n al seraiului de aur! Numele meu este Heifa! Tată l meu
a fost unul dintre cei mai cunoscuţi sultani ai vremii! Primul
era totdeauna în lupte, şi totdeauna au nă vă lit asupra lui
oşti nenumă rate! Ş i neavâ nd tată l meu niciun copil în afară
de mine, mi s-a dat creştere ca unui fecior îndeletnicindu-mă
la timp cu meşteşugul armelor!
Foarte curâ nd eram cea mai vestită ră zboinică , încâ t îl
întreceam în vitejie pe însuşi tată l meu! Faima mi s-a
împră ştiat în lume, că ci eram frumoasă şi vitează , încâ t cei
709
mai vestiţi bei, şi emiri, şi califi, din cele mai depă rtate cetă ţi,
au venit şi m-au cerut să le fiu soaţă . Însă eu nu vream să
mă mă rit. Ş i fiind foarte mâ nioşi împotriva mea, nişte peţitori
au venit cu oştile, şi m-am luptat cu oştile lor, pe câ mpurile
de mă cel. Odată , pe câ nd mă aflam pe câ mpul de mă cel, tată l
meu a repezit spre mine un sol cu epistolă ; era epistola
sultanului Sintbest şi avea acest cuprins:

„Noi, Sintbest, cel mai puternic sultan al timpului! Noi,

sultanul Sintbest, îţi scriem, sultane Susan, ca să afli!
Am auzit vorbindu-se aşa de mult despre vitejia şi despre
frumuseţea fetei tale, încât mi-a căzut dragă fără s-o văd, şi
ţi-o cer să mi-o dai! Nădăjduiesc, o, sultane Susan, că nu vei
îndrăzni să spui nu, cunoscut fiind că am avuţii fără de
capăt! Îţi poruncesc să-mi răspunzi, sultane Susan, şi
primeşte închinăciuni de la Sintbest, cel mai mare sultan al
timpului…”

După ce tată l meu a citit epistola lui Sintbest, a repezii

spre mine trimisul, şi îndată am citit epistola.
Eu însă am rupt-o. Ş i s-a întors trimisul lui Sintbest la
stă pâ nul să u, şi istorisindu-i că i-am rupt epistola, Sintbest
a chemat tot atunci să vină spiritul Dilhudj, poruncindu-i ca
într-o clipă să mă ră pească şi să mă ducă le el. Ş i aşa, a venit
Dilhudj, spiritul înalt câ t curmalul, ş a tă bă râ t asupra mea,
şi m-a înşfă cat şi m-a dus la sultanul Sintbest.
— Cum ai cutezat, tică loaso? s-a stropşit spre mine
Sintbest. Cum ai cutezat să rupi epistola scrisă de sfintele
mele mâ ini? Nu ştii oare că mie mi se închină sultani cei mai
puternici şi că se tem de mine pâ nă şi sultanii spiritelor?
Însă vă zâ ndu-mă el câ t sunt de frumoasă , şi-a îmblâ nzit
glasul:
— Te iert, numai dacă te pleci în faţa mea! Vrei să -mi fii
soaţă ?

710
 — Mai bine taie-mă în bucă ţi! am ră spuns eu. Du-te din
faţa ochilor mei, să nu te mai văd!
Auzind el acestea, a scrâ şnit din dinţi şi a poruncit lui
Dilhudj, spiritul, să mă ducă în Vă gă una Vulturilor. Ş i astfel,
au trecut două zeci de ani de câ nd stau aici, iar Dilhudj,
spiritul, îmi aduce în fiecare zi merinde. Pierdusem nă dejdea
de a-mi mai că pă ta vreodată libertatea! Ş i iată , acum zece
nopţi mi s-a ivit în vis un moşneag, strigâ nd:
— Bucură -te, o, Heifa! Ceasul mâ ntuirii tale se apropie!
Sintbest este pe patul morţii, iar tu te vei întoarce din nou în
patria ta, şi vei vrea în jilţul pă rintelui tă u mort de mult…
Rabdă pâ nă ce vor sosi aici doi oameni, Mahmud din Tunis şi
Djaudar din Cairo! Ajută -i, o, Heifa, să dobâ ndească paloşul
şi preasfâ nta carte! Că ci după aceea ei te vor duce în patria
ta…
— Iată , a încheiat Heifa, aceasta sunt şi aceasta mi-i
istoria. Urmaţi-mă şi ţineţi-vă numai de sfaturile mele!
Ş i spunâ nd astfel, Heifa a scos o cheie de aur şi a deschis
încă perea. Jur împrejur se aflau divane pe care şedeau
sultani cu diademe stră lucitoare; în jurul gâ turilor aveau
lanţuri de aur, şi de fiecare lanţ atâ rna câ te o tă bliţă de
argint.
— Ce sunt şi cine sunt sultanii aceştia? am întrebat-o eu
pe Heifa. Sunt vii sau morţi?
— Sunt morţi! a ră spuns Heifa. Laudă lui Allah, care este
singurul supravieţuitor peste lucruri şi peste toate fiinţele!
Aflaţi deci că toţi aceştia sunt sultani şi fii de sultani!
În mijlocul încă perii se afla o fâ ntâ nă ţâ şnitoare, avâ nd în
laturi patru lei de aur şi deasupra lor stă teau cu aripile
întinse patru pă uni alcă tuiţi din perle. Iar în faţa legilor se
aflau patru statui de aramă , înfă ţişâ nd fecioare cu trâ mbiţe
ridicate. Ş i lâ ngă cele patru statui se aflau patru sclave
grecoaice cu tamburine din piele de gazelă şi cu ală ute. Ş i
fetele pă reau atâ t de vii, încâ t noi ne aşteptam să le auzim

711
gră ind. Ş i se aflau în jurul fâ ntâ nii ţâ şnitoare sultani şezâ nd
în jilţuri. Însă jilţul cei mai frumos şi mai înalt era gol.
— Iată , acesta este jilţul sultanului Sintbest, a spus Heifa.
Ş i spunâ nd ea astfel, m-a rugat să mă aşez pe jilţ. Ş i îndată
ce m-am aşezat, leii s-au ridicat şi au mişcat din cozi. Au
venit la mine, şi m-au mâ ngâ iat, şi mi-au lins mâ inile. Pă unii
din perle şi-au deschis pliscurile şi împră ştiau din pliscurile
lor cele mai fine parfumuri. Statuile de aramă s-au plecat în
faţa mea, sunâ nd din trâ mbiţe…
Înmă rmurit am ră mas, ascultâ nd şi privind. A spus Heifa:
— Află că dacă ai sta în jilţul acesta chiar şi o mie de ani,
aceste fete vor suna din trâ mbiţe necontenit! Că ci ele nu
obosesc niciodată , şi au o putere tainică , ştiută numai de
Sintbest!
Auzind eu acestea, am pă ră sit jilţul, şi apropiindu-mă de
tă bliţa aflată la gâ tul unui sultan, am citit:

„O, călătorule! Dacă-ţi va fi scris să ajungi aici vreodată,

află că eu sunt puternicul Alexandru al Machedoniei şi am
fost învins de sultanul Sintbest! Ia pildă de la mine, şi ia
pildă de la alţi sultani prăbuşiţi din culmea puterii lor în
înjosirea cea mai adâncă! Află, călătorule! Am avut toate
fericirile pământului! Am fost domn şi stăpân peste două mii
de cetăţi, şi în fiecare cetate am avut câte un sultan supus
Fără număr au fost oştile mele, iar tezaurele mele erau pline
de aur, perle şi stofe încă nevăzute!
Află, călătorule şi trecătorule! Până la urmă va veni şi la
tine cel ce distruge bucuriile noastre, cel care strică unirile şi
seamănă pe pământ orfane şi orfani! Va veni şi la tine
moartea, ea care a pustiit cetăţile mele şi seraiurile mele!”

Ş i scria dedesubt:

„Omule, fiu vremelnic al acestui pământ! Nu te lăsa orbit

712
 de trecătoarea strălucire a lumii! Află că cei ce azi stau jos,
mâine vor fi ridicaţi! Iar cei puternici vor cădea dedesubtul
treptelor! Fericitul poate primi oricând întristarea în
ospeţie, iar ochii plini de lacrimi pot primi pe neaşteptate
râsul şi bucuria!”

Nespus de mişcat am ră mas citind stihurile acestea! Ş i am

rugat-o pe Heifa să ne arate calea mai departe. Ş i deschizâ nd
ea o uşă , am ajuns într-un gang lung, şi după aceea într-o
încă pere cu patruzeci de perdele de mă tasă ţesute cu aur. În
mijlocul încă perii se afla o statuie de aramă , ţinâ nd în mâ nă
o faclă . Ş i din facla aceea se ră spâ ndea mosc, şi chihlimbar,
şi parfum de tă mâ ie. Ş i dâ nd la o parte o perdea, am vă zut a
fată frumoasă ca lumina soarelui, înconjurată de treizeci şi
nouă de fete. Toate pă reau că zute într-un somn adâ nc. Însă
Heifa m-a încredinţat că toate sunt moarte. După aceea,
Heifa a împins la o parte un jilţ, şi am vă zut în locul jilţului o
verigă de aur. Ş i apucâ nd ea veriga, a repezit la o parte o
placă , şi îndată am vă zut o scară mare de marmură coborâ nd
într-un gang întunecos. Ş i luâ ndu-ne de mâ nă , am coborâ t
împreună o jumă tate de zi. Astfel am ajuns la capă tul
gangului. Ş i din nou ne aflam sub cerul liber, într-o gră dină
înflorită şi alcă tuită numai din pomi roditori. Ş i roadele
atâ rnau, pă râ nd pietre scumpe, şi pă să ri de tot soiul câ ntau,
lă udâ ndu-l pe Allah, ziditorul lor din noaptea veacurilor…
Ş i după ce ne-am plimbat noi prin gră dină , am vă zut
departe nişte raze stră lucind ca lumina soarelui. Ş i
apropiindu-ne noi, ne-am dat seama că stră lucea un serai
mare, împodobit cu cele mai curate diamante! Însă seraiul n-
avea nici uşi, nici ferestre. Drept în faţa lui se afla o bucată
de stâ ncă , pe care şedea un bă trâ n cu barbă lungă , în
veşmâ nt alb de mă tasă şi cu o carte în mâ nă . Ş i ză rindu-ne,
s-a ridicat, s-a aruncat la pă mâ nt în faţa noastră , strigâ nd:
— Laudă veşnică lui Allah, stă pâ nul cerului şi al

713
pă mâ ntului! Iată , ceasul izbă virii mele a sosit!

PISICA DE PE COLOANA ALBĂ; ISTORIA LUI ABD

ALLAH…

Ş i închinâ ndu-i-se, omul acela a gră it:

— Vă aştept de treizeci de ani, o, Mahmud din Tunis şi
Djaudar din Cairo! Aflaţi că am copii mulţi şi nu ştiu nimic
despre ei! Se vede că acum Allah mi-a ascultat fierbinţile
rugă ciuni şi s-a îndurat! N-am putut să pă ră sesc locul
acesta, pâ nă la sosirea voastră ! Acum, după ce aţi venit, vă
voi ajuta să vă atingeţi ţelul… Vedeţi această pisică ?
Ş i întrebâ ndu-ne astfel, noi ne-am ridicat ochii, şi am
vă zut o coloană de marmură albă în mijlocul unui iaz.
Deasupra coloanei se afla o pisică neagră , legată cu lanţ de
aur.
— Cine eşti, şi cine este pisica aceasta? am întrebat eu.
— Află , a ră spuns omul. Pisica aceasta se află legată aici
de zece ani, din pricina voastră ! Dacă rostiţi numai două
vorbe, ea va fi din nou liberă şi vă va aduce paloşul fermecat
şi preasfâ nta carte… Pisica aceasta este cea mai vestită şi cea
mai temută vră jitoare. Numele ei este Bair! În ce mă priveşte
pe mine, aflaţi că sunt Abd Allah cel negru, cadiul tuturor
spiritelor din Islam! Pentru a da libertate acestei pisici,
strigaţi-o pe nume şi stropiţi asupra iazului cu cuprinsul din
cutiuţa neagră ! Ş i aflaţi că , îndată ce pisica îşi va întinde
labele, va dezlega lanţul şi va zbura de aici…
Ş i pe câ nd cadiul Abd Allah cel negru rostea acestea, şi-a
întins deodată aripile şi s-a fă cut nevă zut. Noi ne-am dus şi
am înconjurat lacul, stropindu-l cu cuprinsul cutiuţei negre.
Am strigat:
— Bair, împlineşte-ne rugă minţile!
714
 Ş i abia am rostit aceste cuvinte, şi mâ ţa Bair s-a ridicat, a
crescut de două ori mai înaltă decâ t coloana, a rupt lanţul, şi
deodată a zburat drept pe acoperişul seraiului… S-a întors
însă repede, în înfă ţişare omenească , dar avâ nd şase coarne.
Aducea un cufă r de alamă , pe cap avea o carte; sub braţ, un
paloş. După ce le-a pus jos, înaintea noastră , s-a fă cut
nevă zută .
Neînchipuit de bucuros se afla Mahmud! Deodată însă a
vă zut că cufă rul era încuiat cu un lacă t de aur. Ş i vrâ nd el să
cerceteze lacă tul, s-au pornit deodată nişte strigă te
înfricoşă toare. Îndată am fost înconjuraţi din toate pă rţile de
nişte flă că ri ameninţă toare. Mahmud se chinuia în zadar să
deschidă cufă rul. Eu tremuram, şi tot sâ ngele în mine
îngheţase. Însă Heifa râ dea, spunâ nd că tre Mahmud:
— Toarnă peste foc puţin din cuprinsul cutiuţei negre, şi
vei vedea minunea…
Ş i fă câ nd Mahmud astfel, un fum negru s-a urcat la cer, şi
toate flă că rile s-au fă cut nevă zute. Iar Mahmud s-a întors
spre Heifa, şi să rutâ nd-o pe frunte, şi să rutâ ndu-i mâ inile, i-
a spus:
— O, Heifa, cum să -ţi ară t toată recunoştinţa mea?
— Deschide lada, o, Mahmud! i-a ră spuns Heifa. Scoate
paloşul din teacă ! Nu trebuie să te mai temi, că ci spiritele lui
Sintbest au fost învinse…
— În numele lui Allah atotmilostivul! a rostit Mahmud, şi
cufă rul s-a deschis. Ş i vă zâ ndu-şi Mahmud cartea, a leşinat
de bucurie. A trebuit să -l stropim mult cu apă , pâ nă ce şi-a
că pă tat simţirile. Ş i deschizâ nd el cufă rul celă lalt, a aflat o
pungă de mă tasă verde şi un inel cu pecete. Ş i stră lucea
inelul ca un luceafă r în noaptea întunecoasă . Se aflau în
pungă trei bucă ţi de oţel. Ş i punâ ndu-le Mahmud ală turi, s-
au alcă tuit îndată într-un paloş stră lucitor. Ş i scria pe paloş,
cu litere mă runte ca picioarele furnicilor:

715
 „Aflaţi, trecătorilor! Eu sunt paloşul cel mai ales de pe
pământ! Vreau să folosesc oamenilor numai spre bine! Pe
cel ce mă va lua în mână, îl voi păzi de toate nenorocirile, îl
voi păzi de duşmani şi de minciunile oamenilor!”

Iar pe inel scria:

„Aflaţi, trecătorilor! Eu sunt inelul sultanului din Egipt,

Zaher Beibars!”

Ş i rugâ ndu-l pe Mahmud să -mi dea inelul, el mi-a

ră spuns:
— Află , o, Djaudar, că acest inel îl va ridica pe sultan
Zaher, să fie stă pâ nul tuturor sultanilor şi să fie cel mai
puternic sultan al timpului să u! Prin mine, sultan Zaher va
dobâ ndi cele mai stră lucitoare victorii! Însă sultan Zaher nu
va primi inelul pâ nă ce nu voi vedea din nou fata din Valea
Gazelelor, fiica lui Numan…
Ş i a vorbit Mahmud mai departe:
— Ia paloşul acesta, că ci prin el vom ajunge la ţintă …
Ş i citind Mahmud în cartea sa, a strigat:
— Saudja, arată -te!
Ş i atunci s-a ridicat spre cer un fum înalt, şi adunâ ndu-se
fumul, s-a întrupat într-un spirit înalt câ t curmalul. Avea trei
aripi mari, câ t pâ nzele coră biilor. Ş i să rutâ nd spiritul mâ inile
lui Mahmud, şi să rutâ ndu-i picioarele, aştepta poruncă .
Atunci Heifa a fă cut un pas înainte, spunâ nd:
— Vă aştept aici de două zeci de ani! Acum nu mai aveţi
nevoie de mine, de aceea vă rog să mă lă saţi să mă întorc în
patria mea, de unde am fost pe nedrept ră pită …
— Saudja! a strigat deodată Mahmud. Tot acum ia-o pe
Heifa şi du-o pe muntele de aer, la seraiul de aur!
Ş i Heifa şi-a luat ră mas bun de la noi, după aceea spiritul
Saudja a înă lţat-o în vă zduh, ducâ nd-o spre patria ei.

716
 Noi am urmă rit-o cu ochii multă vreme şi am suspinat. Ş i
ne-am întors pe acelaşi drum, în gră dină , şi iar am ajuns pe
colina roşie de pe muntele Mucattam. Ş i Mahmud şi-a
chemat catâ rul şi i-a poruncit să plece, să dea de ştire
dască lului să u, Abul Adjaib, că toate treburile au fost duse la
capă t. A spus Mahmud că tre mine:
— Iar noi ne vom duce la maică -ta, spre a nu crede că ai
murit, lipsind atâ ta! Ce va trebui să fac mai departe îmi va
ară ta cartea preasfâ ntă …
— O, Mahmud! am ră spuns eu. Nespus de ră u îmi pare că
am lă sat-o pe Heifa să se întoarcă în patria sa! De-abia
acum, după ce ea nu mai este, îmi dau seama că inima mea
s-a aprins de iubire pentru dâ nsa…
— Dacă -mi vei aduce fata din Valea Gazelelor, te vei afla şi
tu din nou faţă în faţă cu Heifa! a ră spuns Mahmud.
Ş i în timp ce gră iam noi astfel, am ajuns acasă . Ş i
oprindu-mă la poartă , am auzit plâ nsul sfâ şietor al mamei. Ş i
Vă zâ ndu-mă ea din nou, a leşinat de fericire, şi a revenit la
simţirile ei, abia după câ teva ceasuri.
Apoi, spre seară , Mahmud i-a spus că va trebui să fac o
că lă torie lungă , dar mă voi întoarce fericit.
Ş i a venit ziua a doua. După ce ne-am sfâ rşit rugă ciunile
că tre Allah şi că tre profetul să u, Mahmud şi-a deschis cartea
şi a citit:
„Urmează -mi îndrumă rile!” a gră it cartea. Ridică -te îndată
şi du-te la Bulac. Acolo vei gă si o corabie gata să plece spre
Alexandria. Du-te cu corabia aceea, şi cum ajungi la
Alexandria, neîntâ rziat repede-te la bazar, unde vei vedea
casa unui persian cu turban alb. Vei vedea la dreapta lui
patru sclavi albi, iar la stâ ngă patru sclavi negri. La spatele
să u vei vedea un fecior cu burnuz de mă tasă şi cu nă framă
verde în mâ nă . Persianul se va ridica şi ţi se va închina,
întrebâ ndu-te la ce ţi-ar putea fi de folos. Tu să -i ră spunzi
să -ţi întindă mâ na dreaptă . Cum îţi va întinde mâ na, prefă -te

717
că i-o să ruţi, însă muşcă -i degetul cel mare! Atunci persianul
va striga:
— Allah! Tu eşti singurul stă pâ n, iar Mahomed este
singurul trimis al tă u!
Ş i spunâ nd acestea, persianul îşi va închide casa de negoţ
şi te va însoţi împreună cu feciorii din jurul să u, pâ nă la
ţă rmul mă rii. Ş i veţi urca pe o corabie frumos împodobită .
Cei opt sclavi vor câ rmui corabia, iar tâ nă rul cu nă framă
verde va sta la câ rmă . Persianul şi cu tine să staţi în mijlocul
coră biei, şi aşa veţi ră mâ ne pe mare două zeci de zile, pâ nă
veţi ajunge la o insulă verde. Încrede-te în persian şi fă tot
ce-ţi va porunci el…”
Mahmud mi-a mai dat urmă toarele sfaturi, ridicâ ndu-şi
ochii din cartea sa:
— Află , o, Djaudar! Dacă unul dintre cele o mie de spirite
mi-ar putea-o aduce pe fata lui Numan, nu te-aş mai necă ji!
Însă nimeni afară de tine nu poate atinge paloşul fermecat,
întrucâ t îndată ar fi prefă cut într-o mâ nă de cenuşă ! Numai
tu îl poţi ucide cu paloşul acesta pe tiranul Hindmar,
stă pâ nul iazului corbilor şi al seraiului să geţilor! Numai tu
poţi tă ia arborele de fier al magului Mahram, care aduce
oamenilor numai nenorociri!
Ş i chemâ ndu-l Mahmud pe spiritul Saudja, l-a întrebat
dacă Heifa a ajuns cu bine acasă …
— A ajuns cu bine, o, stă pâ ne! a ră spuns Saudja. Heifa
este acum sultă niţă , că ci tată l ei a murit, iar vizirul cel mare,
cu numele Dimdiman, care luase loc în jilţul sultanilor, a fost
ucis aşa cum i se cuvenea! M-a rugat Heifa să mă plec din
partea ei înaintea voastră şi să vă încredinţez că niciodată nu
vă va uita şi că totdeauna îşi va aminti de voi cu iubire
nespusă …
Auzind eu cuvintele spiritului, mi s-a înviorat inima şi mi-
au crescut speranţele. Mi-am luat ră mas bun de la mama şi
de la Mahmud şi am pornit spre Bulac, unde se afla corabia

718
gata de drum spre Alexandria.
Ş i ajungâ nd la Alexandria, m-am dus la persian. I-am
muşcat degetul şi el m-a dus vreme de două zeci de zile că tre
insula verde.
— Coboară pe ţă rm! mi-a poruncit persianul. Mergi drept
înainte şi vei gă si de partea cealaltă a ţă rmului o luntre. Vei
afla şi un luntraş din Apus. El îţi va striga numele şi va striga
numele tată lui tă u. Te va lua în luntre! Veţi că lă tori zece zile!
Iar în ziua a unsprezecea, veţi ajunge într-o insulă albă ca
ză pada. Ce vei mai avea de fă cut, vei vedea! Urmează sfatul
luntraşului, că ci are numai gâ nduri bune…
Ş i zicâ nd astfel, persianul m-a pă ră sit. Am stră bă tut
insula verde, iar spre prâ nz mă aflam pe celă lalt ţă rm al
mă rii, la luntre, şi aşa am că lă torit zece zile. Ş i venind ziua a
unsprezecea, luntraşul m-a lă sat pe insula albă , spunâ ndu-
mi:
— Mi-am îndeplinit rostul! Acum du-te drept înainte şi
stră bate şapte vă i! Vei ajunge la un munte roşu! Deasupra
muntelui vei afla o mă nă stire! Du-te spre mă nă stire şi bate la
uşa ei! Îndată ce vei auzi glas ră spunzâ nd, spune:
— O, dreptcredincioşilor! Sunt Djaudar, pescarul din
Cairo…
Ş i uşa se va deschide, şi te vei afla într-o ogradă , după
aceea vei intra într-o încă pere şi vei vedea, pe un jilţ de fildeş,
cu picioare de aur, un tâ nă r luminos. Acela este vestitul şeic
Sanuda. Ce vei avea de fă cut mai departe, îţi va spune el!
Ş i luâ ndu-şi ră mas bun de la mine, luntraşul s-a întors, şi
eu am ajuns la mă nă stire şi am gă sit un şeic cu şapte vă luri
pe faţă , şezâ nd pe jilţ de fildeş cu picioarele de aur. Ş i
apropiindu-mă de el, şeicul cel tâ nă r s-a ridicat, şi rotindu-se
de şapte ori, a lepă dat vă lurile. Ş i i-am vă zut faţa mai
frumoasă ca lumina soarelui. Ş i aşezâ ndu-se iară şi, şeicul cel
tâ nă r mi-a spus cuvinte de prietenie, astfel:
— Lă udat fie Allah, o, Djaudar! De mult îţi duc dorul şi te

719
aştept de mult! Lă udat fie Allah că te-a scă pat din Vă gă una
Vulturilor şi că l-a scă pat şi pe Mahmud din Vă gă una
Vulturilor! Nimeni n-a scă pat cu viaţă înaintea voastră ! Tot
ce aţi dobâ ndit datoraţi numai evlaviosului învă ţat Abul
Adjaib, care poartă în ochii să i numai binele tuturor
dreptcredincioşilor musulmani! Află că prin tine trebuie să fie
ucis şi tiranul Hindmar, iar arborele de fier al magului
Bahram va fi tă iat! Ş i mai află , o, Djaudar! Află că în clipa
câ nd ai intrat aici, eu am şi vă zut în spatele tă u cele cinci
sute de spirite ale paloşului! Mi s-au închinat unul după
altul. Însă Misram lipsea. Ş i întrebâ nd de el, mi s-a ră spuns
că s-ar afla la seraiul de fum, la sultă niţa Daruma, din Valea
Că milelor… Ş i întrucâ t tu nu-ţi poţi ajunge ţelul fă ră spiritul
Misram, porneşte numaidecâ t la sultă niţa Daruma, pleacă -i-
te din partea mea şi du-i tă bliţa aceasta cu scriere. Iar ce vei
avea de fă cut mai departe, îţi va spune Daruma, sultă niţa din
Valea Că milelor…
Ş i gră ind astfel, şeicul cel tâ nă r a dat poruncă să se
întindă mesele. Am ospă tat, înconjurat de alţi şeici preasfinţi.
M-am dus şi m-am culcat, şi Heifa mi s-a ivit în vis. Eu am
rostit stihurile urmă toare:

„O, Heifa, preaiubita mea? Încă nu mi-a venit

bătrâneţea cu amurgul, însă lacrimile mele mi-au
încărunţit părul…”

Ş i trezindu-mă dimineaţa, m-a întrebat şeicul cel tâ nă r

cum de am rostit prin somn stihurile acestea. Eu mi-am
lă sat capul în jos, ruşinat, şi am ră spuns la stă ruinţa sa:
— Am visat-o pe Heifa, prea înţelept Sanuda! Ş i m-a
întrebat Heifa în vis de ce am încă runţit. Ş i crezâ nd că ea
glumeşte, mi-a adus deodată o oglindă şi m-a poftit să mă uit
în ea, spre a-mi dovedi că pă rul meu a încă runţit. Ş i,
uitâ ndu-mă eu în oglindă , m-am vă zut deodată cu tot pă rul

720
alb… De aceea am rostit stihul.
Ş eicul cel tâ nă r a adus o carte şi a citit.
— Bucură -te, o, Djaudar! i-a spus el. Visul tă u înseamnă
împlinirea tuturor dorinţelor! Înseamnă că vei ajunge, cu
ajutorul lui Allah, la ţinta tuturor dorinţelor tale…
După aceea, şeicul cel tâ nă r mi-a adus merinde pentru
drum, urâ ndu-mi să merg să nă tos, pâ nă voi ajunge la un
munte negru. Cum voi ajunge, să urc o potecă . Ş i urmâ nd
poteca, voi ajunge la seraiul sultă niţei Daruma…

PE MUNTELE NEGRU… O ÎNTÂLNIM ŞI PE DARUMA!

Ş i pornind eu, am mers vreme de zece zile şi zece nopţi. Ş i

venind ziua a unsprezecea, am urcat muntele negru şi am
coborâ t într-o vale înflorită . Am vă zut îndată un serai înalt
pâ nă la nouri. Ş i se afla pe creasta seraiului o statuie de
aramă . Cum m-am apropiat, statuia a prins să sune din
trâ mbiţă . Uşa seraiului s-a deschis, şi m-au întâ mpinat peste
o sută de fete înveşmâ ntate în mă tă suri, cu cingă tori de aur
şi cu diademe de diamante. După ce s-au închinat în faţa
mea, m-au înfă ţişat Darumei. Ş i se afla Daruma pe jilţ de
aur, împodobit cu pietre scumpe. Iar picioarele jilţului erau
fildeşuri. Diadema ei stră lucea aşa de tare, încâ t mă orbea
câ nd îmi ridicam ochii spre ea. Ş i era Daruma frumoasă ca
luna plină , şi avea la dreapta sa şi la stâ nga sa câ te trei sute
de sclave. Ş i Vă zâ ndu-mă , Daruma s-a ridicat din jilţ, şi
binecuvâ ntâ ndu-mă prin ridicarea mâ inii, mi-a spus pe
nume şi m-a poftit lâ ngă jilţul ei. Ş i după ce i-am adus
cuvinte de bine din partea şeicului Sanuda i-am întins tă bliţa
cu scriere. Nespus de mult s-a bucurat Daruma! A luat
tă bliţa şi a închis-o într-o lă diţa. După aceea a poruncit să se
întindă mesele, şi s-a aşezat la masă cu mine, şi cele trei sute
721
de fete au început să câ nte din lă ute. Vuiau tamburinele ca
grindinile şi ca furtunile depă rtate ale deşertului.
— O, Djuadar! mi-a gră it Daruma, la o vreme. Vă d că eşti
îndră gostit, şi aş vrea să aud de la tine câ teva stihuri de
dragoste…
Ş i rostind eu câ teva stihuri, ea a înţeles îndată că inima
mea plâ nge şi oftează după Heifa.
— Ascultă -mă bine, o, Djaudar! mi-a spus Daruma după
aceea. Pentru a te putea uni cu Heifa, prin sfintele legi şi prin
sfintele aşeză ri ale că să toriei, trebuie să te ajute numai
să rmanul Mahmud, cel îndră gostit de una din fiicele
sultanului Numan! Dar înainte de toate, trebuie ucis
Hindmar, duşmanul oamenilor! Că ci dacă Hindmar mai
tră ieşte un an, se va repezi şi asupra mea şi-mi va distruge
cetatea, şi-mi va ucide oamenii.
Ş i sultă niţa a adă ugat:
— Află , o, Djaudar! Tată l meu avea la seraiul să u un
înţelept cu numele Kandarin! Într-o zi, întorcâ ndu-se
Kandarin dintr-o că lă torie, l-a întrebat tată l meu ce a vă zut
frumos în că lă toria sa. I-a ră spuns Kandarin:
— O, sultane! Ajungâ nd eu în cetatea Dalasului, am gă sit
pe toţi locuitorii ei în freamă t, şi toată cetatea era împodobită
de să rbă toare! Am luat înfă ţişare de om, şi întrebâ nd pe un
bă trâ n ce se întâ mplă , el mi-a ră spuns:
— Află , stră inule! Sultanul acestei cetă ţi, pe numele să u
Samcar, are o fată aşa de frumoasă , încâ t ochiul omenesc nu
i-a gă sit pâ nă acum asemă nare! Însă fata lui s-a îmbolnă vit,
şi toţi locuitorii cetă ţii o jeluiam, crezâ nd că va muri. Află că
fata sultanului nostru s-a însă nă toşit, şi acum a ieşit să se
preumble că lare. De aceea, toată cetatea Dalasului e veselă …
Auzind eu acestea, m-am hotă râ t să nu mai pă ră sesc
cetatea Dalasului înainte de a o vedea pe fata sultanului. Ş i
astfel, ea s-a ivit îndată şi am vă zut-o însoţită de tată l să u şi
de mai-marii oştilor. Înaintea lor, veneau câ ntă reţi din

722
trâ mbiţe şi purtă tori de facle. M-am amestecat şi eu în alai,
pentru a mă apropia mai bine de fată , şi mi-am dat seama
că -i aşa de frumoasă , cum nu sunt în stare s-o descriu…
Auzind tată l meu că m-am îndră gostit de fata din Dalas,
mi-a spus:
— Voi porni numaidecâ t în că lă torie, lă sâ ndu-mi
înfă ţişarea de spirit şi întrupâ ndu-mă în om. Mă voi înfă ţişa
sultanului Samcar şi-i voi cere fata! De mi-o va da de bună
voie, toate vor fi bune! Însă de nu mi-o va da, o voi lua cu
sila… Ş i luâ nd tată l meu un pâ lc de spirite, le-a poruncit:
întrupaţi-vă în oameni şi înfă ţişaţi-vă mie, pe cai uşori, în
veşminte de ră zboi, bogate…
Ş i venind ziua a doua, s-a ivit pâ lcul de spirite, în numă r
de două zeci mii. Ş i a încă lecat tată l meu pe cal, şi a zburat
cu uşură tatea corbului, în fruntea spiritelor. Astfel a ajuns la
cetatea Dalasului. Peste fire s-a speriat sultan Samcar,
vă zâ nd o oaste aşa de numeroasă la porţile cetă ţii! Ş i
trimiţâ ndu-l pe marele vizir la tată l meu, l-a întrebat ce
pofteşte. Iar tată l meu i-a ră spuns că cere mâ na fiicei sale.
Dacă i-o dă , bine; dacă nu, cetatea va fi spulberată de pe faţa
pă mâ ntului. Ş i ducâ nd vizirul ră spuns, sultanul Samcar s-a
dus la fata lui şi a întrebat-o dacă vrea să se mă rite cu
puternicul sultan. A ră spuns fata:
— Să se înfă ţişeze mirele pe câ mpul de întrecere! Să -l vă d
ce poate! Eu voi sta la o fereastră şi-l voi privi. Dacă îmi va
place de el, mă voi învoi! Dacă nu, nu! Că ci mai bine mă las
tă iată în bucă ţi, decâ t să mă mă rit cu un om neplă cut…
Ş i astfel, sultanul Samcar s-a înfă ţişat el însuşi tată lui
meu, aducâ ndu-i ră spunsul. Tată l meu s-a învoit, şi venind
ziua a doua, şi-a luat oştile şi s-a înfă ţişat pe câ mpul de
întrecere, şi era atâ t de mă reţ, încâ t fata s-a învoit
numaidecâ t. Samcar sultan a spus tată lui meu:
— Ia-o pe fata mea, că ci inima ei este câ ştigată …
Îndată s-au fă cut pregă tirile de nuntă , şi astfel fata

723
sultanului Samcar a pă ră sit cetatea Dalasului, urmâ ndu-l.
Zestrea ei era încă rcată pe trei sute de că mile. Ş i ajungâ nd
tată l meu în patria sa, i-a spus Kandarin:
— Soaţa ta este pierdută ! Ş tii doar că tu eşti alcă tuit din
foc, iar ea numai din pă mâ nt! Cum te pleci s-o să ruţi, se va
preface într-o mâ nă de cenuşă . Însă am eu o alifie cu care
trebuie să te ungi numaidecâ t pe trup! Ş i venind ziua
urmă toare, Kandarin i-a adus o alifie. Tată l meu s-a uns, şi
astfel toate lucrurile s-au petrecut cu bine, după voia lui
Allah. Astfel, din unirea tată lui meu cu fata din Dalas, m-am
nă scut eu, Daruma, sultă niţa din Valea Că milelor… Chiar
din copilă ria mea eram nespus de frumoasă . Că ci blâ ndeţea
omenească s-a unit desă vâ rşit cu puterea şi majestatea
spiritelor. Pe la cincisprezece ani, frumuseţea mea era aşa de
lă udată , încâ t a auzit despre mine şi tiranul Hindmar. M-a
cerut tată lui meu, dar acesta l-a chemat îndată pe Kandarin
şi i-a cerut sfat. Kandarin i-a ră spuns că nu trebuie să mă
dea crudului sultan Hindmar.
— Spune-i că fiica ta este prea slabă şi prea tâ nă ră , dar să
mai aştepte doi, trei ani şi atunci te vei învoi… De va fi
mulţumit cu acest ră spuns, va fi bine. Am citit eu într-o carte
că la scurgerea unui an se va ară ta un pescar din Cairo, cu
numele de Djaudar, fiu al lui Omar pescarul! Ş i va veni
Djaudar încoace şi-l va ucide pe Hindmar cu un paloş
fermecat.
Ş i urmâ nd tată l meu sfatul lui Kandarin, trimişii lui
Hindmar s-au întors înapoi, dar iar au venit cu o epistolă
ară tâ nd că Hindmar aşteaptă cu plă cere încă doi ani. Ş i
Kandarin a spus din nou tată lui meu:
— Pentru ca fiica ta să nu fie ră pită de crudul Hindmar dă -
mi-o s-o duc în seraiul din Valea Că milelor! Că ci am pe
acoperişul seraiului o statuie de aramă cu trâ mbiţa în mâ nă !
Ş i îndată ce se va ivi vreo primejdie, va ră suna din trâ mbiţe
purtă tori de facle. M-am amestecat şi eu în Valea Că milelor

724
Djaudar, feciorul pescarului Omar. Ş i va veni Djaudar să -l
caute în seraiul meu pe spiritul Misram! Apoi, spiritul va
deschide o uşiţă în trupul statuii de aramă şi va gă si un
scrin cu multe file. Ş i cercetâ nd el filele, va afla una goală . Să
arunce fila aceea în foc şi îndată se va ivi Misram şi-l va ajuta
să -l ucidă pe tiranul Hindmar.
Tată l meu m-a încredinţat lui Kandarin, şi împreuna cu
mulţimea aceasta de fete stau aici de trei luni de zile
aşteptâ nd trompeta să ră sune, vestind apropierea ta. De
aceea, o, Djaudar, mă bucur aşa de mult că ai venit! Iată tot
ce am vrut să -ţi istorisesc!
Gră ind astfel, Daruma m-a luat de mâ nă şi am urcat pe
acoperişul seraiului, la statuia de aramă . Am scos scrinul şi
am gă sit pergamente din piele de gazelă . Ş i din toate filele
numai una era albă . Ş i aruncâ nd eu fila pe nişte că rbuni, s-a
urcat la cer un sul de fum din gura statuii. Ş i adunâ ndu-se
fumul, a luat înfă ţişare de spirit înfricoşat, cu capul ca de
elefant, şi din nă rile lui ţâ şneau flă că ri. Ş i oprindu-se spiritul
înaintea mea a strigat cu puterea tunetului:
— Iată -mă , stă pâ nul meu! Ce pofteşti?
— Iată puterea paloşului tă u! a spus Daruma. Pâ nă şi
acest spirit înfricoşat tremură în faţa ta ca o tulpină în
uragan…
Ş i spiritul Misram s-a întors că tre Daruma şi a întrebat-o
dacă ştiu ce înseamnă celelalte foi din scrin, şi a rugat-o să -
mi spună însemnă tatea lor.
— Află , o, Djaudar! a ră spuns Daruma. Misram are doi fii.
Pe unul îl cheamă Malic, pe celă lalt Halic! Ş i îi iubeşte aşa de
mult pe amâ ndoi, încâ t dacă nu-i vei îngă dui să -i vadă din
câ nd în câ nd, nu va putea tră i… Deoarece tu eşti acum
stă pâ nul acestui paloş, te rog să -l laşi din câ nd în câ nd să -şi
vadă feciorii! Iar în ce priveşte foile acestea, vor sluji ca
dovezi că se va întoarce înapoi sub paloşul tă u!
Ş i întorcâ ndu-se că tre Misram, Daruma a adă ugat:

725
 — Iată , Misram! Djaudar va fi blâ nd, deoarece este om!
Întrupează -te deci într-un om plă cut, pentru ca el să se
simtă bine în tovă ră şia ta…
Ş i zicâ nd Daruma acestea, Misram s-a fă cut nevă zut o
clipă , şi numaidecâ t s-a înfă ţişat un fecior frumos ca luna
plină , cu ochi negri, plini de prietenie, cu frunte luminoasă ,
şi faţa lui stră lucea ca cristalul…
— O, Djaudar, a spus spiritul. Să mergem numaidecâ t,
dacă vrei să ajungem la potrivită vreme la tiranul Hindmar.

DJAUDAR PORNEŞTE, ÎN SFÂRŞIT, SĂ-L PEDEPSEASCĂ

PE HINDMAR…

Ş i luâ ndu-mi eu ră mas bun de la Daruma, am urmat

spiritul vreme de zece zile, fă ră a simţi cea mai mică
osteneală , şi deodată am ajuns la un cort mare. Ş i se auzea
din cort un glas tâ nguindu-se:
— O, îndură torule Allah, care te-ai milostivit de suferinţele
lui Iov, milostiveşte-te şi de mine!
Ş i repezindu-mă eu spre cort, şi deschizâ ndu-l, am aflat
un om gol, întins pe podea. Toată pielea sa era sfâ şiată şi
ţâ şnea sâ ngele. Mâ inile şi picioarele îi erau legate în lanţuri
de fier.
— Pacea fie cu tine! am strigat eu.
— Binecuvâ ntarea şi pacea lui Allah! a ră spuns omul.
— Cine eşti?
— Sunt om!
— Dar cine te-a adus în starea aceasta?
— Află ! La fiecare zece zile se arată aici doi emiri şi mă
chinuiesc, pentru că după ce m-au luat în robie am încercat
să fug.
— Dar câ nd se arată acei emiri?
726
 — Îi aştept să vie chiar acum. De aceea, te rog să fugi de
aici numaidecâ t, spre a nu avea soarta mea! Află că cei doi
chinuitori ai mei sunt atâ t de puternici, încâ t ar putea ucide
elefanţii…
— Nu te teme, omule! Voi încerca să te scap din
nenorocire. Dar care e numele tă u?
— Numele meu este Hatem, şi sunt din cetatea Bazer!
Că lă toream împreună cu aleasa inimii mele, însă mi-a fost
ră pită şi nu mai ştiu unde se află .
— În numele lui Allah, linişteşte-te! Încrede-te în cartea
Koranului şi în corturile vă zduhului! Ş tii doar că ră bdarea
este cheia mâ ntuirii…
Ş i ieşind din cort, m-am ascuns după un arbore din
apropiere şi am aşteptat sosirea negrilor. Ş i venind aceştia, i-
am lă sat să intre în cort şi m-am apropiat şi eu, şi la moment
prielnic am scos paloşul şi m-am repezit asupra lor. Într-o
clipă ei erau una cu pă mâ ntul. După ceea, dezlegâ ndu-l pe
să rmanul Hatem, i-am dat mâ ncare, şi după ce a prins
putere, l-am întrebat cum a ajuns acolo.
— Nemaipomenit de mişcă toare este istoria vieţii mele! mi-
a ră spuns Hatem. Este atâ t de înfricoşată , încâ t dacă ar fi
scrisă cu acul pe lumina ochilor, toţi oamenii ar fi mai
bă gă tori de seamă la toate nefericirile câ te li se pot
întâ mpla…
Nu mult după aceea, Djaudar cu paloşul lui fermecat a şi
pornit spre uciderea lui Hindmar. Însă , pentru a ajunge la
seraiul acestuia, a trebuit să meargă mai bine de trei mii de
zile şi trei mii de nopţi. A stră bă tut prin valea focului şi a
ajuns la un munte nespus de înalt. A urcat muntele printr-o
potecă . Ş i urcâ nd, a vă zut deodată un serai stră lucitor, iar în
vale se vedea lacul corbilor. Seraiul era nespus de mare şi se
sprijinea pe două zeci şi patru de coloane. N-avea nici
ferestre, nici uşi, încâ t de departe pă rea o stâ ncă . În faţa
seraiului se afla un lac, avâ nd pe malul lui o coloană subţire

727
şi înaltă , cu un corb de aur, cu coada îndreptată spre cer şi
cu ciocul spre pă mâ nt. Ş i Djaudar, să pâ nd pă mâ ntul sub
coloană , a aflat o tolbă cu un arc şi trei să geţi. Ş i întinzâ nd el
arcul, a ţintit. Însă n-a ţintit drept în ciocul corbului. Ş i
atunci s-a stâ rnit un vuiet nemaipomenit! S-au ivit spirite
înfricoşă toare şi s-au repezit la el să -l sfâ şie. Însă Djaudar nu
şi-a pierdut firea. A ţintit a doua oară spre ciocul corbului, şi
deodată vuietul a crescut. Însă Djaudar a repezit şi să geata a
treia şi a nimerit drept în ciocul corbului. Ş i luâ nd el cheile
că zute din ciocul lui, s-a dus numaidecâ t în partea dreaptă a
seraiului şi a strigat:
— Abd Asurur!
— Aici sunt, stă pâ nul meu! i s-a ră spuns, şi s-a auzit după
aceea un zgomot mare înă untrul seraiului, şi pe urmă din
nou s-a fă cut linişte şi s-a deschis o uşă . Ş i l-a întâ mpinat pe
Djaudar un sclav negru, poftindu-i bun sosit şi rugâ ndu-l să -
i înfă ţişeze o filă de întă rire a puterii lui Misram. Ş i Djaudar
i-a dat o filă . Ş i sclavul şi-a în tins aripile şi a zburat la cer.
La intrarea seraiului a vă zut o uşă pe mâ na stâ ngă şi el a
deschis-o cu o cheie de aur. A ajuns într-o încă pere mare,
după aceea într-un gang cu patruzeci de plă ci de marmură .
Două zeci erau albe, două zeci negre. Astfel a trecut el prin
gangul acela şi a ajuns la o altă uşă , deschizâ nd-o cu cheia a
doua.
Deodată , s-au nă pustit asupra lui un pilc de peste
şaptezeci de mii de spirite mari câ t elefanţii. Însă Djaudar şi-
a scos paloşul, şi spiritele s-au pră buşit la pă mâ nt. Ş i a
intrat într-o altă încă pere, deschizâ nd-o cu a treia cheie. Ş i
se aflau în încă perea aceea două statui de aramă , cu arcuri
în mâ ini. Ş i cum l-au vă zut intrâ nd, statuile l-au ţintit, însă
el, întinzâ ndu-şi paloşul, să geţile au că zut la pă mâ nt. După
aceea a ajuns într-o altă încă pere, plină cu aer arză tor. Ş i l-a
cuprins o sete atâ t de straşnică , încâ t numaidecâ t voia să
bea apă din fâ ntâ na ţâ şnitoare aflată în încă pere. Însă

728
numaidecâ t şi-a dat seama că va pieri dacă ar sorbi un
singur strop. Ş i a ră bdat Djaudar, şi setea îl ardea pâ nă în
adâ ncul mă runtaielor, însă el s-a dus mai departe, ajungâ nd
la un iaz cu o insuliţă pe care se afla un cort de aur cu
frâ nghii de mă tasă . Ş i se afla pe malul iazului, în vâ rful unei
coloane, o statuie ţinâ nd în mâ nă un disc de plumb. Ş i
atingâ nd el discul cu paloşul, s-a ivit o luntre împodobită , şi
a pornit spre el. Ş i s-a urcat Djaudar, şi astfel a ajuns la
insulă , insula mult că utată , unde locuia crudul Hindmar, în
corturile sale.
Hindmar era nespus de abă tut în zilele acelea. Aflase prin
puterile lui că Djaudar dobâ ndise paloşul fermecat. Ş i stă tea
Hindmar pe un jilţ de aur, împodobit cu cele mai alese pietre
de hiacint, safir şi smaragd. Avea înaintea lui o masă
încă rcată cu ulcioare de vin şi cu vase de cristal. Bă use mult
şi era aproape beat. Faţa lui era ca a taurului, iar în cap avea
patru coarne. Grumazul lui era de mă gar, trupul îi era pă ros
ca al gorilelor, numai mâ inile şi picioarele îi erau omeneşti. Ş i
cum a intrat Djaudar, Hindmar l-a privit lung, i-a privit
paloşul, a scrâ şnit din dinţi şi a scos un urlet atâ t de
puternic, încâ t tot seraiul s-a cutremurat.
Ş i astfel, Djaudar a istorisit mai departe:
— M-am dus drept la el, şi abia i-am atins gâ tul cu
paloşul, şi capul lui a zburat de pe umeri, şi un sul de fum s-
a ridicat că tre vă zduh. Hindmar, cel atâ t de temut pâ nă
atunci, ră mă sese doar o mâ nă de cenuşă . Ş i vă zâ nd Misram
acestea, m-a îmbră ţişat, m-a să rutat pe lumina ochilor şi mi-
a spus:
— De acum, o, Djaudar, atâ t oamenii câ t şi spiritele vor
putea tră i în pace, că ci duşmanul lor nu mai este… Du-te în
serai, iar eu ră mâ n aici, în cortul acesta. Cum ajungi în
serai, vei deschide prima încă pere şi o vei gă si cu totul
goală … Vei vedea în ea numai un vas de aramă pecetluit…
Ş i ducâ ndu-mă înă untrul seraiului, am intrat în prima

729
încă pere, şi deodată am auzit un glas strigâ nd:
— Eliberator al pisicii, fii binevenit!
— Dar cine eşti? am întrebat eu.
— Dar nu eşti tu Djaudar, pescarul din Cairo? m-a
întrebat glasul. Ai uitat de pisica care ţi-a adus paloşul în
Vă gă una Vulturilor? Ai uitat cum ţi-a adus şi cartea sfâ ntă ?
Află , Djaudar, că din cauza ta lâ ncezesc aici, în această
încă pere de aramă , de o sută cincizeci de zile şi o sută
cincizeci de nopţi! Dacă l-ai ucis pe Hindmar, te rog
eliberează -mă şi pe mine!
Ş i eu am rupt sigiliul de pe vasul de aramă , şi atunci s-a
urcat la cer un fum înalt care, adunâ ndu-se, s-a întrupat
numaidecâ t în înfă ţişarea Bairei, aşa cum am vă zut-o în
Vă gă una Vulturilor! Eu am rugat-o atunci să -mi povestească
cum a fost închisă acolo. Ş i Baira a început astfel:
— Află , o, Djaudar, că eu sunt fiica lui Abu Tavaiv, că reia i
se mai spune şi Iblis, şi mai am un frate cu numele
Samhuris, care locuieşte în apropierea Tunisului. Într-o zi,
câ nd fratele meu se afla singur în locuinţa sa, a fost apucat
de două spirite şi dus în faţa înţeleptului Abul Adjaib. Ş i
întrebâ ndu-l fratele meu pe Abul Adjaib de ce i s-a întâ mplat
aceasta, înţeleptul i-a ră spuns că nu-i poate spune nimic,
decâ t după ce-l va chema la el pe tată l nostru. Samhuris a
trimis repede un vestitor că tre tată l nostru şi venind acesta
la Abul Adjaib, şi întrebâ ndu-l ce pofteşte, Abul Adjaib i-a
ră spuns:
— Află că eu am lucrat mulţi ani la scrierea unei sfinte
că rţi. Ş i scriind eu cartea aceea, am izbutit să supun o mie
de spirite! Ş i am dă ruit cartea evlaviosului meu învă ţă cel
Mahmud! El însă a fost tră dat de că tre fraţii să i şi cartea se
află acum în Vă gă una Vulturilor, în seraiul lui Sintbest,
lâ ngă paloşul fermecat. Amâ ndouă aceste lucruri sunt
încredinţate pazei fiicei tale Bair. Are această Bair înfă ţişare
de pisică neagră şi stă de pază pe o coloană . Dacă ţii la viaţa

730
şi la libertatea feciorului Samhuris, hotă ră şte-o pe fiica ta
Bair să dea în mâ inile ucenicului meu Mahmud, câ nd va veni
cu Djaudar, cartea sfâ ntă şi paloşul!
Ş i gră bindu-se tată l meu că tre mine, m-am hotă râ t să
ascult dorinţa lui Abul Adjaib. După ce ţi-am dat paloşul şi
cartea, am zburat numaidecâ t la Tunis, şi aflâ ndu-l pe Abul
Adjaib, i-am dat de ştire despre toate acestea. Astfel, Abul
Adjaib a dat drumul fratelui meu Samhuris, şi amâ ndoi ne-
am întors acasă . Însă după câ teva zile, întrebâ nd Sintbest şi
aflâ nd de Heifa că fusese eliberată de doi oameni care aveau
asupra lor paloşul şi cartea, a început să urle de mâ nie, să
spumege şi să blesteme soarele şi luna şi pe toate spiritele
cerului. După aceea, Sintbest şi-a adunat toate cetele şi a
pornit asupra noastră . Noi i-am ţinut piept o vreme, însă
oştile noastre au fost mă cinate curâ nd. Tată l meu şi fratele
meu au scă pat prin fugă . Însă pe mine m-au prins şi m-au
legat în lanţuri. Astfel am ajuns înaintea lui Sintbest. Îndată
a dat poruncă să -mi taie capul, câ nd deodată Hindmar l-a
rugat să mă ierte. Dar Sintbest n-a voit. Ba i-a dat poruncă
lui Hindmar să mă închidă în vasul acesta de aramă şi să mă
arunce în mare. Însă Hindmar l-a rugat să -mi lase viaţa şi să
mă ia aşa, închisă în vas, şi să mă aşeze deasupra unei
coloane în seraiul să u. Ş i Hindmar a fă cut astfel, jurâ nd că
niciodată nu mă ca luna în noaptea a paisprezecea. Avea
caftan vechi, pe care tocmai şi-l petecea, rostind urmă toarele
stihuri:

„Dispreţuit se află de oamenii vremii sale cel fără

bogăţie!
Numai cel bogat este dăruit cu cinste, în vremurile
acestea! Dacă s-ar întâmpla să aibă mulţi bani un câine,
atunci mulţi dintre oameni s-ar supune câinelui…”

Ş i uitâ ndu-mă eu prin cort, am vă zut că beduinul avea şi

731
un cocoş alb.
— Pacea lui Allah peste cortul tă u, în vecii-vecilor… am
spus eu.
— Ară ţi a fi om ră tă cit de ai tă i! mi-a spus beduinul, îmi
pare bine şi mulţumesc lui Allah că ţi-a îndreptat paşii spre
cortul meu să rac! Fii binevenit…
După aceea s-a ridicat, a ieşit în uşa cortului, şi luâ ndu-mi
calul, mi l-a legat la ţă ruş. Ş i ducâ nd el cocoşul într-un cort
vecin, s-a întors cu un vas de vin, cu o felie de pâ ine şi cu o
farfurie de mă sline. Mai aducea caise din Siria şi un să culeţ
cu ovă z. Ş i după ce a pus ovă zul dinaintea calului meu, a
întins masa, spunâ nd:
— În numele lui Allah şi al profetului să u, pofteşte,
stră ine, să ne ospă tă m… De la mine puţin, de la Allah mai
mult…
Ş i aşezâ ndu-mă lâ ngă el, am ospă tat şi am bă ut.
Ş i l-am întrebat ce înseamnă aceste stihuri:
— Află , stră ine, că sunt cel mai viteaz şi cel mai să rac om
din tot pustiul! Cu toată să ră cia mea, niciun stră in nu trece
pe lâ ngă cortul meu, fă ră a-l ruga să poftească în ospeţie!
Azi, câ nd mi-ai fă cut cinstea de a intra în cortul meu,
singura mea avere era acel cocoş alb. L-am crescut aici, în
cort. Însă trebuia să -l jertfesc, spre a avea cu ce te ospă ta. Ş i
m-am şi hotă râ t. L-am jertfit câ nd m-am dus afară din cort.
Ş i nu ştiu cum, iată … parcă şi acum îl aud câ ntâ nd…
Stihurile le-am rostit din iubire pentru această pasă re care
vesteşte ră să ritul soarelui şi sosirea oaspeţilor… Iartă -mă ! a
încheiat beduinul, însă l-am crescut de mic şi-mi era drag ca
ochii din cap…
Mult m-am minunat eu de dă rnicia lui, şi mi-am pus în
gâ nd să -l ră splă tesc cu mari bogă ţii. Toată seara nu i-am
spus cine sunt, gră ind doar lucruri felurite, despre vâ nă tori
şi despre viaţa beduinilor. Ş i aşa am dormit eu, în cortul
beduinului. Ş i venind ziua a doua, au ajuns acolo oştile mele.

732
Beduinul, crezâ nd că vin nişte duşmani, a vrut să -şi cheme
îndată oştile, însă eu i-am spus:
— Stai liniştit, prietene beduin, că ci trupele care vin sunt
ale mele! Află că eu sunt sultanul Taurisului şi voi că uta să
te ră splă tesc pentru cocoşul tă u şi pentru buna primire în
inima deşertului!
Mult s-au bucurat oştile mele, gă sindu-mă ! Apoi,
recunoştinţa oştilor mele faţă de beduin n-a mai cunoscut
margini! Au început să arunce, spre cortul să rmanului şi
cinstitului, pumni de bani şi nenumă rate veşminte. Eu am
poruncit numaidecâ t vistiernicului să dea viteazului şi
cinstitului zece mii dinari, două zeci de cai arabi şi o sută de
oşteni. Ş i adunâ ndu-i pe toţi beduinii din tabă ră , le-am spus:
— Aflaţi, o, beduinilor, că în faţa voastră se află sultanul
Taurisului, iar acest beduin, care m-a primit în cortul să u,
îmi este mai scump decâ t un frate!
Ş i poftindu-l eu pe beduin cu mine, să -l înalţ în ranguri, el
nu s-a putut despă rţi de deşertul lui. Beduinii ceilalţi l-au
cunoscut îndată de că petenie a lor. Am spus la despă rţire:
— O, beduinule, te rog, în numele lui Allah şi al
proorocului să u Mahomed, ori de câ te ori vei avea vreo
nevoie, aminteşte-ţi de mine! Să spună trimişii tă i că vin din
partea beduinului care şi-a jertfit pentru mine cocoşul alb,
iar dacă -mi vor cere, le voi da pâ nă şi jumă tate din
stă pâ nirea mea…
Astfel, m-am întors în cetate. Dar ajungâ nd ia porţile
cetă ţii, am auzit un vuiet neînchipuit. Credeam că se dă râ mă
zidurile. Întrebâ nd eu ce înseamnă vuietul aceia, s-a ară tat
deodată un spirit puternic, spunâ ndu-mi cu glas de tunet:
— Vreau să ră zbun moartea fiului meu!
M-a smucit din şa şi s-a avâ ntat cu mine în aer. Am
leşinat. Câ nd mi-am venit iară şi în fire, mă aflam pe o insulă
locuită de spirite. Ş i toate spiritele din insulă plâ ngeau în
hohote, încâ t eu mi-am astupat urechile, să nu mă

733
asurzească . Ş i venind deodată în faţa mea spiritul ră pitor a
spus:
— Iată ucigaşul fiului meu!
Ş i deodată spiritele au ră spuns:
— Adă -l neîntâ rziat, să -i mâ ncă m carnea şi să -i bem
sâ ngele!
Însă s-a ridicat un spirit cu înfă ţişare de om, poruncind:
— Niciunul dintre noi n-are dreptul să -l ră pună . Trebuie
dus înaintea sultanului nostru!
Ş i astfel, a trecut o zi. Ş i venind ziua a doua, m-au dus
spiritele într-un cort uriaş, unde se afla sultanul lor,
înconjurat de viziri.
— Cu ce drept l-ai ucis pe fiul acestui spirit? m-a întrebat
sultanul, ară tâ nd spre spiritul care mă ră pise.
— În numele lui Allah, iartă -mă ! am strigat eu. Pe fiul
acestui spirit nu-l ştiu şi nu l-am vă zut niciodată .
— Cum nu-l ştii? m-a întrebat spiritul, ră pitorul meu.
Oare nu te aflai tu alaltă ieri în deşert, şi n-ai ucis o gazelă ?
Iar ca dovadă , iată să geata cu care ai ucis-o…
Sultanul spiritelor a apucat să geata şi a ră spuns:
— Să geata aceasta este otră vită ! Altfel n-ar fi avut putere
să ucidă un spirit întrupat în gazelă şi să -l prefacă într-o
mâ nă de cenuşă … Dar de unde era să ştie acest om că fiul
tă u era întrupat într-o gazelă …
Ş i zicâ ndu-le acestea, sultanul a poruncit spiritului să mă
ducă neîntâ rziat în patria mea. Însă în loc să mă ducă la
Tauris, m-a dus drept la sultanul Hindmar. Ş i aşa m-a
spâ nzurat Hindmar cu capul în jos, după cum m-ai gă sit.
Dacă n-ai fi venit tu, o, Djaudar, mâ ntuitorul meu, atunci
mâ ine aş fi fost mă celă rit şi mâ ncat de că tre Hindmar… Iată ,
aceasta este istoria pă timirilor mele…
Ş i sfâ rşind feciorul, eu l-am chemat numaidecâ t pe
Misram şi i-am poruncit să -l ducă neîntâ rziat în Tauris. Apoi,
am cercetat alte încă peri şi am ajuns într-o sală mare, unde

734
se afla un jilţ de aur, încrustat cu pietre preţioase, iar în jilţ
se afla o femeie frumoasă ca soarele în ră să rit. Ş i dâ ndu-mi
eu seama că poate fusese ră pită din paradis, m-am plecat
spre ea, însă ea şi-a acoperit repede faţa, strigâ nd:
— Cum ai îndră znit să pă trunzi în încă perea aceasta? Iar
dacă ai pă truns aici, îmi dau seama că nu poţi fi altul decâ t
Djaudar, pescarul din Cairo!
Deodată , a bă tut din palme şi s-au ivit nenumă rate femei.
— În numele lui Allah, surorilor, aflaţi că a sosit Djaudar,
mâ ntuitorul nostru… Ş i dacă Djaudar a ajuns aici, înseamnă
că ră pitorul nostru a fost ucis, iar voi toate vă veţi putea
întoarce în patriile voastre…
Ş i zicâ nd astfel, femeia s-a întors spre mine:
— Află , o, Djaudar! Atâ t eu câ t şi fetele acestea am fost
ră pite. Pe mine m-a ră pit cu mulţi ani înainte. Însă am ştiut
că va veni un pescar din Cairo, cu numele Djaudar, şi mă va
scă pa din robie…
Ş i uitâ ndu-mă eu la fetele acelea frumoase ca astrele
cerului, am întrebat pe care dintre ele o cheamă Badiah,
ră pită acum doisprezece ani de lâ ngă tată l ei şi de lâ ngă sora
ei. Atunci, o fată a fă cut un pas înainte, şi plecâ ndu-şi în jos
ochii de gazelă , mi-a ră spuns:
— Eu sunt!
Atunci eu am dat poruncă lui Misram s-o ducă înapoi în
patria sa.
După aceea am întrebat-o pe femeia aşezată în jilţ cum o
cheamă , şi ea mi-a ră spuns că numele ei este Sakirsad. Ş i
am rugat-o pe Sakirsad să deie strigă t că tre toate femeile
aflate în robie. Ş i trimiţâ nd Sakirsad veşti, îndată încă perea
s-a umplut de femei roabe. Erau întru totul peste opt sute
opt. Ş i după ce s-au adunat ele, a spus Sakirsad:
— Au venit toate, în afară de una, care este legată şi
ferecată aşa de tare, încâ t trebuie să mergem s-o scoatem din
robie…

735
 Ş i astfel, trimiţâ nd eu în patria lor cele opt sute opt roabe,
l-am chemat din nou pe Misram, şi înfă ţişâ ndu-se el, ne-am
dus, împreună cu Sakirsad, la roaba ferecată , şi deodată am
ră mas încremenit locului, vă zâ nd-o pe iubita mea Heifa… De
bucurie, am că zut în leşin. Ş i venindu-mi din nou în fire, am
vă zut-o pe Heifa stâ nd înaintea mea cu că tuşele rupte, şi am
îmbră ţişat-o şi am să rutat-o. Ş i nu mult după aceea, rugâ nd-
o să -mi istorisească cum de a ajuns în seraiul acela, în robie,
ea mi-a ră spuns astfel:

COPACUL MAGNETIC ŞI PRĂBUŞIREA LUI… ÎN SFÂRŞIT,

CU VOIA LUI ALLAH, AJUNGEM ŞI LA CAPĂTUL
ISTORIEI…

O, Djaudar! Îndată ce Saudja m-a dus acasă , şi îndată ce

m-am urcat în jilţul sultanilor din patria mea, s-a ară tat la
porţile cetă ţii de că petenie o oştire nenumă rată , ca frunza şi
ca iarba. Vă zâ nd eu oştirea, am trimis înaintea ei vizirii,
pentru a afla cu ce gâ nd vin duşmanii. Însă vizirii s-au întors
mâ hniţi, ară tâ nd că oştile sunt ale lui Sintbest, şi că însuşi
Sintbest se află în fruntea oştilor. Auzind eu acestea, am
că zut leşinată . Ş i a nă vă lit în încă pere un spirit
cutremură tor, şi m-a ră pit şi m-a dus în faţa lui Sintbest. De
faţă se afla şi Hindmar. A dat poruncă Sintbest să fiu
numaidecâ t înecată în mare. Însă Hindmar l-a rugat să mă
dea lui, să mă închidă în seraiul să u, să mor de scâ rbă .
Astfel am ajuns eu să fiu roabă în seraiurile lui Hindmar.
Însă nimic nu m-a durut mai tare, ca despă rţirea de tine,
iubitul meu Djaudar!
— Nici eu nu te-am putut uita, o, Heifa! am ră spuns eu.
Toate pă timirile mele, toată cutezanţa mea, toate au urmă rit
doar o ţintă , să te aflu pe tine, preaiubita mea Heifa! Acum,
736
după ce bunul Allah ne-a pus din nou faţă în faţă , va trebui
să -l ajută m pe Mahmud să o dobâ ndească pe una din fetele
sultanului Numan…
Ş i întâ rziind acolo câ teva zile, împreună cu iubita mea am
pornit mai departe, şi împreună cu Misram ne-am sfă tuit ce
trebuie să fac. Misram m-a sfă tuit să mă întorc în serai, să
mai petrec trei zile de bucurie. Apoi, venind ziua a patra, m-a
luat Misram pe sus şi m-a purtat zece zile şi zece nopţi într-
un pă mâ nt pustiu. Am ajuns la o cetate din ţă rmul unei
mă ri. Ne-am urcat pe o corabie, să mergem mai departe, însă
deodată s-a stâ rnit furtuna. Câ rmaciul coră biei a coborâ t
pâ nzele, spunâ nd că trebuie să mai întâ rzie zece zile. Însă au
trecut zece zile şi furtuna bâ ntuia din ce în ce mai tare. Ş i
iată că într-o bună zi s-au liniştit apele şi am pornit în larg.
Însă cum am pornit, furtuna s-a stâ rnit din nou, încâ t
corabia zbura ca să geata şi ca fulgerul. Ş i poruncind
câ rmaciul unui coră bier să se suie pe catarg şi să vadă unde
ne află m, i s-a ră spuns că se ză reşte departe un munte roşu,
iar lâ ngă el un munte negru. Ş i auzind acestea, câ rmaciul a
scos un strigă t puternic:
— Vai de zilele noastre! Fă ră scă pare suntem pierduţi, şi
ne putem încredinţa sufletele în mâ inile lui Allah!
Auzindu-l astfel, neguţă torii şi coră bierii au prins a striga.
Ş i ducâ ndu-mă la câ rmaci, împreună cu Misram, l-am
întrebat de ce e aşa de deznă dă jduit.
— O, voi că lă torilor! a ră spuns câ rmaciul. Muntele roşu
este muntele gorilelor care nu cruţă pe nimeni! Iar muntele
negru este copacul de fier, cu frunze şi fructe de fier, să dit
acolo de că tre Bahram vră jitorul, spre pieirea tuturor
că lă torilor pe mă ri! Odinioară , unde e acum copacul, se afla
pă mâ nt şi se ridica un munte nespus de înalt. Pă mâ ntul
acela era locuit de închină torii focului, avâ nd aceştia cetă ţi
puternice. Necontenit, închină torii focului se repezeau
asupra coră biilor, şi le pră dau, şi luau că lă torii în robie. Ş i

737
că lă torind o dată Bahrain pe aici, şi fiind prins şi el, a fost
straşnic batjocorit! Spre a se ră zbuna, Bahram s-a urcat pe
munte şi a deschis cartea fermecată , şi chemâ nd spiritele, le-
a poruncit să nă ruiască muntele în mare, iar pe locul acela a
să dit cu mâ na lui copacul de fier cu putere magnetică ! Aflaţi
deci, că lă torilor! Toate coră biile care trec pe aici sunt atrase
de copacul de fier, încă de la o depă rtare de două zeci şi patru
de ceasuri… Toţi că lă torii, cum simt că coră biile sunt prinse
şi trase că tre copacul magnetic, se reped că tre muntele roşu,
însă se nă pustesc asupra lor gorilele…
Auzind acestea, toţi că lă torii au prins a se jeli de moarte.
Însă Misram, care mă însoţea sub înfă ţişarea unui fecior
frumos, a început să râ dă aşa de tare, încâ t că lă torii l-au
crezut nebun. Au întrebat:
— De ce râ zi de nenorocirea noastră , stră ine? Crezi că vei
scă pa de moarte?
— În numele lui Allah, nu vă fie frică ! le-a ră spuns
Misram. Tot ce v-a spus câ rmaciul e adevă rat! Însă noi avem
asupra noastră un paloş, şi vom izbuti să tă iem cu el copacul
de fier, şi toate vor fi cum trebuie!
S-au liniştit puţin că lă torii. Însă din nou s-au
înspă imâ ntat, cu câ t corabia se apropia mai tare de copacul
magnetic. Ş i câ nd a ajuns corabia foarte aproape de copac,
Misram a strigat:
— Stă pâ niţi-vă , o, că lă torilor! Dacă fugiţi pe muntele roşu,
vă sfâ şie gorilele! Numai Djaudar singur poate merge la
copacul magnetic!
Ş i la porunca lui Misram, am pornit spre copacul
magnetic, m-am apropiat de el şi, repezind paloşul, copacul
magnetic s-a pră buşit în mare, cu un vuiet de tunet. Ş i
fugind eu înapoi spre corabie, iată că furtuna s-a pornit
dinspre munte şi a împins corabia în marea largă . Câ rmaciul
să lta de bucurie şi m-a să rutat de câ teva ori, iar ceilalţi
că lă tori nu ştiau cum să mă mai ră splă tească .

738
 Astfel am plutit spre ră să rit, vreme de două zile şi două
nopţi. Ş i venind ziua a treia, am ajuns la Insula Smaragdelor.
Am coborâ t împreună cu Misram şi am mers trei zile printr-o
vale verde, pe malul unui pâ râ u cu apă dulce ca mierea şi
proaspă tă ca ză pada. Se aflau tot felul de flori bine
mirositoare, iar pomii erau încă rcaţi cu cele mai frumoase şi
mai gustoase poame. Deodată am ajuns la un nuc înalt şi
rotat, lâ ngă un fluviu ce se revă rsa în mare.
— Iată -ne ajunşi la locul dorit! mi-a spus Misram. Ne
află m în Valea Gazelelor, sub nucul unde s-a urcat Mahmud
câ nd au venit fetele sultanului Numan. Urcă -te, o, Djaudar,
şi aşteaptă pâ nă se întorc fetele. Cum le vezi ieşind pe ţă rm,
ascunde-te între crengile nucului. Ş i câ nd îşi vor lua ele
înfă ţişă ri de fete, repede-te asupra lor cu paloşul şi prinde-o
pe aceea care a ră pit inima lui Mahmud… Iată , o, Djaudar,
ultimul meu sfat!
Ş i urcâ ndu-mă eu în nuc, s-au ară tat deodată trei peşti.
Unul albastru, unul verde şi unul galben. Ş i aruncâ nd ei pe
ţă rm învelişurile, s-au ivit trei fete frumoase ca luna plină .
Eu m-am ascuns cu grijă şi o pâ ndeam pe aceea pe care
trebuia s-o prind. Ş i după ce m-am repezit şi am prins-o, a
venit Misram, şi într-o clipită ne aflam din nou la seraiul lui
Hindmar, lâ ngă Heifa şi Sakirsad.
Ş i am poruncit lui Misram s-o ducă pe aleasa lui Mahmud
în ţara Egiptului, şi aşa s-au întâ mplat toate, după voinţa lui
Allah, sultanul cerului şi al pă mâ ntului. Ş i foarte curâ nd,
Misram m-a ridicat la cer, încâ t pă mâ ntul abia se ză rea. Ş i
m-a coborâ t deodată , şi mi-a ară tat un serai de aur,
împodobit cu cele mai scumpe diamante. Ferestrele erau de
cristal, porţile din lemn de santal. Acela era seraiul cel mai
frumos şi cel mai mare de pe pă mâ nt. Îl ridicase Saadad, fiul
lui Ad, întemeietorul Iremului. Saadad era câ ndva stă pâ nul
asupra întregului pă mâ nt şi avea doi fii. Pe unul îl chema tot
Saadad, pe celă lalt Sadid. Într-o zi Saadad i-a adunat pe mai-

739
marii să i şi le-a poruncit:
— O, aleşii mei! Am de gâ nd să întemeiez o cetate pe un
pă mâ nt cu miros de mosc şi şofran. Pietrele acelui pă mâ nt ca
diamantele să stră lucească , şi să fie stră bă tut de ape limpezi
ca argintul. Duceţi-vă deci şi adunaţi veniturile stă pâ nirii
noastre şi porniţi la treabă !
Ş i aşa, în câ teva luni s-au adunat aur şi avuţii încă rcate
pe cinci mii de că mile. Aurul, argintul, pietrele preţioase au
fost adunate, apoi au plecat că ută tori în toate pă rţile
pă mâ ntului, pâ nă au aflat o vale înfloritoare. Ş i gă sind ei că
valea aceea este cea mai frumoasă de pe pă mâ nt, i-au trimis
cuvâ nt lui Saadad să vină , şi acesta a venit. Îndată s-au
desfă şurat corturile, în numă r de o sută cincizeci mii. Ş i au
venit apoi constructorii, prelucră torii de aur, sculptorii şi
zugravii, şi tot soiul de artişti, şi aşa au zidit ei o cetate cu
patruzeci de mii de coloane. În mijlocul cetă ţii au ridicat un
serai cu o gră dină mai frumoasă ca paradisul. Au folosit
numai aurul cel mai curat şi pietrele cele mai preţioase. Iar
în gră dini au fost aduşi pomi din Grecia, din Persia, au fost
aduse micşunele din Bassora, trandafiri din Cufa, busuioc
din Mecca, iamini şi crini din Sciţia, şofran din Genua şi
santal din China. Ş i într-o gră dină au adus cele mai
frumoase gazele, şi cele mai frumoase pă să ri câ ntau numai
câ ntece de dragoste. Zidurile gră dinii aceleia au fost acoperite
cu cele mai alese stofe, pictate cu tot soiul de pomi şi pă să ri.
Ş i câ nd s-a sfâ rşit tot lucrul, Saadad i-a ră splă tit pe lucră tori
şi pe meşterii lor, ca pe nişte sultani.
— Iată , prea înţeleptule sultan al Egiptului, istoria mea!
Astfel a încheiat Djaudar. Seraiul lui Saadad este seraiul în
care i-am poftit pe aceşti moşnegi să -mi fie oaspeţi. Aici m-
am cununat cu Heifa, preaiubita inimii mele. Iar în ce-l
priveşte pe Mahmud, tot atunci s-a cununat cu aleasa inimii
sale, fata sultanului Numan. Ş i s-au adunat în seraiul lui
Saadad şi alte comori nenumă rate. Am ospă tat, ca un sultan,

740
pe toţi locuitorii cetă ţii Cairo, şi după aceea mi-au mai ră mas
aceşti vecini, aflaţi acum de faţă . Însă vecinii mei s-au îndoit
de cinstea mea şi au venit cu pâ ră împotriva mea. Acum, cu
voia lui Allah, o, sultane, e timpul să -ţi dă ruiesc paloşul, spre
a ajunge cel mai vestit sultan al Ră să ritului!
Ş i sultanul Zaher, luâ nd paloşul lui Djaudar, i-a mulţumit
adâ nc, şi astfel s-au împrietenit ei amâ ndoi, şi au fost
prieteni pâ nă la moarte.
Iar poetul Hasan din Andaluzia, cel ce a binevoit a scris
cartea aceasta, mă rturiseşte despre Djaudar:

„Ochii mei l-au cunoscut pe Djaudar, când m-am

călătorit spre Cairo! Iar întâmplările spuse în aceste istorii
le-am auzit din gura sa şi m-a poftit Djaudar la sultanul
Zaher Beibars unde el avea oricând intrare! Şi am scris
toate întâmplările lui Djaudar, găsindu-le vrednice de a fi
lăsate moştenire viitorimilor! Asta e tot ce ştiu despre
Djaudar, lăudat fie numele lui, ş lăudat fie Allah, şi
lăudat fie proorocul său Mahomed, până la istovirea
timpurilor…”

741
Volumul II

742
743
 ŞEHERAZADA POVESTEŞTE LUI RIAR-ŞAH DESPRE O
CĂLĂTORIE LA SALOM-SULTAN; VEDEM DOUA
ŞERPOAICE CU LANŢ DE AUR… ÎNTÂMPLĂRILE
SULTANULUI SEIF ALMULUK, FECIORUL SULTANULUI
ASSEM…

Se istoriseşte, o, preafericitule şi dulcele meu ascultă tor,

că stă pâ nea de mult, în tă râ mul Egiptului, un sultan cu
numele Assem – fiul lui Suvan – şi era drept şi cinstit, şi iubit
de supuşii să i, şi stă pâ n peste multe tă râ muri, seraiuri,
cetă ţi şi munţi, şi fă ră de numă r îi erau oştile.
Ş i avea acel sultan – lă udat fie-i numele în amintiri şi-n
cronici! — Un vizir cu numele Fares. Ş i ajunsese Assem, fiul
lui Suvan, la ani una sută optzeci, şi fiind din ce în ce mai
slă bă nog, se mâ hnea foarte, neavâ nd fii şi fiice…
Se istoriseşte astfel că stâ nd în jilţul să u, înconjurat de
viziri, sfetnici şi hadâ mbi, ori de câ te ori veneau în faţa sa
oameni cu copii, se întrista foarte, gâ ndind: „Toţi sunt fericiţi
cu copiii lor, numai eu sunt singur… Câ nd mi se va stinge
candela, averile mele, şi ţara mea, şi jilţul meu, şi robii mei,
şi toate comorile mele vor ră mâ ne stră inilor, şi nimeni nu-şi
va aduce aminte de mine cu jale şi dragoste, şi pâ nă şi
numele meu va fi dat uită rii…”
Astfel de gâ nduri negre cuprindeau cugetul sultanului
Assem, ori de câ te ori vedea copii, şi durerea îi era atâ t de
mare, încâ t de multe ori cobora din jilţ şi se jeluia, trâ ntit pe
pă mâ ntul gol. Ş i vă zâ ndu-l mai-marii, se temeau pentru viaţa
lui, şi strigau celor de faţă , veniţi la divan:
— Mergeţi şi staţi liniştiţi acasă , pâ nă -i va trece lui Assem
mâ hnirea…
744
 Ş i toţi se îndepă rtau, şi numai Fares-vizir ră mâ nea, şi
după ce sultanul se liniştea, Fares să ruta pă mâ ntul în faţa
lui şi-i spunea:
— Ce înseamnă plâ nsul tă u, milostive stă pâ ne? Ţ i-a fă cut
alt sultan vreo nedreptate? Te-au jignit stă pâ nii peste
seraiuri şi fortă reţe? Au crâ cnit asupră -ţi că peteniile
Egiptului? Spune-mi cine s-a ridicat împotriva poruncilor
tale, să -i smulgem inima din piept…
Sultan Assem nu-i ră spundea şi nici nu-şi ridica ochii.
Vizirul gră ia mai departe, după ce să ruta pă mâ ntul:
— O, milostive stă pâ ne! Sunt doar robul tă u! Pe braţe te-
am purtat! Dacă eu n-am dreptul să -ţi cunosc durerea şi
mâ hnirea, atunci cine are acest drept? Cine mă poate
înlocui? Spune-mi de ce eşti trist? De ce plâ ngi?
Dar sultanul nu spunea nimic, nu deschidea gura şi nu-şi
ridica privirea, ci plâ ngea fă ră sfâ rşit.
Odată , după o astfel de stare, vizirul l-a privit în tă cere.
— O, sultane! a gră it după un timp. Dacă nu-mi spui ce ţi
s-a întâ mplat, să ştii că mă omor! Decâ t să te mai vă d aşa de
trist, mai bine îmi înfig iataganul în inimă !
Sultanul şi-a ridicat capul, şi-a uscat lacrimile şi a
ră spuns:
— O, preaînţeleptule şi binesfă tuitorule vizir! Lasă -mă
singur cu durerea şi tristeţea mea! Mi-ajung mie însumi toate
câ te m-au lovit!…
— Spune-mi de ce plâ ngi, poate-ţi voi fi de ajutor!
— O, vizire! Nu plâ ng pentru bani sau stă pâ nire de
pă mâ nturi! Dar sunt om bă trâ n, au trecut peste mine ani o
sută optzeci, şi n-am nici fii, nici fiice! Ş i dacă voi muri,
numele meu va fi îngropat odată cu mine, şi orice urmă a
mea ca umbra va dispare! Ş i nimeni nu-şi va mai aminti de
mine!
— O, stă pâ ne! i-a ră spuns Fares-vizir. Sunt cu o sută de
ani mai bă trâ n ca tine, şi nici eu n-am copii, şi tră iesc şi eu

745
zi şi noapte în mâ hnire, dar ce putem face?
— O, vizire! i-a ră spuns sultanul Assem, fiul lui Suvan, nu
ştii niciun leac, nicio ieşire din nevoia asta?
Vizirul Fares a ră spuns:
— Află că am auzit că ar fi tră ind în tă râ mul Sabei un
sultan, pe nume Salam, fiul lui David, despre care se spune
că ar fi profet, că ar fi nespus de puternic, şi că ar fi stă pâ n
peste seraiuri, oameni, pă să ri şi fiare, peste vă zduh şi
spiritele câ te se află ; înţelege graiurile pă să rilor şi ale tuturor
seminţiilor. Cred, o, sultane Assem, că ar fi bine să -i trimitem
sol în numele tă u şi să -i cerem ceea ce doreşti… şi poate
ştiinţa lui va fi atâ t de tare, încâ t prin ea să avem amâ ndoi fii
şi fiice…
— Sfatul tă u e cel mai bun, şi vorbele tale îmi alină
durerea inimii! Dar unde gă sim sol pentru un atâ t de greu
lucru? Nu e vorba de un sultan oarecare, şi lucru mare e să
te ară ţi în faţa lui Salom! Aş vrea să te duci la el chiar tu,
că ci eşti bă trâ n şi trecut prin multe! Vreau deci să -ţi iei
această osteneală , cu atâ t mai mult cu câ t şi tu te afli în
aceeaşi nevoie ca mine. Că lă toreşte deci la Salom-sultan…
— Voinţa ta pentru mine e poruncă .
— A ră spuns Fares-vizir. Dar acum aburcă -te în jilţ, adună
beii şi că peteniile, oştile şi noroadele, că ci toţi au plecat de la
tine cu inima neliniştită , şi nu mult după aceea, mă rite fiu al
lui Suvan, voi porni în tă râ mul Sabei, la Salom…
Assem-sultan s-a aburcat în jilţ, şi vizirul a poruncit celui
mai mare dintre stră jerii uşilor să poftească beii, că peteniile
şi noroadele.
Ş i au venit că peteniile oştirii şi toţi mai-marii, şi s-au
întins mesele, şi au mâ ncat, şi au bă ut vâ rtos, şi s-au dus
fiecare întru ale sale, ploconindu-se cu că lcâ iele înainte.
Fares-vizir s-a îndepă rtat şi el, s-a dus acasă şi a început
să se pregă tească de drum. S-a întors iar la sultan şi acesta
a poruncit să i se deschidă vistieria şi să i se dea cele mai

746
preţioase stofe şi cele mai nepreţuite comori, pe care niciun
vizir şi niciun bei nu e în stare să le cuprindă cu mintea… I-a
spus să se arate cum trebuie în faţa lui Salom, să aibă grijă
să i se închine şi să nu vorbească mult.
Vizirul a să rutat mâ na sultanului şi a purces încă rcat de
daruri. A că lă torit astfel zi şi noapte, pâ nă a ajuns în tă râ mul
Saba, aflat la numai patrusprezece zile.
Ş i aducâ ndu-i-se ştire de apropierea soliei, Salom-sultan a
poruncit îndată vizirului să u Asaf, fiul lui Varahia, să
purceadă în întâ mpinarea vizirului egiptean, însoţit de câ ţiva
slujitori bine încă rcaţi cu de-ale gurii.
Asaf s-a pregă tit de drum şi a pornit în întâ mpinarea
vizirului. I s-a închinat şi l-a primit bine. A pus să i se
pregă tească prâ nzuri bogate, apoi a gră it astfel:
— Bine ai venit, egipţiene Fares! Sunt preabucuros de
asemenea oaspeţi şi rog să vă simţiţi la noi ca acasă !
Ş i au pornit apoi mai departe, şi au că lă torit pâ nă au
ajuns în cetatea de scaun.
Salom-sultan a poruncit îndată fiarelor să se râ nduiască ,
după soiuri, şi au apă rut apoi mai multe şiruri de spirite în
cele mai felurite şi mai înfricoşă toare înfă ţişă ri şi s-au aliniat
în râ nduri.
De asemenea, au venit şi pă să rile care vorbeau în cele mai
diferite limbi şi graiuri. Ş i cum au ajuns în dreptul lor,
egiptenii s-au oprit cu spaimă , nemaiavâ nd curajul să
înainteze. Asaf însă le-a vorbit astfel:
— Mergeţi mai departe, o, voi egipteni, şi nu vă temeţi! Toţi
aceştia nu sunt decâ t robii lui Salom, fiul lui David, şi nimeni
nu vă va face niciun ră u!
Fares a pornit înainte, şi ceilalţi îl urmau cu spaimă , pâ nă
au ajuns în cetate, la casa oaspeţilor stră ini, şi timp de trei
zile au fost înconjuraţi de mare cinste, şi mereu s-au întins şi
s-au strâ ns mesele…
A treia zi, Fares-vizir s-a înfă ţişat la Salom-sultan, şi Câ nd

747
a intrat în sală cu ai să i şi au dat să să rute pă mâ ntul din
faţa lui Salom, acesta i-a spus:
— Se cade să ne plecă m numai în faţa lui Alah cel
atotputernic, ziditorul pă mâ ntului şi al cerurilor! Cine dintre
voi vrea să şadă , să se aşeze; cine vrea să stea în picioare, să
stea să nă tos! Nimeni însă să nu se aşeze lâ ngă slujitorii
mei…
Fares-vizir şi câ ţiva dintre credincioşii să i s-au aşezat,
numai câ ţiva slujitori mai tineri au ră mas în picioare.
Nici n-au apucat bine a se aşeza, că mesele s-au şi întins!
Apoi, Salom-sultan i-a vorbit vizirului egiptean, îndemnâ ndu-
l să -i spună pentru ce a fă cut această grea şi obositoare
că lă torie.
— Dar, a urmat el, vreau să ţi-o spun eu singur, vizire
Fares! Assem-sultan este bă trâ n, şi Alah nu l-a binecuvâ ntat
cu copii, lucru ce-l întristează şi-l amă ră şte foarte! Aşa s-a
întâ mplat odată , că stâ nd în jilţul să u, i s-au înfă ţişat vizirii,
beii şi toţi mai-marii, fiecare cu unul sau mai mulţi copii; şi
Assem-sultan s-a gâ ndit cu nespusă tristeţe: „Cine va domni
după moartea mea peste Egipt şi peste supuşii mei? Eu unul
voi fi dat uită rii, ca şi cum nici nu aş fi fost”… Ş i a ră mas
astfel scufundat în tristeţe, pâ nă ce din ochii lui au prins a
izvorî fluvii de lacrimi; şi-a acoperit faţa cu nă frama şi a
început a plâ nge amarnic, şi a coborâ t din jilţ şi a prins a
striga. Că mă raşii şi ceauşii au poruncit tuturor celor de faţă
să plece, spunâ ndu-le: „Vedeţi-vă de drum, pentru că
stă pâ nul nostru, sultanul, e bolnav…” Ş i au plecat toţi,
numai tu, vizire, ai ră mas şi ai să rutat pă mâ ntul în faţa lui şi
l-ai întrebat de ce plâ nge, dar el nu ţi-a ră spuns…
Câ nd Salom şi-a ispră vit cuvâ ntul, a venit râ ndul vizirului
Fares:
— O, profet al lui Alah! Toate astea sunt adevă rate! Câ nd
am vorbit însă cu sultanul meu, nu era nimeni de faţă ; cine
deci putea să -ţi fi spus toate aceste?

748
 — Am şi eu ochi de privit şi urechi de auzit… a ră spuns
Salom, zâ mbind.
— O, Saloame! Saloame! S-a minunat vizirul.
— Nu cumva ai şi daruri cu tine? l-a întrebat Salom fiul lui
David.
— Ba da, a ră spuns vizirul.
— Primesc toate aceste daruri şi ţi le dă ruiesc ţie, a
ră spuns Salom; acum, du-te, vizire, şi te odihneşte o noapte,
că ci mai eşti obosit de drum. Mâ ine, cu voinţa lui Alah, toate
vor merge bine!
Vizirul s-a dus la să laşul să u. Câ nd s-a cră pat de ziuă , s-a
sculat şi s-a întors la Salom, şi acesta i-a gră it astfel!
— Câ nd vei ajunge la sultan Assem şi veţi fi iar voi doi
împreună , luaţi arcuri, să geţi şi paloşe şi mergeţi pâ nă în
pă durea din apropierea cetă ţii. Urcaţi-vă într-un copac şi veţi
vedea tâ râ ndu-se de sub el două şerpoaice, una cu cap mare,
ca de vacă , cealaltă cu cap de ară tare! Amâ ndouă vor purta
lanţuri de aur în jurul gâ tului. Îndată ce vedeţi şerpoaicele,
sloboziţi să geţile şi ucideţi-le! Apoi soaţele voastre vă vor
naşte fii!
Sultan-Salom a pus apoi să i se aducă un inel cu sigiliu,
un paloş şi o lă diţă cu două veşminte împodobite cu aur.
— O, Fares-vizir! a gră it el. Câ nd copiii voştri vor fi mari,
îmbră caţi-i cu veşmintele acestea! Nu-i nevoie să mai
ză boveşti! Du-te acasă , că ci sultan-Assem te aşteaptă , zi şi
noapte, ochii lui fiind mereu ţintiţi spre drumul de
întoarcere…
Vizir Fares şi-a luat ră mas bun de la Salom-sultan şi a
pornit vesel, că ci îşi dusese aşa de bine solia la capă t.
A că lă torit zi şi noapte, pâ nă a ajuns în apropierea cetă ţii
de scaun a Egiptului. A trimis înainte un slujitor să -i
vestească sultanului sosirea.
Auzind acestea, sultanul s-a bucurat împreună cu
dregă torii să i şi a pornit în întâ mpinarea vizirului, şi câ nd s-

749
au întâ lnit, Fares-vizir a descă lecat, i-a să rutat mâ inile şi
picioarele şi l-a vestit tot atunci că soaţa lui îi va naşte fiu.
— Prea bine, Fares! i-a ră spuns sultanul nespus de
bucuros. Du-te acum acasă , fă o baie şi odihneşte-te o
să ptă mâ nă , şi vino iar la mine…
Vizir Fares a să rutat pă mâ ntul, s-a îndreptat spre locuinţa
sa, cu alaiul şi slujitorii, şi s-a odihnit opt zile în capă t. Apoi
şi-a luat iar în primire slujba şi i-a povestit sultanului tot ce
se întâ mplase între el şi sultan Salom.
Mai apoi amâ ndoi şi-au luat arcurile şi să geţile şi s-au
urcat în copacul ştiut, şi iată că două şerpoaice s-au ară tat
îndată … Câ nd sultanul le-a vă zut, nu mai putea de bucurie
şi a spus că tre Fares-vizir:
— O, vizire! Aceste şerpoaice au lanţuri de aur! Pe Alah,
câ t de minunate sunt! Să le prindem, Fares-vizire, şi să le
bă gă m într-o cuşcă , spre a ne minuna privindu-le!
Dar vizirul a ră spuns:
— Mai bine sloboade-ţi să geata asupra uneia, şi eu mi-o
voi slobozi asupra celeilalte…
Au coborâ t apoi din copac. Ş i iată că într-o noapte pe câ nd
sultă niţa şedea liniştită , a simţit pruncul. L-a chemat pe cel
mai bă trâ n rob al ei şi i-a spus:
— Fugi tot acum la sultan, şi oriunde ar fi, spune-i că
soaţa lui e binecuvâ ntată de Alah!
Slujitorul a fugit bucuros la sultanul aflat singur şi
întristat, cufundat în gâ nduri.
— Stă pâ ne, îţi aduc veste bună ! a strigat slujitorul.
Stă pâ na mea, sultă niţa, e binecuvâ ntată de Alah!
Câ nd a auzit acestea, sultanul a să rit în sus de bucurie, a
să rutat mâ na slujitorului şi l-a copleşit cu daruri, apoi a
spus mai-marilor Egiptului care se apropiaseră :
— Dacă mă iubiţi, ară taţi-vă binevoitori faţă de acest rob:
dă ruiţi-i bani, pietre scumpe şi rubine, asini şi cai, moşii şi
gră dini… Ş i toţi l-au dă ruit pe slujitor peste mă sură .

750
 — O, stă pâ ne! a strigat atunci vizir Fares, intrâ nd repede.
Stă team singur acasă şi mă gâ ndeam, câ nd s-a ivit un
slujitor şi mi-a adus vestea că soţia mea e binecuvâ ntată de
Alah… De bucurie, am dă ruit slujitorului toate veşmintele ce
le aveam pe mine şi o mie dinari pe deasupra, ba l-am şi
numit frunte a slujitorilor…
Sultanul a ră spuns:
— Deoarece Alah a fost atâ t de darnic şi m-a dus de la
întuneric la lumină , vreau şi eu să fac o bucurie tuturor
oamenilor…
— Porunceşte! i-a întors cuvâ nt vizirul.
— Du-te şi eliberează osâ ndiţii din temniţe. Dă drumul
datornicilor! Însă cei dintre ei care vor face fă ră delegi, de azi
înainte, voi pune să li se taie capul, aşa cum li se cuvine…
Vreau, de asemeni, ca timp de trei ani să nu mai iau dă ri de
la mulţimi. Apoi, Fares-vizire, porunceşte să se aşeze jur-
împrejurul cetă ţii vedre şi oale mari, şi bucă tarii să gă tească
zi şi noapte, şi să se ospă teze toţi oamenii din cetate şi din
împrejurimi, să bea şi să mă nâ nce şi să se simtă bine…
Cetatea să fie împodobită de să rbă toare şi casele de negoţ să
stea deschise zi şi noapte. Du-te, vizire, şi fă ce ţi-am
poruncit, altfel pun să ţi se taie capul…
Fares-vizir a ieşit repede.
Toate seraiurile şi cetă ţile Egiptului au fost împodobite.
Oamenii şi-au îmbră cat cele mai bune veşminte, şi mulţimea
mâ nca, bea şi dă nţuia, şi o ducea bine.
Câ nd a sosit ceasul, sultan Assem a chemat înţelepţii şi
astrologii, că peteniile poporului şi gră mă ticii. Ş i au aşteptat
toţi, pâ nă ce o perlă a fost aruncată într-o ceaşcă , semn al
naşterii. Ş i s-a nă scut un fecior semă nâ nd cu luna nouă . Ş i
au însemnat naşterea în cronicile Egiptului. Apoi, astrologii
s-au suit în foişoare, mai aproape de scrierea cerului, şi au
privit-o şi au citit-o uimiţi. Apoi au să rutat pă mâ ntul şi au
spus sultanului Assem:

751
 — Steaua acestui copil e fericită , şi ora naşterii lui
binecuvâ ntată ! Totuşi, în tinereţe i se vor întâ mpla lucruri pe
care nu cu plă cere ţi le spunem…
— Spuneţi şi nu vă temeţi! i-a îndemnat sultanul.
— O, stă pâ ne! au ră spuns astrologii, el va pă ră si ţara şi va
umbla prin stră ini, va naufragia şi va că dea în prinsoare,
îndurâ nd multe nevoi şi înfrâ ngâ nd primejdii! În cele din
urmă , va trece însă cu bine prin toate, şi va ajunge la ţintă .
Celelalte zile ale vieţii lui vor fi plă cute! Se va împotrivi
vră jmaşilor şi va fi stă pâ n pe ţă ri şi seminţii…
— Nu prevestiţi lucruri prea rele! a spus sultanul. Laudă
lui Mahomed-prooroc, care veghează din corturile sale
asupra pulberii! Pâ nă ce fiul meu va trebui să treacă prin
încercă rile suferinţelor, ne va desfă ta cu mii de bucurii…
Ş i sultanul nu s-a mai gâ ndit la cele auzite, a dă ruit
astrologilor bogă ţii şi a pă ră sit divanul.
Vizir Fares s-a apropiat de el plin de bucurie, şi după ce a
să rutat pă mâ ntul în faţa lui, i-a spus:
— Stă pâ ne, un pic mai înainte soaţa mea a nă scut un fiu
stră lucitor ca luna…
— O, vizire! a strigat sultanul. Adu-ţi copilul să crească
împreună cu al meu…
Fares-vizir şi-a adus soaţa şi fiul, şi doicile au purtat copiii
timp de şapte zile, apoi i-au culcat pe amâ ndoi pe-o pernă şi
i-au dus în faţa sultanului, întrebâ ndu-l ce nume vrea să le
pună .
Daţi-le voi numele ce vă plac… le-a spus sultanul.
— Nimeni afară de tine nu poate hotă rî una ca asta! au
ră spuns doicile.
— Pe fiul meu să -l numiţi Seif Almuluk, adică ” Paloş al
sultanilor”, că ci aşa se numea şi bunicul meu! Iar pe fiul
vizirului să -l numiţi Said, adică „Preafericitul”…
Doicile au îngrijit copiii pâ nă la cinci ani, apoi au fost
învă ţaţi să că lă rească , să tragă cu arcul, să lupte cu paloşul,

752
şi tot ce trebuie să ştie nişte feciori. Ş i au învă ţat aşa, pâ nă la
ani cincisprezece, şi-i întreceau pe toţi în îndemnare şi
iscusinţă . Ş i unul şi altul erau în stare să lupte singur
împotriva a o mie de că lă reţi şi să le ţină piept!
Sultan Assem îi privea ades şi se bucura vă zâ ndu-i, pâ nă
au ajuns la două zeci şi cinci de ani, câ nd sultanul a poruncit
să fie chemat Fares-vizir.
— O, vizire Fares! i-a spus el. Mi-a venit ceva în gâ nd şi aş
vrea să -ţi cer sfatul!
— Fă ce-ţi spune inima! Gura ta nu poate decâ t
binecuvâ nta…
— Pentru că sunt bă trâ n foarte, aş vrea să lepă d povara
stă pâ nirii Egiptului şi să o dau fiului meu Seif Almuluk! E
fecior vrednic, desă vâ rşit în toate virtuţile şi înţelept. Iar în ce
mă priveşte, vizire Fares, restul zilelor mi le voi petrece în
restrişti şi rugă ciuni şi-n tâ nguiri că tre sultanul
eternită ţilor…
— Gura ta nu poate decâ t binecuvâ nta, a ră spuns Fares-
vizir. Ş i eu îţi voi urma pilda şi voi da viziratul fiului meu
Said, că ci şi el e destoinic, bogat în cunoştinţe şi cu
înţelegere. Astfel vor fi împreună cei doi tineri, şi noi îi vom
sfă tui să meargă pe calea binelui, dreptă ţii şi binefacerilor…
— Întocmeşte firmanele… a spus sultanul. Pregă teşte solii,
să pornească în toate ţă rile! Porunceşte seraiurilor şi cetă ţilor
supuse nouă să se adune toţi mai-marii, într-o anumită zi,
aici, în cetatea de scaun, pe câ mpul de alergă ri…

*
* *

Apoi, Assem-sultan a poruncit curtenilor să împodobească

cu covoare şi cu cele mai scumpe stofe marele gang din
mijlocul câ mpului de alergă ri. Să fie dus acolo şi jilţul mare,
pe care sultanul obişnuia să stea numai la zile deosebite.

753
Toate au fost gata repede. Se adunaseră oameni din toate
locurile.
Ş i au intrat întâ i copiii de casă şi ajutoarele sultanului,
însoţiţi de oştile de strajă . Ş i mai-marii Egiptului strigau:
— Apropiaţi-vă pentru divan…
Ş i s-au apropiat judeţii, beii şi vizirii, şi au pă truns în
gang, după obicei şi rang, şi se înfă ţişau sultanului. Ş i
sultanul şedea în jilţul mare, şi oaspeţii în picioare, şi după
ce au venit toţi, sultanul a poruncit să se întindă mesele… Ş i
s-au întins mesele, cu cele mai alese bucate şi bă uturi, şi toţi
au mâ ncat şi au bă ut. Ş i sultanul a dat porunci că mă raşilor
să nu lase pe nimeni să se îndepă rteze pâ nă nu vor fi auzit
toţi cuvâ ntul lui.
Ş i au ridicat apoi o perdea, şi sultanul a gră it astfel:
— Viziri şi mai-mari ai ţă rii! Dregă tori mari şi mici! Ş tiţi
toţi că am moştenit jilţul de la pă rinţii şi stră moşii mei.
— Adevă rat este, o, sultane! au ră spuns toţi într-un glas.
— Ş tiţi că sunt bă trâ n foarte şi slă bă nog! Vreau să -mi
tră iesc zilele ce le mai am, în restrişte, să mă las rugă ciunilor
şi să -i cer preaputernicului Alah iertare pentru pă catele
trecute… Îl cunoaşteţi toţi pe fiul meu Seif Almuluk, şi ştiţi
că e bun, învă ţat, îndemâ natic, înţelegă tor, plin de virtuţi şi
drept! Vreau să -i dau domnia peste Egipt, să fie el sultan în
locul meu! Ce aveţi de spus?
S-au sculat toţi şi au să rutat pă mâ ntul:
— Suntem gata să ne supunem ţie, o, scutul nostru. Ne-
am supune dacă ai hotă rî să ne câ rmuiască unul dintre robii
tă i, dar câ nd ni-l dai ca ocâ rmuitor pe fiul tă u? Jură m deci,
întru aceasta, pe capul şi pe lumina ochilor noştri, şi pe
gră dina Huriilor, şi pe ochii de mă rgean ai nopţii…
Assem-sultan a coborâ t din jilţ, şi în timp ce-l aşeza în
locu-i pe fiul să u, spunea celor de faţă :
— Iată , acesta e sultanul vostru!
Ş i şi-a scos diadema de aur şi a pus-o fiului, şi l-a încins

754
cu brâ ul sultanilor, şi s-a aşezat pe un scaun de aur, în timp
ce fiul să u şedea în jilţul mare. Ş i râ nd pe râ nd. Juzii, vizirii,
beii şi toţi mai-marii au să rutat pă mâ ntul din faţa lui Seif
Almuluk.
Apoi, ceauşii au dat strigă rile, şi împă rţeau aur, şi ploua
peste capetele oamenilor cu pietre scumpe.
Sultanul împă rţea daruri, veşminte alese şi dreptate.
Ş i Fares-vizir s-a întors şi el spre bei şi mai-mari, şi a
vorbit astfel:
— O, voi toţi cei de faţă ! Ş tiţi că am fost vizir încă dinaintea
lui Assem şi că mai sunt vizir şi acum, câ nd a lepă dat
domnia, spre a o da fiului să u! Aş vrea şi eu să lepă d viziria,
dâ nd-o fiului meu Said. Ce aveţi de spus?
— Nimă nui nu i se cuvine mai mult ca fiului tă u să fie
vizirul lui Seif Almuluk, pentru că de minune se potrivesc…
Acestea auzindu-le, Fares-vizir şi-a scos turbanul de vizir
şi l-a aşezat pe capul fiului, apoi i-a pus că limara şi condeiele
dinainte.
— Binecuvâ ntare lui! Binecuvâ ntare! Strigau ceauşii.
Apoi vizirul şi Assem s-au ridicat, şi-au deschis vistieriile şi
i-au dă ruit pe viziri şi bei şi pe mai-marii Egiptului, şi
sultanul cel nou, Seif Almuluk, le-a scris firmane noi, bă tute
cu sigiliul lui şi al vizirului Said.
Oamenii au ră mas aşa o să ptă mâ nă , la un loc, apoi fiecare
şi-a vă zut de drum. Sultan Assem s-a dus în serai, cu fiul şi
cu noul vizir, şi chemâ ndu-l pe vistiernic, a pus să i se aducă
inelul cu sigiliu, paloşul, lă diţa de la Salom şi arcul. A spus:
— Fiecare să ia ce vrea…
Seif Almuluk a luat inelul cu sigiliu. Said a apucat paloşul.
Apoi, Seif Almuluk a luat lă diţa, şi Said arcul. Au să rutat
după aceea mâ na bă trâ nului şi s-au dus acasă . Seif Almuluk
a pus lă diţa pe jilţul de odihnă . Said s-a aşezat lâ ngă el.
La miezul nopţii, Seif Almuluk s-a trezit, şi-a amintit de
lă diţă , şi voind să vadă ce cuprinde, s-a ridicat, a luat o

755
lumâ nare şi a intrat în încă perea de ală turi. A pus
lumâ narea într-un sfeşnic, a deschis lă diţa şi a gă sit în ea
nişte veşminte lucrate de spirite, şi cum l-a desfă cut pe unul,
a vă zut pe el chipul unei fete pictat cu aur. Seif Almuluk şi-a
pierdut minţile. S-a îndră gostit de fata aceea şi să ruta
veşmâ ntul. A că zut la pă mâ nt, leşinat.
Apoi, trezindu-se, s-a lovit peste obraji, plâ ngea şi se
jeluia. Ş i trezindu-se Said, şi negă sindu-l lâ ngă dâ nsul, şi
vă zâ nd o lumâ nare lipsă , l-a că utat pâ nă l-a gă sit. L-a
întrebat:
— Ce ţi s-a întâ mplat, o, frate al meu?
Dar Seif Almuluk nici nu l-a auzit mă car şi nici nu şi-a
ridicat capul, ci plâ ngea înainte.
— O, sultanul meu! Stă ruia Said. Îţi sunt vizir şi prieten şi
am crescut laolaltă ! De ce nu-ţi deschizi inima în faţa mea?
Stă ruinţele şi rugă minţile lui au fost însă zadarnice. Seif
Almuluk nu mai contenea din plâ ns şi nu scotea niciun
cuvâ nt. În cele din urmă , Said şi-a pus pieptul în iatagan. A
strigat:
— O, prietene, dacă nu-mi povesteşti ce ţi s-a întâ mplat,
îmi iau viaţa, că ci nu pot să te mai vă d aşa!
În sfâ rşit, Seif Almuluk şi-a ridicat capul şi a gră it:
— Prieten al meu! Ţ i-aş mă rturisi pricina suferinţelor, dar
mi-i ruşine!
— Te rog pe Alah, unicul şi atotmilostivul! Spune-mi ce ţi
s-a întâ mplat, şi nu te ruşina, că ci sunt robul tă u, vizirul tă u
şi sfă tuitorul tă u!
— Vino şi uită -te la chipul acestei fete… i-a ră spuns Seif
Almuluk.
Ş i uitâ ndu-se la chipul fetei, Said i-a vă zut deasupra
capului nişte cuvinte brodate cu perle:

„Acesta este chipul fetei Badiala Djamal, adică Minunea

Frumuseţii, fata lui Sahal, fiul lui Suhrah, cel mai mare sultan

756
al spiritelor credincioase, ce locuiesc pe insula Babei, în
grădina Irem”.

— Sultanul şi prietenul meu! Ş tii oare ce scrie? a spus

Said, după ce a citit.
— Pe Alah, prietene, nu ştiu! a ră spuns Seif Almuluk.
— Vino şi citeşte cu bă gare de seamă …
Seif Almuluk a citit şi el, şi a strigat din adâ ncul inimii:
— Pe Alah! Prietenul meu, dacă fiinţa asta se află undeva
pe pă mâ nt şi poate fi gă sită , eu o voi că uta necontenit…
— Nu mai plâ nge, prietenul meu! a ră spuns Said. Du-te,
urcă -te în jilţ şi lasă -i pe toţi să ţi se închine, apoi, câ nd va
stră luci ziua, adună -i pe toţi dervişii şi că lă torii prin ţă ri
stră ine şi întreabă -i unde se află gră dina Irem cu insula
Babei…
Cum soarele s-a urcat pe cer, Seif Almuluk s-a urcat şi el
în jilţul să u, şi sufletul îi era neliniştit. Iată însă că s-au
apropiat beii, vizirii şi mai-marii. Ş i câ nd s-au adunat toţi,
Seif Almuluk a spus vizirului:
— Arată -le că mi-i amară inima şi că ar fi mai bine să mă
lase în pace…
Auzind aceste, sultanul Assem s-a întristat foarte şi a
chemat vraci şi cititori în stele, şi s-a dus cu ei la fiul să u, şi
i-a spus să -i prescrie doftorii şi amulete; de asemenea, a dat
poruncă trei zile în şir să se ardă mosc şi ambră , dar Seif
Almuluk era din ce în ce mai tulburat.
Câ nd însă au trecut de la îmbolnă vire trei luni, sultan
Assem a strigat vracilor şi celorlalţi de faţă :
— Vai vouă , câ inilor! Dacă nu sunteţi în stare să -l lecuiţi
pe fiul meu, voi porunci numaidecâ t să fiţi ucişi…
— O, marele nostru sultan şi stă pâ n! au ră spuns vracii.
Nu lă să m nimic la o parte, chiar câ nd avem a vindeca un
stră in; deci, cum să nu ne dă m toată osteneala să -l vindecă m
pe sultanul nostru? Dar boala fiului tă u e adâ ncă , şi dacă

757
vrei, îţi spunem despre ce e vorba…
— Spuneţi-mi numaidecâ t tot ce ştiţi despre boala lui! a
strigat Assem.
— Fiul tă u, Asseme, e bolnav de dragoste…
— De unde ştiţi voi una ca asta? Cum a ajuns să se
îndră gostească ?
— Întreabă -l pe prietenul să u, vizirul, că ştie… i-a ră spuns
cel mai mare vraci.
Assem s-a dus îndată în încă perea sa şi a poruncit să fie
chemat vizirul Said. L-a întrebat:
— Ce boală l-a lovit pe prietenul tău?
— Nu ştiu! i-a ră spuns Said.
Atunci Assem a poruncit gâ delui:
— Ia-l pe Said, leagă -i ochii şi taie-i capul!
— Stă pâ ne! a ră cnit Said, tremurâ nd ca varga.
— Vorbeşte! a strigat Assem.
— Fiul tă u s-a îndră gostit de fata sultanului spiritelor!
— Unde-a vă zut-o fiul meu pe fata asta? s-a mirat Assem.
— Pe veşmâ ntul dă ruit de că tre Salom, fiul lui David, pace
lui în vecii-vecilor şi câ t vor scâ nteia luceferii…
Assem s-a dus la fiul să u:
— O, fiul meu! De ce te fră mâ nţi oare? Ce-i cu chipul
acelei fete?
— Mi-a fost ruşine să -ţi spun, o, tată l meu, a ră spuns Seif
Almuluk. Dar acum, dacă ştii, te rog vezi ce-i de fă cut…
— Dar cum am putea-o dobâ ndi pe fata sultanului
spiritelor? a ră spuns tată l. Însuşi Salom, fiul lui David, în
faţa ei ar fi neputincios! Scoală -te şi ai curaj! Du-te la
vâ nă toare, ospă tează şi bea, şi goneşte-ţi astfel amarul! În
locul acestei fete, îţi voi gă si o sută de beiţe! Doar fata
sultanului spiritelor nu e fiinţă omenească …
Dar Seif a ră spuns:
— Pe Allah, o, tată l meu! Nu pot tră i fă ră ea!
— Dar cum s-ajungem la dâ nsa, fiul meu?

758
 — Pune să se adune toţi neguţă torii şi că lă torii, să -i
iscodim unde se află gră dina Irem cu insula Babei…
Ş i sultanul a poruncit să fie adunaţi neguţă torii, că pitanii
de coră bii şi toţi că lă torii şi dervişii; şi i-a întrebat pe toţi de
gră dina Irem şi insula Babei, dar niciunul nu fusese vreodată
pe acolo şi nici nu putea da vreo ştire.
— O, stă pâ ne! a spus unul, la urmă . Dacă vrei să cunoşti
insula cu gră dina aceasta, du-te în China, care este o ţară
mare, plină de tot felul de bogă ţii şi locuită de oameni de
toate seminţiile; numai de la ei vei putea afla unde se află
acele locuri…
— O, tată l meu! a spus Seif Almuluk. Pune să mi se
pregă tească coră bii pentru China!
— Ră mâ i în jilţul tă u, o, fiule, şi stă pâ neşte-ţi supuşii! Mă
voi duce eu în China în locul tă u şi voi afla de insula Babei şi
gră dina Irem…
— O, nu, tată ! Asta trebuie s-o fac eu. Nimeni altul în afară
de mine nu poate întreba de insula Babei şi de gră dina
Irem… Lasă -mă , tată , să că lă toresc un timp! Dacă gă sesc o
urmă , e bine, dacă nu, în că lă torii, printre stră ini, mi se va
vindeca inima, şi dacă ră mâ n în viaţă mă întorc înapoi
teafă r…
Assem n-a avut decâ t să încuviinţeze plecarea. Seif
Almuluk a poruncit să i se pregă tească patruzeci de coră bii,
o mie de robi, bani şi comori, hrană şi scule de ră zboi. Ş i-a
luat ră mas bun de la pă rinţi. L-a luat cu sine pe Said, ca
însoţitor.
Curâ nd, coră biile au ridicat ancora şi au că lă torit pâ nă în
China.

ÎN CHINA, LA HANUL FAGFUR… APOI ÎNCEP PĂTIMIRILE

ADEVĂRATE, SEIF ALMULUK ŞI HADÂMBII ERAU SA FIE
FĂCUŢI MĂGARI… AJUNG ÎN INSULA VÂRCOLACILOR
759
 CARE DORM CU O URECHE SUB CAP ŞI CU UNA SE
ÎNVELESC… SUNT PRINŞI DE SULTANUL NEGRILOR ŞI
PUŞI ÎN COLIVII, CA PĂSĂRI CÂNTĂTOARE…
ELIBERAREA PE PLUTĂ ŞI LUPTA CU CROCODILII…

Auzind chinezii că se apropie patruzeci de coră bii, au

crezut că vor fi împresuraţi şi că vor trebui să poarte ră zboi,
deci au ferecat porţile cetă ţilor, pregă tindu-şi maşinile de
luptă .
Câ nd Seif Almuluk a auzit aceasta, a chemat la sine doi
hadâ mbi de taină şi le-a spus:
— Duceţi la hanul cetă ţii salutul meu şi spuneţi-i aşa:
„Sultanul Seif Almuluk al Egiptului este cel ce a venit la voi
în ospeţie şi vrea să că lă torească prin ţara voastră un timp,
şi după ce va sfâ rşi că lă toria se va întoarce acasă . N-a venit
ca duşman, spre a purta ră zboi. Dacă -l primeşti, va veni la
tine, de nu, va face cale-ntoarsă şi nu te va mai nelinişti nici
pe tine, nici pe locuitorii cetă ţii tale…”
Ş i astfel, câ nd hadâ mbii de taină au ajuns la cetate, li s-au
deschis porţile şi au fost duşi în faţa hanului Fagfur.
După ce a auzit cuvintele solilor, han Fagfur i-a încă rcat
cu daruri, a poruncit să se deschidă porţile iar, şi a ieşit în
întâ mpinare sultanului, însoţit de cei mai vestiţi oameni. Ş i
ajuns în faţa lui Seif Almuluk, l-a îmbră ţişat.
— Bine ai venit în stă pâ nirea mea! a strigat han Fagfur.
Sunt robul tă u şi al tată lui tă u! Cetatea mea îţi stă la
picioare, porunceşte numai…
Apoi a pus să li se aducă daruri şi merinde, şi l-a petrecut
pe Seif Almuluk şi pe vizirul să u Said în cetatea sa, împreună
cu cei mai mari demnitari şi mulţi oşteni.
Patruzeci de zile Seif Almuluk şi ai să i s-au bucurat de
ospeţie.
— Fiu al prietenului meu! Cum o duci şi cum îţi place ţara
760
mea? l-a întrebat han Fagfur, după aceea.
— Mulţumită milei tale, mi-a plă cut totul! a ră spuns Seif
Almuluk.
— De bună seamă cauţi ceva în ţara noastră . Mi-ai putea
spune? a stă ruit hanul.
— Povestea mea e grozavă ! a ră spuns Seif Almuluk. Sunt
îndră gostit de chipul Badialei Djamal!
Spunâ nd astfel, din ochii lui au ţâ şnit lacrimi, şi din inimă
suspine.
— Ce-i de fă cut, Seif Almuluk? l-a întrebat hanul Chinei,
înduioşat.
— Aş vrea să porunceşti să se adune că lă torii, că pitanii de
coră bii şi dervişii, să -i pot întreba…
Hanul a poruncit pe loc să se adune că mă raşii şi că lă uzele
poruncindu-le să dea de ştire tuturor că lă torilor, că pitanilor
de coră bii şi dervişilor, să se adune pe câ mpul de că lă rie!
Ş i s-au adunat toţi cei vestiţi, într-o mare mulţime, şi Seif
Almuluk îi întreba de insula Babei şi gră dina Irem, dar
nimeni nu ră spundea.
— O, preafericite sultane! a spus la urmă un că pitan de
corabie. Dacă vrei să afli veşti despre aceste locuri, trebuie să
te îndrepţi spre ţă rile şi insulele învecinate cu India…
Seif Almuluk a poruncit coră biilor să se pregă tească de
drum, să se încarce apă dulce, merinde şi tot ce era de lipsă .
Apoi şi-au luat ră mas bun de la hanul Chinei şi s-au suit pe
coră bii.
Au că lă torit patru luni, în linişte şi pace, cu vâ nt prielnic,
dar într-o zi s-a stâ rnit furtuna! Valurile spumegau în furie,
şi toţi au petrecut zece zile de spaimă ! Au fost loviţi de un
vâ nt atâ t de puternic, încâ t s-au înecat toţi. Au scă pat pe o
luntre numai Seif Almuluk şi câ ţiva hadâ mbi. Apoi furtuna şi
valurile s-au potolit. S-a ară tat soarele. Seif Almuluk a
deschis ochii şi n-a vă zut decâ t cer şi apă …
— Unde ne sunt coră biile? Unde e prietenul meu Said? a

761
întrebat el.
— O, stă pâ ne! au ră spuns hadâ mbii. Coră biile s-au
scufundat toate, iar oamenii slujesc ca hrană peştilor!
Seif Almuluk a prins a ră cni, se lovea peste obraji şi voia
să se arunce în mare.
— O, stă pâ ne! i-au spus hadâ mbii. La ce folos? Singur ţi-ai
fă cut-o! Dacă ai fi dat ascultare tată lui tă u, nu ţi s-ar fi
întâ mplat nimic! Nu-ţi ră mâ ne decâ t să le înduri pe toate!
Luntrea era repezită de vâ nturi şi nu ştiau încotro merg.
Curâ nd, le lipsea hrana şi apa, dar prin voia lui Alah,
aprinză torul luceferilor, li s-a ară tat departe o insulă !
Flă mâ nzi fiind, au lă sat un om de veghe, ceilalţi au coborâ t
pe insulă şi au mâ ncat poame. Deodată au vă zut printre
pomi un om cu faţa lunguiaţă , cu trupul alb şi cu înfă ţişare
ciudată . L-a strigat pe nume pe unul dintre hadâ mbi. I-a
spus:
— Nu mâ nca poame crude! Vino la mine să -ţi dau coapte!
— De unde veniţi şi încotro vă duceţi? a întrebat omul
acela. Haideţi încoace, să vă dau de mâ ncat şi de bă ut! Dacă
vreţi să ne fiţi mă gari, ne vom sui în spinarea voastră , şi
toate se vor sfâ rşi cu bine…
Auzind aceste, hadâ mbii au prins a vâ sli repede,
îndepă rtâ ndu-se. Au petrecut astfel o lună , pâ nă au dat
peste altă insulă , şi au coborâ t, şi s-au dus într-o pă dure. Au
aflat poame şi s-au ospă tat.
Deodată au vă zut ceva lică rind departe, şi au apucat într-
acolo. Câ nd s-au apropiat, li s-a pă rut că vă d o coloană
întinsă la pă mâ nt, dar câ nd unul dintre ei a cercetat-o cu
piciorul, coloana s-a mişcat deodată şi s-a ridicat! Era un om
cu urechi lungi. Nu i se putuseră vedea tră să turile obrazului,
că ci pe câ nd dormea îşi pusese o ureche sub cap şi-şi
acoperise faţa cu cealaltă .
A înşfă cat un hadâ mb.
— O, sultane, a strigat că tre Seif Almuluk acesta. Fugi de

762
pe insula asta, că ci e locuită de vâ rcolaci mâ ncă tori de
oameni! Pe mine mă vor tă ia şi mă vor mâ nca îndată !
Auzind acestea, Seif Almuluk a fugit la luntre cu ai să i,
lă sâ ndu-se pă gubaşi de poame. Au mai ră tă cit aşa, câ teva
zile, pâ nă au dat de altă insulă . S-au oprit la un munte înalt.
S-au urcat şi au vă zut o livadă cu pomi mulţi roditori.
Deodată însă printre pomi s-au ivit oameni în pielea goală ,
lungi de câ te cincizeci de coţi. Dinţii le erau ca de elefanţi şi
le ieşeau din gură . Unul dintre ei, sultanul, şedea pe o pâ slă
neagră , sus, pe o stâ ncă , înconjurat de mulţi negri care-l
slujeau.
L-au prins pe Seif Almuluk şi i-au prins pe hadâ mbi. I-au
dus în faţa sultanului:
— O, sultane! Am gă sit printre pomi aceste pă să ri…
Ş i fiind sultanul flă mâ nd, a pus să fie tă iaţi doi hadâ mbi.
I-a mâ ncat!
Vă zâ nd Seif Almuluk acestea, înfricoşat a început a
plâ nge, dar auzindu-i plâ nsul, sultanul a spus mirat:
— Ce voci frumoase au aceste pă să ri! Faceţi-le colivie,
închideţi-le în ele şi atâ rnaţi-le deasupra capului meu, să le
pot auzi glasul!
Ş i astfel, Seif Almuluk şi hadâ mbii au fost închişi în colivii,
şi li se dă dea de mâ ncat şi de bă ut. Câ nd plâ ngeau, sultanul
se desfă ta ascultâ ndu-i.
Au petrecut în colivii patru ani.
Ş i avea acel sultan o fată mă ritată pe altă insulă . Ş i auzind
aceasta că tată l ei are nişte pă să ri cu voci plă cute, a trimis
soli să le ceară pentru ea. Tată l i l-a trimis pe Seif Almuluk
împreună cu trei hadâ mbi.
Ş i vă zâ ndu-i, fata sultanului s-a bucurat foarte, şi a pus
să fie atâ rnaţi deasupra patului ei, în colivii. Seif Almuluk era
nespus de trist. Se gâ ndea la norocul lui trecut şi plâ ngea, şi
cei trei hadâ mbi plâ ngeau ală turi, iar fata sultanului credea
că ei câ ntă şi se bucură .

763
 Alah însă a vrut ca ea să se uite mai îndeaproape la Seif
Almuluk şi să -i placă frumuseţea lui. A dat lui Seif Almuluk
şi hadâ mbilor libertatea, şi le-a dat cinste înaltă , şi s-au
întins mesele.
Fiind odată singură cu Seif Almuluk, l-a rugat s-o să rute,
însă Seif Almuluk s-a împotrivit şi fata s-a mâ niat şi a
poruncit ca el şi hadâ mbii să i să -i fie robi.
Aşa au mai trecut patru ani. Locuitorii insulei îi socoteau
pă să ri ale fetei sultanului, şi nimeni nu le spunea o vorbă
rea, iar fata era liniştită din partea lor, pentru că ştia că nu
vor mai putea scă pa de pe insulă .
Seif Almuluk şi hadâ mbii puteau umbla în voie, fă ră
stră jeri, şi de multe ori lipseau zile întregi de acasă . Aşa au
tră it acolo zece ani, adunâ nd lemne şi aducâ ndu-le la
bucă tă riile seraiului.
Într-o zi, Seif Almuluk sta pe ţă rmul mă rii şi lacrimi îi
curgeau pe obraji, gâ ndindu-se la tată l să u şi la maică -sa, la
familie şi ţară şi la minună ţia vieţii trecute. Ş i-a amintit şi de
Said, prietenul să u, şi aducerea aminte i-a stâ rnit şi mai tare
lacrimile şi jalea.
— O, stă pâ ne! i-au spus hadâ mbii. Câ t timp vei mai plâ nge
oare? La ce foloseşte acest plâ ns? Nu scrie oare pana
cerească tot ce trebuie să se întâ mple? Nu ne ră mâ ne decâ t
să avem ră bdare. Poate că Alah, care ne-a lovit cu toate
aceste nenorociri, se va îndura iar de noi…
— O, fraţii mei! a ră spuns Seif Almuluk. Mă întrebaţi ce
putem face spre a ne elibera din puterea acestei afurisite?
Bine este să aşteptă m eliberarea de la Alah, dar am putea şi
fugi, prin curajul şi puterea noastră …
— O, stă pâ ne! au ră spuns hadâ mbii. Oriunde ne-am opri,
am fi urmă riţi de vâ rcolacii mâ ncă tori de oameni! Nu putem
scă pa de ei! Ne vor mâ nca sau ne vor aduce înapoi aici…
— Voi încerca o salvare!
— Cum?

764
 — Să cojim de scoarţele lor pomii înalţi şi să împletim
frâ nghii! Să legă m butuci şi să facem o plută , să -i dă m
drumul în mare, încă rcată cu poame! Să cioplim vâ sle, apoi
să ne spargem lanţurile cu topoarele! Poate vâ ntul să ne
ducă din nou spre China, şi astfel vom scă pa de această
grozavă sultă niţă …
— Sfatul tă u e bun, o, stă pâ ne… au spus hadâ mbii
bucurâ ndu-se.
Ş i au început îndată să doboare arbori şi să alcă tuiască
pluta. Într-o lună totul era gata. Au lă sat pluta să lunece în
mare, încă rcată pe ascuns cu poame. Unul dintre ei a apucat
un topor şi i-a eliberat din lanţuri. S-au urcat pe plută şi au
petrecut pe mare patru luni, fă ră să ştie încotro plutesc.
Dar iată că li s-au sfâ rşit merindele şi sufereau amarnic de
foame.
Deodată , marea a început să fiarbă , să spumege şi să
ridice valuri mari. Un crocodil înfricoşă tor s-a ridicat din
adâ ncul mă rii, a apucat un hadâ mb şi l-a înghiţit. Seif
Almuluk, cu cei doi hadâ mbi ră maşi, au început a vâ sli mai
repede, să scape de dihania mă rii. Ş i au vâ slit astfel,
înfricoşaţi, pâ nă ce într-o zi au vă zut un munte înalt pe o
insulă . S-au bucurat mult, şi vâ sleau voiniceşte, şi cu câ t se
apropiau de insulă , cu atâ t bucuria le creştea.
Dar deodată marea a prins iar a se înfuria şi iar s-a ivit un
crocodil, înghiţindu-i pe ceilalţi hadâ mbi. Singur a scă pat
Seif Almuluk pe insulă şi s-a urcat pe munte. S-a aşezat să
aştepte pâ nă va trece cineva pe acolo. Singură tatea îi
amintea iar de patrie, de despă rţirea de ai să i şi plâ ngea.
Apoi s-a dus într-un desiş să caute poame. Deodată , dintre
pomi au prins a veni spre el ca la două zeci de maimuţe mai
mari decâ t catâ rii. L-au înconjurat din toate pă rţile şi l-au
tâ râ t pâ nă la un serai înalt, întă rit, care cuprindea tot soiul
de bogă ţii. Era zidit din aur şi argint. Se puteau vedea
înă untru tot felul de pietre preţioase, a că ror stră lucire nu

765
poate fi descrisă niciodată …

ÎN INSULA MAIMUŢELOR… FATA RAJAHULUI INDIAN ŞI

ÎNTÂMPLĂRILE CU FECIORUL SPIRITULUI ALBASTRU;
DUPĂ UN POPAS ÎN INDIA, SEIF ALMULUK MERGE
ÎNAINTE, SPRE ŢINTĂ…

În acel serai nu se afla nimeni afară de un fecior, şi îndată

ce l-a vă zut pe Seif Almuluk, l-a întrebat:
— Ce vrei? Cum te cheamă ? De unde eşti? Ş i cum ai ajuns
aici? Spune-mi povestea ta şi nu-mi tă inui nimic…
— Pe Alah cel atotputernic! a ră spuns Seif Almuluk.
Oprirea mea aici e de scurtă durată ! Nu pot ră mâ ne nică ieri
pâ nă nu-mi ating ţinta…
— Dar ce ţintă ai? l-a întrebat feciorul. Cum te cheamă şi
de unde eşti?
Seif Almuluk a ră spuns:
— Sunt din Egipt şi mă numesc Seif Almuluk…
Apoi i-a povestit totul, de la început pâ nă la sfâ rşit.
Feciorul s-a ridicat în faţa lui:
— O, stă pâ ne! Încă din Egipt am auzit că ai plecat spre
China…
— Drept ţi s-a spus, a ră spuns Seif Almuluk. Am fost în
China şi de-acolo am avut timp de patru luni o că lă torie
fericită , spre India, pâ nă a venit furtuna care ne-a înecat
toate coră biile! Am ră mas singur cu hadâ mbii mei, pe-o
luntre! Am trecut prin multe pericole! Am ră mas singur. Am
ajuns aici…
— O, beiule! i-a spus feciorul. Ai îndurat destul printre
stră ini! Ră mâ i la mine, şi câ nd voi muri, vei putea stă pâ ni tu
aceste ţinuturi. Nimeni nu ştie câ t de lungă şi de lată este
această insulă ! Trebuiesc multe zile pentru a o stră bate.
766
Maimuţele pe care le-ai vă zut sunt îndemâ natice foarte. Vei
gă si aici tot ce ţi-ai putea dori…
Seif Almuluk i-a spus că nu poate ră mâ ne nică ieri pâ nă nu
ajunge la ţinta lui, că va stră bate toată lumea şi că ori Alah îi
va ajuta, ori îşi va gă si undeva moartea!
Feciorul a fă cut maimuţelor un semn, şi ele s-au
îndepă rtat pentru o clipă şi s-au întors îndată , încinse cu
şorţuri de mă tase. Au întins mesele. Ş i au adus mai mult de
o sută de farfurii de argint şi aur, şi talgere pline de tot felul
de mâ ncă ruri, şi au ră mas locului, aşa cum e obiceiul la
sultani. Feciorul le-a fă cut semn, şi ele s-au aşezat, numai
una a ră mas în picioare.
Seif Almuluk şi cele mai nobile dintre maimuţe s-au
ospă tat, apoi s-au strâ ns mesele, a fost adusă o cană şi un
lighean cu apă de trandafiri şi mosc, şi şi-au clă tit mâ inile.
Apoi au fost aduse vinuri, mâ ncă ruri dulci şi dulceaţă de
poame. Ş i au bă ut toţi şi s-au veselit.
Maimuţele au prins să joace. Seif Almuluk se mira de tot
ce vedea, uitâ nd astfel de nenorocirea lui. Câ nd s-a fă cut
noapte, au aprins lumâ nă ri de ceară şi le-au înfipt în sfeşnice
de aur, împodobite cu pietre preţioase. Apoi au fost aduse tot
felul de poame proaspete şi uscate.
Mai tâ rziu, Seif Almuluk s-a dus la culcare, într-o sală
mare, unde-i fusese pregă tit culcuşul.
Dimineaţa, feciorul s-a sculat înainte de ră să ritul soarelui
şi l-a trezit pe Seif Almuluk:
— Scoate-ţi capul pe fereastră afară , şi uită -te…
Câ nd Seif Almuluk şi-a scos capul afară , a vă zut o atâ t de
mare mulţime, încâ t singur Alah ar fi fost în stare să le
numere!
— De ce s-au adunat oare?
— În fiecare zi de Sabat, toate maimuţele de pe insulă ,
venind de la două -trei zile depă rtare, se adună aici, înainte
de a mă trezi eu, şi aşteaptă pâ nă scot capul pe fereastră , şi

767
cum mă vă d, să rută pă mâ ntul, apoi fiecare-şi vede iar de ale
ei…
Câ nd maimuţele l-au vă zut pe fecior la fereastră , i s-au
închinat, apoi s-au împră ştiat.
Seif Almuluk a ră mas la acest fecior o lună încheiată , apoi
şi-a luat ră mas bun, că lă torind mai departe. Feciorul i-a dat
vreo două sute de maimuţe, să -l slujească . L-au însoţit şapte
zile, pâ nă la marginea ţă rii lor, apoi şi-au luat ră mas bun şi
s-au întors.
Seif Almuluk a că lă torit patru luni singur, peste munţi şi
dealuri, prin pustiuri şi pă mâ nturi mă noase. Trebuia să se
hră nească cu ierburile pustiului. Îi pă rea ră u că l-a pă ră sit
pe fecior şi tocmai se hotă râ se să se întoarne, câ nd a vă zut în
depă rtare ca o lumină . S-a îndreptat într-acolo.
A vă zut seraiul înalt, clă dit de Iafet, fiul lui Noe, şi pomenit
în cartea Coranului cu cuvintele: „O cetate puternică şi o
fâ ntâ nă pă ră sită ”. Seif Almuluk s-a aşezat în faţa porţii şi
gâ ndea dacă seraiul era al unor oameni sau al unor spirite…
A stat astfel acolo o bucată de vreme, şi nevă zâ nd pe
nimeni intrâ nd sau ieşind, s-a sculat şi a intrat. A numă rat
şapte pridvoare. La capă tul celui de-al şaptelea, se afla o uşă
şi în faţa ei o perdea. El a ridicat-o şi a pă şit într-o sală mare,
aşternută cu covoare de mă tase.
În mijlocul să lii se afla un jilţ de aur, pe care şedea o fată
frumoasă ca stră lucirea lunii, îmbră cată în veşminte de
sultă niţă şi împodobită ca o mireasă în noaptea nunţii. La
picioarele jilţului se afla o masă , şi pe ea patruzeci de farfurii
încă rcate cu cele mai minunate mâ ncă ruri.
Seif Almuluk s-a apropiat de fată şi i s-a închinat. Ea i-a
ră spuns la închinare şi l-a întrebat:
— Eşti om sau spirit?
— Sunt unul dintre oamenii aleşi, fiu de sultan şi sultan
eu însumi…
— Ia întâ i şi ospă tează ceva… l-a poftit ea. Apoi povesteşte-

768
mi cum ai ajuns aici…
Seif Almuluk s-a aşezat la masă şi a mâ ncat din toate
pâ nă s-a să turat îndeajuns, şi s-a aşezat pe jilţ, lâ ngă fată .
— Cine eşti şi de unde vii? Cum te cheamă şi cine te-a
adus încoace?
Povestea mea e nespus de lungă … a ră spuns Seif Almuluk.
Atunci spune-mi numai de unde eşti şi ce cauţi…
— Dar spune-mi şi tu cine te-a dus aci şi de ce stai
singură ? a întrebat-o el, şi fata a început:
— Numele meu este Davleta Hatun, fata rajahului Indiei,
care locuieşte în oraşul Serendib şi stă pâ neşte o gră dină
mare şi frumoasă . În toată India nu se află alta mai frumoasă
şi cu un iaz atâ t de mare! Într-o zi, m-am dus cu roabele
mele în gră dina aceea, şi ne-am dezbră cat, şi am intrat în iaz.
Ne hâ rjoneam şi eram vesele. Deodată a venit asupră -mi ca
un nour şi m-a smuls din mijlocul roabelor mele şi m-a urcat
pâ nă am ajuns între cer şi pă mâ nt, unde mi-a gră it astfel:
— O, Davleta Hatun, nu te teme! Linişteşte-ţi inima!
Ş i a mai zburat apoi o bucată de vreme. Nu mai ştiam ce-i
cu mine, pâ nă m-a adus în acest serai şi s-a prefă cut într-un
fecior frumos. M-a întrebat:
— Mă cunoşti?
I-am ră spuns:
— Stă pâ ne, nu te cunosc!
— Sunt fiul sultanului Albastru, al Spiritelor. Tată l meu
locuieşte pe ţă rmurile Mă rii Roşii şi domneşte peste de şase
ori câ te o sută mii de spirite zbură toare şi scufundă toare!
Cum zburam pe aici, pe deasupra locului unde te scă ldai, m-
am îndră gostit de tine, de aceea am coborâ t şi te-am ră pit din
mijlocul roabelor şi te-am adus în această cetate puternică ,
unde nu vine nimeni niciodată , nici om, nici spirit, şi de aci
pâ nă la India e drum lung de o sută două zeci de ani. În viaţa
ta nu-ţi mai poţi revedea ţara tată lui şi a mamei! Ră mâ i deci
aci, la mine, şi fii veselă ! Eu îţi voi apă rea de câ te ori vei dori!

769
 Apoi spiritul m-a îmbră ţişat şi m-a să rutat. A adă ugat:
— Aşază -te şi nu te teme de nimic!
M-a lă sat o clipă singură şi s-a întors cu masa şi covoarele
pe care le vezi aci. În fiecare marţi vine iar, ră mâ ne pâ nă
vineri după masă la mine şi lipseşte iar pâ nă marţi. Tată l
meu e rajah şi se numeşte Tajd Almuluk, sau Diadema
Sultanilor. Nu ştie încă nimic de soarta mea! Aceasta mi-i
soarta! Ş i acum spune-mi-o şi tu pe a ta!
— Istoria mea e lungă , şi mă tem că înainte de a ţi-o
povesti, se întoarce spiritul…
— Azi e vineri şi abia m-a pă ră sit, a ră spuns fata.
Povesteşte-mi de la început pâ nă la sfâ rşit cum ai ajuns
aici…
Seif Almuluk a povestit tot, pâ nă ce a pomenit numele
Badialei Djamal al că rei chip îl vă zuse pe veşmâ ntul primit de
la Salom. Auzindu-i numele, fata a prins a plâ nge.
— Dar acesta e numele surorii mele! O, sora mea, Badiala
Djama!
— O, Davleta Hatun! a strigat Seif Almuluk. Badiala
Djamal e spirit, şi tu eşti fiinţă omenească : cum poţi fi sora
ei?
— E sora mea de lapte! În ziua câ nd mă nă şteam eu într-o
parte a gră dinii, în altă parte se nă ştea ea, şi mă icuţele
noastre s-au împrietenit. Am crescut o vreme împreună .
Înainte de a pleca, mama Badialei Djamal i-a dă ruit mamei
mele un talisman şi i-a spus că dacă va avea nevoie de
dâ nsa, va veni oricâ nd, chemată prin acel talisman. Badiala
Djamal venea în fiecare an la noi, cu maică -sa, şi ră mâ neau
câ tă va vreme, apoi se întorceau în patrie. Dacă aş fi lâ ngă
mama, o, Seif Almuluk, şi dacă te-aş fi cunoscut în ţara mea,
şi am fi fost toţi laolaltă , ca înainte, aş fi gă sit vreo viclenie
spre a te ajuta să -ţi ajungi ţinta… Dar acum sunt departe de
patrie, şi ai mei nu ştiu nimic de mine, că ci dacă ar şti ar
gă si o cale să mă elibereze de aci. Dar trebuie să lă să m

770
treaba asta în seama acelui ce mâ nă nourii şi pulberile…
— Hai să fugim împreună ! i-a spus Seif Almuluk.
— Unde putem fugi? Chiar de am stră bate cale lungă de-
un an, acest blestemat ne va ajunge într-o clipită şi ne va
omorî…
— Atunci mă voi ascunde undeva, aici, şi câ nd va trece pe
lâ ngă mine ră pitorul, îl voi ucide cu paloşul…
— Nu-i poţi face nimic pâ nă nu-i distrugi puterea…
— Dar în ce-i stă puterea?
— L-am tot întrebat, dar n-a vrut să -mi spună , pâ nă ce
într-o zi, tot rugâ ndu-l, s-a supă rat şi m-a întrebat că pâ nă
câ nd am să -l tot necă jesc cu întrebarea asta?
— Mai am oare pe cineva în afară de tine? i-am ră spuns.
De cine oare atâ rnă tot restul vieţii mele? Sufletul meu îl
iubeşte pe al tă u, şi dacă nu veghez asupra vieţii tale şi n-o
ţin mereu în negrul ochilor mei, ce se va alege din viaţa mea,
dacă nu vei mai fi tu? Lasă -mă să -ţi cunosc puterea, ca să ţi-
o pot pă zi ca pe lumina ochilor! i-am gră it aşa, fiindcă nu-mi
pierdusem speranţa că -ntr-o zi voi scă pa din prinsoarea lui,
şi că aflarea acestei taine mă va puica ajuta.
— Ascultă , dar! mi-a ră spuns spiritul. Cititorii în stele mi-
au poruncit la naştere că puterea mea va fi biruită de mâ na
unui fecior de sultan; de aceea mi-am luat puterea şi am
aşezat-o în capul unei vră bii; vrabia într-o cutie, cutia în
şapte sertare, sertarele în şapte lă zi într-un sicriu de
marmoră , iar sicriul l-am îngropat pe ţă rmul acestei mă ri
depă rtate de orice ţară , şi unde nu poate că lca picior de om.
Însă , ia aminte! Ce ţi-am spus să ră mâ nă o taină !
— Cine vine la mine şi cine mă vede în afară de tine? i-am
ră spuns. Cui i-aş putea-o spune? Pe Alah, lumină torul
cerului! Ţ i-ai ascuns puterea într-un loc minunat, unde în
afară de tine nu poate nimeni ajunge. Cum l-ar putea, deci,
descoperi vreun om?
— O, mi-a ră spuns spiritul. Se spune că omul acela ar

771
avea pe deget unul dintre inelele lui Salom! Dacă va pune
inelul pe faţa apei şi va spune câ teva cuvinte, sicriul de
marmoră se va ridica de la sine şi se va sfă râ ma bucă ţi,
odată cu toate cutiile şi lă diţele. Vrabia va ieşi din cutie şi va
fi sugrumată . Eu, însă , va trebui să mor…
— Eu sunt acel fiu de sultan! a spus Seif Almuluk. Pe
degetul meu se află inelul lui Salom! Vino cu mine la ţă rmul
mă rii, să vedem dacă spiritul a spus sau nu adevă rul!
Au pornit şi au mers împreună la ţă rmul mă rii. Davleta
Hatun s-a oprit cu spaimă , însă Seif Almuluk a pus inelul pe
faţa apei.
— Pe numele înscrise pe acest inel! a strigat el. Putere a
fiului Sultanului Albastru, ieşi la faţa apelor!
Curâ nd, marea a început să geamă , şi sicriul a ieşit la faţă .
Seif Almuluk l-a lovit de stâ ncă aşa de tare, încâ t a pleznit
ţă ndă ri, apoi a sfă râ mat cutiile şi lă diţele, a scos vrabia şi s-a
întors la serai împreună cu fata rajahului indian. S-a aşezat
ală turi de ea în jilţ.
În timp ce şedeau aşa, s-a stâ rnit pulbere puternică şi s-a
ivit o ară tare uriaşă .
— O, beiule egiptean! a gemut ară tarea. Lasă -mă să tră iesc
şi dă ruieşte-mi libertatea, că ci şi eu te voi ajuta…
Davleta Hatun a spus însă că tre Seif Almuluk:
— Nu-ţi pierde timpul! Omoară vrabia, altfel afurisitul îţi
va lua-o şi ne va omorî!
Seif Almuluk a omorâ t vrabia, şi spiritul s-a pră buşit în
faţa porţii seraiului şi s-a prefă cut într-o gră mă joară de
pulbere neagră .
— Iată -ne eliberaţi de sub puterea acestui blestem! a
strigat fata. Acum ce facem?
— Trebuie să avem încredere în puterea noastră , şi asta ne
va duce spre mâ ntuire…
Apoi Seif Almuluk a scos din ţâ ţâ ni câ teva uşi ale
seraiului, fă cute din lemn de aloe şi santal şi ferecate cu cuie

772
de argint şi aur; a tras şnururile de la perdelele de câ nepă
împletite cu fibre de copac; a legat cu ele uşile, şi cu ajutorul
Davletei Hatun a fă urit o plută . Au tras-o pâ nă la ţă rmul
mă rii. Au legat-o la pripon.
S-au întors la serai şi au dus pe plută farfuriile de aur,
tablalele de argint, giuvaerurile şi pietrele preţioase şi tot ce
se mai gă sea. S-au urcat pe plută şi ei, cu nă dejde în
izbâ ndă . Drept vâ sle foloseau două bucă ţi de lemn. Au
dezlegat frâ nghia şi au pornit în larg.
Patru luni vâ ntul a aruncat pluta încoace şi încolo, pâ nă li
s-a u sfâ rşit merindele.
Într-o noapte, în timp ce Seif Almuluk dormea şi Davleta
Hatun stă tea de veghe, a vă zut că pluta se apropie de ţă rm şi
că intră într-un port cu multe coră bii. Uitâ ndu-se ea spre
ţă rm, a auzit nişte bă rbaţi vorbind şi şi-a dat seama că
ajunseseră într-un ţinut locuit, într-o cetate… S-a bucurat
mult şi l-a trezit pe Seif Almuluk din somn:

773
774
 — Scoală -te şi întreabă -l pe coră bierul de pe ţă rm cum se
cheamă cetatea asta…
Seif Almuluk s-a ridicat bucuros.
— Prietene! a strigat el că tre coră bier. Cum se numeşte
cetatea şi portul?
— Mincinosule şi neobră zatule! i-a ră spuns coră bierul.
Cum ai ajuns aici, dacă nu cunoşti cetatea şi portul?
— Sunt stră in! i-a ră spuns Seif Almuluk. Că lă torind
împreună cu alţii, pe o corabie, am suferit un naufragiu! M-
am salvat singur, pe o scâ ndură , şi astfel am ajuns aici!
— Cetatea se cheamă Cetatea Locuită , iar portul se
cheamă Portul dintre două Mă ri…
Auzind acestea, Davleta Hatun s-a bucurat nespus:
— O, Seif Almuluk, ce veste bună ! Salvarea e aproape, că ci
sultanul acestei cetă ţi e moşul meu, Ali Almuluk! Întreabă
dacă nu-i aşa!
— Pe sultanul acestei cetă ţi nu-l cheamă Ali Almuluk?
— Ce om ciudat eşti! a ră spuns coră bierul mâ nios. Mai
înainte spuneai că eşti stră in, că n-ai fost aici niciodată , şi
câ nd colo ştii şi numele sultanului…
Auzindu-l pe coră bier vorbind, Davleta Hatun l-a
recunoscut şi şi-a amintit că -l chema Muin Arias.
— Cheamă -l pe nume! a spus ea că tre Seif Almuluk. „Vino,
Muin Arias, că ci vrea să -ţi vorbească stă pâ na ta!”
Câ nd Seif Almuluk a rostit aceste cuvinte, coră bierul s-a
înfuriat peste mă sură :
— Câ ine ce eşti! Hoţule! Eşti, de bună seamă , spion! De
unde mă cunoşti?
Ş i s-a întors că tre alt coră bier:
— Dă -mi un bă ţ de frasin, să mă duc la acest necurat, să -i
cră p capul…
Ş i i s-a dat un bă ţ, şi se îndrepta ameninţă tor spre plută ,
câ nd deodată a vă zut o fată frumoasă ca lumina soarelui.

775
Mintea i s-a tulburat.
— Cine-i fata asta? l-a întrebat pe Seif Almuluk.
— O cheamă Davleta Hatun, a ră spuns Seif Almuluk, şi
coră bierul a leşinat, cunoscâ nd că era nepoata rajahului
să u…
Câ nd şi-a venit în fire, s-a zvâ rlit pe-un cal şi a galopat ca
vâ ntul pâ nă în cetate, ia seraiul rajahului. A strigat spre
stră ji:
— Daţi ştire rajahului că Muin Arias îi aduce o veste bună !
Ş i Muin Arias a fost poftit la rajah, îndată . A să rutat
pă mâ ntul şi a spus:
— O, rajahule! Îţi aduc vestea că Davleta Hatun, nepoata
ta, a sosit chiar acum cu bine în port, pe o plută , însoţită de
un fecior frumos ca luna în a patrusprezecea noapte…
Auzind acestea, rajahul s-a bucurat foarte, i-a dă ruit
daruri bogate şi a poruncit să se împodobească cetatea.
Nici n-au intrat bine în cetate, că rajahul a şi trimis soli la
fratele să u, Tadj Almuluk, care a şi venit la fiica sa,
ră mâ nâ nd câ tva timp împreună . Apoi Tadj Almuluk şi-a luat
fata, şi l-a luat şi pe Seif Almuluk, şi au plecat împreună spre
Serendib. Davleta Hatun şi-a revă zut mama, bucurâ ndu-se
mult.
Doliul şi jalea trecuseră şi se să rbă torea întâ mplarea prin
tot felul de serbă ri. Rajahul l-a înconjurat pe Seif Almuluk cu
multe onoruri. I-a spus:
— Mi-ai fă cut mie şi fiicei mele atâ ta bine, încâ t te-ar
putea ră splă ti numai stă pâ nitorul întinderilor nesfâ rşite… Aş
vrea, o, Seif Almuluk, să iei în primire jilţul meu şi să
stă pâ neşti peste India! Îţi dă ruiesc ţara, comorile, slujitorii şi
tot ce am…
Seif Almuluk s-a înclinat, a să rutat pă mâ ntul din faţa lui
şi a spus:
— O, rajah al pă mâ ntului! Fie aşa ca şi cum aş fi primit de
la tine toate şi ţi le-aş fi dă ruit înapoi, pentru că , o, stă pâ ne,

776
nu mă riri râ vnesc, nici putere, ci singura mea lacrimă
înaintea lui Alah e să -mi îngă duie să -mi gă sesc iubita…
— Toate comorile mele sunt ale lui Seif Almuluk! a strigat
rajahul, asupra oamenilor să i. Daţi-i tot ce cere, fă ră să mă
mai întrebaţi!
— Aş vrea să dau o raită prin cetate, prin pieţe şi tâ rguri…
a spus Seif Almuluk.
Auzind aceste, rajahul a dat poruncă să se pună şaua pe
cai şi Seif Almuluk a pornit că lare prin cetate şi prin bazare.
Ş i iată că a vă zut într-un bazar un fecior, pe braţe cu un
veşmâ nt în preţ de cincisprezece dinari. Seif Almuluk a gă sit
că omul acela seamă nă nespus cu prietenul să u Said. Au fost
trimişi îndată ceauşi şi emiri, şi l-au adus pe Said, în faţa lui,
legat.
— Feciorule, din ce ţară eşti?
— Din Egipt sunt, mă numesc Said şi sunt fiul vizirului
Fares!…
Auzind aceste, Seif Almuluk a să rit din jilţ, apoi a să rit de
gâ tul lui Said, plâ ngâ nd de bucurie.
— O, fratele meu! O, Said! Sunt fratele tă u, Seif Almuluk,
fiul sultanului Assem!
Ş i au stat o bucată de vreme îmbră ţişaţi şi plâ ngâ nd, şi
hadâ mbii îi priveau miraţi. Seif Almuluk a poruncit ca Said
să fie dus la baie şi îmbră cat cu veşminte scumpe.
După toate aceste, Said a fost petrecut în divan, la
prietenul să u Seif Almuluk, şi acesta l-a aşezat lâ ngă el, în
jilţ, şi Said se bucura de revedere, şi au tot gră it despre
pă timirile lor.

SAID AJUNGE MĂGAR; DUPĂ CARE URMEAZĂ

PĂTIMIREA DE PE INSULA CIOBANULUI…

777
 După ce Seif Almuluk i-a povestit de la început pâ nă La
sfâ rşit tot ce pă timise, Said a început astfel:
— O, fratele meu! Îndată ce corabia s-a scufundat, eu
împreună cu un hadâ mb ne-am agă ţat de-o scâ ndură , care
ne-a purtat pe ape timp de-o lună , apoi furtuna ne-a aruncat
pe o insulă . Am coborâ t de pe scâ ndură flă mâ nzi, şi umblâ nd
printre pomi, mâ ncam poame. Deodată , s-au nă pustit asupra
noastră un câ rd de pocitanii şi ne-au ridicat pe umerii lor
strigâ nd:
— Hai la trap, o, voi, mă garilor…
— Cine eşti şi de ce mă că lă reşti? l-am întrebat pe
chinuitorul meu.
El mi s-a încolă cit cu un picior în jurul gâ tului şi m-a
strâ ns atâ t de tare, încâ t era să mor. Cu celă lalt picior mă
izbea atâ t de grozav în spate, încâ t credeam că mă rupe în
două … Am că zut jos îndată , că ci din cauza loviturilor şi a
foamei îndurate nu aveam putere. Vă zâ nd că mi-i foame,
dihania m-a luat de mâ nă şi m-a dus sub un pom cu rod
bogat. Mi-a spus:
— Înfulecă din poamele acestea…
Am mâ ncat pâ nă m-am să turat, şi dihania iar m-a mâ nat.
Am fost silit să alerg, şi dihania râ dea:
— În viaţa, mea n-am avut mă gar mai bun…
Am ră mas astfel rob acolo mai mulţi ani. Într-o bună zi am
vă zut multe vii, şi am adunat struguri, şi am să pat o groapă ,
şi i-am că lcat pâ nă ce groapa plină de must era ca un iaz.
Soarele încă lzea mustul şi-l prefă cea în vin. Eu şi hadâ mbul
am bă ut pâ nă ne-am îmbă tat. Am prins a câ nta, a ţopă i şi a
dă nţui.
— Ce-i cu voi? De ce v-aţi înroşit aşa? Ne-au întrebat
chinuitorii, iar noi le-am ră spuns:
— De ce ne întrebaţi? Ce vă pasă ? Ce vreţi? Am bă ut vin…
— Daţi-ne şi nouă să bem! Au strigat chinuitorii, şi noi le-
am ră spuns că nu mai avem struguri…

778
 Ne-am dus seara într-o vale, nu ştiu câ t de lungă şi de
lată , nici unde începea şi unde sfâ rşea, însă toată plină de
viţă încă rcată cu struguri grei de câ te o sută ocale! Am cules
mulţi struguri, am umplut un hâ rdă u mai mare ca un lac, i-
am că lcat în picioare şi i-am lă sat să fiarbă o lună , pâ nă s-a
fă cut vinul. Le-am spus dihă niilor:
— Acum vinul e bun! Cu ce vreţi să -l beţi?
— Am avut şi alţi mă gari ca voi, care au îmbă trâ nit şi au
murit. Carnea lor am mâ ncat-o, dar li se mai află craniile!
Vom bea din ele!
Aşa zicâ nd, ne-am dus într-o peşteră cu multe oseminte
omeneşti. Am luat câ teva cranii şi le-am dat să bea din ele.
După ce au bă ut, dihă niile au prins a striga că vinul era
amar.
— De ce spuneţi că e amar? am strigat şi noi. Cine spune
aşa, ori bea cel puţin de optzeci ori pe atâ t, ori trebuie să
moară chiar azi…
— Atunci daţi-ne să bem mai mult, strigau ei acum,
temâ ndu-se de moarte.
Ş i au bă ut pâ nă au început să le placă vinul, şi îndată s-
au îmbă tat, şi tot mai cereau de bă ut. În cele din urmă , aşa
de ră u se îmbă taseră , încâ t nu se mai puteau ţine că lare în
câ rca noastră . Câ nd am vă zut una ca asta, am prins a fugi
cu ei. I-a nă pă dit somnul şi am mai fugit pâ nă au adormit în
spatele nostru, şi picioarele li se bă lă bă neau pe gâ tul nostru.
I-am dat jos, i-am pus laolaltă , am adunat lemne şi lă stari
de viţă , şi i-am acoperit, după aceea le-am dat foc! Într-o
clipită chinuitorii au fost prefă cuţi într-o movilă de cenuşă .
Am mulţumit lui Alah pentru scă parea noastră şi ne-am dus
la ţă rmul mă rii. Apoi am intrat cu hadâ mbul într-o pă dure
mare şi am mâ ncat poame, şi deodată a venit o ară tare
uriaşă , cu barbă lungă şi urechi lungi, şi cu ochi ca fă cliile.
Mâ na o turmă mare spre pă scă tori. Câ nd ne-a vă zut, ne-a
dat bineţe şi se bucura, spunâ ndu-ne:

779
 — Veniţi la mine! Vreau să tai o oaie, să v-o frig şi să v-o
dau s-o mâ ncaţi…
— Unde locuieşti? am întrebat.
— Într-o peşteră a că rei gură o veţi gă si îndată ce veţi ocoli
muntele de pe insulă … Poftiţi deci, că veţi gă si acolo mulţi
oaspeţi ca voi…
Câ nd am ajuns, am vă zut într-adevă r oameni ca noi, însă
orbi! Ne-am apropiat de ei şi toţi se tâ nguiau. I-am întrebat
de ce se tâ nguiesc.
— Ş i voi aţi venit s-o pă ţiţi ca noi! Ne-au ră spuns ei. Cum
aţi ajuns în puterea blestematului mâ ncă tor de oameni?…
— Dar cum v-a orbit?
— Ş i pe voi o să vă orbească , dâ ndu-vă o cupă cu lapte! Vă
va pune să beţi, pâ nă vă va frige carnea, dar voi, îndată ce
veţi bea laptele, veţi ră mâ ne orbi! „De aici putem scă pa
numai prin iscusinţă ”… m-am gâ ndit eu. Am să pat o
adâ ncitură în pă mâ nt. După câ tva timp, a sosit şi
blestematul, intrâ nd pe uşă cu două cupe cu lapte. Ni le-a
întins.
— Sunteţi însetaţi de drum! Luaţi laptele acesta şi beţi-l,
pâ nă vă frig carnea…
Ş i eu, şi hadâ mbul, am luat cupele, le-am dus la gură , am
vă rsat laptele în groapă şi am strigat amâ ndoi plâ ngâ nd în
hohote:
— Mi-am pierdut lumina ochilor! Sunt orb! Sunt orb!
— O, Said, a râ s ciobanul uriaş. Acum ai ajuns şi tu ca toţi
ceilalţi… Că ci blestematul credea că şi eu, şi hadâ mbul meu
orbiseră m. Ş i nelegiuitul s-a ridicat repede, a închis poarta
peşterii şi mi-a pipă it coastele, dar gă sindu-mă slab, s-a
întors spre oile lui. A tă iat trei. Le-a jupuit. Le-a pră jit pe
tustrele. Ş i le-a mâ ncat. La urmă a apucat un burduf cu vin,
l-a bă ut tot şi s-a culcat cu faţa în jos. A început să sforă ie…
Vă zâ nd eu aceasta, mă gâ ndeam cum să -l omor… Am
vă zut în foc două vă traie de fier, înroşite. M-am sculat

780
liniştit, am apucat vă traiele şi le-am înfipt cu toată puterea în
ochii lui. El a să rit deodată în picioare, vrâ nd să pună mâ na
pe mine, dar eu m-am furişat în mijlocul peşterii. El a fugit
după mine. Nu mai ştiam cum aş putea scă pa, că ci peştera
era închisă cu un bolovan.
— Ce să fac cu blestematul? l-am întrebat pe unul dintre
orbi.
— Să ri pe fereastra asta! mi-a ră spuns unul. Vei gă si un
paloş de aramă ! Ia-l! Loveşte-l drept peste mijloc!
Am să rit pe fereastră , am apucat paloşul, am să rit iar Jos
şi m-am îndreptat spre uriaş. Urmă rirea îl obosise foarte.
Tocmai voia să omoare orbii. L-am lovit cu paloşul şi a că zut
rupt în două , la pă mâ nt. Striga:
— O, tu, omule! Omoară -mă cum trebuie! Fă bine şi mai
loveşte-mă o dată !
Am vrut să -l mai lovesc o dată , peste gâ t, dar un orb a
strigat:
— Nu-l mai lovi, că ci dacă -l loveşti a doua oară , învie şi ne
ucide pe toţi!
Am ascultat sfatul, şi blestematul a murit îndată .
— Deschide acum porţile peşterii, a gră it mai departe
orbul. Poate că Alah ne va ajuta să putem pă ră si şi noi acest
loc…
— Tot ce-a fost ră u a trecut! Ne vom odihni, vom ospă ta
carne de oaie şi vom bea vin…
Am mai petrecut acolo două luni. Într-o zi am vă zut în
depă rtare o corabie mare!
I-am dat semn şi am strigat. Coră bierii se temeau însă de
vâ rcolacul de pe insulă , şi nu ne-au dat ascultare. Le fă ceam
mereu semne şi strigam:
— Blestematul e mort, veniţi şi luaţi turma şi tot ce se mai
află…
În sfâ rşit, câ ţiva coră bieri s-au apropiat cu o barcă şi au
coborâ t pe ţă rm. I-am dus pâ nă la blestemat, şi câ nd l-au

781
vă zut mort, i-au luat toate veşmintele şi toţi banii aflaţi în
peşteră . Au luat şi oile ră mase. Apoi au adunat poame, să le
ajungă pentru multă vreme.
Ne-am urcat cu ei în corabie şi ne-au adus încoace, unde
am gă sit o cetate bine întemeiată şi locuită de oameni de
treabă . M-am statornicit aici şi tră iesc de şapte ani ca
mijlocitor în negustorii. Singura mea durere era că nu ştiam
ce-i cu tine! Mă rugam lui Alah cel atotputernic să mă lase să
tră iesc ziua revederii noastre!

CU ÎNDURAREA LUI ALAH, AVENTURILE LUI SEIF

ALMULUK CONTINUĂ… ÎN SFÂRŞIT, O VEDEM ŞI PE
SPIRITIŢA BADIALA DJAMAL…

Seif Almuluk s-a ridicat şi s-a dus la Davleta Hatun:

— Cum ră mâ ne, stă pâ nă , cu fă gă duiala dată în seraiul
întă rit? Nu mi-ai spus oare că îndată ce vei fi la ai tă i vei face
tot ce-ţi stă în putinţă spre a mă ajuta?
— Aşa am spus şi sunt gata de fapte! a ră spuns ea.
Ş i nu mult după aceea, mama Davletei Hatun s-a dus în
gră dină , şi dâ nd foc unor mirodenii, au sosit cei chemaţi
îndată şi şi-au ridicat corturile. Mama Davletei Hatun stă tea
de vorbă cu mama Badialei Djamal, povestindu-i despre
reîntoarcerea fericită a fiicei, şi fiica se bucura de revederea
cu sora ei, Badiala Djamal. Ş i s-au întins mesele. După
aceea, mama Badialei Djamal s-a întors la seraiul să u.
Davleta Hatun şedea într-un jilţ cu Badiala Djamal şi
beau, şi mâ ncau, şi veselia lor creştea:
— O, sora mea, a oftat Badiala. Despă rţirea e tristă ca-n
cuvâ ntul poetului:

„Ziua despărţirii mi-a tăiat inima!

782
 Tăiere-ar Alah inima zilei de despărţire!
Dacă despărţirea ni s-ar fi părut cu putinţă,
N-am fi fost niciodată victimile ei…”

— Am fost mulţi ani singură , închisă într-o cetate

puternică , şi plâ ngeam zi şi noapte. Toate gâ ndurile mele
erau la tine, la mama mea, la tată l meu, la toţi ai mei. Acum,
lă udat fie Alah!
— Ş i cum ai izbutit să scapi de uriaşul tiran, fiul
Sultanului Albastru? a întrebat Badiala Djamal.
La aceste cuvinte, Davleta Hatun i-a povestit tot ce i se
întâ mplase cu Seif Almuluk în că lă toria lor, prin ce groză vii şi
pericole trecuse înainte de a ajunge în acel serai, şi cum Seif
Almuluk l-a ucis pe feciorul Sultanului Albastru, şi cum au
scos din ţâ ţâ ni porţile seraiului, fă câ nd plută şi vâ sle…
Badiala Djamal se minuna de faptele lui Seif Almuluk: – Pe
Alah! E un om grozav, dar de ce şi-a pă ră sit casa, spre a
îndura atâ t?
— Îţi voi spune cauza tuturor acestor suferinţe, fă ră să mă
ruşinez!
— O, sora mea! a oftat Badiala Djamal. Între noi nu se află
taine! Ce-mi tă inuieşti?
— Pe Alah! a ră spuns Davleta. Acest om a pă timit numai
de dragul tă u…
— Cum se poate?
— Prea bine! A vă zut chipul tă u pe-un veşmâ nt de la
Salom-sultan! Vă zâ ndu-l, s-a îndră gostit de tine şi a pornit
să te caute…
Obrajii Badialei Djamal se înroşiseră de ruşine.
— Pe Alah, a spus ea, asta nu poate fi adevă rat! Cum s-ar
putea uni un om cu o spiritiţă ?
Davleta Hatun a spus apoi câ t era Seif Almuluk de frumos,
de fermecă tor şi de îndemâ natic, şi să rutâ nd rugă toare
picioarele Badialei Djamal, i-a spus aşa:

783
 — Pe laptele care ne-a hră nit pe amâ ndouă ! Pe înscripţia
de pe inelul lui Salom – pace lui în veci!
— Trebuie să mi dai ascultare, că ci în cetatea întă rită i-am
fă gă duit şi i-am jurat că i te voi ară ta. Acum te rog, lasă -mă ,
de dragul jură mâ ntului meu, să i te ară t numai!
Ş i fata a plâ ns atâ t, şi atâ t o ruga să rutâ ndu-i mâ inile şi
picioarele, încâ t Badiala a spus:
— Numai de dragul tă u îi voi îngă dui să arunce o privire
asupră -mi…
Davleta Hatun i-a să rutat iar mâ inile şi creştetul capului,
şi s-a dus în serai şi a poruncit să fie pregă tit seraiul cel din
gră dină . Apoi s-a dus la cei doi feciori. A spus lui Said:
— Du-te cu fratele tă u în gră dină şi ascundeţi-vă , aşa ca
nimeni să nu vă vadă , pâ nă vine Badiala Djamal!
Ei s-au îndreptat spre locul ară tat. Seif Almuluk a să rutat
fruntea Davletei Hatun şi se bucura foarte.
Ajunşi în gră dină , au vă zut un jilţ de aur, cu perne brodate
în aur, şi cupe de aur. Ş i s-au întins mesele.
Seif Almuluk a rostit urmă toarele versuri:

„M-a potopit iubirea ca un val!

Sunt singur pe pământ, o, Badial!
Necontenit râvnesc spre tine-n van,
Tu, dulcele speranţelor liman…
Curg lacrimile mele ca un val,
De dorul tău, frumoasă Badial,
Şi deseori, de întristat ce mi-s,
Aş vrea s-adorm, să te revăd în vis.
Dacă mi-ar cere-odată cineva
Vreo plată, pentru fericirea ta,
În blid i-aş duce, fără de cuvânt,
Înaltul cer şi dulcele pământ!
Spre largi păşuni, de noapte ocrotiţi,
Trec cerbii alergând îndrăgostiţi.

784
 La prag aşteaptă luna. Tu n-o vezi?
A dus la ape cârduri lungi de iezi,
Şi până-n zori la pragul tău va sta,
Geloasă-foc pe frumuseţea ta…”

După ce Seif Almuluk a rostit versurile acestea, şi-a ridicat

ochii la mă rgeanurile cerului şi a rostit şi versurile
urmă toare:

„Când gura mi-o deschid, ca să grăiesc,

Doar dulcele tău nume-l pomenesc!
Când tac adânc, şi tac, şi tac mereu,
Răsfrântă toată eşti în gândul meu…
Prin mari averi bogaţii se socot!
Dar eu un zâmbet vreau, şi asta-i tot!
M-aş socoti un ucigaş că sunt,
De mi-aş ascunde inima-n pământ.
Căci s-ar aprinde, dintr-un singur vers,
Pământul tot şi-ntregul Univers!
Ascultă-mă, frumoasă Badial:
Părinţii şi pământul meu natal
I-am părăsit, urmându-te! M-am dus
Spre Răsărit, strigând, şi spre Apus,
Şi te-am chemat întruna, dar din nou,
Nu mi-ai răspuns tu, dulcele ecou…
Cum aş putea nădejdea să mi-o iau?
Când mă aplec spre ape, ca să beau,
Când mă aplec spre valuri de pârău,
Zăresc în ape numai chipul tău…
Prin mari averi bogaţii se socot,
Dar eu un zâmbet vreau, şi asta-i tot!”

Apoi Seif Almuluk s-a aşezat pe malul unui pâ ră u şi a

adormit. Badiala Djamal stă tuse însă cu Davleta Hatun şi-l

785
vă zuse, îi admirase tinereţea, frumuseţea şi statura.
— Pe Alah! a rostit ea. Sunt hotă râ tă să mă duc la el, să -l
vă d şi mai bine, şi poate ră mâ n lâ ngă el pe veci!
Spunâ nd astfel, Badiala Djamal s-a ridicat şi s-a apropiat
singură de Almuluk.
A ajuns la pâ ră u, unde l-a gă sit dormind. I s-a aşezat la
că pă tâ i. Îi privea obrazul, şi dragostea îi creştea. Ş i cum au
bucşit-o lacrimile de bucurie şi fericire, a prins să rostească
versuri Seif Almuluk dormea însă , iar Badiala Djamal
plâ ngea şi se jeluia. O lacrimă i-a că zut pe obrazul lui Seif
Almuluk. El s-a trezit, a vă zut-o ală turi de sine, şi plâ ngâ nd
a spus urmă toarele versuri:

„Unduitoare creangă – trupul ei!

Şi stelele i-s la urechi cercei!
Voi n-o cunoaşteţi pe iubita mea!
În zvelte ierburi n-o zăriţi pe Ea?
Nu-i desluşiţi mijlocul diafan
În ramurile arborelui Wan?
I-s negri ochii, iar obrajii ei
De anemone sunt! Cântaţi! Cântaţi!
De lună i-s obrajii luminaţi,
Iar stelele i-s la urechi cercei!”

Ş i Seif Almuluk a spus şi urmă toarele versuri:

„Au toţi îndrăgostiţii un singur cântec sfânt:

«Mereu să fie pace în cer şi pe pământ!»
În timp ce ucigaşii cu sânge cald se-mbuib,
Râvnesc îndrăgostiţii doar linişte în cuib,
Căldură să reverse văzduhul uriaş,
Spre puful ca lumina al puiului golaş…
Ca raza şi ca vinul cel dulce din pocal,
Mereu coboare pacea asupră-ţi, Badial!

786
 Să nu s-audă cornul de luptă niciodat’,
Tu, diademă dulce, de aur preacurat…”

Sfâ rşind de spus versurile, Seif Almuluk a izbucnit în

lacrimi.
— O, beiule! a gră it Badiala Djamal. Mă tem că dacă voi
avea credinţă în tine, mă vei vinde, că ci oamenii sunt prea
rar de bună -credinţă , între ei domnind ră utatea şi tră darea.
Pâ nă şi stă pâ nul nostru, Salom-sultan, lă udat fie-i numele!
S-a însurat din dragoste cu Balkir, şi a pă ră sit-o de dragul
alteia…
— Inima mea! Lumina ochilor mei! a ră spuns Seif
Almuluk. Alah cel mare nu i-a fă cut pe toţi oamenii la fel. Îţi
voi ră mâ ne credincios în veci şi voi muri la picioarele tale…
Te vei convinge de adevă rul acestor cuvinte! Îl iau pe Alah
martor şi chezaş!
Apoi Seif Almuluk sta drept, şi dreaptă sta Badiala Djamal.
Ş i-au apucat mâ inile şi şi-au jurat iubire… Ş i s-au
îmbră ţişat.
Apoi Badiala Djamal a spus lui Seif Almuluk:
— Beiul inimii mele! Dacă intri în gră dina Irem, vei vedea
un cort mare, din atlas roşu, şi tivit jur-împrejur cu mă tase
roşie, şi are piloni de aur. Intră în cort şi vei gă si o femeie
bă trâ nă stâ nd pe-un jilţ de aur. Sub jilţ vei gă si un scă unaş
de aur. Să te închini la intrare, cu bună cuviinţă şi
demnitate. Ia papucii femeii şi să rută -i, apoi pune-ţi-i întâ i pe
cap, pe urmă sub braţul drept. Opreşte-te apoi, tă cut, în faţa
ei, şi aşteaptă cu capul plecat. Dacă te întreabă de unde vii,
cine eşti şi cum ai ajuns la ea, cine le-a adus acolo şi de ce ai
fă cut aşa cu papucii, tu să taci. Roaba aici de faţă va vorbi şi
va încerca să -i câ ştige inima…
Apoi Badiala a chemat-o pe roaba Murdjana. I-a spus:
— Te rog, pe dragostea noastră , să îndeplineşti azi, fă ră
ză bavă , o treabă pentru mine, şi vei fi, spre bucuria lui Alah,

787
liberă , vei fi apoi stimată şi cea mai apropiată mie. Numai ţie
vreau să -ţi încredinţez taina mea…
— O, stă pâ nă ! S-a bucurat Murdjana. Lumina ochilor mei!
Spune-mi despre ce-i vorba…
— Du-l pe acest om în gră dina Irem, în cortul mamei inele,
şi salut-o. Câ nd însă omul acesta îi va lua papucii, fă câ ndu-
i-se astfel folositor, ea îl va întreba: „De unde eşti tu? Cine
eşti? Cine te-a adus încoace? Ce vrei de la mine?” Tu să intri
repede la dâ nsa, şi după ce ai să i te închini, spune-i: „O,
stă pâ na mea! Eu l-am adus aici pe acest fecior! E fiul
sultanului Egiptului şi a pă truns în seraiul cel întă rit, şi l-a
ucis pe feciorul Sultanului Albastru, şi a dat libertate
Davletei Hatun, şi a adus-o nevă tă mată înapoi la tată l ei…
Ţ i-a fost trimis să -l vezi, să auzi şi din gura lui vestea cea
bună şi să -i ară ţi bună voinţa! Pe Alah, stă pâ na mea! Se află
oare fecior mai frumos?” Dacă -ţi va ră spunde:” Da!” tu
spune-i: „Are toate bunele deprinderi: e viteaz, e stă pâ nitorul
şi sultanul Egiptului şi are toate virtuţile frumoase”. Dacă
întreabă apoi: „Ce vrea?” să -i ră spunzi: „Stă pâ na mea se
înclină în faţa ta şi-ţi spune: «Câ t timp mai vrei să -ţi laşi fata
nemă ritată ? Câ t timp să mai tră iască singură şi întristată ?»”
Fă tot ce ştii, buna mea Murdjana, spre a că pă ta învoirea.
Dacă vrea, spre cinstirea lui Alah, vei fi liberă ! Vorbeşte-i cu
înţelepciune, poate ne-ar face în voie, şi atunci nimeni nu-mi
va fi mai scumpă decâ t tine…
— O, stă pâ na mea! a ră spuns Murdjana. Jur pe capul şi
pe ochii mei că -ţi voi sluji şi-ţi voi face pe voie…
Spunâ nd acestea, l-a luat pe Seif Almuluk şi i-a spus:
— O, beiule! Închide ochii!
Seif Almuluk a închis ochii, şi după câ tă va vreme ea i-a
spus iar:
— O, beiule, acum deschide-i! Ş i deschizâ nd Seif Almuluk
ochii, a vă zut gră dina Irem.
— Intră în acest cort şi nu te teme! i-a spus roaba.

788
 El a intrat în cort, rostind numele lui Alah. A ridicat ochii
şi a vă zut-o pe mama Badialei Djamal în jilţ, înconjurată de
multe roabe. A salutat-o după cuviinţă , i-a luat papucii şi i-a
pus sub braţul să u drept, oprindu-se în faţa ei cu capul
plecat.
— Cine eşti? l-a întrebat femeia. Din ce ţară ? Cine te-a
adus? De ce mi te ară ţi atâ t de îndatoritor? Cu ce-ţi pot fi de
folos?
După ce a spus toate aceste, a intrat Murdjana şi i s-a
închinat supusă :
— O, stă pâ nă ! Eu l-am adus pe acest fecior. El este cel ce
a pă truns în seraiul întă rit şi l-a ucis pe feciorul sultanului,
eliberâ nd-o pe Davleta Hatun şi aducâ nd-o înapoi la pă rinţii
ei! El este fiul sultanului de la Egipt, şi e viteaz, virtuos şi
demn nespus de a fi iubit…
— Cu adevă rat, pe Alah! a ră spuns bă trâ na din jilţ şi
Murdjana a început să vorbească aşa cum o învă ţase Badiala
Djamal. Auzindu-le toate, mama Badialei a prins a striga:
— Dar câ nd oare s-a mai unit un om cu vreo spiritiţă ?
Apoi a tă cut o bucată de vreme. A întrebat:
— O, feciorule! Îţi vei ţine în credinţă fă gă duiala?
— Da! a ră spuns Seif Almuluk. În numele celui ce a întins
pă mâ ntul şi a înă lţat cerul…
— Fie! Porunceşte, roabă Murdjana, să se întindă mesele!
Pâ nă atunci, eu am să -l chem în gră dină pe fiul meu,
Sabhan, să -l întreb şi pe el!
Seif Almuluk s-a ridicat, a să rutat mâ na bă trâ nei şi a ieşit
în gră dină , iar ea i-a poruncit Murdjanei să se ducă să se
uite în ce pă rţi ale cerului şi pă mâ ntului se afla Sabhan.
Murdjana l-a că utat şi l-a adus.

RĂPIREA LUI SEIF ALMULUK! APOI, BUNA ÎMPLINIRE,

CU VOIA CELUI CE ÎNTINDE ŞI STRÂNGE TOATE

789
 MESELE…

Cum Seif Almuluk se afla în gră dină , deodată au venit

spirite din cetatea Sultanului Albastru, şi câ nd l-au vă zut s-
au întrebat:
— Cine să -l fi adus încoace? De bună seamă că el l-a ucis
pe fiul stă pâ nului nostru! Hai să -l privim mai bine şi să
vedem dacă nu-l putem prinde cu vreun vicleşug…
Ş i s-au dus spiritele încet spre Seif Almuluk, s-au aşezat
lâ ngă el:
— O, preafrumos fecior! Bine ai fă cut că l-ai ucis pe fiul
Sultanului Albastru şi ai eliberat-o pe Davleta Hatun din
labele acestui câ ine furios! Fă ră tine n-ar fi fost liberă
niciodată , cu toate că e fata rajahului din Serendib! Dar
spune-mi, cum l-ai putut ucide?
— L-am ucis cu inelul de pe degetul meu, le-a ră spuns Seif
Almuluk, crezâ ndu-le spirite ale gră dinii.
Avâ nd deplină credinţă că el era ucigaşul, spiritele l-au
apucat de cap şi de picioare, şi după ce i-au astupat gura ca
să nu poată striga ajutor, au zburat cu el la Sultanul
Albastru, l-au trâ ntit la pă mâ nt şi au dat seama astfel:
— O, sultane al timpurilor! L-am gă sit pe ucigaşul fiului
tă u…
— Unde este? S-a stropşit sultanul.
— Iată -l…
Sultanul Albastru s-a strâ mbat spre Seif Almuluk:
— Cum l-ai ucis pe fiul meu, şi de ce?
— L-am ucis cu inelul cu pecete, de pe deget, din cauza
fă ră delegilor şi silniciilor lui! Alah să -l arunce pe fiul tă u în
iad şi să -l aşeze într-un loc câ t mai prost!
Sultanul şi-a adunat vizirii şi mai-marii.
— Iată ucigaşul fiului meu! a strigat el. Cum să -l ucid? La
ce chinuri să -l supun?
790
 — În fiecare zi să i se taie câ te o parte a trupului, şi-a dat
cu pă rerea marele vizir.
— Să fie bă tut zilnic! a spus altul.
— Taie-i toate degetele şi arde-i-le în foc! a spus altul.
— Spintecă -l în două ! a spus altul.
— Taie-i capul! a spus al zecelea.
Însă Sultanul Albastru avea un emir bă trâ n foarte şi
înţelept, şi acesta a venit, şi să rutâ nd pă mâ ntul a spus:
— O, sultane al timpului! O, fiul meu! Vei auzi oare
cuvintele mele şi-mi fă gă duieşti ascultare?
— Vorbeşte fă ră frică !
— O, stă pâ ne! Dacă -mi asculţi sfatul, nu-l vei ucide pe
acest bă rbat, că ci a fost în gră dina Irem şi se ştie acolo de el!
Spiritul Sabhan va întreba unde e, şi ţi-l va cere, lovindu-te
cu puteri mai presus de puterea ta…

*
* *

În vremea asta, după sosirea lui Sabhan, mama Badialei

Djamal a trimis roaba în gră dină , să -l cheme pe Seif
Almuluk, şi după ce l-a că utat şi nu l-a gă sit, întreba de el
peste tot, zadarnic.
— Ba, l-am vă zut! a spus un gră dinar. Dormea sub un
pom. Deodată , au coborâ t din cer cinci hadâ mbi ai
Sultanului Albastru şi s-au aşezat lâ ngă el, ţinâ ndu-l puţin
de vorbă , apoi i-au astupat gura şi au zburat cu dâ nsul…
Auzind aceasta, mama Badialei s-a mâ niat foarte. A spus
fiului ei Sabhan:
— Eşti mare sultan, şi totuşi hadâ mbii Sultanului Albastru
vin în gră dina noastră şi se duc nestingheriţi, cu oaspetele
nostru…
— O, mamă ! a ră spuns Sabhan. Oaspetele l-a ucis pe fiul
Sultanului Albastru, şi acum Alah l-a dat pe mâ na lui!

791
Sultanul Albastru e spirit ca şi mine, şi cum să mă duc să -l
calc cu ră zboi şi să stâ rnesc dihonie între noi din pricina
unui om?
— Pe Alah! i-a ră spuns mama. Trebuie să te ră zboieşti cu
el şi să i-l ceri pe fiul şi oaspetele nostru! Dacă mai tră ieşte,
trebuie să ţi-l dea să -l aduci aici, iar dacă l-au ucis, ia-l pe
Sultanul Albastru şi pe fiii să i de grumaz, şi adă -i încoace,
să -i spintec cu mâ na mea, apoi să -i pustiesc cetă ţile! Ai
înţeles, Sabhane?
— Da, mamă ! a ră spuns Sabhan şi a pornit ră zboi asupra
Sultanului Albastru şi l-a bă tut, şi i-a luat prinşi, pe el şi pe
fiii să i, şi pe că peteniile sale, şi toţi au fost duşi în faţa lui
Sabhan.
— Unde-i oaspetele tă u? l-a întrebat acesta pe sultan.
— O, Sabhane, a ră spuns sultanul. Eşti spirit ca şi mine,
şi te porţi aşa din pricina unui om, ucigaşul fiului meu,
adâ ncul inimii mele şi puterea mea! Pentru un om nemernic
îmi porţi duşmă nie şi ai vă rsat sâ ngele atâ tor spirite!
— Nu ştii oare că în ochii lui Alah un om e mai bun decâ t o
mie de spirite? a ră spuns Sabhan. Iar în ce-l priveşte pe
Almuluk, s-a dovedit drept şi curajos prin faptele lui. Dacă
mai tră ieşte, adu-l, şi vă las, pe tine şi pe ai tă i, să plecaţi în
voie! Dacă l-ai omorâ t însă , te voi tă ia şi-ţi voi pustii
cetă ţile…
— O, Sabhane! a ră spuns Sultanul Albastru. El mi-a fă cut
mult ră u. L-a ucis pe fiul meu!
— Fiul tă u a fost un chinuitor al oamenilor! a ră spuns
Sabhan.
— Ei bine, a ră spuns sultanul. Seif Almuluk e aici! Să fie
pace!
Apoi, Sultanul Albastru l-a dă ruit pe Seif Almuluk cu
daruri scumpe şi i-a dat şi un firman de libertate şi iertare în
privinţa uciderii fiului să u.
Ş i s-au întins mesele.

792
 Sabhan l-a luat pe Seif Almuluk şi l-a dus bă trâ nei din jilţ,
şi ea s-a bucurat foarte. Ş i lui Sabhan i-a plă cut Seif
Almuluk, după ce bă trâ na i-a povestit întreaga istorie de la
un capă t la altul şi a încheiat:
— Ia-l, fiule, şi du-l la Serendib şi să rbă toriţi acolo nunta,
că ci ea e frumoasă şi el aşijderea, şi a îndurat din cauza ei
atâ tea suferinţe.
Tată l Davletei Hatun a pus să fie adunaţi toţi mai-marii, şi
între Badiala Djamal şi Seif Almuluk a fost scris hrisovul de
nuntă . Ş i s-au întins mesele. Ş i peste capul lor ploua cu aur
şi argint.
Seif Almuluk s-a ridicat, a să rutat pă mâ ntul din faţa lui
Tadj Almuluk şi a spus:
— O, sultan al timpului, mai am o singură dorinţă !
— Pe Alah! Dacă -mi ceri stă pâ nirea mea şi viaţa mea, ţi le
dau, că ci mult bine mi-ai fă cut!
— Vreau s-o mă riţi pe Davleta Hatun cu fratele meu Said…
— Sunt gata şi mă supun! a ră spuns Tadj.
Ş i s-au adunat mai-marii şi s-a poruncit să se scrie hrisov
de nuntă între fiica sa şi Said. De asemeni, a dat poruncă să
se împodobească toată cetatea. Ş i s-au întins mesele!…
Apoi, după ce Badiala Djamal a petrecut patruzeci de zile
cu Seif Almuluk, acesta a spus că tre Tadj:
— O, sultane, am dobâ ndit tot ce-am râ vnit! Nu mai vreau
decâ t să -mi revă d pă rinţii şi ţara Egiptului…
Ş i înainte de a porni spre ţara Egiptului, s-au întins
mesele.
Apoi au pornit spre ţara Egiptului. Seif Almuluk a ajuns la
tată l să u şi la mama sa şi a ră mas acolo trei ani. Apoi şi-a
luat ră mas bun şi s-au întors în Serendib. Ş i au tră it mulţi
ani şi el şi soaţa sa, pâ nă i-a că lcat şi pe ei distrugă torul
bucuriilor şi destră mă torul tuturor unirilor!

793
 ŞEHERAZADA ÎNCEPE BASMUL CU PESCARUL SĂRAC ŞI
CU HARUN-AL-RAŞID, CALIFUL DIN BAGDAD… ÎNTÂI
VEDEM O MAIMUŢĂ ŞCHIOAPĂ ŞI CHIOARĂ; APOI ALTA,
CU CERCEL LA URECHE ŞI ÎNCINSĂ CU BRÂU
ALBASTRU…

Tră ia de mult, la Bagdad, un pescar cu numele Halif, aşa

de să rac, încâ t n-avea ce mâ nca, nici noroc la pescuit n-avea.
Într-o zi, pe câ nd stă tea în ograda lui, scufundat în gâ nduri,
şi-a spus: „Nimeni în afară de Alah nu mă poate ocroti! Cu ce
am pă că tuit eu faţă de sultanul cerurilor, că dintre toţi
pescarii, eu am cel mai puţin noroc? Pot spune că nu se află
în Bagdad pescar mai priceput şi mai îndemâ natic ca mine,
şi totuşi…”
Locuia Halif în locul pustiu, numit Han, şi într-o odaie fă ră
uşă . Câ nd se ducea la pescuit, îşi punea plasa pe umeri, fă ră
să ia coşul şi pâ nza.
— Halife, de ce nu-ţi iei şi coşul pentru peştii pe care-i vei
prinde? îl întrebau oamenii.
— De ce să -l mai iau, dacă tot l-aş aduce gol? ră spundea
Halif.
Într-o zi, s-a sculat dimineaţă , şi-a pus plasa pe umeri, a
iscodit cerul şi şi-a spus oftâ nd: „O, tu, Alah, care ai înfrâ nat
marea pentru Moise, fiul lui Amram! Ajută -mă să am cu ce
tră i, că ci numai în puterea ta stă pâ inea de toate zilele!…”
Apoi a aruncat plasa în mare şi a aşteptat pâ nă s-a lă sat la
fund, şi câ nd, după un timp, a tras-o afară , a gă sit în ea un
câ ine mort! Halif l-a scos din plasă şi l-a aruncat, spunâ nd:
„O, dimineaţă nefericită ! Am gă sit un stâ rv, după ce mă
bucurasem atâ t de greutatea prinsă …”
Apoi şi-a câ rpit plasa ruptă de greutatea stâ rvului şi şi-a
spus: „Mirosul acestui câ ine mort a atras de bună seamă în
acest loc mulţi peşti”. Ş i astfel zicâ nd, a aruncat din nou
794
plasa, şi a scos, după un timp, doar un schelet de că milă !
Plasa se rupsese în mai multe locuri, şi câ nd Halif a vă zut
una ca asta, a început a plâ nge: „Alah! spunea el. Nu se află
nică ieri ocrotire! Cu ce am pă că tuit oare, că am mai puţin
noroc decâ t ceilalţi pescari?”.
Ş i a aruncat iar plasa.
Câ nd însă a scos-o, după un ră stimp, a gă sit în ea o
maimuţă râ ioasă , chioară , gheboasă ş i şchioapă , ca un bă ţ
îndoit în mâ nă .
— Iată un început binecuvâ ntat! a spus pescarul. Cine
eşti?
— Dar nu mă cunoşti? l-a întrebat maimuţa.
— Nu! a ră spuns Halif.
— Eu sunt norocul tă u!
— Ce să fac cu tine, maimuţo? s-a mirat Halif.
— Îţi voi aduce în fiecare dimineaţă ceea ce Alah ţi-a
hă ră zit ca hrană …
Astfel auzind-o, pescarul a rostit mâ nios:
— Ţ i-ai fă cut datoria pâ nă acum! Deci, ca plată , te voi
chiori şi de ochiul celă lalt şi-ţi voi tă ia piciorul beteag! Acum,
blestemato, vei fi cu totul oarbă şi şchioapă ! Dar ce rost are
bă ţul din mâ na ta?
— Cu el fugă resc peştii, să nu-ţi intre în plasă …
Astfel auzind-o, Halif s-a mâ niat foarte:
— Pentru asta te voi bate cum ţi se cuvine şi te voi chinui
în fel şi chip. Îţi voi rupe carnea de pe oase… Iată deci, Alah,
cine-mi purta norocul…
Aceste spunâ ndu-le, Halif a luat o funie şi a legat maimuţa
de-un copac:
— Iată , maimuţă afurisită : mai arunc plasa o dată , şi dacă
prind ceva, norocul tă u; de nu, te voi ucide în chinurile cele
mai groaznice!
Ş i iar a aruncat plasa şi a scos altă maimuţă .
— Binecuvâ ntat fie Alah cel preamă rit! a strigat Halif, cu

795
scâ rbă . Credeam că în apa Tigrisului tră iesc numai peşti, şi
acum vă d că sunt numai maimuţe…
Ş i s-a uitat la a doua maimuţă , şi a vă zut-o că avea faţa
rotundă , purta la ureche un inel de aur şi era încinsă cu
brâ u albastru, şi stră lucea toată ca o lampă aprinsă .
— Cine eşti? a întrebat-o Halif.
— O, Halife! a ră spuns ea. Sunt maimuţa zarafului
califului, a preafericitului pe care-l ajut să câ ştige zece
monezi de aur în fiecare dimineaţă …
— Pe Alah! a strigat Halif. Eşti frumoasă şi nici nu semeni
cu cealaltă …
Ş i apucâ nd un bă ţ, s-a aruncat asupra maimuţei chioare
şi a bă tut-o pâ nă i-a rupt coastele. Maimuţa să rea de durere.
— O, Halife! i-a spus maimuţa a doua. La ce ţi-ar folosi
bă taia, chiar dacă ai bate-o pâ nă ai omorâ -o!
— Dar ce să fac? S-o las să -mi fugă rească peştii, mai
departe? Am s-o omor, ca să am linişte, şi te voi lua în locul
ei pe tine, să câ ştig pe zi zece monezi…
— Îţi dau mai bine un sfat! a ră spuns maimuţa cu cercel şi
cu brâ u. Dacă mă asculţi, ai să ai linişte, şi eu voi fi maimuţa
ta. Acum aruncă -ţi plasa şi vei scoate un peşte frumos şi
scump, cum nu s-a mai vă zut! Am să -ţi spun după aceea ce
să faci cu el…
— Bagă de seamă ! a rostit Halif. Dacă mai scot o maimuţă ,
vă tai în şase pe tustrele…
— Bine, Halife, aşa să fie!
Halif a aruncat iar plasa, şi câ nd a scos-o, a vă zut un
peşte minunat, cu capul rotund, şi cum l-a vă zut, aproape şi
a pierdut minţile de bucurie. Striga:
— Mulţumescu-ţi ţie, Alah! Ce frumos peşte! De bună
seamă , dacă aceste maimuţe ar mai fi fost în apă , nu l-aş fi
putut scoate niciodată …
Dacă mă vei asculta, are să -ţi meargă bine! L-a încredinţat
maimuţa cu cercel şi brâ u.

796
 — Să mă bată Alah, dacă voi ieşi din cuvâ ntul tă u! a
încredinţat-o Halif.
— Atunci ia acest peşte, pune-l într-un coş, cu puţină
iarbă sub el şi puţină deasupra, cumpă ră de la florar câ teva
flori şi bagă -le în gura peştelui; acoperă -l cu o pâ nză şi
colindă cu el uliţele Bagdadului; dacă cineva va vrea să ţi-l
cumpere, tu nu-l vinde, pâ nă nu ajungi în bazarul
giuvaergiilor şi zarafilor. Numă ră cinci case de negoţ, pe
dreapta, şi intră în a şasea. Acolo se va afla zaraful, fericitul
despre care ţi-am vorbit! Câ nd te va întreba ce vrei, să -i spui
că eşti pescar, şi aruncâ nd plasa la noroc, ai scos acest peşte
frumos şi preţios pe care i-l aduci în dar… Câ nd îţi va da
banii, să nu primeşti nimic, nici puţini, nici mulţi, altfel
socoteala noastră nu poate izbuti. Să -i spui numai atâ t: «Nu-
ţi cer decâ t să rosteşti un singur cuvâ nt: „Îţi vâ nd maimuţa
mea pe maimuţa ta, şi soarta mea pe a ta…”» După ce zaraful
va fi spus aceste cuvinte, să -i dai peştele, iar eu voi fi norocul
tă u, şi această maimuţă chioară , oloagă şi râ ioasă va fi
norocul lui…
Ş i Halif a fă cut totul după cuvâ ntul maimuţei. A ajuns la
zaraf şi l-a vă zut stâ nd înconjurat de mulţi slujitori,
poruncind, lă udâ nd, luâ nd şi dâ nd.
— Sultane! i-a spus Halif, punâ ndu-i peştele dinainte.
Fiind pescar, m-am dus azi la apa Tigrisului, şi aruncâ nd
plasa în numele tă u, am scos acest peşte frumos şi ţi l-am
adus în dar…
Aceste fiind spuse, Halif a scos peştele la vedere, şi câ nd l-
a vă zut, zaraful a strigat:
— Slă vit fie Alah în vecii vecilor!
Ş i a dat pescarului un dinar, şi cum acesta nu l-a primit,
el i-a întins doi, şi tot nu i-a primit, cum n-a vrut să
primească nici zece…
— Cu adevă rat, musulmane, lacom eşti foarte, a spus
zaraful la urmă . Spune-mi câ t vrei…

797
 — Nimic, decâ t să rosteşti un singur cuvâ nt.
— Ce cuvâ nt?
— „Îţi dau maimuţa mea pe a ta, şi soarta mea pe a ta…”
— Îţi dau maimuţa mea pe-a ta, şi soarta mea pe a ta…
Ş i întorcâ ndu-se apoi spre martori, zaraful a spus
batjocoritor:
— Îmi sunteţi toţi martori că acum nemernicul n-are să
mai primească nimic pentru peşte…
Halif şi-a vă zut de drum, şi-i pă rea ră u că nu luase banii,
şi se certa pe sine, dar câ nd a ajuns la malul Tigrisului, n-a
mai gă sit maimuţele, şi a început să se lovească peste obraji,
şi plâ ngea, şi striga, punâ ndu-şi cenuşă pe cap:
— O, Alah! De nu m-ar fi înşelat maimuţa a doua, n-ar fi
fugit nici prima…
Ş i aşa a plâ ns toată ziua, într-o arşiţă înă buşitoare,
chinuit de o foame cumplită , apoi, apucâ nd plasa, a spus: –
O voi arunca din nou, şi cu vrerea lui Alah, poate voi prinde
un peştişor…
Ş i aruncâ nd plasa, a lă sat-o să se ducă la fund, şi câ nd a
scos-o era plină de peşti, încâ t, bucuros foarte, Halif a scos
peştii şi i-a aşezat în faţa lui, jos, şi iată că pe câ nd fă cea el
aceasta, a venit o femeie, şi spunâ ndu-i că în cetate e lipsă
mare de peşte, l-a întrebat dacă -i vinde şi cum îi dă …
— Vrei poate să -mi croiesc din ei veşmâ nt? a râ s Halif, cu
obidă . Vâ nd tot, afară de barba mea…
Femeia i-a dat un dinar şi el i-a umplut coşuleţul cu peşte.
Dar abia a plecat femeia, câ nd iată că a venit un slujitor,
cerâ nd peşte pe un dinar, şi nici n-a sfâ rşit bine cu slujitorul,
şi a venit un al treilea, şi aşa mai departe, pâ nă câ nd, spre
seară , fă cuse vâ nzare de zece monezi aur…
Mai apoi, Halif şi-a strâ ns plasa şi s-a dus în bazar, şi-a
cumpă rat un veşmâ nt de lâ nă , că maşă şi turban, iar din
restul de două drahme şi-a luat brâ nză şi miere, şi a mâ ncat
pâ nă s-a să turat, simţind că -i revin puterile. Apoi s-a dus

798
acasă , cu veşmâ ntul nou, cu turban şi cu nouă dinari. Era
fericit cum nu fusese nicicâ nd. A vrut să doarmă , dar nu
izbutea, din cauza bucuriei, şi pâ nă la miezul nopţii s-a tot
jucat cu banii… Gâ ndea: «De bună seamă , azi-mâ ine,
stă pâ nitorul dreptcredincioşilor va auzi câ t aur am şi va
spune vizirului să u Djafar: „Du-te, Djafare, la pescarul Halif
şi cere-i câ ţiva dinari!” Ş i dacă n-am să vreau să -i dau, am să
am de suferit, că ci îndată va porunci drept pedeapsă să fiu
bă tut! Dar eu mai degrabă mă voi lă sa bă tut, decâ t să -i dau
banii, de aceea vreau să vă d dacă pielea mea ar putea suferi
loviturile…» Ş i zicâ ndu-şi astfel Halif a şi luat un bici împletit
în o sută şaizeci, şi s-a lovit pâ nă ce tot trupul îi era plin de
sâ nge.
— O, musulmanilor! Striga el. Sunt om să rac! De unde să
iau bani? Duceţi-vă şi cereţi la cei ce au…
Auzind aceste strigă te, vecinii au crezut că pe Halif îl bat
tâ lharii, pentru a-i stoarce bani, şi s-au adunat şi au coborâ t
de pe terase, cu arme în mâ ini. Însă , fiind Halif închis în
odaia sa, necontenind cu strigă tele, ei au spart uşa, şi
intrâ nd, l-au aflat despuiat, cu capul gol, ză câ nd într-un lac
de sâ nge.
— Ce-i asta? l-au întrebat. Ai înnebunit?
— Nu, a ră spuns Halif. Dar am bani şi mă tem ca nu
cumva să mi-i ceară califul! Ş i fiind hotă râ t să nu-i dau dacă -
mi cere, va porunci să fiu schingiuit, şi am vrut să vă d dacă
am sau nu piele bună pentru bă taie…
Auzind acestea, oamenii i-au spus că e nebun şi afurisit, şi
că mai bine s-ar culca… Ce, adică , are o mie dinari, încâ t să
i-i ceară califul?
— Am numai nouă , a ră spuns Halif.
— Pe Alah! Trebuie să aibă mulţi bani! au adă ugat
oamenii, şi l-au pă ră sit, minunâ ndu-se de lipsa lui de minte.
Halif a luat aurul, l-a învelit într-o basma, gâ ndindu-se să -
l ascundă . Dacă -l îngroapă , putea fi gă sit şi luat. De-l dă dea

799
în pă strare cuiva, pă stră torul ar fi putut tă gă dui primirea.
De-l poartă sub turban, poate fi jefuit. De-l leagă în mâ necă ,
hoţii îi pot tă ia mâ neca…
În sfâ rşit, uitâ ndu-se la tivul gulerului, şi-a spus:
— „Iată un loc bun, aici, sub gâ tlejul meu, aproape de
gură . Dacă cineva va vrea cumva să apuce banii, îi voi apuca
cu gura şi-i voi înghiţiţi”…
Deci şi-a pus banii în tivul gulerului, dar n-a dormit toată
noaptea, de oboseală , tulburare şi teamă .
A doua zi dimineaţă , s-a dus iar la pescuit. A intrat pâ nă la
genunchi în apă şi a aruncat plasa cu atâ ta putere, încâ t, din
cauza smuciturii, punga cu aur i-a că zut în apă . Halif s-a
dezbră cat repede, s-o caute. Ş i-a scos turbanul şi s-a
scufundat, dar punga n-a gă sit-o.
— Nu se află ocrotire decâ t la Alah. Stă pâ nul mă rilor, a
spus, la urmă . Ş i a stat aşa, la ţă rm, pâ nă la rugă ciunea de
prâ nz.
În vremea asta, cineva se uita la el de departe cum se tot
scufundă şi iar iese la faţa apei. Cum veşmâ ntul şi turbanul
îi ză ceau departe, în soare, şi cum nimeni altul nu era de
faţă , omul acela a aşteptat pâ nă ce Halif s-a scufundat iar, şi
s-a furişat, i-a luat veşmintele şi a fugit. Câ nd a ieşit iar la
suprafaţă şi nu şi-a mai gă sit veşmintele, Halif s-a întristat
foarte, s-a urcat pe o movilă , poate-poate va ză ri pe cineva,
să -l întrebe, dar n-a vă zut pe nimeni.
Dar tocmai atunci Harun-al-Raşid, stă pâ nitorul
dreptcredincioşilor, se întorcea de la vâ nă toare, şi vă zâ nd de
departe, pe-o movilă , un om în pielea goală , a spus vizirului
Djafar:
— Vezi şi tu ceea ce vă d eu, Djafare?
— Vă d un om gol pe-o movilă !
— Ş i cine să fie, oare?
— Poate vreun paznic de câ mp!
— Poate că e om evlavios, a reluat califul. Vreau să mă duc

800
la el, să -i cer să se roage pentru mine… Tu ră mâ i aici,
Djafare…
Ş i luminatul calif s-a dus la Halif. L-a salutat şi l-a
întrebat cine e, şi a ră spuns Halif, neştiind că -l are-n faţă pe
calif:
— Cum, nu mă cunoşti? Sunt pescarul Halif…
— Ş i oare un pescar nu are mă car un veşmâ nt de lâ nă şi
un turban?
„El mi-a luat veşmâ ntul”, s-a gâ ndit Halif, câ nd l-a auzit
gră ind astfel pe calif… Ş i coborâ nd de pe movilă , Halif a spus
că tre calif:
— Ş tiam eu că glumeşti! Am vă zut doar că tu mi-ai luat
veşmintele!
— Ce fel de veşminte? a râ s dreptcredinciosul calif.
— Pe Alah, a ră spuns Halif. Dacă nu-mi dai veşmintele, îţi
sfă râ m ciolanele cu bâ ta asta!
— Dar, pe Alah! S-a mirat luminatul calif de vorba lui
Halif. N-am vă zut niciun fel de veşminte…
Pe Alah! a adă ugat Halif că tre calif. Am să mă ţin de tine,
să vă d în ce casă intri, şi am să te pâ ră sc după aceea la agie,
să te înveţi minte, să mai glumeşti altă dată cu mine! Nimeni
altul nu-mi putea lua veşmâ ntul şi turbanul, şi dacă nu mi le
dai înapoi îndată , te zvâ rl jos de pe mă gar şi te bat pâ nă nu
te mai mişti!
Ş i Halif a apucat mă garul califului de că pă stru, încâ t
califul gâ ndea în ce nă pastă intrase cu acest nebun!…
Ş i şi-a dezbră cat veşmâ ntul să u în preţ de o sută de dinari
şi a spus:
— Ia acest veşmâ nt şi lasă -mă în plata lui Alah!
Pescarul a luat veşmâ ntul, l-a îmbră cat, dar fiindu-i prea
lung l-a tă iat de sub genunchi, şi din bucata tă iată şi-a fă cut
turban.
— Cine eşti şi ce meserie ai? l-a întrebat după aceea pe
calif. Eşti trâ mbiţaş de bună seamă …

801
 — Pe ce cunoşti că aş fi trâ mbiţaş? s-a mirat califul.
— Te cunosc pentru că mâ inile tale sunt atâ t de mari şi
gura strâ nsă pungă …
— Ai dreptate, i-a ră spuns califul.
— Nu-i aşa? a reluat Halif. Mai bine ţine-te de mine şi te
voi învă ţa meseria de pescar, că ci e mai bună decâ t cea de
trâ mbiţaş, şi e şi mai cinstită …
— Cu plă cere! a ră spuns califul. Vreau să vă d dacă pot
învă ţa sau nu!
Ş i zicâ nd astfel, l-a urmat pe pescar la fluviu, şi pescarul a
intrat în apă , îndemnâ ndu-l şi pe el. Harun-al-Raşid a intrat
în apă , a luat plasa, şi pescarul îi ară ta cum s-o, arunce.
Astfel, stă pâ nul dreptcredincioşilor aruncâ nd plasa, câ nd a
vrut s-o scoată şi-a dat seama că era nespus de grea.
— Dacă s-a prins de vreo piatră , îl învă ţa pescarul, s-o
tragi încet, să nu rupi plasa, că ci altfel, pe Alah! Îţi iau
mă garul…
Însă califul a început a râ de, şi a tras plasa încet, şi a
scos-o plină de peşti. Ş i vă zâ nd pescarul una ca asta,
aproape că a înnebunit de bucurie.
— Mare noroc ai la pescuit, o, trâ mbiţaşule, a strigat el.
De-acum nu te mai las să te desprinzi de lâ ngă mine! Aş vrea
însă să te duci la piaţa de peşte, să -l cauţi pe pescarul Hamid
în pră vă lia lui şi să -i spui aşa: „învă ţă torul meu! Pescarul
Halif te salută şi te roagă să -i trimiţi două bucă ţi de brâ nză şi
un coş, că ci azi îţi va aduce mai mult peşte decâ t ieri…”
— Jur pe capul meu, învă ţă torule! a spus califul râ zâ nd, şi
s-a urcat pe mă gar, şi a mâ nat să -l ajungă pe Djafar, şi i-a
spus ce i s-a întâ mplat cu Halif pescarul:
— Ascultă bine, Djafare! Spune hadâ mbilor că voi da câ te
un dinar celor ce-mi vor aduce câ te un peşte de la acest
pescar, că ci vreau să şi gust din ce-am prins…
Djafar a spus îndată hadâ mbilor porunca stă pâ nului,
ară tâ ndu-le unde se află pescarul. Ş i s-au dus hadâ mbii şi

802
au cumpă rat peştii, încâ t în cele din urmă îi ră mă seseră lui
Halif doar doi. Halif a intrat cu ei în apă , şi iată că tocmai
atunci a venit ultimul hadâ mb, şi vă zâ ndu-l cum mereu se
scufundă cu doi peşti în mâ ini, l-a întrebat:
— Ce ai în mâ nă , Halife?
— Doi peşti!
— Dă -mi-i mie, Halife, şi-ţi dau o sută dinari…
— Dă -i încoace! a ră spuns pescarul, şi hadâ mbul a
adă ugat:
— Urmează -mă în seraiul califului, şi-i vei primi acolo…
Hadâ mbul a luat peştii şi s-a dus la seraiul califului, iar
Halif a ieşit din apă şi s-a îmbră cat, dar veşmâ ntul primit de
la stă pâ nitorul dreptcredincioşilor abia îi ajungea pâ nă la
genunchi. S-a încins cu o funie, a luat bucata tă iată ca
turban şi a pornit spre cetate. Toţi oamenii râ deau şi se
minunau:
— De unde ai acest veşmâ nt, Halife?
El însă nu le ră spundea, ci întreba, la râ ndu-i, unde stă
califul cu locuinţa, şi a tot întrebat, pâ nă a nimerit. Cum a
ajuns la poarta seraiului, l-a vă zut chiar croitorul care
cususe veşmâ ntul califului, şi cunoscâ ndu-l pe pescar, l-a
întrebat:
— De unde ai acest veşmâ nt stricat aşa de îngrozitor?
— De la un trâ mbiţaş tâ nă r… a ră spuns Halif, şi s-a dus la
uşă , şi l-a vă zut pe hadâ mbul cu cei doi peşti.
— Dă -mi suta de dinari! a strigat Halif.
— O să -i primeşti, n-ai grijă ! a ră spuns hadâ mbul, şi
tocmai atunci s-a ară tat Djafar, şi auzindu-l pe Halif cerâ nd
una sută dinari, s-a dus tot atunci la calif:
— O, stă pâ nitor al dreptcredincioşilor! A venit Halif,
învă ţă torul tă u, şi cere slujitorului suta de dinari…
Califul i-a spus să -l cheme numaidecâ t. Djafar a ieşit
repede.
— Halife, i-a spus el, bă iatul acela, trâ mbiţaşul, vrea să -ţi

803
judece pricina…
Halif a intrat cu Djafar în serai, şi vă zâ ndu-l pe calif cu un
turban mare şi scriind, l-a întrebat:
— Te-ai lă sat de trâ mbiţă , flă că ule, şi te-ai fă cut cetitor în
stele?
— Ia aminte! i-a ră spuns califul. Am în faţă trei file scrise!
Fă bine şi alege una!
Pe o filă scria că pescarul să primească un dinar, pe a
doua, o sută , iar pe a treia, o sută de lovituri, şi se vede că
Alah a vrut ca Halif să apuce chiar fila cu bă taia, şi a fost
culcat la pă mâ nt şi miluit cu suta de ciomege.
— Pe Alah! Striga el. Tare frumos din partea ta,
trâ mbiţaşule! După ce te-am fă cut om, învă ţâ ndu-te a
pescui, tu te-ai fă cut astrolog, să capă t din cauza ta bă taie!
Ruşine să -ţi fie…
— O, pescarule! a ră spuns califul, şi leşina de râ s. Nu te
teme, că ci atâ ta ţi-a fost nenorocirea!
Ş i a poruncit vistiernicului să -i dea suta de dinari. Cum a
luat banii, Halif s-a dus în piaţa de lă zi şi a vă zut acolo multă
lume adunată . Portă relul striga:
— Vindem o ladă încuiată ! Nouă zeci şi nouă dinari!
Halif şi-a fă cut loc prin mulţime:
— Dau eu o sută ! a strigat el, şi portă relul a luat banii.
Îndată hamalii au şi început să se certe între ei, care să ducă
lada.
— O ladă ca asta se cuvine să fie dusă numai de Sarik, a
strigat unul, şi a înşfă cat lada, şi a pornit în urma lui Halif.
„Acum n-am nici cu ce plă ti hamalul… îşi spunea Halif,
îngâ ndurat foarte. Alah, cum să ies din încurcă tură ? Am să -l
port pe uliţe pâ nă nu mai poate, după aceea iau eu lada şi o
duc acasă …”
Ş i astfel au ră tă cit de la amiază pâ nă seara tâ rziu, şi
hamalul ofta şi întreba:
— Pe Alah, stă pâ ne! Unde ţi-i casa?

804
 — Ieri am ştiut, dar azi am uitat deodată … ră spundea
Halif.
— Dă -mi ce-i al meu, şi să -ţi ră mâ nă lada de cap…
bombă nea hamalul.
— De ce te mâ nii aşa de repede, omule? Mergi încet,
înainte, pâ nă -mi aduc aminte unde mi-i casa, că ci şi banii îi
am acasă , şi uite, de azi dimineaţă îmi bat capul să -mi aduc
aminte unde stau…
Deodată a trecut un cunoscut şi l-a întrebat ce caută …
— Caută nevoia, sau o bă taie! a ră spuns Sarik, hamalul.
Acest mincinos dreptcredincios spune că nu ştie unde stă …
Unde-i casa lui Halif?
— Iat-o! a ră spuns trecă torul şi i-a ară tat numaidecâ t o
casă .
— Aş fi vrut, dreptcredinciosule şarlatan, să nu te fi
nă scut… l-a binecuvâ ntat Sarik pe Halif, apoi a pornit iar în
urma lui, pâ nă au ajuns.
Sarik a pus lada jos:
— O, tu dreptcredinciosule pungaş! Fie-ţi partea să ră cia şi
suferinţa! De două zeci de ori am trecut pe-aici, şi dacă mi-ai
fi spus, n-ar fi curs din mine atâ ta sudoare… Fă bine şi-mi
dă banii, că n-am câ nd sta…
— Dar cum vrei să fie banii: de aur, sau de argint? Pâ nă te
gâ ndeşti tu cum să fie, eu intru în casă şi mă şi întorc…
Ş i Halif a intrat în casă , a apucat un ciocan bă tut cu
patruzeci de ţinte, potrivit de ucis că mila, şi cum a ieşit, s-a
aruncat asupra hamalului.
— Stai! Stai! Pe Alah, dreptcredinciosule, nu-mi datorezi
nimic! a ră cnit Sarik şi a rupt-o la fugă .

*
* *

Câ nd vecinii l-au vă zut pe Halif venind acasă , întâ i l-au

805
întrebat de unde are veşmâ ntul, pe urmă de unde are lada.
— O am de la bă iatul meu, Harun-al-Raşid, califul din
Bagdad! a ră spuns Halif, şi ei şi-au spus că e nebun de-a
binelea, şi dacă -l va auzi califul, va porunci să fie spâ nzurat
de uşa casei, împreună cu toţi vecinii…
Apoi l-au ajutat să bage lada în casă şi s-au dus la culcare,
că ci de mult muezinii strigaseră ceasurile nopţii.
După însemnă rile marilor cronicari din Bagdad, cu lada
cumpă rată de Halif era o istorie lungă şi încurcată ; după
cum se spune în cronici, avâ nd stă pâ nitorul
dreptcredincioşilor o roabă turcoaică , numită Cuta Alculuba,
sau Pâ inea Inimii, şi iubind-o foarte, a stâ rnit asupră -i
duşmă nia califoaei Sovaida. Aflâ nd deci aceasta de Cuta
Alculuba, o suferea ca sarea-n ochi, şi într-o zi, în timp ce
califul era la vâ nă toare, califoaia a chemat-o pe turcoaică la
dâ nsa, şi s-au întins mesele. Ş i dâ ndu-i să bea vin, a pus în
cupă un adormitor, încâ t Cuta Alculuba a adormit ca
moartă . Îndată , califoaia Sovaida a chemat un slujitor de
taină , şi acesta a închis-o pe Cuta Alculuba în ladă , şi a pus-
o pe un catâ r, şi a şi pornit s-o arunce în apa Tigrisului, dar
trecâ nd pe la piaţa de lă zi, careva s-a ară tat gata să cumpere
lada.
— O vâ nd, însă numai aşa, încuiată ! a spus slujitorul, şi
tocmai atunci trecea pe-acolo Halif, şi a cumpă rat-o cu suta
de dinari…
Într-un tâ rziu, pe câ nd Halif dormea pe ladă , Cuta
Alculuba s-a trezit din somn, şi vă zâ ndu-se închisă , a strigat
o dată , încâ t Halif a să rit ca împuns cu acul, a deschis
fereastra şi a prins a ră cni:
— Să riţi, musulmani! Ajutor! Ajutor, bunilor musulmani,
că ci în lada mea sunt diavoli…
— Ce-i cu tine, nebunule? Îl întrebau vecinii mai apoi.
— În ladă sunt diavoli! i-am auzit cum strigă … Jur pe Alah
şi pe mantia Proorocului…

806
 — Culcă -te şi dormi, că ne-ai chinuit destul, afurisite-ar
Alah! Lasă nebunia…
— Dar cum să dorm eu cu diavolii în casă ? se vă ieta Halif,
şi vecinii l-au tot ocă râ t, şi în cele din urmă el s-a întors în
casă .
— Unde mă aflu? a întrebat numaidecâ t Cuta Alculuba din
ladă , şi Halif a ţâ şnit afară :
— Să riţi, vecini! Nu mai staţi, vecini! Să riţi…
— Ce-i cu tine? De ce ne chinuieşti? l-au luat vecinii la zor.
— Jur, vecini, că în lada mea sunt diavoli, că ci l-am auzit
pe unul întrebâ nd unde se află …
— Unde se află ? Se află , ca şi tine, în iad, Halife, şi-ţi
chinuieşti vecinii! Du-te şi te culcă ! Mai bine nu te-ai fi
nă scut, nenorocitule!
Astfel auzind, Halif s-a întors în casă , tremurâ nd de
spaimă , şi după câ tva timp iar a auzit-o pe Cuta Alculuba:
— Mi-i foame, dreptcredincioşilor! Unde mă aflu?
— Să riţi, vecini! Să riţi! Daţi nă vală , vecini! Ajutor… Aşa
ră cnea Halif, zbughind-o pe uşă afară , şi vecinii iar au ieşit în
uliţă :
— Dar ce ţi s-a mai întâ mplat, nebunule?
— Dracii din ladă cer mâ ncare! Iată , jur pe Alah că i-am
auzit cu urechile mele…
Vecinii s-au sfă tuit între dâ nşii, şi crezâ nd că lui Halif îi
era foame şi că -i va necă ji toată noaptea, i-au adus un coş cu
pâ ine, carne, legume şi ridichi.
I-au hotă râ t:
— Dacă mai scoţi o vorbă după ce înfuleci, te batem pâ nă -
ţi rupem coastele…
Halif le-a mulţumit bucuros, a luat coşul cu merinde şi a
intrat în casă , s-a aşezat pe ladă şi a început să -şi care
bucatele la gură cu amâ ndouă mâ inile.
— O, musulmani! Descuiaţi lada! a strigat Cuta Alculuba,
pe câ nd mâ nca el mai bine.

807
 Halif s-a ridicat, a luat o piatră , şi spă rgâ nd lada, a vă zut o
fată frumoasă ca soarele. Avea fruntea luminoasă , faţa ca
luna, obrajii îmbujoraţi şi glas cald. Veşmâ ntul ei preţuia pe
puţin o mie dinari, dacă nu mai mult.
— Pe Alah! a strigat Halif, privind-o cu gura că scată . Câ t
de frumoasă eşti!
— Taci şi spune-mi cine eşti? l-a întrerupt ea.
— N-ai auzit de Halif, pescarul?
— Lasă asta! De unde să aud? Cum am ajuns aici?
— Te-am cumpă rat, şi acum eşti roaba mea…
Vă zâ ndu-l ea îmbră cat în veşmâ ntul califului, a vrut să
ştie de unde-i are, şi el i-a spus toată istoria de la un capă t la
altul, şi Cuta Alculuba şi-a dat seama că e vinovată Sovaida,
califoaia. A stat de vorbă cu Halif pâ nă dimineaţa, şi pe la
întâ ia strigare a muezinilor ia cerut toate cele trebuitoare
scrisului, şi după ce a sfâ rşit de alcă tuit epistola, a
împă turit-o şi i-a dat-o:
— Ia epistola, Halife, şi du-o la bazarul giuvaergiilor, şi dă -
o lui Ibn Alucab…
Ş i astfel Halif l-a gă sit pe Ibn Alucab şi i-a dat epistola, şi
acesta a să rutat-o, apoi a citit-o. Iată cuprinsul ei:

„De la femeia Cuta Alculuba, către dreptcredinciosul

giuvaergiu Ibn Alucab; să afle slăvitul giuvaergiu că îndată
ce va primi aceste rânduri, să ne pregătească o locuinţă
înzestrată cu covoare, vase, robi şi roabe, şi tot ce e de
trebuinţă pentru a se putea locui într-însa. Şi după ce tot
lucrul va fi gata, să binevoiască a-l duce pe purtătorul
acestei epistole la baie, şi să-l îmbrace cu veşmintele cele
mai de preţ; şi în toate, slăvitul Ibn Alucab să se poarte bine
cu purtătorul”…

— Cuvâ ntul ei e poruncă pentru mine, a spus giuvaergiul,

şi a încuiat casa de negoţ, şi s-a dus cu Halif la baie, şi a

808
poruncit unui bă ieş să -l slujească cum se cuvine. Apoi a
fă cut rost de tot ce-i poruncise Cuta Alculuba.
— Pe Alah, musulmani! Ce-am fă cut că m-aţi închis aici?
întreba Halif în vremea asta, crezâ nd că baia e închisoare.
Bă ieşii au râ s de el, l-au aşezat pe marginea că zii, i-au
apucat picioarele şi au prins să -i frece tă lpile, dar crezâ nd
Halif că vor să -l bată , s-a smucit şi l-a apucat pe unul de
picioare, l-a ridicat în sus şi la trâ ntit aşa de tare de pă mâ nt,
încâ t aproape că i-a rupt coastele! Ş i vă zâ nd ceilalţi bă ieşi
una ca asta, abia şi-au smuls prietenul din mâ inile lui Halif.
Apoi l-au spă lat cum trebuie, şi Ibn Alucab i-a adus un
veşmâ nt de preţ şi un catâ r bine înşeuat.
— Cum să -l încalec? S-a speriat Halif. Dacă mă zvâ rle şi-
mi rup coastele?
A încă lecat totuşi, după multă bă taie de cap, şi împreună
cu Ibn Alucab au mers spre casa pregă tită .
Cum au ajuns, Halif a vă zut-o pe Cuta Alculuba
înconjurată de robi şi roabe. La uşă sta un paznic cu toiag.
Cum l-a vă zut pe Halif, i s-a închinat şi i-a să rutat mâ na.
Ş i a vă zut Halif înă untru atâ t de frumoase lucruri, încâ t
aproape i-au luat ochii şi minţile.
Robii, roabele şi slujitorii i-au să rutat mâ na pe râ nd,
urâ ndu-i să -i fie de bine, iar câ nd s-a apropiat de Cuta
Alculuba. Ea s-a ridicat, l-a luat de mâ nă şi l-a aşezat pe-un
divan înalt, şi i-a dus apoi un castronaş cu sirop de
trandafiri, şi Halif l-a bă ut pâ nă la strop, şi după aceea îşi
lingea degetele, după ce mai întâ i linsese castronul gol…
Cuta Alculuba l-a oprit de la astfel de deprinderi, râ zâ nd
binevoitoare, dar Halif a ră spuns:
— Chiar dacă nă ravul miroase ră u, siropu-i bun…
Apoi, ea a poruncit să i se aducă în faţă o masă plină cu
mâ ncă ruri, şi el a mâ ncat pâ nă s-a să turat, şi i s-a adus un
vas de aur şi un lighean, şi el şi-a spă lat mâ inile şi s-a simţit
fericit foarte…

809
 *
* *

În vremea asta, întorcâ ndu-se califul de la vâ nă toare şi

nemaigă sind-o pe Cuta Alculuba, şi întrebâ nd de ea, califoaia
Sovaida i-a spus că a murit!
— Să dea Alah să tră ieşti tu ani mulţi, preamă rite stă pâ n
al dreptcredincioşilor! a adă ugat califoaia. Iată aici
mormâ ntul Cutei Alculuba…
Califoaia Sovaida să pase, într-adevă r, în mijlocul seraiului,
un mormâ nt, şi ridicase deasupra o cupolă . Acum îşi pusese
veşmâ nt de doliu şi se ară ta îndurerată nespus spre a-l
pă că li pe stă pâ nul dreptcredincioşilor în lege…
Ş i aflâ nd Cuta Alculuba între timp de întoarcerea
dreptcredinciosului calif, a spus că tre Halif:
— Du-te repede şi fă o baie şi întoarce-te repede…
Ş i cum s-a întors el, Cuta Alculuba l-a îmbră cat într-un
veşmâ nt în preţ de o mie de dinari, l-a învă ţat cum să se
poarte şi l-a trimis la stă pâ nitorul dreptcredincioşilor să -l
poftească să -i fie noaptea aceea oaspetele să u…
Halif a încă lecat pe catâ r, apoi, însoţit de un alai de feciori
şi robi, a pornit spre seraiul lui Harun-al-Raşid, şi toţi se
minunau de frumuseţea lui.
Câ nd l-a vă zut hadâ mbul care-i cumpă rase cei doi peşti cu
o sută dinari, s-a dus la calif şi i-a spus aproape speriat:
— O, stă pâ nitor al dreptcredincioşilor! Halif, pescarul, a
ajuns sultan, că ci poartă veşmâ nt de o mie dinari…
— Pace ţie! a început mai apoi Halif, în faţa califului. O, tu,
stă pâ nitor al dreptcredincioşilor şi înlocuitor al stă pâ nului
lumii! Ocrotitor al credinţei celei drepte! Alah cel preamă rit
să -ţi de o mie de ani luminoşi şi fericiţi! Hotă râ rile tale să fie
tari ca piatra şi fă ră moarte ca marmura, şi să urci scara cea
mai înaltă a rangurilor!

810
 Califul îl privea uimit.
— Spune-mi, Halife, de unde ai acest veşmâ nt?
— Din casa mea, stă pâ n al dreptcredincioşilor!
— Dar cum? Ai casă ?
— Da, am! Ş i te rog, preaînalte stă pâ ne, să pofteşti pentru
astă -seară la mine, în ospeţie…
— Singur?
— Vino cu cine vrei!
— Îţi vom fi oaspeţi la noapte, i-a spus califul, şi Halif a
să rutat pă mâ ntul din faţa lui, a încă lecat şi s-a întors acasă ,
însoţit de mulţi hadâ mbi.
— Uită -te la Halif, Djafare! se minuna apoi califul. Ai vă zut
ce catâ r are, ce veşmâ nt şi câ ţi hadâ mbi? Ş i câ nd te gâ ndeşti
că pâ nă ieri era de mila lumii…
Apoi, seara, cu câ t califul se apropia, Halif îi aşternea
drumul cu mă tă suri, damascuri şi atlasuri.
— În numele lui Alah, pofteşte, stă pâ nitor al
dreptcredincioşilor! a strigat apoi Halif că tre calif, la prag.
— A cui e casa asta? l-a întrebat califul pe Djafar.
— Ea neguţă torului Ibn Alucab, starostele giuvaergiilor…
Califul a descă lecat, a intrat împreună cu ai să i şi a vă zut
o sală înaltă şi largă , acoperită cu covoare. S-a dus la jilţul
pregă tit, aşternut cu şapte covoare şi sprijinit în patru
coloane de fildeş, şi mult îi plă cea califului tot ce vedea! I s-a
înfă ţişat Halif, urmat de servi şi hadâ mbi, cu felurite bă uturi
şi siropuri de lă mâ ie şi trandafiri, amestecate cu mosc. Întâ i
a îmbiat Halif, apoi l-a cinstit şi pe calif, şi s-au întins
mesele…
— O, stă pâ ne! a spus Halif că tre calif, să rutâ nd pă mâ ntul
din faţa lui de trei ori. Îngă duit fie-mi să poruncesc vinului să
vină şi lumâ nă rilor să fie aprinse…
Ş i primind Halif încuviinţarea, a pă ră sit încă perea, şi
califul s-a întors spre Djafar, vizirul său:
— Jur pe capul meu, o, Djafare! Casa şi tot ce cuprinde

811
casa e a lui Halif! El porunceşte aici ca un stă pâ n, şi mă mir
foarte de unde i-a venit norocul şi bună starea! Mai mult mă
mir de înţelepciunea acestui om, o, Djafare! Cum oare şi-a
însuşit aşa, deodată , atâ tea virtuţi şi bună cuviinţă ? Dar
câ nd Alah vrea să binecuvâ nteze omul, întâ i îi înmulţeşte
mintea, pe urmă îi dă averile…
În timp ce vorbeau ei aşa, Halif se întorsese cu un slujitor,
amâ ndoi încinşi cu brâ ie de aur, stră lucitoare ca luna. Ş i au
întins pe masă o pâ nză roşie ca para focului, şi au aşezat pe
ea vase chinezeşti, sticle zvelte, cupe de cristal, burdufuri şi
că ni de toate culorile. Ş i pe toate le-au umplut cu vin limpede
şi vechi, mirosind ca moscul cel mai fin, îndreptă ţind
cuvâ ntul poetului:

„Din tâmpine cântaţi-mi mereu, şi din ţimbal!

Înveşmântarăm vinul în auriu pocal!
Sunt stropii lui, cerceii cu perle, la urechi;
Frumos ca o mireasă acum e vinul vechi…”

Cupele cu vin ră spâ ndeau miresme îmbă tă toare şi cele mai

ademenitoare zaharicale erau aşezate lâ ngă ele. Ş i a închinat
Halif pentru calif, urâ ndu-i viaţă lungă şi plină de fapte de
vitejie.
— Dar, a adă ugat Halif că tre calif: îl rog pe stă pâ nul
dreptcredincioşilor să -mi îngă duie acum să -i înfă ţişez o
câ ntă reaţă cu lă ută …
— Facă -se voia ta! a ră spuns preamă ritul calif că tre Halif,
iar acesta, după ce a să rutat pă mâ ntul în faţa lui, a intrat
într-o încă pere ală turată şi s-a întors cu frumoasa Cuta, care
avea acum vă l pe faţă şi era împodobită cu giuvaeruri.
A să rutat şi ea pă mâ ntul în faţa stă pâ nitorului
dreptcredincioşilor. Apoi şi-a strunit lă uta. Ş i a câ ntat atâ t de
frumos, încâ t toţi cei de faţă se înă lţaseră într-o culme a
desfă tă rii. La urmă ea a câ ntat urmă toarele versuri:

812
 „Te-ntreb, pe toate farmecele Firii:
Se pot întoarce zilele iubirii?
Mai gunguri-va dulcele hulub,
În inimă la Cuta Alculuba?”

Ascultâ nd-o, califul nu-şi mai putea stă pâ ni durerea. Ş i-a

sfâ şiat veşmâ ntul, şi câ nd a că zut în leşin, Cuta Alculuba i-a
fă cut lui Halif un semn şi i-a spus să se ducă să deschidă
lada şi să -i aducă ce va gă si în ea, că ci pusese în ladă un
veşmâ nt de-al califului. Câ nd acesta s-a trezit şi şi-a vă zut
veşmâ ntul, s-a încredinţat că într-adevă r câ ntă reaţa era Cuta
Alculuba.
— O! a strigat el. Oare e ziua învierii din morţi? Oare visez?
— Ba, a ră spuns Cuta Alculuba. Trezi suntem, preafericite
stă pâ ne! Mai tră iesc, şi încă din cupa morţii nu am gustat…
Apoi i-a povestit tot ce s-a întâ mplat pâ nă în ziua aceea, şi
califul s-a ridicat, a îmbră ţişat-o, şi luâ nd-o de mâ nă era gata
să pornească spre seraiul să u, câ nd deodată pescarul Halif a
strigat:
— Pe Alah! Purtare e aceasta? De la început ai fost nedrept
cu mine, şi ai ră mas nedrept…
— Aşa este… a ră spuns mă ritul calif că tre Halif.
Ş i a poruncit vizirului Djafar să -i dea pescarului câ t şi ce
va vrea, încâ t acesta i-a dat în dar o cetate, al că rei venit era
de zece mii dinari pe an, iar Cuta Alculuba i-a dă ruit casa cu
tot ce se afla: covoare, perdele, hadâ mbi, roabe şi robi,
slujitori tineri şi bă trâ ni.
Astfel, prin isteţimea lui, Halif a câ ştigat o avuţie mare, s-a
însurat şi a tră it în fericire şi bună stare şi ţinut în cinste de
toţi. Iar califul i-a fă cut marea cinste de a-l numi soţ de
chefuri, şi astfel pescarul a dus o viaţă din cele mai
frumoase, mai plă cute şi mai vesele, pâ nă la moarte! Câ t a
tră it, la casa lui mereu se întindeau şi se strâ ngeau mesele…

813
 Sfâ rşind acest basm, Ş eherazada a spus:
— Dar basmul n-a fost nimic, faţă de cel al neguţă torului
Ghanem…
— Dar cum e acel basm? a întrebat Riar-Ş ah.
Ş i Ş eherazada a început, în timp ce seara se lă sa şi Alah
cu mâ na lui de mă tasă aprindea luceferii… laudă lui, în vecii
vecilor, pâ n-la istovirea pulberilor şi timpului…

ISTORIA LUI GHANEM; ÎNTÂMPLĂRILE ŞI PĂTIMIRILE

LUI…

Află , o, preafericite şah, că tră ia în vremuri de demult un

neguţă tor bogat, care avea un fecior frumos ca luna plină şi
deosebit meşter al cuvâ ntului. Numele lui era Ghanem Ibn
Ejub. Ş i avea Ghanem o soră frumoasă şi dră gă stoasă ,
numită Fitnah.
Ş i iată că murind tată l lor, le-au ră mas moştenire multe
bogă ţii, printre altele şi o sută de baloturi de mă tă suri, mosc
şi scoici de mă rgean, şi toate trebuiau duse la Bagdad, şi
după câ tva timp Ghanem se şi pregă tea de plecare.
Ş i-a luat ră mas bun de la mamă , soră şi vecini, şi a pornit
la drum, încreză tor în Alah cel preamă rit, care i-a hă ră zit o
că lă torie fericită pâ nă la Bagdad, în tovă ră şia unor
neguţă tori. Ş i cum a ajuns, a închiriat o casă frumoasă , a
înzestrat-o cu covoare, perne şi perdele, apoi a dus la bazar
mă rfurile, că milele şi catâ rii, şi el a ră mas în casă , să se
odihnească .
Neguţă torii de vază au venit să i se închine. Ş i după ce s-a
odihnit, Ghanem s-a dus la bazar, şi neguţă torii l-au
întâ mpinat şi i s-au plecat cu cinste. El şi-a dus mă rfurile la
starostie. Astfel şi-a vâ ndut, timp de un an întreg, toate
mă rfurile, bucată cu bucată .
814
 Însă într-o zi, la începutul celui de-al doilea an, câ nd a
vrut să intre în bazar, a gă sit poarta închisă , şi întrebâ nd, i
s-a spus că murise un neguţă tor şi că ceilalţi se duseseră să -
l însoţească pâ nă la hotarul celor veşnice. Ghanem a aflat
unde se afla locul de strâ ngere a neguţă torilor, şi s-a dus şi
el unde se fă ceau rugă ciunile, apoi trista adunare s-a pus în
mers spre cimitir, în urma mortului.
Ş i aşa, au ieşit din cetate, au trecut printre morminte,
pâ nă au ajuns la groapă , şi au fost aprinse lumâ nă rile şi
lă mpile. Mortul a fost coborâ t în mormâ nt şi s-au citit
versetele din Koran, şi neguţă torii s-au aşezat şi s-a aşezat şi
Ghanem.
Ş i au stat şi au ascultat cu evlavie versetele tâ nguitoare,
pâ nă la ceasul înseră rii, câ nd a fost adusă cina şi au mâ ncat
pâ nă s-au să turat, apoi şi-au spă lat mâ inile. Câ nd s-au
aşezat din nou, Ghanem era neliniştit foarte, că ci se temea
de hoţi şi se gâ ndea că era stră in şi cunoscut ca om bogat, şi
dacă -şi petrecea toată noaptea în afara casei, hoţii ar putea
să -l prade. De aceea s-a ridicat şi şi-a cerut iertare şi a pornit
spre porţile cetă ţii. Însă fiind pe la miezul nopţii, a gă sit
porţile încuiate. De mult nu mai intra şi nu mai ieşea nimeni.
Câ inii lă trau şi lupii urlau prin apropiere. Ghanem s-a întors
şi şi-a spus: „Pâ nă mai înainte eram îngrijorat de avutul
meu, şi acum trebuie să -mi fie frică şi pentru viaţa mea”…
S-a întors deci şi şi-a că utat un loc unde să -şi poată
petrece noaptea, şi a gă sit un mormâ nt înconjurat de patru
ziduri, avâ nd lâ ngă el un curmal. Uşa era de piatră . A intrat
în mormâ nt să doarmă , dar n-a pus geană pe geană , de frică
şi groază . S-a sculat, a deschis uşa să iasă şi a ză rit departe,
dinspre porţile cetă ţii, o lumină palidă , venind spre dâ nsul.
S-a înspă imâ ntat. A închis uşa la loc, s-a urcat în curmal şi
s-a ascuns între crengi. Câ nd lumina s-a apropiat, a ză rit trei
robi negri. Doi purtau o ladă , al treilea un topor şi un coş.
Câ nd au ajuns foarte aproape de mormâ nt, cel cu topor a

815
întrebat:
— Ce ai, Savab?
— Dar tu ce ai, Kafur?
— Oare n-am fost astă seară aici şi am lă sat uşa deschisă ?
— Aşa e!
— Ş i acum uşa e încuiată …
— O, voi, oameni lipsiţi de minte, a strigat al treilea, nu
ştiţi oare că aici vin pă storii din Bagdad şi-şi pasc turmele, şi
că la că derea nopţii închid uşa, de teamă să nu iasă din
mormâ nt nişte spirite?
— Ai dreptate! Au spus ceilalţi. Cu toate că eşti cel mai
prost, de data asta ai nimerit-o bine…
— O, a ră spuns acesta. N-aveţi decâ t să nu mă credeţi,
pâ nă vom ajunge la mormâ nt!
Auzind Ghanem aceste cuvinte, gâ ndea:” O, tu, cel mai
afurisit dintre robi, să nu-ţi ierte Alah pă catele, cu mintea şi
înţelepciunea ta! Nu se află altă ocrotire, decâ t la Alah cel
preamă rit! Cum să scap din mâ inile acestor robi?”
În vremea asta, cei cu lada îl îndemnau pe cel cu topor:
— Hei, Savab! Urcă -te pe zid şi deschide uşa, că ci noi am
obosit de câ nd tot purtă m lada asta!
— Prea bine! a spus Savab. Mintea mea puţină mă
sfă tuieşte să ne temem şi că e mai bine să aruncă m lada
peste zid…
— De ce? l-au întrebat ceilalţi. Dacă o aruncă m, se sparge!
— Mi-i teamă să nu fie pe-aici nişte hoţi, să ne omoare.
Oare nu vin noaptea astfel de oameni, în astfel de locuri,
pentru a-şi împă rţi prada?
— Prostă nacule! i-au ră spuns cei cu lada. Cum să vină
hoţii aici?
Ş i au pus lada jos.
— O, prietene! a spus unul. După atâ ta drum, cu lada în
spinare, suntem prea obosiţi! Ne află m în plin adâ nc al
nopţii! Putere să ascundem lada nu mai avem! Eu unul spun

816
să ne odihnim trei ceasuri, şi după aceea să facem ce avem
de fă cut… Ş i ca să nu adormim, între timp să ne istorisim ce
ni s-a întâ mplat mai grozav în viaţa noastră …

AGĂŢAT ÎN CURMAL, GHANEM ASCULTĂ ISTORIA LUI

KAFUR, ROBUL CU BETEŞUG…

— O, fraţilor! a început primul, pe nume Kafur. Istoria mea

începe de la vâ rsta de opt ani, câ nd am fost ră pit de la ai mei.
De atunci, o dată pe an, pă că leam neguţă torii de robi şi-i
aţâ ţam pe unii împotriva altora, astfel încâ t pâ nă la urmă se
să turau de mine şi mă duceau la tâ rg să mă vâ ndă iar.
Odată , pe câ nd vâ nză torul striga că vinde un rob cu
beteşug, fiind întrebat ce beteşug am, el a ră spuns că în
fiecare an trâ nteam câ te o minciună ! Auzindu-l astfel. S-a
apropiat un mare negustor, că lare pe catâ r:
— Ş i câ t ceri pentru robul acesta cu beteşug?
— Ş ase sute dirhami! a ră spuns vâ nză torul, şi neguţă torul
a adă ugat:
— Prea bine! Îţi dau şi două zeci pe deasupra!
Astfel, fraţilor, am fost dus în casa noului meu stă pâ n, şi
am fost îmbră cat cum se cuvine, şi l-am servit cu credinţă .
După o jumă tate de an binecuvâ ntat şi îmbelşugat,
neguţă torii dă deau pe râ nd ospeţe, pâ nă a venit şi râ ndul
stă pâ nului meu să dea un mare ospă ţ, într-o gră dină din
afara cetă ţii. Mâ ncă ruri de tot felul au fost puse dinaintea
oaspeţilor, şi au mâ ncat, şi au bă ut, şi au petrecut în veselie,
pâ nă la amiază , câ nd stă pâ nul meu, avâ nd nevoie de un
lucru de acasă , mi-a spus:
— Hei, robule! Ia catâ rul şi trage un galop pâ nă acasă şi
adă -mi de la stă pâ na ta cutare lucru!
Eu m-am suit pe catâ r şi am mâ nat galop spre casă . Dar
817
pe câ nd mă apropiam, am început a plâ nge şi a striga aşa de
tare, încâ t s-au adunat oamenii din mahala, cu mic cu mare,
bă trâ ni şi tineri. Ş i auzindu-mă , nevasta şi fiicele stă pâ nului
mi-au deschis uşa şi m-au întrebat ce s-a întâ mplat, şi eu le-
am ră spuns plâ ngâ nd că stă pâ nul meu, în timp ce sta sub
un zid vechi, zidul s-a pră buşit peste dâ nsul şi l-a omorâ t; şi
că vă zâ nd eu una ca asta, am luat catâ rul şi am venit galop
să le dau de ştire… Auzind acestea, soaţa şi fiicele stă pâ nului
au început să strige, să -şi rupă veşmintele, să se lovească
peste obraji, iar în jurul lor se adunau în vremea asta toţi
vecinii şi slujitorii. Ş i ieşindu-şi din fire, soaţa stă pâ nului a
ră vă şit toate lucrurile din casă , a stricat divanurile şi
pervazurile, a spart geamurile şi dulapurile, şi după ce a
murdă rit totul cu noroi, a închis casa.
— Vai ţie Kafure, mi-a spus ea. Ajută -mă ! Ce stai ca
prostul? Sparge vasele chinezeşti şi sticlele!
Eu i-am îndeplinit porunca şi am pustiit toate rafturile, cu
tot ce era pe ele, am ieşit apoi pe terasă şi am pustiit şi acolo
totul, apoi am strigat:
— Vai! Să rmanul stă pâ nul meu!
După aceea, stă pâ na a pă ră sit casa, împreună cu fiii şi
fiicele, şi mi-a poruncit să apuc înainte, să le ară t unde ză cea
stă pâ nul mort, să -l scoatem de sub dă râ mă turi, să -l ducem
acasă într-o ladă şi să -l înmormâ ntă m cu cinste… Ş i eu
mergeam înaintea lor şi-l strigam cu jale pe stă pâ n, în timp
ce ele ră cneau în urma mea, care mai de care, şi toată
mahalaua s-a luat după noi: bă rbaţi, femei, fete, bă ieţi, tineri
şi bă trâ ni, şi toţi strigau grozav, se loveau peste obraji,
plâ ngeau. Am stră bă tut astfel, cu ei, toată cetatea, şi toţi
oamenii ne întrebau ce s-a întâ mplat, şi aflâ nd despre ce era
vorba, spuneau că nu se află ocrotire decâ t la Alah cel
preamă rit, că stă pâ nul a fost bă rbat ales, şi fugeau la agie,
să arate acolo cele întâ mplate…
Ş i povestind ei acolo întâ mplarea, agiul cel mare a luat cu

818
sine muncitori cu tâ rnă coape şi coşuri, şi a pornit şi el,
că lare, în urma noastră . Eu mergeam în frunte şi mă loveam
peste faţă , mă vă ită m întruna, îmi puneam ţă râ nă pe cap…
Câ nd am intrat în gră dina unde era ospă ţul, am strigat
tare:
— Vai de mine! Oh, vai, să rmana stă pâ na mea! Cine se
îndură de mine! Mai bine m-aş fi pră pă dit eu în locul ei!…
Câ nd m-a auzit, stă pâ nul meu s-a înspă imâ ntat şi a pă lit:
— Ce-i cu tine, Kafure? Ce s-a întâ mplat?
— Stă pâ ne! i-am ră spuns. Câ nd m-ai trimis acasă să -ţi
aduc nu ştiu ce, am vă zut gardul casei pră buşit peste
stă pâ na mea şi peste copiii ei…
— Ş i stă pâ na a murit?
— Da! Stă pâ ne! Pe Alah! Nimeni n-a fost salvat, şi bă trâ na
mea stă pâ nă a murit prima!
— Nici mă car o fată n-a scă pat? m-a întrebat stă pâ nul, alb
de groază .
— Nu! Nici mă car o fată !
— Dar cel puţin catâ rul a scă pat?
— Nu, stă pâ ne! Jur pe Alah! Ş i catâ rul e mort… Zidurile
casei şi ale grajdului s-au pră buşit şi au acoperit şi oile, şi
gâ ştele, şi gă inile, şi toate sunt acum o gră madă de came.
Nimic nu a fost cruţat!
— Nici mă car bă trâ nul tă u stă pâ n, tată l meu?
— Pe Alah, nu! N-a scă pat nimeni! Nu a ră mas nici urmă
din casă şi din locuitorii ei…
Auzind acestea, stă pâ nul meu s-a îngrozit mai tare, şi-a
pierdut firea cu totul, şi nu se mai putea ţinea pe picioare
sau să facă vreo mişcare! Parcă se frâ nsese de la jumă tate. A
prins să -şi sfâ şie veşmintele, şi-a smuls barba, şi-a lovit
obrajii pâ nă la sâ nge şi striga:
— Vai! Copiii mei! Soaţa mea! Ce nenorocire, Alah! Cui i s-
a mai întâ mplat una ca asta?
Prietenii să i, neguţă torii, se jeluiau şi ei, plâ ngeau şi-l

819
că inau şi-şi sfâ şiau veşmintele.
Apoi, stă pâ nul meu a ieşit din gră dină , ameţit de durere, şi
neguţă torii îl urmau. Deodată însă au vă zut un nour de
pulbere şi au auzit strigă te şi vaiete, şi uitâ ndu-se la
cortegiul care se apropia, l-au cunoscut întâ i pe agiu, venind
cu tot poporul şi cu familia neguţă torului, şi toţi strigau şi
plâ ngeau.
Cum şi-a vă zut soaţa şi copiii, stă pâ nul meu a să rit
înspă imâ ntat:
— Dar ce-i cu voi? Ce s-a întâ mplat acasă ?
— Alah fie binecuvâ ntat pentru salvarea ta! au ră spuns ei,
şi l-au înconjurat bucuroşi, copiii i se agă ţau de gâ t, strigau
şi-l binecuvâ ntau pe Alah…
— Eşti teafă r şi să nă tos, stă pâ nul meu? Striga soaţa. Cum
te-ai salvat? Ş i ce fac prietenii tă i, neguţă torii?
— Dar acasă ce s-a întâ mplat?
— Suntem toţi bine să nă toşi. Casei noastre nu i s-a
întâ mplat nimic, a ră spuns ea. Robul Kafur a venit acasă cu
capul gol şi cu veşmintele sfâ şiate, strigâ nd, şi câ nd l-am
întrebat: „Ce s-a întâ mplat, Kafure?” El mi-a ră spuns că s-a
pră buşit, peste tine şi peste ceilalţi neguţă tori, un zid al
gră dinii, şi că toţi aţi murit…
— Pe Alah! a ră cnit atunci stă pâ nul meu. Robul Kafur mi-a
spus şi mie, acum câ teva clipe, că aţi murit toţi…
Ş i zicâ nd acestea, stă pâ nul s-a uitat la mine cum strigam
întruna şi-mi puneam ţă râ nă pe cap; s-a uitat cum îmi
spâ nzura după cap turbanul sfâ şiat, şi a prins a striga:
— Vai ţie, Kafure, rob afurisit şi fiu de că ţea! Cu ce rost ai
pus la cale toată blestemă ţia? Pe Alah jur că am să -ţi smulg
pielea de pe ciolane!
— Ba, stă pâ ne, am ră spuns eu. Nu-mi poţi face nimic, că ci
doar m-ai cumpă rat cu tot cu beteşug! Am martori că ai
convenit ca în fiecare an să spun câ te-o minciună … Află însă
că asta a fost numai jumă tate de minciună . La sfâ rşitul

820
anului, am să spun şi cealaltă jumă tate, să fie minciuna
întreagă …
— Câ ine şi fiu de câ ine! Striga stă pâ nul. Asta înseamnă
jumă tate de minciună ? Du-te de la mine! Mi-i martor Alah că
eşti liber…
— Pe Alah! am ră spuns eu. Nu primesc libertatea, pâ nă nu
trece anul, să împlinesc minciuna! Abia câ nd minciuna va fi
întregită , ai să mă poţi vinde, cu beteşugul meu, cum m-ai
cumpă rat…
Pe câ nd vorbeam noi aşa, a ajuns şi tot poporul, oamenii
din mahala, bă rbaţii şi femeile. Ş i după ce au spus marelui
agiu toată istoria, i-au ară tat că aceasta ar fi doar o jumă tate
de minciună . Ş i auzind una ca asta, marele agiu şi gealaţii
lui au început să mă blesteme şi să mă suduie. Însă eu
râ deam şi-l întrebam cum s-ar putea să -mi facă cineva vrun
ră u, câ nd doar fusesem cumpă rat cu beteşug…
Ş i întorcâ ndu-se acasă stă pâ nul meu, şi gă sind totul
pustiit, şi stă pâ na dâ nd vina numai pe mine, că adică eu aş
fi spart totul, stă pâ nul s-a înfuriat mai tare, spunâ nd că în
viaţa lui nu vă zuse un mai mare tică los ca mine, care mai are
gură să spună că ceea ce a fă cut ar fi doar jumă tate de
minciună ! Dacă -i aşa, cum arată atunci o minciună
întreagă ? De bună seamă că una întreagă ar distruge o
cetate, dacă nu chiar două … Astfel zicâ nd, stă pâ nul meu s-a
dus la marele agiu şi m-a pâ râ t, şi am că pă tat o ciomă geală
pe cinste!
Apoi am fost vâ ndut iar, la tâ rgul de robi. Ş i am trecut
astfel de la stă pâ n la stă pâ n, de la mă rime la mă rime, mereu
am fost vâ ndut şi cumpă rat, pâ nă am ajuns în seraiul
stă pâ nitorului atoteredincioşilor. Însă sufletul meu este
adâ nc mâ hnit. Sunt la capă tul puterilor!
În timp ce Kafur istorisea, ceilalţi doi râ deau grozav. Ş i
venind râ ndul urmă torului la povestit, acesta a spus că
istoria lui era lungă , şi nu mai era vreme, că ci ziua era

821
aproape…
Ş i robii au prins a să pa o groapă între patru morminte,
lungă şi lată câ t lada. Kafur să pa, şi Savab că ra pă mâ ntul cu
coşul, pâ nă ce au ajuns la adâ ncimea de jumă tate stat de
om. Apoi au slobozit lada în groapă , au acoperit-o cu pă mâ nt
şi şi-au vă zut de drum, încâ t curâ nd Ghanem nu i-a mai
vă zut în negura nopţii!

CE A MAI PĂŢIT GHANEM. FATA DIN LADĂ ŞI ALTE

ÎNTÂMPLĂRI NEMAIPOMENITE…

Ghanem a aşteptat pâ nă s-a fă cut ziuă , şi coborâ nd din

curmal, a ferit ţă râ na la o parte, pâ nă a dat de ladă , şi a
spart lacă tul cu un pietroi, şi câ nd a luat capacul şi s-a uitat
înă untru, a vă zut o fată , numai ameţită pesemne, că ci
respira încet… Era nespus de frumoasă şi avea bijuterii
scumpe poate câ t preţul unui sultanat.
Ghanem şi-a dat îndată seama că era la mijloc o lucră tură ,
şi vrâ nd s-o ajute, a scos-o din ladă şi a culcat-o sub cerul
liber, şi respirâ nd ea aer proaspă t, a început să stră nute, să
se înece şi să tuşească . Deodată , a lepă dat din gâ t o bucată
atâ t de mare de cretă otră vită , încâ t ar fi putut ucide şi
elefantul.
Apoi, fata a deschis ochii, s-a uitat în jur şi a început a se
tâ ngui cu glas limpede:
— Vai ţie, vâ ntule, că nu-l înviorezi pe cel însetat! O,
trandafir al disperaţilor! Unde eşti tu, floare a gră dinii?
Ş i cum nimeni nu-i ră spundea, ea a început iar:
— Unde eşti, tu, Lumină a Zorilor? Dar tu, Pom al
Perlelor?
Apoi, uitâ ndu-se mai speriată în jur, a adă ugat:
— O, vai mie! Iată -mă -s îngropată printre morminte! Tu,
822
Alah, care cunoşti cele tă inuite şi ră splă teşti toate în ziua
învierii! Cine m-a adus, din încă perile mele, între aceste
patru morminte?
— O, stă pâ na mea! a gră it Ghanem în cele din urmă . Lasă
încă perile, seraiurile şi mormintele! În faţă îţi stă robul tă u,
Ghanem, fiul lui Ejub, pe care, cel ce cunoaşte toate tainele l-
a trimis la tine, să te salveze din această nenorocire…
— O, fecior binecuvâ ntat! Cum am ajuns eu aici?
— Stă pâ na mea! a ră spuns el. Te-au adus trei robi închisă
în lada asta…
Ş i Ghanem i-a povestit apoi tot ce se întâ mplase, cum şi-a
petrecut noaptea în locul acela şi cum a scă pat-o de la
moarte.
După ce a dat binecuvâ ntare lui Alah, ea l-a rugat s-o
aşeze înapoi în ladă şi să se ducă în cetate, să cheme
numaidecâ t hamali cu mă gari sau catâ ri, să ia lada s-o ducă
acasă la Ghanem…
El a ieşit repede din cimitir. Se luminase de-a binelea.
Oamenii intrau şi ieşeau pe poarta cetă ţii. El a nă imit repede
un hamal cu catâ ri. Au intrat în cimitir şi au încă rcat lada cu
fata. După ce a ajuns acasă la el, a scos fata din ladă , şi ea s-
a pomenit într-o locuinţă ca lumea, cu covoare în culori
plă cute, şi după ce a vă zut şi mă rfuri multe, şi-a dat seama
că Ghanem era neguţă tor bogat.
Câ nd i-a spus că -i era foame, Ghanem s-a dus repede în
piaţă şi a cumpă rat friptură de berbec, o farfurie cu dulciuri,
fructe, vin şi parfumuri, şi fata a început a râ de cu prietenie
şi l-a îmbră ţişat…
— E vremea să afli ce-i cu mine… a spus ea, seara, şi şi-a
descins un brâ u, şi citind Ghanem ce scria pe el, în scriitură
de aur, a înţeles că fata era de rang şi a rugat-o să -şi spună
istoria…
— O, feciorule! a început ea. Mă cheamă Cuta Alculuba şi
sunt aleasa califului, stă pâ nitorul dreptcredincioşilor! Am

823
fost crescută în seraiul să u. Câ nd m-am fă cut mare, şi califul
m-a vă zut, s-a îndră gostit de mine, mi-a dat casă şi roabe şi
aceste pietre scumpe. Într-o zi, câ nd califul era dus la
vâ nă toare, califoaia Sovaida, soaţa sa, a chemat-o la ea pe
una din roabele mele, şi fă gă duindu-i bună ră splată , i-a
poruncit ca în timp ce eu voi dormi să -mi bage în gură cretă
otră vită . După cum vezi, roaba a fost bună bucuroasă de
cuvâ ntul ei, şi bucurâ ndu-se de banii primiţi, a luat bucata
de cretă , şi câ nd dormeam, mi-a bă gat-o în gură . Am ameţit.
Nu m-am mai trezit. Eram ca moartă , ca pe ceea lume! După
ce şiretlicul a reuşit, m-au bă gat în lada asta, şi noaptea am
fost scoasă din cetate şi adusă în locul unde ai stat tu în
curmal, şi acolo s-au întâ mplat lucrurile pe care le-ai vă zut
chiar tu, şi m-ai adus aici, şi m-ai îngrijit cu atâ ta credinţă …
Ce s-o fi întâ mplat între timp cu califul, nu ştiu! Iată -mi deci
şi rangul, şi istoria!

*
* *

În vremea asta, califoaia Sovaida, cu câ t se apropia timpul

întoarcerii califului, se stră duia să gă sească un vicleşug
pentru a-i putea ră spunde dacă o va întreba de Cuta
Alculuba. S-a destă inuit unei babe, şi întrebâ nd-o ce trebuia
să facă , ea a ră spuns că bine ar fi dacă ar pune meşterii să
facă un chip cioplit din lemn, după asemă narea şi chipul
Cutei Alculuba!
Ş i chemâ nd califoaia meşterii, i-au cioplit un chip de lemn,
după chipul şi asemă narea Cutei Alculuba, şi a poruncit apoi
să se sape o groapă în mijlocul Seraiului. Ş i să pâ ndu-se
groapa, au slobozit în ea chipul de lemn, zidind deasupra
boltă şi aprinzâ nd lumâ nă ri de ceară şi lă mpi. Ş i poruncind
apoi tuturor celor din serai să se înveşmâ nteze în negru, toţi
s-au înveşmâ ntat în negru; apoi, califoaia a dat poruncă şi

824
robilor, şi hadâ mbilor, şi că mă raşilor, să -şi arunce noroi pe
cap, la porţile seraiului, câ nd se va ivi califul, şi să strige toţi,
tâ nguindu-se:
— A murit Cuta Alculuba! Alah să se îndure, stă pâ ne, să -ţi
dea în loc alta, mai frumoasă !
Ş i a mai sfă tuit-o baba pe Sovaida să spună califului că a
înmormâ ntat-o pe Cuta Alculuba în serai, pentru că i-a fost
atâ t de dragă , şi auzind aceste, califul va plâ nge şi o va
regreta; va porunci să se dea citire coranului şi va veghea la
mormâ nt. Iar dacă va fi să poruncească scoaterea fetei din
mormâ nt, Sovaida să -l oprească , şi chemâ nd martori oamenii
din jur, să -i spună ce pă cat e să te uiţi la o fată moartă . Ş i
califul va crede că fata a murit cu adevă rat, şi va porunci să
fie din nou coborâ tă în mormâ nt, şi va mulţumi Sovaidei
pentru purtare…
Gă sind Sovaida acest sfat bun, a dă ruit babei o rochie
scumpă şi bani, şi a poruncit să facă totul mai departe.
Ş i întorcâ ndu-se califul, şi ajungâ nd la serai, şi vă zâ nd
robii şi roabele înveşmâ ntate în negru, s-a cutremurat în
inima sa foarte! S-a dus repede la Sovaida, şi a gă sit-o şi pe
ea înveşmâ ntată în negru, şi întrebâ nd-o, ea i-a spus că
murise Cuta Alculuba! Ş i auzind califul, s-a întristat, apoi,
după trecerea clipei grele, a întrebat unde-i era mormâ ntul.
— Află , o, stă pâ ne al dreptcredincioşilor! i-a spus Sovaida.
Cuta Alculuba îmi era atâ t de dragă , încâ t am poruncit să fie
înmormâ ntată chiar în serai…
Aşa cum sosise, în veşmintele de că lă torie, califul s-a
îndreptat spre mormâ nt, şi a vă zut covoare aşternute, şi
lumâ nă ri de ceară , şi lă mpile aprinse.
Ş i mulţumind Sovaidei pentru buna purtare faţă de fată ,
califul se îndoia în sufletul lui, neştiind dacă trebuie s-o
creadă sau nu, şi a dat poruncă să fie scoasă din groapă .
Cum însă a vă zut giulgiul, s-a temut de Alah – aşa cum bine
spusese baba – şi a poruncit să fie astupată groapa. A

825
chemat deci hogi şi cititori în că rţi şi le-a cerut să citească
necontenit la groapă cartea coranului. Apoi, califul s-a aşezat
el însuşi la că pă tâ iul gropii, şi a plâ ns, şi s-a tâ nguit aşa
treizeci de zile şi treizeci de nopţi…
Odată , după ce vizirii şi mai-marii plecaseră de la
priveghere, au mai ră mas două roabe, una la capul şi
cealaltă la picioarele califului. Ş i deşteptâ ndu-se califul din
aţipeală , a auzit ce gră iau roabele.
— Vai ţie, Haizaran! a spus întâ ia.
— De ce, Kadib? a întrebat a doua.
— Stă pâ nul nostru nu ştie ce s-a întâ mplat! Veghează
lâ ngă un mormâ nt în care zace un chip de lemn cioplit de un
tâ mplar…
— Ce s-a întâ mplat cu fata Cuta Alculuba? a întrebat
Haizaran.
— Află , a ră spuns Kadib. Stă pâ na noastră , Sovaida, a
poruncit unei roabe să -i dea Cutei Alculuba un leac
adormitor, apoi adormind ca moartă , a fost bă gată într-o ladă
şi îngropată într-un cavou de că tre robii Savab şi Kafur…
— Prin urmare, Cuta Alculuba n-a murit? S-a cutremurat
Haizaran.
— Nu! a ră spuns Kadib. A scă pat de moarte! Locuieşte de
patru luni la un tâ nă r neguţă tor din Damasc, pe nume
Ghanem, în timp ce stă pâ nul nostru plâ nge nopţi întregi…
Sfâ rşindu-şi cuvâ ntul roabele, şi aflâ nd califul starea
adevă rului, că mormâ ntul fusese fă cut numai spre a-l înşela,
s-a mâ niat foarte şi a poruncit să fie chemaţi mai-marii. A
sosit astfel Djafar, şi după ce a să rutat pă mâ ntul în faţa lui,
s-a cutremurat de groază .
— Vai ţie, Djafare! a ră cnit califul. Tot acum, du-te şi
întreabă de casa lui Ghanem, fiul lui Ejub! Pă trunde în casa
lui şi numaidecâ t adu-mi-o pe roaba mea Cuta Alculuba, şi
adă -mi-l şi pe neguţă torul Ghanem, să -l învă ţ minte…
Astfel, Djafar s-a dus la casa lui Ghanem, însoţit de agiul

826
mare şi de toţi oamenii acestuia.
Ghanem tocmai se întorsese acasă , cu nişte carne,
urmâ nd s-o fiarbă , şi uitâ ndu-se în jur, şi vă zâ nd casa
împresurată din toate pă rţile de viziri, agii, robi şi hadâ mbi,
s-a speriat foarte. Cuta Alculuba a înţeles îndată că stă pâ nul
să u aflase de dâ nsa. Se fă cuse albă la faţă . S-a uitat la
Ghanem:
— O, Ghanem, binefă că torul meu, salvează -ţi viaţa!
— Cum să fug, câ nd toţi banii mei şi toată averea mea
sunt aici, în casă ?
— Nu şovă i, Ghaneme! i-a ră spuns ea. Altfel îţi pierzi şi
viaţa şi averea!
— Iubito şi lumină a ochilor mei! a adă ugat el. Cum să fug,
câ nd casa e împresurată ?
— N-ai grijă de asta! i-a ră spuns Cuta Alculuba, şi l-a
îmbră cat în nişte veşminte vechi şi câ rpite, l-a boit bine pe
faţă , i-a pus pe cap oala adusă cu carne, şi încredinţâ ndu-l
că prin acel vicleşug va scă pa, şi rugâ ndu-l să nu se mai
gâ ndească la dâ nsa, Cuta Alculuba i-a fă cut vâ nt pe uşă . Ş i a
trecut el printre viziri, agii şi hadâ mbi, fă ră să -l cunoască
nimeni!
Intrâ nd vizirul Djafar în casă , a gă sit-o pe Cuta Alculuba
gă tită şi împodobită şi punâ nd într-o ladă mare aur,
giuvaeruri, pietre preţioase şi alte lucruri mai mici, dar de
preţ mare. După ce s-a ridicat în faţa lui Djafar şi a să rutat
pă mâ ntul în faţa lui, ea a gră it astfel:
— O, milostive stă pâ ne! Pana sfâ ntă a şi scris pentru mine
hotă râ rea lui Alah… Hai, ucide-mă , dacă mi-a fost scris să
primesc moartea din mâ na ta, o, Djafare…
— Ba, pe Alah! a ră spuns Djafar. Califul a poruncit numai
uciderea neguţă torului Ghanem…
— Dar el şi-a strâ ns mă rfurile şi s-a întors la Damasc… Nu
mai ştiu de el nimic. Vreau însă să iau lada asta şi să
porunceşti să fie dusă la stă pâ nitorul dreptcredincioşilor…

827
 — Sunt gata să -ţi ascult porunca! a ră spuns Djafar, şi a şi
poruncit ridicarea lă zii, şi s-au îndreptat cu Cuta Alculuba
spre seraiul califului, şi toţi câ ţi o vedeau i se închinau. Apoi,
în timp ce ea ajunsese la calif, casa lui Ghanem era jefuită
din pod pâ nă -n pă mâ nt.
Deocamdată , pâ nă la mai buna lumâ nare a lucrurilor,
califul a poruncit ca fata să fie închisă într-o încă pere
întunecoasă , sub paza unei babe. Apoi, a chemat la sine
caligrafii Bagdadului şi le-a poruncit să -şi ascută bine
penele.
— Începeţi! a poruncit califul, cu mare cutremur, şi ei au
început:

„Către sultanul Suleiman, la Damasc! Înfricoşată

poruncă! Vai ţie, Suleimane! Dacă la primirea acestei
porunci nu-l vei apuca de grumaz pe Ghanem, fiul lui Ejub şi
nu mi-l vei trimite la Bagdad, unde-ţi stă capul îţi vor sta
picioarele…”

Primind porunca, sultanul Suleiman a să rutat sigiliile şi a

dat poruncă să iasă numaidecâ t stră jile, pe uliţe, şi să strige
că oricine are chef să jefuiască să se ducă la casa lui
Ghanem. Ş i îndată s-au adunat în droaie hoţi şi golani, şi
intrâ nd în casa lui Ghanem, le-au gă sit pe mama şi pe sora
lui, care plâ ngeau şi-l jeluiau. Într-o clipită , casa a fost
pră dată şi pustiită , şi ele luate de stră ji, fă ră a şti de ce. Au
fost aduse la sultan şi întrebate despre Ghanem. Au ră spuns
că de un an nu mai ştiu de el nimic, şi au fost lă sate să se
întoarcă .

*
* *

În vremea asta, gâ ndindu-se Ghanem la trista lui soartă , a

828
plâ ns pâ nă aproape i s-a mistuit inima, şi a că zut la pă mâ nt,
în nesimţire. Apoi, trezindu-se, a început să umble din loc în
loc, pâ nă ce într-o zi a ajuns, obosit şi flă mâ nd, într-un sat.
S-a dus la moschee, s-a aşezat pe-un covor şi s-a sprijinit de
perete, cu faţa spre Mecca, şi a ră mas aşa, pâ nă a doua zi
dimineaţa, aproape leşinat de foame, asudat şi plâ ns.
Ş i venind dimineaţa dreptcredincioşii, la rugă ciune, l-au
gă sit acolo slă bit şi sfâ rşit de foame, dar se mai puteau vedea
la el urme ale bunei stă ri de odinioară . Ş i sfâ rşindu-şi
dreptcredincioşii rugă ciunea, i-au adus apă , să -şi spele
mâ inile şi picioarele, i-au adus şi un veşmâ nt vechi, cu
mâ necile rupte, şi l-au îmbră cat, întrebâ ndu-l:
— De unde vii şi de ce eşti atâ t de slab, o, stră ine?
Însă Ghanem abia a deschis ochii şi a început a plâ nge.
Fă ră să ră spundă . Câ nd unul dintre ei a vă zut că nu mai
poate de foame, i-a adus pâ ine şi miere, şi el a mâ ncat puţin,
şi dreptcredincioşii s-au aşezat lâ ngă dâ nsul şi au stat aşa
pâ nă la ră să ritul soarelui, câ nd toţi s-au dus la muncă .
Ghanem a ră mas la ei o lună , mai slab, mai bolnav. Trişti
şi mâ hniţi din pricina stă rii lui, dreptcredincioşii au hotă râ t
să -l trimeată la Bagdad, într-un spital.
Între timp, au ajuns în acel sat două cerşetoare, mama şi
sora lui Ghanem, şi fă ră să le cunoască , el le-a dat din
pâ inea sa şi ele au stat lâ ngă el o noapte, fă ră să se
cunoască . A doua zi, oamenii din sat au venit cu o că milă cu
că milarul ei, să -l ia pe Ghanem să -l ducă la Bagdad, la
spital, că ci poate se va vindeca, şi Alah va ră splă ti pe toţi
binefă că torii…

829
830
 Ş i l-au urcat pe să rmanul Ghanem pe că milă , după ce i se
potrivise sub el covorul din moschee. Ş i mama şi sora nu l-
au recunoscut nici atunci, dar uitâ ndu-se la el mai
îndeaproape, şi-au spus că acel bolnav seamă nă cu Ghanem
al lor. Oare n-o fi chiar Ghanem al lor?
Dar Ghanem era în nesimţire, şi şi-a revenit abia după ce
fusese legat pe că milă . Cum şi-a revenit, a început a plâ nge
şi a se vă ita, iar mama şi sora îi plâ ngeau de milă , fă ră să -l
recunoască nici acum.
Ş i aşa, Ghanem a fost dus la Bagdad, şi a fost aşezat la
uşa spitalului, unde a stat pâ nă a doua zi. Se opreau
trecă torii, vă zâ nd un om slab ca paiul. Mai apoi, venind
paznicul bazarului, după ce s-a uitat la Ghanem, a fugă rit
adună tura de gură -cască şi şi-a spus că prin acel om tâ nă r
ar putea să -şi câ ştige un loc în paradis.
Astfel, socotindu-se, paznicul bazarului a poruncit fiului
să u să -l ducă pe Ghanem în casa lor, să i se pregă tească pat
şi aşternut curat, şi omul acela a gră it cu soaţa, rugâ nd-o să
aibă grijă de Ghanem, şi ea a ră spuns că îl va îngriji cu dragă
inimă … Încâ t, îndată şi-a suflecat mâ necile, ca o gospodină
vrednică , a încă lzit apă şi i-a spă lat mâ inile, şi picioarele, şi
tot trupul, apoi l-a îmbră cat cu veşmâ ntul unei roabe, i-a dat
o cupă cu vin şi l-a stropit cu apă de trandafir. Ghanem se
vă ita însă , înainte.
În vremea asta, Cuta Alculuba sta de optzeci de zile în
încă perea întunecoasă , şi trecâ nd califul într-o zi prin faţa
uşii, a auzit-o rostind urmă toarele versuri:

„De-atâta vreme în zadar te chem!

De ce nu-mi vii, iubitul meu Ghanem?
Zăcând într-un mormânt întunecos,
Mereu te chem, feciorule frumos!
Cum n-a gândit califul din Bagdad,

831
 Că în zadar osândele ne cad?
Aşa cum azi dureri nu-l mai ajung,
Doar pulberea din el va face hram,
Şi dintr-un somn cât vremile de lung
Nu-l va trezi nici cornul lui Adam…”

Auzind califul aceste versuri, şi-a dat seama că a fost

nedrept şi s-a întors din drum spre serai şi l-a trimis la Cuta
Alculuba pe hadâ mbul Masrur. Ş i venind apoi Cuta Alculuba
în faţa califului, şi-a plecat fruntea şi plâ ngea cu adâ ncă
tristeţe.
— O! Cuta Alculuba! a spus califul. Dojeneşte-mă , Cuta
Alculuba, şi învinovă ţeşte-mă ! Am fost nedrept! Te-am auzit
spunâ nd că omul că ruia eu îi fac ră u ţi-a fă cut bine; cine e
acel om? Spune-mi mai desluşit!
— Acel om e Ghanem, fiul lui Ejub, pus în lanţuri şi pră dat
din pricina geloziei tale! Jur că omul acesta n-are nicio vină ,
ci m-a scă pat de la îngrozitoare moarte… Înalte stă pâ ne! a
strigat Cuta Alculuba. În cer pe iubitul meu, Ghanem!
Ş i vă zâ nd că stă pâ nul dreptcredincioşilor se arată
binevoitor, a continuat, spunâ ndu-i că -l va că uta pe Ghanem
pâ nă -l va gă si.
— Facă -se voia lui Alah, stă pâ nul tuturor califilor câ ţi au
fost, câ ţi sunt şi vor fi… a ră spuns califul şi astfel auzindu-l,
Cuta Alculuba nu mai putea de bucurie. A împă rţit să racilor,
tot atunci, o mie dinari în să nă tatea lui Ghanem…
A doua zi, Cuta Alculuba s-a dus la bazar, şi dâ nd
paznicului câ teva monezi de aur, l-a rugat să le împartă
stră inilor, iar o să ptă mâ nă mai tâ rziu, s-a dus în bazarul
giuvaergiilor şi a împă rţit stră inilor o mie dinari. Ş i pe câ nd
peste să rmani ploua cu aur, paznicul bazarului i-a spus că în
casa lui se afla un fecior stră in, şi a întrebat-o dacă nu
cumva vrea să meargă să -l vadă … Bineînţeles că era
Ghanem, crezut de că tre paznic drept un datornic ce nu-şi

832
poate plă ti datoriile. Auzind Cuta Alculuba, inima ei a
început să bată straşnic. A întrebat paznicul:
— N-ai putea trimite pe cineva să mă însoţească la uşa ta?
Paznicul i-a dat drept că lă uză un bă ieţaş, şi intrâ nd ea în
casa paznicului, soţia acestuia, cunoscâ nd-o, i s-a închinat şi
a să rutat pă mâ ntul în faţa ei, şi cum Cuta Alculuba a
întrebat-o unde se afla stră inul, ea a ră spuns plâ ngâ nd că se
afla pe pat, dacă voia să -l vadă pe acest om să rman, care mai
pă stra în fire parcă ceva dintr-o mă reţie stinsă …
Cuta Alculuba s-a uitat la el, dar era aşa de slă bit şi
schimbat la faţă , încâ t nu l-a cunoscut.
— Nefericitul de el! a spus ea, plâ ngâ nd, fă ră să ştie că e
Ghanem, dar îi era milă şi i-a pregă tit vin şi leacuri. După ce
i-a stat un timp la că pă tai, s-a întors la serai, şi după aceea
venea să -l vadă zi cu zi.
— Pe Alah, stă pâ nă ! i-a spus într-o zi paznicul. De bună
seamă , intrarea în paradis nu-ţi va fi oprită ! În cetatea
noastră tocmai a sosit o femeie frumoasă cu fata ei, şi se află
într-o mare să ră cie, însă şi una şi alta mai arată că au tră it
câ ndva în fericire şi bună stare, însă azi poartă veşminte
ponosite şi traiste la gâ t. Ochii lor plâ ng şi inima li-i
îndurerată . Ţ i le-am adus, să le gă zduieşti şi să le fereşti de
cerşit…
— Vreau să le vă d! a spus Cuta Alculuba. Unde sunt?
— Ţ i le aduc numaidecâ t… a ră spuns paznicul, plin de
bucurie, şi le-a adus îndată , pe mama şi pe sora lui Ghanem.
Ş i vă zâ ndu-le, ea le-a gă sit nespus de frumoase şi îi era
milă de ele.
Cele două femei plâ ngeau, gâ ndind la bună starea de
odinioară şi câ nd şi-au amintit de Ghanem, au plâ ns mai
tare, şi Cuta Alculuba a plâ ns cu ele.
— Liniştiţi-vă ! Le ruga Cuta Alculuba. De ce plâ ngeţi aşa?
— Ne rugă m lui Alah să ne unească cu omul pe care-l
că ută m, Ghanem, fiul meu şi al lui Ejub…

833
 Auzind Cuta Alculuba una ca asta, a înţeles numaidecâ t
că una din femei e mama iubitului ei, şi cealaltă sora, şi au
plâ ns tustrele pâ nă la leşin.
— Nu vă temeţi şi nu fiţi întristate! le-a spus ea apoi. Ziua
de azi e prima zi a fericirii voastre, şi cea din urmă a
nenorocirilor…
Ş i a poruncit paznicului să le îmbrace frumos, să le ducă
la baie, să le pă zească şi să se poarte cu ele cu toată cinstea.
A doua zi, Cuta Alculuba a venit iar la casa paznicului, şi
soţia acestuia s-a ridicat, i-a să rutat mâ inile şi i-a mulţumit
pentru binefacerile ei. Acum, mama şi sora lui Ghanem,
după ce fuseseră la baie şi erau îmbră cate cu veşminte
frumoase, ară tau cu totul altfel, şi Cuta Alculuba s-a aşezat
lâ ngă ele şi au vorbit un timp, apoi a întrebat de bolnav.
— Tot aşa de ră u se simte! a ră spuns soaţa paznicului.
Dacă vreţi, veniţi să -l vedeţi…
Ş i toate patru s-au apropiat de Ghanem şi i s-au aşezat la
că pă tai. Deodată , Ghanem şi-a ridicat capul şi a strigat:
— O! Cuta Alculuba…
Ş i Cuta Alculuba s-a dat mai aproape, şi privindu-l, a
strigat:
— Iată -mă -s, o, Ghaneme!
— Vino mai aproape, Cuta Alculuba! Tu eşti oare?
— Tu eşti, într-adevă r, Ghanem, fiul lui Ejub? a strigat ea.
— Da! Eu sunt! a ră spuns el, şi auzind acestea, Cuta
Alculuba a leşinat. Mama şi sora lui Ghanem îl lă udau cu
glas tare pe Alah, pentru bună tatea sa, apoi Cuta Alculuba,
trezindu-se din leşin, a strigat şi ea:
— Binecuvâ ntat fii, Alah, binefă că torul nostru!
Ş i i-a povestit lui Ghanem toate cele întâ mplate, apoi i-a
pă ră sit, spunâ ndu-le că se întoarce repede, şi s-a dus la
seraiul ei, şi a adus lada cu averile lui Ghanem, apoi dâ nd
paznicului bani, i-a poruncit să cumpere pentru mama şi
sora iubitului ei câ te patru râ nduri de veşminte scumpe şi

834
câ te zece râ nduri de nă frame. Apoi a poftit femeile la baie şi a
poruncit bă ieşiţelor să aibă grijă să li se dea după aceea
carne şi apă de nufă r, şi după ce au ieşit din baie şi s-au
ospă tat şi şi-au pus veşmintele cele mai noi, ară tau ca două
sultă niţe.
Cuta Alculuba a ră mas trei zile cu ele şi cu Ghanem, şi
ţinâ ndu-i din scurt, cu carne de pasă re şi siropuri, în trei zile
toţi erau iară şi pe picioare! Ş i iar au fost poftiţi toţi la baie şi
la schimbarea veşmintelor cu altele şi mai bune, şi aşa i-a
lă sat Cuta Alculuba în casa paznicului. Ea s-a dus la serai şi
a trimis cuvâ nt califului că -l roagă să -i îngă duie să -l vadă . Ş i
califul i-a îngă duit.
Cuta Alculuba a să rutat pă mâ ntul în faţa lui şi i-a povestit
cum i-a gă sit pe Ghanem, pe mama şi pe sora lui, şi califul a
poruncit să -i fie toţi înfă ţişaţi numaidecâ t!
— Ascultă bine, Djafare! s-a strâ mbat califul că tre vizirul
să u, şi acesta s-a dus numaidecâ t la Ghanem.
Cuta Alculuba i-o luase însă înainte, spunâ nd lui Ghanem
că era chemat, şi l-a sfă tuit să gră iască frumos şi cu
înţelepciune, să îmbrace un veşmâ nt nou-nouţ. Ş i pe câ nd îl
sfă tuia aşa, a sosit şi vizir Djafar, că lare pe vestitul să u catâ r
Nubia.
S-a ridicat Ghanem şi a mers în întâ mpinarea lui, şi i s-a
închinat, şi steaua fericirii lui ră să rise iar, şi stră lucea!
Astfel, Ghanem s-a dus cu Djafar la stă pâ nul
dreptcredincioşilor, şi să rutâ nd pă mâ ntul în faţa lui, şi
vă zâ nd adunat soborul mare al beilor, vizirilor şi că mă raşilor,
vă zâ nd strâ nşi capuchihă i turceşti, arabe şi persiene, a rostit
câ teva cuvinte alese, apoi, plecâ ndu-se pâ nă la pă mâ nt, a
rostit urmă toarele versuri:

„Mai mult de ani o mie poeţi te vor cânta!

Pentru supuşi, ca roua-i de bună mâna ta!
Ţi se supun sultanii cei mari şi hanii cruzi,

835
 De la Persani şi până în zări, la Andaluzi!
Doar la un semn, din mândrul puterilor temei,
Umili îngenunchează nepotoliţii bei
Şi-n pulberi, la picioare trufia şi-o depun,
Cum piere-ngrozitorul pustiului simun
În faţa unui munte! Poeţi te vor cânta!
Pentru supuşi, ca roua-i de bună mâna ta!
Pustiurile lumii oştirea nu-ţi cuprind,
Iar corturile tale până-n Saturn se-ntind!
Mai mult de ani o mie poeţi te vor cânta!
Pentru supuşi, ca roua-i de bună mâna ta…”

I-a lă udat califul frumuseţea cuvâ ntului, şi poftindu-l să se

apropie, l-a rugat să -şi spună toate pă timirile. Ş i Ghanem i-a
povestit cum a dormit în cavou, cum a luat lada, după ce s-
au dus robii, şi tot ce s-a mai petrecut, de la început pâ nă la
sfâ rşit, şi califul şi-a dat seama că Ghanem spune adevă rul,
şi l-a cinstit cu daruri scumpe, şi l-a ţinut la dreapta sa,
rugâ ndu-l de iertare pentru toate cele întâ mplate.
Ghanem i-a ră spuns că -l iartă pentru toate, şi califul se
bucura foarte auzindu-l, şi a poruncit să i se dea nenumă rate
daruri, şi i-a hotă râ t multe venituri, dâ ndu-i şi un serai,
unde Ghanem s-a mutat cu mama şi sora. Ş i califul i-a
mulţumit încă o dată pentru toate, şi dâ ndu-i o sută mii
dinari, a poruncit să vină cadiul şi martorii, şi tot atunci a
fost scris hrisovul de nuntă .
Astfel, Ghanem s-a însurat cu frumoasa Cuta Alculuba,
laudă celui ce uneşte pulberile!
Apoi, califul a poruncit caligrafilor şi cronicarilor să
însemne numaidecâ t în cronicile Bagdadului cele întâ mplate,
spre a fi pă strate în vistierie, să le afle şi alte generaţii.
Ş i după ce caligrafii şi cronicarii au luat însemnarea,
nunta feciorului Ghanem şi a fetei Cuta Alculuba s-a încins
în lege! Afumat de vin, aşa cum îi stă bine omului la nuntă ,

836
califul din Bagdad mereu da laudă fetei Cuta Alculuba,
pentru curajul ei, şi feciorului Ghanem, fiul lui Ejub, pentru
neînfricarea sa! Că ci şi unul, şi altul, numai prin foc nu
trecuseră , spre a birui totul.
Apoi, că tre ziuă , s-au primenit lumâ nă rile, şi lă utele au
prins putere, parcă din aerul tare şi proaspă t, şi din lumina
zorilor. Tamburinele aminteau tropotele că lă reţilor în deşert.

ŞEHERAZADA ÎNCEPE ALT BASM, AL FETEI DE VIZIR,

POETA VARDA FIL ACMAM, ADICĂ TRANDAFIRUL
ÎMBOBOCIT, ŞI A LUI VUS ALVUDJUD, FECIORUL
SULTANULUI SAMEH…

Se istoriseşte – şi numai unul Alah le ştie toate!

— Se istoriseşte că în timpuri vechi tră ia un sultan cu
numele Sameh, tare în oşti şi temut în stă pâ nirea sa! Ş i spun
cronicile că Sameh-sultan avea un fiu numit Vus Alvudjud,
adică „Dulceaţa Vieţii”, iar vizirul să u o fată frumoasă foarte,
pricepută în că rţi, şi-i plă cea poezia şi prietenia oamenilor
învă ţaţi. Ş i ea însă şi era vestită poetă . Se numea Varda Fil
Acmam, adică „Trandafir îmbobocit”, iar tată l ei, vizirul, o
iubea nespus.
Ş i era Varda Fil Acmam frumoasă ca luna, gingaşă ca
floarea, şi câ nd vorbea, dulceaţa glasului şi cuvintele ei
puteau vindeca bolnavii şi învia morţii din morminte. Peste
toate aceste mari însuşiri, avea încă multe altele, încâ t
fermeca pe oricine era luat în seamă , iar cel că ruia îi întorcea
spatele se usca pe picioare şi murea cu zile! Într-un cuvâ nt,
Varda Fil Acmam era, după cuvâ ntul poetului:

„Mă-ntrebi Frumoasa Lumii cum era?

Ca luna printre stele arăta!
837
 Ca de gazelă, paşii uşurei!
Ca luna strălucea obrazul ei…”

Obişnuia Sameh-sultan să pună la cale, în fiecare an,

întreceri între că lă reţi, pe câ mpul de alergă ri, şi într-o zi, în
timpul întrecerilor, fata vizirului a vă zut de la fereastra
seraiului ei un fecior frumos, cum nu mai vă zuse, şi
frumuseţea lui a fermecat-o într-atâ t, încâ t l-a privit din nou
şi şi-a întrebat doica:
— O, tu, care m-ai ală ptat şi m-ai crescut! Cine e frumosul
acela?
— Toţi sunt frumoşi, i-a ră spuns doica. Despre care-i
vorba?
Fata vizirului a rugat-o să aştepte pâ nă ce feciorul va trece
iar prin faţa lor, şi câ nd acesta a trecut, ea a luat un mă r şi l-
a aruncat spre el.
Ş i ridicâ nd capul să vadă cine i-a aruncat mă rul, el a ză rit-
o pe fata vizirului, şi parcă era luna stră lucind în întinsul
nemă rginit al cerului, şi inima lui s-a aprins de iubire. Câ nd
s-au sfâ rşit întrecerile, el s-a îndepă rtat cu tată l să u, dar cu
inima plină de chipul fetei.
— Nu mi-ai spus cum îl cheamă pe feciorul acela… a gră it
Varda Fil Acmam că tre doică .
— Îl cheamă Vus Alvudjud şi e fiul sultanului! a ră spuns
doica, şi de bucurie că a aflat cum îl cheamă , poetă Varda Fil
Acmam a alcă tuit urmă toarele versuri:

„Frumoasă zi, când mi-a fost dat s-aud

De numele tău dulce, Alvudjud!
Iubitul meu e soare pe pământ!
Sultan al frumuseţii, eu te cânt;
Şi ochii tăi, ca perlele căprui,
Le-a şlefuit Alah, cu mâna lui!
Statura ta, copac din Galaad,

838
 Şi ochii tăi ca litera Saad!
Sprâncenele, Alah cel pururi bun
Le-a arcuit ca literele Nun…”

Alcă tuind stihurile, poeta Varda Fil Acmam le-a scris, a

împă turit epistola şi a pus-o sub pernă . Ş i vă zâ nd aceasta o
roabă isteaţă nespus, a luat-o cu vorba, pâ nă a adormit-o şi
i-a furat epistola, şi citind-o, a înţeles că versurile erau scrise
pentru Vus Alvudjud.
Cum a înţeles, a pus epistola la locul ei, a aşteptat pâ nă s-
a trezit stă pâ na, şi i-a spus astfel:
— O, poetă a lumii! O, trandafir al pă mâ ntului! Ş tiu că ai
scris nişte versuri pentru feciorul stă pâ nului nostru, Vus
Alvudjud! O, poetă a ră să ritului de ziuă şi câ ntare a
luceafă rului! Trandafir al iubirii şi dulceaţă a mâ ngâ ierii!
Deschide-ţi inima înaintea mea, cum se deschid porţile
moscheii, câ nd se apropie cei cu inima plină de rugă minţi!
Dacă ai ceva de încredinţat lui Vus Alvudjud, voi pă stra cea
mai adâ ncă taină şi-i voi duce orice, şi cu agerimea să geţii, şi
cu sprinteneala râ ndunicii…
Auzind acestea, poetă s-a bucurat foarte.
— Dar n-am spus nimă nui taina, s-a mirat ea. De unde ştii
că am scris versuri pentru Vus Alvudjud?
— Poetă a ră să ritului de ziuă ! a ră spuns roaba. Mi-a şoptit
cineva în vis: „Stă pâ na ta, Varda, şi stă pâ nul tă u, Vus, se
iubesc! Ajută -i, poartă -le epistolele, ascultă -le poruncile şi
pă strează -le taina, că ci vei fi bine ră splă tită …” Aşa am auzit
eu glas în somnul meu, şi e râ ndul tă u acum, poetă a zorilor,
să -mi spui care-i adevă rul…
— Dar oare nu mă vei vinde? a întrebat Varda Fil Acmam.
— Mi-i martor Alah! a ră spuns roaba, şi poetă a luat
epistola şi i-a încredinţat-o, s-o ducă lui Vus Alvudjud şi să -i
aducă ră spuns!
Ş i ducâ nd roaba scrisoarea, şi primind-o Vus Alvudjud, a

839
ră spuns cu urmă toarele versuri:

„Obrajii tăi, frumoaso, totdeauna

Să ţi-i slujească soarele şi luna!
Iar ramurile ucenice-ţi fie,
În marea şi nespusa gingăşie!
Şi în a vremii cale, neştiuta,
Vreau robul tău să fiu, să-ţi port lăuta,
Şi când va obosi de câte-o spune,
Cu genele să o desmierd pe strune…”

Ş i sfâ rşind de scris, Vus Alvudjud a împă turit epistola, a

să rutat-o, a dat-o roabei; şi dâ nd-o aceasta stă pâ nei ei, ea a
citit-o, după ce a să rutat-o, şi aflâ ndu-i cuprinsul, a ră spuns
cu urmă toarele versuri:

„Te preamăresc, o, tu, iubitul meu!

Ca pe-un stejar te-oi admira mereu!
Şi cum tot urci peste dumbrăvi, stingher,
Cu crengile o să ajungi în cer!
Iubitul meu, nestăvilit talaz,
Cu genele te mângâi pe obraz.

Scriind ea aceste versuri, a împă turit epistola, a dat-o

roabei s-o ducă , dar deodată i-a ieşit înainte vizirul şi a
întrebat-o unde se duce, roaba a ră spuns că se duce la baie,
dar de spaimă a scă pat epistola din mâ nă , fă ră să -şi dea
seama. A vă zut abia pe drum că n-o mai are. S-a întors deci
la stă pâ nă şi i-a spus totul.
Între timp, un rob îi adusese vizirului epistola, spunâ ndu-i
unde şi cum a gă sit-o. Ş i citind vizirul versurile, şi
cunoscâ nd scrisul fiicei sale, a început să plâ ngă şi s-a dus
tot atunci la mama ei, şi întrebat fiind de ce plâ nge, el i-a dat
epistola, rugâ nd-o s-o citească . Ş i citind-o ea, şi vă zâ nd că

840
fata era îndră gostită de Vus Alvudjud, a prins a boci şi a
spune:
— O, vizire! Ce se va întâ mpla, oare, o, vizire?
— De un lucru mă tem! a ră spuns vizirul. Ş tiu câ t de mult
ţine sultanul la feciorul lui, şi întâ mplarea asta ar putea să
aibă pentru noi urmă ri grozave! Ce mă sfă tuieşti să fac? Mă
voi ruga la noapte lui Alah, poate mă luminează şi aflu un
mijloc de scă pare!
În cele din urmă , pă rinţii poetei au hotă râ t să zidească un
serai pe muntele Takla, aflat pe o insulă în marea Kanus, şi
s-o ducă pe fata lor acolo…

POETA VARDA FIL ACMAM E DUSĂ ŞI ASCUNSĂ ÎN

SERAI. SE DOVEDEŞTE ÎNSĂ CĂ IUBIREA MACINĂ
MUNŢII ŞI USUCĂ MĂRILE… ÎNTÂLNIREA LUI VUS
ALVUDJUD CU LEUL; FECIORUL ÎI SPUNE VERSURI, ŞI
OCHII FIAREI DEŞERTULUI LĂCRĂMEAZĂ DE DUIOŞIE…
APOI, AJUNGEM LA PEŞTERA SIHASTRULUI DIN MUNTE,
ŞI LĂCRĂMĂM CU EL. CUM INTRĂM ÎN CURTEA
SERAIULUI, ASCULTĂM VERSURI, SUB ŞAPTE COLIVII
DE AUR, ŞI ÎNŢELEGEM MAI BINE CĂ IUBIREA TRĂIEŞTE
ÎN INIMILE TUTUROR FĂPTURILOR…

Vizirul a trimis numaidecâ t mă sură tori şi zidari pe

muntele Takla şi le-a poruncit să construiască un serai înalt
şi frumos, şi câ nd, după un an, seraiul era gata, vizirul s-a
dus la fiică -sa, şi ea i-a ieşit înainte şi i-a să rutat mâ inile, dar
el i-a spus să se pregă tească de că lă torie. Câ nd ea l-a
întrebat încotro, tată l n-a ră spuns, însă cum ea n-a vrut să
pornească noaptea, vizirul a silit-o.
Ieşind ea deci din serai, şi vă zâ nd marile pregă tiri, a bă nuit
numaidecâ t că se desparte de iubitul ei! a început a plâ nge,
841
apoi a luat pana şi a scris pe pragul uşii urmă toarele versuri,
încunoştiinţâ ndu-l de nenorocirea ei pe Vus Alvudjud:

„Iubitul meu, în grabă te vestesc,

Am părăsit căminul părintesc
Şi mi-i cumplită jalea, căci de az’
N-o să-mi mai vezi surâsul în pervaz…
Îmi pare rău, tu, omul cel mai demn!
Cu şalul cine îţi va face semn?
Suspin adânc şi lacrimi mă cuprind!
Cum pasărea suspină gungurind
După iubitul ei, aşa şi eu
O, Alvudjud, voi suspina mereu…”

După ce a scris aceste versuri, poeta Varda Fil Acmam a

fost dusă fă ră să ştie unde. A că lă torit în lungul şi latul
pustiurilor, pâ nă la marea Kanus. Ş i aşteptâ nd, au fost
ridicate corturi, pâ nă ce a ancorat o corabie mare. Curâ nd,
Varda Fil Acmam a fost urcată pe corabie, împreună cu robi
şi roabe. Ş i cum au coborâ t pe insula din mijlocul mă rii
Kanus, corabia a fost scufundată , după porunca vizirului,
pentru ca să piardă orice urmă …
În vremea asta, Vus Alvudjud, trecâ nd că lare prin cetate,
pe lâ ngă casa vizirului, nă dă jduind să vadă fata, s-a apropiat
de uşă şi a gă sit pe prag versurile sus-amintite. Cum le-a
citit, şi-a ieşit din fire, un foc de nestins arzâ ndu-i inima. S-a
întors şi nu-şi mai gă sea linişte, era ca porumbelul înainte de
tă iere!
Peste noapte, durerea lui crescâ nd, şi-a dezbră cat
veşmintele alese, şi îmbră câ nd strai de pribeag a apucat
încotro l-or duce ochii, şi toată noaptea a ră tă cit. Dimineaţa,
câ nd soarele a început să -l ardă şi dealurile dogoreau de
arşiţă , l-a cuprins setea, şi vă zâ nd un copac, şi sub el un
pâ râ u limpede, s-a plecat să bea, şi şi-a ză rit în apă chipul

842
palid. Picioarele îi erau umflate de mers.
A plâ ns acolo, pâ nă ce straiul i s-a muiat de lacrimi, apoi
s-a ridicat şi a pornit mai departe, şi Alah, în atotputernicia
lui, l-a că lă uzit prin pustiuri, peste munţi şi stâ nci. Ş i pe
câ nd ră tă cea aşa, a întâ lnit un leu uriaş, cu coamă stufoasă .
Capul îi era mare câ t o ladă , gura câ t intrarea unei peşteri, şi
colţii câ t ai elefantului. Cum l-a ză rit, Vus Alvudjud s-a
înspă imâ ntat de moarte; s-a aşezat cu faţa spre Mecca, şi
mă rturisindu-şi credinţa în Alah şi în Mahomed-prooroc, şi-a
adus aminte că citise câ ndva în nişte că rţi stră vechi că dacă
întâ lneşti leul, e bine să încerci să -l potoleşti gră indu-i. Ş i
încercâ nd, Vus Alvudjud a spus leului urmă toarele versuri:

„Sunt trist şi singur şi mi-i drumul greu!

O, cruţă-mă, te rog, sultane-leu!
De mă ucizi, te-i ruşina apoi,
O, tu, cel mai viteaz dintre eroi!
Sunt trist şi singur, fără de noroc!
M-a mistuit al despărţirii foc!
Iubita mi s-a dus, fără să ştiu,
Şi rătăcesc, şi-o caut în pustiu…”

Ş i auzind leul aceste versuri, s-a tras înapoi, s-a aşezat în

genunchi, apoi cu botul pe labe, şi-l asculta pe nefericit
recitâ ndu-i mai departe, plâ ngâ nd:

„O, nu mă omorî, sultane-leu,

Pân’ nu-mi găsesc iubita-n drumul meu!
O, cruţă-mă, căci nu sunt vânător,
Ci om sărman şi mistuit de dor!
De mă ucizi, tu, leule-ntre lei,
În pumni vor râde inimicii mei!
Până de trudă m-oi întinde mort,
Iubirea ca pe-o flacără o port…”

843
 Câ nd a sfâ rşit Vus Alvudjud versurile, leul s-a apropiat de
el cu lacrimi în ochi, i-a lins mâ inile, apoi, apucâ nd înainte,
i-a fă cut semn să -l urmeze. Au urcat un munte, apoi au
ajuns într-un şes, unde se ză reau urme de că lă tori, şi Vus
Alvudjud se gâ ndea că puteau fi chiar urmele ră pitorilor
iubitei. După ce leul s-a mai uitat o dată la dâ nsul, şi-a vă zut
de drum, în pustiu, iar Vus Alvudjud a mers după urmele
omeneşti, pâ nă la ţă rmul mă rii, şi pentru că acolo urmele
încetau, a gâ ndit că de bună seamă ră pitorii s-au urcat pe o
corabie, şi astfel a pierit orice speranţă de regă sire. Ofta şi
plâ ngea, rostind urmă toarele versuri:

„Departe-mi este ţelul urmărit,

Şi ultima speranţă a murit!
Când mai aproape mă aflam de Ea,
A răsărit o mare-n calea mea!
Cămin rămas dincolo de amurg!
Ca râurile lacrimile-mi curg,
Şi ca pe-o stâncă inima-mi răpun,
Ca apele grozavului Sihun;
Şi lacrimile-mi curg neîncetat,
Tălăzuind ca râul Eufrat,
Şi lacrimile-mi curg mereu, duios,
Necontenit, ca Nilul unduios,
În calea mea văzduhu-ntunecând,
Ca ploile cu grindină căzând…
A dorului oştire, în tumult,
Printr-un asalt, a-mprăştiat de mult
Ale răbdării tabere…
Tu, cer,
Te-ai mâniat că fata ce ţi-o cer
Întrece-n frumuseţe luna ta?
Voi, arbori Wan, oricât v-aţi legăna,

844
 Şi de-aţi foşni mai stins ca un suspin,
Iubita mea se leagănă mai lin…
Vă lăudaţi zadarnic, voi, arcaşi,
Că nu se află mai dibaci ţintaşi,
Căci ochii Ei, adânci şi zâmbitori,
Sunt cei mai iscusiţi săgetători:
Cu-o singură săgeată, am ajuns
Până-n adâncul inimii străpuns…”

Ş i sfâ rşind rostirea versurilor, Vus Alvudjud a vă rsat

lacrimi amare, pâ nă şi-a pierdut lumina cunoaşterii, şi
trezindu-se, şi temâ ndu-se de fiarele să lbatice, s-a urcat pe-o
înă lţime şi a vă zut o peşteră . S-a apropiat, şi deodată a auzit
un glas omenesc, glasul unui sihastru, care tră ia numai
închinâ ndu-se lui Alah, departe de lume şi deşertă ciunile ei.
Vus Alvudjud a bă tut la uşă , dar n-a primit niciun ră spuns.
Astfel vă zâ nd, s-a aşezat pe prag şi a stat acolo trei zile,
aşteptâ nd să iasă sihastrul. Ş i venind ziua a patra, a rostit la
uşa peşterii urmă toarele versuri:

„Am străbătut atâtea zări albastre,

Deserturi, munţi, câmpii şi codri deşi!
Adânc te rog, îndură-te, sihastre,
Deschide uşa peşterii şi ieşi,
Căci însuşi leul s-a-ndurat de mine Şi-a-ngenunchiat în
faţă-mi lăcrămând,
Când a aflat că bat cărări străine,
Necontenit iubita căutând…”

Sfâ rşind el rostirea versurilor, uşa peşterii s-a deschis.

— În numele lui Alah! a strigat Vus Alvudjud.
Sihastrul i s-a închinat. L-a întrebat:
— Cine eşti, pentru numele lui Alah, şi ce cauţi?
— O, sihastre! a ră spuns Vus Alvudjud, şi şi-a istorisit

845
toate pă timirile, încâ t sihastrul a început a plâ nge de milă .
— O, Vus Alvudjud! a spus el, tră iesc de două zeci de ani în
această peşteră , şi n-am vă zut pe aici pe nimeni, pâ nă acum
şase zile, câ nd am auzit larmă şi am vă zut oameni mulţi şi
corturi pe ţă rmul mă rii. După puţin timp, oamenii aceia s-au
urcat într-o corabie şi s-au dus. O parte din ei s-au întors
însă , şi ajungâ nd la ţă rm, au înecat corabia. Cred deci, că cei
că utaţi de tine se află pe muntele Takla…
Ş i sfâ rşind, sihastrul a rostit urmă toarele versuri:

„Din peştera adâncă te aud

Şi te-nţeleg, sărmane Alvudjud,
Că-n ani trecuţi, în tinereţea mea,
Cei răi şi cruzi m-au despărţit de Ea,
Şi după ce s-a dus, am plâns atât,
Că până la mormânt am coborât,
De-aceea stau acum ca un zălog,
În peştera aceasta, şi mă rog…”

Astfel auzindu-l, Vus Alvudjud l-a îmbră ţişat şi şi-au

amestecat lacrimile.
— O, Vus Alvudjud! a spus apoi sihastrul. La noapte am să
mă rog lui Alah, sultanul sultanilor, să mă sfă tuiască …
În vremea asta, Varda Fil Acmam se afla în seraiul de pe
muntele Takla, şi cu toate că seraiul era nespus de frumos,
ea plâ ngea spunâ ndu-şi:” Pe Alah! E frumos seraiul şi plă cut,
dar câ t de departe e iubitul meu”. Vă zâ nd multe pă să ri pe
insulă , a poruncit să i se facă o plasă , şi prinzâ nd câ teva, le-
a încuiat în colivii de aur, apoi s-a aşezat la fereastră şi se
gâ ndea la toate cele întâ mplate.
A rostit urmă toarele versuri ale mâ hnirii:

„Îmi ştiţi iubitul, voi, luceferi!

I-s ochii mari şi părul negru, des!

846
 Când luna se întunecă ades,
Iubitul mi-a trecut prin faţa ei…
Răsări, preasfinte soare, mai curând,
Mai luminos ca Alah-dumnezeu,
Să duci, pe calea cerului urcând,
Epistolă pentru iubitul meu…
Opreşte, vânt, şi ramuri nu clinti!
Degeaba legeni chiparoşi destui,
Căci pe pământu-ntreg nu poate fi
Un ram mai zvelt decât statura lui!
Mai staţi, amurguri! Nu mă părăsiţi!
Rămâi la sânu-mi, soare, să te culci!
Voi, trandafiri, degeaba înfloriţi:
Ai lui obraji sunt trandafiri mai dulci.

Ş i sfâ rşind aceste versuri, ea a început a se gâ ndi adâ nc ia

soarta ei, şi aşa a înmă rmurit în marea ei durere. Iar
noaptea, nemaiputâ nd de dor, a alcă tuit urmă toarele versuri:

„Noaptea m-a cuprins ca un potop!

Inima când mi-o aud zvâcnind,
Parc-aud departe tropotind
Calul lui în furtunos galop…
Haide, noapte, sfetnicul meu bun,
Şi mai spune-mi, spune-mi despre el!
Visul nu mai vine-n niciun fel,
Geană peste geană nu mai pun…”

În timp ce poetă se afla în starea asta, în seraiul de pe

muntele Takla, sihastrul îl trimisese pe Vus Alvudjud la
poalele muntelui, să -i aducă fibre de curmal, şi cum s-a
întors el cu fibrele, au prins a împleti din ele frâ nghii şi au
fă cut o plasă .
Apoi, sihastrul i-a spus lui Vus Alvudjud să se ducă iar în

847
vale, să rupă câ ţiva bostani, să umple cu ei plasa, apoi,
înşfă câ ndu-se bine de această legă tură plutitoare, să se
arunce în mare…
— Ţ ine minte, prietene! a încheiat sihastrul. Cine se teme
nu-şi atinge niciodată ţinta…
Vus Alvudjud şi-a luat ră mas bun, şi coborâ nd în vale, şi
luâ nd bostani, şi punâ ndu-i în plasă , s-a înşfă cat bine de ei
şi s-a zvâ rlit în mare. Un vâ nt bă tea şi l-a mâ nat departe de
ţă rm, tot mai departe, şi mai departe, încâ t în trei zile a ajuns
la muntele Takla. Ş i să rind pe ţă rm, îi era atâ t de foame şi de
sete, încâ t se simţea ca o pasă re ră nită , dar a gă sit pe munte
multe izvoare şi pă să ri câ ntâ nd în pomi încă rcaţi de poame.
Ş i a bă ut, şi a mâ ncat şi din buruienile pă mâ ntului, şi
poame.
— Binecuvâ ntate fie toate pă să rile şi livezile de pe
pă mâ nt…
Ş i a pornit mai departe, şi a vă zut deodată stră lucind ceva
alb: era un serai mare şi întă rit. A gă sit porţile încuiate şi a
stat trei zile, iar în ziua a patra o poartă s-a deschis şi a ieşit
un moşneag care vă zâ ndu-l s-a înspă imâ ntat foarte!
— Cine eşti şi de unde vii? l-a întrebat.
— Vin de la Ispahan, unde eram neguţă tor cu vază , dar,
fă câ nd o că lă torie pe mare şi corabia naufragiind, m-am
salvat pe o scâ ndură , şi soarta m-a aruncat pe acest munte…
Câ nd a auzit moşneagul una ca asta, a plâ ns, l-a
îmbră ţişat şi i-a spus:
— Ş i eu sunt din Ispahan, Alah să te binecuvâ nteze! O, tu,
floare a prieteniei! Am acolo o verişoară pe care o iubesc
foarte, încă din fragedă tinereţe. Dar într-o zi au nă vă lit
asupra noastră ră zboinici stră ini; m-au prins şi m-au vâ ndut
vizirului. Mă poţi socoti prieten!
Ş i aşa, l-a chemat pe Vus Alvudjud în serai, unde întâ i a
vă zut, în mijlocul curţii, pomi mari, cu colivii de aur şi argint,
în care câ ntau pă să ri. În prima colivie se afla o turturică , şi

848
câ nd a prins a gunguri, parcă se ruga spre Alah să -i redea
libertatea pierdută .
— O, tu, atoatedă ruitorule! spunea parcă gunguritul
turturelei.
Ş i Vus Alvudjud, auzind-o, întâ i a leşinat de jale, apoi,
oprindu-se sub cuşca ei, a rostit urmă toarele versuri:

„Suspină şi oftează, turturică,

Să afle tot pământu-n lung şi lat,
Până la ceruri glasul ţi-l ridică,
Spre vinovatul ce te-a-nstrăinat,
Suspină, turturică prea frumoasă,
Şi roagă-te mai tare, în pustiu,
Ca ticălosul ce te-a dus de-acasă
Se fie în Gheena ars de viu…”

După ce a rostit aceste versuri, sub colivie, Vus Alvudjud a

leşinat iar, dar trezindu-se şi mergâ nd mai departe, a vă zut
colivia a doua, cu o porumbiţă , şi cum l-a vă zut, ea şi-a
ridicat glasul, parcă spunâ nd:
— Slavă lui Alah, fâ ntâ na mulţumirilor!
Ş i auzind-o, Vus Alvudjud a spus urmă toarele versuri:

„Îţi jur, o, porumbiţă frumoasă, că de-ajung

Să-mi regăsesc iubita în drumul greu şi lung
O să slobod din lanţuri pe cei ce gem de dor,
Pe toţi cei ce suspină după iubita lor,
Pe la răscruci să fie doar mese lungi, de hram,
Să împărţesc cu pumnii averile ce am,
Şi pentru fiecare minut atât de trist
Să ia îndrăgostiţii măcar un ametist…
Iar voi, o, păsări, roabe în laţ şi colivii,
Veţi fi eliberate atunci, pe ani răsmii,
Şi numai bucuria iubirii s-o cântaţi,

849
 Cu cei iubiţi, alături necontenit să staţi.

Ş i ajungâ nd la a treia colivie, şi vă zâ nd o privighetoare,

Vus Alvudjud a rostit urmă toarele versuri:

„Ce trist e glasul tău, privighetoare!

Cum seamănă cu-adâncul meu suspin!
Peste-amândoi, mâhnite zile vin,
Şi prin văzduhuri parcă trec
popoare Într-o cumplită fugă, că le-
ajung Furtunile cu tunetul prelung…
Vrăjmaşii noştri să se chinuiască
Răsmii de ani şi-un milion de mii!
Vrăjmaşilor Alah le hărăzească
A noastră suferinţă, pe vecii!
Când s-or simţi că sunt şi ei doriţi,
Necontenit să fie despărţiţi…”

Ş i ajungâ nd Vus Alvudjud la colivia a patra, şi vă zâ nd cum

se tâ nguie o privighetoare de munte, s-a oprit, a suspinat şi a
rostit urmă toarele versuri:

„Iubita mi-au răpit, în zile crunte,

Şi-o caut, rătăcind din loc în loc!
Când vă aud, privighetori de munte,
Mă-năbuşă suspinele de foc…
Şi ştiu, privighetori, ce fericire
S-ar revărsa spre noi, când cei iubiţi
Ne-ar dărui o singură privire,
Din ochii lor, de Alah şlefuiţi…”

Spunâ nd şi aceste versuri, Vus Alvudjud a pornit iar şi a

vă zut colivia cea mai frumoasă , cu un porumbel să lbatic, cu
colier de perle în jurul gâ tului, sultanul pă să rilor

850
îndră gostite… Ş i vă zâ ndu-l pe Vus Alvudjud, sultanul
pă să rilor îndră gostite a suspinat, iar Vus Alvudjud a rostit
urmă toarele versuri:

„Pace ţie, porumbel sălbatec!

Cin’ţi-a hărăzit să fii stingher?
Dacă vrei să nu mai fi ostatec,
Urcă-ţi uruitul pân’la cer
Şi prefă-l în trăsnet de furtună,
Să despice marile tării,
Când s-o repezi către genună
Să zdrobească lanţuri, colivii…”

Auzind aceste versuri, porumbelul să lbatic a suspinat, şi

pă rea a spune:

„Îmi amintesc şi eu de o iubită!

Cu ea cântam, zburând din pom în pom,
Dar într-o zi, cu plasa iscusită
Pândindu-ne s-a arătat un om.
Şi când m-a prins în plasă, vânătorul,
Amar plângeam, şi el râdea, râdea!
«O, lasă-mă spre ceruri să-mi iau zborul,
Să mă-întâlnesc din nou cu draga mea…»
Aşa-l rugam, dar el, mergând pe cale,
Râdea, râdea, şi rob de-atuncea sunt!
Şi-mi cere ticălosul să-i tot cânt,
Când mie-mi arde inima de jale…”

Vus Alvudjud l-a întrebat apoi pe prietenul din Ispahan al

cui era seraiul, cine-i ridicase şi cine locuieşte în el.
— Vizirul sultanului Sameh! a ră spuns prietenul. L-a
construit pentru fata lui, temâ ndu-se de vitregia sorţii, şi a
poruncit paznicilor să deschidă porţile numai o dată pe an,

851
câ nd se aduce merindea.
— Iată , mi-am atins ţinta, a oftat Vus Alvudjud.

ÎNSA VARDA FIL ACMAM DISPARE CA NĂLUCA…

În vremea asta, poeta Varda Fil Acmam nu mai putea

suferi închisoarea de aur, şi suferinţele ei creşteau
necontenit. Ră tă cea printre coloanele seraiului, că utâ nd o
ieşire, să poată fugi. În mâ hnirea ei, deseori rostea
urmă toarele versuri:

„O, stelelor, doar voi vedeţi ce crunt e…

De toată tinereţea, ce folos?
Închisă sunt, pe vârful unui munte,
Într-un serai de aur, luminos!
Nu pot vedea măcar departe zarea,
Ca negură mă înconjoară marea.

Într-o zi, după ce a spus aceste versuri, Varda Fil Acmam a

fost cuprinsă de o durere nă prasnică , Ş i-a îmbră cat
veşmintele cele mai preţioase, s-a împodobit cu pietre
scumpe, şi legâ nd apoi mai multe pâ nze de mă tase de altarul
seraiului, s-a lă sat în jos ea pe-o frâ nghie…
A ajuns cu bine la pă mâ nt şi s-a îndepă rtat, pe insulă ,
pâ nă la ţă rmul mă rii, unde tocmai a ză rit un pescar într-o
barcă , adus de vâ nt. Vă zâ nd-o, pescarul s-a înspă imâ ntat şi
a fugit, dar ea i-a fă cut semn şi a rostit urmă toarele versuri:

„Pescarule, te-ndură şi răspunde!

Mai stai, te rog! Aşază-te din nou!
Nu-i fi zărit pe ale mării unde
Un feciorel frumos precum Crai-nou?
852
 Oricine-l vede fruntea şi-o ridică
Şi cu-ndrăzneală merge către ţel!
Decât Crai-nou ce mările despică,
E mai frumos înaltul feciorel…”

Auzind pescarul aceste versuri, a început a plâ nge,

amintindu-şi de timpurile trecute ale tinereţii, câ nd şi el
cunoscuse dragostea şi dorul. Se minuna de fată şi a rostit şi
el urmă toarele versuri:

„Te-apropie, străino! Ţine-ţi firea!

Ce-i plânsul tău? Şi jalea asta ce-i?
Am cunoscut şi eu cândva iubirea,
Durerile şi bucuria ei!
Şi ochii mei în vremuri vechi vegheară,
Şi inima mi-a ars. Şi mult am plâns.
Când mi s-a dus iubita într-o seară,
Năvoadele speranţelor le-am strâns,
Şi am venit aici, la ţărmul mării,
Şi undele, de ani, la ţărm se sparg;
Şi-o tot aştept, prin vraja depărtării
S-apară iar, frumoasa mea, din larg…”

Ea s-a urcat în barcă , şi, după o că lă torie de câ teva zile, au

ajuns într-o cetate, aflată pe ţă rmul mă rii, unde stă pâ nea un
sultan poreclit pentru purtarea lui Derbas-Leul.
Ş i cum stă tea Leul pe terasa seraiului, a ză rit barca, şi în
barcă o fată semă nâ nd cu o gazelă ră tă cită . Îndată a poruncit
să fie adusă la el, şi slujitorii i-au îndeplinit porunca. Ş i
vă zâ nd-o, Leul s-a gâ ndit că trebuie să fie fată de sultan,
deoarece purta giuvaeruri aşa de scumpe. Ş i Leul a poruncit
să fie dusă în serai, şi s-a dus la ea şi s-a bucurat vă zâ nd-o;
a întrebat-o de numele ei şi al tată lui ei, şi de patrie, şi
încotro că lă toreşte…

853
 — O, Leule-sultane! a ră spuns ea. Sunt fata lui Ibrahim,
vizirul sultanului Sameh!…
Apoi şi-a spus istoria tuturor întâ mplă rilor, de la început
pâ nă la sfâ rşit, şi a cerut lui Derbas-Leul sprijin şi ocrotire,
prin urmă toarele versuri:

„De jale şi mâhnire îndelungă,

Ca-ntr-un pustiu pe lume eu petrec!
Cum umbrele în vânturi se alungă,
Trec zilele şi nopţile se trec,
Şi către el mereu mă mână gândul;
Te rog, de-aceea, mila să-ţi reverşi!
Se luminează soarele văzându-l,
Iar marii înţelepţi arabi şi perşi
Sfioşi se trag din faţă-i la o parte,
Să-i facă loc, când trece majestos,
Să bucure pământul mai departe
Statura lui de mândru chiparos…
De jale şi mâhnire îndelungă,
Ca-ntr-un pustiu pe lume eu petrec;
Cum umbrele în vânturi se alungă,
Trec zilele şi nopţile se trec”.

Auzind aceste versuri, lui Derbas-Leul i-a fost milă şi a

rostit şi el urmă toarele versuri:

„Am cunoscut iubirea

Ceu focul cel nestins,
Frumoasa mea, cu arcul
Sprâncenelor întins…
N-ai grijă, căci iubitul
Ţi-l vom afla curând,
Şi va surâde Alah
Din soare luminând…”

854
 Apoi, Leul l-a chemat pe vizirul să u, l-a înzestrat cu daruri
şi i-a poruncit să gonească la sultan Sameh, să -l aducă
numaidecâ t pe Vus Alvudjud.
— Spune-i sultanului Sameh, a adă ugat Leul, că vreau să
i-o dau feciorului să u de soaţă pe fata mea! Iar de nu mi-l vei
aduce, vizire, pe fiul lui Sameh, vei pierde viziria…
Vizirul a luat darurile Leului şi a pornit, stră bă tâ nd
pustiul de-a lungul şi de-a latul, pâ nă a ajuns în pă mâ ntul
sultanului Sameh…
Ş i aflâ nd acesta despre rostul vizirului, a poruncit să fie
gă zduit trei zile, şi a patra zi l-a chemat la sine.
Vizirul i-a dat epistola şi darurile, şi citind epistola,
sultanul Sameh a început a plâ nge, întâ lnind în epistolă
numele fiului să u.
— Dar unde se află Vus Alvudjud? a strigat el.
Vizirul Ibrahim a ră spuns, ca de obicei, că nu ştie. Sameh-
sultan s-a întors spre vizirul sultanului Derbas-Leul:
— Află , trimis al sultanului că ruia îi zice Leul, că fiul meu
a plecat de multă vreme şi nu ştim încotro…
— O, Samehe! a oftat solul, stă pâ nul meu mi-a spus că , de
nu i-l voi aduce pe Vus Alvudjud la sine, mă va da afară din
vizirie, şi deci fă ră el nu mă pot întoarce…
— Pleacă numaidecâ t! Caută -mi fiul, adu-mi fiul! a strigat
Sameh-sultan că tre vizirul să u.
Ş i acesta s-a supus, aşa că amâ ndoi vizirii au plecat
numaidecâ t, în că utarea lui Vus Alvudjud.
Ş i ori pe unde treceau întrebau de el…
Dar nimeni nu ştia nimic. Aşa au că lă torit ei mereu pâ nă
au ajuns la marea Kanus. Ş i urcâ ndu-se într-o corabie, s-au
îndreptat spre muntele Takla, unde au coborâ t pe uscat.
— De ce-i spune acestui munte Takla sau Orfana? a
întrebat vizirul lui Derbas-Leul.
— Iată … i-a ră spuns vizirul lui Sameh. O spiritiţă s-a

855
îndră gostit o dată de o fiinţă omenească . Ş i pentru că se
temea de neamurile ei, s-a refugiat cu iubitul ei, omul, pe
acest munte îndepă rtat, unde nu vin nici oamenii, nici
spiritele. Ş i a stat ea o vreme cu iubitul, şi apoi a plecat la ai
să i pentru un timp. Ş i ori de câ te ori o corabie se apropia de
acest munte, oamenii aureau cum plâ nge spiritiţă şi spuneau
că acolo locuieşte o orfană , de aceea şi muntele se chema
aşa…
Mult s-a minunat de istoria asta vizirul sultanului Derbas-
Leul! Ş i s-au dus amâ ndoi la serai, să facă popas, şi bă tâ nd
în poartă , li s-a deschis numaidecâ t. Cum au intrat, i-au şi
întâ mpinat slujitorii, aducâ ndu-le un fecior într-o stare de
plâ ns, şi, întrebâ nd vizirul de unde vine acel nenorocit, i s-a
ră spuns că a fost pe o corabie care s-a scufundat şi s-a
salvat pe o scâ ndură , şi aşa ajunsese acel om să rman
acolo!…
Vizirul i-a lă sat, şi intrâ nd în serai întrebă de fata lui. Robii
şi roabele au ră spuns că Varda Fil Acmam stă tuse acolo
numai un timp, apoi dispă ruse fă ră să ştie nimeni cum şi
unde.
Auzind aceste, vizirul aproape că şi-a frâ nt mâ inile. După
ce a recitat câ teva versuri ale nedumeririi, a ieşit pe terasa
seraiului, şi vă zâ nd pâ nzele înnodate ca funie, a înţeles că
fata îşi dă duse drumul în jos şi fugise. Pe terasă croncă neau
acum, a pustietate, o cioară şi o bufniţă .

*
* *

Vizirul sultanului Derbas-Leul şi-a luat ră mas bun, gata

de ducă şi gata să -l ia pe Vus Alvudjud cu el, spre a-l trimite
la Ispahan.
— Cum binevoieşti! a ră spuns vizir Ibrahim, şi şi-au luat
ră mas bun, şi vizirul lui Derbas-Leul a pornit şi a că lă torit cu

856
Vus Alvudjud trei zile, fă ră ca acesta să se trezească din
leşin. Vizirul îl purta dintr-un loc în altul fă ră să -l ştie cine
este. Însă după trei zile şi-a revenit, şi câ nd s-au apropiat de
cetatea sultanului Derbas-Leul, acesta aflâ nd că soseşte, a
trimis vizirului cuvâ nt că , dacă nu-l aduce cu el pe Vus
Alvudjud, era dat afară din vizirie!
Auzind vizirul una ca asta, era tulburat foarte, şi Vă zâ ndu-
l tulburat, Vus Alvudjud l-a întrebat:
— Ce ai, o, vizire?
Vizirul i-a ră spuns că avusese o menire şi n-o putuse duce
la capă t, şi chiar atunci îi trimisese vorbă sultanul, că dacă
nu-i aduce ce i-a poruncit, să se socotească dat afară din
vizirie…
— Ş i ce trebuia să -i aduci? l-a întrebat Vus Alvudjud, şi
vizirul i-a povestit toată istoria, apoi Vus Alvudjud l-a rugat
să -l ia cu el la sultan, că ci i-l va aduce pe Vus Alvudjud el,
numaidecâ t…
— Spui drept? l-a întrebat vizirul, bucuros foarte.
— Drept gră iesc, o, vizire, a ră spuns Vus Alvudjud, şi s-au
înfă ţişat amâ ndoi sultanului.
— Adă -mi un veşmâ nt, a strigat Vus Alvudjud, şi după ce
sultanul i l-a adus, Vus Alvudjud s-a dus la baie, s-a spă lat
şi s-a uns cu mirodenii, a îmbră cat veşmâ ntul cel frumos, şi
întorcâ ndu-se la sultan, i-a spus:
— Stă pâ ne, află că eu sunt Vus Alvudjud!
— Dar pe Alah, a strigat sultanul, tu eşti înţelept, şi vă
iubiţi cu adevă rat, iar istoria voastră ar trebui scrisă în
cronicele tuturor seminţiilor…
Ş i după ce Derbas-Leul i-a povestit întâ mplă rile Vardei Fil
Acmam, Vus Alvudjud l-a rugat să -i spună numaidecâ t unde
se află fata.
— Se află aici, a ră spuns sultanul Derbas-Leul, şi auzind
aceasta, Vus a început a plâ nge amarnic şi a leşinat de
bucurie.

857
 Tot atunci, sultanul a poruncit să fie chemaţi cadiul şi
martorii, şi a poruncit numaidecâ t întocmirea hrisovului de
nuntă ! Ş i după ce s-a întocmit hrisovul, Derbas-Leul a trimis
solie sultanului Sameh despre toate cele întâ mplate, şi i-au
mai dat de veste că darul de nuntă îl hotă râ se el! Ş i auzind
toate Sameh-sultan, şi bucurâ ndu-se foarte, a trimis Leului
mulţi bani şi multe alte daruri şi a repezit înapoi epistolă , cu
urmă torul cuprins:

„Prea bine, Derbas-Leule! Logodna facă-se la tine, dar

nunta trebuie să fie în toată strălucirea la mine! Aşa te rog,
Derbase…”

Ş i ajungâ nd vestea înapoi la Derbas, Vus Alvudjud şi

Varda Fil Acmam şi-au luat ră mas bun şi au pornit spre
patrie. Ş i auzind că se apropie, sultan-Sameh, vizirul şi toţi
mai-marii le-au ieşit întru întâ mpinare şi au intrat în cetate
bucuroşi cu toţii, ziua aceea Socotindu-se printre cele mai
fericite.
Ş i s-au întins mesele…
Cum au ră mas singuri, cei doi iubiţi au prins să -şi spună
versuri. A început Varda Fil Acmam:

„În calea dulcei, gingaşei iubiri,

Aşterneţi pe mătăsuri trandafiri!
Te-ai stins pe veci, întunecos răstimp!
Iubirea mea nu-ncape nici în timp!
În calea dulcei, gingaşei iubiri,
Aşterneţi pe mătăsuri trandafiri!”

Ş i sfâ rşind ea aceste versuri, Vus Alvudjud i-a ră spuns cu

altele. Ş i totul s-a sfâ rşit cu aceste versuri, spuse de Varda
Fil Acmam:

858
 „Frumosul meu, te voi iubi mereu,
Duminică a sufletului meu!
E soarele demult pierdut în zări!
Aprinde parfumate lumânări.
Apoi, în înnoptatele grădini,
Narcise adă, adă mirt şi crini,
Şi-aşterne peste toate trandafiri,
În calea dulcei, gingaşei iubiri,
Iubitul meu, căci te-oi iubi mereu,
Duminică a sufletului meu…”

ŞEHERAZADA ISTORISEŞTE, MAI DEPARTE,

ÎNTÂMPLĂRILE LUI ABU-HASAN… VEDEM IAR FEŢE
CUNOSCUTE: HARUN-AL-RAŞID, MESRUR ŞI DJAFAR: ŞI
CUNOAŞTEM ŞI ALTE FEŢE…

Se povesteşte că Harun-al-Raşid a avut odată o noapte

nespus de neliniştită , de aceea l-a chemat la sine pe Mesrur,
paloşul ră zbună rilor lui, şi câ nd acesta s-a înfă ţişat, califul i-
a spus cu mare cutremur:
— De ce stai ca mortul, Mesrure, şi nu mi-l chemi
numaidecâ t pe Djafar?
— Numaidecâ t! a ră spuns Mesrur, şi cum s-a înfă ţişat
Djafar, califul a început:
— Vai ţie, Djafare! Noaptea asta nu pot dormi, şi dacă nu
afli leacul lipsei mele de somn, ţi-o spun: vai ţie, Djafare…
— O, sultan al dreptcredincioşilor! a ră spuns Djafar. În
privinţa nopţilor albe, înţelepţii spun că nu strică o baie
bună , un vin bă trâ n şi un câ ntec, că ci tustrele izgonesc
grijile şi mâ hnirile!
— Le-am încercat, Djafare, dar degeaba… a ră spuns
califul, şi mă jur pe amintirea tată lui meu, şi pe amintirea
859
evlavioşilor mei stră moşi, că dacă nu-mi izgoneşti neliniştea,
îţi tai capul…
— Ei bine, stă pâ ne! s-a cutremurat Djafar. Dacă -i aşa, fă
cum îţi voi spune eu: hai să ne urcă m într-o luntre şi să
plecă m într-un loc numit Kavb Aserat, şi poate vom vedea
sau auzi acolo ceva nou; că ci doar se spune: „Pe trei că i
poate fi izgonită mâ hnirea omului: să vadă ce n-a mai vă zut,
să audă ce n-a mai auzit şi să afle ce n-a mai aflat!” Poate că
aşa, cu vrerea lui Alah, să dispară mâ hnirea ta! Pe
amâ ndouă malurile fluviului se află case şi altare, şi poate
vom auzi ceva să ne bucure inima…
I-a plă cut califului cuvâ ntul lui Djafar, şi îndată s-a urcat
într-o luntre aurită , urmat de Fadbul, Isaak, Mesrur şi Abu
Nuvas.
Ş i cum mergeau cu luntrea, au auzit un fermecă tor glas de
fată câ ntâ nd, însoţit de lă ută .
— O, Isaake, lă utare! Ce spui tu de glasul acesta? a
întrebat califul.
Isaak, însoţitorul şi soţul de petreceri al califului, era cel
mai iscusit câ ntă reţ din lă ută al timpului să u.
— O, stă pâ n al dreptcredincioşilor! a ră spuns el. Urechea
mea încă n-a auzit ceva mai desă vâ rşit… Dacă din dosul
perdelei acest glas sună aşa, cum sună atunci auzit de
aproape?!
— Veniţi, cu mine! a spus califul. Mergem la casa asta, şi
poate o şi vedem pe câ ntă reaţă …
Ş i coborâ nd din barcă , au bă tut la uşa casei şi şi-au cerut
îngă duinţă să intre. I-a întâ mpinat un fecior frumos şi meşter
la cuvâ nt.
— Fiţi bineveniţi, aleşii mei musafiri! le-a spus el. Poftiţi şi
simţiţi-vă ca acasă !
Ş i i-a petrecut în altă casă , şi câ nd au intrat, au vă zut
tavanele încă perilor acoperite cu aur, şi pereţii cu pietre
preţioase. În casă se afla o încă pere mare, unde, pe un divan

860
de fildeş şi lemn de stejar, cu saltele şi perne potrivite, se
aflau cinci fete frumoase ca luna. Ele s-au ridicat îndată , iar
feciorul a spus lui Djafar:
— O, stă pâ ne! Îl rog pe cel mai de seamă dintre voi să se
aşeze în capul mesei, şi după el, să se aşeze toţi, după rangul
lor…
Califul s-a aşezat în capul mesei, şi straşnic i-au plă cut
cuvintele înţelepte ale feciorului! Ş i toţi s-au aşezat pe urmă
la locul cuvenit, afară de Mesrur, ră mas în picioare, spre a-i
servi.
— Dacă -mi îngă duiţi, oaspeţii mei, a spus feciorul, vă voi
pune dinainte câ t de câ t din ce mi-a dat şi mie Alah…
Ş i s-au întins mesele…
S-au ară tat, la poruncă , roabe cu vase de cristal şi cu vase
chinezeşti, aurite, pline cu unt, pă să ri fripte şi porumbei
tineri fripţi.
Ş i au mâ ncat oaspeţii pâ nă s-au să turat, apoi şi-au spă lat
mâ inile cu apă de trandafiri, în ligheane de argint.
— Mi-aţi dovedit prietenie, le-a spus la urmă feciorul. Iar
acum, dacă vreţi, poate, să ne rugaţi ceva, rugaţi-ne, că ci va
fi o cinste pentru mine să vă îndeplinesc tot ce voi putea…
— Într-adevă r? l-au întrebat oaspeţii.
— De bună seamă !
— Atunci, află : am intrat în casa ta, pentru că am auzit
câ ntâ nd un glas frumos. Te rugă m deci să ne laşi să auzim
glasul acela mai de aproape! Apoi, dacă va vrea Alah, ne vom
duce de unde am venit!
— Cu plă cere! a ră spuns feciorul şi a poruncit unei roabe
să se ducă numaidecâ t s-o cheme pe stă pâ nă -sa…
Ş i plecâ nd roaba numaidecâ t, a lipsit un timp, apoi a adus
un scaun chinezesc, îmbră cat în mă tase grecească , şi venea
îndată în urma ei o fată frumoasă ca luna plină şi cum nu s-
a mai vă zut pe lume.
Curâ nd, altă fată i-a întins o cutie îmbră cată în mă tasa

861
roşie, şi ea a scos lă uta, împodobită cu aur şi pietre scumpe.
Ş i punâ ndu-şi lă uta la sâ n, fata s-a aplecat spre ea, ca o
mamă asupra pruncului, şi coardele au ră sunat ca scâ ncetul
pruncului.
După ce a sfâ rşit câ ntecul, fata a prins a plâ nge, iar
musafirii erau încâ ntaţi de glasul şi frumuseţea ei şi a
versurilor.
— Vai ţie, Isaake! s-a întors califul că tre lă utarul să u. În
faţa ei eşti câ rpaci, o Isaake!
— Stă pâ ne al dreptcredincioşilor! a ră spuns Isaak. Drept
este, că ci de neîntrecut este harul ei, şi mă cunosc câ rpaci…
Dar califul s-a uitat la fecior şi a vă zut că faţa îi era palidă
ca înainte de moarte.
— Care vă e dorinţa, stă pâ n al dreptcredincioşilor? l-a
întrebat feciorul, care aflase între timp cu cine are a face.
— Aş vrea să ştiu, o, tinere, dacă faţa ta e galbenă din
naştere, sau ai ră mas aşa după o boală …
— O, stă pâ ne al dreptcredincioşilor! a ră spuns feciorul. M-
am îngă lbenit la faţă mult după naştere!
— Dar cum s-a întâ mplat una ca asta?
— Preaînalte stă pâ n! a început feciorul…

ISTORIA FECIORULUI CU FAŢA GALBENĂ. SE ARATĂ

UNDE DUCE NECUMPĂTAREA ŞI MAI CU SEAMA DARUL
BEŢIEI…

— Află , o, stă pâ ne al dreptcredincioşilor, că sunt neguţă tor

din cetatea Oman, slă vite fie zidurile şi acoperişurile ei, în
vecii-vecilor! Tată l meu, odihnească -l Alah, era neguţă tor, şi
avea bunuri multe, şi desfă şura un negoţ larg pe mare! Era
om ales. M-a învă ţat să scriu şi tot ce trebuie să ştie un om.
Într-o zi, mă aflam în casa mea, împreună cu alţi
862
neguţă tori.
— Stă pâ ne, mi-a spus un rob, intrâ nd repede. La uşă se
află un bă rbat şi cere învoirea să intre la tine…
Eu am încuviinţat, şi robul a intrat cu un hamal. L-am
privit mirat pe hamalul acela, că ci avea pe cap un coş
acoperit. Ş i l-a luat de pe cap şi l-a aşezat în faţa mea, şi,
descoperindu-l, am gă sit în el poame rare. Am mulţumit
hamalului şi i-am dat o sută dinari precum şi ră splata
cuvenită pentru că rat. Hamalul şi-a vă zut de drum, urâ ndu-
mi mult noroc. Am împă rţit poamele între cei de faţă şi i-am
întrebat dacă ştiu de unde pot fi ele. Ei mi-au spus că sunt
din Bagdad şi mi-au descris această cetate, adă ugâ nd că în
întreaga lume nu se află alta mai plă cută , nici oameni mai
buni şi mai aleşi. De atunci nu mai aveam linişte, aşa de tare
voiam să plec la Bagdad! Am vâ ndut toate bunurile şi
coră biile, cu o sută mii dinari, şi am vâ ndut robii şi roabele.
Averea mea se ridica la un milion dinari, afară de giuvaeruri
şi pietre preţioase.
M-am urcat pe o corabie şi am poruncit să se încarce pe ea
tot ce aveam. Am ajuns la Bassora, unde am mas o vreme. La
urmă şi corabia am vâ ndut-o, şi am închiriat alta, şi mi-am
încă rcat averea. M-am dus apoi la Bagdad.
Sosind aici, am întrebat unde locuiesc neguţă torii, şi mi s-
a ară tat mahalaua Karh. M-am dus acolo, am închiriat o
casă frumoasă , pe uliţa Safran. Mi-am adus acolo toate
bunurile şi am tră it nespus de bine.
Într-o zi de vineri, după ce-mi fă cusem rugă ciunea în
moschee, am plecat împreună cu alţii într-un loc denumit
Kavb Aserat.
Acolo, am vă zut o casă veche, cu gard de fier aurit. Toţi
oamenii se îndreptau spre acest gard. Am urmat mulţimea şi
am vă zut acolo un moşneag frumos, stâ nd în faţa gardului,
îmbră cat cu veşminte preţioase, parfumat cu parfumuri
alese, cu barba împă rţită în două , deasupra pieptului, cu

863
două druguri de argint. Patru roabe şi cinci robi îl înconjurau
spre a-l servi. Câ nd am întrebat pe cineva cine era acel om,
mi s-a ră spuns că era Zaher, fiul lui Alas, binefă că torul
tuturor întristaţilor din Bagdad.
— Pe Alah! De mult caut eu un om ca el! am ră spuns şi m-
am apropiat de moşneag, m-am închinat lui şi i-am gră it,
ară tâ nd că aş vrea să -l rog ceva, şi el mi-a ră spuns bucuros,
şi ridicâ ndu-se, am intrat cu el în casă .
— Vreau să fiu noaptea asta oaspetele tă u! i-am spus.
— Cu plă cere, fiule, mi-a ră spuns el. Iată , am vin bun,
între zece şi o sută dinari. Alege ce-ţi place…
I-am plă tit trei sute dinari pentru o lună înainte.
Ş i îndată , moşneagul a poruncit să fiu dus la baie, şi de
acolo într-o încă pere unde o fată , stâ nd la o masă , îmi
zâ mbea.
Mi s-a adus vin, şi fata a apucat lă uta şi a început să
câ nte.
Într-o seară , am auzit deodată un zgomot mare. Am
întrebat ce e, şi mi s-a spus că se plimbă pe fluviu toţi
locuitorii cetă ţii. Am vrut să mă duc şi eu, însă moşneagul
mi-a spus că dacă vreau să mă veselesc, puteam vedea totul
şi de acolo…
Ne-am urcat pe o terasă , de unde am vă zut lume în mare
îngră mă deală , cu lumâ nă ri de ceară şi fă clii. Câ nd am ajuns
la marginea terasei, am vă zut o perdea frumoasă , în faţa unei
locuinţe nemaipomenite. În mijlocul încă perii se afla un jilţ
din lemn de cireş, acoperit cu aur. Pe el sta o fată cum n-am
mai vă zut, o, stă pâ ne al dreptcredincioşilor!
După ce am coborâ t de pe terasă , am întrebat cine era
preafrumoasa şi mi s-a ră spuns că era fata moşneagului
Zaher, dar că să mă pă zesc de ea, că ci mă va îmbă ta şi mă va
goli de toţi banii, pâ nă la leţcaie, că ci o cupă de vin din mâ na
ei m-ar costa o sută dinari aur…
— Pe Alah! am strigat. Îmi dau cu plă cere toată averea!

864
 Ş i abia aşteptam ivirea zorilor. M-am dus la baie, mi-am
îmbră cat apoi un veşmâ nt preţios, împodobit cu aur şi
giuvaeruri, şi m-am dus la moşneag, ară tâ ndu-i că vreau să
beau vin de cel mai scump din mâ na celei mai frumoase fete.
— Cu plă cere! mi-a ră spuns moşneagul. Dă banii încoa’şi
bea să nă tos!
Ş i am plă tit cincisprezece mii dinari, şi am fost dus într-o
locuinţă cum n-am mai vă zut alta pe lume. Câ nd am intrat şi
am vă zut fata, am că zut la pă mâ nt în faţa lui Alah şi i-am
mulţumit pentru această fiinţă atâ t de înfloritoare.
— Pe scurt, o, stă pâ n al dreptcredincioşilor, a reluat
feciorul, era de o frumuseţe de nedescris. M-am închinat ei.
Ea s-a ridicat în faţa mea şi mi s-a închinat, binecuvâ ntat fie
cel ce a creat-o! M-am aşezat lâ ngă ea şi am poruncit vin.
Îndată s-au întins mesele…
Apoi o roabă i-a întins fetei o lă ută , şi ea şi-a pus-o în
poală şi a acordat-o.
Ş i ală uta a gungurit ca un prunc chemâ ndu-şi mama.
Aşa am tră it, o, stă pâ ne al dreptcredincioşilor, de la o lună
la alta, pâ nă mi-am bă ut toţi banii. Într-o zi, pe câ nd beam
vin, şi ascultam câ ntece, şi mă gâ ndeam că va trebui să mă
despart de ea, am început să plâ ng.
— De ce plâ ngi? m-a întrebat ea.
— Din cauză că va trebui să ne despă rţim, lumină a
ochilor mei!
— Dar de ce trebuie să ne despă rţim? s-a mirat ea.
— Pe Alah! am ră spuns. Nu mai am nicio leţcaie, şi
moşneagul nu mă va mai primi.
— Află , mi-a ră spuns ea, că tată l meu are obiceiul să
dă ruiască trei zile fiecă rui neguţă tor care şi-a risipit averea
pe bă utură , după aceea îl fugă reşte! Tu însă să nu te temi!
Voi potrivi totul aşa fel, încâ t nu ne vom despă rţi niciodată .
Tată l meu e atâ t de bogat, încâ t numai Alah ştie câ t are! Eu îi
ţin toţi banii în pă strare. Eu îţi voi da în fiecare zi cinci sute

865
dinari, să -i dai la râ ndu-ţi tată lui meu. Cum mi-i va trimite el
mie, spre pă strare, eu ţi-i voi da ţie, înapoi, şi în felul acesta
vei putea să bei oricâ t!
Auzind acestea, o, sultane al dreptcredincioşilor, m-am
sculat şi i-am să rutat mâ na. Ş i aşa a trecut un an, pâ nă ce
Alah a vrut să ne despartă . Ea a bă tut într-o zi atâ t de tare o
roabă , încâ t aceasta i-a spus, jurâ ndu-se, că -i va pricinui o
durere atâ t de mare la inimă , încâ t va trebui să piară ! Ş i
spunâ nd acestea, roaba s-a dus la moşneag şi i-a povestit
toată istoria de la un capă t la altul, cum adică beam acum de
pomană … Auzind aceasta, moşneagul a venit la mine şi mi-a
spus:
— O, tu, omule prefă cut! La noi e obiceiul ca atunci câ nd
cineva să ră ceşte, să -i dă ruim trei zile. Tu te-ai desfă tat însă
un an întreg…
Ş i astfel zicâ nd, moşneagul a poruncit slujitorilor să -mi
scoată veşmintele, şi mi-au luat veşmintele scumpe, şi
dâ ndu-mi-se în loc altele vechi şi rupte, nici mă car în preţ de
o drahmă , Zaher-moşneagul m-a miluit cu zece bă nuţi,
mormă ind:
— Nu te bat, nu-ţi fac niciun ră u, dar du-te în drumul tă u!
Nu mai sta la Bagdad! Nu pomeni la nimeni de noi, niciodată ,
că ci altfel nu ră spund pentru capul tă u!
Astfel auzind, am pă ră sit casa şi m-am dus fă ră să ştiu
încotro.
Mă apă sau toate necazurile lumii, gâ ndindu-mă la banii
risipiţi, la adevă rul că venisem din Oman cu un milion dinari
şi-i ispră visem în casa acestui afurisit moşneag şi că acum
trebuia să plec zdrobit şi să rac. Ş i am ră mas vreo trei zile în
mare disperare, la Bagdad, şi nu puteam nici mâ nca, nici
bea.
În ziua a patra, am vă zut o corabie gata să plece la
Bassora. M-am urcat, plă tind cei zece bă nuţi, şi sosind la
Bassora, m-am dus frâ nt de foame în piaţă şi am vă zut acolo

866
un neguţă tor de legume, cunoscut. Cum m-a vă zut, s-a
ridicat în faţa mea, m-a îmbră ţişat şi m-a întrebat cum îmi
merge, Vă zâ ndu-mă atâ t de prost îmbră cat. I-am povestit
toată istoria mea, şi el mi-a spus:
— Stă pâ ne, nu aşa trebuia să se poarte un înţelept! Ce ai
de gâ nd?
— Pe Alah! am ră spuns. Nu ştiu!
— Ră mâ i la mine, a adă ugat neguţă torul. Ai grijă de
terfeloagele mele cu socoteli. Vei primi pentru asta două
drahme pe zi şi mâ ncare!
— Prea bine! am ră spuns.
Ş i am ră mas la el, pâ nă am strâ ns suta de dinari, am
închiriat o colibă pe malul râ ului şi am aşteptat o corabie
spre Bagdad.
Într-o zi, a venit o corabie încă rcată cu mă rfuri, şi toţi
neguţă torii şi mai-marii cetă ţii au venit să facă cumpă ră turi.
M-am amestecat şi eu în mulţime. Doi bă rbaţi au coborâ t de
pe corabie şi s-au aşezat pe jilţuri pregă tite anume. Li s-au
închinat neguţă torii şi locuitorii ceilalţi. Ei au poruncit
slujitorilor să întindă covoare, şi au adus un sac cu perle,
pietre preţioase, cristaluri, corali şi altele. Au spus:
— Iată , neguţă torilor, astă zi vindem numai ce se vede aici!
Ş i negoţul a început.
Deodată am vă zut că se uită la mine unul dintre bă rbaţii
de pe corabie. Era un prieten al meu. A coborâ t, mi s-a
închinat şi m-a întrebat de ce nu cumpă r nimic. Am ră spuns
că mă loviseră toate nenorocirile lumii, că -mi pierdusem
toată averea şi că aveam doar o sută dinari, ca pedeapsă a
destinului…
Ş i, de ruşine, am început a plâ nge, şi vă zâ nd aceasta
prietenul meu, m-a compă timit şi a plâ ns, şi ne-am
amestecat lacrimile. Apoi, întorcâ ndu-se spre neguţă torii din
jur, a spus:
— Martori sunteţi că vâ nd acest covor, cu tot ce e pe el,

867
acestui bă rbat din Oman, pentru o sută dinari! Deşi ştiu că
valorează de două ori pe atâ t, cu plă cere i le dă ruiesc, să -i fie
de folos…
I-am urat toate cele bune, şi toţi neguţă torii îi lă udau
dă rnicia. M-am dus înapoi cu mă rfurile în bazarul cu perle şi
am fă cut negoţ un an încheiat.
Printre giuvaerurile primite se afla şi un omuleţ de corali,
cu talismanuri fine de tot, scrise ca picioruşele de albină .
Nimeni nu le putea citi. Am dat acest omuleţ unuia să -l
vâ ndă mai departe. El l-a luat şi a lipsit un timp. Câ nd s-a
întors, m-a întrebat dacă nu-l vâ nd cu zece drahme. Cum i-
am ră spuns că nu, mi l-a aruncat şi s-a dus.
Într-o zi, i l-am dat iar, să mi-l vâ ndă , însă el m-a întrebat
dacă -l dau cu cinci drahme. I l-am luat înapoi.
Nu mult după aceea, cum stam aşa, a venit la mine un
că lă tor. M-a salutat. M-a întrebat:
— Îmi dai voie să mă uit la toată marfa ta?
— Cu plă cere! am ră spuns, dar m-am supă rat câ nd dintre
toate giuvaerurile mi-a cerut să cumpere omuleţul! Îl privea
cu o nemaipomenită bucurie.
— Îl vinzi?
— De bună seamă ! am ră spuns şi am vă zut bine că avea
mare chef să -l cumpere.
— Câ t costă ?
— Câ t ai la tine?
— Două zeci drahme!
— Lasă -l atunci şi vezi-ţi de drum!
— Dar cincizeci dinari?
— Du-te, lasă -mă , că ci n-am acum timp de glume, i-am
ră spuns, dar el m-a întrebat:
— Nu-l vinzi nici pentru o sută , pentru două sute, sau
cinci sute? Nici pentru o mie dinari?
Spusese toate acestea râ zâ nd. Eu tot mai credeam că
glumeşte. A dat ceva peste mie. Eu, de mâ nie, nici nu mai

868
ră spundeam.
La urmă m-a întrebat:
— Nici pentru două zeci mii?
Am început să râ d şi să glumesc şi eu la râ ndu-mi. Toţi
oamenii din bazar se adunaseră în jurul nostru. Strigau:
— Vinde-l! Vinde-l odată ! Ş i dacă nu-ţi va plă ti, ne ridică m
toţi împotriva lui şi-l dă m afară din cetate…
— Câ ţi bani ai, cu adevă rat? l-am întrebat eu.
— Îl vinzi? m-a întrebat iar.
— Da! am ră spuns eu, numai dacă vrei să -l cumperi…
— Am treizeci mii dinari! Îl dai cu acest preţ? Ia banii şi
dă -mi omuleţul!
— Iată , sunteţi martori, am spus celor de faţă . Nu-l vâ nd,
pâ nă nu-mi spune pentru ce dă pe el atâ ţia bani…
— Să încheiem întâ i tâ rgul, apoi îţi voi spune, şi Alah îmi
stă chezaş inimii mele deschise…
Astfel zicâ nd, omul acela s-a bucurat nespus, a scos banii
şi mi i-a dat. A luat omuleţul, şi l-a pus la gâ t şi a mai
întrebat o dată :
— Eşti mulţumit?
— Oh! am ră spuns eu.
— Sunteţi martori că e mulţumit, a spus el că tre cei de
faţă . A primit preţul omuleţului.
S-a întors spre mine:
— Pe Alah! Dacă ai fi cerut mai mult, ţi-aş fi dat şi o sută ,
şi două , şi trei sute mii dinari!
Auzind aceasta, mă simţeam ca trezit dintr-un somn greu.
Tot sâ ngele mi-a pierit din obraji. De atunci am ră mas, prin
voia lui Alah, atâ t de galben…
— La ce-ţi ajută omuleţul? l-am întrebat.
El mi-a ră spuns:
— Fiul meu! Află deci istoria mea…
Se strâ nseseră mai mult de o mie de oameni în jurul
nostru, şi el a început a istorisi…

869
 O FATĂ CUPRINSĂ DE BOALA-REA, ŞI UN MOŞNEAG,
ABD ALAH, DIN BABILON… APOI, TOATE SFÂRŞESC CU
BINE!

— Află , fiule, şi aflaţi voi, neguţă torilor! Marele sultan din

Yemen, Kaşmir, stă pâ n peste a treia parte a pă mâ ntului, e
tată l celei mai frumoase fete din lume. Ea însă suferă de
boala-rea. A chemat sultanul pe toţi cititorii în stele. Unul
dintre ei i-a spus:
— O, Kaşmire! Cunosc un om din Babilon, cu numele Abd
Alah! Acesta e cel mai iscusit medic din lume, pentru
vindecarea boalei fiicei tale! Dacă vrei, trimite-mă la el…
Sultanul i-a dat o sută mii dinari, şi omul a plecat la
Babilon, unde a întrebat de moşneag. I-a dat darurile.
Moşneagul le-a luat, şi după ce a pâ ndit stelele şapte luni, a
gă sit un ceas bun şi a scris, pe acest omuleţ, talismane şi
nume, după ştiinţa lui. Trimisul a luat omuleţul şi l-a dus
sultanului, şi acesta l-a pus la gâ tul fiicei sale…
Fata era legată în patru lanţuri. În fiecare noapte veghea
lâ ngă ea un om, şi dimineaţa era gă sit mort. Dar îndată ce
sultanul i-a pus omuleţul la gâ t, ea s-a însă nă toşit. De
atunci n-a mai scuturat-o boala. Sultanul se bucura peste
mă sură , a dă ruit multe daruri acelui om, şi toţi locuitorii
cetă ţii îl cinsteau.
Într-o zi însă fata a fă cut o plimbare pe fluviu, însoţită de
roabele ei. O roabă a întins braţul, în glumă , spre ea, şi
apucâ nd omuleţul, acesta s-a desfă cut din lă nţug şi a că zut
în apă . Fata a leşinat şi s-a îmbolnă vit la loc. Sultanul mi-a
dat bani şi mi-a poruncit să merg la moşneag, să -mi facă alt
omuleţ. Dar moşneagul murise între timp! Sultanul ne-a
trimis, câ te zece, dâ ndu-ne mulţi bani, să că ută m omuleţul
în toată lumea. Norocul m-a adus la tine…
Sfâ rşind de povestit, omul acela a luat omuleţul şi şi-a
870
vă zut de drum.

*
* *

— Ai aflat acum, o, stă pâ ne al dreptcredincioşilor, de ce

faţa mea e atâ t de galbenă ! a reluat feciorul, după o clipă . M-
am întors la Bagdad. Am închiriat din nou vechea mea casă .
În dimineaţa sosirii mele, m-am îmbră cat şi m-am dus la
casa lui Zaher, cu speranţa că o voi revedea pe iubita mea.
Dar cum am ajuns, am vă zut ferestrele închise. Am stat
încremenit. Am vă zut un slujitor. L-am întrebat ce s-a
întâ mplat cu stă pâ nul acelei case. Mi-a ră spuns că se
pocă ise. Ş i întrebâ ndu-l iar ce l-a mâ nat spre pocă inţă ,
slujitorul mi-a ră spuns că eu câ ţiva ani în urmă fusese acolo
un bă rbat cu numele Abu Hasan din Oman, şi fiica lui Zaher
îl iubea foarte. Câ nd Abu Hasan a pă ră sit-o, ea s-a
îmbolnă vit de mâ hnire şi era să moară . S-a destă inuit tată lui
ei. Acesta a trimis în toate ţă rile să -l caute pe Abu Hasan,
fă gă duind celui care-l va aduce o sută mii dinari. Nimeni însă
nu ştie unde a dispă rut. Fata s-a îmbolnă vit din ce în ce mai
ră u. Acum e pe moarte. Din cauza marii nenorociri a fetei lui,
tată l a vâ ndut totul. L-am întrebat pe slujitor ce ar spune
dacă i l-ar ară ta cineva pe Abu Hasan?
— Te rog, în numele lui Alah! a ră spuns el. Ajută -ne, dacă
poţi, să ieşim din nenorocire…
— Atunci intră în casă şi spune că Abu Hasan din Oman
se află în faţa uşii…
— Ce spui? a strigat omul. Te rog, în numele lui Alah,
spune adevă rul!…
— Intră şi vorbeşte aşa cum ţi-am spus… i-am poruncit, şi
el a fugit din faţa mea ca un catâ r care fuge de la moară .
După un timp, s-a întors cu moşneagul. Câ nd acesta m-a
vă zut, mi s-a închinat, m-a îmbră ţişat şi a strigat:

871
 — Binecuvâ ntat fie domnul, că te-a pă strat să nă tos…
A intrat apoi în casă , a dă ruit vestitorului o mie dinari şi a
ieşit din nou la mine, m-a îmbră ţişat şi a strigat încă o dată :
— Binecuvâ ntat fie Alah, că te-a pă strat să nă tos! Unde ai
fost, fiul meu? Despă rţirea de tine a doborâ t-o pe fata mea.
Intră cu mine!
Am intrat în casă . M-a poftit să şed. S-a dus apoi la fata
lui, şi ea i-a spus că nu se însă nă toşeşte pâ nă nu-l vede pe
iubitul inimii ei.
— O, a oftat ea. De mi-ar fi hă ră zit mă car să arunc o
privire asupra lui!
— Suferinţa ta s-a sfâ rşit! a spus tată l. Te vei vedea cu
iubitul tă u…
— Spui drept? a strigat fata.
Apoi, curâ nd, mă aflam în faţa ei. Cum m-a ză rit, o, stă pâ n
al dreptcredincioşilor, fata a că zut într-un leşin adâ nc. După
ce şi-a revenit, a strigat:
— Jur pe Alah! Pierdusem orice speranţă că te voi mai
vedea, decâ t poate în vis…
Ş i plâ ngea îmbră ţişâ ndu-mă .
Am petrecut o vreme acolo. Apoi, tată l ei a chemat cadiul şi
martorii şi s-a scris hrisovul de cununie. Acum, ea e soaţa
mea, stă pâ n al dreptcredincioşilor, şi de la dâ nsa am un fiu…
După ce Abu Hasan şi-a sfâ rşit istoria, a fost adus un
bă iat frumos ca luna în ră să ritul ei. Acesta a să rutat
pă mâ ntul în faţa califului, şi califul l-a să rutat, şi da laudă
lui Alah.

*
* *

Istoria asta a plă cut califului foarte. S-a sculat şi a spus

că tre Djafar:
— Pe Alah, o, Djafare! Iată o întâ mplare minunată …

872
 Apoi au plecat. A doua zi, stâ nd în jilţul lui, califul l-a
chemat pe Mesrur şi i-a poruncit să adune trei poveri cu
bani, una din Bagdad, una din Arsan şi una din Bassora, să
strâ ngă atâ ţia bani, încâ t numai singur Alah să -i poată
numă ra! Apoi a poruncit lui Djafar, să -l cheme pe Abu
Hasan. Ş i ducâ ndu-se Djafar la Abu Hasan, a bă tut în uşă , şi
câ nd Abu Hasan a ieşit, i-a spus:
— Sultanul dreptcredincioşilor porunceşte să vii la el…
Ş i câ nd s-a înfă ţişat califului, Abu Hasan a să rutat
pă mâ ntul şi s-a apropiat tremurâ nd, cu mâ inile lă sate în jos,
că ci se temea să nu se fi fă cut vinovat cu ceva. Califul a
poruncit să fie ridicată perdeaua cu care erau acoperiţi banii,
şi câ nd Abu Hasan i-a vă zut, s-a înspă imâ ntat şi i-a pierit
glasul.
— Ţ i-i dă ruiesc ţie, Abu Hasane, ca despă gubire pentru
pierderea omuleţului…
— O, sultan al dreptcredincioşilor, a strigat Abu Hasan
Ceea ce-mi dai e de cel puţin de două ori mai mult…
Califul s-a întors apoi spre cei de faţă :
— Sunteţi martori că -i dă ruiesc acestui fecior banii aceştia!
…
Abu Hasan a fă cut un pas înainte, a să rutat pă mâ ntul şi a
tă cut. A început a plâ nge. Lacrimile îi curgeau din belşug, şi
tot atunci sâ ngele i s-a întors în obraji, şi din nou era frumos
ca luna plină , încâ t Vă zâ ndu-l, stă pâ nul dreptcredincioşilor a
spus:
— Uită -te în oglindă , Abu Hasane…
Ş i câ nd Abu Hasan şi-a vă zut obrazul în oglindă , a. Că zut
la pă mâ nt. Ş i a mai mulţumit o dată şi lui Harun-al-Raşid,
stă pâ nul dreptcredincioşilor.
— În numele mă reţiei lui Alah, a spus la urmă acesta, în
numele lui Alah şi a fiinţei lui neştirbite, nu iau nicio drahmă
înapoi din banii de faţă ! Ţ i-i dă ruiesc pe toţi, Abu Hasane! Ş i
ce a dă ruit o dată un om ales, nu ia niciodată înapoi.

873
 Ş i a poruncit ca banii să fie duşi în casa lui Abu Hasan, iar
pe el l-a luat pentru totdeauna la dreapta sa, ca soţ, de
petreceri.
Ş i au tră it în bucurie şi desfă tare, pâ nă ce la pragul
fiecă ruia a sosit coasa cea de nimeni dorită , dar care-i
coseşte pe toţi, de la cerşetori la sultani…

ŞEHERAZADA ÎNCEPE STRAŞNICA ISTORIE A LUI

ARDŞIR; O CUNOAŞTEM ÎNDATĂ ŞI PE HAIATA
ALNUTUS… DAR ISTORIA ÎNCEPE DE LA UN CĂMILAR…

Se istoriseşte că în cele mai îndepă rtate veacuri ale

trecutului omenirii, tră ia un sultan puternic, avâ nd
numeroase oşti şi mulţi aliaţi, şi avea un singur fiu, cu
numele Ardşir, şi aşa de frumos şi cuminte, cum nu se mai
vă zuse. Patima lui Ardşir era vâ nă toarea. Într-o zi, pe câ nd se
afla la vâ nă toare, a întâ lnit o caravană al că rei că milar avea
înfă ţişare plă cută nespus, încâ t plă câ ndu-i de el, Ardşir a
poruncit unui vâ nă tor să -l aducă la sine. Ş i s-a dus
vâ nă torul la că milar şi i-a spus că vrea să -l cunoască Ardşir.
Aceasta auzind, că milarul şi-a pus veşmintele cele mai
frumoase, a luat daruri preţioase şi s-a dus cu vâ nă torul.
După ce Ardşir i-a îngă duit să se apropie, el a să rutat
pă mâ ntul de dinaintea lui, i-a urat viaţă lungă , apoi i-a
întins darurile. Ardşir s-a bucurat mult şi l-a poftit să şadă .
— Din ce ţară vii şi cu ce daraveruri? l-a întrebat Ardşir.
— Din India, vin, stă pâ ne, a ră spuns că milarul, şi caut
veselia şi pacea sufletului…
Ş i întrebâ ndu-l Ardşir de ce caută pacea, el i-a ră spuns:
— Stă pâ ne preamă rit! Istoria mea e minunată , şi toată
nenorocirea mi se trage din această istorie…
Zicâ nd acestea, a scos o bucată de mă tase cu chipul unei
874
fete pictat pe ea. Era frumoasă nespus. Faţa ei stră lucea ca
luna. Parcă vorbea privitorilor şi le fă cea semne prieteneşti.
Câ nd a vă zut-o Ardşir, în inimă i s-a aprins ca un foc
puternic.
— Omule, a spus el, de unde cunoşti fata asta?
— Stă pâ ne, s-a cutremurat că milarul. Te rog, în numele
lui Alah, nu aţâ ţa focul inimii mele şi nu-mi învia durerea…
Dar dacă -ţi place mă tasa cu chipul ei… poftim!
— Pe Alah, a ră spuns Ardşir, trebuie să aflu fata asta,
chiar dacă va trebui să cutreier lumea întreagă ! Cum o
cheamă ?
— Stă pâ ne! a ră spuns că milarul. Numele ei se află înscris
deasupra chipului!…
Ş i uitâ ndu-se mai bine, Ardşir a cetit urmă toarea
însemnare: „Haiata Alnutus, fata sultanului Kader,
stă pâ nitorul Cetă ţii Albe…”
Citind acest nume, Ardşir şi-a pierdut firea şi s-a aprins şi
mai mult. A luat de la că milar pâ nza cu chipul.
— Ai ră bdare, fiul meu, îi spunea tată l, Vă zâ ndu-l aşa de
neliniştit. Voi trimite la tată l ei, s-o peţesc pentru tine. Dacă
nu ne-o da-o, voi porni asupra lui cu oaste atâ t de mare,
încâ t câ nd capul ei se va afla ajuns la Cetatea Albă , coada se
va mai afla aici, la noi!
— Dar gră beşte-te, tată … l-a rugat Ardşir, că ci altfel mor…
Ş i astfel, sultanul a poruncit să fie chemat marele vizir, şi
câ nd acesta s-a înfă ţişat, i-a spus:
— Te trimit, vizire, la sultan Kader, că ci eşti bă rbat înţelept
şi priceput! Peţeşte fata pentru feciorul meu…
Marele vizir s-a pregă tit de drum, şi sultanul i-a
încredinţat numeroase daruri, cum nu pot fi descrise. Ş i
plecâ nd, marele vizir a stră bă tut zile şi nopţi, pustiuri şi
câ mpii, pâ nă a ajuns la sultan Kader. L-au întâ mpinat stră ji
şi că mă raşi, şi l-au dus numaidecâ t cu darurile şi
plecă ciunile. Trei zile sultan Kader l-a înconjurat cu toată

875
cinstea. Apoi, în ziua a patra, l-a chemat la sine. L-a întrebat:
— Care ţi-i voia, mare vizir?
— O, sultane! a ră spuns marele vizir. Vin în numele
puternicului sultan, stă pâ nul pă mâ ntului, câ t e el de lung şi
lat, să -ţi peţesc fata pentru fiul să u, Ardşir, frumos ca Luna
stră lucitoare…
Auzind acestea, Kader sultan n-a ră spuns numaidecâ t. A
gâ ndit o vreme adâ nc, apoi a spus că tre Kafur, credinciosul
său:
— Du-te, Kafure, la fata mea, Haiata Alnutus! Închină -i-te
din partea mea şi spune-i, câ t mai blâ nd cu putinţă , că a
venit un sol al unuia dintre mai-marii lumii, şi o cere de
soaţă . Ce are de spus la una ca asta?
— Nu se află ocrotire decâ t la Alah cel preamă rit şi
atotputernic! se vă ieta Kafur. Mai am doi dinţi, ca să pot
mâ nca, şi mi se pare că mi se duc şi ei… se tâ nguia Kafur,
că ci aşa de tare ura Haiata Alnutus iubirea, încâ t, ori de câ te
ori venea la ea Kafur, să -i vestească peţitori, se arunca
asupra lui şi-i scotea câ te doi dinţi, încâ t acum era aproape
ştirb. Acum, cum a ajuns în faţa încă perilor ei, Kafur s-a
oprit o clipă şi s-a gâ ndit dacă să intre sau nu. Haiata tocmai
se sculase din somn şi tocmai poruncise unei slujitoare să -i
încalţe nişte pantofi de aur, bă tuţi cu perle. L-a vă zut pe
Kafur apropiindu-se, însă el, cum a dat cu ochii de ea, a şi
luat-o la să nă toasa…
— Pe Alah, Kafure! a strigat ea, dacă -mi cazi în mâ nă , îţi
scot şi ultimii doi dinţi…
A poruncit slujitorilor să -l prindă , însă Kafur a fugit repede
la sultan, ca un nebun.
— Cine te fugă reşte? l-a întrebat sultanul.
— Milostive stă pâ ne! a strigat Kafur. Din fericire mi-am
salvat ultimii dinţi!
— Iată , ai vă zut şi ai auzit singur, a spus apoi sultanul
că tre sol. De aceea să -l rogi pe stă pâ nul tă u să ne ierte, că ci

876
fata mea nu iubeşte pe nimeni şi nu vrea în niciun chip să se
mă rite, iar dacă aş sili-o, şi-ar lua zilele…
Vizirul s-a întors, după ce bă tuse degeaba calea mâ nzului.
Între timp, Ardşir se dusese, îndată după plecarea
vizirului, în seraiul să u, şi nici nu bea, nici nu mâ nca. Se
culca întristat foarte, scufundat în durere. Lacrimile îi
curgeau pe obraji, ca ploaia. Rostea urmă toarele versuri:

„Ca un duşman noaptea se aruncă asupra celui

deznădăjduit!
Întrebaţi de mine noaptea, şi ea vă va răspunde că
Sunt trist, părăsit şi străin…”

Odată , după ce a spus aceste versuri, a suspinat adâ nc, şi

cu amară tristeţe, şi a că zut în leşin, iar câ nd şi-a revenit,
pâ nă la ziuă s-a tot uitat la stele. Apoi s-a ridicat şi s-a
îmbră cat. A intrat un slujitor, şi mult l-a durut Vă zâ ndu-l câ t
slă bise, şi i-a fă gă duit să -l unească el pâ nă la urmă cu
iubita!
În vremea asta, vizirul a că lă torit zi şi noapte, pâ nă a ajuns
înapoi, în patrie, şi s-a dus îndată la sultan, a să rutat
pă mâ ntul în faţa lui şi i-a povestit cum a fost, de la început
pâ nă la sfâ rşit. Auzind acestea, sultanul s-a aşezat, şi iar s-a
ridicat.
— Vai ţie, Kader-sultane! a spus apoi. Un om ca mine să
trimită sol, şi să se întoarcă cu buzele umflate… Vai ţie,
Kadere…
Apoi a poruncit unui că mă raş să dea veste, să se scoată
corturile, să se adune oştile… „îi voi pustii ţara şi voi şterge
orice urmă a lui”, îşi spunea sultanul, ameninţă tor. „îi voi
pră da comorile, îi voi ucide ră zboinicii şi-i voi lua toată
familia în prinsoare”…
Ardşir se afla lâ ngă tată l să u. Auzindu-i poruncile, ştia
bine că e atâ t de puternic, încâ t, cu numeroasele lui oşti şi

877
cu aliaţii să i, putea pustii ţara lui Kader, şi să -i ia familia în
prinsoare, dar temâ ndu-se ca nu cumva, îndurerată de o
asemenea nenorocire, Haiata să -şi ia zilele, Ardşir s-a
apropiat de tată l să u, a să rutat pă mâ ntul din faţa lui şi i-a
spus:
— O, puternice sultan! Vrei să te duci cu vitejii tă i în
ră zboi, şi să -ţi jertfeşti averea! Mai bine voi încerca eu să
câ ştig fata, pe altă cale. Vreau să mă duc la ea, prefă cut în
neguţă tor!
— O, Ardşire! a ră spuns tată l, dacă vrei aşa, ia-ţi cu tine
toate comorile, şi ia şi vizirul să te ajute!
Ş i i-a dat sultanul trei sute de mii dinari, precum şi
mă rfuri de acelaşi preţ. Apoi, Ardşir s-a dus la maică -sa şi i-a
dat şi ea o sută mii dinari, şi veşminte, şi giuvaeruri de
acelaşi preţ. După aceea, şi-a luat ră mas bun de la pă rinţi.
Sultanul a poruncit ca mă rfurile să fie încă rcate pe că mile, şi
toţi slujitorii să se îmbrace ca neguţă tori. Ardşir şi vizirul au
că lă torit zi şi noapte prin pustiuri şi câ mpii.
Iar vizirul îl înveselea şi-l mâ ngâ ia, pâ nă ce, în sfâ rşit, într-
o bună dimineaţă , la ră să ritul soarelui, au ză rit în faţa lor
stră lucind Cetatea Albă a lui Kader, ţinta că lă toriei.
Ardşir abia aştepta clipa pă trunderii în Cetate… Câ nd, în
sfâ rşit, porţile s-au deschis, ei au întrebat de hanurile pentru
neguţă torii vestiţi, şi au fost numaidecâ t îndreptaţi într-
acolo, şi au nă imit casă , şi au pus mă rfurile la adă post.
Ş i gâ ndind mereu la rostul că lă toriei lui, vizirul a hotă râ t
că trebuiau să locuiască în bazar, şi deci i-a spus şi lui
Ardşir că trebuiau să se mute numaidecâ t.
— Că ci, spunea vizirul, ascultă -mă bine, Ardşire: am un
gâ nd şi se va înfă ptui cu bine, numai dacă locuim acolo…
— Ai dreptate, vizire, şi fă cum ţi-i voia! a ră spuns Ardşir,
ascultă tor.
— Iată acum ce gâ nd am, preaiubite Ardşire! Vom închiria
o pră vă lie în bazar, şi te voi înfă ţişa tuturor drept feciorul

878
meu, şi toţi neguţă torii şi trecă torii vor lă uda statura ta
frumoasă , şi nespus de repede toată Cetatea Albă va vorbi de
tine…
— Facă -se voia ta, tată vizire! a ră spuns Ardşir, şi vizirul a
îmbră cat veşmintele cele mai preţioase, şi a pornit la drum.
Tot aşa s-a înveşmâ ntat şi Ardşir, în cele mai preţioase
veşminte, şi luâ nd asupră -şi una mie dinari, a pornit
împreună cu vizirul.
Ş i cum au ieşit în uliţa mare, toţi îi urmă reau cu privirile,
deoarece ră spâ ndeau amâ ndoi parfum de mosc şi camfor, ca
toţi că lă torii veniţi de departe…
— Lă udat fie Alah, creatorul acestui fecior! spuneau toţi,
vă zâ nd câ t îl înzestrase Alah pe Ardşir, cu frumuseţe, cu dar
al vorbirii alese şi cu mers de sultan… Al cui fecior va fi fiind,
oare? Din ce ţară vine? E om sau înger?
Ş i astfel, după prevederile vizirului, multe se vorbeau
despre Ardşir, ba, unul spunea că e, de bună seamă , fugit
din gră dina paradisului, într-o clipă câ nd dormeau paznicii
de la porţile de aur.
— E înger, de bună seamă … spunea altul.
— Ba, e spirit! spunea altul.
Ş i oamenii se opreau pe amâ ndouă marginile uliţei şi-l
urmă reau cu ochii, că ci, într-adevă r, Ardşir era frumos ca-n
cuvâ ntul poetului!…
Cum au ajuns la bazar, le-a ieşit întru întâ mpinare un
moşneag şi le-a gră it astfel:
— Fiţi bineveniţi, în numele lui Alah! Dar, rogu-vă , cine
eşti, feciorule? Ş i al cui eşti?
— Dar tu, cinstite neguţă tor, cine eşti? i-a întors cuvâ nt
vizirul. Nu cumva vei fi fiind starostele bazarului?
— Întocmai! a ră spuns moşneagul.
— Atunci află … a reluat vizirul. Feciorul acesta e fiul meu,
şi că lă toresc cu el prin toate ţă rile şi cetă ţile pă mâ ntului, şi
stă m în fiecare cetate câ te un an în capă t, pentru ca fiul meu

879
să poată cunoaşte negoţul şi obiceiurile oamenilor…
— Prea bine! a ră spuns starostele bazarului şi a poruncit
să li se râ nduiască numaidecâ t o casă de negoţ, la cel mai
bun vad. Vizirul a poruncit slujitorilor să se facă cură ţenie
ca-n palmă şi să se întindă o saltea în preţ de zece mii dinari,
şi a aşternut deasupra un sul de piele brodat cu aur, şi perne
de aur, şi o rezemă toare, de asemenea împodobită cu aur şi
umplută cu pene de struţ.
Ardşir a fost înconjurat îndată de alţi feciori, toţi frumoşi
ca cerbii! Frumoşi erau toţi, într-adevă r, dar Ardşir semă na
cu luna plină şi cu o ramură în plină creştere…
Vizirul l-a rugat încă o dată să pă streze taina venirii lor,
întrucâ t numai aşa îşi vor putea atinge ţinta, şi l-a lă sat
singur în casa de negoţ, şi şi-a vă zut de ale sale. Ş i oricine
venea în bazar, se ducea numaidecâ t să se uite la Ardşir.
Curâ nd, atâ t de mult se gră ia despre dâ nsul, încâ t toată
Cetatea Albă se perinda pe dinaintea casei lui de negoţ, să
vadă cu ochii această creaţiune a firii, acest dar fă cut
pă mâ ntului de că tre firea ce pe toate le zideşte cu mâ inile ei
meştere.
Acum, înghesuiala era aşa de mare, încâ t cu greu mai
puteai ajunge de la un capă t al uliţei la altul. Ardşir se uita
în toate pă rţile, vrâ nd să afle, câ t de câ t, despre draga inimii
sale, însă se uita, cu voia lui Alah, numai degeaba şi în gol…
Chinul lui necontenit creştea, încâ t nici dulceaţa somnului
nu-i ticnea şi, cu toate acestea, nu-i era îngă duit să întrebe
niciun cuvâ nt…
Într-o zi, pe câ nd se afla în casa de negoţ, întristat şi
gâ nditor ca luna plină , şi se socotea că toată stră duinţa i-a
fost zadarnică , a venit o babă însoţită de două roabe. S-au
oprit tustrele în prag, privindu-l şi lă udâ ndu-l.
— Binecuvâ ntat fie Alah, creatorul tă u… a rostit baba, şi
s-a apropiat de Ardşir, şi i s-a închinat. De unde eşti,
feciorule frumos ca luna în a paisprezecea noapte?

880
881
 — De departe sunt! a ră spuns Ardşir. Pentru prima dată
vă d aceste locuri şi această preafrumoasă Cetate Albă …
— Eşti om ales… a continuat baba. Dar să vă d ce fel de
mă rfuri ai… Dacă poţi, arată -mi ceva ca tine de frumos, că ci
un om frumos nu poate avea decâ t lucruri frumoase…
— Dar cam ce ai dori? a întrebat Ardşir.
— Bine ar fi dacă ai afla un veşmâ nt pentru fata sultanului
nostru, dar aşa de frumos să fie, încâ t să ia oricui lumina
ochilor…
Auzind de fata sultanului, inima feciorului a început a bate
straşnic. N-a spus însă nimic. A adus un balot cu lucruri
scumpe şi a ales o rochie în preţ de o mie dinari.
— Ce preţ are? l-a întrebat baba.
— Nu are niciun preţ, maică … a ră spuns Ardşir. Ţ i-o dau
în dar. Binecuvâ ntat să fie Alah, care a mijlocit cunoştinţa
aceasta dintre noi… Spune-mi totuşi unde să te caut, dacă
poate voi avea vreodată nevoie de tine…
Mirată nespus de dă rnicia lui, baba l-a lă udat foarte, şi
aflâ nd că -l cheamă Ardşir, adică are nume ca feciorii de
sultani, l-a lă udat încă o dată . Apoi, luâ nd rochia, şi-a vă zut
de drum, adă ugâ ndu-i feciorului şi alte laude. Ş i ajungâ nd ea
la Haiata Alnutus, a să rutat pă mâ ntul în faţa ei de trei ori,
după pravilele binecuvâ ntate, şi a strigat:
— O, stă pâ no! Îţi aduc ceva cum nu s-a mai vă zut sub
soare! Ş i desfă câ nd rochia, în încă pere parcă ră să riseră
luceferii.
— O, doica mea bună ! a strigat Haiata Alnutus. Jur, pe
atotştiutorul Alah, că aşa ceva n-am mai vă zut!
— O, stă pâ na mea bună ! i-a ră spuns baba. Pe Alah jur, de
un milion de ori, că stă pâ nul care mi-a dat rochia aceasta e
atâ t de frumos, cum nu se află altul pe faţa pă mâ ntului! Are
ochii adâ nci şi sprâ ncenele rotunde ca litera Nun, iar statura
lui înaltă aminteşte ramura în legă narea vâ ntului. Obrazul

882
lui e stră lucitor ca un lampion, binecuvâ ntare firii, singura
creatoare a tuturor frumuseţilor şi urâ ciunilor de pe pă mâ nt!
Auzind însă această descriere a babei, Haiata s-a mâ niat
foarte şi a ră cnit la dâ nsa:
— Ce, ţi-ai pierdut minţile, bă trâ no? Te-am întrebat vreun
cuvâ nt despre frumuseţea acelui neguţă tor de stofe? Ş tii prea
bine doar că nu-mi place să aud gră indu-se despre iubire…
Speriată foarte de mâ nia ei, baba a strigat:
— Pe Alah, stă pâ na mea! Nici pe departe nu m-am gâ ndit
să laud neguţă torul, ci să -ţi spun doar că atunci câ nd am
întrebat de preţul lucrului, el a jurat că nu primeşte nimic,
că ţi-l dă ruieşte!
Auzind Haiata toate acestea, s-a minunat foarte şi a rostit:
— Ce întâ mplare ciudată ! Doar neguţă torii că lă toresc prin
lume numai pentru bani! Ş i întrucâ t acest om nu trebuie să
ne întreacă în dă rnicie, du-te şi-i du numaidecâ t preţul
acestei rochii, şi vezi, totodată , dacă nu cumva are una şi
mai frumoasă …
— Voia ta e pentru mine poruncă ! a ră spuns baba, şi s-a
dus din nou în bazar, la Ardşir, şi vă zâ nd-o, acesta s-a
bucurat foarte, mai ales că nici nu nă dă jduia s-o revadă atâ t
de repede. S-a ridicat în faţa ei, după cuviinţă , şi i s-a
închinat, ca un vrednic neguţă tor.
— Iată preţul lucrului cumpă rat! i-a spus baba. Stă pâ na
mea, Haiata, te roagă să primeşti banii numaidecâ t, că ci doar
neguţă torii că lă toresc prin lume numai după câ ştig! Ş i,
totodată , feciorule, vezi dacă n-ai cumva o rochie şi mai
frumoasă ca prima…
— Cu cea mai adâ ncă bucurie! a ră spuns Ardşir. Ceva şi
mai frumos am, într-adevă r, dar banii pă strează -i pentru
tine, că ci am jurat să nu primesc nici mă car o drahmă ! Iar
dacă stă pâ nă -ta nu vrea să primească rochia în dar, ia banii
tu…
Acestea zicâ ndu-le, Ardşir a adus o rochie stropită cu perle

883
şi rubine, iar în ce priveşte safirele galbene, roşii şi albastre,
îţi luau ochii, şi toate preţuiau câ t un hanat. Câ nd a desfă cut
rochia Ardşir, s-o arate babei, tot bazarul s-a luminat.
— Pe Alah! a strigat baba. Câ t ceri pe ea, o, desă vâ rşitule?
— Nimic! a ră spuns Ardşir. Ia-o, şi nu te teme…
— O, prietenul meu! s-a mirat baba. Lasă astfel de vorbe şi
spune-mi câ t preţuieşte, şi deci câ t trebuie să dau…
— Câ t preţuieşte numai Alah o ştie! a ră spuns Ardşir. Dar,
în numele celui care cunoaşte toate preţurile lucrurilor, nu
primesc nimic! Ci o dă ruiesc stă pâ nei tale, ca ră splată pentru
ospitalitatea aflată în Cetatea Albă … Astfel de rochie numai
stă pâ nei tale i se cuvine s-o poarte.
— O, prietenul meu! i-a întors cuvâ nt baba. Cuvintele tale
au, de bună seamă , alt rost şi înţeles, ca şi faptele tale! Dacă
vrei să mi te destă inuieşti, îţi stau cu toată inima la
îndemnă …
— Pe Alah! a strigat Ardşir, să rutâ ndu-i mâ na, şi şi-a spus
toată istoria, şi ofta adă ugâ nd câ t o iubeşte pe Haiata
Alnutus…
Însă n-a spus al cui fecior este, încâ t baba îl credea
neguţă tor.
— Îţi mulţumesc că mi-ai spus adevă rul… a ră spuns baba
şi a oftat. Află însă . Fiul meu, că aşa neguţă tor cum eşti nu
vei izbuti niciodată să te apropii de ea, chiar dacă ai avea
averile lui Job… Totuşi, feciorule, a adă ugat ea, eu una nici
în ruptul capului nu cred că tu vei fi fiind ceea ce spui, adică
neguţă tor! Spune-mi adevă rul pâ nă la capă t, o, fiul meu, şi
nă dă jduiesc să -ţi port noroc. Nu-i aşa că nu eşti neguţă tor?
Că ci, fiule, neguţă torul, dacă vrea să se ridice numai cu o
treaptă deasupra rangului, se împiedică şi cade… Dacă eşti
neguţă tor, cum spui, peţeşte fata unui cadiu, sau a unui
neguţă tor ca tine! Cum îndră zneşti să -ţi ridici ochii spre
perla timpurilor, spre fata sultanului tuturor veacurilor?
Cum îndră zneşti să -ţi ridici ochii spre o fată care n-a vă zut

884
încă uliţele Cetă ţii Albe, care încă nu cunoaşte decâ t
încă perile seraiului pă rintesc? Ş i, peste toate, Haiata Alnutus
este atâ t de înţeleaptă , încâ t tată l ei, lă udat fie-i numele! O
iubeşte mai mult decâ t pe toţi ceilalţi copii ai să i la un loc, şi
nu hotă ră şte nimic fă ră să ceară pă rerea ei! Cum aş îndră zni
deci, fiul meu, să -i pomenesc mă car despre inima ta? Îmi
pare ră u că nu te pot ajuta cu nimic, deşi aş vrea să te ajut,
cu toată puterea mea şi cu tot sufletul meu… Dacă vrei, mă
duc şi peţesc pentru tine cea mai frumoasă fată din Cetatea
Albă …
— Nu cunosc niciuna, a ră spuns Ardşir, şi chiar dacă aş
cunoaşte, cine oare ar putea sta înaintea Haiatei Alnutus? Pe
Alah jur că inima mea nu cunoaşte altă lumină … Poate voi şi
muri din cauza stă pâ nei tale! Deci te rog, mă icuţă , fie-ţi milă
de mine, un să rman stră in, şi dă durerii mele alinare.
— Mi-i martor Alah, fiul meu! Inima mi-i zdrobită de jale,
dar nu ştiu ce să fac!
— Bună mă icuţă ! i-a ră spuns Ardşir. Nu-ţi cer să faci
nimic, decâ t să -i duci o epistolă …
— Prea bine, a ră spuns baba. Scrie epistola.
Acestea auzindu-le, Ardşir s-a bucurat nespus, şi luâ nd
cele cuvenite pentru scris, a alcă tuit o epistolă .
După ce a scris, a împă turit-o, şi dâ nd-o babei, împreună
cu o pungă cu cinci sute dinari, i-a spus că aşteaptă
numaidecâ t ră spuns.
Ş i astfel, baba a luat epistola, şi după oarecare tâ rguiala a
luat şi punga cu dinari, şi s-a dus şi s-a înfă ţişat Haiatei. Ş i
uitâ ndu-se Haiata la rochia a doua, şi vă zâ ndu-i pietrele
scumpe, şi-a dat seama că era de nepreţuit şi a rostit nespus
de mirată :
— O, doica mea dulce! Luat-ai oare rochia aceasta de la
acelaşi neguţă tor?
— Întocmai, stă pâ na mea dulce!
— Ş i acel neguţă tor este din Cetatea Albă , sau din altă

885
cetate?
— Stă pâ nă dulce! Neguţă torul acela e stră in, venit pe
aceste locuri abia de câ tă va vreme.
— Ciudat de tot! Câ t de bogat trebuie să fie un neguţă tor,
ca să aibă două rochii atâ t de scumpe… Câ t cere?
— Preaînaltă stă pâ nă ! Câ nd mi-a dat rochia, mi-a spus s-o
socotesc drept dar pentru tine, că ci numai tu eşti vrednică s-
o porţi! La fel, preaînaltă stă pâ nă , banii daţi pentru rochie mi
i-a dat înapoi şi s-a jurat pe Alah că nu-i primeşte, iar dacă
nu-i vrei, să mi-i laşi mie…
S-a mirat Haiata Alnutus:
— Eu, una, preaiubita mea doică , mă tem că acest
neguţă tor urmă reşte vreun gâ nd ascuns… L-ai întrebat,
poate, ce vrea?
— Da, preaînaltă stă pâ nă ! L-am întrebat, şi mi-a dat
această epistolă …
Ş i luâ nd Haiata Alnutus epistola, a citit-o, apoi s-a fă cut
albă ca varul.
— Vai de tine, doică tică loasă ! Cum a îndră znit să -mi scrie
câ inele afurisit, pripă şit în cetatea noastră ? Pe Alah! Ş i pe
Fâ ntâ na Samsamei! Ş i pe preasfâ ntul zid al templului din
Mecca! Dacă nu m-aş teme de Alah, stă pâ nul cerului şi al
pă mâ ntului, aş porunci ca acest câ ine să fie adus aici în
lanţuri, cu nasul şi urechile tă iate, şi aş da poruncă să fie
spâ nzurat, de faţă fiind toţi vecinii lui!
Auzind-o, baba se fă cuse albă , îi tremurau umerii şi-i
pierise glasul.
— Dar, pentru numele lui Alah, ce cuprinde epistola,
preaînaltă stă pâ nă , că te-a mâ niat aşa de ră u? E, poate, vreo
plâ ngere? Cere pentru cineva dreptate?
— Pe Alah, nu! Mi-a trimis versuri de iubire! Omul acesta
sau e nebun, sau era beat câ nd a alcă tuit epistola, sau s-a
să turat de viaţă , că ci altfel nu îndră znea să -mi trimită aceste
versuri tulbură toare ale sufletului şi cugetului!

886
 — Pe Alah, stă pâ nă mea are dreptate! Dar ce-ţi pasă de
versurile lui? Stai doar în acest mă reţ serai, unde nu ajunge
nici pasă rea! Ameninţă -l cu moartea, cam aşa: „Tu, câ ine de
neguţă tor, care în toate zilele vieţii tale că lă toreşti prin lume
întru adunarea banilor, dacă nu te trezeşti din aiureală , jur
pe Alah că voi porunci să fii spâ nzurat, împreună cu toţi
vecinii tă i de pră vă lie!”
— Dacă -i scriu, doică , mă tem că va deveni şi mai
îndră zneţ…
— Dar cum s-ar putea una ca asta? a să rit baba.
Ş i atâ t a bă tut-o la cap pe Haiata Alnutus, încâ t, la urmă ,
a scris câ teva cuvinte…
Ş i după ce a scris, a dat babei epistola, şi ducâ nd-o
aceasta lui Ardşir, i-a spus:
— Iată ră spunsul! Află că citind scrisoarea ta, ea şi-a ieşit
din fire, şi abia am liniştit-o, şi am rugat-o cu cuvinte dulci,
să -ţi scrie acest ră spuns…
Ş i citind epistola, Ardşir aproape că plâ ngea de fericire.
— O, fiul meu! Îl mâ ngâ ia baba.
— Alah să te binecuvâ nteze! Niciodată să nu plâ ngă ochiul
tă u, şi inima ta niciodată să nu se întristeze!
— Dar ce-ţi scrie, că te-ai mâ hnit aşa?
— Mă ameninţă că dacă -i mai scriu mă spâ nzură ! Dar pe
Alah ţi-o jur, milostivă mă icuţă , că mai curâ nd vreau funia
spâ nzură torii, decâ t să mai tră iesc aşa! Mai du-i o singură
epistolă din partea mea!
— Prea bine! Aşază -te şi alcă tuieşte-o! Îţi voi aduce
ră spuns! Iată , viaţa mi-o pun la bă taie pentru tine…
Ş i aşezâ ndu-se, Ardşir a scris Haiatei Alnutus alte
cuvinte…
Ş i sfâ rşind, a împă turit epistola şi a dat-o babei, odată cu
o pungă cu patru sute dinari, însă ea nu voia să ia banii,
spunâ ndu-i:
— O, dragul meu fiu! Mă copleşeşti cu dă rnicia ta şi cu

887
bună tatea ta! Ai curaj mai departe şi umple-ţi ochii de
bucuria luminii soarelui…
Ş i luâ nd epistola, baba s-a dus din nou la Haita Alnutus,
care s-a fă cut iar albă ca varul, şi striga:
— Pe Alah, doică ! Oare câ t o să mai dureze acest schimb
de versuri?
— Preafericită stă pâ nă ! a ră spuns baba. Dă -mi ră spuns
după gâ ndul tă u…
Ş i citind epistola, Haiata Alnutus a stat ce a stat cu braţele
încrucişate, simţind că o paşte un mare pericol necunoscut.
— Ne putem face de râ s într-o zi… a spus ea. Dacă se află
în cetate că port scrisori cu un neguţă tor, bunul meu nume
se strică pe totdeauna!
— Dar cum s-ar putea afla una ca asta?! s-a mirat baba.
Ca să se sfâ rşească odată această primejdie, cred,
preafericită stă pâ nă , că ar fi bine să -i scrii o epistolă şi mai
hotă râ tă … Bună oară , că vei porunci să i se taie capul…
— O, doica mea bună ! a oftat Haiata Alnutus, şi aşezâ ndu-
se, a scris altă epistolă şi a aruncat epistola în mâ na babei.
Ş i după ce a împă turit-o, aceasta s-a dus repede şi a dat-o
lui Ardşir. Ş i citind-o, Ardşir n-a rostit niciun cuvâ nt.
— De ce taci, fiul meu? l-a întrebat baba.
— Oh, preabună maică ! a oftat Ardşir. Din nou mă
ameninţă că mă ucide…
— Ş i te temi, fiule?
— Nu, preafericită maică !
— Atunci, ia din nou cele de trebuinţă , şi scrie-i…
Ş i mulţumind babei pentru stă ruitorul îndemn, Ardşir a
scris altă epistolă …
Ş i sfâ rşind, a împă turit-o, şi dâ nd-o babei, i-a întins şi o
pungă cu trei sute dinari, dar ea n-a vrut să -i ia decâ t cu
sila. Ş i ajungâ nd ea la Haiata Alnutus, a să rutat epistola şi i-
a întins-o.
— De bună seamă , doică , ai înnebunit! De ce-mi aduci

888
epistolele unui om că ruia îi voi întinde curâ nd cupa morţii?
Acestea spunâ ndu-le, Haiata Alnutus a citit epistola şi a
aruncat-o, şi nimeni n-a mai putut gră i cu dâ nsa. S-a dus
să -l caute pe tată l să u, dar i s-a spus că se afla la vâ nă toare.
Abia după trei ore baba a îndră znit să se apropie din nou de
ea. A să rutat pă mâ ntul din faţa ei şi a întrebat-o:
— Încotro ţi-ai îndreptat paşii, stă pâ nă preaînaltă ?
— Mă dusesem să -l caut pe tată l meu! a ră spuns Haiata
Alnutus.
— Trebuia să te duci numaidecâ t, tu singură ? De ce te-ai
obosit, lumină a ochilor mei?
— Nu m-am obosit! a ră spuns Haiata Alnutus, mâ nioasă .
Mă dusesem la tată l meu să -i istorisesc totul, în legă tură cu
acest neguţă tor care, în loc să -şi vadă de mă rfurile lui, a
îndră znit să -şi ridice ochii pâ nă la mine… O să cer tată lui
meu să -l pedepsească , şi nu numai pe el, ci şi pe ceilalţi
neguţă tori, să se înveţe minte! Îl voi ruga să dea poruncă să
fie spâ nzuraţi toţi, în faţa caselor lor de negoţ, spre groaza
tuturor!
— Ş i pentru atâ ta lucru te-ai dus la tată l tă u, preamă ritul
sultan? Ş i ce a hotă râ t lumină ţia sa?
— N-a hotă râ t încă nimic, că ci era dus la vâ nă toare…
Aştept pâ nă se întoarce!
— Prealuminată stă pâ nă ! a ră spuns doica. Dacă l-ai fi
gă sit pe tată l tă u acasă , şi i-ai fi spus toată întâ mplarea şi el
ar fi poruncit ca neguţă torul împreună cu ai să i să fie
spâ nzuraţi, oare nu s-ar fi întrebat toată Cetatea Albă ce
faptă grozavă au să vâ rşit? Oricum, prealuminată stă pâ nă ,
din întâ mplarea asta ţi-ar fi ieşit nume ră u în cetate… Ş tii
doar, preamă rită stă pâ nă , că zvonul e orb şi cinstea albă ca
laptele! Moartea neguţă torilor nu ţi-ar fi folosit la nimic!
Auzind aceste cuvinte, şi gâ ndind asupra lor, ca fată
înţeleaptă ce era, Haiata Alnutus a gră it astfel:
— O, doica mea! Jur şi mă rturisesc că numai adevă rul l-ai

889
rostit! Mâ nia îmi ză vorâ se mintea şi-mi încuiase inima…
— Bună este hotă râ rea ta, preaînaltă stă pâ nă ! Acest câ ine
de neguţă tor trebuie pus la locul să u! Scrie-i aşa: „Ascultă ,
câ ine de neguţă tor! Dacă -l gă seam acasă pe tată l meu
sultanul, acum ai atâ rna, împreună cu toţi vecinii, de uşile
pră vă liilor voastre! Dacă nu încetezi cu versurile, câ ine de
neguţă tor, află că voi şterge de pe faţa pă mâ ntului orice
urmă a ta…” Scrie-i aşa, preaînaltă stă pâ nă , şi eu îi voi duce
epistola, s-o citească şi să se trezească din somn în adâ ncul
nopţii.
— Crezi că va tremura, într-adevă r? a întrebat Haiata
Alnutus, cu îndoială .
— De bună seamă ! Va tremura şi se va astâ mpă ra!
Acestea auzindu-le, Haiata Alnutus a luat cele de cuviinţă
pentru scris şi a alcă tuit o epistolă …
Sfâ rşind de scris, a aruncat epistola babei, poruncindu-i
cu mare cutremur:
— Jur pe Alah că dacă mă mai necă jeşte cu astfel de
lucruri, va fi ră u de dâ nsul! Te rog, bă trâ no, linişteşte-l, că ci
tu mi l-ai adus pe cap! Să nu-şi închipuie cumva că , dacă nu
se astâ mpă ră , va mai afla poartă spre mâ ntuire…
Ş i ducâ ndu-se baba la Ardşir, şi dâ ndu-i scrisoarea, şi
citind-o, Ardşir a oftat cumplit.
— Ce să mă fac, bă trâ nico? De fier de-ar fi ră bdarea, într-o
bună zi tot plesneşte…
— Nu pierde curajul! Nu uita că , după o stare proastă , vine
alta, bună … Ră spunde-i la epistolă , scriindu-i numai ce
simţi în inima ta…
Mulţumindu-i pâ nă la pă mâ nt, Ardşir a scris altă epistolă ,
şi dâ nd-o babei, împreună cu punga cu una sută dinari, a
început să aştepte ră spunsul. Ş i primind epistola, Haiata
Alnutus a citi-o şi s-a uitat la babă cu multă dojană :
— Unde au ră mas îndemnurile mele, o, doică ? Nu te
rugasem să -l potoleşti?

890
 — Ba da, lumină a ochilor mei! Însă , prea bine se vede că
n-a înţeles ce-i spun, aşa încâ t din nou te necă jeşte cu
versurile lui pline de lacrimi… Fă bine, preacinstită stă pâ nă ,
şi curmă -i o dată orice curaj şi orice îndră zneală , printr-un
ră spuns tare.
— Ş i oare o să ajute la ceva, doică ?
— Să încercă m, stă pâ nă ! Mai scrie-i…
Ş i astfel, urmâ nd sfatul doicii, Haiata Alnutus a scris altă
epistolă , şi a aruncat-o babei, mâ nioasă foarte, hotă râ tă la
pedepse groaznice…
Ş i citind Ardşir, l-a cuprins cea mai neagră deznă dejde. I-a
ră spuns, prin altă epistolă …
Ş i a dat-o babei, odată cu suta de dinari, şi citind Haiata
Alnutus şi acest ră spuns, a început a striga aşa de tare, că se
cutremurau seraiurile.
Ş i chemâ nd hadâ mbii şi robii, le-a poruncit s-o apuce pe
babă de cap şi de picioare, s-o scoată afară din serai, şi s-o
bată pâ nă la marginea mormâ ntului. Într-adevă r,
înfă ţişâ ndu-se că lă ii cei vestiţi, au înşfă cat-o şi trâ ntind-o la
pă mâ nt, au bă tut-o pâ nă au umplut-o de sâ nge, pâ nă au
cotonogit-o şi i-au rupt coastele… Într-un tâ rziu, baba a
că zut în leşin adâ nc, spre bucuria duşmanilor ei, că ci aşa
sunt duşmanii de câ nd lumea: plesnesc de ciudă la urcarea
cuiva pe treptele mă ririi, şi se bucură şi bat din palme la
că dere…
Ş i astfel, bă trâ na care cunoscuse mă rirea, a fost scoasă
din seraiul sultanului, cu câ inii şi cu poruncă straşnică să
nu mai calce pe-acolo niciodată , dacă vrea să mai aibă
zilişoare…
Ş i aflâ nd ea de porunca aceasta, a ră spuns că numai o
ză ludă şi o toantă s-ar mai întoarce, după bă taia că pă tată !
Ş i ridicâ ndu-se din noroi şi sâ nge, a rugat pe careva să fie
bun, să -i aducă un mă gar, că ci pe jos nu mai putea merge.
Ş i aducâ ndu-i-se mă garul, a pornit în lă tră turile câ inilor şi-n

891
strigă tele haimanalelor, ea, care pâ nă ieri că lă torise pe catâ ri
gă tiţi şi împodobiţi ca nişte miri… laudă lui Mahomed-
Prooroc, unicul mire care niciodată nu-şi pierde podoabele şi
fala!
Ş i ajungâ nd ea la bazar, la casa de negoţ a lui Ardşir, abia
o coborâ t de pe mă gar, şi Ardşir abia a cunoscut-o. Câ nd, în
sfâ rşit, a prins să se tâ nguiască , el a cunoscut-o şi a început
a-i plâ nge de milă …
— Numai din pricina ta, feciorule, trupul meu are peste
una mie ră ni, şi s-a scurs din vinele mele aproape tot
sâ ngele…
Apoi, baba şi-a spus toată istoria cu bă taia, de la început
pâ nă la sfâ rşit, şi Ardşir ofta şi suspina.
— Nespus de mâ hnit mă aflu, o, maica mea, dar şi bă taia
asta are, de bună seamă , un rost, în socotelile pururi drepte
ale lui Alah! Dar, prea bună maică , n-ai putea să -mi spui de
ce nu crede Haiata Alnutus în iubire?
— Ascultă bine, o, Ardşire… a ră spuns baba.

DE CE NU CREDEA HAIATA ALNUTUS ÎN IUBIRE. ARDŞIR

NU SE LASĂ BIRUIT. ALTE ÎNTÂMPLĂRI, ŞI TOATE
NEMAIPOMENITE!

— Stă pâ ne al meu! Află că Haiata Alnutus are cea mai

mare gră dină din lume. Într-o noapte, dormind adâ nc, i s-a
ară tat în vis un prinză tor de pă să ri. Ş i întinzâ ndu-şi plasa,
prinză torul a presă rat prin preajma ei boabe de grâ u. Ş i iată
că după un timp au început să se adune pă să rile, şi
ciuguleau boabele. Deodată , cum ciuguleau ele aşa, un
bă rbă tuş a fost prins în plasă ! Toate pă să rile celelalte au
zburat, numai femeiuşca prinsului s-a întors, şi dâ nd
tâ rcoale plasei, s-a apropiat deodată şi a început să muşte şi
892
să roadă sfoara, pâ nă a rupt-o, şi bă rbă tuşul ei a scă pat şi
şi-a luat zborul…
Toate acestea se întâ mplaseră în timp ce pă să rarul
dormea. Câ nd s-a trezit şi şi-a vă zut plasa ruptă , a câ rpit-o şi
din nou a împră ştiat boabele de grâ u. Pă să rile s-au întors.
De data asta, a că zut în plasă o femeiuşcă . Se zbă tea cumplit
şi striga ajutor. Toate celelalte pă să ri au zburat. A zburat şi
bă rbă tuşul prinsei. A zburat şi nu s-a mai întors! Îndată ,
femeiuşca a fost scoasă din plasă şi i s-a tă iat capul…
Acesta a fost visul Haiatei Alnutus, o, feciorule! Ş i
trezindu-se speriată foarte, a strigat: „Iată deci, aceasta este
iubirea… Femeiuşca şi-a scă pat de la moarte bă rbă tuşul, în
timp ce el nici mă car nu s-a mai întors… Alah să
pedepsească pe oricine îmi va gră i despre iubire…”
Ş i astfel, o Preafrumosule şi nefericitule fecior, de atunci
Haiata Alnutus nu vrea nici mă car să audă de iubire!
— Dar unde se află gră dina aceea? Du-mă , dacă poţi, s-o
vă d şi eu, şi doar o singură privire să pot arunca asupra
Haiatei Alnutus, câ nd iese la preumblare…
— Prietenul meu! Haiata Alnutus iese în gră dină , pe o uşă
tainică , doar o singură dată pe an, câ nd se coc poamele…
Vreau să -ţi dau un sfat bun, prietene: pâ nă la coacerea
poamelor mai e o lună în capă t, dar tu du-te în gră dină încă
azi şi împrieteneşte-te cu paznicul. Dă ruieşte-l cu lucruri
scumpe, spre a-l câ ştiga de partea ta! Roagă -l să te lase să
vezi gră dina! Ş i dacă te lasă , plimbă -te prin ea în fiecare zi!
Iar la timp potrivit, vei ră mâ nea în gră dină şi peste noapte, şi
toate se vor întâ mpla după voia lui Alah, întemeietorul iubirii
pe pă mâ nt! Bine se ştie, fiule, că iubirea dă râ mă munţii şi
macină stâ ncile, de aceea trebuie să ai încredere…
— O, i-a ră spuns el, dă ruindu-i o bucată de mă tase cu
ciucuri de aur. Ia această mă tasă , maica mea bună , în locul
veşmâ ntului sfâ şiat în bă taia că pă tată ! Ş i mai pofteşte şi una
sută dinari!

893
 Îndată ce baba şi-a vă zut de drum, Ardşir a fost întrebat
de că tre vizir ce a mai fă cut, şi el i-a povestit totul, de la un
capă t la altul.
— Ş i acum ce ai de gâ nd?
— Tată vizir! Dacă o voi întâ lni pe Haiata Alnutus în
gră dină , şi mă va fugă ri de la sine, nu-mi va ră mâ ne decâ t s-
o ră pesc din mijlocul slujitoarelor, s-o aşez pe cal, la spatele
meu, şi să fug cu dâ nsa în pustiu!
— Una ca asta nu s-ar sfâ rşi cu bine! Nu uita că suntem
aici doi să rmani stră ini, şi patria noastră e atâ t de departe!
Cum ai putea să vâ rşi una ca asta, împotriva celui mai
puternic sultan al timpului, care are nici mai mult nici mai
puţin de una sută mii frâ ie? Chiar dacă am putea scă pa de
oştenii lui urmă ritori, ne vor ieşi înainte oamenii de prin
cetă ţi, şi tot ne vor prinde şi ne vor pedepsi cu moarte…
— Dar ce mai pot face, tată vizir?
— Ne vom duce mâ ine în gră dină şi vom mai vedea ce
putem râ ndui cu paznicii…
A doua zi, vizirul s-a sculat cu noaptea-n cap, şi
numaidecâ t l-a strigat pe Ardşir să se trezească , să lase
somnul, că ci venise vremea hotă râ rilor mari! Au pornit deci
numaidecâ t spre gră dinile vestite ale Haiatei, nu înainte de a-
şi că ptuşi bine pungile cu dinari!
Ş i ajungâ nd la gră dinile Haiatei, i-au uimit podurile înalte
şi arcuite, întinse peste râ uri line, cedrii să getâ nd cerul ca
nişte monumente, în timp ce pă să rile strigau şi gungureau,
slavă lui Alah, iar florile, cu glasul miresmelor lor profunde,
ridicau câ ntă ri de lumină … Cei ce şi-au închipuit în Islam
iluzoria gră dină a paradisului, unde stau Huriile eterne, şi
munţi de pilaf că ptuşesc zarea, nu vă zuseră pesemne
gră dinile Haiatei, că ci altfel poate s-ar fi lă sat pă gubaşi!
Fructe de tot felul plecau crengile, merele pă reau de aur, iar
cireşele pietre scumpe între frunzele cu foşnet de mă tase
chinezească … Poduri şi punţi de jad, că ră ruşe de mă rgean şi

894
coral, statui şi monumente, chioşcuri şi altare, totul îţi lua
ochii, în timp ce preasfâ ntul soare, acest veşnic Alah al
luminii şi vieţii, ră să rea peste crestele pomilor şi peste
acoperişurile depă rtate ale Cetă ţii Albe.
La poarta gră dinii sta un moşneag. Vă zâ ndu-i pe vizir şi pe
Ardşir, s-a ridicat cuviincios şi li s-a închinat.
— Ce-i spunem? a întrebat Ardşir pe bă trâ nul vizir.
— N-ai nicio grijă … a ră spuns înţeleptul vizir că tre Ardşir.
Paznicul s-a întors că tre vizir, apoi s-a uitat lung la Ardşir.
— Semeni la chip cu un puternic vizir… a rostit el, şi a
ră spuns Ardşir:
— Ţ i se pare, moşnege, că e vizir…
— Lasă -mă pe mine, Ardşir! L-a rugat înţeleptul vizir. Află ,
preacucernice moşnege, că nu sunt nici sultan, nici vizir, ci
să rman stră in, şi împreună cu feciorul acesta, al meu,
colindă m pă mâ ntul şi cetă ţile. Nu mai putem de că ldură , o,
cucernice moşnege, de aceea fii îngă duitor şi primeşte aceşti
dinari, şi du-te şi cumpă ră -ne ceva de-ale gurii…
— Straşnic şi mare prefă cut eşti… se minuna Ardşir de
vizir.
— Tu fă bine şi taci! a ră spuns bă trâ nul vizir că tre Ardşir.
Ş i a reînceput iscusitul vizir, spre bucuria lui Ardşir:
— Ş i te-am mai ruga, o, blagoslovitule şi cucernicule
moşneag, legiuitule moştenitor al munţilor de pilaf din
paradis, fii aşa de bun, şi pâ nă te întorci cu cele
trebuincioase gurii acesteia trecă toare, deschide-ne această
gră dină a cerului, de unde numai corturile drepţilor lipsesc,
spre a avea dinaintea noastră chiar paradisul… Ş i cum vei
binevoi să deschizi gră dina, noi vom intra, şi vom sta, şi te
vom aştepta la umbră , că ci deasă e umbra în acest paradis
pă mâ ntesc! Vrei, cucernice moşnege? Dacă vrei, fă bine şi
deschide poarta, numai atâ t câ t să putem noi trece…
— Zi-i, tată vizir! Îl îndemna încet Ardşir pe vizir.
— Nu te amesteca, o, Ardşir! a ră spuns înţeleptul vizir, şi a

895
tă cut numaidecâ t Ardşir.
Apoi, gâ ndind bine, înţeleptul vizir a scos un dinar de aur
şi a fă cut semn spre Ardşir:
— Nu-i aşa, Ardşir?
— Ba da, tată vizir! a ră spuns Ardşir. Dă moşneagului un
ban de aur, şi porţile paradisului ne vor fi deschise şi mai
repede…
Ş i astfel, vizirul a dat paznicului dinarul, iar acesta,
deoarece nu mai vă zuse pâ nă atunci nimic auriu în mâ na lui,
afară de cojile de lă mâ i, întâ i s-a mirat, apoi a să rutat mâ na
înţeleptului vizir, spre marea bucurie a lui Ardşir, şi a
deschis porţile interzise! Astfel, înţeleptul vizir şi Ardşir au
pă truns în gră dină şi s-au dus să se hodinească sub un pom
umbros, lâ ngă o apă curgă toare.
— Dar să nu vă duceţi mai adâ nc în gră dină … i-a rugat
moşneagul.
— Pâ nă nu te întorci, nici nu ne mişcă m de aici! a ră spuns
înţeleptul vizir, şi pentru el şi pentru Ardşir.
Nu tâ rziu apoi paznicul s-a întors cu fel de fel de
bună tă ţuri, şi au mâ ncat împreună , şi au bă ut. După aceea
vizirul a cercetat gră dina, şi a stat mirat foarte, vă zâ nd un
serai bă trâ n cu ziduri înalte, dar mâ ncate de timp şi gata să
cadă la pă mâ nt.
— Al cui este acest serai, preamilostive moşnege? Este
cumva al tă u?
— O, nu, cucernice stră in! Eu nu sunt decâ t un să rman
paznic…
— Ş i câ tă plată primeşti, o, moşnege?
— Un dinar pe lună , înţeleptule!
Bă trâ nul vizir a fă cut semn tainic spre Ardşir.
— O, preacucernice! s-a prefă cut a se mira Ardşir că tre
vizir. Doar un dinar? Ş i ai soaţă şi gloată de copii?
— De bună seamă ! Am soaţă de hră nit, iar gloata mea se
ridică la numă rul de opt guri…

896
 — Pe Alah! s-a prefă cut că se miră vizirul. Însă nu te
îngrijora, moşneagule dreptcredincios, că ci mare este Alah, şi
nemă rginită îndurarea sa. Îţi voi da eu atâ t câ t să astupi
pentru mult timp pră pastia gurilor flă mâ nde ale gloatei! Însă ,
pâ nă una-alta, n-ai vrea să -mi spui ce-i cu seraiul acesta
bă trâ n ca pă mâ ntul şi ca cerul lui Alah? Aş vrea să -l repar,
să pun meşterii zugravi să -l picteze, iar ca ră splată în ochii
oamenilor şi ai lui Alah, nu cer decâ t ca la urmă să mi se
scrie numele pe uşă …
— Prea bine! a ră spuns paznicul, cam mirat. Dar cu ce
rost te apuci de ridicat din pulbere seraiurile stricate?
— Prea bine! a ră spuns vizirul, fă ră să -şi piardă cumpă tul.
Îl ridic într-adevă r din pulbere, numai spre a fi pe placul lui
Alah, ziditorul tuturor seraiurilor! Iar dacă vine stă pâ nul lui
şi întreabă cine a să vâ rşit binefacerea, să -i ră spunzi că tu,
spre a-i intra în voie…
— Bun cuvâ nt!
— Deocamdată , a reluat vizirul, pofteşte,
dreptcredinciosule moşneag, punga asta cu dinari cinci sute,
ca să simţi şi tu, mă car la vâ rsta fă ră mă sele, dulceaţa
acestei lumi vremelnice! Iar dacă ai câ nd, de câ te ori te
întorci cu faţa spre prealuminata Mecca, roagă -te şi pentru
noi, umiliţii ridică tori din pulbere ai seraiurilor…
Cum a vă zut atâ ta aur, moşneagul şi-a pierdut minţile de-
a binelea şi s-a pră buşit la picioarele binefă că torilor să i, şi
să ruta ţă râ na, rostind fierbinţi cuvinte de binecuvâ ntare.
— Despă rţirea de tine ne va pricinui durere… a adă ugat
vizirul. Deocamdată ne ducem înapoi, la să laşul nostru
vremelnic…
— Dar cum voi tră i fă ră voi, o, binefă că torilor? a întrebat
moşneagul, gata să verse lacrimi.
— N-ai grijă , dreptcredinciosule! a ră spuns vizirul. Cu voia
lui Alah, mâ ine dimineaţă ne înfă ţişă m iar… Atunci, dacă
Alah va binevoi, nu ne vom despă rţi nici zi, nici noapte!…

897
 Într-adevă r, în dimineaţa zilei a doua, vizirul s-a dus la
starostele zidarilor şi tencuitorilor şi s-a negoţat cu ei în lege,
au preţeluit şi s-au tocmit pâ nă s-au împă cat, bă tâ nd palma
şi pornind îndată la treabă . Au lucrat cu spor şi zidarii, şi
tencuitorii. Ş i chemâ nd după aceea cei mai vestiţi pictori ai
Ră să ritului, le-a gră it astfel:
— Voi, pictori, preacinstiţilor artişti ai penelului şi
culorilor! Aflaţi că dormeam într-o noapte în gră dina aceasta
şi am avut un vis cutremură tor…
— Care? Cum? au întrebat pictorii, şi vizirul le-a povestit
visul Haiatei Alnutus, ca şi cum l-ar fi visat el.
— Ş i? au întrebat pictorii, după aceea.
— Iată , preavestiţilor maeştri! Vă cer să pictaţi pe acest
perete tot visul, de la un capă t la altul, iar în ce priveşte soţul
necredincios, care nu s-a mai întors să mâ ntuiască de
moarte pe femeiuşcă prinsă , să ară taţi, cu arta şi meşteşugul
vostru, că el voia să se întoarcă , s-o scape de tă iere, dar
tocmai atunci s-a repezit asupra lui un vultur, şi prinzâ ndu-
l, l-a sfâ şiat…
Ş i pictâ nd meşterii pictori visul, aşa cum l-a ară tat vizirul,
acesta a fost preamulţumit, drept care dă rnicia lui, la plată ,
n-a cunoscut margini. Câ nd a venit, într-un tâ rziu, acolo, şi
Ardşir, s-a minunat straşnic spre vizir:
— Îţi place, o, Ardşir?
— E peste aşteptă ri, tată vizir!
Ş i Ardşir întruna se minuna, uitâ ndu-se la tablou. Vedea
tot visul Haiatei Alnutus, dar mai tare ca orice îl minuna
partea nevisată de ea, cu bă rbă tuşul în ghearele vulturului…
Îndată , Ardşir şi-a dat seama că Haiata Alnutus îşi va
schimba credinţa despre iubire, câ nd va vedea tabloul cu
visul dus pâ nă la capă t…
— O, tată vizir! a strigat Ardşir. Un om ca lumină ţia-ta ar
trebui să fie vizir peste viziri, şi vizir al tuturor sultanilor de
pe pă mâ nt… Cum ajung acasă , la tată l meu, îl voi ruga să te

898
ridice în ranguri, că ci mai rar om ca tine…
Auzindu-l vizirul gră ind astfel, i-a să rutat mâ na, ca unui
fecior de sultan, apoi s-a dus să -l caute pe paznicul gră dinii.
— Pe Alah! s-a minunat acesta, câ nd a vă zut seraiul gata
şi visul Haiatei Alnutus pictat pe perete.
— Ş i acum, binecuvâ ntatule moşneag, ascultă bine şi nu
uita ce ţi-am mai spus: câ nd vei fi întrebat de stă pâ nul tă u
cine a fă cut tot lucrul acesta, ră spunde că tu, că ci astfel vei
primi toţi banii cheltuiţi de mine…
— Aşa voi face! a ră spuns moşneagul şi s-a pră buşit în
pulbere, şi să ruta picioarele vizirului.
Apoi, din ziua aceea, Ardşir sta necontenit lâ ngă paznic,
aşteptâ nd ziua cea mare a culegerii poamelor. Între timp,
Haiata Alnutus, vă zâ nd că nu mai primeşte versuri de la
dâ nsul, a crezut că s-a liniştit şi a pă ră sit Cetatea Albă , şi
mult s-a bucurat, împreună cu roabele, dă nţuitoarele şi
câ ntă reţele!
Iată însă că într-o zi, tată l ei, sultanul, a binevoit să -i
trimită pe o tavă de aur poame coapte, şi ea a înţeles că
venise vremea culesului.
— Slavă înaltă lui Alah, cel ce coace toate poamele
pă mâ ntului! a strigat ea cuvâ nt de binecuvâ ntare, şi era
veselă nespus că va ieşi în gră dină la cules. Însă un gâ nd a
întunecat deodată fruntea Haiatei Alnutus: cum va ieşi
singură , fă ră doica ei, ca-n toţi anii?
— Cum voi ieşi la culesul poamelor, fă ră doica mea? a
strigat ea, şi însoţitoarele au înclinat din capete, semn că aşa
era. Într-adevă r, fă ră doică nu vor putea ieşi la cules, şi
atunci ce era de fă cut?
— În numele lui Alah! a strigat Haiata Alnutus, îi cer
iertare că am dat poruncă s-o cotonogească , şi o rog să se
întoarcă . Care din voi are picioare mai sprintene să fugă să
mi-o aducă ? Spuneţi-i că i-am pregă tit, drept dar, un
veşmâ nt frumos cum n-a mai avut…

899
 Ş i îndată au ieşit la faţă roabele Balid şi Tuvadaleir, şi au
şi luat-o la să nă toasa, să caute baba! Îndată au şi ciocă nit
sfioase la uşa ei. Ş i deschizâ nd uşa, şi vă zâ ndu-le, şi
înţelegâ nd la ce au venit, baba le-a apucat în braţe şi le-a
strâ ns, gata să le înă buşe de bucurie, şi striga:
— Spuneţi-mi repede, o, prietene ale mele, care vi-i voia?
Au poate îmi porunceşte ceva Haiata Alnutus?
— De bună seamă ! a ră spuns Balid, şi Tuvadaleir a
adă ugat:
— Asta, de bună seamă ! Haiata Alnutus, stă pâ nă noastră ,
arată că -i pare ră u de toate cele întâ mplate şi că nu mai
poate de dorul tă u, de aceea te roagă să pofteşti înapoi
numaidecâ t! Vino deci înapoi, preacinstită bă trâ nă …
Ş i astfel, baba s-a pregă tit repede şi le-a urmat spre
seraiul Haiatei Alnutus. Ş i vă zâ nd-o, Haiata Alnutus şi-a
cerut iertare de la dâ nsa şi numaidecâ t s-au pregă tit pentru
culesul poamelor.
Ş i numaidecâ t baba s-a şi dus la Ardşir, care s-a bucurat
foarte de însă nă toşirea şi de vederea ei. Ochii lui stră luceau,
deoarece o aşteptase cu mare neră bdare. Apoi, el numai n-a
ţipat de bucurie câ nd ea i-a spus că în ziua urmă toare Haiata
Alnutus va ieşi în gră dini, la cules.
— Acum, fiul meu, pregă teşte-te cum trebuie, pune-ţi cele
mai frumoase veşminte şi să fii gata pentru ceasul cel mare!
Cum îţi pui veşmâ ntul cel mai scump, du-te la paznic şi
înduplecă -l să te lase să ră mâ i în gră dini şi peste noapte! Ş i
dacă izbuteşti, să te ascunzi în locul care ţi-l voi spune eu, şi
să ieşi la iveală numai după ce mă vei auzi strigâ nd: „O,
Alah, mâ ntuieşte-mă de mama…” Cum mă auzi strigâ nd, ieşi
numaidecâ t la iveală , iar mai încolo va hotă rî numai Alah, cel
ce are grijă de toţi cuteză torii…
Ş i astfel, Ardşir a îmbră cat cel mai frumos veşmâ nt, încâ t
ară ta cel puţin ca un sultan, şi semă na doar cu cedrii din
munţii Libanului, după cum spun câ ntă rile de laudă ale lui

900
David – laudă lui, pâ nă ce Alah va ţine deschise ferestrele
ză rii… Ş i deci luâ nd cu sine şi dinari una mie, Ardşir s-a dus
la gră dinile Haiatei, laudă tuturor gră dinilor, aceste locuri
unde câ ntă pă să rile şi pasc că prioarele…
Ş i cum l-a vă zut, paznicul îndată i s-a închinat ca unui
sultan, zvâ rlindu-şi nimicnicia şi nevrednicia trupului în
pulbere.
— O, înţeleptule şeic al pustietă ţii acestui pă mâ nt! a prins
a-i gră i Ardşir. După cum binevoiesc a vedea binecuvâ ntaţii
tă i ochi, sunt adâ nc mâ hnit şi adâ nc jignit…
— Dar de ce, miel al lui Alah? a întrebat paznicul, şi Ardşir
a ră spuns:
— O, milostivule şeic! Cum să nu fiu mâ hnit şi lovit în
inima mea, câ nd tată l meu, mâ niindu-se asupră -mi, m-a
miluit foarte cu ciomagul şi m-a fugă rit de-acasă aici, în
această amară stră ină tate? Ş i nici prieteni nu am aici, în
această Cetate Albă , albi-s-ar ochii celui ce m-a sfă tuit să
plec din ţara pă rinţilor mei şi să plâ ng prin stră ini… Deci,
cuviosule şeic al pustietă ţii acestui pă mâ nt, fii bun şi lasă -
mă să -mi petrec noaptea în gră dini!
Astfel auzindu-l, blagoslovitul moşneag i-a deschis poarta
numaidecâ t, şi i-a adus şi un pat, să nu doarmă pe pă mâ nt
gol.
Ş i iată : ieşind dimineaţa Haiata Alnutus la culesul
poamelor, a ajuns numaidecâ t la vechiul serai, şi mult s-a
minunat aflâ ndu-l rezidit din temelii, dar ceea ce a uimit-o
nespus, a fost vederea visului ei pictat pe un perete! S-a oprit
deci şi a început a se uita! Iată întâ i bă rbă tuşul prins în
plasă , şi iată femeiuşca întorcâ ndu-se să -l salveze… Iată
după aceea femeiuşca prinsă , şi necredinţa bă rbă tuşului,
care o lasă să piară …
— Iată … acesta este adevă rul, şi din cauza aceasta
niciodată nu voi iubi pe nimeni! a suspinat Haiata Alnutus,
dar deodată , uitâ ndu-se ce mai cuprinde visul din pictură , a

901
vă zut cum bă rbă tuşul voia să se întoarcă , însă a fost prins şi
el şi sfâ şiat de un vultur… Ş i vă zâ nd Haiata Alnutus acest
lucru, a ră mas mişcată adâ nc.
— O, preaînaltă stă pâ nă ! a rostit atunci baba. Nu se află în
lume, la toate fă pturile lui Alah, mai mare iubire, decâ t
iubirea soţului pentru soaţa sa! Adesea, preaiubita mea
stă pâ nă , el ră mâ ne flă mâ nd, spre a o ocroti de vâ nturi şi frig!
E gata să -şi mâ nie chiar pă rinţii, numai să -i intre ei în voie!
Îţi aminteşti, stă pâ nă preaiubită ? Marele sultan al Nilului,
câ nd i-a murit soaţa, a poruncit să fie îngropat şi el cu
dâ nsa, de viu, spre a nu se despă rţi nicicâ nd! Dar de
sultă niţa din vechimi, care a cerut să fie îngropată de vie,
lâ ngă soţul ei? Îţi aminteşti ce spun că rţile? Ş i vă zâ nd mai-
marii cetă ţii că hotă râ rea ei ră mâ ne de neclintit, i-au
îmbră cat veşmintele de moarte, au împodobit-o cu pietrele
scumpe, şi astfel a fost îngropată de vie, lâ ngă bă rbatul ei,
după cum ceruse…
— Să rmanul bă rbă tuş! a oftat Haiata Alnutus. Degeaba l-
am învinovă ţit, şi din pricina asta inima mea tâ nă ră n-a vrut
să primească iubirea nimă nui…
Apoi, toate s-au petrecut cum trebuiau să se petreacă .
Ieşind Ardşir din ascunzişul lui, şi vă zâ nd-o, i s-a aprins
inima şi mai tare.

SE ARATĂ, CA DIN PĂMÂNT, KAFUR CEL CU DINŢII

SCOŞI…

În vremea asta, vă zâ nd bă trâ nul vizir că Ardşir nu se mai

întoarce la locul de gazdă , şi crezâ nd că a fost prins de stră ji
şi omorâ t, s-a gâ ndit să se întoarcă numaidecâ t în ţara sa, să
spună sultanului. Ş i şi-a pregă tit repede cele cuvenite pentru
cale lungă , şi s-a întors… Ş i în timp ce vizirul plâ ngea la
902
picioarele sultanului, spunâ nd ce s-a întâ mplat, Ardşir se
gâ ndea şi el ce s-o fi întâ mplat cu vizirul. Ş i ieşind în cetate,
şi negă sindu-l, s-a gâ ndit că bine ar fi dacă s-ar întoarce şi el
numaidecâ t acasă , pentru un timp, să spună tată lui să u că a
câ ştigat inima Haiatei, şi să vadă ce s-a întâ mplat cu vizirul.
Ş i astfel, tocmai câ nd era gata de plecare de lâ ngă iubita lui,
s-a întâ mplat ceea ce nu trebuia să se întâ mple! Pe câ nd
stă teau ală turi şi-şi recitau versuri despre lumina de lună şi
iubire, s-a ară tat în gră dini vizirul Kafur, cel că ruia Haiata îi
scosese dinţii, şi vă zâ ndu-i, a închis cu şapte lacă te uşa
chioşcului unde se aflau, a pus pază hadâ mbi cu paloşe şi a
fugit numaidecâ t la sultan…
— Pe bunul şi nemuritorul Alah! striga Kafur, bă tâ nd
temenele înfricoşate în faţa sultanului. Fata mă riei tale, o,
prealuminatule sultan al Ră să ritului, stă în gră dină , într-un
chioşc, împreună cu un fecior frumos ca lumina soarelui! Ce
ai de spus despre una ca asta, o, sultane?
— Cum? S-a strâ mbat sultanul. Despre ce fecior vorbeşti?
Îţi stă bine capul pe umeri, o, Kafure?
— Spune mai limpede, o, Kafure! L-a îmbiat marele vizir.
— Mai limpede, o, Kafure! L-au îmbiat şi vizirii ceilalţi.
— Dinte pentru dinte! a strigat Kafur. Mi-a scos ea toţi
dinţii din gură , luminate sultan şi luminaţi viziri, dar acum a
venit vremea să -i scot şi eu dinţii! După cum vă spuneam,
Haiata Alnutus, os din osul slă viţilor noştri sultani, se află
acum în chioşc, cu un fecior frumos ca lumina soarelui! Am
pus stră ji la uşă , spre a nu putea fugi, ca să vadă şi luminaţii
voştri ochi de ce e în stare Haiata Alnutus! Poftiţi în
priveală …
Acestea auzindu-le, sultanul s-a sprijinit de jilţ, să nu se
pră buşească , iar ceilalţi viziri s-au fă cut albi ca varul.
— Pe Alah! a ră cnit sultanul. Să vină hadâ mbii mei de
credinţă ! Aţi venit, hadâ mbi? Ce mai staţi? Alergaţi
numaidecâ t la chioşcul din gră dină şi aduce-ţi-o pe fata mea,

903
Haiata Alnutus, împreună cu feciorul ce-l veţi afla acolo! Ce
mai staţi? V-aţi dus? V-aţi întors?
— În mâ inile lui Alah fie sufletele noastre! a strigat Haiata
Alnutus, câ nd au dat nă vală stră jerii şi au apucat-o de cozi şi
l-au legat în juvă ţuri pe Ardşir.
Numaidecâ t, amâ ndoi se aflau în faţa sultanului şi a
întregului divan adunat în grabă .
— Unde mi-i gealatul? a ră cnit sultanul. Aici eşti, gealate?
Gata ţi-i paloşul, gealate? Ce mai stai şi nu fulgeri grumazul
fetei mele?
— Opriţi, în numele lui Alah! a strigat Ardşir, ocrotind
trupul fetei cu trupul lui. Vă rog să mă omorâ ţi pe mine, că ci
dacă poate fi vorba de vinovă ţie, apoi vinovat pot fi numai eu!
— Să i se taie lui capul, întâ i! a strigat sultanul, dar Haiata
Alnutus s-a repezit, şi ocrotind trupul lui Ardşir cu trupul ei,
a strigat:
— Dacă poate fi vorba de vreo vinovă ţie, mă rite divan al
Cetă ţii Albe, şi tu, preacinstit tată , vă rog să mă tă iaţi pe
mine întâ i, că ci iau asupra mea toată vina…
— Cum aş a? S-a stropşit sultanul, şi s-a întors mirat spre
marele vizir. Ce ai de spus la toate acestea, mare vizire?
— O, stă pâ ne al Cetă ţii Albe! a ră spuns marele vizir. Cum
poţi crede în sinceritatea unor oameni aflaţi la un pas de
moarte? Eu, unul, cred că ar fi bine nu numai să li se taie
capetele, dar înainte de asta să fie bă tuţi cu vergile, pâ nă va
da sâ ngele dintr-înşii…
— Să vină numaidecâ t gealatul cu verigile! a ră cnit
sultanul, şi îndată acesta s-a ară tat, însoţit de două calfe. Ce
mai staţi? S-a stropşit la el sultanul. Tot acum, dezbră caţi pe
aceşti tică loşi, apoi să li se taie capetele! Am zis!
Aceste auzind, gealaţii i-au şi apucat pe osâ ndiţi de chică ,
apoi, în timp ce vizirii tremurau de groază , paloşul ucigă tor s-
a ridicat deodată sus, gata să cadă cu repeziciune şi să dea
moarte, câ nd afară s-a auzit un zgomot înspă imâ ntă tor, şi

904
toţi cei de faţă au încremenit.
— Daţi-mi numaidecâ t seama ce se aude! a ră cnit
sultanul, şi marele vizir, ieşind repede să vadă , a înlemnit
vă zâ nd o mulţime mare venind asupra cetă ţii.
— O, sultane! a strigat, întorcâ ndu-se alb ca varul. O oaste
numeroasă , ca pulberea şi iarba, împresoară Cetatea Albă !
Cred că vine asupră -ne un sultan puternic, că ci astfel de
mulţimi n-am mai vă zut, acoperind munţii şi vă ile, ca
lă custele!
— Ş i oare din ce pricină ? Care-mi poate spune din ce
pricină au nă vă lit asupră -ne? Du-te, mare vizir, şi află . Ş i dă -
mi seamă numaidecâ t…
Ş i ieşind marele vizir, şi pă trunzâ nd în uliţele cetă ţii, a
avut de mers de dimineaţă pâ nă seara, numai printre
taberele vră jmaşului, şi numai în temenele. Ş i ajungâ nd spre
seară la cortul sultanului nă vă litor, a trebuit să să rute de
nenumă rate ori pă mâ ntul, pâ nă a ajuns în faţa lui,
înspă imâ ntat de moarte…
— O, stă pâ ne al tuturor timpurilor! a gră it el, că tre
nă vă litor. Alah să -ţi dă ruiască viaţă lungă şi să -ţi înmiască
puterea! M-a trimis stă pâ nul meu la luminatele tale corturi,
să te întreb cu ce ţi-a greşit, că ai binevoit a nă vă li cu spaima
asta de oşti…
Cotropitorul a ră mas tă cut în mâ nia lui. A ră spuns un
vizir:
— Binevoieşte şi şterge-o tot acum la stă pâ nul tă u, şi dacă
ţi-e milă de spinarea ta, spune-i din partea noastră cele ce le
auzi: iubitul şi marele nostru sultan are un fecior, venit de
multă vreme aici, în Cetatea Albă , şi nu se ştie despre dâ nsul
nimic! Dacă cumva ştiţi ce-i cu el, dacă tră ieşte, îl luă m cu
noi şi ne întoarcem fă ră să vă vă tă mă m oamenii şi cetă ţile;
dacă nu, aflaţi că vă pustiim cetă ţile şi vi le nă ruim pâ nă la
pă mâ nt, iar peste ruinele lor chemă m plugurile să tragă
brazde… Vă vom pră da bunurile pâ nă la un fir de aţă , şi vă

905
vom ucide eroii, şi vă vom spurca mormintele şi altele! Ai
auzit?
— Am auzit! a dat ră spuns vizirul, tremurâ nd ca frunza, şi
a vrut să plece câ t mai repede, dar l-au oprit stră jile, să
să rute iar pă mâ ntul în faţa sultanului cotropitor…
— O, sultane, şi voi, înţelepţi viziri! a strigat el încă de la
porţile seraiului. Ne-a cotropit un sultan puternic, care-şi
caută feciorul pierdut de multă vreme la noi, la Cetatea
Albă … După câ t cred eu, e vorba chiar de feciorul pe care ai
vrut să -l omori, şi dacă -i el, binecuvâ ntare lui Alah că nu l-ai
omorâ t, că ci altfel cu pulberea ne amestecam!
— Dar oare nu chiar după sfatul tă u tâ mpit era să -l
ucidem, o, vizire?
— E adevă rat asta, preaînalte stă pâ ne! a ră spuns marele
vizir, şi numaidecâ t s-a dat poruncă să fie chemat gâ dele, să
dea seama dacă feciorul mai tră ieşte…
— Mai tră ieşte! a ră spuns gâ dele, şi sultanul n-a mai putut
de bucurie!
Ş i astfel, nu mult după aceea, sultanul l-a îmbră ţişat pe
Ardşir, fericit foarte, şi dâ ndu-i calul să u alb, i-a pus şa de
aur şi frâ u de aur. Apoi, Ardşir s-a dus la tată l să u, că lare pe
cal alb şi în cuhnea mă reţiei, şi toată Cetatea Albă s-a
bucurat că scă pase de mă cel şi pradă , ca prin minune, că ci o
clipă de-ar mai fi întâ rziat oştile, Ardşir şi Haiata Alnutus ar
fi fost daţi pierză rii…
Curâ nd, istoria lui Ardşir şi Haiatei era cunoscută nu
numai în Cetatea Albă , ci-n toate cetă ţile vecine şi depă rtate.
Ş i îmbră ţişâ ndu-se ei după atâ ta zbucium, şi-au spus
versuri, pâ nă i-a durut gura, laudă unicului poet al tuturor
timpurilor, Alah cel preamilostiv cu să rmanii şi darnic
nespus cu cei ce iubesc poeţii şi poezia!
Ş i toate poeziile rostite de cei doi oameni tineri au fost
însemnate anume în cronicile Cetă ţii Albe, spre a le afla şi
noi, şi a vi le spune vouă , spre a vă îndulci visurile tinereţii şi

906
iubirile… laudă izvorului iubirii, unde se adapă că prioarele şi
cerbii, tigrii şi leii, elefanţii şi struţii deşerturilor, iar oamenii
dau buluc la acest izvor, că utâ nd în ochii lui ţinta cea mai
dulce a fericirii; că ci nimic nu-i mai deplin ca iubirea, această
floare a deşertului, laudă celui ce strigă în deşert, şi i se
ră spunde, după cum, pâ nă la urmă , şi Haiata Alnutus a
ră spuns glasului plin de dragoste al lui Ardşir!
Ş i după ce s-au tras oştile nă vă litoare înapoi, la margini.
S-au întins mesele… Ş i după ce au petrecut pâ nă s-au
să turat, s-au întins nuntaşii la hodină , şi iar s-au trezit, şi
iar le-a fost sete, şi iar s-au întins mesele…
Ş i au tră it cei doi iubiţi pâ nă au îmbă trâ nit, iar sultanii şi
vizirii pâ nă le-au că zut dinţii… laudă unicului dinte
nehă ră zit că derii, dintelui timpului, care trece şi prin piatră ,
şi prin inimile omeneşti, rozâ ndu-le şi supunâ ndu-le pulberii.

*
* *

— Dar, a reluat Ş eherazada, după o clipă de tă cere,

frumoasă o fi fost istoria lui Ardşir şi Haiatei, însă cu nimic
nu se poate asemă na urmă toarea…
— Care-i aceea? a întrebat Riar-Ş ah.
— Dacă binevoieşti, ascultă … a ră spuns Ş eherazada, şi a
prins a spune…

ISTORIA LUI HASAN DIN BASSORA ŞI A FETEI-

ZBURĂTOARE DIN INSULELE WAC-WAC… ÎNSĂ, ÎNTÂI
APARE BAHRAM-VRAJITORUL…

Se istoriseşte astfel, că în cetatea Bassora tră ia, în vremuri

de mult apuse, un fecior minunat şi frumos la stat. Îl chema
907
Hasan. Tată l să u fusese neguţă tor bogat foarte şi-i lă sase
moştenire la moarte mulţi bani şi gră dini, Hasan şi maică -sa
fiindu-i singurii moştenitori.
Hasan a început să ducă o viaţă nechibzuită , dă dea luni de
zile în şir ospeţe în gră dini şi nu-i mai pă sa deloc de negoţul
tată lui să u, gâ ndindu-se numai cum să guste din plă cerile pe
care i le da averea moştenită .
După câ tva timp şi-a pierdut toată averea. Vâ nduse toate
moşiile tată lui şi nu-i mai ră mă sese nimic, nici mult, nici
puţin şi niciunul dintre prietenii să i nu mai voia să ştie de el.
Timp de trei zile, el şi maică -sa au ră bdat de foame, apoi
Hasan a ieşit în cetate, fă ră să ştie încotro să apuce. A
întâ lnit un prieten al tată lui să u, care l-a întrebat cum o mai
duce. Hasan i-a povestit tot ce i se întâ mplase.
— Pe Alah! Ră u ai fă cut! L-a dojenit prietenul tată lui să u.
Dar am un frate aurar, şi dacă vrei, poţi merge la el să înveţi
meseria. Numai de tine atâ rnă să devii sau nu iscusit
meşteşugar…
Hasan a primit. S-au dus împreună la fă urar şi a intrat ca
ucenic.
Într-o zi a trecut pe acolo un persan cu barbă mare şi cu
turban alb. Pă rea a fi neguţă tor. I s-a închinat lui Hasan şi el
i-a ră spuns cuviincios.
— Cum te cheamă ? l-a întrebat persanul.
— Hasan…
— Ai un vas pentru topit?
Hasan a adus un vas. Persanul a aruncat în el nişte aramă
şi l-a pus pe foc, lă sâ nd arama pâ nă la topire. Apoi a scos din
turban şi a aruncat în vas nişte iarbă , şi arama s-a
transformat în cea mai curată bară de aur.
— Eşti însurat? a întrebat persanul.
— Nu! a ră spuns Hasan, şi persanul a adă ugat:
— Ia acest aur drept dar, şi însoară -te…
Apoi şi-a vă zut de drum. Hasan nu ştia ce să mai facă de

908
bucurie. Inima i se aprinsese de cele vă zute şi aştepta
întoarcerea stră inului.
A doua zi, acesta a venit din nou şi s-a aşezat în faţa
pră vă liei lui Hasan, şi după ce bazarul s-a golit, s-a apropiat
de el şi i s-a închinat. Hasan i-a ră spuns după cuviinţă şi l-a
poftit să şadă . S-a aşezat şi el şi au stat de vorbă un timp.
— Fiul meu, îţi mă rturisesc pe Alah că te iubesc ca un bun
pă rinte, şi iubirea mea e curată şi dumnezeiască . Nu
urmă resc folos! Iar dacă Alah va fi milostiv cu mine, te voi lui
să -mi fii fecior… Alah m-a învă ţat o artă pe care n-o cunoaşte
nimeni şi vreau să ţi-o las ţie. În felul acesta vei fi mereu ferit
de să ră cie…
— O, stă pâ ne, a ră spuns Hasan. Câ nd vrei să mă înveţi
toate acestea?
— De vrea Alah, fiule, chiar mâ ine. Voi veni, şi în faţa ta
voi transforma arama în aur…
Hasan s-a bucurat şi a stat de vorbă cu persanul pâ nă
spre ceasul rugă ciunilor de seară , apoi s-a ridicat şi s-a
închinat, şi luâ ndu-şi ră mas bun, s-a dus la maică -sa. Ea a
adus cina şi au mâ ncat împreună , dar Hasan mâ nca pierdut
în gâ nduri, că ci tot timpul se gâ ndea la persan…
Câ nd maică -sa l-a întrebat de ce şade pierdut pe gâ nduri
el i-a povestit tot, şi auzind acestea, inima ei tremura. L-a
strâ ns la piept şi i-a spus:
— Fereşte-te, Hasane, de asemenea vră jitori, magi şi
alchimişti, că ci ei nu se gâ ndesc decâ t cum să facă ră u
oamenilor…
— O, mamă , i-a ră spuns Hasan, doar oameni să raci
suntem şi n-avem nimic să -l poată hotă rî să ne înşele.
Persanul e, în afară de asta, om bă trâ n şi evlavios foarte, şi
Alah i-a inspirat mila pentru noi şi m-a şi luat ca fiu…
Mama a tă cut întristată . Hasan însă toată noaptea n-a
putut dormi de bucurie. Câ nd s-a fă cut ziuă , a deschis uşa şi
s-a aşezat în aşteptare, şi persanul îndată a sosit. Hasan s-a

909
ridicat în faţa lui şi a vrut să -i să rute mâ na, dar acesta nu i-a
îngă duit, ci s-a aşezat şi i-a spus:
— O, fiule! Pregă teşte vasul de topit şi pune foalele lâ ngă
foc…
Hasan a fă cut cele poruncite, aprinzâ nd un foc de că rbuni,
apoi persanul l-a întrebat dacă are aramă , şi ră spunzâ ndu-i-
se că are o placă spartă , persanul i-a poruncit s-o taie cu
foarfeca în fâ şii mici, apoi le-a aruncat în vas şi a tot zborşit
focul cu foalele, pâ nă ce arama s-a topit de tot. Atunci a
întins mâ na spre turban, a scos o hâ rtie împă turită , a
desfă cut-o şi a presă rat pe deasupra topiturii o pulbere
galbenă , aproape jumă tate drahmă , şi a poruncit lui Hasan
să sufle din foale câ t poate. Hasan a apucat foalele şi iată că
din aramă s-a fă cut un drug de aur din cel mai fin.
Vă zâ nd una ca asta, faţa lui Hasan stră lucea de bucurie şi
şi-a ieşit din fire. A luat drugul de aur şi-l tot învâ rtea în
mâ ini, apoi, luâ nd pila şi pilindu-l, s-a încredinţat că era
într-adevă r cel mai curat aur, şi aproape că şi-a pierdut
minţile de tulburare, şi s-a aplecat spre mâ inile persanului
să i le să rute, dar acesta a vorbit astfel:
— Dă -i misitului bara de aur s-o vâ ndă şi spune-i să -ţi
aducă banii, dar să nu vadă nimeni…
Ş i luâ nd misitul bara, a cercetat-o, şi gă sind că era de aur
curat, a început s-o preţeluiască zece mii dirhami.
Neguţă torii au început să se întreacă în preţ, pâ nă au ajuns
la dirhami cincisprezece mii. Hasan a luat banii şi s-a dus cu
ei acasă , şi a povestit mamei norocul ce-l pă lise…
— Ş i eu am învă ţat arta asta, a adă ugat Hasan, apoi mama
a oftat şi a spus:
— Nu se află ocrotire decâ t la Alah! Ş i a tă cut îndurerată .
Uşuratic cum era din fire, Hasan a luat un pisă log şi s-a
dus cu el la persan…
— Fiule, ce vrei să faci cu pisă logul? l-a întrebat persanul.
— Să -l prefaci în aur! i-a ră spuns Hasan, iar persanul a

910
râ s şi i-a zis:
— Eşti nebun, fiule? Vrei să scoţi în vâ nzare două bare de
aur în aceeaşi zi? Nu-ţi dai seama că asta ar da de bă nuit şi
că am putea s-o plă tim cu viaţa? Dacă vei fi învă ţat de la
mine această artă , apoi, fiule, să te foloseşti de ea numai o
dată pe an şi câ ştigul trebuie să -ţi ajungă de la un an la
altul…
— Ai dreptate, stă pâ ne, a ră spuns Hasan, şi s-a dus acasă
şi a aşezat pe foc vasul de topit, dar persanul l-a întrebat:
— Ce vrei să faci acum?
— Arată -mi numaidecâ t ce ştii… a strigat Hasan, iar
persanul a râ s şi i-a spus:
— Nu se află ocrotire decâ t la Alah cel atotputernic! Eşti
fă ră minte, Hasane! O artă înaltă ca asta nu se poate învă ţa
aşa, pe uliţă , în vă zul tuturor, că ci oamenii ar spune: „Aici
locuiesc fă uritori de aur.” Stă pâ nirea ar afla-o şi ne-ar lua
viaţa, dar dacă vrei să înveţi arta mea repede şi în taină , vino
la mine acasă …
Hasan abia aştepta să închidă casa de negoţ acasă la
persan, şi în sfâ rşit, pe câ nd mergea, şi-a adus aminte de
vorbele mamei. A ră mas pe gâ nduri, o vreme, oprindu-se din
drum.
Întorcâ nd capul şi vă zâ ndu-l că s-a oprit, persanul l-a
întrebat:
— De ce te-ai oprit şi şovă i, o, pă că tosule? Eu îţi doresc
binele din inimă şi tu te gâ ndeşti! La rele?
Ş i vă zâ nd că Hasan tot mai stă cu capul în pă mâ nt, a
adă ugat:
— Dacă tot te mai temi, voi merge cu tine în casa ta şi te
voi învă ţa arta mea acolo! Ia-o înainte!
Hasan s-a îndreptat spre casă urmat de persan, şi a dat de
ştire mamei cu cine vine. Ea a dereticat repede şi a împodobit
casa, apoi Hasan i-a spus să se ducă pentru câ tva timp în
vecini, să -l lase singur cu persanul, şi la timp va veni s-o

911
cheme acasă …
Apoi l-a poftit pe persan, şi îndată a luat o farfurie şi s-a
dus la piaţă să cumpere de mâ ncare.
— Poftim, ospă tează -te, stă pâ ne, din pâ inea şi sarea mea,
ca semn al prieteniei noastre, şi Alah să -l pă ră sească pe cel
ce ar că lca jură mâ ntul nostru!
Aşa a gră it Hasan, iar persanul a ră spuns:
— Ai dreptate, fiul meu!
Ş i zâ mbind a adă ugat:
— Cine oare cunoaşte înaltul semn al pâ inii şi al să rii?
Au mâ ncat împreună , apoi persanul a spus:
— O, fiul meu Hasan, adu şi ceva dulce!
Ş i Hasan s-a dus la piaţă şi a adus zece că ni cu mâ ncă ruri
dulci, şi în timp ce mâ ncau, persanul spunea:
— Alah să -ţi ră splă tească pentru asta! Oamenilor ca tine li
se cuvine să le cauţi vecină tatea, să le încredinţezi taine şi
să -i înveţi lucruri folositoare…
Apoi, să turâ ndu-se, persanul a adă ugat:
— Adă acum cele de trebuinţă …
Ş i auzind aceste cuvinte, Hasan a fugit ca un mâ nz
slobozit într-un lan cu trifoi, şi a adus toate cele de trebuinţă
şi le-a aşezat în faţa persanului. Acesta a scos din turban o
hâ rtie:
— O, Hasane, pe pâ inea şi sarea pe care am mâ ncat-o,
dacă nu mi-ai fi mai drag decâ t copilul meu, nu ţi-aş
împă rtă şi arta mea! Această hâ rtie cuprinde tot ce mi-a mai
ră mas din praful ştiut, totuşi voi face rost de ceea ce-mi
trebuie şi voi pregă ti praful în faţa ta, să -ţi dezvă lui
meşteşugul. Află deci, fiule, că amestecâ nd zece funzi de
aramă cu o jumă tate de drahmă din praful aflat în această
hâ rtie, că pă tă m aur curat… Fiul meu Hasan, a adă ugat el,
apoi, în această hâ rtie mai am trei mă suri egipţiene. Înainte
de a le da gata, am să pregă tesc alt praf…
Hasan a luat hâ rtia şi a gă sit în ea un praf mai fin decâ t

912
cel vă zut înainte. A întrebat:
— Stă pâ ne, cum se numeşte acest praf? Unde se gă seşte şi
cum se prepară ?
Persanul a râ s şi a ră spuns:
— Întreabă mai degrabă cum de eşti tu un tâ nă r
dezgheţat. Pregă teşte-ţi aurul şi taci!
Hasan a adus o tă blie de aramă , a tă iat-o cu foarfecele în
fâ şii mici, le-a aruncat în vasul de topit, şi punâ nd deasupra
şi un pic de praf din hâ rtie, i-a ieşit un drug de aur fin.
Ş i vă zâ nd acestea Hasan s-a bucurat şi s-a minunat
foarte.
În timp ce el era prins cu scoaterea drugului de aur din
cazan, persanul a scos din turban o pungă cu o pulbere atâ t
de adâ nc aromitoare, încâ t şi un elefant dacă ar fi mirosit-o,
ar fi adormit pentru o zi şi o noapte… şi punâ nd pulberea
într-o pră jitură şi dâ ndu-i-o lui Hasan, i-a spus:
— O, Hasane! Acum eşti fiul meu şi te iubesc mai presus
ca sufletul meu! Am o fată aşa de frumoasă şi atră gă toare
cum nu s-a mai vă zut alta. Vă d că numai tu eşti potrivit
pentru ea şi ea pentru tine. De-o vrea Alah, te vei însura cu
dâ nsa…
Hasan a ră spuns:
— Stă pâ ne, sunt robul tă u! Tot ce vrei să faci, va fi fă cut în
numele lui Alah…
— Fiul meu, ai ră bdare, că o să -ţi meargă bine!
Spunâ nd acestea, persanul l-a îmbiat să înghită pră jitura.
Hasan i-a să rutat mâ na şi a mâ ncat pră jitura, fă ră să ştie ce-
l aşteaptă .
Îndată a că zut la pă mâ nt, şi vă zâ ndu-l adormit, persanul
şi-a deschis brâ ul, i-a legat mâ inile şi picioarele, apoi l-a
bă gat într-o ladă goală , şi luâ nd şi barele de aur, le-a pus în
altă ladă . A ieşit în uliţă , a adus doi hamali şi le-a poruncit
să scoată lă zile din cetate, pe malul fluviului, unde îl aştepta
o corabie…

913
 Câ nd că pitanul şi coră bierii l-au vă zut pe persan, i-au ieşit
în întâ mpinare şi au dus lă zile pe corabie.
— Să plecă m repede! a poruncit persanul că pitanului. Mi-
am atins ţinta…
Că pitanul a dat poruncile şi coră bierii au întins pâ nzele şi
corabia a pornit mâ nată de un vâ nt prielnic.
Între timp, mama lui Hasan a aşteptat în vecini pâ nă
seara, şi vă zâ nd că nu mai vine Hasan s-o cheme, s-a dus
acasă , unde a gă sit totul deschis. Negă sind pe nimeni şi
nemaigă sind nici lă zile, nici aurul, şi-a dat seama că fiul ei
era pierdut. Ş i-a rupt veşmintele, şi-a lovit faţa cu palmele, şi
a început să strige şi să se jeluiască :
— O, fiul meu, fiul meu! Rodul inimii mele!
Ş i a plâ ns şi s-a vă itat pâ nă a doua zi dimineaţa. Atunci au
venit vecinii şi au întrebat de fiul ei. Le-a povestit ce a pă ţit
cu persanul şi nu putea sta locului în marea ei durere.
Plâ ngea întruna.
Vecinii i-au urat să nă tate şi ră bdare, precum şi
reîntoarcerea lui Hasan. Ş i au pă ră sit-o. Ea a poruncit să se
zidească un mormâ nt în mijlocul casei. A scris pe el numele
lui Hasan şi data pierderii lui. Ş i nu s-a mai despă rţit de acel
mormâ nt…

*
* *

Ne întoarcem acum la Hasan şi la vră jitor, că ci persanul

era un vră jitor, adorator al focului, astrolog şi alchimist.
Îl chema Bahram. În fiecare an obişnuia să jefuiască un
om pentru un scop numai de el ştiut. De data aceasta i-a
izbutit vicleşugul cu Hasan.
După ce corabia a că lă torit o zi întreagă , a poruncit seara
să se arunce ancora. Dimineaţa, a poruncit robilor să i să
aducă lada în care ză cea Hasan, şi l-a scos, l-a stropit cu oţet

914
şi i-a suflat în nas, şi Hasan a stră nutat şi s-a trezit. S-a
uitat în jur şi a vă zut că se află în largul mă rii, în faţa lui sta
persanul. Ş i-a dat seama că acest afurisit l-a înşelat şi că
singur s-a aruncat în nenorocire, după cum îi spusese
mama.
S-a întors spre persan:
— Stă pâ ne, ce-ai fă cut? Ai că lcat jură mâ ntul pâ inii şi
să rii…
Persanul l-a privit crunt şi s-a ră stit la el:
— Câ ine, cunosc eu oare pâ inea şi sarea? Am ucis pâ nă
acum 999 feciori şi cu tine vor fi o mie!
Hasan a tă cut. Persanul a poruncit să fie dezlegat şi să i se
dea puţină apă de bă ut. A râ s apoi şi a vorbit:
— Nu mai credeam că te voi prinde! Totuşi, focul mi te-a
dat în mâ nă şi m-a pus în stare să -mi înfă ptuiesc gâ ndurile,
de aceea i te voi jertfi, ca să fie mulţumit de mine…
— Ai că lcat jură mâ ntul pâ inii şi să rii! a ră spuns Hasan.
Dar vră jitorul a ridicat pumnul şi l-a bă tut pâ nă a că zut
leşinat, cu dinţii de pă mâ nt. Persanul a poruncit apoi robilor
să se aprindă focul, şi câ nd Hasan l-a întrebat pentru ce,
vră jitorul i-a ră spuns:
— Vezi acest foc? Dacă te hotă ră şti să -l adori ca mine, îţi
dă ruiesc jumă tate din averea mea şi-ţi dau de soaţă pe fata
mea…
— Vai ţie, vră jitorule! a strigat Hasan.
Ş i Bahram s-a mâ niat aşa de tare, încâ t a îngenuncheat în
faţa focului, apoi a poruncit robilor să -l întindă pe Hasan cu
faţa la pă mâ nt. A luat un bici de piele şi l-a bă tut pâ nă ce tot
trupul îi era o rană . Hasan striga, cerâ nd ajutor, dar nimeni
nu să rea.
Vră jitorul a poruncit apoi să fie ridicat în picioare şi stropit
cu apă . După aceea a poruncit să i se dea ceva de mâ ncat şi
de bă ut, dar Hasan n-a vrut nici să mă nâ nce, nici să bea.
Afurisitul vră jitor l-a chinuit astfel de-a lungul întregii

915
că lă torii, dar Hasan a îndurat ră bdă tor.
După trei luni, a venit asupra coră biei un vâ nt rece şi
negru, şi marea s-a tulburat şi se înă lţa în valuri uriaşe.
Că pitanul şi coră bierii gră iau între ei spunâ nd că toate se
întâ mplau din cauza feciorului chinuit de vră jitor atâ t de
grozav, şi una ca asta nu putea fi voinţa Domnului şi nici a
Proorocului să u! Ş i s-au unit toţi şi au omorâ t robii
persanului, astfel încâ t acesta a ră mas singur, şi îşi temea
viaţa, de aceea a scos lanţurile lui Hasan şi şi-a cerut iertare,
i-a luat veşmintele rupte şi i-a dat altele în loc şi i-a fă gă duit
să -l înveţe taina şi să -l ducă acasă .
— Fiule! spunea el. Iartă -mi cele întâ mplate, că ci vei avea
numai bucurii în viitor!
Hasan însă i-a zis:
— Cum mai pot să am încredere în tine?
— De n-ar fi vină , unde ar mai fi iertarea? i-a întors
cuvâ ntul Bahram-vră jitorul. Am fă cut tot ce am fă cut, numai
pentru a te ispiti şi a încerca statornicia ta!
Ş i Hasan s-a lă sat din nou ispitei.
Că pitanul şi coră bierii s-au bucurat foarte de salvarea lui
Hasan şi acesta se ruga pentru ei şi mulţumea Domnului.
Vâ ntul s-a potolit, devenind prielnic, întunericul s-a ridicat şi
corabia plutea mai departe în vâ nturi bune.
— Stă pâ ne, încotro ne îndreptă m? l-a întrebat Hasan pe
vră jitor şi acesta a ră spuns:
— Spre muntele Negurilor, unde se află elixirul trebuitor
lucră rilor noastre!
S-a jurat apoi pe lumină , pe umbră şi arşiţă , că nu-l va
mai înşela, încâ t Hasan era voios şi cu inima uşoară , mâ nca,
bea şi dormea.
Astfel au trecut încă trei luni pe mare. Au ajuns la un
pustiu larg, plin de pietre albe, galbene, negre şi albastre.
Îndată ce corabia a aruncat ancora, persanul i-a spus lui
Hasan să -l urmeze, că ci au ajuns la ţintă . Hasan a coborâ t.

916
Bahram a spus că pitanului coră biei să -l aştepte treizeci de
zile.

PRIN ARŞIŢA PUSTIULUI, AJUNG LA MUNTELE

NEGURILOR; VEDEM IAR PASĂREA ROC, CARE ÎNŞFACĂ
ELEFANTUL DE GÂT ŞI-L URCA LA NOURI; HASAN ÎŞI DĂ
SEAMA PREA TÂRZIU DE NECREDINŢA LUI BAHRAM ŞI
PĂTIMEŞTE GREU, DAR MAI ÎNTÂI SĂ ASCULTAM CUM
BAT DARABANELE DEŞERTULUI…

După ce au fă cut o bună bucată de drum în deşert,

persanul s-a oprit, a scos din buzunar o darabană de aramă ,
şi bă tâ nd darabana, deodată s-a ridicat pulberea deşertului.
Hasan se minuna foarte, şi se temea, şi se că ia că a pă ră sit
corabia. Vă zâ nd Bahram că Hasan pă lise, i-a spus:
— Fiule, jur că n-ai de ce te teme de mine, şi dacă nu ar fi
trebuit, nici nu te-aş fi luat cu mine. Dar aşteaptă -te numai
la bine! Pulberea pe care o vezi sunt vieţuitoare care ne vor
ajuta să trecem prin acest mare pustiu…
Într-o clipă pulberea s-a prefă cut în trei că mile puternice şi
personal s-a urcat pe una, pe a doua Hasan, şi pe a treia au
încă rcat merindea.
După o că lă torie de şapte zile, au ajuns într-o ţară mare,
cu zidiri multe. Au vă zut o cupolă aşezată pe patru stâ lpi de
aur, şi au descă lecat, s-au aşezat sub cupolă , au mâ ncat şi
au bă ut şi s-au odihnit, şi uitâ ndu-se în jur, Hasan a ză rit ca
o cetă ţuie pe o înă lţime din apropiere. Întrebâ ndu-l pe persan
ce era, persanul a ră spuns că era un serai, şi dorind Hasan
să meargă acolo să privească seraiul şi să se odihnească ,
vră jitorul s-a mâ niat şi i-a spus:
— Nu mai vorbi despre acest serai, că ci acolo locuieşte
duşmanul meu…
917
 Spunâ nd aceasta, l-a apucat pe Hasan de mâ nă şi a fugit
cu el şi a bă tut darabana şi îndată au venit că milele şi au
că lă torit alte şapte zile.
În ziua a opta, vră jitorul l-a întrebat ce vede înainte, şi
Hasan i-a ră spuns că vede numai nouri şi negură , de la
Ră să rit şi pâ nă la Apus, dar vră jitorul i-a spus că nu sunt
nici nouri, nici negură , ci un munte atâ t de înalt, încâ t
stră bate nourii, şi nici nourii nu se pot înă lţa mai sus de el…
— Acest munte este ţinta noastră ! a adă ugat Bahram.
Acolo, sus, se gă seşte ce că ută m. Pe tine însă am fost nevoit
să te iau cu mine, că ci numai prin tine pot dobâ ndi ce
vreau…
Hasan s-a speriat şi l-a întrebat iar ce că utau acolo, iar
vră jitorul i-a ră spuns:
— Meşteşugul nostru secret poate izbuti numai cu ajutorul
unei plante, deasupra că reia nu se lasă niciodată umbra, şi o
asemenea plantă se gă seşte numai pe vâ rful acestui munte.
Te voi duce deci, sus, şi îţi voi dezvă lui secretul
meşteşugului…
— Bine, stă pâ ne, a ră spuns Hasan, şi l-a pă ră sit orice
speranţă şi a plâ ns de jalea maică -sii şi a patriei. Se dojenea
de asemenea că nu ascultase sfatul mamei.
Au că lă torit alte patru zile, pâ nă au ajuns la poalele
muntelui, şi vă zâ nd sus un serai, Hasan a întrebat:
— Cine a putut zidi un serai, acolo, sus?
— Aceasta e locuinţa vâ rcolacilor şi diavolilor! i-a ră spuns
vră jitorul.
Ş i s-a apropiat de Hasan. L-a să rutat. I-a spus:
— Iartă -mă că ţi-am înşelat odată credinţa, dar îţi jur că
nu te voi mai înşela! Jură -mi şi tu că nu mă vei pă ră si, orice
s-ar întâ mpla, şi că vei împă rţi cu mine norocul şi
nenorocul…
— Cu toată inima! a ră spuns Hasan, şi vră jitorul a scos
apoi o râ şniţă , a luat dintr-un sac boabe de grâ u şi le-a

918
mă cinat. A fră mâ ntat aluatul şi a fă cut trei puni. A aprins
focul şi le-a copt. După aceea a bă tut darabana şi iar au
venit că milele. Ş i vră jitorul, tă ind o că milă , i-a scos pielea şi
i-a spus lui Hasan:
— Ascultă de sfatul meu, că ci altfel pieirea noastră este
aproape… Îmbracă -te, Hasane, cu pielea asta, şi eu o voi
coase şi te voi lă sa aici întins jos. Ia la tine acest cuţit. Va
veni curâ nd pasă rea Roc şi te va duce pe vâ rful muntelui.
Cum ajungi sus, taie pielea şi pă să rile vor zbura. Tu însă să
te uiţi repede jos, la mine, şi-ţi voi spune ce trebuie să faci…
După ce a spus acestea, persanul i-a dat cele trei pâ ini şi a
fugit mai încolo.
Curâ nd a venit puiul unei pă să ri Roc şi a zburat cu Hasan
pâ nă în vâ rful muntelui şi l-a pus jos.
Ş i vă zâ nd că se află pe vâ rful muntelui, Hasan a spintecat
pielea, a ieşit afară şi a prins a striga. Câ nd vră jitorul i-a
auzit glasul, a să rit în sus de bucurie şi i-a spus:
— Fă câ ţiva paşi înapoi şi spune-mi ce vezi!
Hasan i-a îndeplinit porunca şi a ză rit o mulţime de
oseminte şi lemne putrede.
— Acum mi-am atins ţinta! a strigat Bahram. Ia şase
legă turi din lemnele acelea şi azvâ rle-mi-le!
După ce Hasan i-a aruncat lemnele, vră jitorul a strigat:
— Dobitocule! Câ ine ce eşti! Acum ţinta mea este atinsă …
Poţi muri sau nu, mi-i totuna! Bine că am dobâ ndit lemnele
pentru vră jile mele…
Ş i vră jitorul s-a îndepă rtat.
Hasan a tot ră tă cit pe munte, cu gâ ndul la moarte. A ajuns
astfel la margine şi a vă zut o mare neagră cu valurile câ t
munţii. Hasan s-a aşezat şi a citit câ teva versete din Koran şi
se ruga lui Alah să -i dea o moarte uşoară sau să -l scape din
nenorocire. Apoi a rostit rugă ciunea morţii şi a să rit în mare,
iar îngerul mă rilor l-a pă zit în apă , şi l-a scos iar pe uscat,
prin puterea lui Mahomed prooroc. Hasan a mulţumit lui

919
Alah şi că uta poame, fiind flă mâ nd.
A vă zut atunci că se află într-un loc unde mai poposise cu
vră jitorul. Pă şind mai departe, a vă zut înă lţâ ndu-se în faţa
lui un serai mare, acela despre care vră jitorul îi spusese că în
el locuieşte duşmanul să u. Hasan s-a hotă râ t să intre, că ci
se gâ ndea că poate gă si scă pare. Poarta era deschisă şi la
intrare, pe jilţuri, şedeau jucâ nd şah două fete frumoase ca
luna.
Una din ele, ridicâ ndu-şi capul, l-a ză rit pe Hasan şi a
strigat bucuroasă :
— Pe Alah! Iată un om! Cred că e cel adus anul acesta de
vră jitorul Bahram…
Hasan a că zut în genunchi în faţa ei, a plâ ns şi a spus:
— Eu sunt acela, stă pâ nă ! Pe Alah! Eu sunt nenorocitul!
Apoi, cea mai tâ nă ră a spus că tre cealaltă :
— Te iau ca martoră în faţa lui Alah, că închei cu acest om
o legă tură de prietenie. Voi împă rţi cu el suferinţa şi bucuria
şi la nevoie şi moartea!
Ş i l-a îmbră ţişat şi l-a să rutat, şi i-a apucat mâ na să -l
petreacă în serai. Sora ei venea în urmă . I-au luat lui Hasan
veşmintele murdare şi i-au dat veşminte de sultan.
Ş i s-au întins mesele.
S-au aşezat lâ ngă el fetele, şi au ospă tat împreună , apoi l-
au îndemnat:
— Istoriseşte-ne ce ţi s-a întâ mplat cu acest blestemat
câ ine, de câ nd ai că zut în mâ na lui şi pâ nă în clipa salvă rii
tale, că ci şi noi îţi vom istorisi de la bun început pâ nă la
sfâ rşit tot ce am pă ţit cu el…
Vă zâ nd Hasan buna primire, şi auzind cuvintele fetelor, s-
a liniştit şi le-a povestit tot ce i s-a întâ mplat; le-a spus şi că
l-a întrebat pe vră jitor de acest serai, iar el i-a ră spuns să
nu-i mai pomenească de el niciodată , pentru că e locuit de
diavoliţa Ifrit şi diavolii ei. Auzindu-l, fetele s-au mâ niat
foarte:

920
 — Acest câ ine ne socoate diavoli, a strigat fata cea mai
mică , dar, pe Alah, îl vom omorî!
— Cum vrei să ajungi la el, să -l omori? a întrebat-o Hasan,
şi ea a ră spuns:
— Vră jitorul se află într-o gră dină numită Mesid şi acolo îi
voi pregă ti curâ nd moartea…
— Pe Alah! a strigat sora mare. Tot ce a povestit Hasan
despre acest câ ine e adevă rat, dar spune-i şi istoria noastră ,
surioară , să şi-o pună la inimă !
Ş i fata cea mai mică a început…

ISTORIA CELOR ŞAPTE FETE. CUNOAŞTEM ŞI NIŞTE

FETE ZBURĂTOARE; SE ARATĂ ŞI VRĂJITORUL
BAHRAM. HASAN SE ÎNCUMETĂ SĂ SE RĂZBUNE; ÎL
UCIDE ŞI SALVEAZĂ ALT FECIOR, TOCMAI CÂND SA FIE
CUSUT ÎN PIELEA DE CĂMILĂ!

— Află , Hasane, că suntem fetele unui puternic sultan al

spiritelor, care are numeroase oşti, mulţi aliaţi şi multe
spirite ră zvră tite, ca slujitori! Fraţii cei mai mari ai tată lui
nostru sunt vră jitori. Suntem şapte fete la o mamă , dar, din
prostie, mâ nie şi gelozie, tata n-a vrut să ne mă rite.
Într-o zi a spus să fie chemaţi vizirii şi prietenii, şi i-a
întrebat dacă cunosc un loc unde nu vin nici oameni, nici
spirite, şi unde se află pomi roditori şi ape… Ei au ră spuns
că se află undeva Muntele Negurilor, cu un serai ridicat de
un duh ră zvră tit, izgonit acolo de stă pâ nul nostru, Salom,
fiul lui David, pace lui în vecii-vecilor! De câ nd a pierit acest
spirit, seraiul a ră mas pustiu, pentru că se află aşezat într-
un loc singuratic. În jur sunt pomi roditori şi curg pâ raie cu
apă mai dulce ca mierea şi mai proaspă tă ca ză pada!
Auzind de acest loc, tată l nostru ne-a trimis aici cu oştile
921
sale şi a poruncit să ni se dea toate mâ ncă rurile şi bă uturile.
Celelalte cinci surori ale noastre sunt plecate acum la
vâ nă toare, în această vale înflorită , unde mişună gazele şi
vâ nat de tot felul. Acum e râ ndul nostru să gă tim bucate. Ne-
am rugat mereu Domnului Alah să vină la noi un om, să ne
ţină de urâ t, iar acuma, că ai venit, lă udat fie Domnul!
După câ tva timp, celelalte surori s-au întors de la
vâ nă toare şi s-au bucurat câ nd li s-a povestit despre Hasan.
S-au şi dus la el, i s-au închinat şi l-au firitisit pentru
salvare. Ş i el tră ia în bucurii, mergea cu dâ nsele la vâ nă toare
şi tă ia vâ natul prins. Ele se bucurau, la râ ndul lor, de
tovă ră şia lui. Curâ nd se înzdră venise, se însă nă toşise de
toate relele şi devenise voinic şi puternic, datorită traiului
bun într-un serai împodobit cu cele mai minunate lucră ri de
artă , în mijlocul unor gră dini înflorite.
Sora mică le-a povestit celorlalte istoria vră jitorului, care
le-a dat drept diavoliţe, şi toate au jurat să -l omoare.
După un an, afurisitul vră jitor Bahram a venit din nou în
apropierea seraiului, ducâ nd cu el un fecior legat în lanţuri şi
frumos ca luna. Hasan stă tea pe marginea unui pâ râ u, sub
un pom, şi l-a vă zut, şi inima a început să -i bată straşnic. S-
a fă cut alb la faţă . S-a dus la fete. Le-a spus:
— Pe Alah, surorilor! Ajutaţi-mă să -l omor pe acest
blestemat, că ci acum îl putem prinde uşor! Din nou se află
aci, cu un fecior musulman, pe care-l chinuie în fel şi chip.
Vreau să mă ră zbun, să -l omor pentru a-mi ră cori inima, să -l
salvez pe acest fecior înainte de a-l lă sa. Aşa cum s-a-
ntâ mplat cu mine, să fie dus pe vâ rful muntelui, de pasă rea
Roc, şi pă ră sit acolo!
— Ascultă m de Alah şi de tine, frate Hasan, au ră spuns
fetele.
Apoi şi-au pus vă lurile, s-au îmbră cat în veşminte de
ră zboi, şi-au încins armele, i-au dat lui Hasan un cal
minunat, un iatagan bun şi tot ce trebuie pentru luptă , şi s-

922
au îndreptat asupra vră jitorului.
Câ nd au ajuns aproape, au vă zut o că milă jupuită .
Vră jitorul chinuia feciorul.
Hasan a strigat o dată , şi vră jitorul a înmă rmurit de
spaimă .
— Lasă feciorul în pace, blestematule! a strigat iar Hasan.
Tu, duşmane al lui Alah! Câ ine necredincios! Afurisitule!
Adorator blestemat al focului! Tu care juri pe arşiţă şi umbră !
Întorcâ ndu-şi capul vră jitorul, şi vă zâ ndu-l pe Hasan, a
încercat să -l amă gească din nou cu vorbe dulci:
— Fiule, a început el. Cum ai scă pat cu viaţă ? Cum ai
coborâ t muntele?
— Salvatorul meu a fost cel ce a pus viaţa ta în mâ na mea!
a ră spuns Hasan. Te voi chinui, necredinciosule, cum m-ai
chinuit şi tu! Eşti pierdut! Nu-ţi mai ajută niciun frate,
niciun prieten. N-ai spus tu singur că Alah pă ră seşte pe cel
ce jură pe pâ ine şi sare? Ş i cu toate aceste, tu însuţi ai că lcat
jură mâ ntul. Acum, Alah te-a dat în puterea mea şi nu mai
poţi scă pa…
— O, fiul meu Hasan! a ră spuns vră jitorul. Îmi eşti mai
scump decâ t viaţa! O, lumină a ochilor mei!…
Hasan însă şi-a scos paloşul stră lucitor şi l-a lovit peste
umeri, stră pungâ ndu-l, şi Alah i-a trimis repede sufletul în
iad… vai de cel ce ajunge în asemenea să laş!…
Apoi, Hasan a luat sacul vră jitorului şi a scos darabana şi
beţele, şi bă tâ nd darabana, au venit repede ca fulgerul cele
trei că mile. Hasan a scos feciorului lanţurile, a pus şaua pe o
că milă , a dat feciorului hrană de drum şi şi-a luat ră mas bun
de la el.
Fetele s-au bucurat vă zâ ndu-l pe vră jitor omorâ t.
— O, Hasane! strigau ele. Ai fă cut o faptă care vindecă
bolnavii şi prin care vei gă si iertare în faţa lui Alah!
Hasan s-a întors în serai cu fetele, şi tră ia în bucurie, cu
mâ ncă ruri, bă uturi, jocuri şi glume. Nici nu se mai gâ ndea la

923
maică -sa.
În timp ce ducea această viaţă plă cută , deodată în pustiu
s-a ridicat o pulbere puternică , întunecâ nd vă zduhul. Fetele
i-au spus lui Hasan să se ducă în locuinţa lui sau să se
ascundă în gră dină , printre pomi şi vii, şi să nu se teamă .
Hasan s-a ascuns în încă perea lui. După ce pulberea s-a
aşezat, s-a ivit o oştire tă lă zuind ca marea. Era oastea tată lui
acelor fete. Ş i au întâ mpinat ele oastea şi au gă zduit-o timp
de trei zile. I-au întrebat pe oşteni de să nă tate şi ce noută ţi
aduc.
— Venim să vă luă m de aici, în numele sultanului! au
ră spuns ei. Unul dintre sultanii vecini nouă îşi mă rită fata,
iar tată l vostru, pentru a vă face o bucurie, vă dă voie să vă
duceţi la nuntă …
— Câ t timp vom lipsi de aci? au întrebat fetele.
— Nunta, împreună cu că lă toria, dus şi întors, va dura o
lună …
Fetele s-au dus la Hasan şi i-au spus că pleacă :
— Te lă să m, Hasane! Tră ieşte fă ră grijă şi fii vesel. Nimeni
nu va veni aici. Iată cheile seraiului nostru, dar te rugă m, pe
prietenia noastră , o singură uşă să n-o deschizi…
Ş i-au luat ră mas bun şi s-au dus cu oştile.
Ră mâ nâ nd singur în serai, el s-a simţit singur, neră bdă tor
şi mâ hnit.
Se ducea în fiecare zi că lare la vâ nă toare, fă ră plă cere.
După un ră stimp, inima i s-a strâ ns de atâ ta durere, încâ t
nu mai ştia ce să facă . Umbla prin serai de colo pâ nă colo,
cerceta toate încă perile, pâ nă a ajuns în iatacul fetelor, în
care a vă zut multe lucruri preţioase şi comori, dar nici de ele
nu se putea bucura. Inima-i ardea şi din pricina uşii pe care
nu trebuia s-o deschidă . Se gâ ndea: „De bună seamă că m-
au oprit să intru în încă perea aceea, pentru că în ea se află
ceva ce nu trebuie să vă d eu. Cu toate acestea, nu a fost
încuiat aurul şi giuvaerurile, şi toate lucrurile preţioase stau

924
neîncuiate. Pe Alah! Trebuie să descui uşa, să vă d ce-i
înă untru, chiar dacă ar trebui să mor…”
Ş i a scos cheia şi a deschis uşa, şi n-a gă sit nimic decâ t o
încă pere în mijloc cu o scară din piatră de Yemen. Hasan a
urcat scara şi a ajuns pe terasa seraiului, gâ ndindu-se că
acela era locul pe care nu trebuia să -l vadă . Ş i cum a ajuns
pe terasă , a vă zut jos, sub serai, pajişti frumoase, gră dini şi
pomi, flori şi pă să ri, şi toate-l lă udau pe Domnul cel
atotputernic! A vă zut şi marea cu valuri înalte.
El s-a plimbat un timp pe terasă , uitâ ndu-se în toate
pă rţile, pâ nă a ajuns într-un pavilion împodobit cu
nenumă rate rubine, smaragde şi diamante. Pavilionul era
fă cut din două pă rţi aur şi o parte argint. În mijlocul lui se
afla un lac mic, şi deasupra un tavan din lemn de santal,
aloe şi alte soiuri bine mirositoare, cu bare de argint,
împodobite cu pietre preţioase şi perle, şi cu viţă de vie cu
struguri stră lucind ca rubinele, fiecare bob avâ nd mă rimea
unui eu de porumbel. Pe o margine a lacului se afla un pom
de aloe, împodobit cu perle, giuvaeruri şi bare de aur.
Pă să rile ciripeau în pomi în felurite limbi şi-l lă udau pe
Alah…
Vă zâ nd aceasta, Hasan se minuna şi nu mai ştia unde se
află . S-a aşezat şi privea în jur, şi nu mai era acolo nimeni,
decâ t pă să rile şi animalele. Se întreba: „Ale cui sunt oare
locurile acestea? Ce sultan le stă pâ neşte? Nu cumva aceasta
era gră dina Iremului cu stâ lpii de aur, despre care se
povesteşte? Cine a putut construi aşa ceva?” În timp ce
stă tea, minunâ ndu-se de toate, au venit din pustiu zece
pă să ri, îndreptâ ndu-se spre serai. Hasan le-a vă zut zburâ nd
spre lac, să bea apă , şi temâ ndu-se că se vor speria, dacă îl
vor ză ri, s-a ascuns. Ş i îndată pă să rile s-au lă sat jos, în jurul
lacului, şi Hasan a putut vedea că una era mai frumoasă ca
toate, şi toate o înconjurau ca roabele pe o stă pâ nă .
Hasan se uita de departe, fă ră să fie vă zut. Apoi, pă să rile

925
s-au aşezat pe-un jilţ, şi şi-au scos veşmintele de pană – că ci
asemenea veşminte aveau – şi s-au ivit zece fete frumoase ca
luna.
Au intrat în lac şi se jucau râ zâ nd. Fata cea mai mare şi
mai frumoasă le ridica pe celelalte în sus şi le scufunda,
pâ nă au fugit din faţa ei, dar niciuna n-a ridicat mâ na s-o
lovească .
Vă zâ nd fata asta frumoasă , Hasan şi-a pierdut minţile. S-a
gâ ndit că numai din cauza asta fetele îl opriseră să deschidă
uşa. Îi pă rea ră u că nu se poate apropia de ele. A că zut prins
în plasa să geţilor iubirii, că ci ochiul vede şi inima se aprinde!
A plâ ns, simţind în inima lui arzâ nd o flacă ră de nestins.
După ce au ieşit din apă fetele, şi-au îmbră cat veşmintele
acoperite cu aur, perle şi pietre preţioase. Numai cea mai
mare şi mai frumoasă a schimbat un veşmâ nt verde.
Stră lucirea feţei ei întrecea stră lucirea lunei şi statura ei era
mai frumoasă decâ t ramurile arborilor.
După ce s-au îmbră cat, s-au aşezat jos şi petreceau
vorbind şi râ zâ nd. Cea mai mare glumea şi niciuna nu
îndră znea să ridice glasul împotriva ei.
Hasan stă tea ca pe că rbuni aprinşi. Îşi spunea: „O, de n-aş
fi deschis uşa aceea şi de n-aş fi vă zut niciodată fata! Cum
vei putea să prinzi o pasă re care zboară în aer? Pe Allah,
Hasane, te-ai aruncat într-o mare fă ră fund, şi acum, din
disperare, trebuie să mori, şi nimeni nu va afla de moartea
ta!” A mai privit o dată fata, care întrecea toţi oamenii în
frumuseţe. Gura ei era ca sigiliul lui Salom, pă rul ca noaptea
întunecoasă , ochii fermecă tori ca ai gazelei, nasul ca de
vultur, obrajii ca anemonele, buzele ca rubinele, dinţii ca
perlele, într-un cuvâ nt, era cum spune poetul:

„Îi este ochiul ocrotit de geană,

Mai ascuţit ca spada indiană!
Cu ramurile dacă o asemeni,

926
 Îţi va striga: „dar înţelegeţi, oameni!
Din partea voastră lucrul nu-i frumos!
În calea mea de ce ieşiţi în van,
Dacă-mi aflaţi mijlocul mlădios,
În ramurile arborelui Wan?”

Fetele se jucau mai departe, şi râ deau, şi Hasan le privea

uitâ nd de prietenele plecate, a că ror lipsă atâ ta îl întristase.
Spre seară , cea mai frumoasă a spus celorlalte:
— O, voi, sultă niţelor, e tâ rziu şi avem de fă cut drum lung!
Atunci toate şi-au pus veşmintele de pană şi au zburat,
aşa cum au venit, ca pă să ri, cu cea mai frumoasă în mijloc.
Abia tâ rziu, Hasan a putut gă si drumul spre încă perile de
jos ale seraiului. A ajuns la încă perea lui, tâ râ ndu-se. A
încuiat uşa şi s-a culcat, scufundat în gâ nduri. Nu mai
mâ nca şi nu mai bea, nu-şi mai regă sea liniştea.
La ră să ritul soarelui, a deschis iar uşa, şi s-a urcat pe
terasă . S-a aşezat într-un loc şi a ră mas acolo pâ nă seara,
dar pă să rile n-au mai venit, şi el a plâ ns mult, pâ nă a că zut
la pă mâ nt. După ce s-a trezit, a coborâ t, s-a culcat, dar nu s-
a liniştit pâ nă dimineaţa, pâ nă ce soarele lumina munţii şi
vă ile. Era trist şi amă râ t, deoarece se gâ ndea mereu la
revenirea pă să rilor. Deodată a vă zut o pulbere mare
ridicâ ndu-se în pustiu. A coborâ t repede şi s-a ascuns,
înţelegâ nd că se întorc fetele seraiului.
Curâ nd, cele şapte fete au venit cu soldaţii. Ş i-au
dezbră cat veşmintele de drum, iar cea mai mică s-a dus
repede, să -l caute pe Hasan. Nu l-a gă sit. L-a că utat în toate
încă perile, pâ nă l-a gă sit, în sfâ rşit, dar Hasan era slă bit şi
palid, cu ochii duşi în fundul capului.
Vă zâ ndu-l astfel, fata s-a întristat foarte şi l-a întrebat ce i
s-a întâ mplat, că ci era gata să -şi dea şi viaţa pentru a-l
ajuta…
— O, frate! i-a spus fata. Câ nd ţi s-a întâ mplat asemenea

927
nenorocire, că verşi atâ tea lacrimi? Pe Alah şi pe pâ inea pe
care împreună o mâ ncă m, lă mureşte-mi starea ta, nu
ascunde nimic, spune-mi ce ţi s-a întâ mplat în lipsa mea…
Hasan suspina şi vă rsa lacrimi ca o ploaie de vară .
— Mă tem, surioară , că nu mă vei putea ajuta, şi va trebui
să mor!
— Pe Alah! a strigat ea. Nu te voi pă ră si, chiar cu preţul
vieţii mele!
Hasan i-a povestit apoi cum a deschis uşa şi ce a vă zut.
— Linişteşte-te, Hasane, şi fii vesel! i-a spus fata. Voi
împă rţi cu tine orice primejdie! Nu spune însă surorilor mele,
că ci altfel suntem pierduţi… Câ nd te vor întreba dacă ai
deschis uşa aceea, ră spunde-le că nu, şi că eşti amă râ t din
cauză că atâ ta vreme ai ră mas singur în acest serai, şi prea
urâ t ţi-a fost în lipsa lor…
— Sfatul tă u e bun şi-l voi urma… i-a ră spuns Hasan.
Ş i s-a înveselit iar, dar nu mai deschidea uşa, de teama
fetelor. Sora mică i-a adus mâ ncare şi bă utură şi s-a dus
apoi la surorile ei şi le-a spus cu lacrimi în ochi că prietenul
lor e bolnav şi că nu a mâ ncat zece zile. Ele au întrebat de
cauza îmbolnă virii, şi ea le-a spus că Hasan s-a îmbolnă vit
de dorul lor, că ci zilele câ t au lipsit i s-au pă rut mai lungi ca
un an. Ş i nefericitului i se cuvine să fie înţeles şi iertat,
întrucâ t e stră in şi a ră mas şi singur; e atâ t de tâ nă r şi-l
doare şi despă rţirea de maică -sa, femeie bă trâ nă care plâ nge
undeva departe…
Auzind acestea, surorile i-au plâ ns de milă . Au trimis
acasă oştile şi s-au dus la Hasan să -l ia cu vorba. I-au
povestit despre toate minună ţiile vă zute în timpul că lă toriei
lor, şi ce s-a întâ mplat cu logodnicii, încercâ nd astfel să -l
înveselească cu vorba dulce, şi el n-avea cum să nu râ dă în
faţa celor şapte fete frumoase ca luna.
După o lună , ele au hotă râ t să plece la vâ nă toare şi au
întrebat-o pe cea mică dacă vrea să le însoţească , dar ea a

928
ră spuns:
— Pe Alah, surioarelor, nu mă pot duce cu voi, câ t timp
fratele meu zace bolnav…
Fetele au lă udat-o mult pentru această hotă râ re şi i-au
ră spuns:
— De bună seamă , într-o zi vei fi ră splă tită pentru
binefacerile tale faţă de acest stră in…
Apoi şi-au luat merinde pentru două zeci zile şi ră mas bun
de la sora mică , şi s-au dus.
Îndată ce au pă ră sit ele seraiul, sora mică s-a dus la
Hasan:
— Scoală -te şi arată -mi locul unde ai vă zut fetele-
zbură toare…
— În numele Domnului! a strigat el, plin de bucurie, şi a
încercat să se ridice, dar era aşa de slab, încâ t nu se putea
scula, şi fata a trebuit să -l ducă în braţe. A deschis deci uşa
care ducea la scară , şi a urcat cu el pe terasă , şi ajungâ nd
sus, Hasan i-a ară tat pavilionul şi lacul în care s-au scă ldat
fetele-zbură toare. Apoi ea l-a rugat să -i descrie fata.
Hasan a descris-o, şi ea a pă lit deodată , şi întrebâ nd-o de
ce a pă lit, a ră spuns:
— Află , prietene, că această fată e fiica puternicului sultan
al spiritelor, stă pâ n asupra oamenilor şi spiritelor, asupra
vră jitorilor şi ghicitorilor, iar tată l meu îi este vasal. Are
numeroşi aliaţi şi stă pâ neşte peste ţă ri şi mă ri, cetă ţi şi
insule! Nimeni nu-l poate înfrâ nge, atâ t de numeroasă îi este
oastea, atâ t de mare îi este imperiul, atâ t de bogat tezaurul…
A dat fetelor pe care le-ai vă zut o ţară care nu poate fi
stră bă tută în mai puţin de un an, şi niciun om şi niciun
spirit nu poate ajunge acolo, că ci este înconjurată din toate
pă rţile de un fluviu. Printre oştile sale se află şi o oaste
alcă tuită din două zeci şi cinci mii fete ră zboinice, care
suindu-se pe caii lor pot bate eroii cei mai viteji, iar cele
şapte fiice ale sale sunt mai puternice şi mai curajoase ca

929
leii! În ţara sus-amintită , care este atâ t de mare, încâ t nu
poate fi stră bă tută decâ t într-un an, domneşte fata cea mai
mare, care e atâ t de deşteaptă , isteaţă şi vitează , şi cunoaşte
şi arta vră jitorilor, astfel încâ t dacă ar dori, ar putea distruge
uşor ţara noastră . Fetele care le însoţesc sunt dregă toarele
ţă rii şi stră jile lor, iar straiele de pană , cu care zboară , sunt
meşteşugul spiritelor. Dacă vrei să pui mâ na pe această
minunată perlă şi să te bucuri, aşteaptă aici, că ci ele vin la
începutul fiecă rei luni. Câ nd vor veni, tu să te ascunzi cu
grijă , că ci dacă te vor ză ri, vom fi pierduţi toţi împreună cu
tată l nostru. Ţ ine bine minte ce-ţi spun, Hasane! Să stai
undeva în apropiere, să le poţi vedea fă ră a fi vă zut, şi câ nd
îşi vor dezbră ca straiele de pană uită -te bine unde-şi pune
straiul fata aceea, şi să i-l iei, şi să -l ascunzi, că ci fă ră el nu
se poate întoarce înapoi…
Nu te lă sa înduplecat de ea, să -i dai straiul, chiar dacă ţi-
ar spune că poţi s-o ţii în prinsoare, că ci îndată ce pune
mâ na pe straiul de pană , te omoară , dă râ mă seraiul nostru
şi-l omoară şi pe tată l nostru. Câ nd vor vedea că i s-a pierdut
straiul de pană , celelalte fete o vor pă ră si. Tu însă , câ nd vei
vedea că şi-a pierdut speranţa de a-şi revedea suratele,
apropie-te de ea, apuc-o de pă r, trage-o spre tine, şi vei fi
stă pâ nul ei! Dar să pă strezi bine straiul de pană , că ci atâ ta
timp câ t straiul se află la tine, ea va fi în puterea ta. De aceea
nici nu te sfă tuiesc să -i spui că i l-ai luat…
Auzind aceste cuvinte, Hasan s-a liniştit, s-a sculat şi întâ i
i-a să rutat fruntea şi s-a rugat pentru ea lui Alah… Apoi au
coborâ t împreună şi au petrecut noaptea în serai, spunâ ndu-
şi versuri. A doua zi dimineaţa, la ră să ritul soarelui, Hasan s-
a urcat pe terasă şi a stat acolo pâ nă seara, şi fata i-a adus
sus mâ ncare şi bă utură , şi aşa s-a întâ mplat zi cu zi, pâ nă ce
luna nouă i-a adus fericirea aşteptată , că ci odată cu luna
nouă au venit şi pă să rile.
Hasan s-a ascuns într-un loc, de unde putea să le vadă

930
fă ră a fi vă zut, şi ele s-au lă sat jos şi şi-au dezbră cat straiele
de pană . Pasă rea cea mare şi-a scos straiul şi a coborâ t în
lac, lâ ngă celelalte, şi Hasan i-a luat straiul pe câ nd ele se
jucau. Apoi, sfâ rşind scă ldă tura, au ieşit pe mal, şi câ nd cea
mai mare a început a striga şi a se lovi peste obraji, câ nd nu
şi-a gă sit straiul, celelalte au venit repede s-o întrebe de ce se
vaită , şi câ nd au auzit ce-a pă ţit, au plâ ns cu ea şi nu ştiau
ce să gâ ndească despre întâ mplare şi nici ce să facă .
Deoarece se fă cuse tâ rziu, şi temâ ndu-se să nu li se întâ mple
şi lor o nenorocire dacă mai ră mâ n, celelalte pă să ri şi-au luat
ră mas bun de la sora lor şi şi-au luat zborul.
— Te rog, striga cea ră masă , tu, cel ce mi-ai luat straiul,
dă -mi-i înapoi, şi Alah să nu te facă niciodată să simţi
asemenea pierdere…
Auzind aceste cuvinte, mai dulci ca mierea şi ca versurile
iubirii, Hasan s-a repezit asupra-i, a apucat-o de pă r, şi a
dus-o în serai, acoperind-o cu o pâ nză de mă tase. Apoi a
încuiat uşa şi s-a dus la prietena lui, să -i spună că a prins
pasă rea mă iastră şi că ea plâ nge şi-şi muşcă mâ inile de
disperare.
Auzind acestea, prietena l-a însoţit numaidecâ t, şi
ajungâ nd în faţa prinsei, a să rutat pă mâ ntul în faţa ei.
— Ce-i purtarea asta? a strigat prinsa. Îl cunoaşteţi doar
pe tată l meu, îi cunoaşteţi puterea, împă ră ţia şi oastea! Ş tiţi
doar că toţi sultanii tremură de frică în faţa lui din cauza
numeroşilor lui vră jitori, învă ţaţi, ghicitori, spirite şi dimoni,
precum şi din cauza oştilor sale atâ t de numeroase, că numai
Alah le cunoaşte numă rul! Cu toate acestea, gă zduiţi la voi
un om! Cum a ajuns aici acest golan stră in?
— O, sultă niţo! a ră spuns prietena lui Hasan. Acest om nu
are gâ nduri rele. A aruncat doar o privire asupra ta şi dusu-i-
s-au şi liniştea şi mă reţia…
Apoi fata i-a povestit ce a aflat de la Hasan şi-i vorbea
prietenos şi că uta s-o mâ ngâ ie, însă prinsa îşi pierduse

931
cunoştinţa, dar îndată ce a deschis ochii, prietena lui Hasan
a început să -i să rute mâ inile şi picioarele, i-a adus un strai
frumos şi a îmbră cat-o, i-a adus bucate şi a mâ ncat cu ea, şi
că uta s-o înveselească prin cuvinte frumoase…
Prinsa a plâ ns toată noaptea. A doua zi dimineaţa, vă zâ nd
că vaietele ei nu-i aduc scă pare, a încetat plâ nsul şi s-a
liniştit.
— Se vede că Alah a hotă râ t să tră iesc prin stră ini, departe
de rude şi de pă mâ ntul meu! a spus ea. Trebuie să îndur cu
supunere…
Prietena lui Hasan i-a pregă tit o încă pere în serai, i-a ţinut
tovă ră şie şi a tot mâ ngâ iat-o pâ nă s-a înveselit.
Hasan s-a dus la ea, i-a să rutat picioarele, fruntea şi
obrajii, şi i-a spus:
— O, sultă niţă a sultă niţelor! Viaţa sufletului meu!
Bucurie a ochilor mei! Nu cer nimic împotriva poruncilor
Domnului şi ale profetului să u! Vreau să mă însor cu tine,
potrivit legii, şi să plecă m în patria mea, la Bassora, unde
locuieşte scumpa mea mamă , care te va sluji chiar şi cu
lumina ochilor ei! Ş i să ştii, sultă niţo, că ţara noastră e
frumoasă şi are oameni frumoşi şi prietenoşi…
În timp ce Hasan îi vorbea aşa s-au auzit lovituri la poarta
seraiului. Hasan a ieşit să vadă cine-i, şi a vă zut fetele
întorcâ ndu-se de la vâ nă toare şi le-a ieşit bucuros în
întâ mpinare, şi ele s-au bucurat foarte şi i-au urat noroc şi
să nă tate. Apoi, descă lecâ nd şi schimbâ ndu-şi veşmintele, au
poruncit să se aducă vâ natul prins, pentru moarte o parte şi
alta pentru împodobirea curţii seraiului. Hasan şi-a pus
şorţul să taie vâ natul pentru prâ nz, şi fetele se bucurau
vă zâ ndu-l iar în mijlocul lor, şi Hasan s-a îndreptat că tre cea
mai mare şi a să rutat-o pe frunte, apoi s-a dus că tre celelalte
şi le-a să rutat pe râ nd.
— O, Hasane! Au spus fetele. Noi ar trebui să -ţi să rută m
fruntea, că ci tu te-ai ară tat mai nobil decâ t noi… Ce ai? De

932
ce plâ ngi şi ne întristezi cu mâ hnirea ta? Dacă ţi-i dor de
casă , îţi vom da tot ce trebuie, şi poţi să te întorci la maică -
ta!
— Pe Alah, a ră spuns el, nu vreau să vă pă ră sesc!
— Atunci de ce eşti atâ t de trist? au stă ruit ele, dar lui
Hasan îi era ruşine să le povestească despre fata-zbură toare
şi se temea de amestecul lor. De aceea a tă cut, însă prietena
a spus surorilor:
— Hasan a prins o pasă re, şi vrea să -l ajutaţi s-o
ospă teze…
— Suntem gata să te ajută m în toate! au ră spuns fetele.
Spune-ne istoria…
— Spune-le-o tu, că ci mie mi-i ruşine! a spus Hasan că tre
sora mică , şi după ce ea le-a povestit surorilor întâ mplă rile
lui Hasan, şi după ce acesta le-a descris frumuseţea fetei-
zbură toare, au cerut toate să fie duse la dâ nsa! Hasan a
pornit înainte şi le-a deschis uşa.
Ş i vă zâ nd frumuseţea prinsei, toate au să rutat pă mâ ntul
în faţa ei, i-au admirat statura şi farmecele, i s-au închinat
spunâ ndu-i:
— O, sultă niţo, jură m că n-am ştiut nimic! Oare Hasan ţi-a
vorbit necuviincios?
— Nu! Pe Alah! a ră spuns prinsa.
— Dacă ar fi fost necuviincios, i-am fi dat moartea cu
mâ na noastră , însă firesc este ca feciorii să iubească fetele! Ş i
dacă n-am şti că ţi-a ars straiul de pană , i l-am lua şi ţi l-am
da…
Apoi, una din fete s-a împrietenit cu dâ nsa, dobâ ndindu-i
încrederea şi sfă tuind-o să se logodească cu Hasan, şi ea a
primit, şi amâ ndoi şi-au dat mâ na şi îndată s-au întins
mesele…
Ş i Hasan a recitat versuri, şi iar s-au întins mesele…
Au trecut patruzeci de zile în ospeţe, şi fetele se întreceau
fă câ ndu-le bucurii fel şi chip, şi dâ ndu-le nenumă rate daruri.

933
 Fata-zbură toare s-a luat cu gâ ndul şi îi plă cea mult viaţa
în serai, uitâ nd de ai să i.
Dar iată că după patruzeci de zile, Hasan a visat-o pe
maică -sa, îndoliată din cauza lui, slă bită , palidă şi
schimbată . Îi spunea mama: „Fiul meu, Hasane, oare mai
tră ieşti pe lumea asta şi m-ai uitat? Fiule, uită -te în ce hal
am ajuns din cauza despă rţirii de tine. Nu te voi uita pâ nă la
moarte. Ţ i-am construit un cavou în casa mea, pentru că nu
vreau să te uit. Fiule, ochiul meu te va mai vedea oare?”
La aceste cuvinte, Hasan s-a trezit cu ochii înlă crimaţi,
trist şi abă tut. Dimineaţa, câ nd fetele l-au vă zut ca de obicei,
el nici nu le-a privit şi nu le-a ieşit în întâ mpinare. Au
întrebat-o pe fata-zbură toare ce are, şi aceasta a ră spuns:
— Pe Alah, nu ştiu, nu mi-a spus nimic!…
Spre a le face pe plac, fata-zbură toare l-a întrebat ce are şi
el i-a povestit visul şi ea l-a istorisit la râ ndu-i fetelor.
— O, frate Hasane! i-au spus ele. Nimeni dintre noi nu te
va împiedica să -ţi vezi mama, ci dimpotrivă , te vom ajuta din
toate puterile noastre, numai să nu te desparţi de noi pe veci
şi să vii aici de două ori pe an…
Hasan a primit cuvâ ntul lor, şi ele i-au pregă tit merindea
de drum, stofe preţioase şi giuvaeruri, pentru el şi fata-
zbură toare. Apoi, au bă tut darabana, şi din toate pă rţile
pustiului s-au adunat pulberile şi s-au întrupat în că mile, şi
le-au ales pe cele mai bune pentru că lă torie. Apoi au încă rcat
cinci catâ ri cu giuvaeruri şi lucruri rare din ţara lor, şi
două zeci şi cinci de catâ ri cu hrană şi alte lucruri
trebuincioase.
Fetele au încă lecat şi ele şi i-au însoţit timp de trei zile,
apoi Hasan le-a rugat să se întoarcă , şi ele şi-au luat ră mas
bun. Sora mică plâ ngea tare şi a şi leşinat.
L-a rugat încă o dată pe Hasan să nu uite să se întoarcă ,
după ce o va vedea pe maică -sa şi va petrece un timp acasă .
Hasan a strigat:

934
 — O, surioară , suflet al trupului meu! Nu plec cu plă cere
de aici, plec numai pentru a-mi revedea mama. Spiritul meu
ră mâ ne la voi. Cum aş putea să vă uit şi să îndur cu
nepă sare despă rţirea?
Apoi sora mică i-a spus:
— Câ nd vei fi în nevoie şi pericol, bate darabana şi se vor
stâ rni pulberile şi că milele vor veni numaidecâ t la tine şi te
vei putea întoarce la noi numaidecâ t…
După ce a jurat încă o dată că se va întoarce, şi-au luat
ră mas bun, cu multă pă rere de ră u, şi îndeosebi sora mică
nu se putea linişti şi nu se putea opri din plâ ns…
Hasan a că lă torit zi şi noapte, prin pustiuri şi locuri
pă ră site, locuri aspre şi vă i, pâ nă ce, în cele din urmă , Alah l-
a adus cu bine la Bassora. Ajuns în faţa casei pă rinteşti, a
aşezat încă rcă tura în faţa uşii şi a dat drumul că milelor, şi
tocmai voia să deschidă uşa, câ nd a auzit-o pe maică -sa
rugâ ndu-se cu glas stins. El a bă tut tare în uşă .
— Cine-i? a întrebat mama.
— Deschide şi vei vedea! a ră spuns el, şi câ nd ea a deschis
şi l-a vă zut în faţa ei, a dat un strigă t, l-a îmbră ţişat şi a
că zut leşinată .
Hasan a îngrijit-o pâ nă şi-a revenit, a îmbră ţişat-o iar, apoi
a dus-o în încă pere şi a poruncit să i se aducă poverile. Fata-
zbură toare se uita câ nd la Hasan, câ nd la maică -sa.
Apoi s-au aşezat, şi mama l-a întrebat ce i s-a întâ mplat cu
persanul.
Ş i Hasan i-a povestit ce a pă ţit, cum a scă pat de el şi cum
dă duse peste fetele din serai, apoi cum o prinsese pe fata-
zbură toare, şi în cele din urmă cum o vă zuse şi pe ea în vis.
Povestea lui a minunat-o pe maică -sa foarte şi i-a
mulţumit lui Alah. În cele din urmă ea s-a apropiat de fata-
zbură toare s-o vadă mai bine, admirâ ndu-i frumuseţea
obrazului, zvelteţea staturii şi firea plă cută .
I-a mulţumit încă o dată lui Alah pentru salvarea şi

935
întoarcerea fiului, apoi s-a aşezat ală turi de noră -sa, i-a
să rutat fruntea, rostind cele mai prietenoase cuvinte.
A doua zi dimineaţa mama s-a dus la bazar şi a cumpă rat
pentru fată zece râ nduri de veşminte scumpe. Apoi a spus
fiului ei:
— O, Hasane, nu putem ră mâ ne în această cetate cu atâ ţia
bani! Tu ştii că eram să raci şi oamenii ne vor crede vră jitori
şi nu ne vor da pace. Să plecă m la Bagdad, cetatea pă cii,
acolo unde vom tră i sub ocrotirea califului! Îţi vei întemeia
negoţ şi vei duce o viaţă evlavioasă , cum se cuvine unui
bă rbat că ruia Alah i-a dă ruit asemenea avere şi l-a salvat
într-un chip atâ t de minunat…
Hasan a gă sit bun cuvâ ntul şi s-a dus la malul fluviului
Tigru, şi a închiriat o corabie spre Bagdad. A poruncit să fie
aduse pe corabie toate bogă ţiile şi banii, apoi mama şi soaţa.
Ş i-a vâ ndut casa. Ş i s-a urcat pe corabie, şi a că lă torit cu un
vâ nt prielnic zece zile pâ nă la Bagdad.
Ajuns aici, Hasan s-a dus în cetate, a închiriat într-un han
un magazin, unde şi-a adus lucrurile şi oamenii, şi s-a
pregă tit să înnopteze acolo. A doua zi, s-a îmbră cat în
veşminte noi şi s-a dus în cetate, şi s-a lă sat condus la un
mijlocitor, şi cum acesta l-a întrebat ce doreşte, el a spus că
vrea să cumpere o casă mare, frumoasă şi largă . Misitul i-a
ară tat casele de vâ nzare, şi Hasan, fiindcă i-a plă cut cel mai
mult fosta casă a unui vizir, a cumpă rat-o cu o mie cincizeci
dinari, deşi valora zece mii. S-a întors apoi la han şi i-a dus
pe ai să i şi avutul să u, în casa nouă .
Apoi a cumpă rat şi lucrurile pentru casă şi robi pentru a-i
sluji.
Ş i a tră it Hasan trei ani în mulţumire cu soaţa sa care-i
nă scuse doi bă ieţi. Pe unul îl chema Nasir, pe celă lalt
Mansur. Apoi, fiindu-i dor de prietenele lui, care-i fă cuseră
atâ ta bine, s-a dus în cetate, şi cumpă râ nd felurite bună tă ţi,
dulciuri, veşminte, zahă r şi poame, le-a adus acasă , şi câ nd

936
mama l-a întrebat la ce a cumpă rat toate aceste, el a
ră spuns:
— Am hotă râ t să -mi cercetez surorile, care mi-au fă cut
atâ ta bine, şi că rora, în afară de Alah, le datorez toată
fericirea mea! Vreau să -mi potolesc dorul de ele, să mă ară t
recunoscă tor şi să mă întorc cu voia Domnului curâ nd…
Mama l-a rugat să nu lipsească multă vreme. Hasan a
sfă tuit-o cum să se poarte cu soaţa lui şi a rugat-o să
pă zească straiul ei de pană , ascuns într-o ladă în magazie, să
nu-l afle soaţa şi să zboare cu copiii, pentru totdeauna…
— Fereşte-te, a spus el, să vorbeşti cu cineva despre
aceasta, că ci uşor poate să ajungă la urechile ei. Ş tii doar că
e fata unui mare sultan, care are numeroase oşti şi aliaţi, şi
că ruia i se supun mulţi preoţi şi vră jitori. Poartă -te cu ea
bine şi serveşte-o cu dragoste, dar nu o lă sa să se uite afară
prin nicio uşă şi prin niciun geam. Nu lă sa pe nimeni să vină
la ea, că ci mă tem chiar de aerul care o atinge! Dacă i se
întâ mplă , din vina ta, vreo nenorocire, să ştii că mă omor de
disperare!
— Ferească cerul! a strigat maică -sa. Doar nu mi-am
pierdut minţile, să fie nevoie să -mi spui asemenea lucruri.
Pleacă liniştit şi întoarce-te în pace, că ci o vei regă si, şi ea
însă şi îţi va povesti cum m-am purtat. Te rog numai să nu
ză boveşti prea mult…

DAR FATA-ZBURĂTOARE A ASCULTAT LA UŞĂ… FUGA EI

DIN BAGDAD LA INSULELE WAC-WAC…

Fata zbură toare ascultase la uşă , fă ră a fi vă zută . Hasan a

ieşit din cetate, a bă tut darabana şi s-au stâ rnit pulberile şi
s-au ivit îndată două zeci de că mile, şi el le-a încă rcat cu fel
de fel de lucruri din Irak, deosebit de preţioase. Apoi şi-a luat
937
ră mas bun, de la mamă , soaţă şi copii.
Ş i mai spunâ nd o dată mamei ce are de fă cut şi cum
trebuie să se poarte, a pornit spre seraiul surorilor.
A că lă torit zi şi noapte, stră bă tâ nd timp de zece zile
pă duri, munţi şi pustiuri, pâ nă a ajuns la ţintă .
Venirea lui a fost o plă cută bucurie pentru cele şapte
surori şi nu mai puţin bucuroase erau ele, vă zâ nd
minunatele daruri aduse de Hasan din patrie. După ce i-au
dat bineţe, cu toată dragostea, l-au condus în vechea lui
locuinţă . L-au întrebat apoi de să nă tatea mamei şi a soaţei,
iar sora mică era atâ t de fericită că -l revede, încâ t, în bucuria
ei, a rostit urmă toarele versuri:

„Când bate vântul dinspre ţara ta,

Pădurile încep a suspina,
Şi când oftează chiparoşi şi ulmi
Ca o gazelă eu alerg pe culmi,
Ca pe-un iubit în braţe l-aş lua,
Când vine vântul dinspre ţara ta…”

Hasan a petrecut la surorile lui timp de trei luni.

În vremea asta, la Bagdad, în prima zi după plecarea lui,
fata-zbură toare a spus mamei:
— O, stă pâ nă , sunt aici de trei ani şi încă nu am fost la
baia din cetate…
— O, stă pâ nă ! a ră spuns mama lui Hasan, cum se va
întoarce soţul tă u, îl voi convinge să -ţi construiască o baie,
aşa cum vrei tu… O, fata mea, ştii, doar, că suntem stră ini
aici, şi nu avem cunoştinţe, astfel că trebuie să fim foarte cu
grijă din cauza ta. Dacă soţul tă u ar fi aici, el însuşi te-ar
servi, acum însă îţi voi încă lzi apă şi-ţi voi spă la capul…
— Scumpă stă pâ nă , a ră spuns fata-zbură toare, dacă ai
vorbi aşa uneia din roabele tale, ar cere să fie dusă la tâ rgul
robilor, spre a fi vâ ndută …

938
 Ş i fata-zbură toare a plâ ns, şi ofta, şi se vă ita din cauza
singură tă ţii şi a despă rţirii de ai ei. A plâ ns atâ t de mult,
încâ t, nemaiavâ nd ce ră spunde, mama lui Hasan a
compă timit-o şi supunâ ndu-se i-a împachetat tot de ce avea
nevoie pentru baie şi a doua zi dimineaţa s-a dus cu ea şi cu
copiii.
Apoi, în scurt timp, în cetate se vorbea atâ t de mult despre
fata-zbură toare, încâ t femeile veneau la baie numai s-o vadă .
Ş i s-a nimerit ca printre femeile acele să fie şi o roabă a
califului Harun-al-Raşid, numită Tohfat. Vă zâ nd aceasta o
atâ t de mare mulţime de femei, îngră mă dindu-se în baie,
încâ t nici nu se putea mişca, şi aflâ nd că această îmbulzeală
se întâ mplă din cauza unei stră ine, s-a apropiat de fata-
zbură toare şi s-a minunat şi ea de frumuseţea ei, că ci nici
califul nu avea o fată aşa de fermecă toare! Tohfat a îndră git-o
atâ t de mult, încâ t nici nu se mai gâ ndea să facă baie, ci o
privea mereu, admirâ nd-o, pâ nă ce fata a plecat însoţită de
soacră , iar Tohfat s-a luat după ele, să vadă unde stau.
Câ nd Tohfat s-a întors în seraiul califului, la califoaia
Sovaida, aceasta a întrebat-o de ce a întâ rziat atâ t, iar Tohfat
i-a ră spuns:
— O, stă pâ nă prealuminată ! Am vă zut ceva minunat, cum
nu am mai vă zut vreodată , nici în seraiul califului, nici în
cetatea Bagdad! Ş i ceea ce am vă zut m-a ţinut atâ t şi a pus
stă pâ nire pe întreaga mea fiinţă , încâ t jur pe capul tă u că
nici nu m-am îmbă iat şi nici nu am atins o pică tură de apă …
— Ce-ai vă zut? a întrebat-o califoaia.
— Stă pâ nă ! a ră spuns Tohfat. Am vă zut în baie o femeie cu
doi copii frumoşi ca luna. O frumuseţe ca asta n-a mai fost
vă zută nici la perşi, nici la turci, nici la arabi. Pe graţia ta,
stă pâ nă ! De-ar vedea-o califul, l-ar omorî pe soţul ei, spre a o
lua de soaţă …
— Cine îi este soţul?
— Hasan din Bassora! Am urmă rit-o pâ nă la casa ei, casa

939
cea veche a vizirului, şi are două porţi, una spre fluviu, alta
spre cetate. Mi-i frică să nu audă despre ea califul, şi, cu
toate că legea opreşte, îl poate omorî pe soţul ei, spre a o
putea lua…
— Vai ţie, Tohfat, a strigat Sovaida, este oare femeia aceea
atâ t de frumoasă , încâ t califul, stă pâ nul dreptcredincioşilor,
să calce din pricina ei credinţa şi legile? Pe Alah, trebuie s-o
vă d, şi dacă e aşa cum mi-ai spus, atunci e bine, dacă nu,
voi porunci să ţi se taie capul, afurisito…
— O, stă pâ nă Sovaida! a ră spuns Tohfat. Pe Alah, ca ea nu
se poate afla femeie în tot Bagdadul, în toată Persia şi
Deilama… Alah nu a mai creat alta atâ t de frumoasă …
Astfel auzind, Sovaida l-a chemat pe hadâ mbul Masrur:
— Ş tii pentru ce te-am chemat, Masrure?
— Nu, pe graţia ta, stă pâ nă , nu ştiu!
— Te-am chemat să mi-o aduci aici pe femeia care stă în
casa vizirului… Du-te repede şi adă şi bă trâ na şi copiii. Nu
întâ rzia, că ci aştept cu neră bdare…
— Ascult… a ră spuns Masrur şi tot atunci s-a dus spre
casa vizirului.
A bă tut la uşă . A ieşit mama lui Hasan. L-a întrebat:
— Cine bate?
— Un slujitor al califului… a ră spuns Masrur.
Bă trâ na i-a deschis uşa şi el i s-a închinat şi la întrebarea
ei, ce doreşte, a ră spuns:
— Stă pâ na mea, Sovaida, fiica lui Hasem, soaţa lui Harun-
al-Raşid, fiul lui Abbas, moşul proorocului, vă cheamă la ea,
pe tine, pe nora ta şi pe copiii ei… Femeile care au vă zut-o pe
nora ta la baie i-au povestit Sovaidei atâ t de mult despre ea,
încâ t vrea s-o vadă …
— O, stă pâ ne Masrur, a strigat bă trâ na. Suntem stră ini
aici, şi soţul ei care e plecat, m-a oprit să ies cu soaţa lui sau
s-o ară t cuiva! Mă tem să nu i se întâ mple ceva, şi din cauza
aceasta fiul meu, câ nd se va întoarce, să -şi ia viaţa. Te rog

940
mult, fă bine şi nu-mi cere ceea ce nu pot da…
— O, stă pâ nă ! a ră spuns Masrur, de aş şti că se află vreo
primejdie, nu te-aş ruga să vii cu mine, dar Sovaida nu vrea
decâ t să vă vadă , apoi vă puteţi întoarce acasă ! Nu te teme,
nu te vei că i, că ci vă voi aduce acasă să nă toşi şi teferi…
Astfel auzind, bă trâ na i-a pus fetei voalul şi a plecat cu ea
şi cu copiii spre seraiul califului. Curâ nd, Masrur a înfă ţişat-
o pe fata-zbură toare Sovaidei.
— Scoate-ţi voalul! i-a spus aceasta. Vreau să -ţi vă d faţa
lă udată de toate femeile…
Fata a să rutat pă mâ ntul în faţa ei şi şi-a descoperit
obrazul care ruşinează pâ nă şi luna, lă udat fie cel ce a creat-
o…
Sovaida şi toate celelalte femei aflate de faţă o priveau
înmă rmurite. Faţa ei stră lucitoare lumina seraiul, aşa că
toate femeile aflate în veşmintele cele mai preţioase,
împodobite cu giuvaeruri grele, au fost cu totul fermecate de
frumuseţea ei. Sovaida a îmbră ţişat-o, a aşezat-o lâ ngă ea şi
i-a pus la gâ t un colier cu diamante. I-a spus:
— Îmi placi prea mult şi-mi faci multă bucurie, o, sultă niţă
a frumoaselor! Orice mi-ai cere, nimic nu-ţi va fi oprit…
— Te rog, stă pâ nă , a spus fata, porunceşte soacrei mele
să -ţi aducă straiul meu de pană , că ci vreau să -l îmbrac în
faţa ta, să zbor puţin în faţa voastră … Te vei mira mult de ce
vei vedea, şi se va povesti despre aceasta din generaţii în
generaţii…
— Unde e straiul de pană ? a întrebat-o Sovaida.
— Soacra mea mi-l ţine ascuns. Porunceşte să mi-l
aducă …
Astfel, Sovaida a rugat-o pe bă trâ nă să -i aducă straiul de
pană , şi i-a fă gă duit că -l va înapoia numaidecâ t.
— Femeia aceasta minte! a spus bă trâ na. Se află oare
oameni care să aibă pene şi să zboare?
— Pe viaţa ta, stă pâ nă , a spus fata-zbură toare. Straiul de

941
pană e ascuns într-o ladă…
Sovaida şi-a scos de la gâ t colierul de diamante, precum şi
cerceii preţioşi din urechi, şi dă ruindu-i bă trâ nei, a spus
astfel:
— Pe capul meu, jur! Du-te şi adă straiul de pană , să ne
desfă tă m o clipă ! Îl vei că pă ta îndată înapoi…
Câ nd bă trâ na s-a jurat iar că n-a vă zut asemenea strai şi
că nici mă car nu înţelege despre ce-i vorba, Sovaida s-a
nă pustit asupră -i, s-a ră stit la dâ nsa, i-a luat cheia casei şi a
dat-o lui Masrur, poruncindu-i să meargă să spargă uşa
încă perii cu bogă ţiile şi să sape acolo pâ nă va gă si o ladă . Să
spargă lada şi să -i aducă numaidecâ t ce va afla în cuprinsul
ei!
Câ nd Masrur a pornit, bă trâ na îl urma întristată şi se că ia
că a dus-o pe noră -sa la baie, că ci înţelesese acum că se
ceruse numai din viclenie. Singură deci a deschis încă perea
bogă ţiilor… Masrur a să pat şi a scos lada, apoi a luat straiul
de pană şi l-a dus Sovaidei, şi ea l-a privit pe toate pă rţile, şi
i-a plă cut foarte, fiind lucrat cu mult meşteşug.
— Acesta ţi-i straiul de pană ? a întrebat-o pe fată .
Câ nd ea a ră spuns că da, Sovaida i l-a dat, şi fata se
bucura foarte, gă sindu-şi straiul în bună stare. L-a
despă turit, şi-a luat copiii, şi după ce şi-a pus straiul, a
devenit din nou pasă re…
Sovaida şi toate cele de faţă se minunau foarte, vă zâ nd-o
fâ lfâ ind din aripi şi zburâ nd.
— Vă place? a întrebat ea la o vreme.
— Da, sultă niţă a frumoaselor! a ră spuns Sovaida. Tot ce
faci tu e frumos…
— Atunci… a ră spuns fata, acum o să vă ară t ceva şi mai
frumos…
Ş i şi-a întins aripile şi a zburat cu copiii ei pe cupola
seraiului, apoi pe acoperiş, deasupra să lii unde se aflau
femeile.

942
 — Pe Alah! strigau ele pline de mirare.
— Coboară acum la noi, să ne bucură m, o, tu sultă niţă a
frumuseţii! i-a spus Sovaida. Lă udat fie Domnul că ţi-a dat
atâ ta farmec!
— Departe de mine acest gâ nd! a ră spuns fata. Trecutul
nu se mai întoarce…
Apoi a spus bă trâ nei:
— O, mamă a să rmanului şi tristului Hasan! Pe Alah,
departe de tine îmi va fi urâ t! Fiului tă u, câ nd nopţile
despă rţirii i se vor pă rea prea lungi, câ nd va dori să fie din
nou lâ ngă mine, să -i spui să vină la insulele Wac-Wac…
Ş i sfâ rşindu-şi cuvâ ntul, fata şi-a luat zborul, împreună cu
copiii ei. Mama lui Hasan a început să se lovească peste
obraji, să plâ ngă şi să strige, pâ nă a că zut leşinată . Câ nd s-a
trezit, a întrebat-o pe Sovaida:
— Ce-ai fă cut, stă pâ nă ?
— Nu ştiam că se va întâ mpla una ca asta! a ră spuns
Sovaida. Dacă mi-ai fi spus istoria ei, n-aş fi stă ruit! Nu
ştiam că poate zbura!… Dar acum, toată vorbă ria nu ajută la
nimic, de aceea te rog să nu fi supă rată pe mine…
— Te iert de orice vină , a spus bă trâ na, apoi s-a dus acasă
şi s-a bă tut peste obraz pâ nă a leşinat.
Mai apoi a poruncit să se ridice în casa ei trei morminte de
piatră şi sta plâ ngâ nd lâ ngă ele zi şi noapte. Cu câ t lipsa
fiului ei se prelungea, cu atâ t era mai neliniştită .
În vremea asta, Hasan, după ce a stat în ospeţia fetelor trei
luni, ele i-au dat bani şi merinde, l-au însoţit o bucată de
drum şi l-au rugat să le fă gă duiască cum că va reveni
curâ nd.
Sora mică era aşa de supă rată , încâ t a leşinat. Hasan a
strâ ns-o la piept, a să rutat-o pâ nă s-a trezit.
Ş i trezindu-se din leşin, ea a rostit urmă toarele versuri:
„Ci, iartă-mă, Hasan! Mi-aş ţine firea,
Dar cât de mult mă doare despărţirea!”

943
 Apoi, sora a doua l-a îmbră ţişat şi a rostit plâ ngâ nd
urmă toarele versuri:

„Când vei veni, din nou frumos ca visul,

Din nou o să-nflorească paradisul!”

A treia soră l-a îmbră ţişat şi ea spunâ nd urmă toarele

versuri:

„Ca inima şi ochii-mi eşti de scump!

De inimă şi ochi cum să mă rup?”

Ş i l-a îmbră ţişat sora a patra şi a rostit plâ ngâ nd

urmă toarele versuri:

„Când mi s-a dus iubitul, adânc la piept m-a strâns.

Putea-voi, casa goală s-o umplu cu-al meu plâns?”

A cincea soră a rostit, îmbră ţişâ ndu-l şi ea, urmă toarele

versuri:

„Tu ce ne-ai fost în inimă ca mana

Într-un deşert adânc, de-atâtea ori —
La porţi aşteaptă gata caravana,
Şi sună clopoţei nerăbdători!
Sosiră iară zilele durerii!
O, cum aş vrea pe veci să pot mâna,
În munţi, departe, caii, dromaderii,
De lângă noi să nu mai poţi pleca…”

A şasea soră îmbră ţişâ ndu-l a spus:

„Când ni s-a dus departe frumosul feciorel,

S-a dus în pribegie şi-al nostru somn, cu el…”

944
 În cele din urmă , a şaptea soră a rostit şi ea urmă toarele
versuri:

„Despărţirea e pentru mine băutură amară!

Sufletul meu nu vrea să se despartă nicicând!
Alah ştie că te las să pleci fără să-mi iau rămas bun,
Pentru că mi-i teamă ca inima ta să nu se topească
plângând…”

Iar Hasan, adunâ ndu-le roată , în juru-i, le-a spus ca

ră mas bun, tuturor deodată , urmă toarele versuri:

„Nerăbdători, la uşă răsună clopoţei.

În clipa cea din urmă priviţi în ochii mei:
M-o duce caravana prin pulbere şi vânt,
Şi singur ca pustiul voi fi pe-acest pământ…
Răsună clopoţeii, la uşă, mai grăbiţi…
Veniţi pe rând, voi, fete, şi-n ochii mei priviţi:
Doar umbra dromaderii mi-or duce-o în convoi,
Căci inima şi gândul rămân aici, la voi…
Zadarnic, cămăraşii merinde vor să-mi dea: Speranţa
revederii va fi merindea mea!
Copleşitoare ceaţă se lasă-n ochii mei!
Mai tare, caravane, sunaţi din clopoţei…”

ÎNTOARCEREA LUI HASAN SAU SCHIMBAREA BUCURIEI

ÎN ÎNTRISTARE. S-AUDE DIN NOU DARABANA
DEŞERTULUI, SE RIDICĂ PULBERILE ŞI SE ARATĂ
CĂMILELE. DIN NOU LA MUNTELE NEGURILOR. SE
ARATĂ ŞI MOŞNEAGUL PE ELEFANT! PREGĂTIRILE
PENTRU ÎNFRUNTAREA PERICOLELOR. PLECAREA SPRE
INSULELE WAC-WAC…
945
 Ajuns la maică -sa, Hasan a gă sit-o slă bită , trasă la faţă
din cauza veghei, plâ nsului şi postitului. Era aşa de slă bită ,
încâ t nici nu putea ră spunde la ură rile de bun gă sit. A plâ ns
şi a leşinat, câ nd el a întrebat-o de soaţă şi copii.
Hasan a scotocit toată casa, dar negă sind nici urmă de ei,
inima i s-a strâ ns de spaimă , şi şi-a ieşit din minţi. A alergat
spre încă perea unde-şi ţinea bogă ţiile şi a gă sit lada spartă şi
încă perea deschisă şi nu se mai îndoia că soaţa îşi luase
straiul de pană şi zburase împreună cu copiii… S-a dus la
maică -sa care îşi revenise puţin între timp, şi a întrebat-o
încă o dată de soaţă şi copii, şi ea a tă cut o clipă , apoi a
spus:
— O, fiul meu, fie ca Alah să -ţi mă rească fericirea pe
lumea cealaltă , pentru pierderea de pe lumea asta! Iată cele
trei morminte ale lor…
Auzind acestea, Hasan a dat un strigă t înfioră tor, a leşinat
şi a stat astfel de dimineaţă pâ nă la prâ nz. Maică -sa a ră mas
lâ ngă el, plâ ngâ ndu-l, că ci nu se ştia dacă -şi va mai reveni
sau nu. În sfâ rşit, el s-a trezit din nou, şi-a izbit obrazul cu
palmele, a plâ ns, şi-a sfâ şiat veşmintele, şi a că utat din nou
prin toată casa.
Apoi a luat paloşul, s-a dus spre maică -sa şi i-a spus:
— Dacă nu-mi spui adevă rul, îmi bag paloşul în inimă …
— Pune-ţi paloşul la loc, fiul meu, şi aşază -te! i-a ră spuns
mama, tremurâ nd. Vreau să -ţi povestesc cum s-a
întâ mplat…
După ce el s-a aşezat, ea i-a spus toată istoria, de la un
capă t la altul, apoi, spre a ară ta că e nevinovată , a adă ugat:
— Dacă fata-zbură toare n-ar fi plâ ns atâ t, încâ t să mă
sperii că la întoarcere vei fi supă rat pe mine că n-am dus-o la
baie, straiul n-ar fi ajuns niciodată în mâ na ei, şi nici atunci
nu l-ar fi că pă tat, dacă nu mi-ar fi smuls cheile cu sila
Sovaida şi nu le-ar fi dat lui Masrur!… Ş tii şi tu că nimeni nu
e atâ t de puternic, încâ t să nu facă voia califului! Numai aşa

946
a ajuns ea să capete straiul de pană şi a putut zbura cu
copiii şi cu giuvaerurile primite în dar de la Sovaida. Dar iată
ce mi-a spus, de sus, de pe terasă , înainte de a zbura:
„Când nopţile despărţirii îi vor părea fiului tău prea lungi,
Şi va fi atins de vântul dorului,
Să vină la mine, pe insulele Wac-Wac!”
— Acum, a adă ugat mama, ştii tot ce s-a întâ mplat în lipsa
ta. Pace nouă , Hasane…
Sfâ rşindu-şi ea cuvâ ntul, Hasan a dat un ră cnet puternic,
a leşinat din nou şi a ră mas lipsit de cunoştinţă pâ nă la
sfâ rşitul zilei. Câ nd s-a trezit, s-a lovit iar peste faţă , s-a
încolă cit jos ca un şarpe, şi maică -sa sta şi plâ ngea lâ ngă
dâ nsul.
A adormit abia spre ziuă . În vis a vă zut-o pe soţia lui,
mâ hnită foarte, pă râ nd că regretă fuga.
Dimineaţa era şi mai abă tut. Aşa a tră it el o lună întreagă .
Nu dormea nopţile, mâ nca puţin şi plâ ngea mult.
Apoi s-a hotă râ t să plece la prietenele lui, să se sfă tuiască
cu ele. A bă tut deci darabana deşertului. Ş i au venit că milele
în goană . Hasan le-a încă rcat cu cele mai preţioase lucruri
din Bagdad, drept daruri pentru prietenele lui. Apoi a
încredinţat mamei casa, şi-a luat ră mas bun de la ea, şi a
că lă torit astfel spre Muntele Negurilor, spre seraiul fetelor.
Câ nd s-a ară tat în faţa lor, cu darurile, ele s-au bucurat
foarte, urâ ndu-i bun venit, iar Hasan a rostit urmă toarele
versuri:

„Voi, fetelor, gazele drăgălaşe,

Ce preamărit sultan va fi să vie,
Că alergaţi ca sprintene arcaşe,
Pe culmi de munţi, cu-atâta măreţie?
Voi, fetelor, gazelelor, nu oare
Îl aşteptaţi aşa pe sfântul soare?
Grăbiţi-vă pe culmi, căci o să vină.

947
 Biruitor, sultanul lumii, sfântul,
Cu proaspetele ramuri de lumină
Să-mpodobească cerul şi pământul,
Cetăţi şi fluvii, insule şi delte…
Grăbiţi-vă pe culmi, gazele zvelte!”

Venirea lui neaşteptată li s-a pă rut însă ieşită din fire, de

aceea i-au gră it astfel:
— Deoarece ne-ai fost pă ră sit abia acum o lună , credem că
întoarcerea ta pripită are, de bună seamă , o deosebită
pricină …
Hasan le-a ră spuns plâ ngâ nd, prin urmă toarele versuri:

„Când bate vântul dinspre ţara ta,

Pădurile încep a suspina,
Iar când oftează chiparoşi şi ulmi,
Ca o gazelă eu alerg pe culmi,
Ca pe-un iubit în braţe l-aş lua,
Când vine vântul dinspre ţara ta…”

Ş i Hasan a început iar a plâ nge, şi a plâ ns pâ nă a leşinat.

Sora mică s-a aşezat lâ ngă el şi a plâ ns din belşug. Au
plâ ns şi celelalte surori, şi încet, încet, Hasan s-a trezit şi le-a
povestit tot ce s-a întâ mplat acasă , în lipsa lui. Ş i câ nd le-a
spus că fata-zbură toare a luat şi capiii, ele l-au întrebat dacă
nu-i lă sase nicio vorbă .
— Ba da! a ră spuns Hasan. A spus că dacă mi-o fi dor de
ea, s-o caut pe insulele Wac-Wac…
Astfel auzindu-l, fetele şi-au fă cut semn, s-au uitat apoi
una la alta lung şi au spus cu tristeţe:
— Întinde mâ na ta spre cer, Hasane, şi aşa precum nu poţi
atinge cerul cu mâ na, tot aşa nu poţi ajunge nici la soaţa şi
la copiii tă i…
Auzind acestea, lacrimile lui Hasan au început să curgă

948
din belşug, ca o ploaie cu cumpă nă .
— Ai curaj şi nu dispera, Hasane! i-a spus apoi sora mică .
Cine are curaj îşi atinge ţinta, că ci doar curajul e cheia
mâ ntuirii! De aceea, fii tare! Cine are de tră it zece ani nu
moare într-al şaptelea! Plâ nsul şi tristeţea te pot doar
îmbolnă vi. Fii voios şi ră mâ i liniştit la noi, pâ nă ce, cu voia
lui Alah, voi gă si un mijloc să te unesc iar cu soaţa şi copiii…
Însă Hasan nu mai contenea cu plâ nsul.
S-a aşezat apoi lâ ngă sora mică , şi ea-l tot întreba cum a
izbutit să fugă soaţa lui. După ce Hasan i-a povestit totul, ea
a spus:
— Pe Alah! Am vrut să te sfă tuiesc să distrugi straiul de
pană , dar se vede că Satan mi-a luat minţile…
Zece zile a tot încercat ea să -l facă să uite, dar el nu mai
putea dormi, nici mâ nca.
Apoi, câ nd sora mică a vă zut că şi-a pierdut firea de
dragoste şi dor, s-a dus plâ ngâ nd la surorile ei, le-a să rutat
picioarele şi le-a rugat să -l ajute să ajungă pe insulele Wac-
Wac.
Ş i ea a vă rsat atâ tea lacrimi, încâ t în cele din urmă
surorile ei au spus mişcate:
— Ai curaj, că ci ne vom stră dui să -l ducem la ai lui…
Totuşi, Hasan a fost nevoit să aştepte un an, că ci putea fi
ajutat numai de moşul fetelor, care avea multă putere, şi
care, în mod deosebit, o iubea nespus de mult pe nepoata
mare.
Dar acest moş, dacă nu venea din întâ mplare, nu putea fi
chemat decâ t o dată pe an, prin fumul din tă mâ ia dată
nepoatei lui.
După ce a trecut şi luna Muharem a Anului nou, şi moşul
nu s-a ară tat, cea mai mare dintre surori i-a spus celei mici
să se ducă să ia puţină tă mâ ie, din punga dată de moşul lor,
şi să aprindă un foc… Sora mică a fă cut bucuroasă cele
poruncite şi câ nd sora mare a pus tă mâ ia pe foc, gâ ndindu-

949
se la moşul ei, din pustiu s-a ridicat un nour puternic de
pulbere, şi la iveală a ieşit un moşneag că lare pe un elefant
negru…
Fetele s-au bucurat mult vă zâ ndu-l, apoi l-au îmbră ţişat şi
l-au să rutat, s-au aşezat în jurul lui şi l-au întrebat de ce a
întâ rziat de data aceea aşa de mult.
— Pâ nă acum am fost nespus de învă luit cu treburi! a
ră spuns moşul. Tocmai mă hotă râ sem să vin la voi, dar câ nd
am mirosit fumul din tă mâ ia voastră am şi încă lecat pe
elefant! Spuneţi-mi ce vreţi, nepoatelor?
— Ş tii, doar, i-a ră spuns fata cea mai mare. Ţ i-am povestit
despre prietenul nostru Hasan, adus aici de Bahram-
vră jitorul, şi despre fata-zbură toare pe care Hasan a luat-o
de soaţă şi a dus-o în patria lui…
— Da, îmi amintesc, a ră spuns moşul. Ş i ce i s-a întâ mplat
lui Hasan?
— Moşule! a continuat nepoata. Soaţa lui l-a pă ră sit,
luâ nd şi cei doi copii… Ş i pe câ nd ea se pregă tea să zboare de
pe seraiul califului din Bagdad, i-a spus mamei lui Hasan că
atunci câ nd el se va întoarce acasă , şi nopţile despă rţirii i se
vor pă rea lungi, şi-i va fi dor de ea, să se ducă s-o caute pe
insulele Wac-Wac!…
Auzind acestea, moşul lor a clă tinat din cap şi şi-a muşcat
degetele. A tă cut îndelung.
— Dă -ne, moşule, un ră spuns bun! L-au rugat nepoatele.
— Nepoatelor! a ră spuns el. Feciorul e pierdut. S-a bă gat
într-un pericol îngrozitor! Niciodată nu poate ajunge pe
insulele Wac-Wac!…
Fetele l-au chemat pe Hasan şi el i s-a închinat
moşneagului, iar acesta l-a să rutat pe obraji. L-a aşezat
lâ ngă el.
— Spune-i lui Hasan, cu gura ta, tot ce ne-ai spus nouă , l-
au îndemnat fetele pe moşneag.
— O, fiule, lasă -te pă gubaş de îndră znelile tale! Întinde

950
mâ na spre cer şi dacă -l poţi atinge cu mâ na ta, vei ajunge şi
la soaţa şi copiii tă i, dar eu cred că niciodată nu vei ajunge
pe insulele Wac-Wac, chiar dacă în ajutorul tă u ar veni
spiritele zbură toare şi stelele că lă toare, că ci între tine şi
aceste insule sunt şapte mă ri, şapte vă i şi şapte munţi înalţi
pâ nă la ceruri! Cum vrei să ajungi acolo? Cine să te ducă ? Îţi
spun, în numele lui Alah, lasă gâ ndul tă u şi închipuieşte-ţi
că soaţa şi copiii au murit. Nu te mai gâ ndi la ei. Acesta e
sfatul meu, dacă vrei să mi-l asculţi…
Auzind acestea, Hasan a plâ ns pâ nă a leşinat, şi fetele au
plâ ns şi ele ală turi de el, şi cea mai mică şi-a sfâ şiat
veşmintele şi şi-a lovit faţa cu palmele, pâ nă a că zut fă ră
cunoştinţă la pă mâ nt.
Mişcat de suferinţa ei şi de câ tă inimă pune în nevoia
prietenului, moşneagul a fă gă duit ajutorul să u, şi
adresâ ndu-se lui Hasan i-a spus:
— Curaj, fiul meu, şi nu dispera, că ci tot ce vrei se poate
împlini! Urmează -mă …
Hasan şi-a luat ră mas bun de la fete, şi ele se bucurau
foarte, că moşul lor hotă râ se să -l ajute. Apoi Hasan s-a suit
pe elefant, la spatele moşneagului.
După ce au zburat trei zile şi trei nopţi ca fulgerul, au
ajuns la un munte înalt, cu stâ nci albastre. Sus, în stâ ncă ,
se afla o peşteră cu o uşă de fier. Moşneagul a dat drumul
elefantului. A bă tut la uşa peşterii, şi a ieşit un rob negru şi
pleşuv, semă nâ nd prin urâ ţenie cu diavolul, şi avea în mâ na
dreaptă un iatagan şi un scut în stâ nga. Recunoscâ ndu-l pe
moşneag a aruncat iataganul şi scutul şi i-a să rutat mâ na.
Moşneagul şi Hasan au intrat în peşteră şi robul a încuiat
uşa. Peştera era încă pă toare foarte, şi un drum cu boltă
deasupra i-a dus într-o câ mpie în numai câ teva minute.
După ce au stră bă tut această câ mpie, au ajuns la un serai
cu două uşi mari, turnate în alamă . Moşneagul a deschis o
uşă şi i-a spus lui Hasan să ră mâ nă afară , pâ nă ce se

951
întoarce el cu tot ce trebuie…
Ş i intrâ nd pe uşa aceea, moşneagul a lipsit un timp, şi s-a
întors cu un cal negru, gras ca pepenele şi uşor de picior, şi
putea alerga atâ t de repede, încâ t nici pulberea stâ rnită nu
se putea ţine de dâ nsul… Era gata pregă tit pentru drum cu
şa şi frâ ie. Moşneagul i-a spus lui Hasan să încalece. Au
intrat prin a doua uşă , şi au tot mers împreună , pâ nă au
ajuns într-un pustiu mare.

SFATURILE MOŞNEAGULUI PE ELEFANT. HASAN E

HOTĂRÂT SĂ ÎNFRUNTE TOATE PERICOLELE, SPRE
MIRAREA ŞI BUCURIA MOŞNEAGULUI… SPUNE MAI
DEPARTE ŞI VERSURI, LA BINE ŞI LA RĂU, SPRE LAUDA
CELOR CE CREEAZĂ POEZII, ADICĂ SAPĂ FÂNTÂNI
RĂCORITOARE ÎN PUSTIE… TOTODATĂ, CITITORII AFLĂ
ŞI ÎNVAŢĂ PÂNĂ LA CE PREŢ TREBUIEŞTE RIDICATĂ
IUBIREA…

Moşneagul a scos o epistolă şi i-a gră it lui Hasan astfel: –

Urmează -ţi că lă toria, fiul meu, pâ nă unde te va duce acest
cal. Câ nd vei vedea că se opreşte la uşa unei peşteri ca asta,
descă lecă şi dă -i drumul. El va intra singur în peşteră , tu
însă trebuie să ră mâ i afară şi să nu te mişti de acolo cinci
zile. În ziua a şasea, va ieşi la tine un moşneag îmbră cat în
negru şi cu barbă lungă , albă . Tu să -i să ruţi mâ na, să -ţi
atingi capul de poala veşmâ ntului să u, şi să plâ ngi în faţa lui
pâ nă te întreabă ce vrei. Cum te va întreba, dă -i epistola
asta. El ţi-o va lua, şi nu va spune nimic, şi te va lă sa din
nou singur. Va trebui să aştepţi alte cinci zile. Dacă în ziua a
şasea va ieşi iar, să ştii că dorinţa ta va fi împlinită ; dacă însă
va ieşi unul dintre feciorii să i, vei fi ucis, pacea fie cu noi, în
vecii-vecilor! Deci, dacă îţi temi viaţa, nu înfrunta primejdia
952
asta! Urcă -te mai bine pe elefantul meu şi el te va duce la
nepoatele mele, şi ele îţi vor da merinde pentru întoarcerea în
patrie, iar acolo, Alah îţi poate da ceva mai bun decâ t ce ai
pierdut! Fă ce vrei, dar ştii bine că cine nu îndră zneşte mult,
nu trebuie să se aştepte la mult…
Hasan a ră spuns moşneagului astfel:
— Cum să mă mai bucure viaţa, câ t timp sunt despă rţit de
soaţă şi copii? Nicicâ nd nu voi gă si liniştea! Pe Alah, nu mă
întorc acasă pâ nă nu-i regă sesc pe ai mei! Sau îi regă sesc
sau mor!
Ş i Hasan a plâ ns şi s-a vă ietat, rostind urmă toarele
versuri:

„Stăteam aici cu inima zdrobită,

Chemându-mi pruncii şi a mea iubită.
Şi vântul întrebam de drumul lor,
Şi pulberea o sărutam de dor…”

Auzind aceste, moşneagul a înţeles că Hasan nu va da

înapoi de la nimic. Totuşi i-a spus:
— Află , fiule, că insulele Wac-Wac sunt şapte la numă r! În
primele şase, se află puternice cete de fete luptă toare! Iar
ultima insulă , a şaptea, e locuită de spirite, diavoli, spirite
ră zvră tite şi vră jitori, iar pâ nă azi nimeni nu, a reuşit să
ajungă la ei şi să se întoarcă . De aceea, te rog, fiule, în
numele Domnului, să te întorci acasă , că ci soaţa ta e chiar
fata sultanului celor şapte insule! Cum vei putea ajunge la
ea? Ascultă -mă , fiule, poate că Alah îţi va da o soaţă mai
bună decâ t ea!…
— Pe Alah, stă pâ ne! a ră spuns Hasan. Chiar dacă m-ar
rupe în bucă ţi, tot aş iubi-o, şi vreau să mă duc la acele
şapte insule, şi nu mă întorc decâ t cu soaţa şi copiii mei…
— Stă ruieşti deci să te duci? l-a întrebat moşneagul pentru
ultima oară .

953
 Hasan, arzâ nd de neră bdare să încalece mai repede, i-a
ră spuns:
— De bună seamă ! Te rog să mă ajuţi, şi să te rogi pentru
mine, şi poate Alah mă va uni cu ai mei, din nou…
Sfâ rşind cuvâ ntul, Hasan a leşinat, şi după ce s-a trezit,
moşneagul i-a spus:
— O, fiule! Ai mamă şi nu o lă sa să sufere prin pieirea ta!
Hasan a mai jurat o dată că nu se va întoarce acasă fă ră
soaţă şi copii, şi că mai degrabă va muri.
După ce a sfâ rşit el acest cuvâ nt, moşneagul şi-a dat
seama că într-adevă r e hotă râ t mai degrabă să moară decâ t
să dea înapoi. I-a urat noroc în că lă torie şi i-a mai spus o
dată ce avea de fă cut. I-a dat epistola, adă ugâ nd că prin ea îl
dă în seama bă trâ nului fiu al lui Balkis, nepot al blestematei
Ivlis, învă ţă torului şi maestrului să u, că ruia i se închină
oameni şi spirite.
Hasan şi-a luat ră mas bun, a încă lecat, a slobozit frâ ul
calului într-un zbor mai repede ca fulgerul, şi a că lă torit
astfel zece zile.
Deodată a vă zut un munte înalt, negru ca noaptea, şi
acoperind întreaga zare, de la Ră să rit la Asfinţit. Ş i cu câ t se
apropiau de munte, calul necheza mai tare, şi deodată s-au
ară tat herghelii de cai în înfricoşă tor numă r, atâ t de mulţi,
încâ t ca pică turile de ploaie roiau în jurul calului lui Hasan,
dar calul lui galopa mai departe, urmat şi înconjurat de
hergheliile fă ră numă r, pâ nă la peştera descrisă de moşneag.
Hasan a descă lecat, şi calul a intrat în peşteră , iar Hasan a
ră mas afară , gâ ndindu-se la sfâ rşitul tuturor acestor
întâ mplă ri. Ş i a stat afară cinci zile şi cinci nopţi, trist şi fă ră
somn.
Deodată a ieşit din peşteră , în veşmâ nt negru, şeicul Abu
Riz, fiul lui Balkis. Ză rindu-l şi recunoscâ ndu-l după
descrierea moşneagului, Hasan i s-a aruncat la picioare, şi a
început a plâ nge şi a se vă ita.

954
 — Ce vrei, fiule? l-a întrebat Abu Riz şeic.
— Îndură -te, cuviosule şeic, şi citeşte epistola asta, şi vei
binevoi a vedea ce vreau! a ră spuns Hasan şi i-a dat epistola.
Abu Riz şeic, luâ nd-o, a intrat în peşteră , fă ră să rostească
vreun cuvâ nt.
Hasan a ră mas afară , la uşă , aşa cum i s-a spus, şi a
plâ ns cinci zile.
Ş i moşneagul s-a ară tat iar, într-o dimineaţă , îmbră cat în
alb. I-a fă cut semn să -l urmeze. Hasan a intrat bucuros în
peşteră , că ci avea speranţa că va fi ajutorat.
Astfel, după un drum de o jumă tate zi, au ajuns la o uşă
de oţel boltită , acoperită cu pietre preţioase.
Moşneagul a deschis şi au intrat, şi au trecut prin şapte
ganguri boltite şi prin încă peri împodobite cu aur. Apoi au
intrat într-o sală mare, de marmură , în mijlocul că reia era o
gră dină cu fel de fel de flori, pomi şi poame. Câ ntau pă să rile,
lă udâ nd puterea creatorului. În toate colţurile să lii se afla
câ te o fâ ntâ nă cu lei de aur, şi din boturile lor ţâ şneau
şuvoaiele de apă , iar în laturile să lii, pe terase, se vedeau
divane şi şeici stâ nd şi citind în că rţi puse pe tă vi de aur. În
jurul şeicilor stă teau roată învă ţă cei cititori.
Hasan a fost întâ mpinat cu multă cinste. Ş eicul primitor a
fă cut semn spre ceilalţi, să trimită de acolo învă ţă ceii, şi
după aceea trei şeici s-au aşezat lâ ngă Abu Riz, şi l-au
întrebat pe cine adusese. Abu Riz s-a întors spre Hasan:
— Spune-le tu toată istoria ta, de la început pâ nă la
sfâ rşit…
Hasan a istorisit plâ ngâ nd tot ce i s-a întâ mplat, şi după
ce a plâ ns, şeicii l-au întrebat:
— Tu eşti cel lă sat de vră jitorul Bahram pe Muntele
Negurilor?
— Eu sunt acela! a ră spuns Hasan.
— Stareţ al tuturor schivnicilor! Au strigat apoi şeicii că tre
Abu Riz. Cum a coborâ t acest om muntele, şi ce a vă zut acolo

955
sus?
Abu Riz i-a spus lui Hasan:
— Fă bine şi istoriseşte-le totul, cu gura ta…
Ş i după ce Hasan le-a istorisit tot, şeicii se minunau
foarte. S-au întors iar spre maestrul lor:
— Jură m pe Alah că acest fecior este vrednic de îndurarea
noastră … Îl poţi ajuta să -şi gă sească soaţa şi copiii?
— E o lucrare grea! a ră spuns Abu Riz şeic. L-am sfă tuit să
se lase, dar nu mi-a primit sfatul, şi ştiţi câ t de greu e să
ajungi la insulele Wac-Wac! Cunoaşteţi doar puterea
sultanului acestor insule! De asemenea, i-am jurat acelui
sultan să nu-i calc pă mâ ntul şi să nu pornesc în niciun fel
împotriva lui! Deci, dar cum pot să -i duc pe acest fecior la
fata-zbură toare?
— O, maestre! au ră spuns şeicii. Acest fecior e nefericit şi e
hotă râ t să înfrunte orice pericol, de aceea trebuie să -l ajuţi,
şi doar ţi-a adus şi o epistolă de la prietenul tă u!…
Hasan a să rutat picioarele lui Abu Riz, şi-a pus poala
veşmâ ntului lui pe capul să u, şi a ră spuns plâ ngâ nd:
— O, maestre, uneşte-mă cu soaţa şi cu copiii mei, că ci
altfel voi muri…
Ş eicii s-au pus în freamă t, adâ nc mişcaţi de soarta
îndră zneţului.
— O, stă pâ ne, nu dispreţui ră splata cerească , hă ră zită ţie
prin salvarea acestui stră in! Ş i mai adu-ţi aminte că te roagă
pentru el, prin epistolă , prietenul tă u, moşneagul pe elefant…
— Atunci, cu voia lui Alah, să -l ajută m, să ne dă m pentru
el toată puterea noastră ! a strigat în cele din urmă Abu Riz.
Auzind acestea, Hasan a să rutat, plin de bucurie,
picioarele maestrului şi ale celorlalţi şeici, apoi maestrul Abu
Riz a luat cerneală şi hâ rtie şi a scris epistolă , i-a pus sigiliul
şi a dat-o lui Hasan. I-a dat şi o punguliţă de piele, cu
tă mâ ie, sfă tuindu-l:
— Pă strează bine această punguliţă , şi dacă vei fi în

956
nevoie, ia puţină tă mâ ie, gâ ndeşte-te la mine, şi voi veni
numaidecâ t să te scap…
Apoi, maestrul Abu Riz a poruncit unui şeic să
poruncească să se arate numaidecâ t Dahneş, spiritul
zbură tor. Ş i câ nd Dahneş s-a ară tat, maestrul Abu Riz i-a
poruncit să se apropie şi i-a şoptit la ureche ceva:
— Ascult, maestre! a ră spuns Dahneş, iar maestrul Abu
Riz s-a întors spre Hasan:
— Fiul meu! Du-te să nă tos, cu acest spirit zbură tor! Câ nd
te vei ridica sus, pâ nă la cer, şi vei auzi glasurile vă zduhului,
tu să nu scoţi o vorbă , că ci altfel amâ ndoi veţi fi pierduţi… În
ziua a doua a că lă toriei, te va lă sa jos, într-un tă râ m alb, de
camfor. Aici, va trebui să că lă toreşti zece zile, pâ nă vei ajunge
la porţile unei cetă ţi, în care vei intra şi te vei duce la
sultanul cetă ţii, i te vei închina din partea mea, şi-i vei da
epistola asta… Să nu te abaţi deloc de la cuvâ ntul acestui
sultan…
Hasan a fă gă duit că va face totul cum i S-a spus, şi-a luat
ră mas bun, şi Dahneş, spiritul zbură tor, l-a aşezat pe braţul
să u stâ ng, şi a zburat o zi şi o noapte atâ t de sus, că s-au
putut auzi glasurile vă zduhului. A doua zi, după ce l-a aşezat
într-un tă râ m alb, s-a fă cut nevă zut…
Hasan a că lă torit prin tă râ mul alb, pe jos, zece zile şi zece
nopţi, pâ nă a ajuns la porţile unei cetă ţi. A intrat în cetate şi
a întrebat unde stă sultanul, şi câ nd a fost dus în faţa lui, a
să rutat pă mâ ntul. Sultanul l-a întrebat ce vrea. Hasan a
să rutat atunci epistola lui Abu Riz şi i-a întins-o. După ce a
citit-o, sultanul a poruncit unui hadâ mb:
— Du-l pe acest fecior în casa stră inilor!
Hasan a fost gă zduit acolo trei zile, şi cei mai de vază
oameni ai seraiului îi ţineau de urâ t, ascultâ ndu-i minunata
istorie a că lă toriei.
În ziua a patra, a venit un hadâ mb şi l-a dus la sultan.
— Maestrul Abu Riz îmi scrie că vrei să ajungi pe insulele

957
Wac-Wac! Însă , fiule, acum nu te pot trimite într-acolo! Ar
trebui să înfrunţi multe pericole şi să stră baţi pustiuri
îngrozitoare… Sunt sultan puternic şi oştile mele umplu tot
pă mâ ntul, cu toate acestea socot că n-ar fi potrivit să
că lă toreşti pe pă mâ nt spre insulele Wac-Wac, pentru că la
hotarele lor stă acum o oaste stră ină , puternică şi bine
înzestrată , şi încearcă zadarnic să le cucerească . De aceea,
aşteaptă pâ nă ancorează aici o corabie din insulele Wac-Wac,
şi vei pleca atunci, pe calea apei, şi te voi încredinţa
coră bierilor, că ci nu te pot lă sa să nu-ţi atingi ţelul, şi nu pot
uita nici rugă mintea cinstitului meu prieten şi maestru, Abu
Riz şeic… Câ nd vei porni cu corabia, să spui oricui te
întreabă , că eşti cumnatul sultanului Hasun, din tă râ mul
camforului. Apoi, după ce că pitanul coră biei te va coborî, vei
afla pe ţă rm numeroase divane. Tu să te aşezi sub unul
dintre ele, şi să stai liniştit. Nu scoate o vorbă , pâ nă la
sosirea nopţii! Câ nd vor veni apoi cetele de fete-luptă toare, s-
o apuci bine pe aceea de pe divanul tă u, şi s-o rogi să te
ocrotească ! Dacă -ţi va da fata aceea ocrotirea, îţi vei atinge
ţinta, că ci ea te va duce la soaţă şi copii; dacă nu, plâ nge-ţi
de pe acum viaţa pierdută fă ră speranţă ! Află , fiule, că vei fi
în pericol de moarte, şi eu nu voi mai putea face nimic
pentru tine. Dacă nu reuşeşti să ajungi la ţintă , eşti pierdut.
Dar, dacă n-ai fi avut curaj, n-ai fi putut pă trunde nici pâ nă
aici, după cum nimic nu te-ar fi putut scă pa din mâ na
moşneagului pe elefant, şi nu ai fi putut ajunge în prima
peşteră , şi nici la Abu Riz, maestrul meu…
— O, puternice sultane, oare câ nd vor veni coră biile de la
insulele Wac-Wac? l-a întrebat Hasan pe Hasun.
— Peste treizeci de zile. Neguţă torii vor ră mâ ne aici, un
timp, pentru daraverurile lor neguţă toreşti, apoi se întorc
acasă şi vin iar abia peste un an…
Apoi, sultanul Hasun a poruncit ca Hasan să fie dus din
nou în casa stră inilor, şi să i se dea toate cele de lipsă . Ş i a

958
ră mas Hasan acolo treizeci de zile, pâ nă au sosit coră biile.
Sultan Hasun a mers în întâ mpinarea lor, cu Hasan şi cu
câ ţiva neguţă tori. Sosiseră coră bii numeroase, dar nu se
apropiaseră de ţă rm. Neguţă torii s-au urcat în bă rci. Au venit
la ţă rm.
Câ nd, după un timp, s-au pregă tit să se întoarcă pe
coră bii, sultanul a poruncit să se pregă tească ce trebuia
pentru Hasan, şi a chemat la el un că pitan, şi i-a spus să -l ia
pe acest fecior, pe ascuns, şi să -l ducă la insulele Wac-Wac,
unde să -l lase să coboare şi să nu-l mai aducă înapoi.
După ce că pitanul a fă gă duit că -i va îndeplini porunca,
sultanul i-a amintit lui Hasan că nu trebuie să spună
nimă nui despre pă ţaniile lui. Apoi şi-a luat ră mas bun de la
el. Hasan i-a urat viaţă lungă şi biruinţă asupra vră jmaşilor.
Că pitanul l-a închis într-o ladă , pe care a dus-o pe corabie cu
o barcă , aşa încâ t coră bierii credeau că lada cuprinde
mă rfuri.
Curâ nd, coră biile au pornit şi după o că lă torie de zece zile
au ajuns la insulele Wac-Wac, unde Hasan a fost coborâ t.
Vă zâ nd pe ţă rm divane numeroase, după cum îi povestise
sultan Hasun, s-a ascuns sub unul dintre ele, şi după
apusul soarelui a vă zut fete-luptă toare, multe ca lă custele,
cu iatagane şi paloşe.
După ce s-au uitat un timp la mă rfurile aduse de coră bii,
ele s-au dus să se odihnească puţin, şi una s-a aşezat pe
divanul sub care sta Hasan ascuns. Ş i el a apucat-o deodată
de poalele veşmâ ntului şi-a strigat plâ ngâ nd:
— Ocrotire şi ajutor! Ai milă de cel aflat departe de patria
sa, despă rţit de soaţa sa şi de copii, şi se va îndura şi de tine
Alah!
Auzind aceste cuvinte, spuse cu cea mai mare disperare,
fata a zis:
— Curaj, necunoscutule! Ră mâ i ascuns aici pâ nă mâ ine
noapte şi, cu voia lui Alah, toate se vor mâ ntuit cu bine…

959
 Hasan s-a ascuns iar, şi fetele şi-au petrecut noaptea prin
fel de fel de jocuri, stâ nd pe divane, între lumâ nă ri arzâ nd şi
ră spâ ndind miresme de ambră , aloe şi mosc.
A doua zi dimineaţa au venit iar bă rcile de la coră bii, şi
toată ziua aceea s-a vâ ndut şi s-a cumpă rat mult.
Odată cu noaptea, fata pe care o rugase Hasan să -l
ocrotească i-a dat o platoşă , un coif, un paloş, un brâ u de
aur şi o lance, şi s-a dus repede, temâ ndu-se să nu fie
vă zută . Hasan şi-a pus coiful, a îmbră cat platoşa, şi-a încins
spada, a luat lancea şi s-a aşezat pe marginea divanului,
lă udâ nd pre Domnul şi cerâ nd ocrotirea lui…
Pe câ nd sta aşa, au trecut pe lâ ngă el cete de fete-
luptă toare, cu facle şi lampioane, şi urmâ ndu-le, Hasan s-a
ţinut de ele pâ nă într-un loc unde erau întinse numeroase
corturi şi a intrat şi el cu una într-un cort, şi câ nd îşi scotea
armura şi vă lul, Hasan a vă zut că era bă trâ nă şi poate cea
mai urâ tă fiinţă de pe pă mâ nt. Dar şi bă trâ na, pe numele ei
Savahia, era mirată foarte vă zâ ndu-l pe Hasan.
— Cine eşti şi cine te-a adus aici? l-a întrebat ea.
Hasan s-a aruncat în faţa ei la pă mâ nt, şi-a lipit obrajii de
picioarele ei, şi plâ ngea şi se vă ita şi o ruga să -l ocrotească , şi
Savahia a avut milă de el şi i-a fă gă duit ocrotirea, apoi i-a
spus:
— Nu se mai află om să fi trecut prin ceea ce ai trecut tu!
Dar acum linişteşte-te şi ai curaj, că ci n-ai de ce te mai
teme…
Ş i Savahia a chemat îndată o că petenie, şi i-a poruncit să
dea cuvâ nt oştirii că a doua zi urmează să se pună în mers,
şi că oricine va ră mâ ne acolo, va fi pedepsită cu moartea.
Apoi, că petenia s-a dus să îndeplinească porunca, şi Hasan
şi-a dat seama că Savahia stă tea în fruntea oastei. După ce a
mai dat multe alte porunci, a venit dimineaţa, şi oastea s-a
pus în mers, însă Savahia a ră mas lâ ngă Hasan şi i-a gră it
astfel:

960
 — Vino, fiule, mai aproape, şi mai spune-mi o dată de ce ai
venit în această ţară , înfruntâ nd atâ tea pericole? Spune-mi
adevă rul şi nu-mi ascunde nimic, că ci acum faci parte dintre
ai mei şi te afli sub ocrotirea mea; dacă -mi vei spune cinstit,
te voi ajuta, chiar cu preţul vieţii mele!
După ce Hasan şi-a povestit toată istoria, de la început
pâ nă la sfâ rşit, ea a spus:
— Lă udat fie Alah, că te-a salvat şi te-a adus la mine! De ai
fi că zut în mâ na alteia, te-ar fi omorâ t. Dar gâ ndul tă u e
plă cut lui Alah şi dragostea ta adevă rată pentru soaţă şi copii
te va duce la ţintă ! Voi face tot ce pot, ca să te ajut, dar, fiule,
soaţa ta nu e aici; se află pe insula a şaptea, şi ca să ajungi
acolo, trebuie să că lă toreşti şapte luni, zi şi noapte. Întâ i,
ajungi în ţara pă să rilor, unde pă să rile necontenit strigă şi fac
atâ ta larmă cu aripile, încâ t că lă torii nu se mai pot auzi unii
pe alţii. Prin această ţară că lă toreşti unsprezece zile, şi ajungi
în ţara fiarelor, unde hienele, lupii şi leii urlă aşa de straşnic,
încâ t poţi înnebuni de spaimă . Prin ţara asta trebuie să
că lă toreşti două zeci de zile şi ajungi în ţara spiritelor, unde
spiritele scot strigă te puternice, şi nu se vă d decâ t scâ ntei
fulgeră toare, flă că ri şi fum, încâ t nu mai poţi vedea şi auzi
nimic, şi cu greu poţi merge înainte! Acolo nu ai voie să
întorci capul în urmă , că ci eşti al morţii, iar că lă reţul trebuie
să -şi ţină capul aplecat pe şa şi să nu-l ridice timp de trei
zile. După aceea ajungi la un munte înalt câ t cerul, şi la un
fluviu care curge spre insulele Wac-Wac. După un drum de o
zi, ajungi la alt munte, numit Wac-Wac, pentru că pe acel
munte sunt copaci pe care cresc capete asemă nă toare
capului omenesc, şi la ră să ritul şi la apusul soarelui ele
strigă : „Wac-Wac!” adică lă udată fie lumina soarelui… Oastea
sultă niţei acestor insule, pe care şi un că lă reţ bun nu le
poate stră bate în mai puţin de un an, e alcă tuită numai din
fete, şi niciun bă rbat nu are voie să se lase vă zut acolo. Un
fluviu ne desparte de ţara unde locuiesc bă rbaţii supuşi
961
sultă niţei. Dar sultă niţa stă pâ neşte nu numai asupra fetelor,
ci şi asupra unei mulţimi nenumă rate de spirite şi diavoli, şi
deci, dacă te temi cumva, şi nu mai vrei să mergi cu noi,
trimit pe cineva cu tine, să te ducă la ţă rm, să te urce pe vreo
corabie, pentru a te întoarce în patria ta. Dacă însă vrei să
ră mâ i la noi, poţi ră mâ ne, şi niciun fir din pă rul capului nu ţi
se va clinti, ca şi câ nd te-ai afla în lumina ochilor mei, pâ nă
ce, cu voia lui Alah, îţi vei atinge ţinta…
— O, stă pâ nă ! a strigat Hasan. Nu mă voi despă rţi de tine
câ t voi tră i, pâ nă -mi voi regă si soaţa şi copiii…
Savahia i-a ră spuns:
— Fii tare, Hasane, că ci cu voia lui Alah, te voi ajuta să -ţi
atingi ţinta! Îndată voi trimite sultă niţei veste despre tine şi-i
voi cere ajutorul…
Hasan i-a urat fericire, i-a să rutat mâ inile şi obrajii şi i-a
mulţumit pentru ajutorul fă gă duit, şi a ră mas la Savahia
mult. A plâ ns şi a rostit urmă toarele versuri:

„Plăcut adie moscul revederii!

Când bate vântul dinspre casa ei,
E, noaptea, dimineaţă luminoasă…”

Apoi, Savahia a poruncit să se bată tobele şi oastea să se

pună în mers, iar Hasan, scufundat în marea gâ ndurilor lui,
o urma spunâ nd fel de fel de versuri. Savahia se stră duia să -l
mâ ngâ ie şi să -l încurajeze. Ş i au mers aşa, pâ nă au ajuns la
prima insulă , a pă să rilor. Au auzit strigă te atâ t de puternice,
încâ t Hasan a crezut că toată lumea se pră buşeşte. Cu totul
ză pă cit, şi-a pierdut minţile, a ameţit, apoi a leşinat şi fiind
aproape de moarte, se gâ ndea: „Dacă în ţara pă să rilor aud
astfel de larmă , ce mi se va întâ mpla în ţara fiarelor
să lbatice”? Savahia a râ s de el:
— Fiule, dacă aici, în prima insulă , îţi pierzi firea, ce ai să
te faci în celelalte?

962
 Apoi, după ce au stră bă tut într-un marş neîntrerupt insula
pă să rilor, au ajuns în insula fiarelor. Aici, Hasan a auzit o
larmă atâ t de puternică , încâ t i s-a pă rut că pă mâ ntul se
pră buşeşte! Apoi au intrat în ţara spiritelor şi Hasan a scă pat
teafă r, şi au ajuns la un fluviu curgâ nd la poalele unui
munte nespus de înalt; acolo oastea şi-a întins corturile, pe
mal, şi Savahia a alcă tuit pentru Hasan un divan din lemn
aurit, acoperit cu pietre preţioase.
Oastea se aşezase în faţa cortului şi Savahia a poruncit să
se întindă mesele. După ce au mâ ncat şi au bă ut, fetele-
luptă toare s-au dezbră cat, să se scalde în fluviu. Savahia
poruncise fetelor anume, să se scalde în faţa cortului ei,
pentru ca Hasan să -şi recunoască soaţa, dacă cumva s-ar
afla printre ele, dar Hasan a vă zut că nu se afla. În cele din
urmă , a venit o fată , însoţită de zece roabe şi treizeci de
slujitoare. După ce stă pâ nă s-a jucat un timp în apă cu
slujitoarele, a ieşit iar pe mal, unde a fost ştearsă cu ştergare
de mă tase şi i s-au adus veşminte şi giuvaeruri lucrate de
că tre spirite, după aceea ea s-a îndepă rtat.
— Fata asta seamă nă mult cu fata-zbură toare. Dar, a
continuat Hasan, nu e soaţa mea. Niciuna dintre ele nu-i aşa
de frumoasă ca soaţa mea!
Atunci Savahia l-a rugat să -şi descrie soaţa amă nunţit.
— Soaţa mea, a început Hasan, are faţa ca luna
stră lucitoare, statura ca ramurile Wan, pă rul negru, dinţii
albi, buzele de coral, obrajii ca doi trandafiri, genele negre,
gura ca sigiliul sultanului Salom…
— Mai descrie-o o dată !
Hasan a adă ugat:
— Soaţa mea are obrajii ca anemonele, gura ca sigiliul
sultanului Salom, dinţii ca perlele…
Auzind acestea, Savahia s-a gâ ndit câ t s-a gâ ndit, apoi,
speriată foarte, a gră it:
— Acum îmi dau seama, feciorule, că se poate să mor din

963
cauza ta. O, de nu te-aş fi cunoscut niciodată ! Îţi cunosc
soaţa: ea e fata cea mai mare a sultanului stă pâ nitor al
tuturor insulelor Wac-Wac! Deschide-ţi ochii şi ascute-ţi
mintea! Trezeşte-te din somnul tă u, că ci dacă asta e soaţa ta,
nu o vei revedea niciodată , că ci între tine şi ea e depă rtare ca
de la cer la pă mâ nt! Întoarce-te, feciorule, că ci altfel suntem
amâ ndoi pierduţi…
Auzind acestea, Hasan a plâ ns pâ nă a că zut leşinat. Însă
Alah i-a dă ruit Savahiei atâ ta dragoste pentru el, ca pentru
fiul ei, încâ t a plâ ns lâ ngă dâ nsul pâ nă l-a deşteptat, şi cum
s-a deşteptat, Hasan a spus:
— O, Savahia! Cum să mă întorc, acum câ nd am ajuns
atâ t de departe? N-aş fi crezut niciodată că mă vei pă ră si!
— Fiule, i-a ră spuns Savahia. Credeam că soaţa ta e fată
obişnuită , şi de aş fi ştiut că e o fată de sultan, nu te-aş fi
lă sat să ajungi atâ t de departe. Dar, fiule, ai vă zut toate
fetele, spune-mi care-ţi place mai mult şi o vei primi în locul
soaţei tale. Închipuie-ţi că soaţa şi copiii tă i au murit!
Întoarce-te acasă , în pace, înainte de a că dea în mâ na
sultanului, că ci atunci eu nu voi mai putea face pentru tine
nimic. Te rog, fă cum îţi spun, şi nu mă lă sa să -ţi vă d
pieirea…
Hasan s-a trâ ntit la pă mâ nt, a plâ ns şi-şi ară ta iubirea
prin stihuri. În cele din urmă Savahia i-a spus:
— Fiule, nu ştiu ce să fac. Dacă te duc în cetatea de
că petenie, s-a sfâ rşit cu tine, că ci cine ştie ce va face
sultă niţa, aflâ nd de venirea ta! Cum să te iau cu mine în
cetate, unde te vor recunoaşte fetele? Întoarce-te, fiule,
acasă , încearcă să -ţi scapi zilele, iar eu îţi voi da fata cea mai
frumoasă şi comorile cele mai de preţ…
Hasan însă a plâ ns, i-a să rutat picioarele şi i-a ră spuns:
— Să mă întorc fă ră să -mi fi atins ţinta după ce am ajuns
atâ t de departe? Acum să mă întorc câ nd sunt în ţara
iubitei?

964
 Ş i a rostit alte versuri, şi se jeluia şi plâ ngea, încâ t Savahia
i-a jurat să -l ajute cu îndră zneală pâ nă la capă t.
Hasan şi-a simţit iar inima la loc, şi toată ziua a vorbit cu
Savahia. Seara, fetele s-au despă rţit, unele s-au dus în
cetate, altele au ră mas în corturi. Savahia l-a dus pe Hasan
în cetate, într-un loc singuratic, unde nu-l putea vedea
nimeni, pentru ca să nu afle sultă niţa despre el. I-a povestit
despre asprimea sultanului şi Hasan a mai rugat-o o dată să
nu-l pă ră sească , şi abia atunci a început ea să se gâ ndească
mai bine cum să -l ducă la soaţă , că ci vedea că nu se lasă
speriat de nimic şi că era hotă râ t să înfrunte orice pericole,
ca-n vorba înţeleaptă a bă trâ nilor: „Cel ce iubeşte nu ascultă
cuvâ ntul nepă să torului…” Pâ nă la urmă s-a hotă râ t să
spună totul sultă niţei insulei, Nur Alhuda, una din cele şapte
surori ale soaţei lui Hasan, care sta în altă insulă , despă rţită
de celelalte printr-o mare furioasă .
Savahia putea intra oricâ nd în seraiul Nurei Alhuda, că ci
se bucura de mare vază . Câ nd Nur Alhuda a vă zut-o, s-a
ridicat în faţa ei, a îmbră ţişat-o, a întrebat ce nevoie o
mâ nă …
— Pe Alah, sultă niţă a timpurilor, a ră spuns ea. Mare e
nevoia ce mă mâ nă , de aceea te rog să mă ajuţi…

PRIN CÂTE MAI TRECE HASAN; ÎN SFÂRŞIT, ŢINTA

ZBUCIUMULUI E APROAPE, DAR ÎNTÂI HASAN LEŞINĂ DE
TREI ORI…

— Care ţi-i rugă mintea? a întrebat Nur Alhuda. Spune-mi-

o şi te voi ajuta chiar cu preţul vieţii… Averea mea, oastea
mea, totul îţi stă la îndemâ nă !
Savahia i-a povestit istoria lui Hasan, de la început pâ nă la
sfâ rşit, şi tremura ca trestia plă pâ ndă în furtună :
965
 — Alah să mă ferească de asprimea ta! a sfâ rşit ea după ce
i-a mă rturisit cum i-a dat ocrotire, cum l-a înarmat şi l-a luat
cu oastea ei şi l-a adus în cetate… A adă ugat:
— Vezi, fata mea, i-am spus câ t de aspră eşti, dar el a
plâ ns, a rostit versuri şi a ră spuns că mai degrabă vrea să
moară decâ t să tră iască fă ră soaţă şi copii! Niciodată , o,
sultă niţă , nu am mai vă zut atâ ta neînfricare!
Sfâ rşind Savahia, Nur Alhuda s-a mâ niat foarte, a stat
puţin pe gâ nduri şi a rostit:
— O, tu, afurisită babă , cine ţi-a dat putere să aduci un
bă rbat aici? Ai mai vă zut vreodată una ca asta? Pe capul meu
ţi-o jur, că dacă nu m-ai fi crescut, aş porunci tot acum să fii
omorâ tă împreună cu el, în chipul cel mai groaznic, pentru
ca istoria ta să fie tuturor pildă ! Dar, acum, blestemato, du-
te şi adă -l, că ci altfel poruncesc să ţi se taie capul…
Savahia a ieşit tremurâ nd de spaimă , fă ră să ştie dacă se
află în cer sau pe pă mâ nt. Ş i-a spus: „Ce nenorocire mi-a
trimis Alah!”
— O, tu, cel ajuns la capă tul zilelor tale, scoală -te! a strigat
mai apoi că tre Hasan. Vrea să te vadă sultă niţa!
În drum spre serai Savahia îl învă ţa cum să vorbească cu
sultă niţa. Apoi, cum a ajuns, Hasan s-a aruncat la pă mâ nt,
în faţa sultă niţei, şi a rostit urmă toarele versuri:

„Fie ca norocul tău nemăsurat să dureze cât lumea!

Alah înmulţească nemărginit gloria ta şi puterea ta,
Şi să-ţi dea ajutor împotriva tuturor vrăjmaşilor…”

După ce a spus Hasan aceste versuri, sultă niţa i-a fă cut

semn să gră iască , să -i spună : cum îl cheamă , cum o cheamă
pe soaţa lui? Dar pe copii?
— Sultă niţă a timpurilor! a ră spuns el. Pe robul tă u îl
cheamă Hasan, şi Bassora mi-i cetatea de obâ rşie. Pe unul
dintre copiii mei îl cheamă Nasir, pe celă lalt Mansur. Numele

966
soaţei mele nu-l cunosc nici eu…
— Dar din ce loc ţi-a ră pit soaţa ta copiii? a stă ruit
sultă niţa.
— Din Bagdad, o, sultă niţă a timpurilor!
— Ş i ce a spus câ nd şi-a luat zborul împreună cu copiii?
— A spus mamei: „Câ nd fiul tă u se va întoarce şi va gă si
prea lungi nopţile despă rţirii, şi-i va fi dor de mine, spune-i
să vină , să mă caute pe insulele Wac-Wac…”
— Asta arată că ea te mai iubeşte! a spus sultă niţa. Cum
poţi crede că s-a înstră inat de tine? Dacă se înstră ina, nu ţi-
ar fi spus locul unde se află şi nu te-ar fi îndemnat s-o
urmezi într-acolo…
— O, stă pâ nă a tuturor sultanilor! Refugiu al bogaţilor şi
să racilor! Ţ i-am spus totul, cum s-a întâ mplat, şi nu ţi-am
ascuns nimic. Ai milă de mine şi nu te feri de la o faptă bună
şi de la ră splata Domnului din ceruri! Alină -mi durerea şi
bucură -mi ochiul, unindu-mă iar cu soaţa şi copiii mei…
Aşa s-a rugat Hasan, iar Nur Alhuda i-a ră spuns:
— Îţi voi înfă ţişa toate fetele de pe insulă , şi dacă vei
recunoaşte-o pe soaţa ta, ţi-o voi da, din milă … Dacă însă nu
o recunoşti, voi porunci să fii spâ nzurat în faţa uşii seraiului
meu!
— Bucuros! i-a ră spuns Hasan. Primesc, sultă niţă a
tuturor timpurilor…
Nur Alhuda a poruncit apoi ca toate fetele să vină în serai,
şi Savahia le-a înfă ţişat lui Hasan, în cete de câ te o sută .
— Ei, care şi unde ţi-i soaţa? a întrebat sultă niţa.
— N-am gă sit-o! a ră spuns Hasan, iar Nur Alhuda a
poruncit Savahiei să aducă toate fetele din cetate, să le
înfă ţişeze şi pe ele. Ş i cum şi încercarea asta a fost zadarnică ,
Nur Alhuda tremura de mâ nie şi a poruncit celor din juru-i
să -l ia pe Hasan şi să -i taie capul, pentru ca altă dată niciun
stră in să nu se mai încumete să -i calce ţara…
Hasan a fost repezit cu faţa la pă mâ nt şi tâ râ t de acolo.

967
 I s-au legat ochii şi gâ dele aştepta cu iataganul gata…
Atunci, ridicâ ndu-se că petenia oştilor, Savahia, a să rutat
pă mâ ntul în faţa sultă niţei, şi a strigat:
— O, sultă niţă a timpurilor! În numele creşterii ce ţi-am
dat-o, nu te pripi, ci află mai întâ i ce pericole a înfruntat
acest să rman om, prin câ te suferinţe şi spaime a trecut! A
biruit pâ nă acum prin curajul să u, şi avâ nd încredere în
simţul tă u de dreptate, a venit să te roage! Dacă -l omori, toţi
că lă torii te vor numi duşmancă a stră inilor şi ucigaşă ! De
altfel, va fi totdeauna sub ameninţarea mâ niei tale şi îl poţi
omori oricâ nd! Eu i-am dat ocrotire, bizuindu-mă pe
bună tatea ta şi pentru că m-am încrezut în spiritul tă u de
dreptate! Ai auzit câ t de frumos vorbeşte şi cum ştie să -şi
arate simţă mintele în versuri! Vorbele lui sunt ea perlele
înşirate în colier, şi fiindcă se află acum aici, trebuie să -l
iubim şi să ne gâ ndim câ t de greu e de ră bdat despă rţirea,
că ci despă rţirea, mai ales de copii, înseamnă moarte… Dar,
sultă niţă , acum e timpul să -ţi dai şi tu jos vă lul de mă tasă de
pe faţă , să te vadă şi pe tine… Dacă nu vrei, porunceşte să
fiu omorâ tă şi eu odată cu Hasan!
— Se poate să fiu eu soaţa acestui om? a râ s sultă niţa. Să
poftească să mă vadă !…
Hasan a fost adus în faţă , şi câ nd sultă niţa şi-a ridicat
vă lul, el a scos un strigă t puternic şi a că zut leşinat…
Ş i trezindu-se el, şi mai uitâ ndu-se o dată la sultă niţă , iar
a leşinat. Ş i trezindu-se şi uitâ ndu-se iar la ea, a leşinat a
treia oară .
— Ce-i eu tine, Hasane? s-a mirat Savahia.
— Sultă niţa e chiar soaţa mea! a ră cnit Hasan, iar
sultă niţa a ră spuns mirată :
— Eu? Soaţa ta? Se vede că eşti nebun…
— Iartă -l! a rugat-o Savahia. Că ci cel ce suferă seamă nă cu
nebunii…
Plâ ngâ nd, Hasan rostea urmă toarele versuri:

968
 „Văd chipul ei şi mă topesc de dor!
Şi plâng, şi plâng pe pragul casei ei…”

Apoi, întorcâ ndu-se spre sultă niţă , i-a spus:

— Nu, pe Alah, nu eşti soaţa mea, dar câ t de bine
semeni…
— Linişteşte-te, lasă nebunia şi sminteala – i-a spus ea,
blâ nd. Priveşte-mă mai bine!
— O, stă pâ nă a tuturor sultanilor! Refugiu al bogaţilor şi
să racilor! Te-am privit bine şi am gă sit că ori eşti soaţa mea,
ori îi semeni desă vâ rşit…
— Dar prin ce seamă nă soaţa ta cu mine? s-a mirat
sultă niţa şi Hasan a ră spuns astfel:
— O, sultă niţă a sultă niţelor! Semeni eu ea la fruntea
stră lucitoare, la roşeaţa obrajilor, la statura de ramură , şi la
dulceaţa glasului…
Auzind acestea, sultă niţa a zâ mbit. Sudoare în picuri îi
luneca pe frunte. Se înroşise. Sprâ ncenele i se arcuiseră a
mirare şi ochii să getau scâ ntei.
— Du-l înapoi la locuinţa lui! a spus ea apoi că tre Savahia.
Unui bă rbat care îndură atâ t pentru soaţă şi copii, i se
cuvine tot ajutorul nostru! Prin voia lui Alah, toate se vor
sfâ rşit cu bine…
Savahia l-a dus pe Hasan acasă , apoi s-a întors la
sultă niţă , şi aceasta i-a poruncit să -şi ia armele şi să plece
însoţită de zece că lă reţe viteze, la tată l ei, s-o salute pe sora
ei mai mică şi s-o roage să pună copiilor platoşele dă ruite de
dâ nsa, şi să i-i trimită , că ci îi e dor de ei… Totodată , i-a
poruncit să nu amintească nimic despre Hasan.
— După ce vei lua copiii, a continuat sultă niţa, pofteşte-o
şi pe sora mea să vină la mine! Tu să te gră beşti să pleci cu
copiii înainte, şi ea te va urma. E bine, de asemenea, să nu
vii pe acelaşi drum cu sora mea; să că lă toreşti zi şi noapte,

969
nu te opri nicio clipă în timpul că lă toriei, ca să te întorci aici
împreună cu copiii câ t de repede poţi! Pă zeşte-te însă să nu
gră ieşti la nimeni despre rostul tă u! Mă leg cu jură mintele
cele mai sfinte, că dacă sora mea e soaţa lui Hasan, i-o dau
cu tot cu copii, şi-l las să plece în patria lui… Surorii mele
să -i spui că nu am vă zut-o de-atâ ta timp şi mi-i dor s-o vă d!
L-am auzit pe Hasan spunâ nd că soaţa lui seamă nă cu mine
ca două pică turi de apă , şi numai Alah ştie că nu se află altă
femeie care să semene cu mine, ca Manar Alnisa, sora mea…
Savahia s-a încrezut în cuvâ ntul sultă niţei, neştiind că
aceasta era hotă râ tă să -l omoare pe Hasan!
— Fii vesel şi curajos, Hasane! a strigat ea. Cu voia
Domnului îţi vei atinge ţinta…
Apoi, Savahia şi-a luat armele şi o mie ră zboinice
înzestrate cu tot felul de arme, şi s-au suit pe coră bii, şi peste
trei zile au ajuns la cetatea unde tră ia fata Manar Alnisa.
Savahia a lă sat ră zboinicele în afara cetă ţii şi s-a dus la ea
singură , şi i s-a închinat şi i-a spus astfel:
— Află că sora ta e supă rată că vii la dâ nsa aşa de rar…
Manar Alnisa a poruncit îndată să se aducă corturile
pentru că lă torie, şi a pregă tit şi daruri pentru sora ei. Tată l,
care vă zuse corturile de pe terasa seraiului, şi auzise că Nur
Alhuda a poftit-o pe Manar Alnisa, a poruncit să se scoată
din cufere fel de fel de lucruri preţioase, pentru a le trimite
fiicei lui, Nur Alhuda. A poruncit de asemeni să se
pregă tească oşti s-o însoţească pe Manar Alnisa, că ci o iubea
nespus. (Pe cea mai mare fată a lui o chema „Lumina
pă trunderii”, pe a doua, „Steaua dimineţii”, pe a treia
„Soarele dimineţii”, pe a patra, „Pomul perlelor”, pe a cincea,
„Desfă tarea inimii” şi pe a şasea, „Lumina fetelor”…)
Vă zâ nd Savahia pregă tirile de că lă torie, s-a dus iar la
Manar Alnisa, a să rutat pă mâ ntul în faţa ei, şi la întrebarea
dacă mai are vreo rugă minte, ea i-a spus că sora ei o roagă
să pună copiilor platoşele şi să -i lase să plece cu dâ nsa

970
înainte, pentru ca prin ei să aducă ştirea fericită despre
sosire…
Auzind acestea, Manar Alnisa a pă lit şi şi-a lă sat capul în
pă mâ nt.
— O, doică , inima mea tremură de frică …
— Te temi pentru copiii tă i, deşi se vor afla la sora ta? a
întrebat Savahia.
— Ferească -mă Alah de un asemenea gâ nd! Dar nu ştii că
dragostea e totdeauna bă nuitoare?
— Lă udat fie Domnul! a ră spuns Savahia. Cunoşti
dragostea mea pentru copii, că ci doar şi pe tine te-am
crescut şi pe toate surorile tale. Voi veghea asupra copiilor tă i
şi-i voi sluji ea pe ochii mei! Le voi întinde obrajii mei drept
aşternut şi îi voi înveli cu inima mea! Nu-mi spune nimic, ci
fii curajoasă şi voioasă şi trimite copiii! Voi sosi cu ei acolo,
cu cel mult o zi sau două înaintea ta…
Ş i astfel, Savahia a pornit repede cu copiii şi i-a dus la
mă tuşa lor, Nur Alhuda, şi aceasta s-a bucurat cu ei, i-a
să rutat, i-a strâ ns la sâ nul ei, apoi a spus Savahiei:
— Adă -l acum pe Hasan! i-am fă gă duit ocrotirea mea şi nu
are de ce să se mai teamă de mâ nia mea, că ci a că lcat în
locuinţa mea şi a trecut prin atâ tea pericole…
— Ţ i-l voi aduce, a ră spuns Savahia, dar trebuie să -mi
fă gă duieşti că dacă copiii sunt ai lui, să -l laşi să şi-i ia, să
plece nevă tă mat în patria sa…
Auzind aceasta, sultă niţa s-a ră stit la ea mâ nioasă :
— De unde atâ ta dragoste pentru stră inul care s-a
încumetat să vină , să afle toate tainele noastre? După ce va
pleca, va povesti că ne-a vă zut şi ne va face în lume nume
prost! Toţi sultanii şi şahii vor auzi despre asta şi toate
caravanele vor duce pretutindeni noutatea, şi chiar
neguţă torii vor spune: „A fost cineva pe insulele Wac-Wac, şi
a stră bă tut, fă ră să i se întâ mple nimic, ţara vră jitorilor,
ghicitorilor, spiritelor, pă să rilor şi fiarelor să lbatice…”

971
Aceasta nu trebuie să se întâ mple! Jur pe fă că torul cerului şi
pă mâ ntului, că voi porunci să i se taie capul, dacă aceştia nu
sunt copiii lui…
Ş i Nur Alhuda s-a mai ră stit o dată la Savahia, şi a trimis
două zeci de hadâ mbi să -l însoţească pe Hasan la aducere.
Iar el, câ nd a vă zut hadâ mbii, s-a fă cut alb, îi tremurau
mâ inile, iar picioarele îi erau ca înlemnite, încâ t abia a mai
putut urma hadâ mbii…
— Vezi ce mi-ai fă cut? L-a dojenit Savahia. De ce nu m-ai
ascultat şi m-ai tâ râ t şi pe mine în nenorocire? Acum, du-te,
că ci Nur Alhuda vrea să -ţi vorbească …
Hasan a pornit cu inima zdrobită .

HASAN SE APROPIE DE-A BINELEA DE ŢINTĂ, DATORITĂ

STĂRUINŢEI LUI ŞI ÎNDRĂZNELII; VISUL CU CELE ŞAPTE
PERLE; CUNOAŞTEREA CELOR DOI COPII; APOI,
CUNOAŞTEREA SOAŢEI; ŞI ALTE LUCRURI CE VOR MIRA
NESPUS CITITORII…

Între timp, Manar Alnisa se pregă tea să plece a doua zi,

dar a sosit deodată un portar al sultanului şi i-a spus:
— Pâ nă la pă mâ nt închinare! Tată l tă u ţi se închină ,
asemeni, şi doreşte să te vadă la el numaidecâ t…
Sosind ea împreună cu portarul, sultanul a aşezat-o lâ ngă
dâ nsul:
— Află , o, fata mea, că am avut azi-noapte un vis grozav!
— Dar ce ai vă zut, în vis, o, tată ?
— Am vă zut în vis o comoară plină cu perle şi dintre toate
mi-au plă cut cel mai mult şapte. Dintre aceste şapte, am
ales-o pe cea mai mică , şi totodată şi cea mai frumoasă şi
mai curată . Îndată ce, bucurâ ndu-mă , că e a mea, am luat-o
în mâ nă , a venit o pasă re dintr-o ţară stră ină , şi mi-a luat
972
perla, şi s-a dus de unde a venit… Acest lucru m-a întristat
atâ t de mult, încâ t m-am trezit îndată , şi chiar treaz îmi
pă rea ră u de pierderea perlei. Am chemat tă lmă citorii de vise
şi le-am povestit şi ei mi-au spus că voi pierde-o pe fata cea
mai mică , şi anume, că ea îmi va fi ră pită . E, deci, vorba de
tine, scumpa mea! Vrei să te duci acum la sora ta, însă cine
ştie ce ţi se poate întâ mpla, de aceea, întoarce-te în seraiul
tă u şi amâ nă -ţi purcederea la drum…
Auzind Manar Alnisa, inima i s-a zbă tut tare, de teamă
pentru copiii ei. Ş i-a lă sat capul în jos, pe gâ nduri, şi l-a
ridicat iar, spre sultan, şi i-a spus astfel:
— O, nobile sultan şi puternice stă pâ n! Sultă niţa Nur
Alhuda m-a poftit, şi mă aşteaptă din ceas în ceas să sosesc,
că ci nu m-a vă zut patru ani. Dacă nu voi pleca la ea, se va
supă ra. Să nu-ţi faci nicio grijă din cauza mea! Voi lipsi cel
mult o lună , apoi, cu voia Domnului, mă voi întoarce… Cine
poate ajunge la insulele noastre? Cine poate trece prin
insulele camforului şi intra în cetatea de cristal? Cine poate
stră bate insulele pă să rilor, fiarelor şi spiritelor? Fii liniştit,
că ci nimeni nu poate ră zbate pâ nă în ţara noastră …
Astfel a vorbit ea, pâ nă ce sultanul i-a îngă duit să plece, şi
i-a dat ca însoţitori una mie că lă reţi, cu poruncă să ră mâ nă
cu ea şi să o aducă înapoi.
Le-a mai poruncit, de asemenea, să n-o lase la sora ei mai
mult de două zile. Manar Alnisa şi-a luat apoi ră mas bun, cu
inima stinsă şi cu presimţiri negre, adâ nc mişcată fiind de
cuvintele tată lui ei. A pornit repede, şi nu s-a oprit nică ieri,
de grijă pentru copii, iar după trei zile a ajuns la fluviul
învolburat, şi l-a trecut, împreună cu robii, servii şi vizirii, şi
aşa a ajuns la seraiul surorii ei.
Între timp, Hasan, ducâ ndu-se la Nur Alhuda, şi vă zâ ndu-
şi copiii, a că zut la pă mâ nt, ca tră snit. Dar şi copiilor li s-a
trezit dragostea pentru tată l lor, încâ t să rind din poalele
mă tuşii, s-au nă pustit asupra lui Hasan, şi Domnul cel

973
preamă rit le-a pus în gură cuvintele: „o, tată !”, încâ t toţi cei
de faţă au strigat mişcaţi pâ nă la lacrimi:
— Lă udat fie Domnul, unitorul celor despă rţiţi!
Ş i trezindu-se Hasan din leşin, şi-a îmbră ţişat copiii,
ară tâ ndu-şi bucuria în minunate versuri.
După ce Nur Alhuda s-a încredinţat că Hasan e tată l
copiilor şi soţul surorii, a strigat:
— Ridică -te şi salvează -ţi viaţa, că ci dacă n-aş fi jurat că
nu ţi se întâ mplă nimic, de mult te-aş fi ucis chiar cu mâ na
mea!
Apoi s-a ră stit la Savahia. I-a spus:
— Pe Alah! De nu mi-aş că lca jură mâ ntul, te-aş omorî…
— Întoarce-te repede în patria ta! i-a spus apoi lui Hasan.
Că ci, ţi-o jur, dacă te mai prind pe aici, îţi tai capul!
Ş i Nur Alhuda a poruncit apoi roabelor să -l scoată pe
Hasan afară . Disperarea lui era mai mare ca oricâ nd. A
înţeles că îi va fi peste poate să mai ră mâ nă în această ţară ,
şi nici nu ştia cum să ajungă la Bassora. Se gâ ndea întruna
la soaţă , şi a rostit urmă toarele versuri:

„Departe eşti, şi totuşi eşti aproape!

Pe Alah, oare când te voi vedea?
Şi sunt gelos şi pe zefirul blând,
Frumoasa mea şi preafrumoasa mea,
Că el mereu în preajma ta adie…”

Apoi, Hasan s-a îndepă rtat de serai. Se împiedica mereu de

poala veşmâ ntului, şi după grozavele pă ţanii, nu mai avea
speranţă de scă pare.
Savahia era amă râ tă nespus din cauza lui, dar nu se putea
pune împotriva furioasei sultă niţe! Hasan nu ştia. Încotro să
se îndrepte şi ce să facă , şi pă mâ ntul larg i se pă rea atâ t de
strâ mt! Încetase să mai spere, că ci, cum mai putea face
singur drumul de întoarcere? Se temea, şi pentru soaţă şi

974
pentru copii, că ci nu ştia ce-i aşteaptă din partea sultă niţei.

ÎNCEP ŞI PĂTIMIRILE MANAREI ALNISA; DAR, DUPĂ CE

SE DOVEDEŞTE ŞI AICI CĂ ATUNCI CÂND DOI SE BAT AL
TREILEA CÂŞTIGĂ, APARE FESUL SALVATOR…

Hasan se că ia amar că nu ascultase şi venise în această

ţară .
În vremea asta, soaţa lui, sosită la câ teva zile după aceste
întâ mplă ri la sora ei, a gă sit copiii plâ ngâ nd şi chemâ ndu-l
întruna pe tată l lor. Ea şi i-a strâ ns la sâ n şi a întrebat:
— Cum de v-aţi adus aminte de tată l vostru? Eu însă mi
mi-am pustiit casa. Pe Alah! Dacă l-aş şti că tră ieşte, v-aş
duce la el numaidecâ t…
Apoi Manar Alnisa a prins a ofta şi vă rsa lacrimi de pă rere
de ră u, că fugise, şi de dor după soţul ei.
Auzind-o şi înţelegâ nd sultă niţa Nur Alhuda că vechea
dragoste a pus din nou stă pâ nire pe sora ei, s-a ridicat plină
de mâ nie şi a lovit-o cu cruzime peste obraz, încâ t Manar
Alnisa s-a pră buşit la pă mâ nt. Ş i ocă râ nd-o în chipul cel mai
urâ t, Nur Alhuda striga:
— Pe Alah! Abia acum îmi dau seama că l-ai iubit pe acest
vâ ntură -vâ nt! Nu puteai să -ţi dă ruieşti dragostea unui vizir
sau unui fiu de vizir, sau unui emir tâ nă r? Cum ţi-a putut
place acest om de râ nd şi i-ai nă scut şi doi copii? Nemernico!
Vă voi tă ia, pe tine şi pe copiii tă i, dar întâ i vreau să te
chinuiesc în chinul cel mai dureros, să nu te cruţ, cum nici
tu nu ne-ai cruţat cinstea! Îţi voi rupe carnea în bucă ţi, şi ţi-o
voi da s-o înfuleci! Îi voi povesti şi tată lui ruşinoasa ta faptă …
Apoi, a poruncit ca Manar Alnisa să fie legată şi întinsă la
pă mâ nt şi şi-a suflecat mâ necile, şi s-a nă pustit asupra ei cu
o bâ tă şi a bă tut-o pâ nă a lă sat-o aproape moartă . A poruncit
975
să fie aruncată într-o groapă cu şerpi şi scorpioni. A poruncit
de asemeni să i se pună un lanţ greu de fier în locul inelelor
de aur, şi zdrenţe în locul veşmintelor preţioase. A poruncit
să i se ia podoabele de pe cap, şi după ce a aşezat o strajă în
faţa gropii, a cercetat darurile tată lui şi surorii. A scos o
parte din lucruri şi celelalte le-a aşezat în vistieria ei. La fel a
fă cut şi cu veşmâ ntul fetei-zbură toare.
Apoi a scris tată lui:

„Află că fiica ta a iubit un tâlhar şi un golan din Bagdad,

şi ai lui sunt şi cei doi copii! Şi nouă ne-a spus numai
minciuni despre vremea când a lipsit atât! Pe cel tâlhar îl
mai iubeşte şi acum şi a vrut să fugă la el, fără ştirea ta,
atât de puţin îi pasă de cinstea noastră fără pată.
Asemenea fiinţă nu mai are voie să trăiască! De aceea,
îndată ce am aflat că are de gând să fugă, am poruncit să
fie închisă pentru a-ţi cere sfatul. Ce să fac cu ea şi cu copiii
ei? Pentru ca această ruşine să nu ne păteze pe veci…”

Această epistolă a trimis o cu oştile care o însoţiseră pe

sora ei, şi le-a poruncit să aducă repede ră spunsul. Ş i citind
epistola, sultanul a ră spuns astfel:

„Dacă ce mi-ai scris e dovedit, fă cu ticăloasa Manar

Alnisa ce vrei şi ce pofteşti! Las totul în seama ta! Slavă lui
Alah şi pace vouă…”

Citind la râ ndul ei epistola, sultă niţa a poruncit să fie

adusă sora ei, şi ea a venit înotâ nd în sâ nge, îmbră cată în
zdrenţe şi legată în lanţuri grele de fier; pe faţă i se putea citi
umilinţa şi disperarea cea mai profundă . Vă zâ ndu-se atâ t de
înjosită şi gâ ndindu-se la viaţa ei plă cută din trecut,
nefericita plâ ngea în hohote, şi auzind-o Nur Alhuda, în a
că rei inimă se stinsese orice milă , a scuipat-o şi a poruncit să

976
fie întinsă şi legată cu pă rul ei de o scară , şi a poruncit
slujitorilor s-o bată . Manar Alnisa plâ ngea sfâ şietor, strigâ nd
ajutor, dar nimeni nu venea.
— O, soră ! Soră ! striga ea. Cu mine poartă -te cum vrei, dar
ai cel puţin milă de copilaşi…
La auzul acestor cuvinte, Nur Alhuda s-a mâ niat şi mai
tare. Ră cnea, blestemâ nd-o:
— Nu se mai îndure Alah de cel ce se va îndura de tine…
— Dar ce ră u am fă cut, că te porţi aşa? a întrebat Manar
Alnisa. Îl chem martor pe stă pâ nul pă mâ ntului şi al cerului,
că m-am cununat după legi şi nu mi se cuvine să fiu
batjocorită ! Alah cunoaşte adevă rul!
Auzind aceasta, sultă niţa a ră cnit:
— Te mai încumeţi să te aperi!
Ş i s-a nă pustit asupra ei şi a bă tut-o pâ nă a lă sat-o
leşinată la pă mâ nt, încâ t a trebuit să fie stropită cu multă
apă . În cele din urmă , să rmana Manar şi-a ară tat
simţă mintele prin urmă toarele versuri:

„Iubitul meu! Omul meu! Dacă sunt vinovată,

Dacă ţi-am greşit cu ceva,
Iartă-mă!…”

— Tică loaso! a ră cnit Nur Alhuda, auzind-o. Mai

îndră zneşti, tică loaso, să te dezvinovă ţeşti în faţa mea, prin
versuri, după ce l-ai pă ră sit şi te-ai întors aici?
Ş i Nur Alhuda a poruncit să i se aducă o nuia şi şi-a
suflecat mâ necile şi a bă tut-o înspă imâ ntă tor, umplâ ndu-i de
sâ nge tot trupul, apoi s-a odihnit o clipă şi s-a nă pustit iar
asupra ei, pâ nă ce biata Manar nu mai da niciun semn de
viaţă .
Vă zâ nd toate acestea, Savahia plâ ngea şi blestema şi
auzind-o sultă niţa, a poruncit că lă ilor s-o trâ ntească la
pă mâ nt şi apucâ nd un bici a bă tut-o pâ nă aproape a ucis-o,

977
apoi a poruncit să fie aruncată afară .

*
* *

Între timp, Hasan se tâ râ se greu pâ nă în faţa porţilor

cetă ţii şi se simţea atâ t de întunecat la suflet, încâ t nu mai
putea deosebi noaptea de zi. Cum a ajuns dincolo de zidurile
cetă ţii, s-a odihnit sub un copac şi a plâ ns.
Apoi, în inima lui a început a înmuguri speranţa că va fi
salvat şi că pâ nă la urmă se va uni cu iubita lui. Însă , abia a
fă cut câ ţiva paşi în pustiul singuratic şi plin de primejdii, şi
disperarea l-a cuprins iar.
Ş i cum s-a depă rtat de copac şi mergea de-a lungul
fluviului, a vă zut deodată doi bă ieţi, fii ai vră jitorilor,
certâ ndu-se între ei. La picioarele lor se afla un sceptru de
aramă cu fel de fel de cuvinte scrise cu vâ rful acului, şi un
fes de piele, pe al că rui ţugui erau înţepate cu acul felurite
nume şi sigilii.
Hasan s-a aşezat între ei, întrebâ ndu-i de ce se bat.
— Stă pâ ne, a spus cel mai mare. Pentru că Alah te-a adus
aici, fii judecă torul nostru! Suntem fraţi gemeni, iar tată l
nostru a fost unul dintre cei mai puternici vră jitori ai acestei
ţă ri. A tră it pâ nă la moarte în această peşteră şi ne-a lă sat
drept moştenire fesul şi sceptrul. Acum, şi unul şi altul vrem
să stă pâ nim acest sceptru, dar eu m-am nă scut întâ i, şi deci
sceptrul e al meu!
— Dar ce deosebire e între aceste două lucruri? a întrebat
Hasan. Sceptrul preţuieşte cel mult şase bani de aramă , iar
fesul cel mult trei!
— Stă pâ ne! a strigat fratele mai mic. Se vede că nu cunoşti
valoarea acestor lucruri!
— Dar în ce stă valoarea lor? s-a mirat Hasan.
— În aceste lucruri se ascunde o taină mare! au ră spuns

978
copiii. Sceptrul şi fesul preţuiesc mai mult ca toată avuţia
insulelor Wac-Wac…
— Cum aşa? Lă muriţi-mă mai bine!
— Iată … Tată l nostru a tră it ani una sută treizeci şi cinci,
şi a muncit grozav, pâ nă a putut scorni aceste comori, prin
talismane secrete şi desene ale firmamentului rotitor, şi cum
şi-a atins ţinta stră duinţelor, l-a ajuns moartea! Câ t priveşte
fesul, oricine şi-l pune pe cap se face nevă zut. Iar la râ ndul
lui, sceptrul îi dă stă pâ nirea peste şapte feluri de spirite,
încâ t ori de câ te ori loveşti cu el pă mâ ntul, spiritele vin la
tine să -ţi îndeplinească orice poruncă …
Auzind acestea, Hasan a stat pe gâ nduri o clipă .
„într-adevă r, milă mi-i de ei, dar eu am nevoie de aceste
lucruri mai mult decâ t dâ nşii, pentru a-mi salva soaţa şi
copiii din mâ na grozavei sultă niţe Nur Alhuda, şi din această
ţară îngrozitoare, şi se vede că însuşi Alah cel preamă rit mi-a
scos în cale puterea salvă rii mele…”
— Hei, copii! le-a spus el, mai apoi. Vreau să vă fac
dreptate: care din voi fuge mai repede, aceluia să fie fesul şi
sceptrul! Bine?
— Bine! au ră spuns amâ ndoi copiii şi Hasan a aruncat o
piatră atâ t de departe, încâ t locul că derii abia se vedea. Ş i
aşa, în timp ce bă ieţii se întreceau din fugă , Hasan şi-a pus
repede fesul, a luat sceptrul şi s-a aşezat ceva mai încolo, să
vadă dacă au să -l vadă copiii la întoarcere.
Ş i cum s-au întors ei, îl că utau pe Hasan, dar nici urmă de
el!
— Unde e judecă torul nostru? au întrebat amâ ndoi. Oare
s-a urcat în ceruri sau a intrat în pă mâ nt?
L-au că utat mult şi nu l-au mai gă sit, şi au prins a se
ocă rî, spunâ ndu-şi:
— Acum am pierdut totul şi niciunul n-are nici fes, nici
sceptru, taman cum prevă zuse tată l nostru…
Ş i în timp ce ei se certau, Hasan s-a întors în cetate, aşa

979
nevă zut, şi a intrat în serai, în locuinţa Savahiei, şi vrâ nd să -
i facă o bucurie, s-a apropiat de o poliţă cu fel de fel de sticle
şi porţelanuri, şi a zgâ lţâ it-o puţin, încâ t câ teva lucruri au
că zut jos. Savahia s-a speriat, şi-a lovit faţa cu palmele, s-a
ridicat şi a strigat:
— Cred că sultă niţa Nur Alhuda a trimis diavolii împotrivă -
i, dar eu mă rog Domnului cel preaînalt să ne apere de mâ nia
ei, pe mine şi pe să rmanul Hasan, că ci dacă se poartă aşa cu
sora ei, cum se va mai purta cu cei stră ini? Te rog, pe Alah
atotputernicul şi preaînaltul, şi pe semnele de pe sigiliul
sultanului Salom, spirite nevă zut, ră spunde-mi…
— Nu sunt spirit, ci sunt Hasan cel deznă dă jduit… a
ră spuns Hasan şi şi-a scos fesul.
Savahia i s-a închinat şi l-a rugat să -i povestească cum a
izbutit să se facă nevă zut.
Apoi, după ce Hasan i-a povestit întâ lnirea cu bă ieţii şi i-a
ară tat sceptrul şi fesul, ea s-a bucurat foarte, şi i-a spus:
— Lă udat fie Domnul, care reînvie pă mâ ntul chiar după ce
s-a prefă cut în pulbere… Pe Alah, noroc de tine, Hasane, că ci
altfel s-ar fi sfâ rşit şi cu tine şi cu soaţa ta! Cunosc aceste
comori, că ci fă uritorul lor a fost maestrul meu întru ale
vră jitoriei şi i-au trebuit ani una sută treizeci şi cinci pâ nă le-
a fă urit… Am auzit şi eu cum a spus copiilor să i: „Aceste
comori nu sunt pentru voi. Un stră in vi le va lua, cu sila!”
Copiii l-au întrebat: „Dar cum ni le va lua, o, tată ?” „Acest
lucru e de mult hotă râ t de ştiinţa noastră secretă – a
ră spuns tată l. Nici eu nu ştiu în ce chip vi le va lua…”
— Acum, Hasane, cu aceste lucruri, soaţa şi copiii sunt la
un pas de izbă vire! Ascultă -mă ce-ţi spun, Hasane, nu vreau
să mai ră mâ n la această afurisită , ci mă voi duce în peştera
vră jitorilor şi-mi voi sfâ rşit viaţa între ei! Tu însă pune-ţi
fesul, ia-ţi sceptrul şi du-te la soaţa ta şi elibereaz-o de
lanţuri! Apoi, lovind pă mâ ntul cu sceptrul, va apare şi se va
apropia de tine una din că peteniile spiritelor! Porunceşte-i tot

980
ce vrei şi se va împlini!
Hasan şi-a luat ră mas bun de la ea, şi-a pus fesul, a
apucat sceptrul şi a intrat în încă perea unde se afla soaţa lui,
nemişcată , legată cu pă rul ei de scara pe care sta întinsă .
Ochii îi erau roşii de plâ ns, faţa plină de vâ nă tă i.
Ş i vă zâ ndu-şi Hasan soaţa în starea aceea, a început a
plâ nge, şi ză rindu-şi copiii şi-a scos deodată fesul.
— O, tată l nostru! Au strigat copiii, vă zâ ndu-l, dar Hasan
şi-a pus repede fesul la loc, încâ t nevă zâ nd pe nimeni, soaţa
lui s-a mirat de strigă tul copiilor şi i-a întrebat:
— Cum de v-aţi amintit de tată l vostru?
Ş i a prins a plâ nge mai tare, încâ t lacrimile îi curgeau pe
pă mâ nt ca două pâ raie. Ţ â nţarii îi sugeau sâ ngele şi ea nu se
putea apă ra, că ci era cu mâ inile legate. Hasan s-a ară tat
copiilor iar, scoţâ ndu-şi fesul, şi ei iar l-au strigat, încâ t
Manar Alnisa a plâ ns şi mai tare:
— Cum de vă amintiţi mereu de tată l vostru? s-a mirat ea.
Hasan n-a mai putut-o lă sa să sufere şi şi-a scos fesul.
Câ nd l-a recunoscut, ea a strigat aşa de tare, încâ t
aproape că s-a pră buşit seraiul.
— Cum ai ajuns aci? a întrebat apoi. Vii din cer sau din
pă mâ nt?
Ş i plâ ngea aşa de tare, încâ t şi pe Hasan l-au nă vă lit
lacrimile.
— Nu avem timp de plâ ns, nici de vorbă lungă ! a strigat ea
apoi. Hasane, Hasane! Te rog salvează -ţi viaţa, înainte de a fi
vă zut de cineva, că ci altfel suntem amâ ndoi pierduţi…
— N-am venit aici oare cu primejdia vieţii mele? Sau mor,
sau mă întorc acasă , la Bagdad, cu tine şi cu copiii!
Auzind aceasta, Manar Alnisa a spus surâ zâ nd cu tristeţe:
— Pe mine mă poate salva doar Alah cel preamă rit! Ai grijă
de scă parea ta şi nu te arunca singur în pră pastie, că ci aici
se află o oaste puternică , cu care nu se poate mă sura nimeni,
şi chiar dacă ai putea ieşi cu bine din cetate, cu copiii tă i şi

981
cu mine, cum ai putea ajunge în patria ta, din această ţară
depă rtată ? De aceea, gră beşte-te, Hasane, du-te cu bine, nu-
mi mai adă uga o mâ hnire nouă …
— Pe viaţa mea, lumină a ochilor mei! Nu voi pă ră si acest
serai fă ră tine, ci te voi lua, în ciuda vră jmaşilor…
— Cum asta? Cum vrei tu să porunceşti unor spirite şi
unor vră jitori?
— Cu fesul acesta şi cu acest sceptru te voi salva! a
ră spuns Hasan, şi i-a povestit istoria cu cearta dintre cei doi
bă ieţi.
Deodată , a intrat în încă pere sultă niţa, şi Hasan abia a
mai avut timp să se facă nevă zut!
— Cu cine ai vorbit? a strigat sultă niţa că tre sora sa.
— Cu cine, decâ t cu aceşti copii ai mei? a ră spuns Manar
Alnisa, şi sultă niţa s-a nă pustit asupra ei cu biciul şi a
bă tut-o pâ nă a leşinat, apoi a poruncit să fie tâ râ tă în altă
încă pere.
Ş i astfel, după ce Manar Alnisa a fost pă ră sită de paznici,
Hasan şi-a scos fesul. Manar Alnisa i-a spus:
— Vezi ce mi se întâ mplă , numai pentru că nu te-am
ascultat! Nu fi supă rat că te-am pă ră sit, Hasane! Am
pă că tuit şi cer îndurare Domnului…
— Nu tu eşti vinovată , ci eu, că am plecat şi te-am lă sat!
Să ştii, iubită a sufletului meu, că voi veni să te iau la
noapte!
Manar Alnisa plâ ngea şi copiii plâ ngeau cu ea.
Hasan a aşteptat că derea nopţii. Apoi a venit şi a dezlegat-
o. Ş i-a luat în braţe copiii şi a pă ră sit seraiul, ală turi de soaţa
sa.
Ş i gă sind porţile seraiului încuiate pe dinafară , au pierdut
orice speranţă . Hasan a strigat:
— Nu se află ocrotire şi putere decâ t la Alah! Am prevă zut
toate, numai una ca asta nu! Zorile sunt aproape şi vom
că dea iar în mâ inile vră jmaşei noastre! Ce-i de fă cut?

982
 — O, Hasane, a ră spuns soaţa. Să ne omorâ m mai bine, cu
mâ na noastră , spre a gă si, în sfâ rşit, linişte, şi pentru a nu
mai suferi alte chinuri…
În timp ce ei vorbeau aşa, cineva de afară a şoptit:
— Pe Alah, vă deschid, dacă -mi fă gă duiţi că -mi împliniţi o
rugă minte!…
Auzind ei că le vorbeşte cineva de-afară , au fost cuprinşi
de o frică şi mai mare, şi au vrut să se întoarcă în încă perile
lor, şi atunci glasul de afară i-a întrebat:
— De ce nu-mi ră spundeţi?
Ş i Hasan, recunoscâ nd glasul Savahiei, a strigat plin de
bucurie:
— Deschide-ne, şi rugă mintea îţi va fi împlinită ! Acum n-
avem timp de vorbă …
— Pe Alah! a stă ruit ea, nu vă deschid pâ n’ nu-mi juraţi că
mă luaţi cu voi, că ci aici nu vreau să mai ră mâ n! Vreau să -
mi împart cu voi soarta…

BABA SAVAHIA CĂLARE PE-UN LEU ROŞCAT… APAR ŞI

CELE ZECE SPIRITE! APAR ŞI NIŞTE CAI NĂZDRĂVANI;
APOI, TOATE SE SFÂRŞESC CU BINE, CU MESE ÎNTINSE
ŞI CU VERSURI…

Astfel auzind, au jurat că o vor lua pe Savahia cu ei, şi

cum poarta s-a deschis, au vă zut-o că lare pe-un leu roşcat.
— Urmaţi-mă şi nu vă temeţi! a rostit Savahia. Cunosc
bine patruzeci de legi din arta vră jitorească , dar numai o
parte din ce ştiu mi-i de ajuns să schimb pâ n’ la ziuă această
cetate într-o mare furioasă şi pe toate fetele cetă ţii în peşti.
Dar n-am îndră znit să folosesc asemenea farmec, că ci mi-a
fost frică de sultan! Veţi vedea ce minuni pot face eu! Veniţi
repede după mine…
983
 Ş i au pă ră sit cetatea.
Hasan a lovit pă mâ ntul cu sceptrul, şi îndată pă mâ ntul s-
a despicat, şi s-au ară tat zece spirite, atâ t de înalte, încâ t cu
picioarele atingeau pă mâ ntul şi cu capul despicau cerul. Ş i
după ce s-au înclinat în faţa lui Hasan de trei ori, au
întrebat:
— Ce doreşte domnul şi stă pâ nul nostru? Suntem gata să
facem totul, chiar dacă ai cere să uscă m mă rile şi să mută m
munţii…
Hasan s-a bucurat mult, auzind aceste cuvinte întă ritoare.
— Cum vă cheamă ? a întrebat el. Cine sunteţi? Din care
trib sau din ce familie sunteţi, spirite?
— Suntem zece sultani, Hasane! La un loc, strunim peste o
sută de triburi de spirite şi diavoli, care locuiesc în pustiuri şi
mă ri. Ne poţi porunci orice, că ci suntem robii celui ce
stă pâ neşte sceptrul…
Auzind acestea, Hasan s-a bucurat şi mai mult şi a
poruncit:
— Ară taţi-mi tot acum oştile voastre şi pe aliaţii voştri…
— O, stă pâ ne, au ră spuns spiritele. Ne temem şi pentru
noi şi pentru cei ce sunt cu tine, că ci ai noştri sunt atâ t de
numeroşi, şi au capete fă ră trup, trupuri fă ră capete, şi unii
seamă nă cu fiarele să lbatice, de aceea, îţi vom ară ta numai
că peteniile fiarelor şi oştilor… Dar în afară de asta, ce mai
vrei?
— Să mă duceţi tot acum la Bagdad, împreună cu soaţa şi
copiii mei şi cu această bă trâ nă cinstită …
— Cum vrei să te ducem? au întrebat spiritele, şi Hasan le-
a ră spuns:
— În spatele voastre, şi să zburaţi atâ t de repede, încâ t să
fiu la Bagdad înainte de ivirea zorilor…
— O, stă pâ nul şi domnul nostru! Am jurat pe numele cel
preaînalt, pe legă tura lui Salom, proorocul Domnului, pacea
fie cu el! Să nu ducem niciodată în spatele nostru niciun om,

984
dar îţi vom aduce cai înşeuaţi de spirite, şi vă vor duce în
patria voastră repede!
— Câ t e de aci pâ nă la Bagdad?
— Ş apte ani, pentru un că lă reţ bun!
Hasan s-a mirat:
— Dar eu am ajuns aici în mai puţin de un an!
— Alah a înclinat spre tine inimile servilor să i! Au ră spuns
spiritele. Altfel, n-ai fi ajuns aici şi n-ai fi vă zut niciodată ţara
asta, cu ochii tă i. Ş tii că ai stră bă tut, cu moşneagul pe
elefant, un drum de trei ani în trei zile, şi că celă lalt moşneag
a stră bă tut cu tine acelaşi drum într-o zi? De la Bagdad pâ nă
la seraiul fetelor e drum de un an, astfel că depă rtarea de aci
pâ nă la Bagdad nu poate fi stră bă tută decâ t în şapte ani…
Hassan a întrebat apoi spiritele, în câ t timp vor ajunge la
Bagdad cu caii lor, şi i s-a ră spuns că în mai puţin de un an,
dar aveau să înfrunte multe, că ci vor trece prin pustiuri
să lbatice şi lipsite de apă , şi se tem de locuitorii acestei
insule şi de ră utatea puternicului sultan, a vră jitorilor şi
ghicitorilor să i, că ci s-ar putea să se işte ră zboiul…
— Ş i vor fi furioşi împotriva noastră , şi ne vor socoti drept
ră ufă că tori, că ci ră pim o sultă niţă pentru un om de râ nd.
Dacă ai fi singur, Hasane, toate ar fi mult mai uşor de dus la
capă t…
Hasan a mulţumit spiritelor şi le-a rugat să aducă repede
caii. Ş i bă tâ nd spiritele pă mâ ntul cu copitele, pă mâ ntul s-a
despicat, şi după o clipă s-au ară tat trei cai înşeuaţi, gata de
drum, şi de fiecare şa atâ rna un burduf cu apă şi câ te un sac
cu merinde.
Hasan a încă lecat primul cal, luâ nd cu el pe unul dintre
copii. Soţia lui l-a încă lecat pe-al doilea, luâ nd al doilea copil,
iar Savahia a încă lecat pe-al treilea.
Ş i după ce au că lă rit prin câ mpii toată noaptea, au ajuns
dimineaţa în munţi, şi curâ nd au apucat pe un drum pe sub
pă mâ nt, şi deodată a apă rut în faţa lui Hasan un spirit ca o

985
coloană de fum, înă lţâ ndu-se pâ nă la cer. Hasan a rostit
câ teva versete din coran, că utâ ndu-şi la Alah salvarea
împotriva tuturor ră ilor şi viclenilor. Ş i cu câ t se apropia mai
mult de ară tarea aceea neagră , rostea tot mai multe versete.
Câ nd, la urmă , a ajuns în faţa spiritului, a vă zut că picioarele
i se bă lă bă neau în adâ ncimile pă mâ ntului şi capul îi ajungea
pâ nă la ceruri. S-a înclinat în faţa lui Hasan şi i-a spus:
— Nu te teme, că ci sunt şi eu musulman, locuitor al
acestei insule şi cred ca şi tine în Alah al nostru cel unic! Am
aflat despre sosirea ta şi despre întreaga ta istorie, şi fiindcă
vreau să pă ră sesc ţara asta, şi să mă statornicesc undeva
departe, pentru a-l adora pe Alah în singură tate, vă voi însoţi
şi voi fi că lă uzul vostru pâ nă la capă tul acestei insule. Nu vă
temeţi, că ci numai noaptea am să mă fac vă zut…
Hasan a primit bucuros cuvâ ntul spiritului, şi l-a rugat să
meargă înaintea lor.
Noaptea urmă toare, în timp ce caii zburau, au petrecut-o
în sfaturi prea plă cute. Hasan a povestit soaţei toate
pă ţaniile, şi ea l-a rugat s-o ierte pentru fugă , şi şi-a descris
viaţa tristă . Dimineaţa, au scos merindele din saci şi au
mâ ncat, şi au bă ut, şi au zburat mai departe, spiritul fugind
înaintea lor, şi ducâ ndu-i pe un drum neumblat de pe ţă rmul
mă rii.
Astfel au că lă torit zi şi noapte, timp de o lună în capă t,
trecâ nd prin munţi şi vă i. În ziua a treizeci şi una, s-a ridicat
deodată în spatele lor o pulbere, şi s-a întunecat întreg
vă zduhul. Hasan a pă lit câ nd a vă zut pulberea şi a auzit
strigă te şi zgomote înspă imâ ntă toare.
— Oştile insulei Wac-Wac ne-au ajuns şi în curâ nd ne vor
prinde! a strigat Savahia. Loveşte pă mâ ntul cu sceptrul!
Hasan i-a urmat sfatul, şi s-au ară tat numaidecâ t cei zece
sultani. L-au salutat şi i-au spus:
— Nu te teme, Hasane!
El s-a bucurat şi a ră spuns:

986
 — Vă purtaţi bine, voi sultani ai spiritelor. E timpul să vă
ară taţi puterea…
Apoi, cei zece i-au spus să se urce pe muntele din
apropiere cu soaţa şi copiii, şi să -i lase pe ei să se înfrunte cu
vră jmaşii.
— Ş tim că adevă rul e de partea voastră ! a adă ugat ei. Alah
ne va ajuta să -i ră punem…
Hasan şi ai să i au descă lecat şi au fost urcaţi de că tre
spirite pe munte.
Apoi s-au ară tat oştile insulei Wac-Wac, cu că peteniile lor
împă rţite în două , şi s-au aşezat gata de luptă . După o clipă
au apă rut cu oştile lor spiritele ocrotitoare ale lui Hasan, şi s-
au aşezat în faţa duşmanilor. Curâ nd, bă tă lia era în toi.
Spiritele scuipau foc, încâ t fumul se urca pâ nă la ceruri, şi
nici oştile nu se mai vedeau. Capete zburau de pe trupuri,
sâ ngele curgea şiroaie, larma creştea necontenit, iataganele
tă iau pâ nă la tocire. Flacă ra ardea în vâ lvă taia, curajoşii
luptau în primele râ nduri, fricoşii fugeau. Judecă torul
adevă rului hotă râ se ca unii să piară , alţii să tră iască , şi aşa a
ţinut lupta toată ziua. Seara au descă lecat, şi sultanii s-au
înfă ţişat lui Hasan. După ce acesta le-a mulţumit pentru
ajutor şi le-a urat deplină izbâ ndă asupra duşmanului i-a
întrebat de sorţii luptei cu sultă niţa Nur Alhuda, şi spiritele
au ră spuns:
— Vor mai avea tă rie trei zile! Azi am şi avut o victorie şi
am omorâ t şi fă cut prizonieri mai multe mii de duşmani! Fii
fă ră grijă …
Spiritele au plecat apoi şi şi-au pă zit oştile toată noaptea,
şi se auzeau cum strigă , lă udâ ndu-l pe Mahomed-prooroc. În
zori, bă tă lia a reînceput, şi se luptau cu paloşe şi suliţe, şi
cele două oşti semă nau cu două mă ri furioase nă pustindu-se
una împotriva celeilalte, sau cu doi munţi înalţi, izbindu-se
unul asupra celuilalt. Lupta a ţinut iar toată ziua şi n-au
descă lecat nici noaptea, dar oastea sultă niţei a început să

987
scadă , şi în cele din urmă a fost pusă pe fugă , cu desă vâ rşire
nimicită .
Chiar sultă niţa şi mai-marii au fost luaţi prizonieri.
În ziua urmă toare, cei zece sultani au venit la Hasan, i s-
au înclinat şi i-au fă cut un jilţ aurit şi împodobit cu perle.
Lâ ngă acest jilţ l-au fă cut pe-al doilea, din fildeş, şi pe-al
treilea, pentru Savahia.
Ş i au fost aduşi prizonierii în lanţuri, şi a fost adusă şi
sultă niţa Nur Alhuda. Ş i vă zâ nd-o, Savahia a strigat:
— Ţ i se cuvine să fii legată de cozile a doi cai însetaţi, şi în
urma lor să fie goniţi doi câ ini flă mâ nzi, să te sfâ şie de vie…
Cum de te-ai putut purta aşa cu sora ta?
Hasan a poruncit ca toţi prizonierii să fie iertaţi, iar câ nd
Manar Alnisa şi-a vă zut sora în lanţuri, a izbucnit în lacrimi.
— Cine e bă rbatul care ne-a înfrâ nt şi ne-a luat prinşi? a
întrebat Nur Alhuda.
Alnisa i-a ră spuns:
— Bă rbatul care e stă pâ nul nostru, al tuturor, şi
porunceşte sultanilor peste spirite, datorează toată puterea
lui unui fes şi unui sceptru…
Auzind aceasta, Nur Alhuda a că zut la picioarele surorii ei
şi a plâ ns pâ nă ce aceasta i-a spus lui Hasan adâ nc mişcată :
— Ce ai de gâ nd în ce priveşte soarta surorii mele?
— Oare nu se cuvinte dinte pentru dinte?
— O, nu! a ră spuns Manar Alnisa.
Hasan a tă cut în faţa rugă minţilor ei şi a poruncit să fie
slobozite din lanţuri toate femeile. Manar Alnisa a îmbră ţişat-
o apoi pe sora ei, au plâ ns împreună şi s-au aşezat ală turi.
Manar Alnisa a încheiat:
— Celui ce luptă atâ t, pentru ajungerea unui ţel, numai
dispreţ nu i se cuvine…
— Hasan e, într-adevă r, om deosebit! s-a minunat sora ei.
Apoi, au petrecut noaptea împreună , şi a doua zi şi-au luat
ră mas bun. Hasan a lovit pă mâ ntul cu sceptrul şi au apă rut

988
caii. Au pornit iar zborul, după ce sultă niţa s-a întors acasă ,
în insule.
După o că lă torie de o lună , Hasan şi ai să i au ajuns la o
cetate înconjurată de râ uri şi arbori, şi au descă lecat, să se
odihnească , şi cum se odihneau, a apă rut o ceată de că lă reţi!
Hasan le-a mers în întâ mpinare şi l-a vă zut pe sultanul
Hasun, stă pâ nul din Kafur şi al cetă ţii de cristal. Era însoţit
de cei mai mari viziri ai ţă rii. După ce s-au închinat unii spre
alţii, sultanul Hasun a descă lecat, s-a aşezat lâ ngă Hasan, l-
a lă udat foarte şi l-a rugat să -i povestească tot ce i s-a
întâ mplat. Iar după ce a ascultat toată istoria, sultan Hasun
a zis:
— O, fiule, nimeni n-a mai izbutit, afară de tine, să se
întoarcă viu din insulele Wac-Wac!
Apoi Hasan şi soaţa s-au urcat pe cai, şi la rugă mintea
sultanului, au intrat în cetate şi au fost gă zduiţi cu toată
cinstea trei zile. Iar în ziua a patra, Hasan l-a rugat pe sultan
să -i îngă duie să -şi continue că lă toria, şi sultanul l-a însoţit
cale de zece zile, şi şi-au luat ră mas bun unul de la altul.
Hasan a că lă torit mai departe, cu soaţa sa, timp de o lună ,
fă ră a se opri, pâ nă au ajuns la o peşteră mare.
— Aşteaptă puţin aici, a spus el soaţei, că ci aici locuieşte
marele maestru Abu Riz, că ruia îi datorez prietenia cu
Hasun…
Dar cum a vrut să intre în peşteră , Abu Riz le-a ieşit în
întâ mpinare, şi Hasan i s-a închinat şi i-a să rutat mâ na. Abu
Riz i-a poftit în peşteră , şi a aflat de la ei tot ce li s-a
întâ mplat în insulele Wac-Wac. Câ nd a auzit de sceptru şi
fes, a spus:
— Nicicâ nd n-ai fi scă pat fă ră aceste lucruri…
Ş i pe câ nd stă teau astfel de vorbă , s-au auzit bă tă i în uşă .
A intrat Abd Alkaduş, moşneagul pe elefant, şi Abu Riz s-a
bucurat de venirea lui, foarte, şi l-a poftit înă untru.
Cum l-a cunoscut, Hasan s-a ridicat în faţa lui şi i s-a

989
închinat. Abd Alkaduş i s-a închinat de asemeni, şi la
rugă mintea lui, Hasan şi-a istorisit încă o dată toate
pă timirile…
— O, fiul meu! i-a spus după aceea Abd Alkaduş. Acum, în
sfâ rşit, ţi-ai dobâ ndit soaţa şi copiii şi nu mai ai nevoie nici
de fes, nici de sceptru! Ţ ine seamă că ai ajuns la insulele
Wac-Wac numai cu ajutorul nostru, de aceea dă ruieşte-ne
nouă sceptrul şi fesul! Mie dă -mi sceptrul şi lui Abu Riz
fesul…
Amintindu-şi de toate binefacerile lor, Hasan nu putea să
nu le dea tot ce le cere. Totuşi a ră spuns:
— Cu bucurie v-aş împlini dorinţa, dar cum voi mai scă pa,
dacă socrul meu mă urmă reşte cu oastea?
— Nu te teme! a ră spuns Abd Alkaduş. Te vom ocroti noi,
împotriva lui şi împotriva oricui…
Hasan n-a mai avut nimic de adă ugat. A dat lui Abu Riz
fesul, iar pe Abd Alkaduş l-a rugat să -l însoţească la Bagdad,
unde va primi sceptrul…
Abd Alkaduş a primit bucuros să -l însoţească , şi i-a dă ruit
lui Hasan mult aur, pietre preţioase şi perle.
După trei zile, Abd Alkaduş fă cuse toate pregă tirile pentru
că lă torie. Hasan şi soaţa au încă lecat pe cai, iar Abd Alkaduş
s-a suit pe elefant. Ş i-au luat bun-ră mas de la Abu Riz, care
s-a întors în peşteră .
După o că lă torie lungă , pe cele mai bune drumuri ară tate
de Abd Alkaduş, au ajuns în cele din urmă într-o ţară locuită
de oameni, şi curâ nd s-au ză rit departe vâ rful Muntelui
Negurilor, cupola seraiului verde şi fâ ntâ nă ţâ şnitoare.
— Bucură -te, că ci la noapte veţi fi oaspeţii nepoatelor
mele, a spus moşneagul pe elefant.
Hasan şi soaţa lui s-au bucurat foarte la această veste. S-
au odihnit la cupolă un timp, au mâ ncat şi au bă ut, şi au
pornit iar, şi curâ nd s-a vă zut bine seraiul.
Fetele le-au ieşit în întâ mpinare şi s-au închinat unii spre

990
alţii.
— Iată -mă -s iar, nepoatelor, împreună cu prietenul vostru
Hasan, care şi-a regă sit prin mine soaţa şi copiii… a strigat
moşneagul.
Fetele l-au îmbră ţişat pe Hasan, şi de bucurie mare s-au
întins mesele…
Apoi Hasan dă ruind moşneagului pe elefant sceptrul, şi-a
luat ră mas bun de la el şi de la fete, şi după o că lă torie de
şaptezeci de zile, au ajuns la cetatea pă cii, Bagdad…
Câ t a lipsit el, maică -sa plâ nsese tot timpul, pierzâ ndu-şi
orice bucurie, orice speranţă .
Acum, câ nd el a sosit şi a bă tut la uşă , ea tocmai rostea
versuri de tâ nguire că tre Alah…
— O, mamă ! a strigat Hasan, şi auzindu-i glasul, ea n-a
mai putut aştepta să intre, ci s-a repezit afară , şi vă zâ ndu-şi
fiul cu soaţa şi copiii, a că zut leşinată . Hasan a stropit-o cu
apă pâ nă s-a trezit, apoi s-au îmbră ţişat şi au plâ ns. Ş i
Manar Alnisa o tot îmbră ţişa şi se ruga de iertare.
Iar a doua zi Hasan şi-a îmbră cat veşminte noi şi s-a dus
în tâ rg şi a cumpă rat cele mai fine stofe, giuvaeruri, divane şi
covoare, cum au doar sultanii şi şahii.
Ş i au tră it toţi, în fericire şi bucurie, pâ nă a coborâ t şi
asupră -le nourul cel de ultimă întristare.

HARUN-AL-RAŞID ŞI POEŢII

Într-o seară , vă zâ nd califul Harun-al-Raşid o roabă

frumoasă , s-a apropiat de ea, vrâ nd s-o să rute.
— O, stă pâ ne al dreptcredincioşilor! i-a spus ea. Te rog să
îngă dui pâ nă mâ ine, şi mâ ine te voi lă sa să mă să ruţi…
Ş i că utâ nd-o califul în ziua a doua, şi gă sind-o, a vrut s-o
să rute, după fă gă duială .
991
 — O, stă pâ ne al dreptcredincioşilor! i-a spus ea. E drept că
ţi-am fă gă duit, dar ştii bine că ziua stinge cuvintele nopţii…
Califul a tă cut şi a poruncit să fie chemaţi poeţii Rakasi.
Musab şi Abu Nuvaş. Ş i venind poeţii, le-a povestit
întâ mplarea şi le-a poruncit s-o alcă tuiască în versuri.
A început poetul Rakasi:

«Sta, sperioasă, fata, singurica,

Mlădie cum e creanga de alun,
Şi s-a mirat, în faţa ei, Harun,
Că singură stătea ca rândunica!
Şi s-a plecat asupră-i, s-o sărute,
Dar ea, ca o pisică s-a ferit!
Şi mai apoi, cum sta Harun, jignit,
Ea a răspuns: „Acum mă lasă! Du-te,
Şi vino mâine…” El, cu capul greu,
Când a venit a doua zi, spre seară,
Ea a fugit ca o pisică, iară,
Şi doar zâmbea, zâmbea: „Cuvântul meu,
Calif Harun, precum un porumbel,
Cu umbra nopţii a zburat şi el…»

Poetul Musab a alcă tuit urmă toarele versuri:

„Pentr-un sărut demult făgăduit,

Stătea Harun ca un copil jignit,
Căci, cu ai nopţii palizi funigei,
Se destrăma făgăduiala ei!”

Ş i venind râ ndul lui Abu Nuvaş, a alcă tuit şi el

urmă toarele versuri:

«Cu mantia pe umeri, frumoasa cum stătea,

Foşnea, foşnea, mătasea, uşor, ca-n vis foşnea.

992
 Şi s-auzea în preajmă uşor şi lin foşnind,
Ca-n preajma unei ramuri zefirul adiind!
Şi cum stătea, mlădie ca varga de alun,
În faţa ei, deodată, a răsărit Harun!
S-a repezit la dânsa, luându-i capu-n mâini!
Ea a strigat: „Harune, aşteaptă! Vino mâini!”
Şi când din nou în faţă-i a răsărit Harun,
Ea s-a ferit, mlădie ca varga de alun;
Râdea: – „Ce vrei, Harune?” – „Să te sărut, precum
Ţi-a fost făgăduiala…” – „Cu noaptea, ca un fum S-a
risipit cuvântul!” a spus, vicleană, ea.
Ca-n preajma unei ramuri zefirul adia…»

— Alah să te blesteme, Abu Nuvaş! a strigat califul. Ai

alcă tuit versurile ca şi cum ai fost de faţă …
Ş i a poruncit vistiernicului să dea poeţilor câ te cinci mii
drahme, iar lui Abu Nuvaş zece mii, şi pe deasupra un
veşmâ nt scump…

VEDEM ALTĂ PERINDARE DE POEŢI; CALIFUL OMAR SE

DOVEDEŞTE ŞI ZGÂRCIT, ŞI PRICEPUT LA POEZIE CA UN
CÂRPACI…

După ce Omar, fiul lui Abd Abazis, a urcat pe jilţul califilor

din Bagdad, i s-a spus că aşteaptă la prag poeţii califatului.
Într-adevă r, poeţii aşteptau de mult în faţa uşii, fă ră
nă dejde că vor fi lă saţi să se înfă ţişeze.
— Luminate Omare! a spus la o vreme un înţelept cu
numele Adi. Poeţii aşteaptă de mult, şi nu li se îngă duie
intrare. Nu ştii oare, luminate Omare, că să geţile lor sunt
otră vite şi cuvintele lor durează ?
— Ce am eu cu poeţii? s-a mirat califul Omar.
993
 — Uiţi, luminate Omare, că însuşi Mahomed-prooroc a
iubit aceste pă să ri să rmane şi pribege? Ar fi bine ca orice
musulman să ia pildă de la Mahomed…
— Despre ce poeţi gră ieşti?
— Despre Abbur, fiul lui Midas, că ruia Mahomed-prooroc
i-a dă ruit un veşmâ nt de cinste…
— Poţi să -mi spui ceva despre acel Abbur?
— De bună seamă , luminate Omare… a ră spuns înţeleptul
Adi.
— Ş i ce poeţi se află la uşa mea? a stă ruit califul.
— În faţa uşii, luminate Omare, se află fiul lui Abi Rabia…
— Dacă -i el, a strigat califul, Alah să -l ocrotească de mâ nia
mea! Ai auzit aceste versuri scrise de el, blestemâ nd numele
Domnului? Ascultă şi minunează -te şi tu, cum îşi bate joc de
Alah…

„Când răsuna-va ceasul cel neîndurător,

Alături cu iubita uşor mi-ar fi să mor,
Şi de-ar şopti pe-aproape vreo undă de pârâu,
Nu mi-ar păsa de Alah, şi nici de cerul său…”

— Iată ! a strigat Omar. Dacă acest om nu ar fi un duşman

al cerului, l-aş chema! Pe Alah, să nu-l vă d în faţa mea! Cine
se mai află afară ?
— Afară , la prag, luminate Omare, se află poetul Giumail…
— Aşa? a strigat Omar. Nu el a scris aceste versuri?
Ascultă !…

„Când voi muri, sub ale gliei pături,

În somnul lung, să fim mereu alături!”…

— Cunoşti versurile? O, înţeleptule Adi? Le cunoşti sau

nu? Acest poet n-are ce că uta la mine! Cine mai stă la prag?
— Mai stă la prag, luminate Omare, Astal, din tribul

994
Tagbleb!
— El? Oare nu acest necredincios a scris aceste versuri?
Ascultă !…

„E glasul muezinilor în van:

Doar proştii mai postesc de Ramazan!
Răsună glasul popilor în gol:
În loc de post, beau vin de cum mă scol!”

— Ai auzit ce scrie? S-a strâ mbat califul. Acest tică los e

necredincios, şi nu va pă şi niciodată pe covorul meu! Cine
mai e afară ?
— Poetul Gerir, luminate Omare!
— Gerir? Nu-l cunosc, de-aceea să poftească Gerir
numaidecâ t…
Adi a ieşit repede. Mai apoi, cum a intrat la calif, Gerir a
rostit întâ i urmă toarele versuri de linguşire:

„E Mahomed al lumii mare dar,

Şi darul nostru sfânt eşti tu, Omar,
Iar eu, Gerir, copil al nimănui,
Un dar bogat aştept din partea lui.”

— Aşa te vreau, Gerire! a strigat califul. Zi-i mai departe…

— Prea bine! a ră spuns Gerir, prinzâ nd curaj, şi i-a spus
în faţă urmă toarele versuri:

„În vremea cotropită de urgie,

Plâng văduvele-n neagră sărăcie.

— Pe Alah, o, Gerire! a strigat califul, auzindu-l. Mai am la

viaţa mea o sută drahme, şi ţi le dă ruiesc, dar taci!
Apoi, după ce Gerir a ieşit, califul a adă ugat că tre
înţeleptul Adi:

995
 — Într-adevă r, poeţii, aceste pă să ri să rmane şi pribege, au
limbile ca să geţile otră vite…
— Iar cuvintele lor durează … a încheiat înţeleptul Adi.

ÎN SFÂRŞIT, DUPĂ ACEASTĂ SCURTĂ PERINDARE DE

POEŢI, ŞEHERAZADA ÎNCEPE ISTORIA CU CEI ZECE
VIZIRI… TOATE ÎNTÂMPLĂRILE PORNESC DE LA UN
CORT ÎMPODOBIT CU PERLE!

Ş eherazada a început astfel:

— Se spune, o, şah al timpurilor şi stă pâ n al secolului, că
în timpuri stră vechi stă pâ nea, în Cetatea Kanim Medud,
sultanul Asad Baht, şi ţara lui se întindea de la hotarele
Indiei pâ nă la mare şi pâ nă la Sebestan; avea zece viziri, şi el
însuşi era înţelept şi învă ţat.
Într-o zi, mergâ nd cu câ ţiva însoţitori la vâ nă toare, a vă zut
un slujitor ducâ nd de frâ ul împodobit cu perle un catâ r care
purta pe spate un cort de mă tase împletit cu aur. Deodată ,
vă zâ ndu-l, sultanul s-a despă rţit de însoţitori şi a întrebat al
cui era catâ rul, cortul şi că lă reţii care veneau în urmă . Unul
dintre slujitori, necunoscâ ndu-l, i-a ră spuns:
— Cortul e al vizirului Isfahend care-şi duce fata, aflată în
acest cort, la şahul Saad, să i-o dea de soaţă …
În timp ce slujitorul gră ia astfel, mireasa, pe numele ei
Bardjur, a ridicat perdeaua cortului, spre a vedea cu cine
vorbeşte slujitorul, şi vă zâ nd-o sultanul, a aflat-o atâ t de
frumoasă , încâ t a strigat spre slujitor:
— Pe Alah! Îţi poruncesc: întoarce-te cu catâ rul tă u! Sunt
sultanul Asad Baht şi mă voi însura eu cu fata asta. Tată l ei
va fi mulţumit, că ci doar mi-i vizir…
— O, stă pâ ne! a strigat slujitorul. Alah să -ţi dea viaţă
lungă , dar lasă -mă să -l vestesc pe stă pâ nul meu, tată l fetei,
996
şi după aceea, dacă vrei, poţi s-o iei, că ci trebuie, înalte
stă pâ ne, să ceri învoirea tată lui…
— Nu pot şi nu vreau să aştept, pâ nă te duci tu la tată l ei
şi pâ nă te întorci!
— O, stă pâ ne! Lucrul fă cut în grabă nu aduce prea multă
binecuvâ ntare! Nu te arunca în primejdie prin grabă ! Ră peşti
fata omului, şi are să fie ră u…
— Vizir Isfahend mi-i rob ca oricare altul! Nu-mi pasă dacă
e mulţumit sau nu!
Zicâ nd acestea, sultanul a apucat frâ ul catâ rului, şi a dus-
o pe Bardjur în seraiul lui, şi s-a însurat cu dâ nsa. Slujitorul
s-a întors repede, cu ceilalţi că lă reţi, la tată l ei, şi i-a spus tot
ce s-a întâ mplat.
Auzind, vizirul Isfahend s-a mâ niat foarte şi a adunat
mulţi oşteni, gata să -i ră scoale într-o bună zi, dar
deocamdată a scris sultanului, spre a-l putea înşela,
urmă toarele:

„Sunt robul tău, fata mea este roaba ta!

Alah cel preamărit să-ţi dăruiască viaţă lungă
Şi plină de bucurii!”

Repezind epistola printr-un alergă tor, vizirul i-a trimis şi

multe daruri, încâ t sultanul s-a bucurat foarte.
Iată însă că după câ tva timp, aflâ nd marele vizir cum sta
adevă rul, a venit la sultan şi i-a spus:
— Află , o, sultane, că de câ nd i-ai luat fata, vizirul Isfahan
ţi-a devenit cel mai mare duşman! Nu te bucura prea mult de
solia lui şi nu te încrede în cuvintele lui dulci…
La început sultanul a ţinut seamă de sfat, dar după câ tva
timp a uitat.
Vizir Isfahend trimisese, între timp, soli tuturor beilor şi
vizirilor, chemâ ndu-i la arme. Ş i s-au adunat toţi, la Isfahan,
şi au hotă râ t să -l omoare pe sultan, şi s-au şi repezii cu

997
armele asupra cetă ţii de scaun.
Sultan Asad Baht n-a bă nuit nimic, pâ n’ s-au auzit
strigă tele umplâ nd cetatea, şi auzindu-le, a chemat-o pe
Bardjur s-o întrebe ce era de fă cut, iar ea i-a ră spuns ca să
facă tot ce ştie el, că ea îl va urma… Astfel auzind-o, sultanul
a poruncit să i se aducă doi cai, atâ ta aur câ t puteau duce, şi
a fugit în puterea nopţii, cu soaţa, în pustiul Kirman, iar
Isfahend a devenit stă pâ nul cetă ţii şi al jilţului.
Curâ nd însă sultanul a fost nevoit să se oprească din fuga
lui şi să aştepte într-o peşteră să nască soaţa, şi Alah a
hotă râ t ca ea să nască uşor, un bă iat frumos ca luna, şi l-a
înfă şurat într-o pâ nză de mă tase, ţesută cu aur, şi l-a ală ptat
toată noaptea.
— O, draga mea! i-a spus în zori sultanul. Nu mai putem
ră mâ ne aici mai mult, şi nu putem lua bă iatul cu noi, şi ar fi
bine să -l lă să m aici, că ci poate se gă seşte cineva să -l ia, să -l
crească …
Ş i după ce au plâ ns amâ ndoi în hohote, au aşezat copilul
lâ ngă un izvor, au lă sat lâ ngă dâ nsul o pungă cu o mie
dinari, au încă lecat şi şi-au continuat fuga.
Tocmai atunci se afla pe aproape o bandă de tâ lhari care
pră daseră o caravană , şi au venit să -şi împartă prada tocmai
în peştera aceea! Câ nd au ză rit copilul în pâ nza de mă tase, şi
aurul de lâ ngă el, au strigat:
— Lă udat fie Domnul! Prin ce crimă o fi ajuns acest copil
aici?
Apoi au împă rţit aurul între ei, iar calfa lor a luat copilul,
să -l crească mare, ca şi cum ar fi fost al lui, şi l-a hră nit cu
lapte şi curmale, iar câ nd a ajuns acasă , i-a luat doică .
Între timp, sultanul şi sultă niţa şi-au urmat fuga, pâ nă au
ajuns la şahul Persiei, şi au fost primiţi bine şi dă ruiţi cu
mult aur şi oşti. Apoi, după ce sultanul Asad Baht s-a
odihnit câ teva zile la şahul Persiei, a pornit cu oştile spre
cetatea sa de că petenie, a fă cut una cu pă mâ ntul oştile lui

998
Isfahend şi a pus din nou stă pâ nire pe jilţul să u. Ş i cum s-a
fă cut linişte, sultanul a trimis alergă tori, în munţi, să -şi
caute copilul, dar s-au întors spunâ nd că nu l-au gă sit.
Ş i astfel, bă iatul a crescut la tâ lhari, luâ nd parte bună la
toate jafurile.
Într-o zi, în Sebestan, tâ lharii au pornit împotriva unei
caravane cu încă rcă tură deosebit de preţioasă şi cu pază
tare. Ş i, spre nenorocul lor, tot ţinutul fusese împâ nzit cu
oşti. Cum s-au ară tat tâ lharii, caravana s-a şi râ nduit, gata
de apă rare.
Lupta a fost grea, dar pâ nă la urmă , caravana a ieşit
învingă toare. O parte din tâ lhari fuseseră omorâ ţi, unii
reuşiseră să fugă . Tâ nă rul fecior de sultan a fost luat prins,
şi vă zâ ndu-l că era frumos ca luna, neguţă torii l-au întrebat
cine era tată l lui, şi cum de ajunsese printre tâ lhari.
— Sunt fiul calfei tâ lharilor! a ră spuns el.
Neguţă torii l-au dus la tată l să u, sultanul Asad Baht, şi
povestindu-i toată pă ţania cu tâ lharii, sultanul s-a ară tat
gata să -l pă streze pe fecior la dâ nsul, iar neguţă torii i-au
spus:
— Bine faci, sultane al timpului, că ci ţi l-a dă ruit Alah…
Apoi, sultanul i-a trimis pe neguţă tori în drumul lor, iar
feciorul a ră mas în serai, printre feciorii aflaţi acolo. După un
timp, vă zâ nd sultanul la el multă ştiinţă de carte, minte
bună şi cunoaştere la oameni, că ci între timp deprinsese
învă ţă tură multă şi avea o fire aleasă , i-a încredinţat
comorile, ocâ rmuite pâ nă atunci de viziri.
Au trecut doi ani, şi sultanul n-a vă zut la fecior decâ t
lucruri frumoase şi bună -credinţă , şi l-a îndră git tot mai
mult şi mai mult, încâ t nu mai putea tră i fă ră el.
Dar vă zâ ndu-se vizirii daţi la o parte, au început să le fie
ciudă pe dâ nsul şi s-au gâ ndit cum să se ră zbune să piardă
încrederea sultanului.
Multă vreme tică loşii n-au gă sit niciun prilej, dar într-o zi,

999
feciorul a bă ut vin, şi ameţindu-se, şi nemaiştiind ce face şi
încotro merge, a intrat în iatacul sultanului şi a că zut pe pat,
şi a adormit!
Iată însă că venind sultanul, şi vă zâ ndu-l, a întrebat:
— Ce caută acest om?
Ş i trezindu-se feciorul şi ză rindu-l pe sultan, s-a ridicat
repede şi i s-a închinat.
— Ce cauţi, om lipsit de credinţă şi fiu al unor oameni de
nimic? S-a stropşit sultanul.
Tot atunci a poruncit să fie aruncat în temniţă !
Iar dimineaţa, Asad Baht-sultan s-a aşezat în jilţ şi a
poruncit să se înfă ţişeze marele vizir. L-a întrebat:
— Ş tii ce a fă cut fiul tâ lharilor? A venit în seraiul meu şi a
dormit pe patul meu… Ce mă sfă tuieşti să fac?
— Alah să -ţi dă ruiască viaţă lungă ! a ră spuns marele vizir.
La ce te puteai aştepta? Nu se trage el oare din oameni de
râ nd? Nu e decâ t fiul unui tâ lhar, şi oricâ t te-ai chinui cu el
să -l dezbari de rele, tot tâ lhar ră mâ ne… Cine creşte şarpe
tâ nă r, să se aştepte la muşcă turi. Dacă -mi îngă dui, mă duc
la soaţa ta s-o întreb, poate ştie ea ce şi cum…
Ş i că pă tâ nd încuviinţare, vizirul s-a dus la sultă niţă şi i-a
gră it astfel:
— Vin să -ţi fac un bine, stă pâ nă a pă mâ ntului, de aceea te
rog să mă asculţi! Întâ i, spune-mi cum a ajuns tică losul fiu
al tâ lharului în iatacul sultanului?
— Nu ştiu! a ră spuns ea, şi se jură că nu ştie nimic şi că
nici nu are de unde să ştie, şi vă zâ nd că e nevinovată , vizirul
a adă ugat:
— Vreau să -ţi ară t ce trebuie să faci, spre a scă pa de
cumplită moarte! Câ nd te va lua sultanul la întrebă ri, spune-
i că feciorul te-a vă zut şi ţi-a scris că -ţi dă o sută din cele mai
preţioase perle, dacă -l laşi să te să rute… Tu să spui că ai râ s
câ nd l-ai auzit, şi l-ai sfă tuit să fie cuviincios, dar el iar ţi-a
ieşit înainte şi ţi-a spus că dacă nu-i dai ascultare, o să vină

1000
beat… Spune toate acestea sultanului! a continuat vizirul.
Eu mă duc înainte, pentru a-l pregă ti din timp…
Sultă niţa i-a primit sfatul şi i-a fă gă duit că aşa va face…
Câ nd s-a întors la sultan, vizirul i-a spus că fiului de
tâ lhar i se cuvine cea mai grozavă moarte, că ci a fost atâ t de
nerecunoscă tor, cu tot binele ce i s-a fă cut…
— Dar oare, sultane Baht, se îndulceşte vreodată
sâ mburele cel amar?
Auzind aceste, sultanul şi-a sfâ şiat veşmintele şi a
poruncit ca feciorul să -i fie adus numaidecâ t în faţă ! O
mulţime mare se înghesuia în jur, să vadă ce are să se
întâ mple. A fost chemat gâ dele!
Sultanul spumega de mâ nie, însă feciorul ră spundea
nespus de potolit.
— Te-am cumpă rat cu banii mei! tuna din glas sultanul.
Te-am ridicat deasupra mai-marilor cetă ţii şi te-am fă cut mai
puternic peste toţi vizirii şi comorile! Cum m-ai putut
necinsti?
— O, sultane! a ră spuns feciorul. Jur pe Alah că nu-mi
dau seama de nimic. Am intrat în iatac fă ră voia mea, fiind
beat, şi se vede că m-a împins într-acolo steaua care m-a
pă ră sit şi nenorocirea mea! M-am ferit totdeauna de fapte
necinstite! Mi se întâ mplă taman ce i s-a întâ mplat unui
neguţă tor…
— Dar ce i s-a întâ mplat acelui neguţă tor? a întrebat
sultanul, şi feciorul a început…

ÎN TIMP CE GÂDELE STA SPRIJINIT ÎN IATAGAN, ŞI

SULTANUL PE GÂNDURI, OSÂNDITUL ISTORISEŞTE
PĂTIMIRILE NEGUŢĂTORULUI; ÎNSĂ PILDA ASTA NU E
DE AJUNS…

1001
 Câ ţiva ani, un negustor a tot câ ştigat şi dobâ ndit, dar
deodată toate au început să dea înapoi ca racul, fă ră să se
ştie din ce cauză . Ş i s-a gâ ndit neguţă torul că era destul de
bogat, încâ t n-ar trebui să se mai chinuiască mereu
că lă torind de la o cetate la alta, pentru un câ ştig nesigur. Ş i
s-a hotă râ t deci să se odihnească , fă câ nd negoţ numai acasă !
Câ nd a luat această hotă râ re, era vara. A cumpă rat deci cu
jumă tate din bani grâ u, cu gâ nd să -l vâ ndă iarna, cu câ ştig
mare. Iarna însă preţul grâ ului a scă zut la jumă tate, faţă de
preţul plă tit vara. Neguţă torul s-a întristat foarte şi a pă strat
grâ ul pentru anul urmă tor. Dar preţul lui scă dea mereu.
— N-ai noroc cu grâ ul, vinde-l cum poţi! L-a sfă tuit un
prieten, şi el a ră spuns:
— Destul am câ ştigat pâ nă acum, aşa că îmi dă mâ na să şi
pierd o dată ! Dar, pe Alah, nu vâ nd grâ ul fă ră câ ştig, chiar
de-ar trebui să -l ţin zece ani…
Ş i neguţă torul a pus să se zidească uşa hambarului, dar
se vede că Alah a vrut să cadă ploaie mare, şi apa s-a scurs
de pe acoperiş în hambare, şi grâ ul a putrezit, şi neguţă torul
a fost silit să mai plă tească hamalilor cinci sute drahme, să -l
scoată afară din cetate…
Dar neguţă torul nu s-a lă sat! A construit o corabie, a
încă rcat-o cu tot ce avea, şi a întrebat neguţă torii cu ce
marfă s-ar putea dobâ ndi câ ştigurile cele mai mari, şi unde
s-ar putea vinde la cele mai bune preţuri. Neguţă torii au
rostit numele unei ţă ri depă rtate, unde se putea câ ştiga mie-
n sută , şi el şi-a îndreptat corabia într-acolo.
Deodată însă s-a iscat furtună , şi corabia s-a scufundat.
Neguţă torul abia a izbutit să se salveze, în apropierea unei
cetă ţi, pe o scâ ndură aruncată de vâ nt. Deşi pierduse tot ce
avusese, a mulţumit lui Alah că scă pase cu viaţă , şi a intrat
în cetate.
Acolo a spus unui moşneag toată nenorocirea de pe mare.
Moşneagului i s-a fă cut milă de el şi a strigat să i se aducă

1002
de-ale gurii. I-a spus:
— Ră mâ i la mine, fiule, să -mi conduci treburile, şi-ţi voi
plă ti cinci drahme pe zi…
— Alah să te ră splă tească pentru asta! i-a ră spuns
nefericitul neguţă tor, şi a ră mas la moşneag, îngrijindu-se de
toate muncile câ mpului, şi încet, încet, acesta i-a încredinţat
supravegherea tuturor treburilor.
După ce recolta a fost strâ nsă , treierată şi vâ nturată ,
neguţă torul s-a gâ ndit: „Nu cred că moşneagul îmi va da
simbrie, şi cel mai bine ar fi să -mi iau din aceste grâ ne ce-i al
meu, şi dacă mai tâ rziu îmi va plă ti, îi dau înapoi ce-am
luat!” Ş i a luat şi a ascuns grâ ul câ t fă cea simbria lui, iar
restul l-a adus moşneagului acasă şi i l-a mă surat în faţă .
— Ia-ţi ce-i al tă u! i-a spus moşneagul, cumpă ră -ţi
veşminte şi tot ce ai nevoie, şi chiar dacă vei ră mâ ne la mine
zece ani, vei avea mereu aceeaşi simbrie…
„N-a fost frumos din partea mea! s-a gâ ndit neguţă torul.
Fă ră voia stă pâ nului mi-am pus deoparte grâ ul”…
S-a hotă râ t să aducă şi partea de grâ u ascunsă , dar nu l-a
mai gă sit, şi s-a întors la moşneag întristat foarte. Câ nd
acesta l-a întrebat de ce e trist, neguţă torul i-a ră spuns
astfel:
— Am crezut că n-o să -mi plă teşti simbria, şi de aceea am
ascuns grâ ul câ t mi s-ar fi cuvenit. Vă zâ nd însă că mi-ai dat
ce-i al meu, am vrut să aduc înapoi grâ ul dosit, dar nu l-am
gă sit. De bună seamă l-a furat cineva!
Moşneagul s-a mâ niat foarte, auzind acestea, şi i-a
ră spuns:
— Iată , prostule! Ţ i-aş fi plă tit simbria, tu însă , neavâ nd
credinţă în cinstea mea, ţi-ai însuşit singur din avutul meu!
Îţi poruncesc deci să pă ră seşti tot acum casa mea şi ograda
mea, altfel îţi sfă rm ciolanele!
Neguţă torul a ieşit plâ ngâ nd, şi trecâ nd prin faţa unor
pescuitori de perle, aceştia l-au întrebat de ce e atâ t de

1003
abă tut. El şi-a spus toată istoria, de la început pâ nă la
sfâ rşit, iar pescuitorii de perle, care-l cunoscuseră în anii lui
buni. S-au îndurat de dâ nsul şi i-au spus:
— Ră mâ i la noi, neguţă torule, că ci ne vom scufunda în
apă , pe norocul tă u, şi tot ce vom scoate vom împă rţi drept în
două …
Ş i s-au scufundat în apă , şi au scos zece scoici, fiecare
avâ nd câ te două perle mari.
— Pe Alah! Au strigat ei bucuroşi. Steaua ta, neguţă torule,
se ridică iar! Iată partea ta, zece perle! Două vinde-le, şi cu
banii că pă taţi fă negoţ, iar celelalte opt pă strează -le pentru
zile negre…
Neguţă torul a luat perlele, şi pe opt le-a cusut în tivul
veşmâ ntului, iar celelalte două şi le-a bă gat în gură . Un hoţ l-
a vă zut însă şi a dat de ştire soţilor să i întru hoţit, şi l-au
atacat, şi i-au luat veşmâ ntul. Neguţă torul s-a mâ ngâ iat însă
cu cele două perle ră mase.
S-a dus deci în cetate, şi a scos cele două perle, şi le-a dat
misitului să le vâ ndă . Tot atunci însă s-au furat de la un
giuvaergiu zece perle la fel. Ş i vă zâ nd cele două perle în mâ na
misitului, pă gubaşul l-a întrebat ale cui sunt.
— Sunt ale acestui om! a ră spuns misitul, ară tâ nd spre
neguţă tor.
— Unde sunt celelalte opt?
Crezâ nd că giuvaergiul îl întreabă de perlele cusute în tivul
veşmâ ntului, neguţă torul a ră spuns că -i fuseseră furate, cu
veşmâ nt cu tot…
Giuvaergiul nu se mai îndoia că el îi furase cele zece perle.
L-a apucat de guler şi l-a dus la emirul cu paza.
— Iată hoţul! a strigat giuvaergiul. El mi-a furat cele zece
perle! Două le-am gă sit la dâ nsul, şi a spus singur că
celelalte opt i-au fost furate…
Emirul a poruncit ca neguţă torul să fie bă tut şi închis.
Ş i a trecut un an. Unul dintre pescuitorii de perle a fost

1004
închis, din porunca emirului, şi el, în aceeaşi temniţă cu
neguţă torul. Ş i cunoscâ ndu-l, neguţă torul i-a povestit ce
nenoroc i-au adus perlele. Câ nd pescuitorul a ieşit din
închisoare, a povestit istoria neguţă torului, pe ici, pe colo, şi
aflâ nd şi sultanul, s-a milostivit de dâ nsul şi a poruncit să i
se dea drumul şi să i se dea locuinţă lâ ngă seraiul să u, şi i-a
mai dat şi nişte bani pe deasupra.
Neguţă torul a uitat repede necazurile.
Într-o zi s-a dus la o fereastră a seraiului, astupată cu
pă mâ nt şi pietre. Dâ nd la o parte pă mâ ntul şi pietrele, să
vadă ce se află înă untru, a vă zut că nimerise chiar încă perea
unde stă tea sultanul şi-şi numă ra banii!
Vă zâ nd aceasta, neguţă torul s-a tras înapoi, speriat, a
adus pă mâ nt proaspă t, să zidească fereastra la loc, dar
sultanul, punâ nd mâ na pe dâ nsul, i-a spus:
— Iată care ţi-i ră splata pentru binefacerile mele! De ce mă
pâ ndeşti câ nd îmi numă r banii?
Apoi, sultanul a poruncit să i se scoată ochii…
— Aşa şi eu, preamă rite sultane! a reluat osâ nditul, după o
clipă . Mi se întâ mplă şi mie ca şi acestui neguţă tor! Un timp
mi-a mers totul din plin. Acum însă , toate îmi merg
anapoda…
Auzindu-i povestirea, sultanul s-a potolit şi a poruncit să
fie dus înapoi în temniţă . A spus vizirilor:
— Ziua e pe sfâ rşite, viziri, să aşteptă m pâ nă mâ ine…
A doua zi dimineaţa, al doilea vizir, pe nume Bahrun, s-a
ridicat în adunarea divanului şi a prins a striga împotriva
osâ nditului, şi sultanul a poruncit să fie adus numaidecâ t!
— Vai ţie! a ră cnit sultanul că tre osâ ndit. Îţi voi da
moartea cea mai rea, că ci grozavă îţi este fapta! Să ră mâ i
pildă neatinsă pentru veacuri…
— O, stă pâ ne! a strigat osâ nditul. Nu te gră bi, că ci o
cumpă nire temeinică e cel mai bun scut al unei bune
câ rmuiri! Cine nu adâ nceşte urmă rile faptelor, pă ţeşte ce a

1005
pă ţit câ ndva un neguţă tor, iar cine prevede totul, devine
fericit ca fiul acelui neguţă tor…
Ţ inâ nd sultanul să asculte istoria, feciorul a început
astfel…

SPRE NEMULŢUMIREA VIZIRILOR, FECIORUL E

ÎNGĂDUIT SĂ-ŞI SPUNA ISTORIA A DOUA – ŞI O
ASCULTĂM ŞI NOI!

O, sultane, şi voi, crunţilor mei vră jmaşi! Câ ndva, un

neguţă tor bogat foarte trebuia să facă o că lă torie, în timp ce
soaţa lui era gata să nască . Deci, după ce a încredinţat-o că
trebuia să plece numaidecâ t şi i-a fă gă duit că se va întoarce
repede, neguţă torul şi-a luat ră mas bun şi s-a dus.
Ş i că lă torind, a ajuns la cetatea unui sultan care că uta un
vizir bun şi înţelept. Ş i gă sind sultanul că tocmai neguţă torul
era omul că utat, l-a numit vizir mare şi i-a fă cut mult bine.
După câ tva timp, cerâ nd neguţă torul învoire să se întoarcă
acasă , sultanul nu i-a îngă duit. Ş i cerâ nd numai îngă duinţa
să se ducă să -şi vadă familia, a că pă tat îngă duinţa aceasta,
dâ ndu-i-se şi o pungă cu o mie dinari. Neguţă torul s-a urcat
repede pe corabie şi a pornit spre patrie.
Dar chiar în ziua câ nd pornea el spre soaţă , soaţa pornea
spre dâ nsul, cu doi bă ieţi gemeni, nă scuţi îndată după
plecarea lui. Se suise pe o corabie şi ea, pentru că între timp
aflase unde i se afla bă rbatul. Câ nd corabia cu ea şi cu copiii
se apropia de o insulă , cealaltă corabie cu bă rbatul se
apropia de aceeaşi insulă , venind din partea opusă .
Deodată , femeia le-a spus copiilor:
— Iată , bă ieţi: corabia asta vine din ţara unde locuieşte
tată l vostru! Duceţi-vă pe ţă rm şi întrebaţi de el…
Copiii s-au dus, şi fă câ nd multă gă lă gie, chiar pe locul
1006
unde ancorase corabia cu tată l lor, şi cum el tocmai
adormise şi să rise din somn speriat, s-a ridicat să strige la ei
să tacă . Ş i tocmai câ nd s-a sculat, punga cu bani i-a că zut
printre sacii cu mă rfuri, şi oricâ t a că utat-o n-a mai gă sit-o,
şi îşi izbea obrajii cu palmele, şi deodată a apucat copiii de
gâ t şi a strigat:
— Numai voi mi-aţi furat punga cu bani! V-aţi jucat pe
aici, anume ca să mă jefuiţi! Ş i apucâ nd un toiag,
neguţă torul a prins să -şi bată copiii, şi ei plâ ngeau, şi
coră bierii se adunaseră în jurul lor şi spuneau:
— Toţi copiii de pe insula asta sunt hoţi…
Grozav în mâ nia lui, neguţă torul s-a jurat că dacă bă ieţii
nu-i dau banii înapoi, îi azvâ rle în mare…
Ş i într-adevă r, după ce s-a jurat, a şi apucat copiii. I-a
legat de-un snop de trestie de zahă r. I-a aruncat în mare…
Iar în vremea asta, femeia lui vă zâ nd că nu se mai întorc
copiii s-a dus la corabie să -i caute, şi negă sindu-i, a început
să întrebe de ei, ară tâ nd vâ rsta şi înfă ţişarea lor. Coră bierii
şi-au dat seama repede că femeia era mama copiilor, şi i-au
povestit ce li s-a întâ mplat.
— Pă cat de frumuseţea voastră , o, copiii mei! a plâ ns ea.
Unde e ochiul tată lui vostru să vă fi vă zut?
— Dar a cui soaţă eşti? a întrebat-o un coră bier.
— A unui neguţă tor că tre care tocmai că lă toream, şi iată
ce nenorocire m-a lovit!
Auzind acestea, neguţă torul a recunoscut-o şi a
îmbră ţişat-o, şi sfâ şiindu-şi veşmintele şi izbindu-şi obrajii, a
strigat:
— Pe Alah! Mi-am omorâ t copiii cu mâ na mea! Asta e
pedeapsa dată de ceruri celui ce gră bindu-se nu se gâ ndeşte
la urmă ri… Pe Alah, n-am niciun gust să mai tră iesc, pâ nă
nu ştiu ce s-a întâ mplat cu copiii mei…
Ş i i-a că utat pe mare, dar nu i-a gă sit, că ci un vâ nt
puternic îi mâ nase tocmai la celă lalt ţă rm.

1007
 Între timp, un bă iat fusese salvat chiar de nişte prieteni ai
sultanului unde slujise neguţă torul. Ş i fiind adus în faţa
sultanului, i-a plă cut aşa de mult copilul, încâ t l-a luat la
sine ca pe copilul lui, spunâ nd tuturor că din dragoste
profundă îl ţinuse pâ nă atunci ascuns. Toată lumea era
bucuroasă , şi sultanul l-a numit urmaş şi moştenitor.
După câ ţiva ani, sultanul a murit şi bă iatul i-a luat locul
în jilţ. Pă rinţii lui scotociseră multă vreme insula, fă ră să
gă sească vreo urmă . După ce pierduseră orice speranţă s-au
statornicit pe insula aceea.
Într-o zi, în timp ce neguţă torul se îndrepta spre piaţă , a
vă zut un misit ţinâ nd de mâ nă un bă iat de vâ nzare.
Neguţă torul s-a gâ ndit să -l cumpere el, spre a se mâ ngâ ia de
pierderea fiilor, şi dâ nd preţul cerut, a luat bă iatul şi l-a dus
acasă .
— Pe Alah! a strigat soaţa. Acesta e unul dintre fiii mei!
Ş i tată l şi mama s-au bucurat mult, şi l-au întrebat de
fratele lui.
— Ne-a despă rţit marea, şi nu ştiu ce i s-a întâ mplat! a
ră spuns bă iatul.
Câ ţiva ani după aceea, neguţă torul a poruncit să se
încarce o corabie cu mă rfuri preţioase, şi l-a trimis cu ea pe
fiul să u chiar în cetatea de că petenie, unde stă pâ nea fratele.
Ş i auzind acesta că a sosit un neguţă tor stră in cu mă rfuri
rare, a poruncit să fie chemat la el. Nu l-a recunoscut, însă s-
a simţit grozav de atras spre dâ nsul…
— Aş vrea să ră mâ i la mine, i-a zis. Te voi ridica în ranguri
şi-ţi voi da tot ce vrei…
Tâ nă rul neguţă tor a ră mas o vreme la fratele să u, şi câ nd
a vă zut că acesta nu vrea să se mai despartă de el, a dat de
ştire pă rinţilor, rugâ ndu-i să vină şi ei acolo.
Îndată după sosirea lor, sultanul s-a întors într-o zi acasă
bă ut, şi vă zâ ndu-l tâ nă rul neguţă tor beat, s-a gâ ndit că ar
trebui să -l pă zească de vră jmaşi, şi s-a aşezat de strajă , cu

1008
iataganul, la uşă .
Un vizir, care de mult îl pizmuia pentru mă rire, l-a vă zut
stâ nd cu iataganul la uşă şi l-a întrebat de ce stă aşa.
— Vreau să -l pă zesc pe sultan de vră jmaşii să i, că ci mult
bine mi-a fă cut! a ră spuns tâ nă rul neguţă tor.
Dimineaţa, vizirul pizmaş a povestit soţilor întru duşmă nie
întâ mplarea.
— Iată clipa prielnică să -l pierdem, au spus aceştia. E
timpul ca sultanul să -şi piardă încrederea în acest neguţă tor
stră in! E timpul…
Ş i s-au dus câ rd la sultan şi i-au spus cu plecă ciune şi
spume la gură că vor să -i dea un sfat.
— O, sultane! strigau care mai de care. Tâ nă rul neguţă tor
de care te-ai lipit atâ t, şi pe care l-ai ridicat deasupra aleşilor
tă i cei mai înalţi, a vrut ieri, sub ochii noştri, să se
nă pustească cu iataganul asupra ta!…
Sultanul s-a fă cut alb şi i-a întrebat dacă pot dovedi ce
spun.
— Dovadă ? au râ s ei! Dovedim! Dacă vrei, pentru aflarea
adevă rului, prefă -te la noapte beat şi culcă -te, şi te vei
încredinţa cu ochii tă i…
Apoi tică loşii s-au dus la tâ nă rul neguţă tor. I-au spus:
— Află că pentru fapta ta de ieri sultanul te-a lă udat foarte
şi te va ră splă ti!
Ş i ascultâ nd sultanul sfatul tică loş ilor, câ nd l-a vă zut pe
neguţă tor noaptea urmă toare venind cu iataganul, s-a
înspă imâ ntat. A poruncit să fie prins. A strigat:
— Aşa mă ră splă teşti pentru binele fă cut, o, tică losule? Te-
am ridicat pe treapta mă ririi şi puterii, şi tu-mi vrei
moartea…
— Câ nd să -i tă iem capul? l-au întrebat vizirii.
— A omorî e uşor, dar şi greu foarte! a ră spuns sultanul.
Uşor ucidem pe cel viu, dar mortului nu-i mai putem da
viaţă ! De aceea, pâ nă una alta, îl voi întemniţa pe ucigaş,

1009
pâ nă mă gâ ndesc…
Acestea zicâ ndu-le, sultanul şi-a vă zut de ale sale, s-a dus
la vâ nă toare şi s-a întors, nemaigâ ndindu-se la cel închis.
Însă duşmanii i s-au înfă ţişat iar, i-au spus că dacă nu-l
pedepseşte pe ucigaş, toţi oamenii tineri vor râ vni jilţul
sultanilor. Acestea auzindu-le, sultanul a poruncit să fie
chemaţi în faţa lui învinuitul şi gâ dele!
— Dacă -mi porunceşti, sultane, îi retez capul! a spus
gâ dele, ridicâ nd paloşul.
— Opreşte! a ră spuns sultanul. Vreau să mă mai gâ ndesc!
De omorâ t îl pot omorî oricâ nd. Duceţi-l înapoi în temniţă …
Între timp, aflâ nd tată l tâ nă rului neguţă tor de soarta lui, şi
alergâ nd la sultan, i-a pus la picioare jalbă cu urmă torul
cuprins:

„Dacă te-nduri de el, Maria ta,

De tine Alah se va îndura!
Când ne pripim, păcate vin sodom…
Gândeşte: viaţa unui om
E-n mâna ta! Eu însumi m-am pripit,
Pe fiii mei în mare i-am zvârlit,
Şi până azi trăiesc cu plânsu-n gât,
Căci în zadar i-am căutat atât!
…De-i vinovat, şi eu socot că nu-i,
Omoară-mă pe mine-n locul lui…”

Apoi, că zâ nd la pă mâ nt, în faţa sultanului, tată l a început

a plâ nge, şi a istorisit de la început pâ nă la sfâ rşit istoria
fiului pierdut, şi auzindu-l, sultanul a ră cnit atâ t de tare.
Încâ t toţi au înlemnit!
A coborâ t din jilţ, l-a îmbră ţişat pe jă lbaş, cunoscâ nd că
era tată l să u şi cunoscâ nd că osâ nditul îi era frate…
Toţi cei de faţă îi lă udau înţelepciunea şi judecata
să nă toasă . S-a întors spre tată l să u:

1010
 — Dacă nu te-ai fi pripit, atunci pe insulă , n-ai fi avut de
suferit atâ ta durere şi atâ tea remuşcă ri!
Sultanul a poruncit apoi să fie adusă maică -sa, şi ră splata
chibzuinţei lui a fost o viaţă lungă şi fericită …
— Ia aminte! a spus osâ nditul că tre sultan. Nu te gră bi
nici tu, ca să nu te că ieşti, că ci nimic nu-i mai grozav ca
urmă rile faptelor necugetate…
Auzind acestea, sultanul a poruncit stră jilor să -l ducă
înapoi în temniţă , hotă râ t să mai chibzuiască .
A treia zi, al treilea vizir a cuvâ ntat astfel:
— Mă rite stă pâ ne, nu mai amâ na pedeapsa acestui om!
Porunceşte să fie omorâ t numaidecâ t, ca să nu se mai
vorbească despre el!
Cuvâ ntul vizirului a iscat iar mâ nia sultanului. A poruncit
să fie adus vinovatul. A fost adus în lanţuri.
— M-ai fă cut de râ s, de aceea îţi voi lua viaţa… a strigat
sultanul.
— Nu uita, stă pâ ne! a ră spuns osâ nditul. Să chibzuieşti
mult în toate faptele tale… Numai aşa îţi vei atinge ţelurile,
că ci Alah duce omul la fericire numai pe calea ră bdă rii şi
chibzuinţei!… Numai prin ră bdare Abu-Saber s-a ridicat din
groapă în jilţ de sultan…
— Ce fel de istorie mai e şi asta? s-a mirat sultanul, şi
osâ nditul a început…

ISTORIA LUI ABU-SABER SAU CE POATE CÂŞTIGA OMUL

PRIN CHIBZUINŢĂ…

Tră ia câ ndva, într-o cetate mică , un om, stă pâ n peste

cirezi de vite şi turme. Îl chema Abu-Saber. Avea soaţă
frumoasă şi doi copii.
Într-o zi, după ce un leu i-a sfâ şiat nişte vite, soaţa a spus:
1011
 — Vezi, omule, leul acesta ne-a sfâ şiat vitele cele mai
bune. Urmă reşte-l cu oamenii tă i şi omoară -l, ca să avem
linişte…
— Să mai chibzuim, femeie, a ră spuns omul. Chibzuinţă
aduce roade bune. Acest leu e fiinţă vă tă mă toare, şi Alah o va
nimici. Orice ră ufă că tor îşi pricinuieşte pieirea singur…
Într-o zi, sultanul acelei ţă ri s-a dus cu un alai mare la
vâ nă toare, a întâ lnit leul şi l-a omorâ t. Auzind aceasta, Abu-
Saber a gră it soaţei:
— Nu ţi-am spus eu că ră ufă că torul piere de la sine? Dacă
aş fi încercat să -l omor eu, poate că n-aş fi reuşit. Acum, iată
ră splata chibzuinţei mele…
Nu mult după aceea, câ nd în cetate a fost ucis un om,
sultanul a poruncit ca întreaga cetate să fie pră dată , şi aşa şi
Abu-Saber a pierdut atunci cea mai mare parte din avere.
— Oamenii sultanului te ştiu ca om cinstit, a spus soaţa.
Scrie-i sultanului, şi-ţi va înapoia averea…
— Femeie! a ră spuns el. Nu ţi-am spus eu oare că cel ce
să vâ rşeşte o nedreptate va fi pedepsit? Sultanul a să vâ rşit o
samavolnicie şi a ră pit averea unor oameni nevinovaţi, şi vei
vedea că -şi va pierde averea şi el…
Auzind aceste cuvinte un vecin, care de mult îl pizmuia, l-a
pâ râ t la sultan, şi acesta a poruncit să i se ia tot ce-i mai
ră mă sese şi să fie izgonit din cetate împreună cu soaţa.
Ş i câ nd, în fuga lor, au ajuns într-un pustiu, soaţa a spus:
— Toate acestea le pă timim din pricina slă biciunii şi
încetinelii tale…
— Ai ră bdare! i-a ră spuns Abu-Saber. Că ci şi asta va da
rod bun!
Ş i fă câ nd câ ţiva paşi prin pustiu, iată că s-au ară tat nişte
tâ lhari, şi i-au dezbră cat de veşminte, şi le-au luat tot ce mai
aveau, şi le-au ră pit pâ nă şi copiii.
— Iată , bă rbate Abu-Saber! a spus femeia plâ ngâ nd. Lasă
o dată nepă sarea ta! Să fugim după tâ lhari, şi poate se vor

1012
înduioşa şi ne vor da înapoi copiii…
— Ai ră bdare! a ră spuns Abu-Saber. Cine face ră u, ră u
gă seşte! De aceea ai ră bdare, că ci ră bdarea ne va duce la un
sfâ rşit bun…
Ş i au mers pâ nă au ajuns într-o cetate din tă râ mul
Kirmanei. S-au oprit pe malul unui fluviu, şi Abu-Saber a
spus soaţei:
— Tu ră mâ i aici, că ci eu mă duc în cetate, să închiriez o
locuinţă …
Ş i iată că după ce s-a îndepă rtat el, a venit un că lă reţ, să -
şi adape calul la fluviu, şi vă zâ nd-o pe soaţa lui Abu-Saber, i-
a plă cut atâ t, încâ t i-a spus:
— Vino, frumoaso! Vreau să mă însor cu tine şi să te fac
fericită !
— Alah te aibă în pază ! a ră spuns ea. Sunt mă ritată …
— Dacă nu mă urmezi, te ucid! a spus că lă reţul, şi auzind
acestea, ea a scris cu degetul în nisip: „O, Abu-Sabere! Ai
avut mereu ră bdare, pâ nă ţi-ai pierdut averea şi copiii, şi
acum şi soaţa, mai scumpă ca lumina ochilor! De azi înainte
vei tră i numai în întristare şi vei vedea unde te-a dus
ră bdarea ta…”
Că lă reţul a aşezat-o apoi la spatele lui în şa şi a dat vâ nt
calului.
Câ nd Abu-Saber s-a întors, ea era departe, şi citind cele
scrise în nisip, a plâ ns un timp, apoi şi-a spus: „O, Abu-
Sabere! Ş i acum trebuie să ai ră bdare şi chibzuinţă , că ci se
află nenorociri mai mari decâ t ale tale”…
Ş i s-a dus în drumul lui, trist, şi a mers pâ nă a fost oprit
de nişte meşteri veniţi să lucreze la seraiul sultanului.
— Trebuie să lucrezi şi tu cu noi! i-au spus aceştia. Altfel
vei fi întemniţat pe viaţă …
Abu-Saber a lucrat o lună , ca salahor, şi primea zilnic o
pâ ine.
Într-o zi însă , un salahor a că zut de pe o scară şi şi-a frâ nt

1013
un picior. Abu-Saber l-a auzit plâ ngâ nd şi i-a spus:
— Ai ră bdare şi nu ţipa, şi cu atâ t mai mult îţi vei gă si
liniştea! Nu-ţi pierde cumpă tul, că ci numai astfel vei putea să
te ridici din groapa cea mai adâ ncă în jilţ de sultan…
Ş i cum sultanul sta la fereastră , şi auzind aceste cuvinte,
s-a mâ niat pe Abu-Saber foarte şi a poruncit să fie aruncat
într-o groapă adâ ncă , aflată lâ ngă serai.
— Nebunule! a strigat sultanul. Vreau să vă d cum te urci
din groapa aceasta în jilţul meu…
Ş i sultanul venea în fiecare zi, în faţa groapei, şi spunea
cuvintele acestea.
Abu-Saber tă cea şi-şi ră bda nenorocirea. Însă în groapa
aceea fusese închis şi un frate al sultanului, mort acolo de
mult, dar pe care oamenii îl socoteau încă în viaţă . Pă rtaşii
celui mort erau nemulţumiţi şi gata de ră scoală . Sultanul era
socotit de toţi ca un tiran crud, şi cu prilejul unei ră zvră tiri a
poporului, a fost ucis. Fiind luat drept fratele sultanului,
Abu-Saber a fost scos din groapă , şi nimeni nu şi-a dat
seama de greşeală . Astfel, Abu-Saber a fost ridicat sultan!
„Iată ră splata ră bdă rii şi înţelepciunii mele!” şi-a spusei, şi
s-a aşezat în jilţ, după ce şi-a pus veşminte de sultan, şi a
domnit cu multă înţelepciune şi dreptate, astfel că era
îndră git de toţi oamenii! De asemenea şi oastea lui era din ce
în ce mai puternică . Îndată după aceea, sultanul care
odinioară îl jefuise a fost atacat de vră jmaşii să i, ră sturnat de
la mă rire şi izgonit. A venit la Abu-Saber, pe care nu l-a mai
recunoscut. I-a lă udat purtarea faţă de supuşi şi l-a rugat
să -i dea ocrotire şi ajutor. Însă gâ ndea Abu-Saber în sine:
„Iată ră splata bunei chibzuinţe! Acum, Alah l-a dat în mâ inile
mele!” A dat poruncă să fie jefuit de tot ce avea, lă sâ ndu-i
doar veşmintele, şi să fie izgonit din ţară … Oamenii lui Abu-
Saber se minunau, şi gâ ndeau de ce oare se purta aşa, câ nd
un sultan stră in îl roagă să -l ocrotească !
Ş i a auzit Abu-Saber, după un timp, că în ţară se află nişte

1014
tâ lhari. A poruncit să fie urmă riţi, şi după ce au fost. Prinşi şi
aduşi în faţa lui, şi-a dat seama că erau cei ce-l jefuiseră şi-i
ră piseră copiii. I-a întrebat:
— Unde sunt cei doi copii ră piţi de voi, odinioară , în
pustiu?
— Îi avem cu noi, şi ţi-i vom da ca robi, ţie, stă pâ nul
nostru… Îţi vom da, de asemenea, toţi banii strâ nşi şi ne vom
lă sa de tâ lhă rit, şi vrem să slujim ca soldaţi în oastea ta…
Însă Abu-Saber nu le-a dat ascultare. Le-a luat banii şi
copiii şi a poruncit ca tâ lharii să fie ucişi.
— Acesta e şi mai crud decâ t fratele să u! spuneau oştenii
de pază . Tâ lharii îi aduc doi copii şi vor să se pocă iască , şi el
porunceşte să fie omorâ ţi şi jefuiţi. Asta e mare
samavolnicie…
După un timp, a venit în faţa lui un că lă reţ cu soaţa,
învinovă ţind-o de nesupunere. Abu-Saber a recunoscut-o, şi
a luat-o la sine, şi a poruncit uciderea că lă reţului. Auzind
însă că oştenii îl socotesc tiran, Abu-Saber a adunat soborul
şi a spus vizirilor să i şi lumii adunate:
— Pe Alah cel preaînalt! Nu sunt decâ t un om aruncat în
groapa în care fusese închis şi fratele sultanului. Însă Alah
mi-a dă ruit jilţul, ca ră splată pentru buna mea chibzuinţă …
Sultanul care mi-a cerut ocrotire, şi pe care am poruncit să
fie jefuit, mi-a luat mai de mult toată averea şi m-a izgonit pe
nedrept din ţară . De aceea i-am plă tit cu aceeaşi monedă . N-
am ascultat cuvâ ntul tâ lharilor care vorbeau despre
pocă inţă , pentru că m-au dezbră cat la drum, luâ ndu-mi
veşmintele şi amâ ndoi copiii pe care voi îi socotiţi robii mei.
Ş i hoţilor le-am dat o pedeapsă dreaptă . În sfâ rşit, l-am ucis
pe că lă reţ, pentru că femeia adusă de el, ca vinovată , este
soaţa mea ră pită de el, şi pe care acum Alah mi-a dat-o
înapoi! Iată că eu am judecat totdeauna drept, iar voi,
judecâ nd după faţa lucrurilor, mă socotiţi tiran…
Auzindu-l gră ind astfel, toţi ascultă torii s-au minunat

1015
foarte. S-au aruncat la picioarele lui şi l-au iubit şi mai mult
şi i-au cerut iertare!
Abu-Saber s-a dus apoi la soaţă şi la copii şi i-a întrebat:
— Vedeţi rodul chibzuinţei? Iată ce dulce este, în timp ce
fructul nesocotinţei e atâ t de amar…
— De aceea, o, sultane, a încheiat osâ nditul legat în
lanţuri, mai ai şi tu ră bdare! Ră bdarea e virtutea oamenilor
nobili, şi stă bine îndeosebi sultanilor…
La aceste cuvinte, mâ nia sultanului s-a potolit. A poruncit
să fie dus înapoi, în temniţă , şi a trimis vizirii să se
preumble.
În ziua a patra s-a închinat în faţa sultanului Suşad, al
patrulea vizir:
— Nu te lă sa amă git, stă pâ ne, de vorbele acestui fecior,
că ci nu spune adevă rul! Câ t tră ieşte el, oamenii vor vorbi ră u
de tine… Ucide-l, o, sultane, şi nu şovă i…
— Pe Alah, ai dreptate! a ră spuns sultanul. Voi porunci să
fie omorâ t sub ochii mei!
Osâ nditul a fost adus iar.
— Vai ţie! a strigat sultanul. Crezi oare că poţi adormi
inima mea, prin poveştile tale, şi că poţi câ ştiga timp prin
vorbe? Azi vei fi omorâ t, că ci vreau să scap o dată de tine!
— Mă rite stă pâ ne! a ră spuns feciorul. Graba stă bine
numai proştilor! Oamenii vrednici au ră bdare. Dacă mă vei
omorî, te vei că i, şi dacă mai tâ rziu ai vrea să mă învii ia loc,
n-ai să mă mai poţi învia! Cine se gră beşte pă ţeşte ca
Bahsad!
— Dar cine a fost şi ce a pă ţit Bahsad? l-a întrebat
sultanul.
— Ascultă bine! a ră spuns feciorul.

CU TOATE CĂ PÂRÂTORII ASUDĂ DE CIUDĂ, ÎNVINUITUL

ESTE LĂSAT SĂ SPUNĂ ALTĂ ISTORIE… CINE A FOST
1016
 BAHSAD ŞI CE I S-A ÎNTÂMPLAT; SE DOVEDEŞTE CĂ
UNEORI „GRABA STRICA TREABA”…

— Mă rite stă pâ ne! Tră ia în timpuri stră vechi un sultan şi

avea un fecior fă ră seamă n de frumos în tot veacul acela
bă trâ n şi demult amurgit. Îl chema Bahsad şi-i plă ceau
învă ţaţii şi neguţă torii.
Într-o zi, pe câ nd se afla între nişte prieteni, a auzit pe
cineva lă udâ ndu-l că într-adevă r este cel mai frumos om al
timpului, dar altul a ră spuns că frumos o fi, dar că fata
cută rui sultan îl întrece… Auzind Bahsad una ca asta,
aproape că şi-a pierdut minţile, şi inima a început să -i bată
puternic. L-a chemat pe stră in la sine şi l-a rugat să -i spună
numele fetei a că rei frumuseţe o socotea mai presus. După ce
stră inul i-a spus numele fetei, Bahsad s-a fă cut alb, şi nu
mai gă sea loc în inima lui decâ t pentru ea.
Aflâ nd tată l să u despre asta, l-a întrebat:
— O, Bahsade! Dacă într-adevă r o iubeşti pe fata aceea, ai
ră bdare, că ci dacă o vei cere-o de soaţă , îţi va fi numaidecâ t
dată …
— N-am ră bdare! a ră spuns Bahsad, iar sultanul a trimis
soli repezi la tată l frumoasei, s-o şi ceară de soaţă pentru fiul
să u. Tată l ei a cerut însă dar de nuntă o sută mii dinari, şi
numă râ ndu-şi toţi banii din vistierie, sultanul a vă zut că -i
mai lipseşte ceva pâ nă la o sută , şi a spus fiului:
— Aşteaptă pâ nă strâ ng ce-mi lipseşte, apoi voi trimite
banii socrului tă u şi-ţi voi aduce iubita…
— Nu vreau să mai aştept! a strigat Bahsad, apucat de
furie, şi luâ nd un iatagan şi o suliţă , a să rit pe cal şi s-a
fă cut tâ lhar de drumul mare.
Într-o zi, atacâ nd o caravană puternică , a fost prins şi pus
în lanţuri. Ş i vă zâ ndu-l sultanul acelei ţă ri atâ t de frumos, s-
a mirat foarte!
1017
 — Nu ară ţi a tâ lhar! i-a spus sultanul. Mă rturiseşte
adevă rul! Cine eşti?
Însă lui Bahsad i-a fost ruşine să mă rturisească adevă rul,
şi mai repede era gata să moară .
— Să nu ne gră bim în privinţa acestui om! a spus
sultanul. După nechibzuinţă vine de cele mai multe ori
că inţa! Să ne mulţumim deocamdată să -l ţinem în temniţă …
Între timp însă , tată l lui Bahsad, vă zâ nd că fiul să u
lipseşte şi nimeni nu ştie unde se află , a trimis în toate
pă rţile alergă tori, să -l caute. Ş i au întrebat şi la sultanul
acela.
— Lă udat fie Domnul că nu m-am gră bit! a strigat
sultanul.
A poruncit să fie adus numaidecâ t Bahsad. L-a întrebat:
— De ce, fiule, ai vrut să te arunci în pră pastie?
— De ruşine!
— Dacă eşti aşa de ruşinos, nu trebuia să fii nechibzuit! N-
ai ştiut că uneori după grabă vine că inţa? Ş i eu m-aş fi că it
azi, dacă m-aş fi gră bit să -ţi tai capul…
Ş i dâ ndu-i un veşmâ nt scump, sultanul i-a fă gă duit şi
banii ce-i lipseau pentru darul de nuntă , şi a trimis îndată
alergă tori la tată l lui, să -i dea ştire că fiul se află să nă tos.
Apoi a încercat să -l convingă pe Bahsad să se întoarcă acasă ,
dar el a spus:
— O, sultane! Desă vâ rşeşte-ţi binefacerea şi trimite-mă la
mireasa mea, că ci prea mult va trece pâ nă se vor pune toate
lucrurile la cale…
Sultanul s-a minunat de lipsa lui de chibzuinţă :
— Mă tem, fiule, că graba mai degrabă te va îndepă rta de
ţintă …
Cu toate astea i-a dat un hrisov că tre tată l fetei.
Câ nd Bahsad a ajuns la tată l ei şi i-a dat hrisovul, acesta
s-a bucurat nespus. A poruncit să se gră bească pregă tirile de
nuntă .

1018
 Însă în ziua nunţii, Bahsad era aşa de neră bdă tor să vadă
cum arată mireasa gă tită , încâ t s-a dus să se uite la ea
printr-o gaură din perete. Ş i vă zâ nd soacra acest lucru, a dat
poruncă unui slujitor să -i aducă două ţepuşe de fier, şi câ nd
Bahsad s-a apropiat iar de perete, să se uite, i-a scos ochii cu
ţepuşele! Bahsad a dat un strigă t amarnic. A leşinat şi toată
bucuria i s-a schimbat în întristare.

*
* *

— Vezi dar, sultane? a spus osâ nditul ferecat în lanţuri.

Vezi acum unde duce graba nechibzuită ? Neră bdarea lui
Bahsad şi lipsa de judecată au avut drept urmare că inţa
îndelungată . Ş i soacra s-a că it pentru fapta ei nesocotită , dar
era prea tâ rziu. De aceea, o, sultane, nu te gră bi să mă
omori!
Auzind acestea, sultanul s-a potolit şi a poruncit punerea
osâ nditului înapoi în temniţă .
În ziua a cincea, s-a înfă ţişat însă al cincilea vizir, pre
nume Giabir, şi s-a înclinat pâ nă la pă mâ nt:
— O, sultane! Cinstea ta cere ca oricine se uită peste
gardul tă u să -i fie scoşi ochii numaidecâ t! Spală această
ruşine, dâ nd acestui tică los moartea! Te sfă tuim să faci
acestea, din zel pentru întă rirea stă pâ nirii tale, şi din
dragoste pentru tine! Acestui om nu i se cuvine să mai
tră iască niciun ceas…
Aceste cuvinte au aţâ ţat iar mâ nia sultanului, şi a
poruncit să fie adus osâ nditul!
— Vai ţie! a strigat. Prea mult ţi-am lă sat viaţa! Acum te
voi omorî, că ci atâ t timp câ t tră ieşti, nu mai avem linişte!
— O, sultane! a ră spuns osâ nditul. Jur pe Alah că sunt
nevinovat, şi de aceea vreau să tră iesc, că ci numai
nevinovatul poate sta cu capul sus, oricâ t de grea ar fi

1019
pedeapsa… Cel vinovat însă , chiar dacă tră ieşte mult, are
pâ nă la urmă sfâ rşit trist, după cum ne învaţă istoria şahului
Dadbin şi a vizirului să u…
— Dar ce istorie o mai fi şi asta? s-a mirat sultanul.

ISTORIA ŞAHULUI DADBIN. CUNOAŞTEM O FEMEIE

VREDNICĂ, NUMITĂ ARVA; ŞI UN VIZIR TICĂLOS, NUMIT
CARDAN… APOI ÎL CUNOAŞTEM ŞI PE VESTITUL ŞAH
COSRU, POMENIT ÎN CÂNTECELE EROICE PERSANE…

— Prea-mă rite stă pâ ne! Află că tră ia odată în pă mâ ntul

Tabaristan un şah numit Dadbin. Avea doi viziri, unul pre
nume Surhan, celă lalt Cardan. Primul avea o fată pre nume
Arva, cea mai frumoasă şi mai cinstită fată a timpului.
Auzind şah Dadbin atâ tea cuvinte bune despre ea, l-a
chemat pe vizirul Surhan la sine şi i-a spus că vrea să ia fata
de soaţă !
— O, Dadbine – a cuvâ ntat vizirul. Îngă duie întâ i s-o întreb
pe Arva, şi dacă vrea ea, eu nu am nimic împotrivă …
— Gră beşte-te! L-a sfă tuit şah Dadbin.
Vizirul s-a dus la fiica sa. I-a spus:
— Află , Arva, că şahul ţi-a cerut mâ na! Vrei să te mă riţi cu
el?
— O, tată l meu! a ră spuns ea. De mă ritat nu vreau să mă
mă rit. Dar dacă totuşi vei vrea câ ndva să -mi dai un soţ, să -
mi dai unul care să nu mă privească de sus în jos, ca pe-o
roabă !
Vizirul s-a întors la şah, cu ră spunsul fetei.
— De nu mi-o dai de bună voie, o iau cu sila! a ră spuns
şah Dadbin, şi vizirul s-a întors la Arva, să -i spună , dar ea n-
a vrut să audă !
Ş i trecâ nd câ tva timp, şah Dadbin se pregă tea să ia fata cu
1020
sila, şi auzind tată l ei, a fugit din cetate împreună cu ea.
Aflâ nd aceasta, şahul a trimis oşti să -i prindă , şi el însuşi
venea în fruntea oştilor.
L-a prins pe vizir. L-a omorâ t, despicâ ndu-i capul cu un
ciocan. A luat-o pe Arva cu sila şi a dus-o în seraiul să u. S-a
însurat cu ea. Arva a ră bdat nenorocirea cu supunere.
După un timp, vrâ nd să facă o că lă torie, Dadbin şah l-a
chemat pe vizirul Cardan şi i-a poruncit:
— Vai ţie, Cardane! Ţ i-o încredinţez pe soaţa mea, fata
vizirului Surhan! Bagă bine de seamă , să nu i se întâ mple
ceva! Pă zeşte-o ca pe ochii tă i, că ci afară de ea nu am pe
lume nimic de preţ…
Cardan se simţea mă gulit foarte de această încredere a
şahului, şi i-a fă gă duit credinţă .
Cum s-a dus şahul în drumul lui, vizirul s-a gâ ndit că ar
trebui s-o vadă şi el pe Arva. S-a ascuns deci într-un loc de
unde putea s-o vadă fă ră a fi vă zut. Pierzâ ndu-şi stă pâ nirea
de sine, s-a repezit la ea, s-o să rute. Arva i-a spus:
— Sunt un bun încredinţat ţie! Nu pă ta încrederea lui
Dadbin! Altfel te voi ruşina în faţa tuturor oamenilor…
Vizirul se că ia acum că s-a încumetat, şi se temea. De
aceea a hotă râ t s-o nimicească pe Arva prin viclenie.
Cum s-a întors şahul din că lă torie şi l-a întrebat ce s-a
întâ mplat în lipsa lui, tică losul a gră it astfel:
— Toate-s bune, Dadbine, numai că am descoperit un
lucru urâ t, şi aş vrea să nu ţi-l spun, dar temâ ndu-mă să nu
mi-o ia altul înainte, să par în faţa ta lipsit de credinţă , îţi voi
spune totuşi ce-am aflat…
— Vorbeşte! i-a poruncit Dadbin. Tu eşti sfetnicul meu cel
mai credincios! Am deplină credinţă în tot ce-mi vei spune!
— O, Dadbine! a început tică losul. Femeia pe care o iubeşti
din toată inima ta, ea care se roagă şi posteşte, e o fă ţarnică
şi o mincinoasă …
— Ce s-a întâ mplat? l-a întrebat şahul, cuprins de spaimă .

1021
 — Află , o, Dadbine, că îndată după plecarea ta, a venit la
mine cineva şi mi-a spus să -l urmez, că are să -mi arate ceva,
şi urmâ ndu-l, am ajuns la uşa iatacului Arvei! Am vă zut-o
stâ nd lâ ngă robul tată lui ei şi să rutâ ndu-se cu dâ nsul.
Aceasta este, o, Dadbine, ceea ce am avut de spus…
— Du-te în încă perea şahiţei şi omoar-o tot acum! a
poruncit şahul unui oştean.
— O, şahe Dadbin! a ră spuns oşteanul. Alah să -ţi dea
viaţă lungă , dar n-o lă sa pe soaţa ta să moară aşa! Mai bine
porunceşte să fie suită pe o că milă , şi un slujitor s-o ducă
într-un îndepă rtat pustiu. Dacă -i vinovată într-adevă r, Alah o
va nimici! Dacă însă e nevinovată , Alah o va scă pa, şi tu nu
vei fi pă că tuit ucigâ nd-o. Gâ ndeşte-te că această femeie ţi-a
fost atâ t de scumpă şi că din pricina dragostei i-ai omorâ t
tată l…
Dadbin şah a gă sit bun cuvâ ntul şi a poruncit unui rob s-o
ducă pe şahiţă într-un pustiu îndepă rtat şi s-o lase în voia
sorţii, fă ră mâ ncare şi apă .
Robul a îndeplinit porunca şi a lă sat-o pe să rmana Arva
departe, în pustiu, fă ră mâ ncare şi fă ră apă . Cum s-a vă zut
pă ră sită , ea s-a urcat pe o colină , a aşezat câ teva pietre ca
altar şi a prins a se ruga.
În vremea asta, un pă stor al şahului Cosru, pierzâ nd nişte
că mile şi tot că utâ ndu-le, ajunsese adâ nc în pustiu, pâ nă
acolo unde Arva se ruga lui Alah. Ş i a aşteptat pă storul pâ nă
a sfâ rşit ea rugă ciunea. S-a apropiat apoi, i s-a închinat şi a
întrebat-o:
— Cine eşti?
— O roabă a lui Alah, a ră spuns Arva.
— Ş i ce cauţi în acest loc îndepă rtat?
— Mă rog! a ră spuns ea, şi pă storul a gă sit-o atâ t de
frumoasă , încâ t nu s-a putut stă pâ ni. I-a spus:
— Ascultă , femeie, nu vrei să te mă riţi cu mine? Te voi ţine
în dragoste şi gingă şie şi te voi ajuta mereu în rugă ciunile

1022
tale…
— Nu vreau să mă mă rit! i-a ră spuns ea. Vreau să tră iesc
singură , însă , dacă vrei să mă ajuţi fă câ ndu-mi un bine, du-
mă într-un loc unde se gă seşte apă …
Pă storul a dus-o la un pâ ră u, apoi şi-a vă zut de drum, dar
n-a fă cut nici câ ţiva paşi şi şi-a gă sit că milele pierdute.
Întorcâ ndu-se pă storul în cetate, la şah Cosru, acesta l-a
întrebat de că mile, şi el i-a povestit atâ t despre femeia
întâ lnită în pustiu, şi de frumuseţea ei, încâ t i-a că zut
şahului Cosru la inimă , şi însoţit de câ ţiva că lă reţi, a purces
în pustiu s-o caute.
Cum a ajuns la ea, şah Cosru a gă sit-o atâ t de
fermecă toare, încâ t s-a apropiat şi i-a spus:
— Sunt marele şah Cosru! Mă vrei de bă rbat?
— Tră iesc aici, în acest pustiu, departe de oameni! i-a
ră spuns Arva. Ce vrei de la mine?
— Trebuie să mă însor cu tine, şi dacă nu mă urmezi de
bună voie, voi ră mâ ne aici…
Ş i Cosru a poruncit să se facă două corturi: unul pentru
ea şi altul pentru el. Vă zâ nd aceasta, Arva s-a gâ ndit că acel
om era şah şi nu avea dreptul să -l despartă de supuşi şi de
oştile sale. De aceea a poruncit unui stră jer să -i spună lui
Cosru că ar fi mai bine să se întoarcă în cetate.
Câ nd stră jerul a spus lui Cosru acestea, el i-a trimis vorbă
că nu mai are nicio bucurie de mă ririle lumii şi că vrea să
ră mâ nă în pustiu…
Încredinţată pâ nă la urmă de gâ ndurile lui bune, Arva s-a
mă ritat cu el, însă cerâ ndu-i ca şahul Dadbin şi vizirul să i
se înfă ţişeze numaidecâ t!
Apoi, la întrebă rile stă ruitoare ale lui Cosru, ea şi-a
povestit istoria de la început pâ nă la sfâ rşit, şi dragostea lui
pentru dâ nsa a crescut, încuviinţâ ndu-i tot ce a cerut.
Astfel, a poruncit ca Arva să fie dusă în seraiul să u, şi a
chemat cadiul şi martorii. Îndată după aceea, a trimis o oaste

1023
numeroasă , să -l aducă pe şah Dadbin şi pe vizirul să u
Cardan! Ş i îndată ce Dadbin şi Cardan au fost aduşi, Cosru a
poruncit să se facă pentru Arva un cort acoperit cu o perdea.
Apoi, câ nd Dadbin şi vizirul s-au aşezat lâ ngă Cosru, Arva a
dat perdeaua la o parte şi a strigat:
— Ridică -te, Cardane, că nu eşti vrednic să stai în
apropierea unui om ca puternicul şah Cosru…
Câ nd vizirul Cardan a auzit acestea, a prins a tremura, şi
s-a ridicat plin de spaimă .
Arva a gră it mai departe:
— Te rog, acum, Cardane, în numele celui ce te-a adus
aici, spune adevă rul: ce te-a îndemnat să mă gră ieşti da ră u
şi să mă desparţi de casa şi de soţul meu? Bagă de seamă ,
Cardane, că ci aici minciunile nu-ţi mai ajută la nimic!
Cunoscâ nd-o repede după glas, vizirul a înţeles că numai
adevă rul i-ar mai putea fi de folos. Ş i-a plecat capul şi a
ră spuns plâ ngâ nd:
— Nu se află faptă fă ră ră splată ! Pe Alah, am pă că tuit!
Auzind acestea, şah Dadbin a prins a-şi zgâ ria faţa. S-a
întors spre Cardan:
— Alah să -ţi ia viaţa, că m-ai despă rţit pe nedrept de soaţa
mea!
— Alah te va nimici! a intrat în vorbă Cosru. Ţ i s-a cuvenit
pedeapsa asta, pentru că te-ai gră bit. Dacă ai fi chibzuit şi i-
ai fi cercetat vina, ţi-ar fi fost uşor să deosebeşti minciuna de
adevă r. E drept că acest vizir ţi-a vrut pieirea, dar unde erau
mintea şi chibzuinţa ta?
Apoi, Cosru a întrebat-o pe Arva ce pedeapsă li se cuvine.
— Judecă după cuvâ ntul proorocului! a ră spuns Arva.
Ucigaşul să fie ucis la râ ndu-i, iar cel ce face ră u să fie
ră splă tit cu ră ul…
Ş i Cosru a poruncit ca şahul Dadbin să fie Ucis cu un
ciocan.
— Aşa cum l-ai ucis şi tu pe tată l meu! a strigat Arva.

1024
 Iar vizirul Cardan a fost suit pe o că milă şi dus în pustiul,
unde fusese dusă şi pă ră sită Arva odinioară .
— Dacă eşti vinovat, i-a spus ea, vei pieri de foame şi de
sete în pustiu. Dacă însă eşti nevinovat, vei fi salvat cum am
fost salvată eu…
Slujitorului care-l sfă tuise pe Dadbin să n-o ucidă , ci să fie
dusă în pustiu, i-a dă ruit un veşmâ nt scump şi i-a gră it
astfel:
— Unui om ca tine i se cuvine să tră iască în apropierea
şahilor, bucurâ ndu-se de mare vază , că ci ai gră it bine şi
drept…
Ş i nu şi-a sfâ rşit ea bine cuvâ ntul, că ci şahul Cosru l-a şi
numit pe acel slujitor că petenie a unei cetă ţi mari…

*
* *

— Vezi, aşadar, puternice stă pâ ne! Ş i-a sfâ rşit cuvâ ntul
osâ nditul. Cine face bine, bine gă seşte. Nevinovatul nu are a
se teme de un sfâ rşit ră u, iar eu nevinovat sunt. De aceea,
nă dă jduiesc că Alah îţi va ară ta adevă rul şi-mi va da izbâ ndă
împotriva vră jmaşilor şi bâ rfitorilor!
La aceste cuvinte, mâ nia sultanului s-a potolit şi a
poruncit ca osâ nditul să fie dus înapoi, în temniţă .
În ziua a şasea, vizirii erau mâ hniţi foarte că nu-şi
atinseseră ţinta, şi au început să -şi teamă capetele. Trei
deodată s-au înfă ţişat sultanului, şi după ce au bă tut
înfricoşatele temenele, au strigat:
— Preaînalte stă pâ ne! Din dragoste pentru tine am venit
să -ţi spunem că prea multă vreme l-ai lă sat pe acest ră u să
tră iască ! Nu ştim ce câ ştigi prin asta! Zilele trec una după
alta, şi vorbele, şi bă nuielile pe seama ta cresc, de aceea, în
sfâ rşit, porunceşte să i se taie capul…
— Pe Alah! Aveţi dreptate şi spuneţi numai adevă rul! a

1025
strigat sultanul, şi a poruncit să fie adus osâ nditul în faţa
lui. I-a spus:
— Câ t să mai chibzuiesc? Nu vă d nicio scă pare pentru
tine! Toţi sfetnicii mei sunt însetaţi de sâ ngele tă u…
— O, a ră spuns osâ nditul. Dacă adevă rul e de partea mea,
nimeni nu-mi poate face niciun ră u! De asemeni, nu mă tem
de nimeni, că ci tot sufletul meu este plin numai de adevă r.
Cine se aşteaptă numai la binele altora pă ţeşte ca sultanul
Baht Saman!
— Dar ce-a pă ţit Baht Saman?
— Ascultă , o, sultane, a început osâ nditul.

VIZIRII PLESNESC DE CIUDĂ ŞI MAI RĂU. ÎNSĂ

OSÂNDITUL ÎŞI SPUNE ISTORIA. CE A PĂŢIT BAHT
SAMAN, CEL CE NU SOCOTEA NICIODATĂ PUTEREA
VRĂJMAŞILOR SĂI…

Tră ia odată un sultan, pe nume Baht Saman, pentru care

bucuria cea mai mare sta în mâ ncare şi bă utură . Într-o zi,
duşmanii au pornit împotriva hotarelor sale, ameninţâ nd cu
invazia. Prietenii îl sfă tuiau să ia toate mă surile de prevedere,
dar Baht Saman ră spundea că are destui bani, oşteni şi
arme, şi nu se teme de nimic…
Prietenii i-au amintit însă că în afară de bani, arme şi
oşteni, omul trebuie să fie şi prevă ză tor, dar Baht Saman-
sultan n-a vrut să dea ascultare sfă tuitorilor. L-au
împresurat duşmanii. L-au înfrâ nt şi l-au pus pe fugă .
S-a dus Baht Saman la alt sultan.
I-a spus:
— Vin la tine, vecine, şi mă apuc de poalele veşmâ ntului
tă u, şi te rog să mă ajuţi împotriva duşmanilor mei…
Sultanul acela i-a dat atâ ţia bani şi oşti, încâ t Baht Saman
1026
iar şi-a pierdut firea. Gâ ndea: „Am acum din nou oaste mare,
şi de bună seamă că -l voi înfrâ nge pe duşmanul meu!” Dar
din pricina neprevederii şi îngâ mfă rii, duşmanul l-a pus din
nou pe fugă , bă tâ ndu-i oştile, luâ ndu-i toţi banii şi
urmă rindu-l pâ nă la ţă rmul mă rii.
Trecâ nd dincolo, Baht Saman a vă zut pe ţă rm o cetate
mare, cu o fortă reaţă puternică , şi întrebâ nd a cui era, i s-a
ră spuns că era a sultanului Hadidan. Baht Saman s-a dus
deci la seraiul lui Hadidan-sultan, şi dâ ndu-se drept
ră zboinic în leafă , a cerut să fie primit în slujba lui.
Hadidan-sultan l-a primit bine şi l-a încorporat în straja
sa. Dar lui Baht Saman îi era mereu dor de ţară .
Mai tâ rziu, sultan Hadidan, aflâ ndu-se în ră zboi cu un
duşman, l-a numit pe Baht Saman conducă tor al oştilor.
Câ nd însă oştile s-au aşezat în liniile de luptă , sultanul
Hadidan s-a pus şi el însuşi în fruntea lor, cu lancea în
mâ nă . Lupta s-a sfâ rşit în binele lui, oastea duşmană a fost
pusă pe fugă .
Întorcâ ndu-se acasă , cu ai să i, Baht Saman a spus că tre
Hadidan-sultan:
— O, stă pâ ne! Mă mir că tu, stă pâ n peste atâ ta oştire, ai
luptat punâ ndu-ţi viaţa în primejdie…
— O, Baht Samane! a ră spuns sultanul Hadidan. Tu te dai
drept ră zboinic priceput, şi mai crezi că soarta ră zboiului stă
numai în numă rul oştilor?
— De bună seamă , a ră spuns Baht Saman.
— Te înşeli! a ră spuns sultan Hadidan. Pe lâ ngă oşti. Ne
trebuie iscusinţă multă . Oastea nu e decâ t un lucru de
podoabă ! Ş i eu credeam odată că victoria stă numai în
numă rul soldaţilor, şi iată însă că o dată m-a atacat un
duşman cu numai opt sute de bă rbaţi înarmaţi. Eu aveam de
opt sute ori mai mult, şi nu mă temeam! Dar duşmanul meu,
cu iscusinţa lui, mi-a adus o înfrâ ngere grea. Am fost nevoit
să mă refugiez într-o peşteră , unde am dat peste un sihastru.

1027
M-am plâ ns lui. El mi-a spus:
— Ş tii de ce ai fost bă tut? Pentru că ai avut nă dejde în
oştile tale numeroase şi nu le-ai ştiut conduce, de aceea
întoarce-te şi dobâ ndeşte alte oşti, şi dacă vei fi iscusit,
niciun duşman nu-ţi va putea sta împotrivă !…
— Am îndeplinit sfatul sihastrului, a continuat Hadidan,
şi, după cuvâ ntul lui, am devenit chibzuit şi iscusit. După
câ tva timp, sihastrul mi-a spus:
— Du-te acum în întâ mpinarea duşmanului, cu oştile, că ci
dacă s-a culcat pe-o ureche, îl vei învinge tu, chiar dacă ai
lupta singur împotrivă -i…
Auzind acestea, am adunat oştile şi l-am atacat pe duşman
noaptea, pe neaşteptate. Acesta, necunoscâ nd numă rul mic
al oştenilor mei, s-a pus pe fugă în chip ruşinos, iar eu am
devenit iar stă pâ n în ţara mea…
Auzind acestea, Baht Saman s-a trezit din îndoieli şi a
spus:
— Lă udat fie Alah cel atotputernic. Iată dar că mi-ai spus o
istorie care seamă nă aşa de bine cu a mea!
Apoi Baht Saman s-a îndreptat spre munţi. Într-o noapte,
a auzit un glas, prin somn:
— Deşteaptă -te, Baht Samane, şi ia aminte! Dacă ţi-ai
dobâ ndit cumpă t şi iscusinţă , vei ră pune pe toţi vră jmaşii
tă i…
Baht Saman a pornit spre patrie. În drum, a întâ lnit câ ţiva
oameni.
— Întoarce-te! L-au sfă tuit ei. Eşti stră in, şi sultanul
nostru ucide toţi stră inii, de teamă să nu intre în ţară Baht
Saman…
— Mă tem numai de Alah! a ră spuns Baht Saman.
— Sultanul nostru crede că are multe vieţi şi că e de
nebiruit…
— Dacă se crede nebiruit, e pierdut! a ră spuns Baht
Saman. Înseamnă că şi-a pierdut buna judecată … Cu voia

1028
Domnului îl voi învinge eu… Nu mă cunoaşteţi?
— Pe Alah, nu te cunoaştem!
— Sunt Baht Saman!
Auzind oamenii aceasta şi cunoscâ ndu-l, au descă lecat, au
să rutat scă rile de la şaua sa şi l-au întrebat:
— Cum te poţi bă ga, o, Baht Samane, într-o primejdie ca
asta?
— Cugetul mi-i uşor, a ră spuns el. Am încredere în armele
voastre!
— Asta ajunge, într-adevă r! Au spus oamenii. Ş i noi vom
face tot ce ne cere datoria! Nu-ţi pierde curajul! Îţi stă m la
îndemâ nă , cu averea şi viaţa noastră … Ş i pentru că noi
suntem oamenii de credinţă ai sultanului, te putem lua cu
noi, să -ţi câ ştigă m prieteni în taină , că ci toţi oamenii îţi sunt
binevoitori!
Ş i l-au luat oamenii aceia pe Baht Saman cu ei, şi l-au dus
în cetate, şi l-au ascuns.
După aceea, au vorbit despre întoarcerea lui câ torva
dregă tori mari, prietenii lui mai înainte. N-a trecut mult şi s-
au alcă tuit într-o ceată tainică împotriva sultanului. Nu
tâ rziu, apoi, l-au ucis, iar Baht Saman s-a urcat iar în jilţul
său…

*
* *

— Vezi dar, o, sultane! a încheiat osâ nditul. Cine are

cugetul curat, şi e chibzuit, şi nu se crede cel mai tare om,
nu pierde niciodată ! Sunt nevinovat! Nu te încrede numai în
puterea paloşului tă u, ci judecă bine!
Astfel auzind, mâ nia sultanului s-a potolit şi a poruncit ca
osâ nditul să fie dus înapoi, în temniţă .
În a şaptea zi, s-a înfă ţişat al şaptelea vizir, pre nume
Bihkamal. S-a înclinat şi a gră it astfel:

1029
 — O, sultane! La ce foloseşte îndelunga ta şovă ială ? De ce,
de atâ ta vreme, nu te hotă ră şti să -l dai gâ delui?
Mâ niat de aceste cuvinte, sultanul a poruncit să fie adus
din nou osâ nditul.
— Vai ţie, pe Alah! a strigat sultanul. De data asta nu mai
scapi!
— Mă rite stă pâ ne! Cu câ t mai grozavă este învinuirea, cu
atâ t mai de laudă este îndurarea şi iertarea unui om puternic
ca tine! Cine chibzuieşte bine ajunge precum s-a întâ mplat
cu sultanul Bikeherd! Ai auzit de el?
— Ce s-a întâ mplat cu acest Bikeherd?

A ŞAPTEA ISTORIE A OSÂNDITULUI. AFLĂM CE S-A

ÎNTÂMPLAT CU BIKEHERD.

A fost odată un sultan numit Bikeherd, şi avea mulţi bani

şi nenumă raţi oşteni, dar obişnuia să pedepsească cu
cruzime orice greşeală câ t de mică , şi niciodată nu ierta.
Într-o zi, s-a dus la vâ nă toare şi a fost ră nit la ureche de
să geata unui copil de casă , pre nume Iatro.
— Cine a slobozit să geata asta? a strigat sultanul.
L-au adus pe Iatro în faţă , şi sultanul a poruncit să fie
omorâ t. Iatro a că zut la pă mâ nt în faţa lui şi i-a spus:
— Iartă -mă , o, sultane, pentru o faptă să vâ rşită fă ră voie,
că ci înţelegerea şi mă rinimia alcă tuiesc cea mai frumoasă
dintre virtuţi! Mă rinimia aduce înmiită dobâ ndă şi e înscrisă
în cartea lumii ca o comoară !
Sultanului i-au plă cut aşa de mult aceste cuvinte, încâ t,
pentru prima dată în viaţa lui, a poruncit iertare unui
nevinovat. Ş i nu avea a se că i de fapta lui, că ci Iatro era
fecior de sultan, fugit de acasă din cauza unei greşeli.
Nu mult după întâ mplarea de la vâ nă toare, Iatro a fost
1030
cunoscut de cineva, care l-a vestit pe tată l lui unde se află .
Tată l i-a trimis o scrisoare prin care-i fă cea inima uşoară şi-l
ruga să se întoarcă acasă . Iatro s-a întors la tată l să u, şi a
fost primit cu bucurie şi cu pă rintească iubire, în cinstea lui
tă indu-se viţelul cel mai gras.
În acest timp, Bikeherd-sultan, urcâ ndu-se într-o barcă şi
mergâ nd la pescuit, o furtună iscată pe neaşteptate l-a
ră sturnat în apă . Bikeherd s-a apucat de o scâ ndură şi a fost
dus tocmai pe celă lalt ţă rm al mă rii, în ţara pă rintelui lui
Iatro. Spre seară , Bikeherd a ajuns la porţile cetă ţii de
că petenie, şi aflâ ndu-le închise, a petrecut noaptea pe-o
piatră de mormâ nt. Dimineaţa, câ nd oamenii se îndreptau
spre cetate, au ză rit ză câ nd în apropierea mormâ ntului un
om ucis în timpul nopţii. Ş i crezâ ndu-l ucigaş pe Bikeherd, l-
au legat şi l-au pâ râ t sultanului, şi astfel, din porunca
acestuia, Bikeherd a fost aruncat în temniţă . Bikeherd se
gâ ndea: „Toate aceste mi s-au întâ mplat din cauza multelor
mele fapte nelegiuite. Mulţi oameni am ucis pe nedrept, şi
acum îmi primesc ră splata!”
Pe câ nd sta scufundat în aceste gâ nduri, o pasă re s-a
aşezat pe zidul închisorii. Bikeherd, ca vâ nă tor pă timaş, a
apucat o piatră şi a aruncat-o asupra pasă rii, dar piatra l-a
lovit tocmai pe Iatro aflat în curte, în faţa închisorii! i-a rupt o
ureche. Ş i vă zâ nd Iatro de unde fusese aruncată piatra, a
poruncit ca aruncă torul să fie adus în faţa lui. I s-a scos
turbanul. I s-au legat ochii. Dar vă zâ ndu-l Iatro că are numai
o ureche, i-a spus:
— De n-ai fi om ră u, nu ţi s-ar fi tă iat urechea!
— Pe Alah! a ră spuns Bikeherd. Urechea mi-am pierdut-o
în timpul unei vâ nă tori, fiind lovit de să geata unui copil de
casă !
Iatro s-a uitat la el bine, şi recunoscâ ndu-l, a strigat:
— Eşti sultanul Bikeherd! Cum de ai ajuns aici?
Bikeherd i-a povestit tot ce i s-a întâ mplat, şi toţi cei de

1031
faţă s-au minunat. Iatro l-a îmbră ţişat, l-a să rutat, l-a poftit
să şadă şi a spus tată lui să u:
— Iată sultanul care m-a iertat câ nd i-am rupt urechea cu
să geata. De aceea, acum îl voi ierta şi eu!
Apoi, întorcâ ndu-se spre Bikeherd, Iatro a adă ugat:
— Iată , Bikeherde, cum mă rinimia ta ţi-a folosit în cele din
urmă !
Ş i Iatro i-a dă ruit bani şi veşminte şi a poruncit să fie dus
în patria sa.

*
* *

— Află , mă rite sultane! a încheiat osâ nditul, nimic nu e

mai frumos ca îndurarea şi iertarea nevinovaţilor! Ori de câ te
ori te înduri, faptele tale se înscriu în cartea timpului, şi
toate faptele bune se adună în comoară …
Auzind această istorie, mâ nia sultanului s-a potolit iar. Ş i
a poruncit ca osâ nditul să fie dus în temniţă .
— Vom chibzui pâ nă mâ ine! a încheiat sultanul.
În ziua a opta, toţi vizirii s-au adunat şi se vă itau:
— Ce să facem, că ci acest fecior ne biruie! Va scă pa cu zile
şi ne va pră buşi!
S-au dus deci la sultan, toţi deodată , şi închinâ ndu-se i-au
spus:
— Preamă rite stă pâ ne! Pă zeşte-te şi nu te lă sa amă git de
viclenia acestui om! Dacă ai auzi ce auzim noi, nu l-ai mai
lă sa să tră iască nicio zi şi nu i-ai mai bă ga în seamă vorbele!
Nu suntem noi oare vizirii tă i, datori să ne îngrijim de viaţa
ta? Cui vrei să -i dai ascultare, dacă nu nouă , celor zece viziri
ai tă i? Noi toţi depunem mă rturie că acest om e un
ră ufă că tor! Dacă nu vrei să -l omori, cel puţin alungă -l din
ţară …
Cuvintele l-au aţâ ţat iar pe sultan şi a poruncit să fie adus

1032
osâ nditul, şi câ nd acesta a fost adus, toţi vizirii strigau într-
un glas:
— Tică losule! Vrei să -l amă geşti pe sultan cu vorbele tale?
Crezi că fapta ta poate fi iertată ?
— Să vină gâ dele, să -l omoare! a strigat sultanul, şi vizirii
au să rit în sus strigâ nd:
— Îl omorâ m noi! Îl omorâ m noi! Îl omorâ m noi…
— O, sultane preaînţelept! a gră it osâ nditul. Uită -te cu
câ tă patimă sunt porniţi împotriva mea vizirii tă i, şi hotă ră şte
dacă mă pizmuiesc sau nu! Fii încredinţat că vor să ne
despartă , spre a-ţi putea fura banii, ca înainte vreme!
Gâ ndeşte-te că toţi depun mă rturie împotriva mea, dar cum
pot fi martori pentru ceea ce n-au vă zut? Asta nu-i decâ t
pizmă şi ură . Vei vedea că după ce mă vei omorî te vei că i,
precum s-a că it şi Ilan-şah, care avea şi el viziri pizmaşi ca şi
vizirii tă i…
— Ce fel de istorie mai e şi asta? a întrebat sultanul.

ISTORIA LUI ILAN-ŞAH ŞI A LUI ABU TAMAN… ŞI AICI E

VORBA TOT DE LUCRĂTURILE RĂILOR ŞI
NEPUTINCIOŞILOR, CĂCI ÎNCĂ DIN VEACUL-VEACULUI,
NUMAI RĂII ŞI NEPUTINCIOŞII UMBLĂ CU LUCRĂTURI…

— Luminate stă pâ ne! Odată , într-o ţară stă pâ nită de un

sultan ră u şi tiranic, tră ia un om bun şi înţelept, pe nume
Abu Taman, dar avea atâ ta de suferit din cauza
samavolniciilor sultanului, încâ t în cele din urmă s-a hotă râ t
să -şi pă ră sească patria şi să se pună sub ocrotirea unui
stă pâ n drept.
Astfel, Abu Taman şi-a ales cetatea de că petenie a lui Ilan-
şah, şi a poruncit să i se clă dească acolo un serai şi să i se
aducă tot aurul acolo. Auzind de el, Ilan-şah l-a poftit la sine
1033
şi i-a spus:
— Aud că ai de gâ nd să te statorniceşti la noi. Mi-ai fost
lă udat pentru înţelepciunea, virtutea şi mă rinimia ta, de
aceea fii binevenit şi socoteşte ţara asta ca patria ta… Tot ce
ai nevoie îţi vom da! Te rog numai un lucru: să tră ieşti pe
lâ ngă mine şi să -mi fii sfetnic…
Abu Taman s-a înclinat şi a ră spuns:
— O, şah Ilane! Îţi voi sluji cu bunurile şi viaţa mea, dar să
nu mă aşezi lâ ngă tine, că ci mă tem că cinstea asta îmi va
aduce numai duşmani…
Apoi Abu Taman i-a fă cut lui Ilan-şah multe daruri şi i s-a
ară tat plin de supunere. Curâ nd, Ilan-şah a aflat la el atâ tea
virtuţi, încâ t l-a îndră git foarte, încredinţâ ndu-i cele mai grele
treburi ale conducerii. Cei trei viziri, care pâ nă atunci
avuseseră totul pe mâ na lor, au luat-o la să nă toasa, Ilan-şah
mulţumindu-se numai cu Abu Taman.
Vizirii s-au sfă tuit între ei.
— Să ne gâ ndim cel puţin cum l-am putea scoate din ţară
pe acest stră in! a spus unul.
— Eu cred alta! a spus vizirul al doilea. Sultanul turcilor
are o fată aşa de frumoasă , încâ t n-are pereche în toată
lumea, însă peţitorii la mâ na ei sunt numaidecâ t ucişi!
Fiindcă sultanul nostru nu cunoaşte încă socoteala cu
turcoaica, să mergem la el şi să -i spunem atâ tea despre ea,
pâ nă -i vom aprinde inima, după aceea să -l sfă tuim să -l
trimită pe Abu Taman în peţitorie. Astfel, vom scă pa de Abu
Taman, că ci turcoaica îl va omorî…
Ş i astfel, vizirii s-au înfă ţişat într-o zi sultanului, în lipsa
lui Abu Taman, şi i-au povestit atâ tea despre turcoaică , încâ t
sultanul s-a îndră gostit de ea. A spus:
— Să trimitem pe cineva la tată l ei, s-o peţească ! Cine să
fie solul?
— Abu Taman! au ră spuns vizirii. Nimeni nu-i mai
îndreptă ţit decâ t Abu Taman, înţeleptul şi învă ţatul nostru…

1034
 — Aveţi dreptate! a ră spuns sultanul. Abu Taman e cel mai
îndreptă ţit…
Ş i chemâ ndu-l pe Abu Taman, l-a întrebat dacă vrea să se
ducă s-o peţească pe turcoaică . Abu Taman s-a ară tat gata la
poruncă , încâ t sultanul a poruncit să se pregă tească totul
pentru că lă torie, şi i-a dat multe daruri şi un hrisov că tre
sultanul din pă mâ ntul Turkestanului.
Abu Taman a sosit cu bine în Turkestan, şi cum a aflat de
sosirea lui, sultanul i-a trimis în întâ mpinare un slujitor,
care i-a pus la îndemâ nă o locuinţă potrivită rangului şi l-a
gă zduit trei zile.
În ziua a patra, sultanul l-a chemat la sine. Abu Taman i
s-a închinat, dâ ndu-i darurile şi hrisovul lui Ilan-şah.
După ce a citit hrisovul, sultanul Turkestanului a spus:
— Să vedem! Du-te la fata mea şi vorbeşte cu ea…
Dinainte înştiinţată de venirea lui Abu Taman, turcoaica
îşi împodobise seraiul cu cele mai frumoase vase de aur şi
argint, se aşezase pe un jilţ de aur şi-şi pusese cele mai
frumoase pietre scumpe.
Intrâ nd în încă pere şi vă zâ nd-o, Abu Taman gâ ndea la
cuvintele înţelepţilor: „Cine-şi pleacă ochii nu pă ţeşte nimic
ră u, mâ na ce se retrage la timp nu va fi tă iată niciodată , şi
cine gâ ndeşte, şi pe urmă gră ieşte, nu are a se teme de
nimic!”
Ş i astfel, Abu Taman sta liniştit în faţa ei şi nici nu-şi
ridica ochii.
— O, Abu Taman! i-a spus ea. Ridică -ţi ochii din pă mâ nt,
uită -te la mine şi vorbeşte-mi!
El însă n-a spus niciun cuvâ nt şi nu şi-a ridicat capul.
— Nu ai fost trimis aici să mă vezi şi să vorbeşti cu mine?
a stă ruit ea. Însă Abu Taman tă cea mâ lc.
— Ia câ t vrei pietre preţioase, aur şi argint! l-a îndemnat
ea, dar Abu Taman nici nu şi-a mişcat mâ inile.
— Mi s-a trimis un sol orb, surd şi tâ mp! a spus turcoaica,

1035
vă zâ nd aceasta.
Ş i l-a dat afară şi l-a vestit pe tată l ei, şi acesta l-a chemat
la sine şi l-a întrebat:
— De ce nu te-ai uitat la fata mea, câ nd doar pentru ea ai
venit?
— Am vă zut-o destul!
— De ce n-ai luat lucruri preţioase?
— Nu se cade să iau lucruri stră ine…
Auzind acestea, sultanul l-a îndră git mult, pe Abu Taman,
i-a dă ruit un veşmâ nt preţios şi i-a spus:
— Vino să te uiţi în fâ ntâ na asta…
Abu Taman a vă zut o fâ ntâ nă plină cu capete de om.
— Iată , Abu Taman, capetele peţitorilor ucişi pentru că s-
au ară tat lipsiţi de bună purtare şi înţelepciune!
M-am gâ ndit: „Dacă solii sunt atâ t de neciopliţi, cum
trebuie să fie trimiţă torii lor?…” Tu însă mi-ai cucerit inima
prin modestia ta, de aceea stă pâ nul tă u o va că pă ta pe fata
mea de soaţă …
Abu Taman a primit de la sultanul turcilor numeroase
daruri şi o scrisoare că tre Ilan-şah, prin care îi fă gă duia
mâ na fetei, ca o cinste pentru el şi pentru solul să u.
Câ nd Abu Taman s-a întors şi i-a înmâ nat darurile şi
hrisovul turcului, Ilan-şah nu mai putea de bucurie. Îndată a
sosit şi frumoasa turcoaică . Ilan-şah a gă sit-o fermecă toare,
peste toate aşteptă rile. Abu Taman s-a ridicat şi mai mult în
cinste. Toate însă au crescut pizma şi mâ nia vizirilor! Îşi
spuneau: „Dacă nu gă sim alt vicleşug împotriva lui Abu
Taman, vom muri de inimă rea…”
După un lung sfat, au chemat doi că mă raşi de-ai
sultanului şi, dâ ndu-le câ te o mie dinari, le-au spus:
— Luaţi banii aceştia pentru voi, şi faceţi-ne un bine…
— Ce doriţi?
— Acest Abu Taman ne-a să pat mă rirea, şi dacă lucrurile
mai merg multă vreme aşa, sultanul ne va izgoni de tot de

1036
lâ ngă dâ nsul. Vrem deci ca atunci câ nd sultanul se va culca,
voi, stâ nd la că pă tâ iul lui, să gră iţi aşa unul cu altul:
„Stă pâ nul nostru s-a dat cu totul pe mâ na acestui Abu
Taman, şi el, pe Alah, n-are gâ nduri bune!” „Dar ce gâ nduri
are?” „Necinsteşte casa stă pâ nului, povestind tuturor că
sultanul din Turkestan a ucis toţi peţitorii, numai pe el nu,
pentru că fata lui îl iubeşte, şi numai aşa a primit să se
mă rite cu Ilan-şah…” „Ş tii, de bună seamă , că -i aşa?” „Pe
Alah! Ş tie o lume, însă toţi se tem s-o spună sultanului…”
Că mă raşii au fă gă duit vizirilor să -i ajute, şi într-o noapte,
pe câ nd sultanul încă nu adormise, au prins a gră i aşa cum
îi învă ţaseră vizirii. Auzindu-i, Ilan-şah gâ ndea: „Aceşti
că mă raşi, de bună seamă că n-au niciun gâ nd ră u şi spun
numai adevă rul!”
Ş i cum s-a luminat de ziuă , a şi poruncit să fie adus Abu
Taman. L-a întrebat:
— Ce pedeapsă i se cuvine celui ce-l vinde pe stă pâ nul
său?
— Să fie vâ ndut şi el la râ ndu-i! a ră spuns Abu Taman.
Acelui om i se cuvine deplină moarte…
Atunci Ilan-şah l-a scuipat pe Abu Taman drept între ochi:
— Tu eşti acela! a ră cnit Ilan-şah, şi i-a înfipt cuţitul în
piept şi a poruncit să fie zvâ rlit într-o fâ ntâ nă .
Dar după ce l-a ucis, Ilan-şah a început să se că iască , şi
mereu era trist şi amă râ t.
Dacă -l întreba cineva de pricina mâ hnirii, tă cea, şi din
dragoste pentru soaţa sa nu-i destă inuia nici ei nimic. Vizirii
se bucurau foarte de moartea lui Abu Taman, şi au înţeles
bine că supă rarea lui Ilan-şah îşi are obâ rşia în că inţă .
Însă Ilan-şah foarte des îi pâ ndea pe că mă raşi în timpul
nopţii, să -i audă ce mai spun. Astfel, stâ nd într-o noapte în
faţa uşii lui, i-a vă zut aşezâ nd mult aur în faţa lor şi
jucâ ndu-se cu el, iar pe unul l-a auzit spunâ nd:
— Vai nouă ! Ce ne foloseşte acest aur? Dacă nu

1037
cumpă ră m cu el ceva, vom fi descoperiţi! Aurul acesta ne-a
dus la moarte de om, că ci noi suntem ucigaşii lui Abu
Taman…
— De-am fi ştiut că Ilan-şah îl va ucide, asemenea
învinuire niciodată n-ar fi trecut pe buzele noastre!
Auzind acestea, Ilan-şah şi-a pierdut firea. S-a nă pustit
asupra lor. Striga:
— Vai, vouă ! Ce aţi fă cut, o, tică loşilor!
— O, Ilane! au ră spuns ei. Îndurare! Milă şi îndurare…
— Lui Alah să -i cereţi îndurare! a strigat Ilan-şah.
Atunci, că mă raşii i s-au închinat şi au gră it:
— Pe Alah, o, Ilane! Aceşti bani de aur ni i-au dat vizirii,
spunâ ndu-ne cum să -l ponegrim pe Abu Taman, aşa fel,
încâ t să te hotă rască să -l omori! Tot ce-am spus noi, la
că pă tâ iul tă u, ne-au învă ţat vizirii…
Auzind aceasta, Ilan-şah şi-a smuls barba şi-şi muşca
degetele, de că inţă că nu chibzuise.
A chemat vizirii:
— O, voi, tică loşilor! Credeaţi că Alah nu vede fapta
voastră ruşinoasă ? Acum, nenorocirea vă va lovi pe voi! Nu
ştiţi că cine sapă groapa altuia cade singur în ea?
Ş i a poruncit să li se taie capetele, sub ochii lui. Apoi, s-a
dus la soaţa sa, învinuindu-se de nedreptatea fă cută lui Abu
Taman. Sultă niţa, împreună cu tot seraiul, l-au plâ ns pe
bietul Abu Taman. Din porunca lui Ilan-şah, a fost scos din
fâ ntâ nă şi i s-a ridicat un monument.

*
* *

— Vezi bine, o, sultane! O, preafericitule! a încheiat

osâ nditul. Iată unde duc pizma şi ră utatea! Iată însă cum
viclenia vizirilor a fost pedepsită foarte! De aceea şi eu sper
că nu mă vei da vră jmaşilor mei! Nu mă tem atâ t pentru viaţa

1038
mea, câ t pentru că inţa ta, sultane, că ci prea tâ rziu te vei
încredinţa de nevinovă ţia mea!
Aceste cuvinte l-au cutremurat pe sultan. A poruncit
trimiterea osâ nditului înapoi, în temniţă .
Dar în ziua a noua, vizirii s-au vorbit iar între dâ nşii.
— Iată câ t ne dă de furcă ! Cum se hotă ră şte sultanul să -l
omoare, îl şi înduplecă cu o istorie! Ce să facem, să -l
înlă tură m din calea noastră ?
În cele din urmă , au hotă râ t să se ducă la sultă niţă .
— Nu ştii câ t de prost stai, o, sultă niţo! Tu suferi în
singură tate, în timp ce sultanul petrece în bă utură şi
câ ntare! Ş tii cum te bâ rfeşte cetatea, o, sultă niţo?
— Pe Alah! a strigat ea. Ce să fac?
— Du-te la sultan şi plâ nge-i-te şi spune-i câ t ră u ţi-a
adus acest tică los! Întreabă -l ce-i foloseşte să -l lase în viaţă ?
Dacă nu vrea să -l omoare el, spune-i să te ucidă pe tine, ca
să se sfâ rşească odată vorbele…
Sultă niţa şi-a sfâ şiat veşmintele şi s-a dus la sultan. S-a
aruncat la pă mâ nt în faţa lui şi a strigat:
— O, stă pâ ne! Cum rabzi ruşinea asta? Nici nu-ţi pasă că
cetatea îşi bate joc de noi! Ori îl omori pe tică los, ori omoară -
mă pe mine!
Sultanul s-a mâ niat foarte:
— Vă d că nu voi avea linişte, dacă -l las pe acest om să
tră iască . Îl voi omorî azi. Du-te în iatacul tă u, femeie, şi fii
mulţumită !
Apoi a poruncit să fie adus osâ nditul, şi câ nd a fost adus,
vizirii au prins a striga:
— Vai ţie! Moartea ta este aproape! I s-a fă cut dor
pă mâ ntului să te înghită …
— Moartea nu stă nici în cuvintele, nici în pizma voastră ! a
ră spuns osâ nditul, liniştit. Cunoaşteţi istoria sultanului
Ibrahim? Ascultaţi deci şi luaţi aminte…

1039
ISTORIA SULTANULUI IBRAHIM ŞI A FIULUI SĂU, AJUNS
VÂNĂTOR ISCUSIT ŞI TÂLHAR LA DRUMUL MARE…

— O, stă pâ ne! Tră ia odată un sultan numit Ibrahim, sub al

că rui braţ se supuneau alţi sultani şi alte mă riri ale
pă mâ ntului, dar Ibrahim era mereu trist, din pricină că nu
avea fii şi se temea că va trebui să lase moştenirea stră inilor.
Însă , pâ nă la urmă , soaţa i-a nă scut un fiu, şi Ibrahim s-a
bucurat mult, astfel încâ t fă cea daruri oricui venea să -l
firitisească . Dar multe ca nisipul mă rii aveau să fie
nenorocirile acestor oameni, de aceea, viziri, luaţi aminte, şi
nu întunecaţi şi mai ră u pă mâ ntul, cu ră utatea voastră ! Ş tiţi
ce s-a întâ mplat fiului lui Ibrahim? Dar lui Ibrahim? Ş tiţi?
Luaţi aminte…
Vrâ nd să ferească nenorocirea din calea fiului să u, Ibrahim
a poruncit să se sape o peşteră mare, într-un munte, şi a
adunat acolo toate cele de trebuinţă traiului, merinde,
veşminte şi alte lucruri, şi a poruncit să se facă şi o conductă
de apă , de pe munte pâ nă în peşteră , şi a poruncit ca fiul să u
să fie dus acolo cu doica.
Lună de lună , Ibrahim se ducea la peşteră , cu o frâ nghie, îl
tră gea pe fiul să u sus pe munte, îl să ruta, îl strâ ngea la
piept, jucâ ndu-se cu el un timp, apoi îl cobora din nou în
peşteră , hotă râ t fiind să continue aşa pâ nă la şapte ani.
Câ nd s-a apropiat timpul, câ nd mai lipseau doar zece zile
pâ nă la împlinirea celor şapte ani, pe munte s-au ară tat nişte
vâ nă tori urmă rind un leu. Ş i vă zâ ndu-se leul înconjurat din
toate pă rţile, a să rit în peşteră , şi cum l-a ză rit, doica s-a
furişat în altă încă pere. Leul s-a nă pustit asupra copilului, l-
a ră nit la umă r şi a să rit în încă perea unde se afla doica şi a
sfâ şiat-o. Copilul a ră mas leşinat în prima încă pere.
Ş tiindu-l pe leu în peşteră , vâ nă torii s-au aşezat la intrare,
şi auzind ră cnetele doicii şi ale copilului, s-au mirat, apoi

1040
totul s-a liniştit, astfel că vâ nă torii erau încredinţaţi că leul îi
ucisese pe amâ ndoi. Au ră mas însă în faţa peşterii, şi ori de
câ te ori leul încerca să iasă , aruncau în el cu pietre. Ş i câ nd
l-au vă zut că zut la pă mâ nt, a intrat unul dintre ei şi l-a
omorâ t. Ş i gă sindu-l acel vâ nă tor pe copil, ră nit, şi gă sind în
încă perea vecină doica moartă , şi vă zâ nd merindele, a dat de
ştire soţilor să i, şi ei au tras totul sus cu funia. În cele din
urmă , vâ nă torul l-a scos din peşteră şi pe copil. L-a dus în
casa sa, i-a îngrijit rana şi l-a pă strat la el, deoarece nu ştia
al cui este, că ci nici copilul încă nu putea ră spunde la
întrebare, fiind prea mic. Vâ nă torul l-a îndră git repede, l-a
înfiat, şi-l lua cu el la vâ nă toare şi-l învă ţa să că lă rească .
La doisprezece ani, bă iatul devenise vâ nă tor iscusit, dar şi
vestit tâ lhar la drumul mare. Odată ceata lor a atacat într-o
noapte o caravană înarmată . După o luptă grea şi
îndelungată , caravana a învins şi a omorâ t mulţi tâ lhari.
Bă iatul a că zut ră nit.
Deschizâ nd ochii a doua zi dimineaţa, şi vă zâ ndu-şi soţii
morţi, bă iatul a vrut să fugă , dar a întâ lnit un om, care l-a
întrebat încotro merge. Bă iatul i-a povestit cele întâ mplate,
iar omul acela i-a spus:
— Bucură -te, că ci steaua norocului tă u a ră să rit. Alah îţi
dă ajutor prin mine. Am gă sit o comoară preţioasă . Vino şi
ajută -mă , şi-ţi voi da atâ ţia bani, să ai pentru toată viaţa ta…
Ş i l-a luat cu el, în casa lui, şi i-a îngrijit ră nile.
Apoi, omul acela a încă rcat două că mile, cu fel de fel de
merinde, şi au pornit la drum, şi au mers pâ nă au ajuns la
un munte înalt. Ajuns acolo, omul acela a scos o carte, a citit
ceva în ea, apoi a prins a să pa în munte, şi a să pat pâ nă la
adâ ncimea de aproape cinci picioare. A dat peste o piatră
mare. A ridicat-o şi s-au vă zut deodată în faţa unei peşteri.
Au aşteptat puţin să iasă duhoarea. Apoi omul acela l-a legat
pe bă iat de mijloc, cu o frâ nghie, şi l-a coborâ t în adâ nc.
Apoi, omul acela a slobozit un coş, legat de o frâ nghie, şi

1041
bă iatul l-a umplut cu aur, şi omul l-a tras sus şi l-a golit, şi
iar l-a slobozit în adâ nc. Astfel, au încă rcat că milele cu atâ ta
aur, încâ t li se îndoiseră spină rile!
Bă iatul a tot aşteptat să fie tras afară din peşteră , dar
omul acela n-a mai coborâ t frâ nghia, ci aşezâ nd piatra la loc,
şi-a vă zut de drum. Bă iatul nu ştia ce să facă de disperare, şi
se gâ ndea ce moarte amară îl aşteaptă : după ce scă pase din
prima peşteră şi de tâ lhari, iată că acum trebuia să moară de
foame…
Pe câ nd sta astfel, disperat, a auzit deodată susurul unei
ape şi a pornit într-acolo, şi cu câ t se apropia, cu atâ t mai
limpede se auzea susurul, şi bă iatul şi-a dat seama că se afla
lâ ngă un mare fluviu subpă mâ ntean, şi fiindcă tot trebuia să
moară acolo, azi-mâ ine, tot mai bine era să se arunce în
apă …
Ş i s-a aruncat în apă , şi s-a dus, pe sub pă mâ nt, pâ nă
într-o vale adâ ncă unde apa nă vă lea afară , la soare. Astfel a
ajuns bă iatul din nou la faţa pă mâ ntului.
A înotat pâ nă la mal, şi ajungâ nd, a mulţumit lui Alah
pentru salvarea sa, şi a pornit la drum, şi a mers pâ nă a
ajuns într-o cetate a tată lui să u!
Mare a fost mirarea locuitorilor, auzind pe ce cale
minunată ajunsese la ei acest stră in! Au venit la el şi l-au
rugat să -şi povestească pă ţaniile, şi toţi erau gata să -l
gă zduiască , astfel că bă iatul a ră mas bucuros în cetatea
aceea.

*
* *

În timp ce el se afla în casa vâ nă torului, tată l lui s-a dus la

peşteră , ca-n fiecare lună , a strigat-o pe doică , dar neprimind
ră spuns, a poruncit să fie coborâ t un om. Îndată sultanul a
aflat toate cele întâ mplate. Ş i-a izbit obrajii cu palmele şi a

1042
coborâ t în peşteră , să vadă totul, cu ochii lui. Câ nd a vă zut-o
pe doică sfâ şiată , ză câ nd lâ ngă un leu mort, şi pe fiul să u
nică ieri, s-a întors acasă şi le-a spus tuturor că un leu i-a
sfâ şiat copilul, şi s-a mâ ngâ iat că fiul i-a fost mâ ncat de
leu…
Feciorul să u însă s-a apucat iar de tâ lhă rie, şi pă lea aşa de
ră u drumurile, încâ t oamenii l-au rugat pe sultan să -i
ocrotească împotriva tâ lharilor.
Sultanul a pornit cu oştile şi i-a înconjurat pe tâ lhari, dar
aceştia s-au împotrivit cu îndâ rjire, iar feciorul a dat tată lui
să u lovitura de moarte, cu o să geată !
Pâ nă la urmă , tâ lharii, împreună cu feciorul, au fost prinşi
şi duşi în faţa sultanului aflat pe patul morţii.
Fiind întrebat ce pedeapsă li se cuvine, sultanul a
ră spuns:
— Sunt prea bolnav acum, ca să hotă ră sc eu, de aceea,
chemaţi-i pe viziri…
Ş i venind vizirii, şi fiind aduşi tâ lharii, sultanul i-a întrebat
care din ei l-a ră nit.
— Acest fecior! au ră spuns tâ lharii.
— Spune-mi cine eşti şi cine e tată l tă u? a întrebat
sultanul.
— Stă pâ ne! a ră spuns feciorul, nu-l cunosc pe tată l meu!
Ş tiu doar că m-a închis într-o peşteră , cu doica mea. Ş i într-o
zi un leu s-a nă pustit asupra noastră . Pe mine m-a ră nit, pe
doică a sfâ şiat-o. Ş i Alah a trimis un om care m-a scos din
peşteră şi m-a crescut ca vâ nă tor şi tâ lhar.
Spre a-l încredinţa pe sultan de adevă rul spuselor, şi-a
descoperit umerii pe care se mai puteau vedea urmele
muşcă turilor.
Acestea vă zâ ndu-le şi auzindu-le, sultanul a adunat
cititorii în stele şi mai-marii oştilor. A strigat:
— Mulţumesc Domnului, că jilţul ră mâ ne fiului meu…
Ş i sultanul şi-a strâ ns feciorul la piept şi l-a să rutat.

1043
 — O, fiule! a strigat el. Te-am închis în peşteră , ca mă sură
de prevedere împotriva ră ută ţilor lumii, dar totul a fost
zadarnic!
Ş i luâ nd sultanul diadema de pe capul să u, a pus-o pe
capul fiului să u, şi toţi cei de faţă i s-au închinat.
Apoi, sultanul l-a sfă tuit să fie drept cu supuşii, şi chiar în
noaptea aceea şi-a dat ochii peste cap, să vadă gră dina
Huriilor şi munţii de pilaf de pe ceea lume…
— De aceea, mă rite stă pâ ne, a încheiat osâ nditul, eu sunt
încredinţat că dacă vrei, îmi vei da izbâ ndă împotriva
vizirilor, oricâ t s-ar stră dui ei să mă nimicească …
Auzind aceste cuvinte, sultanul a început din nou să
şovă ie, şi osâ nditul a fost dus iar în temniţă .
În ziua a zecea, fiind să rbă toare mare, supuşii au început
să se înfă ţişeze sultanului, să -l firitisească , iar vizirii s-au
dus la mulţi dregă tori ai cetă ţii şi le-au zis:
— Câ nd vă veţi afla azi în faţa sultanului, să -i spuneţi că
viaţa lui demnă este, şi e drept faţă de toţi supuşii să i, dar
ce-l mai lasă cu zile pe nemernic?
Dregă torii au fă gă duit vizirilor că aşa vor spune, şi venind
în faţa sultanului, i s-au închinat şi au spus tot ce-i
învă ţaseră vizirii.
— Nu mă îndoiesc că din dragoste mă sfă tuiţi! a ră spuns
sultanul. Dar ştiţi că am destulă putere să poruncesc să fie
omorâ ţi jumă tate din supuşii mei, nu un singur om! Amâ n
mereu moartea acestui om, voind să capă t dovezi mai tari
despre vinovă ţia lui, ca să -mi fie cugetul liniştit şi să -mi
pă strez încrederea supuşilor. Chiar dacă îl cruţ azi, mâ ine
nu-mi va scă pa…
Ş i sultanul a poruncit ca osâ nditul să fie adus iar în faţa
sa, şi i-a gră it:
— Vai ţie! Câ t timp au să mă mai dojenească oamenii din
cauza ta? Chiar şi dregă torii cetă ţii îmi bat obrazul că te las
în viaţă prea mult, de aceea, chiar azi îţi voi vă rsa sâ ngele…

1044
 — Preamă rite sultane! a ră spuns osâ nditul. Dacă oamenii
vorbesc despre mine, vinovaţi sunt numai vizirii, şi Alah le va
întoarce viclenia împotriva lor! Câ t priveşte însă ameninţarea
că mă vei omorî, sunt doar în mâ na ta, şi nu trebuie să -ţi pui
într-atâ t la inimă moartea mea! Sunt doar ca vrabia în mâ na
vâ nă torului, şi mă poţi şi tă ia, şi pune în libertate! Te rog,
înalte stă pâ ne, pă strează -mi viaţa, că sunt tâ nă r! De luat
viaţa are cine, că ci cumplite sunt valurile lumii! Ai auzit de
nenorocirile şahului Suleiman?

ÎN SFÂRŞIT, SPRE GROAZA VIZIRILOR ASCULTĂTORI,

OSÂNDITUL SPUNE ISTORIA CU SULEIMAN-ŞAH…

— Înă lţate stă pâ ne! A fost odată un şah, înţelept şi drept,

pre nume Suleiman. În casa lui tră ia o nepoată , fata unui
frate mort, în floarea vâ rstei, şi Suleiman o creştea cu toată
dragostea, că ci fata avea minte şi se deosebea de altele şi
printr-o mare frumuseţe.
În gâ ndul lui, Suleiman-şah voia s-o mă rite cu unul dintre
feciori, că ci avea doi feciori: pe cel mai mare îl chema
Bahlavan, pe cel mai mic Malik. Iar pe fată o chema Sah
Chatun.
Într-o zi, Suleiman a venit la nepoată -sa, a să rutat-o pe
frunte şi i-a zis:
— O, Sah Chatun! L-am iubit pe tată l tă u foarte, încâ t îmi
eşti mai dragă ca un copil al meu, şi vreau să te mă rit cu
unul dintre fiii mei, şi să -l fac urmaş al meu. Îi cunoşti pe
amâ ndoi feciorii mei, că ci împreună aţi crescut! Alege-l pe
care-l vrei…
Sah Chatun s-a ridicat, a să rutat mâ na moşului să u şi i-a
ră spuns:
— Stă pâ ne, sunt roaba ta, şi tu eşti stă pâ nul meu! Fă ce
1045
vrei, voinţa ta stă întotdeauna mai presus ca a mea, şi dacă -
ţi place, mai cu dragă inimă aş ră mâ ne toată viaţa mea pe
lâ ngă tine, să te slujesc…
Sultanul era mulţumit foarte de acest ră spuns, şi i-a fă cut
daruri preţioase, şi i l-a ales de soţ pe fiul mai mic, pe care-l
iubea mai mult, şi l-a numit şi moştenitor al jilţului.
Auzind Bahlavan că a fost ales fratele mai mic, s-a simţit
atâ t de ruşinat, încâ t inima i s-a umplut de ură şi mâ nie, dar
şi le-a ascuns pe amâ ndouă . Câ nd însă după un an, Sah
Chatun a nă scut un fiu frumos ca luna stră lucitoare, pizma
şi gelozia lui Bahlavan nu mai cunoşteau margini.
Într-o noapte, intrâ nd în seraiul tată lui să u şi trecâ nd pe
lâ ngă locuinţa fratelui, a vă zut-o pe doică dormind în faţa
uşii, şi lâ ngă ea patul cu copilul. Bahlavan s-a oprit, şi după
ce a admirat faţa stră lucitoare a nepotului, s-a gâ ndit că de
ce nu ar fi al lui acel copil? Oare nu i se cuvine tot lui şi
moştenirea stă pâ nirii jilţului. Acest gâ nd l-a mâ ncat într-
atâ t, încâ t a scos cuţitul şi a tă iat gâ tul copilului, şi
crezâ ndu-l mort, a plecat repede.
S-a dus apoi în iatacul fratelui să u, şi l-a gă sit dormind
ală turi de soaţă . S-a gâ ndit întâ i s-o omoare şi pe ea, apoi şi-
a spus: „Dacă -l ucid pe el, soaţa lui îmi ră mâ ne mie”! S-a
aruncat asupra fratelui să u şi i-a tă iat gâ tul, şi în disperarea
lui, a alergat apoi spre iatacul tată lui, să -l ucidă şi pe el.
Însă , neputâ nd ajunge, a pă ră sit seraiul şi s-a ascuns în
cetate, pâ nă dimineaţa. Apoi, s-a refugiat în altă cetate,
întă rindu-se în ea.
Cum s-a trezit, doica a vrut să ală pteze copilul, şi l-a gă sit
înotâ nd în sâ ngele lui şi a început a ţipa, încâ t toţi oamenii
din serai s-au trezit, şi chiar sultanul a venit în fugă , şi a
că zut leşinat, vă zâ ndu-şi fiul şi nepotul omorâ ţi.
Cercetâ nd însă mai de aproape copilul, i-a gă sit gâ tlejul
neatins, şi după scurtă vreme, copilul a început să dea
semne de viaţă , şi rana a putut fi cusută .

1046
 Cum s-a trezit din leşin, şah Suleiman a întrebat de fiul
să u Bahlavan, şi auzind că acesta fugise, nu se mai îndoia că
el să vâ rşise omorul, şi asta a tulburat şi mai tare întreg
seraiul. Sultanul s-a îngrijit apoi de veşmintele de moarte ale
fiului să u, şi l-a înmormâ ntat cu toată fala, şi a poruncit
peste cetate îndelungă vreme de jale. Pe nepot însă l-a
crescut el, l-a îndră git din ce în ce mai mult, şi singura lui
dorinţă era ca Alah să -l ţină în viaţă , să -l poată aşeza într-o
zi în jilţul ce s-ar fi cuvenit tată lui să u.
Toţi locuitorii cetă ţii îndră geau acest copil, care se numea
Malik, ca şi tată l să u, şi sperau că va pă şi odată pe urmele
tată lui şi bunicului.
Lui Bahlavan, care între timp se întă rea mai mult în
cetatea sa, nu-i ră mâ nea decâ t să pornească ră zboi împotriva
tată lui. I-a trimis deci cuvâ nt sultanului grec, cerâ ndu-i
ajutor, şi sultanul grec i-a trimis oşti multe. Auzind însă de
aceste lucruri, tată l să u a scris grecului:

„Mărite şi puternice sultane! Nu-i veni în ajutor unui tâlhar.

Bahlavan este fiul meu, şi pe lângă multele sale fărădelegi, a
ucis pe fratele său şi pe nepotul său…”

Ş i primind sultanul grec epistola, şi citind-o, a repezit la

Suleiman-şah ră spuns:

„Dacă vrei, Suleimane, îi tai capul lui Bahlavan şi ţi-l trimit

ţie…”

Suleiman-şah însă a ră spuns tot prin epistolă :

„Nu doresc moartea fiului meu!

Pedeapsa îl va lovi, dacă nu azi, mâine…”

Îndată după aceea, întrucâ t i se vorbise atâ t de frumuseţea

1047
Sah Chatunei, sultanul grec a trimis peţitorii la moşul ei, şah
Suleiman. Neputâ ndu-l mâ nia pe sultanul grec, Suleiman s-a
dus la Sah Chatun.
— O, fiica mea! i-a gră it el. Sultanul Greciei te cere de
soaţă ! Ce să -i ră spund?
— O, moşule Suleimane! Cum de ai inimă să -mi spui una
ca asta? Cum m-aş putea mă rita cu alt bă rbat, după moartea
soţului meu?
— E adevă rat ce spui, fiica mea! Dar trebuie să ne gâ ndim
la viitor; eu sunt bă trâ n, şi moartea mi-i aproape. Mă tem
pentru tine şi pentru copil! Acum, câ nd acest sultan te
peţeşte, nu-l putem respinge de la noi, că ci trebuie să ne
fă urim în el un sprijin trainic…
Ş i pentru că Sah Chatun n-a spus nimic, Suleiman a scris
sultanului grec că e gata să -i dea ascultare, şi îndată după
aceea i-a trimis-o pe nepoată -sa, şi a gă sit-o sultanul grec
atâ t de frumoasă , încâ t întrecea orice descriere. O iubea
foarte şi a înă lţat-o deasupra tuturor femeilor. Inima Sah
Chatunei era însă mereu la fiul ei, despre care nu putea
spune bă rbatului nimic.
Între timp, Malik se bucura de dragostea bunicului, care l-
a numit încă de la zece ani moştenitor. Câ nd, scurtă vreme
după asta, Suleiman-şah a murit, Bahlavan s-a înţeles cu o
parte din oşti şi s-au ră sculat, şi el a fost adus în taină , în
cetate, şi toţi i s-au închinat.
— Îţi dă m puterea, îi spuneau ră sculaţii, dar să nu-l ucizi
pe nepotul tă u, că ci ne-a fost încredinţat de tată l şi bunicul
său…
Bahlavan a consimţit la aceasta, şi a poruncit ca nepotul
să u să fie închis într-o temniţă .
Aflâ nd aceasta, Sah Chatun era îndurerată foarte, dar
trebuia să tacă şi să se supună voinţei lui Alah.
Astfel, Bahlavan a ră mas în stă pâ nirea puterii, iar Malik a
ză cut patru ani în închisoare, astfel încâ t era de

1048
nerecunoscut. Dar într-o zi, câ ţiva viziri buni i-au spus lui
Bahlavan, de faţă cu toţi mai-marii:
— O, Bahlavane! Alah ţi-a fă cut voia, şi domneşti în linişte,
în jilţul tată lui tă u, dar gâ ndeşte-te că nepotul tă u nu a fă cut
niciun ră u, spre a fi lipsit de orice bucurie, de câ nd a venit pe
lume. Ce vină are? De ce să fie chinuit atâ t? Alţii erau
vinovaţi, şi pe aceştia Alah ţi i-a dat în mâ nă , însă acest
să rman copil e nevinovat…
— Aveţi dreptate! a ră spuns Bahlavan. Dar mă tem că ar
putea să ţeasă ceva împotriva mea, că ci are mulţi pă rtaşi…
— O, Bahlavane! Au strigat vizirii. Ce poate face copilul
acesta slab? Ce putere are? De altfel, dacă ţi-i frică să -l ţii
aici, trimite-l departe, undeva, la hotarul ţă rii…
— Sfatul vostru e bun! a ră spuns Bahlavan. Îl voi trimite
că petenie de stră ji la hotar…
Aflâ ndu-se atunci în ră zboi cu duşmani puternici,
Bahlavan spera că nepotul va pieri în luptă , şi astfel a
poruncit să fie scos din închisoare, şi i-a dă ruit un veşmâ nt,
şi l-a trimis în fruntea unor numeroase oşti, împotriva unui
duşman pâ nă atunci de nimeni învins…
Pe câ nd Malik se afla cu oştile pe hotar, au fost loviţi într-o
noapte de vră jmaşi, pe neaşteptate, şi unii au fugit, alţii au
fost luaţi prinşi, şi printre ei a fost luat şi Malik şi aruncat,
împreună cu alţii, într-o groapă , unde a ră mas un an.
Ş i, împlinindu-se anul, a fost scos din groapă , cu ceilalţi,
şi după obiceiul locului, a fost aruncat cu capul în jos de pe
zidul unei fortă reţe. Toţi soţii lui au fost ucişi aşa şi sfâ şiaţi
de fiarele să lbatice, însă Malik a că zut de pe zid drept în
picioare. După ce s-a înzdră venit la loc, a pornit la drum,
fă ră să ştie încotro, hră nindu-se cu frunzele copacilor. Ziua
sta ascuns, noaptea mergea. Ş i a tot mers, pâ nă a ajuns într-
un ţinut locuit. A întâ lnit oameni şi şi-a spus pă timirile.
Vă zâ nd oamenii că tră ia, deşi fusese aruncat de pe zidurile
unei fortă reţe, i-au dat de mâ ncat şi de bă ut, şi câ nd el i-a

1049
întrebat de drumul spre cetatea lui Bahlavan, i s-a ară tat
calea, şi a ajuns, fă ră a fi recunoscut, în apropierea cetă ţii,
flă mâ nd, gol şi palid. S-a aşezat jos, în faţa porţilor cetă ţii,
câ nd iată că nişte oameni de la seraiul moşului să u,
întorcâ ndu-se de la vâ nă toare, s-au aşezat lâ ngă el, să se
hodinească şi să -şi adape caii! Malik a intrat în vorbă cu ei,
şi printre altele i-a întrebat dacă Bahlavan era bun cu
supuşii…
— Ce-ţi pasă ţie, cerşetorule stră in, de sultanul nostru? au
ră spuns oamenii râ zâ nd.
— Bahlavan este moşul meu! a spus Malik.
— Ni se pare că eşti nebun! Au strigat oamenii, miraţi.
Cunoaştem un singur nepot al sultanului! A ză cut în temniţă
şi apoi a fost trimis împotriva necredincioşilor şi ucis…
— Eu sunt acel nepot! a ră spuns Malik. Necredincioşii nu
m-au omorâ t. Ci m-au aruncat doar de pe zidurile unei
fortă reţe…
Privindu-l mai de aproape şi recunoscâ ndu-l, oamenii s-au
ridicat în faţa lui, i-au să rutat mâ inile plini de bucurie.
— O, stă pâ nul nostru! Au strigat ei. Eşti fiu de sultan, şi ţi
se cuvine să fii sultan tu însuţi! Din inimă -ţi dorim să ră mâ i
în viaţă , deoarece Alah a ză dă rnicit planurile de ucigaş ale
moşului tă u, care, pentru a te pierde, te-a trimis într-un loc
de unde nu se întoarce nimeni… Te rugă m deci: nu te arunca
din nou în puterea duşmanului tă u! Salvează -ţi viaţa şi nu te
mai duce la moşul tă u! Fugi de aici câ t mai repede, că ci dacă
vei că dea din nou în mâ na lui, nu te lasă viu niciun ceas!
Malik le-a mulţumit şi i-a întrebat încotro să -şi îndrepte
paşii. L-au sfă tuit să se ducă în Grecia, la maică -sa. El însă a
ră spuns:
— Câ nd a fost peţită , mama mea n-a spus despre mine
sultanului nimic, şi n-aş vrea s-o dau de gol…
— Ai dreptate, i-au ră spuns oamenii. Noi însă îţi vrem
binele, şi chiar de-ar fi să fii acolo rob, e mai bine decâ t să

1050
ră mâ i aici…
Oamenii i-au dat apoi ceva bani, veşminte şi merinde, şi l-
au petrecut pâ nă s-a îndepă rtat de cetate mult. Malik a
că lă torit astfel, pâ nă ce ţara moşului să u a ră mas departe, şi
pâ nă a ajuns într-o cetate grecească , unde s-a tocmit
lucră tor la un plugar bogat.

*
* *

În vremea asta, Sah Chatun era din ce în ce mai

îngrijorată de soarta fiului ei, şi neliniştea îi crescuse aşa de
tare, încâ t nu mai putea dormi. Ş i pentru că nu putea vorbi
despre Malik cu soţul ei, s-a dus la un bă trâ n şi credincios
slujitor.
— Credinciosul meu slujitor din copilă rie! Nu-mi poţi
aduce nicio veste despre fiul meu?
— Stă pâ na mea! a ră spuns slujitorul. Deoarece ai ascuns
că fiul tă u tră ieşte, nici acum, dacă s-ar afla în faţa ta, n-ai
avea voie să -l cunoşti, că ci altfel ai pierde stima sultanului, şi
nu ar mai crede nimic din ce i-ai spune…
— Ai dreptate, a ră spuns Sah Chatun. Aş vrea doar să ştiu
dacă mai tră ieşte!
— Ş i cum aş putea afla despre dâ nsul? a întrebat
slujitorul.
— Ia-ţi din vistieria mea bani câ ţi vrei. Voi spune soţului
meu că am ascunşi în patrie nişte bani, şi te duci să -i
aduci…
Ş i Sah Chatun s-a dus la soţul ei şi i-a spus ce hotă râ se.
Ş i el a îngă duit slujitorului să plece.
Acesta s-a dus în cetatea lui Bahlavan, îmbră cat ca
neguţă tor, spre a da de urma lui Malik, şi acolo i s-a spus că
fusese închis, apoi omorâ t de vră jmaşi cu armele, pe graniţă .
Auzind acestea, slujitorul s-a speriat foarte, neştiind ce să

1051
facă .
Într-o zi însă , unul dintre că lă reţii care-l întâ lniseră pe
Malik, îl îmbră caseră şi-i fă cuseră daruri, l-a cunoscut pe
slujitor şi l-a întrebat ce caută .
— Mă rfuri! a ră spuns slujitorul.
— Îţi voi spune o taină ! a adă ugat că lă reţul. Vei şti s-o
pă strezi?
— De ce nu?
— Află că eu şi câ ţiva prieteni l-am întâ lnit pe Malik, în
apropierea acestei ape şi i-am dat merinde, bani şi veşminte,
şi l-am trimis în Grecia, în apropierea maicii sale, deoarece
ne temeam să nu-l omoare moşul să u…
Auzind acestea, slujitorul s-a fă cut alb şi a prins a striga.
— N-ai de ce te teme de mine, a ră spuns că lă reţul. Nu
trebuie să te temi, chiar dacă ai venit să -l cauţi pe Malik…
Atunci slujitorul i-a spus pentru ce a fost trimis de Sah
Chatun.
— Du-te liniştit, că ci îl vei gă si la hotarul Greciei… i-a spus
că lă reţul, şi slujitorul i-a mulţumit, şi a plecat înapoi, spre
Grecia, iar că lă reţul l-a însoţit pâ nă la locul unde se
despă rţise de Malik. Slujitorul a apucat în drumul lui, şi
pretutindeni întreba de Malik, descriindu-l cum i-a fost
descris şi lui de că lă reţ, şi în cele din urmă a ajuns în cetatea
unde se afla el.
Ş i a întrebat şi în cetatea aceea, dar nimeni nu-i putea da
vreo veste. Nemaiştiind ce să facă , slujitorul s-a hotă râ t să se
întoarcă , şi chiar încă lecase gata de drum, câ nd a vă zut nişte
vite legate în funie şi un fecior dormind lâ ngă ele.
Slujitorul s-a oprit şi s-a gâ ndit că dacă copilul pe care-l
că uta crescuse atâ t de mare ca acel ce dormea, cum l-ar mai
putea cunoaşte? Ce chin e să cauţi un om pe care nu-l
cunoşti, chiar dacă se află în faţa ta…
Ş i slujitorul a să rit de pe cal, s-a apropiat de feciorul
adormit şi s-a aşezat lâ ngă el. Gâ ndea privindu-l: „Cine ştie

1052
dacă bă iatul acesta nu e chiar Malik…”
— Hei, bă iete! a strigat el, şi Malik s-a trezit.
— Cine e tată l tă u în această cetate şi unde ţi-i casa?
— Sunt stră in! a ră spuns Malik, încurcat.
— De unde eşti şi cine e tată l tă u? a stă ruit slujitorul, şi
Malik i-a spus unde s-a nă scut, şi la celelalte întrebă ri i-a
povestit istoria vieţii lui.
Slujitorul l-a îmbră ţişat, l-a să rutat şi i-a spus că fusese
trimis de maică -sa să -l caute, dar că sultanul nu ştie de toate
acestea nimic. Maică -sa vrea să se încredinţeze că e să nă tos,
dar de vă zut nu-l poate vedea…
Ş i slujitorul i-a cumpă rat un cal, şi au că lă rit ală turi pâ nă
în împrejurimile cetă ţii. Acolo au fost atacaţi de tâ lhari, care
le-au luat tot ce aveau, i-au legat şi i-au aruncat într-o
groapă , departe de drum, lă sâ ndu-i să moară acolo, cum
fă cuseră cu mulţi înaintea lor.
Slujitorul a început să plâ ngă tare, şi câ nd Malik i-a ară tat
că lacrimile nu folosesc la nimic, i-a spus:
— Nu plâ ng din frică de moarte, ci de mila ta şi de mila
maicii tale! Sunt deznă dă jduit, gâ ndindu-mă că , după ce ai
înfruntat atâ tea primejdii, trebuie să mori acum atâ t de
jalnic…
Două zile şi două nopţi au ză cut în groapă , chinuiţi de
foame, pâ nă câ nd sultanul, aflat cu oamenii să i la vâ nă toare,
şi urmă rind o fiară , au ajuns în faţa acelei gropi. Un vâ nă tor
s-a apropiat mai tare, şi descă lecâ nd să ia vâ natul, şi auzind
oftă ri şi vaiete, a aşteptat pâ nă s-au strâ ns toţi vâ nă torii, şi a
spus sultanului că auzise în groapă gemete. Sultanul a
poruncit unui oştean să coboare, şi îndată Malik şi slujitorul
erau scoşi afară , leşinaţi. Li s-au scos lanţurile, li s-a turnat
vin în gură , pâ nă s-au trezit.
Cunoscâ ndu-l pe slujitorul soaţei sale, sultanul l-a
întrebat mirat:
— Ce ţi s-a întâ mplat, şi cum ai ajuns aici?

1053
 — O, stă pâ ne! a ră spuns el. M-a trimis stă pâ na să -i aduc
banii, şi deodată , luâ nd-o înaintea caravanei, am fost atacaţi
de tâ lhari şi am fost pră dat de bani şi ne-au aruncat în
groapa asta, să murim ca mulţi alţii înaintea noastră …
— Cine e feciorul acesta? l-a întrebat apoi sultanul.
— E fiul bă trâ nei noastre doici! a ră spuns slujitorul. Mama
lui m-a rugat să -l iau cu mine, şi fiind deştept şi priceput, m-
am gâ ndit să -l iau ca slujitor la tine…
Apoi sultanul l-a întrebat de Bahlavan şi cum se poartă cu
supuşii. Slujitorul i-a ară tat că toţi sunt nemulţumiţi. După
aceea, sultanul s-a dus la soaţa sa şi i-a spus că slujitorul s-
a întors împreună cu un fecior din patria ei, şi i-a amintit şi
nenorocirea întâ mplată în drum. Sah Chatun aproape că şi-a
pierdut firea şi abia şi-a stă pâ nit un ţipă t.
— Ce-i cu tine? a întrebat-o sultanul. Îţi pare ră u de banii
luaţi slujitorului, sau ţi-i milă de el?
— Nu-i nimic, sultane, a ră spuns ea. Ş tii doar că femeile
au inimă slabă …
Apoi i s-a înfă ţişat slujitorul şi i-a istorisit tot ce a pă timit
fiul, din ziua că să toriei ei cu sultanul Greciei.
Sah Chatun a plâ ns, apoi a întrebat:
— Ce i-ai ră spuns sultanului, câ nd te-a întrebat de fiul
meu?
— L-am dat drept fiul doicii, lă sat acasă de copil şi adus
acum ca să -l slujească pe el…
Sah Chatun era mulţumită foarte cu acest ră spuns, şi a
poruncit slujitorului să -l îngrijească pe fiul ei bine. Ş i
sultanul a dat slujitorului daruri din belşug, iar lui Malik i-a
râ nduit o simbrie însemnată . Ş i avea Malik intrare liberă în
serai, îl slujea pe sultan, şi vaza lui creştea zi cu zi. Sah
Chatun se mulţumea să -l privească prin ză brelele ferestrei.
Într-o zi însă , nemaiputâ ndu-şi stă pâ ni dorul, l-a aşteptat
la uşă şi l-a îmbră ţişat, l-a strâ ns la sâ n şi l-a să rutat pe
obraji. Dar tocmai atunci îngrijitorul seraiului trecea pe acolo

1054
şi a vă zut. S-a oprit înmă rmurit. Întâ lnindu-l, sultanul l-a
întrebat de ce tremură .
— Mă rite sultane! a ră spuns el. Se află oare ceva mai
groaznic decâ t ceea ce am vă zut eu acum?
— Ce ai vă zut? s-a mirat sultanul.
— L-am vă zut pe feciorul adus de bă trâ nul slujitor, şi m-
am putut încredinţa că a venit la noi numai de dragul
sultă niţei. Tocmai treceam prin faţa uşii iatacului ei, şi am
vă zut-o cum îl aştepta! L-a îmbră ţişat şi l-a să rutat pe
obraji…
Câ nd sultanul a auzit acestea, aproape că şi-a ieşit din fire
de mâ nie, şi aproape că şi-a smuls barba. A poruncit ca
Malik şi slujitorul să fie prinşi şi aruncaţi într-o temniţă din
serai. Apoi sultanul s-a dus la soaţă . I-a spus:
— Pe Alah! Cum te-ai mai purtat! Tu, fiică a virtuţii, peţită
de sultani şi socotită piatră preţioasă , datorită bunei tale
purtă ri! Alah să -i afurisească pe cei ale că ror suflete nu
seamă nă cu înfă ţişarea lor! Cum poţi tu, cu o inimă atâ t de
scâ rnavă , să -ţi iei înfă ţişare atâ t de curată ? Dar cu tine şi cu
acest nemernic voi da lumii o pildă ! Acum ştiu că l-ai trimis
pe slujitor cu singurul rost de a-l aduce pe acest fecior aici!…
Spunâ nd acestea, sultanul a scuipat-o în obraz şi a
pă ră sit-o. Sah Chatun n-a scos o vorbă , că ci ştia bine că
sultanul n-avea s-o creadă .
Câ teva zile, sultanul era mâ hnit foarte şi tulburat straşnic,
şi nu putea nici mâ nca, nici bea, nici dormi, şi nu ştia ce să
facă . Se socotea că dacă omoară feciorul şi slujitorul, va fi
nedrept, că ci doar sultă niţa l-a trimis pe slujitor să i-l aducă ,
şi e mai vinovată ca amâ ndoi. Inima nu-l lă sa să -i omoare pe
tustrei, de aceea nu voia să se gră bească , ci mai bine să mai
chibzuiască puţin, decâ t să se că iască pe urmă …
Avea sultanul o doică deşteaptă foarte, şi vă zâ ndu-l ea cu
totul schimbat, n-a îndră znit să i se înfă ţişeze, ci s-a dus la
Sah Chatun, dar vă zâ nd-o şi mai tulburată , a întrebat-o ce i

1055
s-a întâ mplat. Sultă niţa nu i-a spus nimic, dar doica a
stă ruit şi i-a jurat că nu-i va destă inui nimă nui secretul,
încâ t, în cele din urmă , Sah Chatun i-a povestit întreaga
istorie a fiului ei, de la un cap la altul. La urmă doica s-a
închinat în faţa ei şi i-a zis:
— Lucrul acesta nu e încurcat deloc…
— Pe Alah, maică ! a ră spuns sultă niţa. Mai bine mor
împreună cu fiul meu, decâ t să destă inuiesc un lucru care
nu va fi crezut. Fiecare va spune: ne povesteşte un basm,
spre a îndepă rta dinspre ea ruşinea…
Doicei i-au plă cut aceste înţelepte cuvinte:
— Aşa e cum spui, totuşi sper că Alah va scoate la iveală
adevă rul. Ai ră bdare, voi avea eu grijă de acest lucru! Mă duc
chiar acum la sultan, şi vă d ce spune…
Câ nd doica s-a înfă ţişat sultanului, l-a gă sit mâ hnit, şi s-a
aş ezat lâ ngă el, şi după câ teva cuvinte dulci, i-a spus:
— Mâ hnirea ta, fiule, îmi ră neşte inima. De un timp
încoace eşti veşnic întristat. Ce ai?
— O, mă icuţă , a ră spuns el. Sufă r din pricina soaţei mele!
Dacă pâ nă acum aveam credinţă în ea, acum credinţa asta e
spulberată …
Apoi, sultanul i-a spus toată istoria.
— O femeie slabă îţi pricinuieşte atâ ta mâ hnire? S-a
minunat doica.
— Tocmai, chibzuiesc ce moarte să hotă ră sc pentru ei,
spre a da lumii o pildă …
— Fiule, a ră spuns doica, nu te gră bi, fiule, că ci graba e
totdeauna urmată de că inţă ! De omorâ t îi poţi omorî oricâ nd,
de aceea întâ i cercetează temeinic, şi apoi fă ce vrei… Eu
însă , îţi aduc inima unei pupeze! Pune-o pe pieptul soaţei
tale, câ nd doarme, şi întreab-o ce vrei, şi ea îţi va spune
adevă rul…
— Aşa voi face! a ră spuns bucuros sultanul. Dar nu mai
spune nimă nui…

1056
 Doica s-a dus repede la sultă niţă :
— N-ai nicio grijă , stă pâ nă . Sultanul va veni la tine încă în
noaptea asta! Prefă -te că dormi şi ră spunde-i prin somn la
tot ce te va întreba…
Apoi doica a pă ră sit-o şi a dus sultanului inima de pupă ză .
Sultanul a aşteptat cu neră bdare noaptea, şi ducâ ndu-se
la sultă niţă , şi crezâ nd-o adormită s-a aşezat lâ ngă ea, şi
după ce i-a pus inima de pupă ză pe piept, a întrebat-o:
— Sah Chatun, asta mi-a fost ră splata?
— Dar ce-am fă cut?
— Se află oare pă cat mai mare, Sah Chatun? De ce l-ai
îmbră ţişat şi să rutat pe omul acela?
— Pentru că el este fiul meu, o parte a inimii mele! Din
dragoste de mamă l-am îmbră ţişat şi să rutat…
Auzind acestea, sultanul a ră mas mirat foarte.
— Poţi să -mi dovedeşti că e fiul tă u? Doar se mai află aici
epistola moşului tă u, prin care mă înştiinţează că fiul tă u a
fost ucis…
Apoi, după ră spunsurile bune ale sultă niţei, sultanul a
poruncit să fie adus feciorul în faţa lui, şi cercetâ ndu-i gâ tul,
a vă zut tă ietura, şi sultanul a că zut la pă mâ nt în faţa lui
Alah, mulţumindu-i că l-a salvat pe fecior din atâ tea
primejdii, şi s-a bucurat nespus că nu l-a omorâ t în mâ nia
sa.

*
* *

— Aşa şi eu, a adă ugat osâ nditul. Voi birui să urc

deasupra vră jmaşilor mei, voi avea biruinţă asupra acestor
tică loşi viziri…
Sultanul a poruncit să fie dus din nou în închisoare, şi le-a
spus vizirilor:
— Acest om are pă rere proastă despre voi, cu toate acestea

1057
ştiu că îmi daţi sfaturi din dragoste pentru mine! Fiţi
mulţumiţi, că ci voi urma în toate sfatul vostru! Am amâ nat
atâ t moartea acestui om, dar va muri. Înă lţaţi o
spâ nzură toare la marginea cetă ţii, şi daţi strigare noroadelor,
prin crainici, şi vestiţi că tică losul va fi spâ nzurat! Toată
cetatea să se adune şi să -l petreacă la moarte…
Crainicii au şi pornit strigă rile, şi vizirii numai nu plesneau
de bucurie! A fost ridicată spâ nzură toarea. Dimineaţa, oştenii
au venit în faţa porţilor seraiului şi au spus sultanului că se
adunaseră atâ ţia oameni, încâ t umpluseră toate uliţele, pâ nă
la locul de osâ ndă , şi toţi voiau să -l vadă pe tică los
spâ nzurat…
— Iată nemernicul! strigau vizirii, câ nd osâ nditul a fost
scos la lumină . Te mai bucuri de viaţă ? Mai speri că vei fi
salvat?
— O, voi, vizirilor tică loş i! Îşi poate pierde cel înţelept
încrederea în Bine şi Adevă r? Nu cunoaşteţi istoria prinsului?
Am să v-o spun eu, ca să luaţi aminte…
— Ce istorie mai e şi asta? a strigat sultanul.
— Înă lţate stă pâ ne! a început osâ nditul, încreză tor în
biruinţa adevă rului, chiar înainte de a fi dus la
spâ nzură toare…

SE ARATĂ CUM CEL CE ARE ÎNCREDERE ÎN BIRUINŢA

BINELUI ŞI ADEVĂRULUI SCAPĂ ŞI DE SUB LABA
LEULUI…

Un sultan, cum sta într-o noapte pe acoperişul seraiului,

la ră coare, a auzit în puşcă ria din apropiere pe cineva
strigâ nd:
— Alah, liman al îndură rii, scapă -mă din lanţuri şi
întuneric!
1058
 Auzindu-l, sultanul s-a mâ niat foarte, vă zâ nd că prostul
acela mai spera că va fi iertat! A întrebat cine era prinsul
acela şi a poruncit să -i fie adus în faţă ! L-a întrebat:
— Cum mai poţi spera că vei fi eliberat?
— Nu sunt vinovat, stă pâ ne! a strigat osâ nditul. Am
încredere că Dreptatea şi Adevă rul vor birui şi voi scă pa…
Sultanul a râ s de el şi a poruncit să fie spâ nzurat
numaidecâ t, la marginea cetă ţii. Oştenii l-au scos, într-
adevă r, în afara cetă ţii, dar venind o ceată de tâ lhari, l-au
eliberat pe prins, şi acesta a fugit într-o pă dure.
Acolo însă un leu înspă imâ ntă tor s-a nă pustit asupra lui,
l-a aruncat la pă mâ nt, a smuls un copac din ră dă cină , l-a
aşezat peste el şi a alergat să -şi aducă la ospă ţ soaţa. Sub
copac aflâ ndu-se, osâ nditul nu şi-a pierdut încrederea în
Dreptate şi Adevă r, ci dâ nd la o parte frunzele copacului, a
ză rit multe oseminte ale celor sfâ şiaţi de lei. A mai ză rit jos,
printre oase, o gră madă de aur. Încet-încet, a izbutit să iasă
de sub tulpina copacului şi să fugă din pă dure.
Fugea drept înainte, pâ nă a ajuns în faţa unei cetă ţi.
Acolo s-a întins la pă mâ nt, mort de oboseală , şi s-a odihnit
pâ nă în zori.
Ş i cum s-au ară tat zorile, a îngropat aurul gă sit în pă dure,
şi a intrat în cetate, şi a tră it, cu voia Domnului, din aurul
gă sit.
După ce osâ nditul a sfâ rşit istoria, sultanul i-a spus:
— Câ t vrei să mă mai ameţeşti cu vorbele tale? Acum a
sunat ceasul să fii spâ nzurat!
Dar iată , tocmai câ nd sultanul a ridicat braţul, să dea
semn că lă ului, a sosit, în vă lmă şeag mare de colb, că petenia
tâ lharilor. Vă zâ nd lume adunată , a întrebat ce se întâ mplă ,
şi i s-a spus că sultanul a poruncit spâ nzurarea unui
osâ ndit. Ş i privindu-l pe osâ ndit, că petenia tâ lharilor l-a
recunoscut şi l-a îmbră ţişat. L-a să rutat pe gură şi a gră it
astfel:

1059
 — Aflaţi, noroade, şi vă cutremuraţi! Pe acest om l-am
gă sit într-o peşteră din munte! Era învelit în pâ nză de
mă tase. L-am luat la mine. Însă într-o zi, câ nd am atacat o
caravană , am fost pus pe fugă , şi mulţi dintre ai noştri au
fost pă liţi iar acest om a fost prins. De atunci l-am că utat
pretutindeni, fă ră să izbutesc să aud ceva de el pâ nă azi…
Auzind acestea sultanul, şi încredinţâ ndu-se că osâ nditul
era fiul să u, a început a striga şi a-l îmbră ţişa:
— Am vrut să -l omor chiar pe fiul meu, şi aş fi murit de
că inţă …
Apoi a scos lanţurile osâ nditului.
Noutatea fiind vestită poporului cu trâ mbiţe şi tobe,
cetatea s-a împodobit, şi ră suna de atâ ta voioşie, încâ t şi
pă să rile abia se puteau ţine în zbor!
Venind şi sultă niţa, şi auzind cele întâ mplate, şi-a
îmbră ţişat fiul, apoi oştenii şi întregul popor i-au petrecut la
serai, şi sultanul a dă ruit libertate tuturor întemniţaţilor şi a
poruncit ca întâ mplarea să fie să rbă torită şapte zile. Iar în
ziua a opta şi-a aşezat fiul lâ ngă sine, şi a poruncit să fie
chemaţi toţi prietenii, şi mai-marii cetă ţii, şi vizirii aproape
morţi de ruşine şi spaimă .
— Iată , o, voi, tică loşilor viziri! a strigat feciorul. Am crezut
pâ nă la urmă în biruinţa Dreptă ţii şi Adevă rului, şi am
învins…
Dar vizirii tă ceau îngroziţi.
— Vă d că azi se bucură toţi, chiar şi pă să rile în aer, a
strigat sultanul, numai voi, vizirilor tică loşi, posomorâ ţi
sunteţi! Dacă v-aş fi ascultat, o, voi, fariseilor, aş fi trebuit să
mor de disperare şi că inţă …
— Fă ră chibzuinţă ta liniştită , şi fă ră pă rerea ta bună
despre oameni, o, tată , nu ai fi avut parte azi de această
înaltă fericire. Dimpotrivă , te-ar fi împovă rat o că inţă şi o
tristeţe îndelungă …
Ş i sultanul a poruncit să fie ridicate încă nouă

1060
spâ nzură tori lâ ngă cea ridicată gata.
— Vai de voi, tică loşilor viziri! a strigat el.
— M-au duşmă nit şi mi-au vrut moartea, pentru că nu i-
am lă sat să -şi vâ re mâ inile în comorile tale! a spus fiul să u…
Ş i-şi primesc acum pedeapsa!
— Vai, vouă , viziri! Ce puteţi spune în apă rarea voastră ?
— Preaînalte stă pâ ne! au ră spuns vizirii. Nu avem niciun
fel de dovadă uşură toare! L-am urâ t pe fiul tă u şi am vrut să -
l pierdem, dar ne-am nenorocit noi înşine! i-am să pat groapa,
şi am că zut noi singuri în ea…
Apoi, sultanul a dat poruncă să fie suiţi în funii.
Ş i a tră it sultanul ani mulţi, împreună cu fiul să u, numai
în bucurii, pâ nă i-a ajuns şi pe ei bruma care cade pe toate
inimile.

ŞEHERAZADA ÎNCEPE BASMUL CETĂŢII DE ALAMĂ; S-O

ASCULTAM ŞI NOI, SPRE BUCURAREA ŞI ÎNVESELIREA
INIMILOR NOASTRE, DAR MAI ÎNAINTE SĂ ASCULTAM O
LAUDĂ ADUSĂ LUI SALOM-SULTAN, DE CĂTRE CÂŢIVA
VIZIRI, DUPĂ CARE VOM ASCULTA DE-A BINELEA
PĂTIMIRILE ŞI AVENTURILE NEMAIPOMENITE ALE
EMIRULUI MUSA ŞI ALE MARELUI CĂLĂTOR ABDUL
KADUS…

Într-o zi, pe câ nd stă pâ nul dreptcredincioşilor, Abdul

Malik, fiul lui Mervan, sta înconjurat de mai-marii să i, a venit
vorba de istoria popoarelor vechi şi a puternicilor lor şahi şi
sultani.
Unul dintre cei de faţă a spus:
— Nici unui muritor nu i-a fost dat câ ndva mai multă
putere ca lui Salom, fiul lui David, că ci el avea putere asupra
oamenilor şi spiritelor, asupra pă să rilor şi fiarelor. Alah a
1061
poruncit chiar vâ ntului să -i ducă lui Salom covorul, treizeci
de zile, câ t a că lă torit, şi să i-l aducă înapoi. Ş i tot Alah i-a
dat lui Salom un inel cu sigiliu, să sigileze cu dâ nsul fierul,
plumbul, piatra şi alama. Pe scurt, Alah i-a dat lui Salom
totul…
— E drept ce spui, a ră spuns Abdul Malik. Câ nd vreun
spirit îl supă ra pe Salom, îl închidea într-un vas de aramă ,
turna plumb pe gura vasului, îl sigila cu inelul să u şi-l
arunca în mare…
— Preaînţelepte şi drepte sunt toate! a ră spuns atunci
Tabb-filozof, mag vestit şi cu învă ţă tură multă , ştiind să
scoată comorile din pă mâ nt. O, Abdul Malik, stă pâ ne al
credincioşilor! Alah să -ţi ţie puterea şi rangul, şi pe pă mâ nt,
şi în ceruri! Aflaţi: îmi povestea de mult tată l meu că bunicul
s-a suit odată pe o corabie, vrâ nd s-ajungă tocmai în Sicilia,
însă plă câ ndu-i lui Alah să ridice furtuna ca să zborşească
marea, corabia a ră tă cit drumul, încâ t abia după o lună a
oprit lâ ngă un munte înalt şi necunoscut. Nici coră bierii nu
ştiau unde se află . Pe ţă rm au întâ lnit oameni cu înfă ţişare
deosebită , cu care nu se puteau înţelege prin vorbă . Numai
sultanul ţă rii înţelegea limba arabă .
Ş i venind el la ţă rm, s-a închinat că lă torilor. Le-a spus:
— Pace lui Alah, dar se vede că aţi ră tă cit drumul! Iată , în
sfâ rşit, prima corabie stră ină oprind aci! Nu vă temeţi de
nimic şi nimeni, că ci vă veţi întoarce cu bine în patria
voastră …
Ş i sultanul i-a ospă tat apoi timp de trei zile, cu pă să ri şi
peşte, iar în ziua a patra i-a dus să se plimbe pe la nă voadele
pescarilor! Deodată l-au vă zut pe unul dintre ei aruncâ nd
plasa şi scoţâ nd un vas de alamă , sigilat cu sigiliul lui Salom!
Pescarul a spart vasul, şi iată că s-a ridicat un fum albastru
pâ nă la cer, întrupâ ndu-se apoi în cea mai urâ tă dintre
pocitanii.
— Îndurare! Îndurare! O, profet al lui Alah! a prins a

1062
striga. Nu voi mai face niciodată una ca asta!
Bunicul meu s-a dus la sultan şi l-a întrebat cine-i
pocitania aceea, şi sultanul i-a spus că era un spirit
nesupus, care, din neascultare faţă de Salom, a fost închis şi
aruncat în mare. Acum, câ nd a fost eliberat, credea că Salom
mai tră ieşte şi că l-a iertat, de aceea a strigat aşa… dar de
câ nd a pierit Salom, au secat mă rile şi au înverzit
pustiurile…
Abdul Malik era mirat foarte de această istorie!
— Tabb-filozoafe! a început el. Nu se află altă putere decâ t
la Alah, că ci el a dat lui Salom-sultan o stă pâ nire atâ t de
mare! O, filosoafe Tabb! De-aş putea vedea mă car de departe
un astfel de vas cu sigiliul lui Salom, aş fi cel mai fericit om…
— O, Abdule! a ră spuns Tabb-filozof. Asemenea vase se
gă sesc şi în cetatea de alamă , şi dacă vrei, scrie-i lui Musa,
emirul tă u din vest şi din Andaluzia, să trimită câ ţiva oameni
cu merinde şi apă într-acolo, şi fă ră întâ rziere să -ţi aducă
vasul…
Numaidecâ t, califul a poruncit să fie chemat caligraful, să
scrie emirului Musa. Ş i sfâ rşind hrisovul, Abdul Malik s-a
întors iar spre Tabb-filozof:
— Tabb-filozoafe! Vreau să duci chiar tu epistola…
— Mă supun lui Alah şi stă pâ nului dreptcredincioşilor… a
ră spuns Tabb-filozof, şi cerâ nd bani, merinde şi un cal, a
pornit din Damasc spre Cairo, în Egipt.
A ră mas acolo o vreme, bine gă zduit, apoi s-a dus în
Egiptul de sus, unde se afla emirul Musa. Câ nd acesta a aflat
de sosirea lui Tabb-filozof, s-a dus la el, şi i s-a închinat, şi a
poruncit să fie gă zduit ca un oaspete de seamă . Tabb-filozof
i-a dat epistola, şi citind-o, emirul a spus:
— Mă supun lui Alah şi stă pâ nului dreptcredincioşilor…
Îndată a chemat la sine câ ţiva că lă tori şi le-a ară tat cum
califul îl roagă să -i facă rost de câ teva vase de ale lui Salom.
Cum s-ar putea gă si astfel de vase?

1063
 — Emire Musa! Au spus că lă torii. Credem că bine-ai face
dacă l-ai întreba despre asta pe Abdul Kadus, că ci el îţi poate
ară ta locul unde se află vasele. Abdul Kadus a fă cut multe
că lă torii pe apă şi pe uscat, el e cea mai bună că lă uză şi cel
mai bun sfetnic, şi cunoaşte toate deserturile, şi locuitorii lor,
precum şi toate mă rile, şi în mai multe râ nduri a scă pat cu
bine din primejdii!
Musa a poruncit să vină numaidecâ t Abdul Kadus!
Curâ nd, i s-a înfă ţişat un moşneag apă sat sub anii lui mulţi
şi pe a că rui faţă se putea citi că tră ise lucruri minunate.
— O, moşnege Abdul Kadus! i-a gră it Musa. Nu cunosc
bine ţara asta, dar am auzit că nimeni n-a că lă torit aşa
departe ca tine, de aceea te rog să vii cu noi, să ne ajuţi să
împlinim voia califului nostru! Cu ajutorul lui Alah, vrem să
află m vasele sigilate de Salom-sultan!
— Mă supun lui Alah şi stă pâ nului dreptcredincioşilor! a
ră spuns Abdul Kadus. Dar, stă pâ ne, cetatea de alamă e
departe tare, trebuie să stră batem drum lung şi să
înfruntă m, că lă torind, multe pericole…
— Câ t trebuie să lipsim?
— Doi ani la dus şi doi la întors! Tu, emire Musa, eşti
bă rbat vestit prin curaj, dar nu trebuie să -ţi laşi ţara
duşmanului. Musa l-a chemat îndată pe fiul să u, Harun, om
bun şi priceput, şi i-a dat în primire ţara Egiptului, apoi a
adunat oştile şi le-a poruncit să dea ascultare în toate fiului
să u.
— Acum, a gră it moşneagul Abdul Kadus, porunceşte,
emire, să fie încă rcate cu burdufuri cu apă o mie că mile, altă
mie cu merinde, şi altă mie eu vase de lut…
— Pentru ce ne trebuie vasele de lut?
— Află … a ră spuns moşneagul. Trebuie să stră batem
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi marele pustiu din
Kairavan, unde nu se află decâ t puţină apă şi unde nu
întâ lneşti pas omenesc. Acolo suflă Simunul puternic, care

1064
usucă burdufele, aşa încâ t apa nu poate fi pă strată decâ t în
vase de lut…
Musa a trimis oameni la Alexandria, să aducă vasele de
acolo, şi luâ nd cu sine pe vizirul să u, au pornit, cu
moşneagul Abdul în frunte şi însoţiţi de două mii de oşteni în
zale, că lă rind lâ ngă că mile.
Drumul era greu foarte, stră bă teau ba ţinuturi locuite, ba
pustii, şi adesea drumul trecea prin deserturi să lbatice şi
lipsite de apă , sau peste munţi înalţi. Au că lă torit astfel un
an întreg, şi într-o dimineaţă şi-au dat seama că s-au ră tă cit!
Abdul Kadus nu mai ştia unde se aflau. A strigat:
— Nu se află ocrotire, nici putere, decâ t la Alah cel
preamă rit! Jur pe stă pâ nul sfintei Kaabe! Am ră tă cit în
întunericul nopţii, şi mă aflu acum într-o ţară cu totul
necunoscută mie…
— Du-ne înapoi, pâ nă în locul unde am ră tă cit drumul! i-a
poruncit Musa.
Câ nd Abdul Kadus a ră spuns că nu mai poate gă si locul
acela, Musa a spus cu hotă râ re:
— Să mergem înainte, şi poate ne vom să lta la un liman…
Au că lă torit pâ nă spre amiază , câ nd au ajuns într-o
frumoasă ţară de şes, netedă ca marea. În depă rtă ri se vedea
ceva înalt şi negru. Câ nd au ajuns mai aproape, şi-au dat
seama că era o zidire puternică şi înaltă ca un munte, zidită
din pietre negre, cu altare nespus de mari şi cu poartă
chinezească , de fier, ră spâ ndind o stră lucire orbitoare.
Nimeni nu ştia ce era acea zidire uriaşă , care cuprindea o
mie de picioare, şi ale că rei cupole de plumb, înalte de o sută
de coţi, ară tau din depă rtare ca o coloană de fum.
— Să ne apropiem de această zidire… a gră it Abdul Kadus.
Ş i apropiindu-se, Abdul Kadus a recunoscut-o şi a strigat
de bucurie…
— Ai vreo veste îmbucură toare? l-a întrebat Musa.
— Bucură -te! a ră spuns Abdul Kadus. Domnul cel

1065
preaînalt ne-a scos din pustiurile îngrozitoare! Află că tată l
meu mi-a povestit că bunicul să u a fost în această ţară , şi
după multe ră tă ciri a ajuns în cetatea asta, şi de aici a ajuns
într-o cetate de alamă . După cum vă d, de aici pâ nă la ţinta
noastră mai avem de că lă torit două luni. Trebuie să ţinem
mereu marginea pustiului. Vom gă si însă aici multe case,
fâ ntâ ni şi pâ raie. Acest ţinut l-a cucerit Alexandru
Macedonul, câ nd se îndrepta spre apus. El a să pat pe acest
drum cele mai multe fâ ntâ ni…
Musa i-a mulţumit pentru vestea bună . I-a spus:
— Vino acum să privim minunile acestui serai…
Ş i s-au îndreptat spre poartă , şi au vă zut deasupra
urmă toarea inscripţie cu litere de aur:

„Opreşte-te o clipă, sărmane trecător,

De vrei să afli jalea unui străvechi popor.
Ce şi-a lăsat, pe lungul şi-adâncul vremii drum,
Averile grozave în pulbere şi scrum:
De vrei vremelnicia în faţa ta s-o ai,
O clipă cercetează măcar acest serai…”

Musa a plâ ns citind aceste versuri, şi ajungâ nd la a doua

poartă , au citit urmă toarea inscripţie:

„Te uită, şi citeşte, şi-ntreabă cu ce rost –,

Ca nourii trecură popoare câte-au fost?
Un trecător ca tine cândva şi eu eram!
De-aş învia, tot timpul vieţii, pân’la dram
L-aş cântări de-o mie de ori, ca un zgârcit!
De fiecare clipă m-aş bucura cumplit!
«Trăiţi mai bine, oameni!» mereu aş vrea să strig,
Dar gura mea-n ţărână a amuţit de frig…”

Apoi au intrat în serai, admirâ nd în linişte frumuseţea

1066
construcţiei, încă perile uriaşe şi goale.
Câ nd au intrat în ogradă , au vă zut o cupolă cu patru sute
de morminte. Ş i apropiindu-se de un mormâ nt, Musa a citit
pe piatra mare, de marmură albă , urmă toarele versuri:

„De câte ori, ca tine, am stat, adânc gemând,

De pe morminte versuri de jale descifrând!
M-au desfătat alese bucate, băuturi,
Şi mi-au cântat fecioare cu minunate guri,
Cetăţi sub pumn supus-am şi am prădat comori!
Ca fulgerul trecut-am demult, printre splendori!
Un trecător ca tine şi eu cândva eram.
O, cântăreşte-ţi timpul vieţii, pân’la dram…”

Musa a plâ ns citind, şi s-a apropiat de cupolă , şi a vă zut

opt porţi de lemn, bă tute cu cuie de aur şi argint, şi deasupra
porţii din mijloc se puteau citi urmă toarele versuri:

„Sub chiparoşi, în ţernă, acum sunt demn de plâns.

Şi nu din bunătate am părăsit ce-am strâns!
De avuţii imense am fost prea bucuros
Şi le-am păzit ca leul flămând şi furios!
De hotăra destinul de viu să ard pe jar,
N-aş fi lăsat din mână nici bobul de muştar.
Atât eram de lacom de-averile ce-am strâns…
Sub chiparoşi, în ţernă, acum sunt demn de plâns…”

Musa era atâ t de mişcat citind, încâ t a leşinat, apoi

trezindu-se, s-a dus înă untrul cupolei şi a vă zut acolo un
mormâ nt mare, acoperit cu fier chinezesc, pe care se puteau
citi urmă toarele versuri:

„În numele lui Alah, atoaterăbdător,

Drumeţule, ca tine am fost încrezător:

1067
 N-am cunoscut ce-nseamnă iubire, jale, plâns,
Ci, avuţii imense ca un smintit am strâns,
Şi toate-au fost ca visul visat, fără să ştiu,
Amăgitoare Fata Morgana, în pustiu…
S-au dus pe apa vremii, ca umbra, avuţii…
Am cunoscut şi fete frumoase, patru mii,
Şi mi-au născut o mie de prunci, şi-a fost în van!
Nu s-a aflat sub soare un mai bogat sultan;
Trăit-am ani o mie, ca nimeni mulţumit,
Crezând mereu că viaţa nu va avea sfârşit,
Dar cea ce pustieşte cetăţi şi locuinţi,
Şi rumpe fără milă copiii de părinţi,
Dar cea ce-aruncă morţii zidiri de mii de
ani, Şi nu deosebeşte săracii de sultani,
Cu coasa ei ascunsă sub fumuriul strai
Pătruns-a într-o noapte la mine în serai…
S-apropia străina cu-al ei ciudat surâs…
Întâi, cuprins de groază, ca un smintit am râs.
Apoi, în neagra noapte răcnit-am din serai,
Spre-ai mei oşteni, să sară pe zece mii de cai,
Să-nşface iatagane şi lănci, în fuga lor,
Necontenit s-alerge, să-mi sară-n ajutor,
Dar s-au mirat oştenii întâi, apoi au râs!
S-apropia străina cu-al ei grozav surâs…
Şi m-am întins pe urmă într-un sicriu sărman.
Şi-a scris aceste rânduri feciorul lui Hanan,
Sultanul cel mai straşnic din câţi au fost cândva!
Până la dram măsoară-ţi, străine, vremea ta!”

Ş i Musa a citit dedesubt urmă toarele versuri:

„Aici, sub piatra asta, în umilit sălaş,

Stau pulberea şi praful dintr-un sultan trufaş,
Ce-a stăpânit seraiuri de marmură şi jad.

1068
 Sunt fiul şi urmaşul vestitului Sadbad…
De pumnul meu, supuşii au tremurat nespus.
Pe toţi sultanii lumii sub arme i-am supus,
Şi când ieşeam cu fală trufaşă din serai,
Se arcuiau în frâie un milion de cai;
Chemam la prag hanate, prin vestitori şi cărţi,
Şi tremura pământul în cele patru părţi!
Şi-acum, din înălţimea râvnitelor măriri,
Zac sub mindirul rece al pânzelor subţiri,
Şi-aş da, pentru-o clipită de viaţă, tot ce-am strâns,
Să mă întorc sub soare cutremurat de plâns,
O clipă sub lumina de-afară să mă plimb,
Dar Alah nu primeşte profund-râvnitul schimb…
De-aceea, o, străine, ascultă-mă, îţi zic:
Măririle, trufia n-ajută la nimic!
Zideşte-ţi pe de-a pururi, sub al vieţii măr,
Seraiuri fără moarte, Dreptate, Adevăr…”

Ş i aceste versuri l-au mişcat pe Musa. Apoi au ajuns în

faţa unei pietre galbene, sprijinită pe picioare din lemn de
chiparos, pe care erau să pate urmă toarele versuri:

„În veacurile scurse demult, în veşnicii,

La masa asta veche sultani au stat, trei mii.
Cu vinul stau şi astăzi la masa lor, şi-i plâng.
Au fost, în prima mie, toţi chiori de ochiul
stâng, Şi în zadar la masă mai stau, şi-i tot
aştept… Erau, a doua mie, toţi chiori de ochiul
drept,
Şi-i cheamă vântul nopţii, gemând prin chiparoşi…
Erau, a treia mie, cu ochii sănătoşi,
Şi totuşi, laolaltă s-au dus, în veşnicii,
Pe-aceeaşi uşă scundă, sultanii toţi, trei mii!”

1069
 CĂLĂREŢUL DE ALAMĂ ŞI MONUMENTUL FIAREI CU
CHIP DE OM ŞI CU LABE DE LEU… MUSA ŞI ABDUL
KADUS MERG ÎNAINTE, SPRE CETATEA DE ALAMĂ…

După ce Musa şi-a însemnat tot ce a citit, au pornit mai

departe, şi după trei zile au ajuns pe o colină înaltă , pe care
se afla un că lă reţ de alamă , pe cal de alamă . În mâ nă avea o
lance stră lucitoare, pe vâ rful că reia erau scrise, cu litere
latine, urmă toarele:

„O, călătorule! Dacă nu cunoşti drumul spre cetatea de

alamă, atinge călăreţul cu mâna ta, căci el se va roti, şi tu să
te îndrepţi încotro va arăta el cu vârful lăncii…”

Musa a atins că lă reţul cu mâ na, şi că lă reţul s-a rotit, şi au

apucat încotro ară ta vâ rful lă ncii.
După un scurt timp, au ajuns pe un drum neted, iar după
trei zile se aflau pe un munte uriaş, pe care au vă zut o
coloană mare şi înaltă , şi apropiindu-se de ea, au vă zut o
statuie de piatră neagră , înfă ţişâ nd un om vâ râ t în piatră
pâ nă la subţiori, şi avâ nd aripi mari. Mâ inile îi erau ca laba
leului. Avea gheare de fier. În vâ rful capului, avea un moţ ca
o coadă de cal şi doi ochi înguşti, împroşcâ nd foc. Din frunte
îi ţâ şnea al treilea ochi, urâ t şi roşu ca de mâ ţă să lbatică .
— Laudă celui ce m-a pedepsit, striga ară tarea, şi Musa l-a
rugat pe Abdul Kadus să -l întrebe cine este şi de ce se află în
starea aceea?
Abdul Kadus i-a ră spuns că se teme să întrebe, dar Musa
i-a spus că ară tarea era împovă rată cu destule suferinţe,
spre a mai putea face vreun ră u cuiva… Astfel auzind. Abdul
Kadus s-a apropiat şi a întrebat:
— Cine eşti? Cum te cheamă ? Cum ai ajuns aici?
— O, Abdul Kaduse, a ră spuns ară tarea. Sunt un spirit
1070
ră u, mă cheamă Dasmus, şi sunt torturat aşa şi osâ ndit să
ră mâ n aici, înţepenit, pâ nă va buciuma Adam! În ce priveşte
cauza pedepsei mele, află : Iblis, diavoliţa, blestemată fie în
veacu-veacului, avea un idol de coral roşu, şi mi l-a
încredinţat spre pă strare. Pe idolul acesta îl adora un sultan
al mă rilor, stă pâ n peste zece sute de mii oameni înarmaţi şi
peste zece sute de mii spirite! Stâ nd eu ascuns în trupul
idolului, amă geam oamenii care mi se supuneau, şi nu
recunoşteau domnia lui Salom-prooroc! Acel sultan al
mă rilor avea o fată care zi şi noapte se închina acelui idol şi
care era atâ t de rea, încâ t chiar şi Salom-sultan a aflat de
dâ nsa… Ş i a trimis Salom peţitori la tată l ei.

„Dacă mi-o vei da, bine! spunea epistola lui Salom; dacă
nu, sultane al mărilor, pregăteşte-te de moarte, căci te voi păli
cu oştile mele, care umplu întreg pământul, şi vei fi ca ziua de
ieri, care niciodată nu se mai întoarce”…

Citind această epistolă , sultanul mă rilor a aruncat-o şi a

întrebat vizirii:
— Ce să -i ră spund lui Salom, fiul lui David?
— Preamă rite sultane şi preaputernice stă pâ ne! au
ră spuns vizirii. Ce-ţi poate face Salom? Eşti atâ t de mare, ca
şi el, şi chiar mai puternic! Tu ai la îndemâ nă un milion
ră zboinici şi locuieşti în mijlocul acestei mă ri întinse, unde
nimeni nu poate ră zbate, şi unde vor lupta pentru tine
oameni şi spirite! De altfel, cere sfat idolului tă u, şi dacă -ţi va
porunci să porneşti împotriva lui Salom, porneşte!
Sultanul mă rilor s-a dus la idol, a înă lţat o jertfă şi s-a
aruncat la pă mâ nt în faţa lui:
— O, Doamne! striga el. Îţi cer ocrotirea, că ci sultanul
Salom vrea să te distrugă ! O, Doamne, porunceşte-ne, şi
porunca ta va fi împlinită , că ci cunoaştem puterea ta…
Eu, ascuns în trupul idolului, am spus, necunoscâ nd

1071
puterea lui Salom:
— Nu te teme de Salom! Dacă are poftă să se ră zboiască cu
mine, îl voi omorî cu paloşul şi cu suliţa…
Ră spunsul meu l-a încurajat pe sultanul mă rilor, astfel că
a început ră zboiul cu Salom. A scuipat în faţa trimisului şi i-
a dat urmă torul ră spuns:
— Spune-i lui Salom că se crede prea tare şi mare. Să -şi
adune toate puterile pentru luptă ! Dacă nu vine el la mine,
vin eu la dâ nsul…
Câ nd solul i-a dus lui Salom acest ră spuns, el s-a mâ niat
foarte şi a ră mas neclintit în hotă râ re. A strâ ns repede
oameni, duhuri şi pă să ri, şi a poruncit leului, sultanul
fiarelor, să strâ ngă toate fiarele să lbatice din pustiuri şi
sihă strii. A chemat apoi vulturul, sultanul pă să rilor, şi i-a
poruncit să adune ră pitoarele. Vizirului Damuriat i-a
poruncit să cheme spiritele, diavolii şi spiritele ră zvră tite, iar
pe Asaf, fiul lui Varahia, l-a pus să adune oamenii! Câ nd toţi
şi toate s-au înfă ţişat, în mulţimi fă ră numă r, Salom, cu
cetele lui, s-au aşezat pe covorul dus de vâ nt, şi pă să rile
zburau deasupra sa, şi oamenii şi fiarele pă şeau pe
dedesubtul lor, iar câ nd întreaga oaste a ajuns la ţă rmul
mă rii, Salom a coborâ t şi a trimis un sol la sultanul mă rilor,
să -i spună aşa:
— Iată , a sosit Salom! Supune-te lui şi dă -i pe fiica ta de
soaţă , iar tu, împreună cu toţi locuitorii ţă rii, să strigaţi
laudă sultanului Salom… Dacă nu faci aşa, apă ră -te! Să nu
crezi însă că marea te poate ocroti împotriva lui, că ci el
porunceşte vâ ntului să -l ducă la tine, şi-l vei vedea în
mijlocul insulei tale, venit să te nimicească …
Spunâ nd solul cele de mai sus, sultanul a ră spuns:
— Spune-i lui Salom că mâ ine pornesc împotriva lui, şi
sper să -l lovesc ră u…
Solul s-a întors la Salom. Ne-am pregă tit de luptă . Îndată
ce solul lui Salom s-a dus, sultanul m-a chemat şi mi-a

1072
poruncit să -mi strâ ng toate oştile. M-am supus şi am adunat
un milion oameni şi un milion spirite! Ş i sultanul şi-a strâ ns
toţi oamenii, şi s-au adunat atâ ţia, încâ t numai Alah mai ştie
câ ţi erau!
Salom a aşezat fiare să lbatice la dreapta şi la stâ nga oştilor
sale şi a poruncit pă să rilor din aer să zboare pe deasupra lor,
să lovească duşmanii cu aripile, câ nd aceştia vor încerca
atacul, şi să le scoată ochii cu clonţurile! Ş i Salom însuşi
plutea prin aer, pe covorul să u purtat de vâ nt! L-a aşezat pe
Damuriat în fruntea aripei drepte a oamenilor, şi pe Asaf în
fruntea aripei stâ ngi. Pe sultanii oamenilor i-a aşezat la
dreapta, şi pe ai spiritelor la stâ nga. Fiarele să lbatice,
viperele şi şerpii au fost trimişi înainte, şi cu toate acestea
noi i-am înfruntat şi am luptat două zile. În ziua treia însă
ne-a lovit nenorocirea. M-am pus în fruntea primului râ nd al
oştilor noastre şi i-am chemat pe salomieni la luptă dreaptă .
S-a înfă ţişat Damuriat, vizirul lui Salom, mare ca un munte,
scuipâ nd foc cu toată puterea lui înfricoşă toare, şi a trimis
împotrivă -i o să geată de foc. Eu am izbutit să mă feresc şi am
aruncat la râ ndul meu împotrivă -i o să geată care l-a lovit,
dar să geata lui a fă cut nevă tă mă toare flacă ra mea.
Damuriat striga aşa de tare, încâ t credeam că munţii se
clatină şi cerul se pră buşeşte asupră -mi. La porunca lui,
oştile ne-au lovit iar. Zgomotul era înfricoşă tor. Pă mâ ntul
tremura, flă că ri ţâ şneau din toate pă rţile, că tre cer se ridica
fum gros, zburau capete, curgeau râ uri de fiere. Spirite
zbură toare luptau în aer, fiare pe pă mâ nt! Eu însumi luptam
cu Damuriat. Care mă încolţise şi mă urmă rea cu atâ ta
înverşunare, încâ t m-a pus pe fugă !
S-au risipit îndată şi toate oştile mele.
— Prindeţi-i, împreună cu sultanul lor blestemat! a
poruncit Salom oştilor, şi atunci ne-au atacat fiarele
să lbatice din dreapta şi din stâ nga, pă să rile ne scoteau ochii
şi ne loveau cu aripile peste faţă , şerpii ne muşcau pe noi şi

1073
pe caii noştri, astfel că niciunul dintre noi n-a putut scă pa!
Drept este că eu am izbutit să fug din faţa lui Damuriat o
bucată de drum lungă de trei luni, dar în cele din urmă am
că zut sleit la pă mâ nt, şi el m-a ajuns. Câ nd m-a luat prins, i-
am spus:
— În numele celui ce pe tine te-a înă lţat şi pe mine m-a
coborâ t, lasă -mi viaţa şi du-mă la Salom…
Dar Salom m-a primit foarte ră u. A poruncit să i se aducă
această coloană , şi a scobit-o, şi m-a bă gat înă untru, şi şi-a
pus sigiliul deasupra! Damuriat m-a adus după aceea aici,
punâ nd un sultan puternic să mă pă zească . Iată de ce
trebuie să ră mâ n aici, aşa prins, suferind cele mai grele
chinuri, pâ nă va buciuma Adam…
Mirat foarte de înfă ţişarea lui înspă imâ ntă toare, Musa a
strigat:
— Nu se află putere decâ t la Alah, care i-a dă ruit lui Salom
un sultanat mare!
— Îmi îngă dui să te întreb ceva? a intrat în vorbă Abdul
Kadus.
— Întreabă -mă tot ce vrei! i-a ră spuns ară tarea.
— Se află aici spirite închise în vase de alamă , din timpul
lui Salom?
— Da! Se află în marea Karkar, pe al că rei ţă rm locuiesc
oameni care se trag încă din Noe, pace lui în vecii-vecilor!
Acolo nu a ajuns potopul, că ci acel ţinut e departe de tot de
restul pă mâ ntului…
Apoi, Abdul Kadus cerâ ndu-i să -i arate mai amă nunţit
drumul spre cetatea de alamă şi spre locul unde se află
vasele, au pornit mai departe.

1074
1075
 După un drum scurt, au ză rit în depă rtare ceva negru,
înconjurat de două flă că ri arzâ nd faţă în faţă . La întrebarea
lui Musa ce era acolo, Abdul Kadus a ră spuns plin de
bucurie:
— Află că aceea e cetatea de alamă , după cum e descrisă şi
în că rţile mele! Cetatea e zidită din pietre negre şi are două
seraiuri de alamă spaniolă , care arată ca două focuri aşezate
faţă în faţă …
Câ nd s-au apropiat, au vă zut că cetatea e înconjurată de
ziduri înalte de optzeci de coţi şi avea două zeci şi cinci de
porţi. Dar porţile nu puteau fi deschise decâ t dină untru, de
aceea Musa se afla în mare încurcă tură , neputâ nd pă trunde
să vadă minună ţiile.
Abdul Kadus, i-a spus că aşa era descrisă cetatea şi-n
cartea tezaurului.
După o clipă de gâ ndire, Musa a poruncit unui oştean să
încalece şi să înconjoare cetatea, să vadă dacă nu se află
totuşi o intrare. Oşteanul şi-a luat apă şi merinde, a
încă lecat pe că milă , şi după ce a fă cut ocolul cetă ţii în două
zile, a adus ştirea că cetatea era ca turnată dintr-o bucată .
Nu gă sise niciun fel de deschiză tură .
— Preamă rite stă pâ ne! a încheiat oşteanul. Între aceste
ziduri trebuie să fie ascunse lucruri mari! Mă minunez de
întă riturile cetă ţii, de clă dirile ei frumoase şi de înaltele-i
turnuri…
Musa, împreună cu Abdul Kadus, s-au urcat pe cel mai
înalt munte şi au vă zut întinzâ ndu-se în faţa lor cea mai
frumoasă cetate de pe pă mâ nt, cu case înalte, seraiuri
întă rite, pâ raie curgă toare, uliţe frumos construite, dar fă ră
niciun fel de vietate.
Cucuvelele şi alte pă să ri de noapte roiau în cetate, iar
vremea n-o rodea în niciun fel. Casele parcă jeleau după
oamenii care le locuiseră odinioară , şi seraiurile pe cei ce le

1076
construiseră .
Musa a ză rit pe munte şapte table de marmură , pe care
erau înscrise fel de fel de îndemnuri filozoficeşti, şi rugâ ndu-l
pe Abdul Kadus să le citească , Abdul Kadus s-a apropiat de
prima tablă şi a citit:

„Drumeţule, pe gânduri nu mai sta!

Întreabă-te ce-a fost p-aici cândva!
Pământul cald şi ierbile sunt foşti
Sultani, vestiţi conducători de oşti,
Şi pulberile ce se zbat în zări,
Sultani vestiţi, cotropitori de ţări,
Şi toţi ce-au stăpânit prin iatagan
Stau ghemuiţi într-un culcuş sărman,
Şi într-o groapă scundă zac atâţi,
Din largile seraiuri coborâţi…”

Musa era adâ nc mişcat. Lacrimile îi scă ldau obrajii. A

poruncit să i se dea cele de trebuinţă şi a copiat inscripţiile
de pe tablă . S-a apropiat apoi de cea de-a doua, şi Abdul
Kadus a citit a doua tâ nguire:

„Ca un suspin s-aude în vechi adânc de veac,

Cum gem în praf sultanii stăpâni peste Irak!
Cin’ te-a zidit, frumoasă cetate, Korasan?
V-aţi risipit ca visul, sultani din Ispahan…”

La urmă , Abdul Kadus a citit tâ nguirea a treia:

„V-aţi risipit ca iarba sub flăcări, mari sultani!

Zidirile căzură de mii şi mii de ani,
Şi pavăză la nimeni n-aţi mai găsit, voi, proşti,
Şi doar aveaţi un număr nemăsurat de oşti…”

1077
 Musa plâ ngea în hohote. Striga:
— Ş i totuşi noi, oamenii, suntem creaţi pentru ceva mare!
Pe a patra tablă erau înscrise urmă toarele:

Răspundeţi: ticăloşii din veacuri unde sunt?

Au semănat doar lacrimi şi sânge pe pământ,
Şi-au cucerit tot alte cetăţi, adăugând,
La mările de lacrimi şi sânge, înc-un rând…
Şi indieni, şi mauri, şi nubieni, la trunchi,
Sub paloşe grozave căzură în genunchi,
Şi-acum, când prin seraiuri bat vânturi uneori,
Mă-ntreb: unde vi-i faima, străvechi cuceritori?
Aţi inundat pământul cu mări şi mări de oşti.
Dar unde vi-i puterea din veacuri vechi, voi, proşti?”

După ce Musa a copiat şi această inscripţie, s-a apropiat

de a şasea:

„L-a înghiţit adâncul adâncului străfund,

Cu oşti cu tot, pe mândrul şi dârzul crai burgund!
Ca nourii în noapte s-au risipit sub cer,
De-atâţia ani, sultanii cei mândri din Tanger!
Sub nemilosul dinte al timpului hapsân,
Doar marmura, şi bronzul, şi faptele rămân…”

După ce emirul Musa a copiat toate inscripţiile, a coborâ t

de pe munte. A întrebat:
— Ce facem, să putem intra în această cetate, să -i vedem
minună ţiile şi să -i luă m comorile?
— Maria ta, a ră spuns Abdul Kadus, dacă vrei să
pă trundem în cetate, trebuie să facem o scară înaltă , să
putem trece peste zid, şi numai după aceea vom putea
deschide porţile…
Musa a gă sit bun acest sfat şi a poruncit oamenilor să taie

1078
lemne… Ş i au lucrat cinci zile, pâ nă au fă cut o scară înaltă ,
să ajungă pâ nă sus, pe zid.
— Care dintre voi vrea să se urce, să treacă dincolo şi să
ne deschidă porţile? a întrebat Musa.
— Voi urca şi voi deschide eu! a ră spuns unul, şi cum a
ajuns sus, a aruncat o privire asupra cetă ţii şi a strigat:
— Pe Alah! Ce minună ţie se vede!
Apoi împreunâ ndu-şi mâ inile a admiraţie, a că zut jos, la
picioarele lor, şi a murit.
— Pe Alah! a strigat Musa speriat. Omul e mort!
— O, stă pâ ne! a spus al doilea. Acest om a fost nebun, de
aceea a pierit! Mă voi urca pe zid eu, şi voi deschide porţile…
— Alah să te binecuvâ nteze! a ră spuns Musa. Dar pă zeşte-
te, să nu zbori ca acel dinaintea ta…
Omul a urcat scara, şi câ nd a ajuns sus, a râ s tare şi a
strigat:
— Oh, pe Alah! Ce minună ţie se vede!
Apoi şi-a împreunat mâ inile şi a că zut şi el la picioarele lor,
mort.
— Dacă continuă m aşa, pierim toţi, fă ră ca voia stă pâ nului
dreptcredincioşilor să se fi împlinit! a strigat Musa.
Ce au putut vedea cei doi oameni, de s-au aruncat singuri
în pră pastie?
Cu toate acestea, a urcat zidul şi al treilea, şi s-a pră buşit
şi el, cum s-au pră buş it mulţi încă .
— Acum mi-a venit râ ndul mie! a spus apoi Abdul Kadus.
Cel ce cunoaşte se descurcă altfel decâ t cel ce nu ştie!
— Pe Alah! a strigat Musa. Te mai urci şi tu, şi dacă zbori,
ca şi ceilalţi, ne lă să m pă gubaşi…
Abdul Kadus s-a urcat pe scară , chemâ nd numele
Domnului celui atotmilostiv, şi câ nd a ajuns sus, a râ s şi a
strigat:
— Ah, câ t e de frumos, pe Alah! Aşa ceva nu s-a mai vă zut!
— Dar ce se vede? l-a întrebat Musa.

1079
 — Zece fecioare frumoase ca luna plină ! a ră spuns Abdul
Kadus. Pă rul lor, gura lor şi gâ tul lor amintesc Huriile
paradisului! Ele fură chiar şi mintea celui mai chibzuit om…
Apoi, Abdul Kadus a vă zut două turnuri de alamă , nespus
de zvelte şi cu două porţi fă ră lacă te sau ză voare.
În mijlocul unei porţi se afla sculptat un că lă reţ de alamă ,
şi pe mâ na lui întinsă se afla scris:

„O, călătorule, dacă vrei să deschizi această poartă, atinge

de douăsprezece ori cuiul de pe pieptul meu, şi îndată poarta
se va deschide!”

După ce Abdul Kadus a fă cut întocmai, că lă reţul s-a

învâ rtit în loc, repede ca fulgerul, şi poarta s-a deschis. Abdul
Kadus a coborâ t şi a ajuns într-un gang subpă mâ ntean,
ducâ nd spre poarta cetă ţii, dar şi aceasta era ză vorâ tă cu
lanţuri şi lacă te. Multe stâ rvuri omeneşti ză ceau acolo, şi se
vedeau felurite steaguri şi unelte de ră zboi.
— De bună seamă , cheile porţii se află la unul dintre aceşti
oameni! s-a gâ ndit Abdul Kadus, şi s-a apropiat de ei, şi a
că utat pâ nă a gă sit cheile, lâ ngă un paznic al porţii putrede.
Ş i luâ nd Abdul Kadus cheile, a îndepă rtat uneltele de
ră zboi şi a deschis poarta câ t era de mare.
Ş i cum poarta s-a deschis, cei de afară au auzit un zgomot
asemeni tunetului, şi bucuroşi l-au lă udat pe Alah, şi au
să rit în întâ mpinarea lui Abdul Kadus, gata să intre cu el în
cetate.
Abdul Kadus le-a spus:
— Numai o parte dintre voi să vină cu mine, ceilalţi să
ră mâ nă afară …
Ş i Abdul Kadus a stră bă tut apoi, în fruntea oamenilor,
uliţele şi pieţele cetă ţii, lă udâ nd frumoasele case şi seraiurile.
În maidanul cel mare au gă sit mă rfuri râ nduite pe tarabe,
aur şi giuvaeruri nepă zite, şi nu le lua nimeni. Numai

1080
stâ rvuri ză ceau. Se vedeau oseminte în toate pă rţile.
Ş i ajungâ nd apoi în piaţa bă canilor, au vă zut bazare pline
cu cel mai fin mosc, aloe, ambră şi camfor, vase de fildeş,
lemn de abanos, alamă spaniolă şi alte metale, iar stă pâ nii
ză ceau morţi în preajmă .
Apoi au ajuns la seraiul sultanilor şi l-au aflat fă ră pază , şi
se vedeau paloşe împodobite cu aur, şi lâ ngă ele ză ceau morţi
tinerii paznici ai seraiului şi ajutoarele lor cu pielea uscată ca
pastrama, încâ t puteau fi crezuţi drept adormiţi…
Musa a intrat înă untrul seraiului şi a gă sit patruzeci de
să li înalte, aşezate faţă în faţă , pline cu aur, argint şi pietre
preţioase.
În prima sală se afla un jilţ de fildeş şi rubine, bă tut în cel
mai curat aur. Lâ ngă jilţ se ridica o coloană de aur, în vâ rful
că reia stă tea o pasă re, în cioc cu o perlă stră lucind ca o stea!
Pe jilţ şedea o fată frumoasă ca soarele stră lucitor.
Veşmâ ntul ei era tot de giuvaeruri. Pe gâ t purta un colier de
perle, plin cu mosc şi ambră , preţuind câ t un sultanat.
Ş i cum sta în jilţ, îl privea pe Musa cu ochi de gazelă .
Câ nd Musa i s-a închinat şi ea nu i-a ră spuns, Abdul
Kadus a zis:
— Fata asta e moartă . Ochii i-au fost scoşi, şi în locul lor a
fost turnat argint viu, încâ t crezi că se mişcă ochii ei?
În faţa fetei se aflau două statui: una albă , alta neagră .
Una avea în mâ nă un paloş, cealaltă o lance. Între cele două
statui, aşezată pe scă rile jilţului, se afla o tablă de aur.
Scria aşa:

„În numele lui Alah, al nostru adăpost,

Tadmora, sultăniţa, în veacuri vechi, am fost,
Am cunoscut măreţe seraiuri şi splendori,
Am stăpânit popoare şi-am adunat comori!
Urmaşă glorioasă de mari sultani eu sunt,
Şi-avut-am cea mai mare putere pe pământ…

1081
 Am stăpânit hanate şi-am înălţat cetăţi,
Şi-am fost mărinimoasă şi dreaptă-n judecăţi,
Dar s-a stârnit asupră-mi nemilostivul cer,
Şi-a fost, ca împreună cu-al meu popor să pier…
Întâi, veni năprazna printr-un fierbinte vânt,
Şi nicio picătură de ploaie pe pământ
N-a curs atâta vreme, şi apele-au secat,
Şi arborii şi firul de iarbă s-au uscat…
Cumplit ca o pedeapsă, cum seceta bătea,
S-a însoţit deodată şi foametea cu ea,
Când am sfârşit şi pâinea şi apa… Într-o zi,
Peste cetate corbii au prins a croncăni!
Năprazna înainte de a ne fi ucis,
Cumpărători la alte popoare am trimis,
Să cumpere şi pâine, şi apă, cât de cât,
Dar s-au întors trimişii cu lacrimile-n gât,
Căci bântuia pe lume scumpete fără frâu:
O piatră preţioasă cereau pe-un bob de grâu…
Văzând apropierea îngrozitoarei morţi,
Am hotărât îndată să punem drugi pe porţi
Şi-aşa muri în veacuri străvechi, în ani preaggrei,
Tadmora, sultăniţa, cu tot poporul ei!
În numele lui Alah, străine, nu mai sta!
Pătrunde în cetate şi ia ce poţi lua!
Cu pumnii strânge perle, agate şi cercei,
Căci ţi le dă Tadmora cu tot poporul ei;
Cu pumnii strânge perle şi vinde-le-n câştig,
Dar nu-mi lua veşmântul, că-n veşnicie-i frig…”

După ce a citit, Musa a plâ ns în hohote.

— Aduceţi că milele şi încă rcaţi-le cu toate aceste bunuri! a
spus soţilor să i.
— Într-adevă r, lă să m tot ce e frumos în îmbră că mintea
sultă niţei? a întrebat vizirul. Să luă m toate lucrurile şi să le

1082
ducem stă pâ nitorului dreptcredincioşilor!
— Nu ai citit ce scrie pe tabla aceasta? l-a întrebat Musa.
— Chiar dacă scrie că nu-i voie, de ce să lă să m aceste
perle? a stă ruit vizirul. Tadmora e moartă ! Ce-i trebuiesc
aceste ză dă rnicii lumeşti? O pâ nză de bumbac îi e de-ajuns!
Dacă nu le iei tu, Musa, le iau eu şi le duc stă pâ nului
dreptcredincioşilor…
Spunâ nd acestea, vizirul a şi început să prade, dar câ nd a
ajuns între cele două statui, cea cu paloşul i-a tă iat capul,
cea cu lancea i-a spintecat pieptul.
— Să nu aibă milă Alah de sufletul tă u! a strigat Musa. De
ce ai fost atâ t de lacom?
Apoi, oamenii lui Musa au încă rcat că milele cu aur,
giuvaeruri şi alte lucruri preţioase, şi au pă ră sit cetatea,
că lă torind mai departe, pe ţă rmul mă rii, treizeci de zile şi
treizeci de nopţi, pâ nă au ajuns la un munte înalt cu
nenumă rate peşteri.
Pe munte se aflau mulţi oameni negri, îmbră caţi în piei şi
stand ca muţii. Vă zâ nd oştile lui Musa, toţi au fugit în
peşteri, cu soaţele şi copiii, şi se uitau speriaţi.
— Cine sunt aceşti oameni? l-a întrebat Musa pe Abdul
Kadus.
— Sunt stă pâ nii peste ceea ce cauţi tu! a ră spuns Abdul
Kadus, şi Musa a descă lecat în faţa muntelui, şi îndată ce a
intrat în cortul să u, a sosit sultanul negrilor, şi i s-a închinat,
şi l-a întrebat în limba noastră arabă :
— Cine sunteţi? Ce doriţi? Ce că utaţi?
— Stă pâ nitorul dreptcredincioşilor, Abdul Malik, fiul lui
Meran, a auzit despre stă pâ nul nostru Salom, fiul lui David,
pace lui! Ş i despre marea împă ră ţie pe care Alah i-a dă ruit-o.
A aflat de asemenea că Salom a domnit peste spirite, animale
şi pă să ri şi că a închis spiritele ră zvră tite în vase de alamă şi
le-a aruncat în fundul acestei mă ri, ce scaldă cu valurile ţara
voastră ! Ş i stă pâ nitorul dreptcredincioşilor ne-a trimis să

1083
că ută m asemenea vase. Te rugă m acum, o, sultane, să ne
ajuţi să putem împlini porunca stă pâ nului
dreptcredincioşilor…
Aşa a cuvâ ntat Musa, iar sultanul le-a fă gă duit ajutorul
să u, i-a poftit în casa oaspeţilor, a poruncit să li se aducă tot
ce le trebuie şi au avut parte de multă cinste…
Musa s-a bucurat foarte şi a ră mas acolo trei zile, apoi a
poruncit să vină scufundă torii. Ş i s-au scufundat în mare şi
scoţâ nd trei vase de alamă , le-au dat lui Musa, odată cu
multe alte daruri preţioase.
Apoi, au pornit înapoi spre Damasc şi câ nd s-au apropiat
de cetate, le-au venit în întâ mpinare cei mai de seamă
oameni. Ş i a povestit Musa, stă pâ nitorului
dreptcredincioşilor, minună ţiile vă zute, precum şi pă ţania
vizirului ucis din pricina lă comiei.
Apoi i-a dat vasele şi darurile sultanului negrilor. Califul s-
a minunat mult de atâ tea lucruri şi câ nd a deschis un vas, s-
a ridicat spre cer un fum negru şi s-a întrupat într-un spirit
înfricoşă tor, strigâ nd:
— Îndurare, ţie, prooroc al lui Alah!
— Întoarce-te la locul tă u! i-a spus califul şi duhul a intrat
în vas şi califul l-a pecetluit şi a poruncit să fie dus în
vistierie.
Atâ t a ajuns la cunoştinţa noastră din istoria cetă ţii de
alamă …

ŞEHERAZADA ÎNCEPE ALT BASM, AL UNOR OAMENI

TINERI, ÎNDRĂGOSTIŢI, NIAMA ŞI NUAMA, PACEA FIE
CU EI ÎN VECII-VECILOR… NE APROPIEM DE SFÂRŞITUL
CĂRŢII, SPRE BUCURIA NOASTRĂ, ŞI SPRE PĂREREA DE
RĂU A VOASTRĂ…

1084
 Se spune – şi numai Alah le ştie pe toate câ te se spun!
— Că tră ia în Kufa un om bogat foarte şi cu vază , pre
nume Rabia, fiul lui Chatun. Ş i-i dă ruise Alah, acestui om,
un fecior pre nume Niama.
Într-o zi, pe câ nd Rabia se afla în tâ rgul robilor, un
mijlocitor l-a îmbiat să cumpere o femeie cu o fetiţă mică şi
nespus de frumoasă .
— Câ t ceri pe amâ ndouă ? a întrebat Rabia, şi i s-a
ră spuns că amâ ndouă preţuiesc cincizeci dinari.
— Iată banii, a spus Rabia mijlocitorului. Scrie hrisovul de
vâ nzare-cumpă rare!
Ş i dâ nd mijlocitorului ce i se cuvenea, Rabia a luat femeia
şi copila, şi le-a dus acasă , şi câ nd una din verişoarele lui l-a
întrebat la ce a cumpă rat şi roaba cea bă trâ nă , el i-a ră spuns
că a cumpă rat-o şi pe ea numai de dragul copilei, care de
bună seamă va întrece într-o zi în frumuseţe toate fiicele
Arabiei şi Persiei.
— Bine ai fă cut! i-a ră spuns verişoara, apoi întrebâ nd-o pe
roabă de numele ei şi al copilei, i s-a ră spuns că numele ei
este Faufile, iar al copilei Saad…
— Cu drept gră it-ai! i-a ră spuns verişoara. Pe copilă o,
cheamă Purtă toarea de Noroc, că ci şi tu ai dat peste noroc,
datorită ei…
Mai tâ rziu, Rabia a pus copilei numele de Nuama şi a
crescut-o la un loc cu fiul să u Niama, ca frate şi soră , pâ nă la
zece ani.
Atunci, Rabia s-a dus la fiul să u şi i-a spus:
— Fiul meu, află că Nuama nu-i sora ta, ci o roabă
cumpă rată pe câ nd tu mai erai în leagă n. De aceea, de azi
înainte să nu-i mai spui soră Nuama…
— Dacă -i aşa, a ră spuns Niama, am să mă însor cu dâ nsa
într-o zi…
— Dar nu uita că ţi-i roabă … i-a spus maică -sa.
Într-adevă r, după un timp, Niama s-a însurat cu Nuama,

1085
şi au tră it ani mulţi în iubire, că ci Nuama era fata cea mai
frumoasă şi mai plă cută din toată Kufa, şi era de asemenea
citită şi învă ţată , şi câ nta din fel de fel de talanturi şi avea
glas de înger. Pe scurt, întrecea în toate fetele din vremea ei!
Într-o zi, pe câ nd Nuama se afla lâ ngă soţ, la cină , a luat
lă uta şi a prins a câ nta, plină de dragoste:

„Iubitul meu, cât timp îmi eşti stăpân,

Ca pe-un odor te voi păstra la sân;
Te voi iubi, te voi iubi mereu,
Tu paloşul ocrotitor al meu,
Pân’ se va stinge cea din urmă stea,
Te voi iubi, tu, bucuria mea!…”

— Câ t de frumos câ nţi, Nuama! a strigat el. Hai, mai

câ ntă …

„Te voi iubi, şi-n ciuda celor răi,

Mereu mă voi uita în ochii tăi!
Şi pe sub lună când te văd că vii,
Mă pot lipsi de orice bucurii…
Cât veşnicia lângă mine stai,
Căci ţi-am zidit în sufletu-mi serai…”

— Câ nţi ea un înger! i-a spus Niama, şi în timp ce ei tră iau

aşa de fericiţi, emirul Hadjadj urzea în seraiul lui cum să
pună mâ na pe Nuama, s-o trimită lui Harun-al-Raşid,
atotstă pâ nitorul dreptcredincioşilor…
— Că ci, spunea emirul, califul nu are în seraiul lui o fată
frumoasă şi bună câ ntă reaţă ca Nuama…
Deci, emirul a poruncit unei babe să se strecoare în casa
lui Rabia, să pună mâ na pe Nuama, cum va şti!
Baba şi-a pus un veşmâ nt de lâ nă , şi în jurul gâ tului şi-a
pus un şirag de mă tă nii trandafirii, de pietre preţioase.

1086
 Apoi a luat un toiag şi un burduf cu apă şi pe la amiază s-
a dus la casa lui Niama, murmurâ nd:
— Mă rire lui Alah! Laudă lui Alah! Lă udaţi pre Domnul…
Câ nd a bă tut la uşă , un slujitor i-a deschis, întrebâ nd-o ce
vrea, şi ea a ră spuns că e o să rmană femeie evlavioasă , şi
fiind timpul amiezii, ar vrea să facă rugă ciunea în acea casă
binecuvâ ntată …
— Dar asta nu-i casă de rugă ciuni sau moschee, a
ră spuns slujitorul. Aici stă Niama…
— Ş tiu bine că aici stă Niama! a stă ruit ea. Deschide-mi!
Sunt slujitoare în seraiul stă pâ nitorului dreptcredincioşilor…
Ş i cum slujitorul nu voia să -i dea drumul în casă , ea nu se
lă sa:
— Cum? O femeie ca mine, care intră şi deschide câ nd
vrea toate casele vizirilor şi mai-marilor, să nu pot intra în
casă la Niama?
Auzind acestea, Niama a ieşit în prag, şi râ zâ nd de
împotrivirea slujitorilor, a poftit-o pe babă şi a dus-o la
Nuama, şi după ce i s-a închinat cu prietenie şi s-a minunat
de frumuseţea ei, baba i-a spus, binecuvâ ntâ nd-o:
— Să te ocrotească Alah, el ce a unit o pereche atâ t de
frumoasă şi primitoare!
Acestea zicâ ndu-le, s-a furişat într-un colţ, şi toată ziua a
stat îngenuncheată rugâ ndu-se, iar seara, câ nd Nuama a
rugat-o să se odihnească , ea i-a gră it astfel:
— O, stă pâ na mea! Cine vrea să fie fericit pe ceea lume,
trebuie să se chinuiască pe lumea asta! Cine nu se zbate aici,
nu se va putea bucura la locurile de verdeaţă …
Apoi, nu după mult timp, Nuama i-a spus lui Niama s-o
roage pe evlavioasă să ră mâ nă în casa lor, mă car o vreme,
întrucâ t i se putea citi evlavia pe faţă …
— Bine, i-a ră spuns Niama. Să ră mâ nă . Pune-i la
îndemâ nă o încă pere unde nimeni să n-o supere, şi poate că
de dragul ei, Alah ne va binecuvâ nta şi niciodată nu ne va

1087
despă rţi…
Apoi, odată , după ce şi-a petrecut noaptea în rugă ciuni,
baba s-a dus la Nuama şi Niama, şi le-a urat bună dimineaţa
astfel:
— Alah să vă aibă în pază , o, voi, dreptcredincioşilor
îndră gostiţi…
— Încotro vrei să apuci acum? a întrebat-o Nuama.
Bă rbatul meu m-a rugat să -ţi dau un loc liniştit, unde să te
rogi în pace…
— Alah să -l aibă în pază ! a ră spuns baba. În pază să vă
aibă Alah pe amâ ndoi şi să vă dea mereu harul să u! Nu vă
cer decâ t să porunciţi omului de la poartă să nu mă mai
oprească , şi cu voia lui Alah, mă voi duce acum la alte case
binecuvâ ntate, şi pretutindeni mă voi ruga pentru voi…
Îndată ce s-a dus baba, Nuama a plâ ns, pă râ ndu-i ră u
după ea, că ci nu ştia cu ce rost venise!
Însă baba s-a dus numaidecâ t la Hadjadj, şi întrebâ nd-o el
cum merge treaba, i-a ră spuns că a vă zut-o pe Nuama şi că ,
într-adevă r, nu se mai nă scuse asemenea frumuseţe…
— Dacă duci lucrul la bun sfâ rşit, vei fi ră splă tită cu
dă rnicie! a încredinţat-o Hadjadj, şi baba a cerut un ră gaz de
o lună .
Apoi a prins a se duce tot mai des în casa lui Nuama, şi
era totdeauna primită cu cinste. Într-o zi, pe câ nd baba se
afla singură cu Nuama, i-a spus:
— O, stă pâ na mea! Cu toate că mă rog pentru tine în toate
locurile sfinte, ar fi bine totuşi să mă însoţeşti o dată la şeicii
deşertului şi la femeile evlavioase, spre a se ruga cerului să -ţi
împlinească toate dorinţele…
— Pe Alah! a ră spuns Nuama. Mult aş vrea să mă duc o
dată , cu tine!
Ş i s-a dus la soacra ei şi a rugat-o să pună cuvâ nt pe
lâ ngă Niama, s-o lase să se ducă cu baba la şeicii deşertului.
— Pe Alah! a ră spuns soacra. M-aş duce şi eu cu voi…

1088
 A doua zi, după ce Niama a ieşit în cetate, baba s-a dus la
Nuama.
— Hai acum repede la şeicii deşertului, să poţi veni înapoi
înainte de întoarcerea bă rbatului…
— Are să se supere Niama! a spus soacra, dar baba a
încredinţat-o, pe numele lui Alah, că se duc numai să se uite
la Cuvioşii din deşert şi se întorc numaidecâ t!
Astfel înşelâ nd-o, baba afurisită a dus-o pe Nuama de-a
dreptul în seraiul lui Hadjadj, a închis-o într-o încă pere şi l-a
înştiinţat pe Hadjadj că a adus-o.
Ş i vă zâ nd-o, Hadjadj a mă rturisit că nu mai vă zuse femeie
mai frumoasă , şi a stat lâ ngă dâ nsa, pă zind-o. Apoi, repede
de tot a poruncit unui că mă raş să se înfă ţişeze pe dată şi să
ducă roaba, însoţit de cincizeci de că lă reţi pe că mile iuţi, la
Bagdad, s-o dea stă pâ nitorului dreptcredincioşilor. Ş i i-a dat
şi o epistolă pentru calif…
Că mă raşul a suit-o pe Nuama pe că milă , şi plâ ngea
Nuama de durerea despă rţirii de iubitul ei, şi aşa a pornit
spre Bagdad.
Cum au ajuns, că mă raşul a cerut îngă duinţă să se
înfă ţişeze stă pâ nitorului dreptcredincioşilor, şi primind
învoirea, i-a dat epistola lui Hadjadj, şi citind-o, califul a
întrebat:
— Unde se află roaba?
— Iat-o! a ră spuns că mă raşul şi a ară tat-o pe Nuama
califului, şi acesta a poruncit să i se pregă tească o locuinţă .
Mai apoi, sora califului, ducâ ndu-se la Nuama şi vă zâ nd-o,
i-a spus:
— Pe Alah! Cine te are în casă nu e înşelat, chiar de-ar fi
plă tit pe tine o sută mii dinari…
— O, tu, femeie cu obrazul prietenos! a ră spuns Nuama. Al
cui e acest serai? Ce sultan îl locuieşte?
— Nu ştii că e seraiul fratelui meu, califul
dreptcredincioşilor? s-a mirat sora califului.

1089
 — Nu, pe Alah, jur că nu ştiam nimic…
— Cum? Bă rbatul care te-a vâ ndut pe aur greu nu ţi-a
spus că ai fost cumpă rată de stă pâ nul dreptcredincioşilor?
Auzind acestea, Nuama a tă cut, a plâ ns amarnic gâ ndind:
„Pe Alah, iată , viclenia le-a izbutit, dar oricâ t i-aş ruga, nu m-
ar crede nimeni!”… Ş i s-a aşezat pe un pat, ostenită de
că lă torie şi de arşiţa soarelui.
A doua zi dimineaţa, sora califului a venit iar, aducâ ndu-i
veşminte şi giuvaeruri, şi nu mult după aceea a venit califul
şi s-a aşezat lâ ngă ea.
— Uită -te la dâ nsa, o, califule, a spus sora. Alah i-a dă ruit
cea mai desă vâ rşită frumuseţe.
Nuama şi-a acoperit faţa cu mâ inile.
— Mai dă -i un ră gaz de trei zile, să se împrietenească cu
tine! a spus califul că tre soră -sa.
Apoi, ră mâ nâ nd singură , Nuama se gâ ndea la starea ei şi
la despă rţirea de Niama. Nu bea, nici nu mâ nca, şi s-a
îmbolnă vit greu.
Auzind aceasta, califul s-a întristat foarte şi i-a trimis cei
mai pricepuţi medici. Dar niciunul nu izbutea s-o vindece.

*
* *

Între timp, sosind Niama acasă , s-a aşezat pe pat şi a

strigat-o pe Nuama. Neprimind ră spuns, şi-a chemat
slujitorii, dar n-a venit nimeni, că ci roabele se ascunseseră
de frică . Niama s-a dus la maică -sa şi a gă sit-o stâ nd
liniştită .
— Unde e Nuama?
— S-a dus cu baba la şeicii deşertului, dar se întoarce
îndată …
— Obişnuia oare să umble pe la şeici? Câ nd s-a dus?
— Azi dimineaţă !

1090
 — Cum de i-ai îngă duit?
— Fiule! Aşa a vrut ea! a ră spuns maică -sa, şi Niama a
strigat:
— Nu se află ocrotire, şi nici putere, decâ t la Alah cel
Preaînalt! Ai lă sat-o pe Nuama să -mi fie ră pită prin vicleşug!
a spus apoi că tre că petenia stră jilor cetă ţii. Am să mă plâ ng
stă pâ nitorului dreptcredincioşilor…
— Dar cine a ră pit-o?
— O babă , într-un veşmâ nt de lâ nă şi cu mă tă nii la gâ t…
— Du-mă la ea, şi-ţi aduc roaba înapoi!
— Dar nu cunosc unde se află …
— Atunci cum să cunosc eu ceea ce-i ascuns şi ceea ce
numai Alah cunoaşte? a gră it că petenia, însă ştia bine că pe
Nuama o ră pise slujitoarea lui Hadjadj.
— Să ne judece Hadjadj! a strigat Niama, şi s-a dus tot
atunci la seraiul lui Hadjadj, şi uşierul i-a vestit îndată
sosirea, că ci tată l lui Niama era unul dintre cei mai de vază
oameni din Kufa. Câ nd Hadjadj l-a întrebat ce vrea, Niama i-
a povestit întâ mplarea, şi Hadjadj l-a chemat pe mai-marele
stră jii:
— Îţi cer s-o gă seşti pe roaba lui Niama! Încalecă şi caut-o
pe toate drumurile…
— Dacă nu ţi-o gă sesc, îţi voi dă rui zece roabe din seraiul
meu, şi zece din seraiul mai-marelui stră jii! Du-te acum şi
caut-o şi tu…
Aşa i-a gră it Hadjadj, iar Niama era disperat şi şi-a
petrecut noaptea plâ ngâ nd pe uliţe.
A doua zi dimineaţa, tată l lui a venit la el şi i-a spus că
Hadjadj o luase pe Nuama prin vicleşug, şi că din mâ na lui
va fi scoasă cu greu. Vorbele tată lui au adâ ncit mâ hnirea lui
Niama, şi gră ia aiurea, şi nu mai cunoştea pe nimeni şi era
aşa de bolnav, încâ t tată l n-avea nicio speranţă că va tră i.
Medicii au spus că nu se află alt mijloc de însă nă toşire, decâ t
întoarcerea Nuamei.

1091
 Într-o zi, Rabia a auzit vorbindu-se despre un persan
medic fă că tor de minuni şi cititor în stele. L-a chemat deci,
rugâ ndu-l să -l vadă pe fiul să u. Persanul a apucat mâ na lui
Niama, i s-a uitat în faţă , a râ s şi a spus tată lui:
— Fiul tă u, o, pă rinte, e bolnav numai de dor…
— Ai dreptate, a ră spuns tată l, şi i-a povestit toată istoria,
şi persanul a spus:
— Roaba asta se află la Bagdad, şi fiul tă u nu se va
însă nă toşi pâ nă nu o va afla…
— Dacă -i poţi uni, a spus Rabia, vei tră i toată viaţa ta în
bogă ţie şi fericire!
— Nu-i chiar peste putinţă acest lucru! a ră spuns
persanul. Dă -mi patru mii dinari, iar fiul tă u să plece cu
mine la Bagdad, şi – pe Alah!
— Nu ne vom întoarce fă ră Nuama… În ce te priveşte,
Niama, scoală -te încrezâ ndu-te în Alah cel preaînalt… Plecă m
chiar azi! Ospă tează , bea şi fii vesel, să ai putere pentru
că lă torie…
Apoi, persanul a fă cut toate pregă tirile, cheltuind dinari
zece mii. A adus cai şi că mile, şi după ce Niama şi-a luat
ră mas bun de la pă rinţi, au purces la Habb şi de acolo la
Bagdad.
După trei zile de la sosire, persanul a închiriat o casă , a
împodobit-o cu vase preţioase chinezeşti, cu capace de
argint, cu aur şi stofe preţioase, a pus, de asemenea, la
vedere, sticle de cristal cu fel de fel de alifii şi licori, apoi a
pus în mijlocul casei un scaun cu un astrolab, şi după aceea
şi-a îmbră cat veşmâ ntul de medic. Lui Niama i-a pus un
veşmâ nt fin de în şi un şorţ de mă tase.
— Să -mi zici de azi înainte „tată ”, şi eu îţi voi spune „fiul
meu”, l-a sfă tuit persanul, şi nu după mult, toţi locuitorii
Bagdadului au început a se aduna în jurul casei medicului,
unii să -l vadă pe Niama şi vasele preţioase, alţii spre a-şi
ară ta boalele şi pentru a cumpă ra leacuri. Persanul îşi dă dea

1092
seama uşor de boala fiecă ruia, şi curâ nd devenise cunoscut
în seraiurile cele mai mari ale cetă ţii.
Într-o zi, în timp ce şedea în locuinţa sa, i s-a oprit la prag
o femeie bă trâ nă , că lare pe un mă gar cu şa de argint.
— Tu eşti medicul persan venit din Irak? l-a întrebat ea.
— Da, eu sunt!
— Am o fată bolnavă şi am nevoie de un leac!
— Cum o cheamă ? Vreau să -i cercetez steaua, să aflu câ nd
îi poate fi leacul mai de folos…
— Pe fata mea o cheamă Nuama…
La auzul acestui nume, persanul a început să socotească
pe degete. Apoi a zis:
— Nu-i pot prescrie nimic, pâ nă nu ştiu de unde e…
— Fata mea a crescut la Kufa, în Irak, şi are acum
optsprezece ani…
— De câ t timp e aici?
— Abia de două luni…
Auzind aceasta, Niama nu mai avea nicio îndoială că
bolnava era iubita lui, şi a leşinat.
Abia acum, femeia l-a vă zut şi pe Niama, şi l-a întrebat pe
persan dacă era robul lui.
— E fiul meu! a ră spuns el, şi îndată i-a spus lui Niama să
lege doftoriile pentru Nuama. Niama a scris repede pe o
bucată de hâ rtie:
„Jalea mea a devenit un chin,
Şi mi-i dor de tine, şi suspin…”
A pus hâ rtia peste buruienile de leac, a pecetluit-o şi a
scris pe ea: „Sunt Niama, fiul lui Rabia din Kufa…” Apoi
femeia s-a dus cu leacurile spre serai.
Cum a ajuns acolo, i-a dat Nuamei leacurile. I-a spus:
— Află , stă pâ na mea, că a poposit la noi un medic persan,
iscusit foarte, că ruia i-am descris suferinţele tale, şi şi-a dat
seama de boala ta! Pe Alah! În tot Bagdadul nu se află medic
mai bun, nici bă rbat mai frumos ca fiul lui, şi nici casă mai

1093
frumoasă ca a lor…
Nuama a întins mâ na să ia leacurile, şi vă zâ nd scris pe
pachet numele bă rbatului ei, a pă lit straşnic! a spus femeii:
— Descrie-mi-l pe fiul medicului…
— Îl cheamă Niama, a ră spuns ea. Are un semn pe
sprâ nceana dreaptă , şi e de o frumuseţe desă vâ rşită , şi e
îmbră cat ca un om ales…
Nuama a înghiţit leacurile, apoi a spus zâ mbind:
— Acesta e leacul binecuvâ ntat…
Ş i era veselă şi vioaie, şi îndată a şi cerut mâ ncare şi
bă utură .
— Iată o zi binecuvâ ntată , spunea femeia, şi intrâ nd,
califul s-a bucurat mult gă sind-o pe Nuama mâ ncâ nd!
Femeia i-a urat noroc pentru însă nă toşirea Nuamei, şi i-a
spus că toate se datorează unui medic stră in, priceput foarte.
Califul i-a dat o mie dinari.
Femeia s-a dus iar la casa persanului, i-a dat o mie dinari.
În acelaşi timp, i-a înmâ nat şi un ră vaş de la Nuama, scris
repede. Persanul l-a dat lui Niama, şi deschizâ ndu-l el, a aflat
urmă toarele râ nduri:

„Din partea roabei cu norocul răpit! Din partea celei

înşelate de steaua ei! Din partea celei despărţite de iubitul
inimii ei! Epistola ta a ajuns la mine, şi eu îţi răspund! Fie
ca degetele care au scris să-mi fie păstrate, până vor picura
cele mai plăcute mirezme…”

La citirea acestor râ nduri, pe Niama l-au bucşit lacrimile.

— De ce plâ ngi? l-a întrebat femeia. Dea Alah ca niciodată
din ochii tă i să nu mai picure lacrimi…
— Cum să nu plâ ngă fiul meu? a prins a gră i persanul. El
e soţul acestei femei. Îl cheamă Niama, şi e fiul lui Rabia din
Kufa, şi ea s-a însă nă toşit numai datorită lui. De aceea,
stă pâ na mea, ia aceşti o mie dinari şi opreşte-i pentru tine, şi

1094
vei primi mult mai mulţi, dacă ne vei privi cu ochii îndură rii.
Numai de la tine aşteptă m un sfâ rşit fericit al acestor
chinuri…
— Eşti cu adevă rat soţul ei? l-a întrebat ea pe Niama.
— Într-adevă r, a ră spuns Niama.
— Adevă rat gră ieşti, că ci ea se gâ ndeşte mereu numai la
tine…
Câ nd Niama i-a povestit toată istoria, de la un capă t la
altul, femeia i-a fă gă duit să facă tot ce-i stă în puteri.
S-a întors apoi la Nuama, şi s-a uitat la ea zâ mbind:
— Ai dreptate să plâ ngi după soţul tă u şi să te
îmbolnă veşti de dorul lui!
Ş i a adă ugat că -i va întâ lni şi uni iar, chiar cu preţul vieţii!
S-a întors după aceea la Niama:
— Iubitei tale îi e mai dor de tine, decâ t ţie de ea.
Califul vrea să fie roaba lui, şi dacă ai inima tare, poţi
ajunge la ea curâ nd. M-am gâ ndit la un vicleşug, să poţi
intra în serai, că ci ea nu poate veni la tine…
Niama i-a mulţumit, şi femeia s-a întors la Nuama. I-a
spus:
— Stă pâ nul tă u se topeşte de dragul şi de dorul tă u. Ce ai
de spus?
— Ş i eu mă topesc de dorul lui, a ră spuns Nuama, şi
femeia a luat nişte veşminte femeieşti, a fă cut din ele o
legă turică şi le-a dus lui Niama. Ş i mai apoi i-a pus bră ţă ri, i-
a împodobit pă rul, i-a legat o panglică pe frunte, l-a îmbră cat
cu o rochie de mă tase şi cu tot ce trebuia la veşmintele
femeieşti; apoi, privindu-l îmbră cat aşa, a strigat:
— Lă udat fie Domnul, cel mai bun dintre toţi creatorii! Pe
Alah! Eşti mai frumos decâ t Nuama! Te sfă tuiesc să încerci
să mergi femeieşte…
Niama a învă ţat bine tot ce l-a sfă tuit ea.
— Voi veni mâ ine seară şi te voi duce în serai! Vei vedea
mulţi că mă raşi şi slujitori, dar să nu-ţi pierzi cumpă tul. Nu

1095
scoate o vorbă !

NIAMA PĂTRUNDE ÎN SERAI, DAR RĂTĂCEŞTE DRUMUL.

ÎNSĂ IUBIREA SE DOVEDEŞTE MAI TARE CA STÂNCILE
ŞI MAI FIERBINTE CA FOCUL…

În dimineaţa urmă toare, femeia a venit să -l ia, şi curâ nd

erau în drum spre serai. Câ nd straja porţii a vrut să -i
oprească la poarta mare, ea a strigat:
— Rob afurisit, taci din gură ! De ce te atingi de fata asta?
Nu ştii oare că e roaba Nuamei?
— Acum, Niama, întă reşte-ţi inima şi fii curajos, a spus ea,
la o uşă a seraiului. Intră pe uşa a şasea. Nu te teme, că ci e
uşa cea bună , şi în sala în care vei intra, vei auzi multe
glasuri în jurul tă u, dar nu te opri nică ieri şi nu scoate o
vorbă …
Dar câ nd Niama a vrut să pornească mai departe, un
stră jer l-a oprit. A întrebat:
— Cine-i această fată ?
— O roabă pe care vrea s-o cumpere stă pâ na noastră ! a
ră spuns femeia.
Dar stră jerul a ră spuns că nimeni n-are voie să intre fă ră
încuviinţarea califului.
— Adună -ţi minţile, om că runt şi prost! a spus femeia. Află
că stă pâ nul nostru, califul, o iubeşte pe Nuama din toată
inima. Nu o opri pe roaba asta, că ci, dacă se supă ră Nuama
şi se îmbolnă veşte la loc? Pe Alah, dacă se mâ nie pe tine
califul, poate porunci să ţi se taie capul…
— Du-te înainte, roabo! a spus ea lui Niama. Nu lua în
seamă ce spune el, şi nici nu-i spune Nuamei că stră jerul nu
te-a lă sat să intri…
Niama şi-a acoperit faţa şi a intrat în serai. Dar, în loc s-o
1096
ia spre dreapta, a apucat spre stâ nga, şi în loc să intre pe
uşa a şasea, a nimerit pe a şaptea, într-o încă pere cu
pardoseala acoperită cu covoare de mă tase. Pereţii erau
împodobiţi cu perdele de mă tase, ţesute cu aur. Se vedeau
vase cu aloe, ambră şi mosc. Niama s-a aşezat pe divanul
aflat la capă tul de sus al încă perii, şi nici nu bă nuia ce-i va
aduce destinul întunecat.
Deodată , în încă pere a intrat sora califului, însoţită de o
roabă , şi l-a întrebat mirată cine e şi ce caută ? Ş i fiindcă
Niama amuţise, ea l-a întrebat iar:
— De eşti roabă a califului şi s-a supă rat pe tine, fii
liniştită , că te voi ajuta să -ţi dea iar binecuvâ ntarea…
Dar cum Niama n-a ră spuns nimic, sora califului i-a
poruncit roabei să stea în uşă şi să nu lase pe nimeni să
intre, şi s-a apropiat de Niama, şi după ce i-a lă udat
frumuseţea, i-a spus:
— O, fetiţo! Spune-mi cine eşti, cum te cheamă şi ce cauţi,
că ci nu te-am mai vă zut pâ nă azi în seraiul nostru…
Dar mâ niindu-se din cauza tă cerii lui Niama, a întins
mâ na spre faţa lui, să -i smulgă vă lul, şi Niama a strigat:
— Sunt un rob! Cumpă ră -mă şi ocroteşte-mă !
— Nu-ţi fie teamă , a spus sora califului. Spune-mi numai
cine eşti şi cine te-a adus aici…
— O, stă pâ na mea! a ră spuns Niama. Sunt cunoscut sub
numele de Niama din Kufa, şi înfruntâ nd pericole am venit
pentru iubita mea Nuama, ră pită prin vicleşug…
Auzind acestea, sora califului a poruncit unei roabe s-o
cheme pe Nuama.
În vremea asta, la Nuama se afla femeia care tocmai o
întreba dacă Niama ajunsese, dar vă zâ nd că nu ştie despre el
nimic, i-a spus:
— De bună seamă a greşit uşa şi a nimerit în altă parte…
— Suntem pierdute! a strigat Nuama, şi atunci a intrat
roaba s-o poftească la sora califului.

1097
 — Iubitul tă u se află la mine, spunea mai apoi sora
califului că tre Nuama. Se pare că a greşit uşa, nu te teme…
Auzind-o, Nuama s-a liniştit deplin. Câ nd Niama a vă zut-o
pe Nuama, a alergat spre ea şi a îmbră ţişat-o strâ ns.
— Stai jos, a spus sora califului, să chibzuim cum să ieşim
din încurcă tură , că ci – pe Alah!
— Totul trebuie să se sfâ rşească bine…
Apoi, a poruncit roabelor să aducă mâ ncă ruri şi vin, şi au
umplut cupele pâ nă au uitat de mâ hnire.
— O iubeşti pe Nuama? l-a întrebat sora califului pe
Niama.
— Pe Alah! Numai iubirea mi-a dat puterea să -mi pun
viaţa în joc pentru ea…
— Dar tu îl iubeşti pe Niama? a întrebat-o şi pe ea sora
califului.
— Numai iubirea pentru dâ nsul m-a slă bit şi mi-a dus
ochii în fundul capului…
Astfel auzind, sora califului a strigat:
— Pe Alah! Sunteţi fă cuţi unul pentru altul! Fiţi voioşi şi
aveţi curaj!
Atunci, Nuama a apucat lă uta, a acordat-o, şi a prins să
câ nte:

„Iubitul meu e-atâta de frumos,

Că soarele se pleacă în faţa lui, sfios,
Şi luna se fereşte sub nouri, uşurel,
Când pe sub luna plină trece El..”

Nuama a dat lă uta lui Niama, şi el a început:

„Să fii, iubito, binecuvântată!

Cu luna de te-asemăn câteodată,
Greşesc amar, căci luna preacurată
Se-ntunecă la faţă câteodată.

1098
 Ş i Nuama a bă ut cupa pâ nă la fund, a umplut alta şi a
întins-o surorei califului. Aceasta a bă ut, a luat lă uta, a
acordat-o şi a început să câ nte…

„Pe patul morţii sunt, de când te-ai dus!

Mă uit la Răsărit şi la Apus,
Tot aşteptând să vii, iubita mea!
Răsari odată, luminoasă stea…”

După ce au petrecut un timp, a intrat în încă pere

stă pâ nitorul dreptcredincioşilor. S-au sculat toţi,
închinâ ndu-se în faţa sa. Câ nd a vă zut-o pe Nuama cu lă uta
în mâ nă , califul a întrebat:
— Mâ hnirea şi durerea ţi-au trecut?
Dar vă zâ ndu-l pe Niama, a întrebat-o pe soră -sa cine-i.
— E o roabă cu oare Nuama s-a obişnuit pâ nă într-atâ t,
încâ t fă ră dâ nsa nu poate nici mâ nca, nici bea…
Apoi, sora califului a rostit urmă toarele versuri:

„Frumoasa mea, îndură-te şi vină,

Cu dragostea profundă şi deplină
S-alcătuim o rază de lumină.

— Pe Alah, a ră spuns califul. E tot atâ t de frumoasă şi

roaba asta! Într-adevă r, mâ ine voi porunci să i se pregă tească
o încă pere lâ ngă cea a Nuamei, şi-i voi da veşminte şi
covoare…
Sora califului i-a întins apoi fratelui ei cupa şi el s-a aşezat
lâ ngă Nuama, i-a umplut o cupă la râ ndu-i şi a rugat-o să
câ nte.
Nuama a început:

„Întinsul şi măreţul califat,

1099
 Până-n străfundul lui s-a luminat,
Şi zări mai depărtate se deschid,
Când din serai coboară Al-Raşid,
Stăpânitor peste sultani şi hani…
Alah să-i dea un milion de ani,
Să aibă când iubi, să aibă când
Dreptate răspândi pe-acest pământ…
Numai urări de bine să auzi,
De la Bagdad şi pân’la Andaluzi,
Să-mparţi şi îndurare, şi pomeni,
De la Tanger şi pân’la Indieni…”

După ce au petrecut aproape toată noaptea, cu vin şi

câ ntece, şi se aflau în cea mai bună veselie, sora califului s-a
ridicat:
— O, stă pâ nitor al dreptcredincioşilor! Ascultă acum o
istorie citită de mine în că rţile unor bă rbaţi demni de crezare:
se spune, şi numai Alah ştie totul, că în cetatea Kufa tră ia de
mult un fecior pe nume Niama. Acesta avea o roabă .
Crescuseră împreună ca frate şi soră . După ce s-au luat,
nenorocirile i-au despă rţit. Ea a fost ră pită din casă , şi hoţul
o vâ ndut-o unui calif, cu zece mii dinari. Dar soţul ei o iubea
atâ t de mult, încâ t şi-a pă ră sit patria şi familia şi s-a dus s-o
caute, şi a că utat-o pâ nă a gă sit-o… Câ nd în sfâ rşit, Niama a
ajuns, înfruntâ nd cele mai mari primejdii, la soaţa lui, abia a
apucat să se aşeze lâ ngă ea, câ nd iată că a intrat califul şi a
dat poruncă , fă ră să şovă ie, să fie omorâ ţi amâ ndoi. Ce spui,
o, stă pâ n al dreptcredincioşilor, de această nedreptate?
— Istoria asta e minunată . Califul acela ar fi putut fi
îndură tor, ar fi trebuit să se gâ ndească doar că dragostea
iartă totul… De asemenea, n-ar fi trebuit să uite că vinovaţii
se aflau în casa lui, şi deci i-ar fi putut pedepsi oricâ nd… De
aceea, califul din istoria ta a să vâ rşit o faptă nedemnă de un
calif…

1100
 — Frate! a strigat atunci sora. Te rog, în numele
stă pâ nului cerului şi pă mâ ntului, ascultă un câ ntec al
Nuamei…
Ş i Nuama a început să câ nte…
Califului i-au plă cut versurile câ ntate.
— Acum, frate calif, a început sora lui, ră spunde-mi la
întrebarea: poate cineva că lca fă ră temei o hotă râ re? Sculaţi-
vă ! a strigat ea apoi că tre Niama şi Nuama. O, stă pâ nitor la
dreptcredincioşilor! Istoria spusă mai înainte era istoria
Nuamei. Hadjadj a ră pit-o şi ţi-a trimis-o. A minţit, scriindu-
ţi că a plă tit pe ea zece mii dinari! În faţa ta se află iubitul ei,
Niama. Te rog, în numele lui Hamza şi a lui Abba, moşii
proorocului Mahom, iartă -le vina şi uneşte-i! Vei să vâ rşi o
faptă mare şi vei fi ră splă tit în amintirea oamenilor… Ei sunt
în puterea ta, au şi gustat din mâ ncă rurile tale, au gustat şi
din vinul tă u. Te rog, frate, dă ruieşte-le viaţa…
— Ai dreptate, soră , a ră spuns califul. Am hotă râ t o dată şi
nu am dreptul să revin asupra hotă râ rii mele. Omul acesta e
iubitul tă u? a întrebat-o pe Nuama.
— Da, o, stă pâ ne al dreptcredincioşilor!
— Cum ai aflat locul unde se află Nuama, şi cine ţi-a
descris acest loc? l-a întrebat apoi califul pe Niama.
— Stă pâ ne al dreptcredincioşilor! Jur pe pă rinţii şi
stră bunii tă i neprihă niţi, că nu-ţi voi ascunde nimic…
Ş i a povestit toată istoria cu medicul persan, şi cu plecarea
din Kufa şi cu femeia care l-a adus în serai, şi cum a greşit
uşa…
După ce califul a ascultat cu mirare, a poruncit să fie
chemat persanul, şi l-a numit mai-mare al seraiului, şi i-a
dă ruit un veşmâ nt de cinste mare. Ş i califul s-a ară tat
mă rinimos foarte şi faţă de Niama, ţinâ ndu-l lâ ngă el încă
şapte zile, petrecâ nd împreună în veselie şi să rbă toare.
Apoi i-a lă sat să se înapoieze la Kufa, la pă rinţii lui Niama,
unde au tră it în mare fericire, pâ nă ce distrugă torul tuturor

1101
fericirilor i-a luat la sine… laudă iubirii, fâ ntâ nă unică fă ră
de moarte, din ale că rei unde s-au adă pat, se adapă şi se vor
adă pa toate vieţuitoarele, pâ nă -n vecii-vecilor…

ALEXANDRU CEL MARE ŞI SULTANUL CEL BINE

CHIBZUIT. DESPRE MODESTIE ŞI FOLOASELE EI…

Alexandru cel Mare a ajuns odată într-o ţară unde nimeni

nu strâ ngea averi.
— Să poftească să se înfă ţişeze mie sultanul acestei ţă ri…
a rostit el, şi că peteniile au şi alergat la sultan, poftindu-l.
— Daţi ră spuns stă pâ nului vostru că nu vreau să mă
înfă ţişez lui… a ră spuns sultanul.
Astfel auzind, Alexandru s-a dus la dâ nsul şi l-a întrebat
care sunt bucuriile oamenilor de pe-acolo? Unde le sunt
averile, că ci nică ieri nu vede nici aur, nici argint!
— La ce ne-ar ajuta toate acestea? a ră spuns sultanul. Ce
mulţumire ne-ar putea aduce?
— Ş i de ce vă hră niţi numai cu ră dă cini şi plante? a stă ruit
Alexandru.
— Pentru că nu vrem ca trupurile noastre prea grase să fie
câ ndva adă post viermilor. Ş i oare bucatele gustoase pot
alcă tui fericirea?
Astfel zicâ nd, sultanul a adus un craniu omenesc, şi
punâ ndu-l în faţa oaspetelui, l-a întrebat:
— Ş tii tu cine a fost acesta, Alexandre?
— Nu, nu ştiu!
— Acesta a fost câ ndva sultan peste mă sură de puternic,
asupritor al celor slabi!…
Ş i scoţâ nd sultanul alt craniu, a întrebat:
— Dar acesta, ştii, Alexandre, cine fost-a?
— Nu!
1102
 — Acesta a fost sultan drept, şi de aceea pâ nă -n veac îl
preamă resc noroadele…
Alexandru cel Mare a izbucnit în plâ ns. L-a strâ ns pe
sultan la inima sa, strigâ nd:
— O, înţeleptule! Dacă vrei, vizir mi te fac, şi-mi împart cu
tine stă pâ nirea…
— Departe de mine una ca asta… a ră spuns sultanul.
— De ce? a întrebat Alexandru, mirat foarte.
— Pentru că pe tine te ură sc toţi oamenii, din cauza puterii
şi bogă ţiilor, în timp ce pe mine mă iubesc, pentru dreptatea
ce o împart…
Alexandru cel Mare l-a strâ ns încă o dată la inima sa. L-a
să rutat şi şi-a vă zut de drum, în fruntea oştilor.

CREDINŢA ŞI CINSTEA CELOR DOI SOŢI DIN IZRA. CUM

BUNUL SOŢ BIRUIE ÎNCERCĂRILE VRĂJMAŞULUI…

Tră ia câ ndva în seminţia Izra un bă rbat ales. Îşi închisese

inima asupra tuturor deşertă ciunilor.
Îşi câ ştiga traiul, ală turi de soaţa sa, împletind evantaie şi
apă ră toare de ţâ nţari. Cum se însera, el cutreiera uliţele şi
maidanele, şi vindea marfa. Cumpă ra hrană şi se întorcea
acasă .
Într-o seară , cum trecea acel om din Izra pe-o uliţă , l-a
ză rit soaţa unui om bogat şi puternic. L-a gă sit atâ t de
frumos, încâ t s-a gâ ndit să -l despartă de soaţa lui, drept
care, a trimis în uliţă o slujitoare să -l cheme.
Ş i neavâ nd acel om din Izra nicio bă nuială , a urmat-o pe
slujitoare, şi cum a intrat într-o încă pere, uşile s-au şi închis
în urma lui. S-a ivit numaidecâ t femeia bogatului, şi gră indu-
i i-a zis:
— Om din Izra! Poruncescu-ţi să -ţi laşi soaţa şi să -mi fii
1103
mie bă rbat… Dacă nu mi te spui de bună voie, rob te fac!
Toate uşile sunt pă zite de ieniceri! Ş ahi şi sultani puternici şi
bogaţi s-au stră duit degeaba să -mi cucerească dragostea,
că ci îmi eşti drag doar tu…
Omul din Izra nici nu şi-a ridicat ochii spre dâ nsa.
— Preabine! a ră spuns într-un tâ rziu. Dar înainte de a-ţi
da ră spuns, lasă -mă să mă duc pe acoperişul seraiului tă u,
să -mi spă l mâ inile, după cum cer datinile poporului meu…
Ş i astfel, omul din Izra s-a suit pe acoperiş. S-a spă lat.
Apoi, s-a uitat în jos, hotă râ t să sară , mai bine să moară
decâ t să -şi pă ră sească soaţa! Ş i şi-a fă cut vâ nt. S-a aruncat
cu capul în jos. Deodată însă s-a ară tat duhul soţilor
credincioşi. L-a apucat în braţe. L-a adus pe pă mâ nt
nevă tă mat…
Ş i cum a ajuns pe pă mâ nt credinciosul soţ, a mulţumit
duhului şi s-a întors acasă cu mâ na goală . Ş i întrebâ ndu-l
soaţa de ce lipsise atâ t şi ce s-a întâ mplat cu marfa luată cu
sine, el i-a spus tot ce i se întâ mplase…
— Preabine! a ră spuns soaţa. Ne vom culca flă mâ nzi, dar,
pentru ca vecinii noştri să nu ştie că n-avem ce mâ nca, să
aprindem focul, ca şi cum am pregă ti cina.
Ş i ea a aprins focul. Ş i iată că a venit numaidecâ t o vecină
să împrumute foc. Femeia din Izra a poftit-o să se ducă la
cuptor, să ia. Ş i ajungâ nd vecina la cuptor, s-a mirat foarte
vă zâ ndu-l ticsit cu pâ ini rumene! a prins a striga că tre femeia
din Izra că , dacă nu vine mai repede să scoată pâ inile, se
ard…
— Ai auzit ce spune? a întrebat omul din Izra.
— Am auzit! a ră spuns soaţa, şi ducâ ndu-se la cuptor, l-a
aflat plin cu pâ ini coapte! Ş i luâ nd ea o pâ ine, şi aducâ nd-o
soţului să u, au frâ nt-o şi au ospă tat pâ nă la saţ… Apoi ea a
întrebat:
— Oare ce-ar fi, bă rbate, dacă duhul buneicredinţe ne-ar
dă rui ceva de preţ, să scă pă m de să ră cie şi muncă grea?

1104
 Ş i nu bine şi-a sfâ rşit cuvâ ntul, că acoperişul casei s-a
despicat, şi un rubin a că zut înă untru, luminâ nd toată
încă perea! S-au bucurat nespus soţii din Izra. Au adormit
tâ rziu, fericiţi! Ş i femeia a visat că parcă se afla într-un serai
cu nenumă rate tronuri. Ş i întrebâ ndu-l pe duhul
buneicredinţe pentru cine sunt, duhul i-a ră spuns:
— Pentru voi sunt! Iată , aţi ajuns la bogă ţie…
— O, nu! a ră spuns soaţa din Izra. Fă bine şi lasă -ne să
muncim şi să fim fericiţi, că ci izvoare de lacrimi sunt averile!
De aceea, rogu-te, ocrotitorule spirit, ia-ţi şi rubinul înapoi.
Ş i trezindu-se femeia din visul să u, a vă zut că rubinul
dispă ruse tot prin acoperiş, aşa cum venise.

ŞEHERAZADA SPUNE ISTORIA CADIULUI DIN IZRA ŞI A

SOAŢEI SALE ÎNVINOVĂŢITĂ DE NECREDINŢĂ…

Se istoriseşte că tră ia printre fiii seminţiei Izra un cadiu. Ş i

ducâ ndu-se el odată în hagialâ c la Ierusalim, fratele să u a
vrut să -i ia soaţa! Ea l-a dojenit cu cuvinte aspre. Însă , spre
ră zbunare, tică losul a fă cut rost de martori falşi
învinovă ţind-o de necredinţă . Au dus-o în faţa sultanului, la
judecată , şi a fost osâ ndită să fie omorâ tă cu pietre… A fost
deci repezită într-o groapă , şi că lă ii au aruncat asupră -i
atâ tea pietre, încâ t au acoperit-o…
S-a lă sat noaptea. Femeia plâ ngea şi gemea. A auzit-o un
că lă tor. S-a apropiat şi a scos-o din groapă . A dus-o acasă la
el. A dat-o în grija soaţei lui, să -i lecuiască ră nile. După ce
nefericita s-a însă nă toşit, soaţa acelui om i-a dat în seamă
un copil.
Într-o noapte, un tâ lhar s-a furişat în încă perea unde
dormea ea. S-a nă pustit cu cuţitul, s-o omoare! Însă , în loc s-
o înjunghie pe ea, a omorâ t copilul! Câ nd s-a trezit dimineaţa
1105
şi a gă sit copilul mort, nefericita l-a dus la stă pâ nă -sa,
plâ ngâ nd, dar aceasta a strigat:
— Tu, tică loaso, mi l-ai ucis!
A bă tut-o îngrozitor. A vrut să -i taie capul, dar din fericire
a venit bă rbatul şi a oprit-o.
Ş i numaidecâ t apoi, nefericita a pornit în lumea ei, doar cu
câ teva drahme la dâ nsa…
Ş i trecâ nd printr-un sat, a vă zut mulţime adunată în jurul
unui om încă viu, spâ nzurat de-o creangă .
— Ce-a fă ptuit acest om? a întrebat ea.
— Moarte de om! a ră spuns careva.
— Luaţi aceste drahme, ca preţ de ră scumpă rare, şi lă saţi-
l liber… a spus nefericita, dâ nd ultimele drahme…
Oamenii au luat banii şi au eliberat fă ptaşul, şi el a
îngenuncheat în faţa salvatoarei sale, fă gă duindu-i că va fi
om de treabă pâ nă la moarte! Ş i a clă dit nefericitei o colibă ,
să aibă unde locui. Ş i i-a adus lemne de foc şi hrană . Ea
vindeca bolnavii. Alina sufletele nefericiţilor, prin cuvâ nt
înţelept şi blâ nd.
În vremea asta, fratele cadiului, cel vinovat de nenorocirea
ei, s-a îmbolnă vit de rac la obraz. Femeia ce o bă tuse din
pricina copilului ucis s-a îmbolnă vit de lepră , iar tâ lharul,
ucigaşul copilului, a ră mas olog…
Ş i întorcâ ndu-se între timp cadiul de la Ierusalim, a aflat
că soaţa lui fusese omorâ tă cu pietre. L-a aflat şi pe fratele
să u, cu rac la obraz.
— De ce nu te duci şi tu la femeia din colibă ? l-a întrebat
cadiul. Am să te duc la ea. Fiindcă am auzit că ştie vindeca
tot felul de boale…
Ş i astfel, cadiul şi-a dus fratele la coliba ei.
Ş i auzind despre dâ nsa şi bă rbatul femeii leproase, a dus-o
şi el pe nevastă -sa la dâ nsa. Ş i a venit chiar şi pungaşul
ră mas olog. Ş i aşa, s-au întâ lnit toţi la uşa colibei. Ş i
pustnica din colibă i-a putut vedea pe toţi, fă ră să fie vă zută .

1106
Ş i cum s-au apropiat de uşă , i-a cunoscut numaidecâ t.
— Să nu speraţi în vindecare! a strigat ea. Dacă nu vă veţi
recunoaşte mai întâ i pă catele, să nu speraţi!
— Pocă ieşte-te şi mă rturiseşte! a strigat cadiul că tre fratele
său.
— Vreau să -mi recunosc nelegiuirea! a strigat fratele şi şi-a
mă rturisit vina sa!
— Ş i eu vreau să -mi recunosc pă catul! a strigat mama
copilului ucis, şi a povestit cum a bă tut şi gonit pe nedrept o
femeie nefericită …
— Ş i eu, a spus, în sfâ rşit, tâ lharul, am vrut să tai capul
unei femei, şi în locul ei am ucis un copil!
Auzind mă rturisirile, femeia din colibă a strigat că tre soţul
ei:
— O, stă pâ ne! Precum vezi, nevinovată sunt…
Ş i toţi s-au plecat în faţa ei, pâ nă la pă mâ nt.

ISTORIA CELOR DOI SULTANI TRUFAŞI. AFLĂM LA CE

AR FI TREBUIT SĂ AJUTE AVERILE. ŞI ALTE FAPTE, DE
ADÂNCĂ ÎNVĂŢĂTURĂ…

Se istoriseşte despre un sultan din vechimi că a vrut să se

arate poporului să u, înconjurat de toţi mai-marii şi cu toată
stră lucirea. A trimis cuvâ nt tuturor prietenilor şi emirilor să
se pregă tească şi a poruncit să i se aducă cele mai preţioase
veşminte şi cei mai frumoşi cai. Ş i după ce şi-a ales tot ce era
mai frumos, a pornit că lare, îmbră cat în întregime în aur şi
perle, în mijlocul puterii oştilor. Ş i şi-a lă sat mâ ndrul roib să
joace în voie, iar îngâ mfarea umflâ ndu-i sufletul, îşi spunea:
— Cine se poate mă sura cu mine în lumea asta?
Dar s-a apropiat deodată de el un om îmbră cat în zdrenţe.
I-a apucat calul de frâ u.
1107
 — Ia mâ na! a strigat sultanul. Nu ştii în faţa cui te afli?
— Am o rugă minte… a strigat stră inul.
— Aşteaptă pâ nă descalec…
— Nu pot aştepta…
— Atunci vorbeşte!
— Trebuie să -ţi gră iesc între patru ochi… a dat stră inul
ră spuns.
Sultanul şi-a aplecat spre el urechea.
— Sunt îngerul morţii… i-a şoptit stră inul.
— Atunci, a rostit sultanul îngrozit, lasă -mă să -mi iau
ră mas bun de la soaţă , copii şi vecini…
— Nu se mai poate! N-o să -i mai vezi niciodată pe ai tă i,
că ci viaţa ta s-a sfâ rşit!
Ş i îndată ce stră inul a spus acestea, sultanul a că zut mort.
Ş i s-a dus stră inul după aceea la un om să rman şi drept,
şi după ce i s-a închinat, i-a zis:
— Trebuie să -ţi mă rturisesc o taină …
— Spune-mi-o la ureche… a ră spuns cel să rman şi drept.
— Sunt îngerul morţii…
— Aşa? Mă plec ţie cu pace şi întristare… a ră spuns
dreptul. Las în urma mea numai fapte bune, şi pot pleca
liniştit, că ci cugetul meu e împă cat…
Ş i cel să rman şi drept a îngenuncheat liniştit, şi trimisul
morţii i-a luat sufletul.
Ş i tot aşa se mai istoriseşte că un sultan a strâ ns odată
comori nesfâ rşite, şi şi-a fă cut rost de tot ce-i putea aduce
plă cere. A poruncit să i se clă dească un serai mă reţ, cum
numai cei mai puternici sultani aveau, cu două porţi uriaşe,
pă zite de mulţi stră jeri şi oşti bine întocmite.
Într-o zi, a dat poruncă bucă tarului să gă tească un ospă ţ
cu cele mai alese bucate, şi a poftit prietenii şi pe mulţi
slujbaşi.
— Iată , ai toate plă cerile lumii, îşi spunea sultanul, stâ nd
mâ ndru la masă . Gustă -le acum şi bucură -te de viaţă şi

1108
fericire…
Dar îndată ce a rostit acestea, s-au şi auzit bă tă i în poartă ,
încâ t seraiul s-a cutremurat.
Ş i repezindu-se oaspeţii şi stră jerii la poartă , au ză rit un
bă rbat zdrenţă ros, cu desagă în spate.
— Vai ţie! Au ţipat ei. Ce înseamnă neruşinarea şi
obră znicia ta? Cum te-ai încumetat să ne tulburi masa?
Aşteaptă , că ci o să primeşti pentru asta o plată , să -ţi ajungă
pâ nă la moarte…
Stră inul a spus atunci:
— Vestiţi-l, rogu-vă , pe stă pâ nul vostru să poftească afară ,
că am să -i spun ceva…
— Cine eşti tu, tică losule, că îndră zneşti să -l chemi pe
sultan afară ?
— Spuneţi sultanului întocmai… a stă ruit stră inul.
Ş i s-au dus stră jerii la stă pâ nul lor, şi i-au dat seamă .
— Ş i n-aţi strigat la el? Nu l-aţi fugă rit? s-a mirat sultanul,
şi-n timp ce spunea aceasta, s-au auzit iar bă tă i, mai
puternice, în poartă . Slujitorii s-au repezit asupra
îndră zneţului cu bâ te şi arme, însă el a strigat:
— Staţi, unde vă aflaţi… că ci sunt trimisul morţii!
Ş i auzind acestea, toţi au ră mas împietriţi de groază .
Ş i a spus sultanul că tre îngerul morţii:
— Ia acum în locul meu pe altcineva! Cel puţin lasă -mă să -
mi sfâ rşesc masa…
— Am venit anume pentru tine! i-a ră spuns trimisul. Cum
să iau viaţa altcuiva? Vreau să te despart de toate comorile…
Auzind sultanul aceasta, a oftat adâ nc, a plâ ns şi a strigat:
— Blestemat fie aurul amă gitor! Am crezut că -mi va folosi,
însă a fost spre pierzania mea, că ci acum eu plec cu mâ inile
goale şi-l las duşmanilor mei…
— De ce ne blestemi? l-au întrebat banii de aur, că pă tâ nd
glas. Blestemă -te pe tine! Noi am venit în mâ na ta pentru ca
să -ţi fim mijloc de fapte bune, să -i ajuţi pe să raci şi slabi…

1109
Tu, în schimb, ne-ai strâ ns doar pentru plă cerea ta, şi n-ai
preţuit valoarea noastră – de aceea trebuie să ne laşi acum
duşmanilor tă i, iar ţie nu-ţi ră mâ ne decâ t pierzania…
Ş i îndată ce banii au gră it astfel, trimisul morţii şi-a
împlinit datoria fă ră îndurare.

NEMAIPOMENITA ISTORIE A PITĂRIŢEI, SAU PUTEREA

DRAGOSTEI…

Iată ce istorisea Abu-Bekr, fie-i gura de aur:

— Am că lă torit odată din Ambar în Grecia, şi m-am oprit
în apropierea cetă ţii Amuria. Acolo m-am împrietenit cu un
înţelept. După ce mi-am sfâ rşit treburile la Amuria, m-am
întors la Ambar. Peste un an, m-am dus în hagialâ c la
Mecca. Tocmai câ nd înconjuram templul, l-am ză rit pe
înţeleptul din Amuria, înconjurâ nd templul împreună cu
învă ţă ceii să i. M-am dus şi l-am întrebat de să nă tate. I-am
să rutat barba şi am plâ ns de bucurie. După aceea i-am luat
mâ na şi l-am rugat să -mi spună ce s-a mai întâ mplat pe la
Amuria…
— O, prietene, mi-a ră spuns el. Lucru mare s-a întâ mplat
la noi, la Amuria! Nu demult, au venit mulţi oameni stră ini
să mă vadă . Unul dintre ei, cel mai tâ nă r, s-a dus într-o zi în
cetate, să cumpere merinde. Ş i ducâ ndu-se în cetate, a vă zut
o pită riţă aşa de frumoasă , încâ t vă zâ nd-o a că zut leşinat.
Câ nd şi-a că pă tat iar lumina cunoaşterii, s-a dus la ceilalţi
că lă tori. Le-a spus:
— Că lă toriţi mai departe voi, că ci eu aici la Amuria ră mâ n!
Ceilalţi că lă tori s-au împotrivit, rostind cuvinte înţelepte, însă
el nu i-a ascultat. S-a întors înapoi în cetate, şi s-a aşezat în
faţa pită riei unde vă zuse fata. Câ nd ea l-a întrebat ce vrea, el
i-a mă rturisit dragostea. Ea s-a îndepă rtat repede. Feciorul a
1110
ră mas trei zile în faţa uşii, flă mâ nd şi însetat, uitâ ndu-se
mereu la dâ nsa… Ş i dâ ndu-şi seama că nu va scă pa de el cu
vorbă bună , fata s-a dus la neamurile ei şi le-a spus.
Neamurile i-au asmuţit asupra stră inului pe feciorii din
cetate. Ş i feciorii din cetate l-au bă tut cu pietre, aproape
rupâ ndu-i coastele, însă stră inul nu s-a clintit din loc.
— Mi-a ajuns această veste abia câ nd locuitorii hotă râ seră
să -l omoare… a continuat înţeleptul din Amuria. M-am dus
numaidecâ t, şi l-am gă sit întins la pă mâ nt! i-am şters
sâ ngele de pe faţă , l-am dus la mine acasă şi timp de patru
zile i-am îngrijit ră nile. După ce s-a însă nă toşit şi putea
merge, a pă ră sit casa şi s-a aşezat iar în faţa pită riei. Ş i câ nd
l-a vă zut din nou, fata l-a rugat s-o lase în pace, să nu mai
stea în faţa pită riei…
— Dar cum să mă lase inima? a ră spuns feciorul, cu ochii
arşi de fiorul iubirii.
Ş i iar au venit feciorii şi l-au bă tut cu pietre, pâ nă a că zut
cu faţa pe pă mâ nt şi a strigat:
— Alah mi-i martor că sufă r pentru iubirea mea curată …
Cum am auzit larma, m-am dus din nou la acel fecior. I-
am fugă rit pe cei ce-l chinuiau.
Am vrut apoi să -l duc la mine acasă , dar murise. L-am
înmormâ ntat. Ş i iată : pe la miezul nopţii s-au auzit deodată
strigă te puternice, dinspre pită rie. Toţi locuitorii s-au strâ ns.
S-au dus să vadă ce s-a întâ mplat! Ş i pită riţa a istorisit:
— Cum am adormit, am visat că a venit la mine feciorul
mort astă zi. M-a luat de mâ nă şi m-a dus într-o gră dină
frumoasă ca a paradisului. Câ nd am ajuns la poarta gră dinii,
paznicul mi s-a închinat. Am intrat, împreună cu feciorul. Ş i
m-a dus feciorul într-un serai mare…
— Seraiul acesta, zidit numai din pietre scumpe, ne este
hă ră zit nouă , dar nu vom intra pâ nă nu mă vei lă sa să te
să rut… Te aştept la mormâ ntul meu, în a cincea noapte…
Ş i întinzâ nd mâ na spre un pom din faţa seraiului, şi

1111
culegâ nd două mere, feciorul a adă ugat:
— Ia aceste două mere… Ospă tează -l pe unul, iar pe
celă lalt pă strează -l pentru înţeleptul din Amuria…
Am mâ ncat un mă r, şi cred că era mai gustos decâ t toate
merele… După aceea, feciorul m-a luat iar de mâ nă şi m-a
adus acasă …

*
* *

După o clipă , înţeleptul din Amuria a urmat:

— Câ nd am luat mă rul hă ră zit mie, a stră lucit în
întunericul nopţii ca o stea! Era aşa de bun, cum nu se mai
află altul pe pă mâ nt!
În vremea asta, pită riţa nu mai voia să ia în gură nimic. În
a cincea noapte s-a sculat şi s-a dus la mormâ ntul feciorului.
S-a aruncat la pă mâ nt şi a murit…
Ş i cum a trecut noaptea şi a venit iar ziua, s-au ară tat în
acel loc doi moşnegi, însoţiţi de două babe. Toţi erau
îmbră caţi în veşmâ nt de pă r aspru.
— O, voi locuitori ai acestui ţinut! Au strigat ei. Am venit s-
o înmormâ ntă m pe pită riţa din Amuria…
Iar locuitorii cetă ţii, gă sind fata moartă pe mormâ ntul
feciorului, au spus:
— O vom înmormâ nta noi, dar nu aici!…
Stră inii în veşmâ nt aspru au strigat:
— Dacă vreţi s-o înmormâ ntaţi, n-aveţi decâ t să încercaţi…
Dacă veţi izbuti s-o ridicaţi de jos, înmormâ ntaţi-o unde,
vreţi; dacă nu, să fie îngă duit unuia dintre noi să încerce s-o
mişte şi, dacă va izbuti, lâ ngă fecior să fie înmormâ ntată !…
Locuitorii cetă ţii au chemat numaidecâ t patruzeci de
feciori, s-o ducă pe fată de lâ ngă mormâ nt, şi au legat-o cu o
funie groasă , înfă şurată de trupurile lor, şi cum s-au opintit,
funia s-a rupt! Ş i încercâ nd mai apoi chiar toţi oamenii din

1112
Amuria să mişte moarta, n-au izbutit nici ei!
— Încercaţi voi acum… au strigat oamenii din Amuria,
că tre moşnegi. Ş i s-a apropiat de fata moartă un moşneag, şi
a apucat-o de veşmâ nt, şi a ridicat-o ca pe-un fulg. Ş i luâ nd-
o în braţe, a dus-o într-o peşteră , şi cele două femei în
veşmâ nt aspru au spă lat-o, au învelit-o într-un giulgiu de
moarte, şi au înmormâ ntat-o lâ ngă fecior…
— Am vă zut acestea cu ochii noştri! a adă ugat înţeleptul
din Amuria, şi a. Oftat adâ nc şi a rostit versuri de preamă rire
a iubirii.

POTCOVARUL ŞI FATA

Se mai spune:
Tră ia într-o cetate un potcovar, despre care se gră ia că -şi
bagă mâ na în foc şi scoate fierul înroşit, fă ră să se frigă … Ş i
vrâ nd să vadă dacă -i adevă rat ce se spunea, un om s-a dus
în cetatea aceea, a întrebat unde stă , şi aflâ ndu-l, şi-a dat
seama că nu i s-a spus decâ t adevă rul. A aşteptat pâ nă ce
potcovarul şi-a sfâ rşit lucrul, apoi a intrat, i s-a închinat
după cuviinţă .
Potcovarul l-a primit cu bucurie şi l-a poftit în locuinţa sa.
— Am auzit de minunata putere ce o ai… i-a spus
oaspetele. Cum ai ajuns la aceasta?
— Vreau să -ţi istorisesc… i-a ră spuns potcovarul. Mai
demult, mi-a fost dragă o fată , aşa de neclintită în cinstea ei,
încâ t nu-mi îngă duia s-o să rut…
Ş i iată că a venit asupră -ne un an de foamete. Într-o zi a
bă tut cineva la uşa mea. M-am dus să vă d cine-i. Era fata!
— Prietene, mi-a spus ea. Mi-i foame, şi-mi ridic ochii spre
tine, ca spre mâ ntuitorul meu! Miluieşte-mă , că ci mor de
foame…
1113
 — Dar oare nu ştii câ t de mult sufă r din cauza ta? De câ t
timp mă chinuieşti? Dacă eşti tot aşa de neclintită în cinste,
nu-ţi dau nimic!
— Mai bine să mor de foame… a ră spuns ea, şi s-a dus.
Apoi, câ nd a venit iar, după două zile, iar mi-a cerut
mâ ncare, şi eu i-am ră spuns tot aşa, dar am poftit-o în casă ,
rugâ nd-o să se aşeze, că ci abia se putea ţine pe picioare. I-
am pus dinainte blidul cu de-ale gurii şi, pe câ nd mâ nca,
lacrimile îi curgeau în blid… Deodată însă eu i-am luat blidul
de dinainte:
— Tot aşa de neclintită eşti?
— Tot! mi-a ră spuns ea, şi s-a ridicat. Vreau mai bine să
mor, decâ t să mă clatin în cinstea mea!
După două zile, mi-a bă tut iar la uşă , şi câ nd am ieşit, mi-
a spus cu glasul şi mai slă bit de foame:
— Puterea mea e pe sfâ rşite, şi nu pot cere mâ ncare de la
nimeni, decâ t de la tine!
— Nu! am ră spuns eu. Nu-ţi dau nimic, dacă tot mai stă rui
în neclintirea ta…
A intrat în casă , ţinâ ndu-se de uşă şi de pereţi… Am fă cut
focul. Am pregă tit fiertura… I-am turnat-o dinainte, în blid,
ros de că inţa că o chinuisem.
— Pofteşte şi ospă tează ! i-am spus, cu ochii plini de
lacrimi.
— Dacă într-adevă r plâ ngi cu lacrimile că inţei, atunci să fii
ferit în toate zilele vieţii tale de arsura focului…
Aşa m-a binecuvâ ntat ea, şi am lă sat-o să ospă teze. Ş i
ducâ ndu-mă să iau foc din vatră , un că rbune mi-a că zut pe
picioare, şi nu m-a fript! Apoi am luat cu mâ na alt că rbune,
fă ră să mă frig… M-am întors în încă pere, să mulţumesc fetei
pentru darul fă cut mie, dar ea murise zâ mbind, plecată
asupra blidului…

1114
 ÎNTÂMPLAREA UNUI SULTAN; PILDA CU OGORUL ŞI
LEUL…

Că lă torind odată un sultan prin stă pâ nirea sa, a ajuns

însetat într-un sat. S-a oprit în faţa unei uşi şi a cerut apă . I-
a deschis o femeie cu ulciorul plin. Ş i bâ nd sultanul ulciorul
pâ nă la fund, s-a uitat la femeie, şi a gă sit-o aşa de
frumoasă , încâ t a prins a spune cuvintele de mă rturisire ale
iubirii. Ş i femeia l-a poftit în casă , şi mai apoi, poftindu-l în
jilţ, i-a pus în faţă o carte:
— Iată , stă pâ ne! Veseleşte-ţi puţin cugetul cu aceasta,
pâ nă mă întorc…
Ş i aşezâ ndu-se sultanul, a început a citi, şi aflâ nd în carte
legile de neştirbit ale buneicredinţe, s-a cutremurat în sine-i
şi şi-a vă zut de drum. Ş i venind bă rbatul acelei femei acasă ,
şi istorisindu-i ea cele întâ mplate, el s-a înfricoşat foarte,
temâ ndu-se că sultanul va veni să -i ră pească soaţa. Ş i nu s-a
mai putut stă pâ ni mult. S-a dus în cetatea de scaun, la
sultan.
— Alah te înalţe, stă pâ nul meu! a strigat el. Am auzit că
un leu puternic a venit pe pă mâ ntul meu, şi aşa de tare mă
tem, încâ t nu mai îndră znesc să mă apropii de ogorul meu,
ştiind că sunt prea slab să mă împotrivesc leului…
Dâ ndu-şi seama sultanul despre ce era vorba, a ră spuns:
— Du-te în pace! Leul nu va mai că lca niciodată pe acolo şi
nu-ţi va mai face niciun ră u!
Apoi a poruncit să aducă daruri pentru om şi pentru soaţa
sa.

ISTORIA ÎNVĂŢĂTORULUI

1115
 Am trecut odată pe lâ ngă un învă ţă tor tâ nă r, frumos şi
îngrijit îmbră cat. M-am oprit. S-a ridicat în faţa mea şi m-a
poftit să mă aşez. Am prins a gră i despre cartea Coranului,
despre poezie şi gramatică . Era priceput în toate. M-am
bucurat.
Câ nd m-am dus iar la el, în altă zi, m-a întâ mpinat o
roabă . M-a întrebat ce vreau.
— Să vorbesc cu stă pâ nul tă u…
— Stă pâ nul meu e în doliu…
— Spune-i că prietenul să u vrea să -l vadă , am adă ugat eu.
Câ nd am intrat, l-am aflat pe învă ţă tor singur şi trist.
— Pacea fie cu tine… i-am urat. Trebuie să -ţi porţi
nenorocirea cu bă rbă ţie… L-ai pierdut poate pe tată l tă u?
— Nu…
— Poate pe mama ta?
— Nu…
— Poate vreo rudă apropiată ?
— Nu…
— Atunci, pe cine?
— Am pierdut-o pe iubita mea…
— Lasă , vei gă si alta, mai frumoasă …
— Află , mi-a ră spuns învă ţă torul, n-am vă zut-o şi n-am
auzit-o niciodată …
— Ciudat! am ră spuns. Cum ai putut-o iubi deci?
— Stă team odată la fereastră , şi am auzit un trecă tor
câ ntâ nd urmă toarele versuri:

„Iubita mea, frumoasa mea Amrus,

De ce cu tine inima mi-ai dus?
Din lacomul durerilor puhoi,
Îndură-te şi adă-mi-o-napoi…”

— Atunci, m-am gâ ndit eu, dacă Amrus n-ar fi cea mai

minunată femeie, nu s-ar fi creat asemenea versuri pentru

1116
ea! Ş i am iubit-o! Dar după două zile, l-am vă zut din nou pe
trecă tor. Câ nta urmă toarele versuri:

„Stăpâno, tu, frumoasa mea Amrus,

Mi-i vie-n suflet clipa când te-ai dus,
Şi din deşert, prin pulberi în puhoi,
Venit-a roibul singur înapoi.

Din aceste versuri, mi-am dat seama că Amrus murise! De

aceea sunt de trei zile în doliu…
— Câ nd am auzit aceasta, a continuat povestitorul, l-am
pă ră sit pe învă ţă tor, mirat peste mă sură …

ISTORIA LUI IUNUS-SCRIITORUL. VOM CUNOAŞTE ŞI O

ROABĂ; ŞI PE VALID, RAJAHUL INDIEI…

Pe timpul califatului lui Hizam, fiul lui Abdul Melic, tră ia

un bă rbat cunoscut sub numele de Iunus-scriitorul. Ş i
că lă torind odată Iunus la Damasc, cu o roabă frumoasă , de
vâ nzare, s-a oprit cu caravana la malul unui mic lac,
îndestulâ ndu-se cu merindea ce o mai avea şi cu un ulcior
cu vin.
Deodată , s-a ară tat un că lă reţ tâ nă r şi frumos, însoţit de
doi slujitori. L-a salutat pe Iunus şi l-a întrebat dacă -i
bucuros de oaspeţi…
Iunus l-a poftit la masă . I-a dat şi să bea, şi a rugat roaba
să câ nte. Că lă reţul a ră mas cu totul fermecat de câ ntare. Ş i
după ce au petrecut astfel, pâ nă după rugă ciunea de noapte,
că lă reţul l-a întrebat pe scriitorul Iunus ce anume îl duce la
Damasc…
— Vreau să vâ nd roaba asta…
— Cu ce preţ?
1117
 — O vâ nd cu câ t îmi trebuie să -mi plă tesc datoriile, şi să -
mi înfloresc starea…
— Îţi dau treizeci mii drahme…
— Nu-mi ajunge!
— Dau patruzeci mii…
— Atâ ta mi-ar ajunge numai pentru plata datoriilor! Aş
ră mâ ne după aceea să rac şi gol…
— Cincizeci mii… Ş i-ţi mai dau pe deasupra un veşmâ nt,
şi îţi voi mai da şi parte din neguţă toriile mele, pe câ t
tră iesc…
— Ţ i-am vâ ndut-o! a ră spuns Iunus.
Că lă reţul l-a întrebat apoi dacă poate să ia numaidecâ t
roaba cu sine, iar banii să -i plă tească abia a doua zi
dimineaţa…
Ameţit de vin, Iunus s-a ruşinat să -i arate neîncredere. A
ră spuns:
— Am încredere în tine! Ia-o!
După câ teva ceasuri, Iunus şi-a dat seama de uşurinţa sa,
şi i-a pă rut ră u că dă duse roaba unui necunoscut, pe care
nu ştia cum şi unde să -l mai gă sească … Mai apoi, după
rugă ciunea de dimineaţă , caravana s-a îndreptat spre cetate,
şi Iunus-scriitorul ar fi urmat-o, că ci în locul unde se afla
dogorea soarele prea tare, dar s-a temut ca nu cumva să vină
vreun trimis al că lă reţului cu banii, şi să nu-l gă sească ; şi s-
a aşezat la umbra unui zid din apropiere. Într-adevă r, la
scurt timp a venit, spre marea lui bucurie, unul dintre
slujitorii că lă reţului, şi întrebâ ndu-l i-a zis:
— Îl cunoşti pe cel ce ţi-a cumpă rat roaba?
— Nu!
— Atunci vino cu mine… Află că el este Valid, fiul lui
Suheil, rajahul Indiei…
Iunus s-a suit pe un cal, adus de slujitor anume, şi câ nd a
intrat în locuinţa lui Valid, roaba l-a întâ mpinat şi i s-a
închinat. Iunus a întrebat-o cum îi merge.

1118
 — O, stă pâ ne! a ră spuns ea. Am fost adusă aici, şi am fost
îngrijită bine, şi mi s-a dat tot ce aveam nevoie…
Ş i îndată a venit un slujitor, şi l-a dus pe Iunus într-o
încă pere unde l-a vă zut pe cumpă ră tor şezâ nd pe tron.
Ş i i s-a închinat cumpă ră torul. L-a întrebat cum îl cheamă .
— Am avut o noapte proastă ! a adă ugat el. Mi-ai dat roaba,
fă ră să mă cunoşti! Nu ţi-a pă rut ră u?
Ş i după ce a poruncit să i se aducă cincizeci mii drahme,
le-a pus în faţa lui Iunus. Ş i poruncind să i se aducă dinari
una mie cinci sute, a cuvâ ntat astfel:
— Îţi mai dau o mie dinari pentru pă rerea bună ce ai avut-
o despre mine, şi cinci sute pentru cheltuielile de drum! Iau
roaba numai aşa! Eşti mulţumit?
— Sunt pe deplin mulţumit… a ră spuns Iunus şi a să rutat
mâ inile lui Valid.
Ş i Valid a lă udat mult roaba, şi a spus să fie chemată , şi a
rugat-o să câ nte în faţa lui Iunus câ teva versuri. Ş i a
poruncit unui slujitor să aducă pentru Iunus un cal, şi un
catâ r pentru calabalâ c.
— Câ nd vei mai avea nevoie de mine, să vii numaidecâ t… a
încheiat Valid. Câ t tră iesc să n-ai nicio lipsă …
Apoi Iunus şi-a vă zut de drum.
Câ nd, mai tâ rziu, Valid a ajuns calif, Iunus a venit la el, şi
ţinâ ndu-şi fă gă duiala, l-a primit cu multă cinste, şi i-a dă ruit
mulţi bani, ajungâ nd Iunus om de înaltă vază .
Ş i a tră it Iunus aşa, în apropierea califului, pâ nă s-a
râ nduit şi el sub cerga de pulbere, lâ ngă stră buni.

IKIRMA ŞI HUSEIMA

În timpul califului Soliman, fiul lui Abdul Melic, tră ia un

urmaş din neamul fiilor Asad, renumit prin dă rnicie şi
1119
omenie. Numele să u era Huseima, fiul lui Baschar. După ce
i-a copleşit, timp îndelungat, pe toţi prietenii, cu tot felul de
binefaceri, norocul l-a pă ră sit, încâ t în cele din urmă a avut
el însuşi nevoie de ajutorul şi omenia lor. Însă toţi s-au
să turat de el repede, şi câ nd şi-a dat seama de schimbare,
Huseima s-a dus la soaţa sa. I-a spus:
— I-am gă sit pe prietenii mei cu totul schimbaţi faţă de
mine, şi m-am hotă râ t să nu mai ies din casă , pâ nă la
moarte…
Ş i Huseima a închis uşile, şi a tră it în casă din ce-i mai
ră mă sese, pâ nă a sfâ rşit totul…
Ş i auzind de întâ mplare Ikirma, beglerbegul Mesopotamiei,
renumit prin dă rnicia lui, a întrebat:
— Dar cum? Nici prietenii şi nici cunoscuţii nu i-au venit
acestui bă rbat în ajutor?
Ş i într-o zi, după ce s-a întunecat, a luat patru sute dinari,
i-a pus într-o pungă , şi a poruncit să i se înşeueze catâ rul. Ş i
luâ nd cu sine doar un slujitor, să ducă banii, a că lă rit pâ nă
în faţa casei lui Huseima. Aici, a luat punga de la slujitor.
Apoi a bă tut în uşă .
Ieşind Huseima să vadă cine bate, Ikirma i-a dat punga,
spunâ ndu-i:
— Îndulceşte-ţi cu aceşti bani starea ta…
Huseima a scă pat punga din mâ nă , aşa de grea era, şi a
întrebat:
— Cine eşti tu, stră ine? Vreau să ştiu, ca să -mi jertfesc
viaţa pentru tine!
— Nu-ţi spun acum… i-a ră spuns Ikirma. Dacă aş fi vrut
să mă cunoşti, n-aş fi venit la această oră …
— Dacă nu-mi spui cine eşti, nu primesc banii… i-a
ră spuns Huseima.
— Sunt un om care vrea să uşureze cu dragă inimă
nenorocirea celor aleşi şi darnici…
Acestea zicâ ndu-le, Ikirma s-a îndepă rtat repede. Ş i luâ nd

1120
Huseima punga cu bani, s-a dus la soaţa sa. I-a spus:
— Bucură -te, că ci Alah ne-a ajutat, dacă punga asta e
plină … Fii bună şi aprinde lumina…
— Nu mai avem lumină … i-a ră spuns ea.
Ş i astfel, au trebuit să aştepte cu neră bdare dimineaţa.
Iar Ikirma, câ nd s-a întors la seraiul să u, a aflat că în lipsă
îl că utase soaţa, mirată peste mă sură că lipseşte noaptea, şi
l-a chinuit atâ ta cu stă ruinţa, pâ nă ce el i-a spus toată
istoria.
Iar Huseima, dimineaţa, şi-a plă tit datoriile, şi-a cumpă rat
tot ce-i trebuia, apoi s-a avâ ntat în şa şi s-a dus la califul
Soliman. Ş i califul Soliman l-a poftit la sine, cum a ajuns. Ş i
numaidecâ t după ce Huseima i s-a închinat, l-a întrebat de
ce nu l-a mai vă zut nimeni atâ ta vreme…
— Necazuri grele… a ră spuns Huseima. Abia ieri noapte
am ajuns din nou în stare să mă pot înfă ţişa stă pâ nului
dreptcredincioşilor…
Ş i Huseima i-a istorisit cum cineva i-a adus o pungă cu
bani, şi Soliman abia-şi stă pâ nea mirarea.
— Îl cunoşti pe omul acela?
— Nu, a ră spuns Huseima. N-a vrut să spună cine-i… A
spus doar că el e cel ce uşurează nenorocirile să rmanilor…
Tot atunci, califul Soliman a dat lui Huseima tuiul de
beglerbeg al Mesopotamiei, în locul lui Ikirma.
Ş i Huseima s-a pregă tit de drum, şi iată -l pornind spre
Mesopotamia!
Ş i ajungâ nd în apropierea cetă ţii de scaun, l-a întâ mpinat
chiar Ikirma, împreună cu cei mai de vază oameni, şi l-a
însoţit în seraiul cel mare.
Ş i avâ nd Ikirma să -i dea în primire bani, şi numă râ ndu-i,
a vă zut că lipsesc mulţi, Huseima i-a cerut să -i aducă şi să -i
pună la loc tot atunci!
Ş i neputâ ndu-i pune la loc, Huseima a poruncit ca Ikirma
să fie pus în lanţuri. L-a lă sat să lâ ncezească în temniţă mai

1121
bine de-o lună .
Dar aflâ nd soaţa lui Ikirma de toate acestea, a chemat pe
cea mai înţeleaptă roabă la sine. I-a spus:
— Du-te tot acuma la beglerbegul Huseima şi spune-i că ai
să -i dai un sfat prietenesc! Dacă te întreabă ce sfat anume,
ră spunde-i că nu stă bine să ră splă teşti cu temniţă şi lanţuri
pe cei ce uşurează suferinţele celor aleşi…
Ş i ducâ ndu-se roaba la Huseima, şi gră ind cum i se
poruncise, şi auzind-o Huseima astfel gră ind, a strigat cu
glas mare:
— Vai mie, pă că tosul!… Deci Ikirma îmi ară tase mila?
— Ikirma şi nu altul… a ră spuns roaba.
Ş i tot atunci, Huseima a poruncit să fie chemaţi cei mai de
vază oameni, şi că lă rind împreună cu ei pâ nă la poarta
temniţei, a intrat cu tot alaiul în temniţă , şi l-a gă sit pe
Ikirma ară tâ nd ca un mort.
Ş i îmbră ţişâ ndu-l Huseima, şi să rutâ ndu-i obrazul, a
strigat:
— O, vrednicule Ikirma! Înalte au fost faptele tale, şi
ră splata mea nevrednică !
Huseima i-a scos numaidecâ t lanţurile, poruncind să fie
pus în lanţuri el, spre a îndura ră splata nevrednică dată
binefă că torului…
Ikirma l-a rugat, în numele lui Alah, să nu facă una ca
asta, şi astfel, cu toţi împreună au pornit spre seraiul lui
Huseima, dar Ikirma a vrut să se îndepă rteze, întrebâ nd:
— Dar de ce să vin, o, Huseima?
— Vreau să -ţi înfloresc starea… Mi-i ruşine de fapta mea!
Ş i mi-i mai ruşine de soaţa ta, decâ t de tine…
Ş i mai apoi, l-a dus pe Ikirma la baie, să se cureţe, şi el
însuşi l-a slujit, dă ruindu-i un veşmâ nt preţios. Ş i dâ ndu-i
mulţi bani, l-a însoţit pâ nă acasă .
Ş i fiind Huseima în casa lui Ikirma, l-a rugat să -i îngă duie
să se ducă la soaţa sa, să rostească cuvinte de iertare. Apoi l-

1122
a rugat pe Ikirma să vină cu dâ nsul, la calif.
Ş i ajungâ nd în faţa seraiului, numaidecâ t straja le-a dat
intrare.
„Ce să fie aceasta? s-a mirat califul. Nu de florile mă rului o
fi venit la mine, fă ră poruncă , Huseima, beglerbegul
Mesopotamiei”…
— Ce pofteşti deci, beglerbegule?
— Aduc numai veşti bune, o, stă pâ ne al
dreptcredincioşilor! L-am gă sit pe tă mă duitorul nefericirii
celor să raci! Ş i pentru că ştiam câ t de mult vrei să -i cunoşti,
am vrut să -ţi fac o bucurie…
— Ş i cine este tă mă duitorul?
— Ikirma, că ruia eu i-am luat jilţul de beglerbeg…
Ş i poruncind califul ca Ikirma să fie lă sat numaidecâ t să
intre, i s-a închinat cu prietenie, zicâ ndu-i:
— O, Ikirma! Numai durere ţi-au adus faptele tale bune! Îţi
poruncesc deci: tot acum, să -mi ară ţi tot ce ţi-i de lipsă …
Ş i întocmind Ikirma o însemnare, cu tot ce avea nevoie,
Soliman califul a poruncit să i se dea totul, şi pe deasupra i-a
mai dat şi zece mii dinari şi două bucă ţi de postav. La urmă
i-a zis:
— În mâ inile tale se află soarta lui Huseima! Dacă vrei, îi
las rangul de beglerbeg; dacă nu, nu…
Ş i rugâ ndu-l Ikirma să -l lase pe Huseima în înă lţimea
rangului, califul i-a dat şi lui, tot atunci, tuiul de beglerbeg al
Adzerbaidjanului şi Armeniei.
Ş i astfel, amâ ndoi l-au pă ră sit pe califul Soliman, pornind
unul spre Mesopotamia, celă lalt spre Armenia şi
Adzerbaidjan.

CUM NIŞTE OAMENI SE REGĂSESC, CA STROPII

MĂRILOR…

1123
 Tră ia odată , printre fiii lui Izra, un bă rbat evlavios şi bogat.
Ş i apropiindu-i-se ceasul cel ultim, a oftat că tre fiul său:
— O, fiule! Sfatul ce ţi-l las la plecarea mea dintre oameni
şi dintre razele soarelui e să nu juri niciodată , în faţa
nimă nui!
Ş i cum şi-a dat tată l ochii peste cap, lepă dâ nd ultima
lacrimă că tre lume, unul dintre fiii lui Izra s-a şi înfă ţişat
feciorului, spunâ nd:
— Tată l tă u mi-a fost dator bani mulţi. Dă -mi banii, sau
jură că nu ştii nimic…
Ş i aducâ ndu-şi aminte feciorul de dorinţa ultimă a tată lui,
i-a dat suma cerută , spre a nu trebui să jure.
Apoi au prins a veni la el – câ rd – hoţi şi şarlatani, cerâ nd
bani, şi el a trebuit să -şi dea pâ nă la urmă toată averea.
Ş i într-o zi, nemairă mâ nâ ndu-i nimic, a spus soaţei:
— Iată , am dat tot, şi dacă ar veni cineva să -mi ceară , aş fi
silit să jur! Hai să ne pă ră sim mai bine patria, să ne
că lă torim într-o ţară unde nu ne cunoaşte nimeni…
Ş i suindu-se pe cea dintâ i corabie, omul acela s-a dus în
lume, împreună cu soaţa şi copiii.
Ş i în timp ce că lă toreau pe ape, corabia s-a sfă râ mat, şi el
şi-a scă pat zilele, apucâ ndu-se de-o scâ ndură . Femeia lui s-a
prins de altă scâ ndură . Ş i s-au apucat şi cei doi copii de
câ te-o scâ ndură , dar valurile mă rii i-au despă rţit. Femeia a
fost împinsă spre ţă rm, într-un sat mic, unul dintre fii a
ajuns într-o cetate, departe, celă lalt a fost pescuit de o
corabie, iar tată l a fost împins de valuri spre o insulă
depă rtată . Ş i ajungâ nd pe insulă , s-a spă lat în mare, apoi s-a
dus la un pom, îndestulâ ndu-se cu poame. Ş i aflâ nd un
izvor, şi-a potolit setea.
Astfel a tră it el trei zile în şir.
Ş i iată că venind ziua a patra, a auzit cum gră iesc nişte
fă pturi ale mă rii, ivite pe ţă rm, la soare:
— Omule, nu te întrista! Tot ce ai pierdut vei recă pă ta, şi

1124
tot ce nu mai nă dă jduieşti vei primi. Află deci că pe insulă
sunt ascunse comori nemă surate. Foloseşte-le bine. Insula
aceasta să fie arată , şi semă nată , şi populată , şi niciodată să
n-o pă ră seşti! Vor veni aici multe coră bii cu oameni! Să fii
bun cu ei şi să -i pofteşti să ră mâ nă aici,
La tine, şi prin bună tate îţi vei câ ştiga inimile lor… Ş i
pulberea li se va înmulţi ca nisipul mă rii, umplâ nd pustiul şi
transformâ ndu-l în crâ ng verde…
Ş i a gă sit fiul lui Izra comorile, şi au venit multe coră bii. Ş i
fiind el darnic, şi sprijinindu-i pe cei nevoiaşi şi să rmani, au
început a veni oameni din toate pă rţile; şi abia zece ani au
trecut, şi insula era crâ ng verde, şi oamenii se înmulţiseră ca
pulberea.
Ş i l-au ales oamenii, pe omul acela, sultan, şi a ajuns
vestit pentru dă rnicia lui.
Ş i auzind fiul să u cel mai mare de faima lui, a venit la el,
fă ră să ştie că -i este tată . Sultanul l-a primit bine şi l-a fă cut,
după scurt timp, sfetnic. Ş i nu mult după aceea, fiul cel mic,
ajuns neguţă tor, auzind şi el despre acel sultan drept, a venit
şi el în insulă , ajungâ nd sameş al vistieriei.
Ş i a venit în insulă şi un neguţă tor, aducâ nd cu sine o
femeie, salvată din apele mă rii, demult. Ş i cum au aruncat
ancora în faţa insulei, el a luat cu sine felurite veşminte şi
lucruri de preţ, şi s-a dus cu ele la sultan, să i le dea în dar.
Sultanul s-a bucurat nespus şi i-a întors la râ ndul să u alte
daruri.
Ş i vă zâ nd, printre bună tă ţile aduse de că tre neguţă tor, şi
ră dă cini, şi medicamente necunoscute de el, l-a rugat să
ră mâ nă să -i lă murească întrebuinţarea lor.
— O, milostive sultan! a ră spuns neguţă torul. Pe corabie
se afla o femeie că reia i-am fă gă duit ocrotire, şi n-o pot lă sa
singură …
— Vom trimite la ea oameni de bună credinţă , s-o
pă zească şi s-o ocrotească … a ră spuns sultanul.

1125
 Ş i neguţă torul, nemaiavâ nd ce spune la aceasta, a primit
să ră mâ nă ; iar sultanul l-a trimis pe corabie pe sfetnicul să u
şi pe sameşul tezaurului, poruncindu-le să fie cu ochii în
patru.
Ş i urcâ nd ei pe corabie, unul s-a aşezat într-un capă t al ei,
şi altul în celă lalt capă t.
Ş i au prins a gră i. A început sfetnicul:
— Ca să nu adormim, hai să ne spunem întâ mplă rile şi
pă timirile!
A ră spuns sameşul tezaurului:
— Prin multe am trecut eu! Am fost despă rţit de tată l meu
şi de mama mea! Ş i am avut şi un frate, pe care. Îl chema ca
pe tine! Eram toţi pe-o corabie! Dar venind furtuna şi
sfă râ mâ nd corabia, am fost despă rţiţi unii de alţii…
Câ nd sfetnicul a auzit acestea, l-a întrebat pe sameş de
numele mamei şi al tată lui. Ş i auzind numele mamei şi al
tată lui, sfetnicul i s-a aruncat în braţe, strigâ nd:
— O, fratele meu!
Ş i şi-au mai istorisit multe, toate întâ mplă rile vieţii lor, şi
auzind femeia tot ce vorbeau ei, şi-a pă strat cumpă tul.
Ş i câ nd s-au ivit zorile, a spus un frate că tre celă lalt:
— Să mergem acasă , şi vom mai gră i şi acolo…
Ş i ducâ ndu-se neguţă torul la corabie, a gă sit-o pe femeie
nespus de tulburată , şi a întrebat-o ce i s-a întâ mplat.
— O, dreptule şi cinstitule neguţă tor! a ră spuns ea. Ai
binevoit a-mi trimite astă -noapte doi oameni, ce s-au purtat
ră u cu mine, de aceea sunt pornită împotriva lor nespus…
Astfel auzind, neguţă torul s-a dus plin de mâ nie la sultan,
şi istorisindu-i cum s-au purtat oamenii să i, a poruncit
sultanul să fie chemaţi numaidecâ t.
Ş i a trimis după femeie. Ş i venind femeia, a întrebat-o:
— Ce ră u ţi-au fă cut sfetnicii mei de taină ?
— O, sultane! a ră spuns ea. Te rog, în faţa lui Alah Cel
atotputernic, stă pâ nul cerului şi pă mâ ntului, porunceşte lor

1126
să spună şi-n faţa ta cuvintele ce le-au gră it astă -noapte
între ei…
Ş i poruncindu-li-se, ei au spus din nou toată istoria
despă rţirii lor.
Ş i sultanul s-a sculat de pe tronul să u, şi i-a îmbră ţişat. A
strigat:
— Pe Alah, voi sunteţi fiii mei!
Apoi, femeia şi-a ridicat vă lul de pe faţă , strigâ nd:
— Ş i eu, tot pe Alah jur că le sunt mamă !
Astfel au ră mas împreună , şi au tră it în fericire şi bucurie
pâ nă la moarte, lă udată fie puterea ce supune pulberile şi
uneşte stropii de rouă , după un milion de ani de la
despă rţirea lor! Laudă puterii ce transformă oceanul în
câ mpie verde…

FATA CRUCIATULUI

Un înţelept din Bagdad spunea odată o întâ mplare de pe

vremea ră zboaielor numite „cruciade”. Iată întâ mplarea.
Stă pâ nul dreptcredincioşilor, Omar, fiul lui Hatabs, a
înarmat odată o oaste şi a trimis-o în Siria, să asedieze o
cetate a cruciaţilor.
Se aflau în oastea lui doi fraţi atâ t de îndră zneţi şi viteji,
încâ t emirul cruciaţilor spunea deseori oamenilor să i:
— „Dacă -i vom omorî pe aceşti doi fraţi, de ceilalţi n-o să -
mi mai fie teamă …”
Ş i, în sfâ rşit, după multă osteneală şi şiretenie, cruciaţii
au izbutit să -l omoare pe unul, şi să -l prindă , pe celă lalt.
Ş i fiind cel prins dus în lanţuri. În faţa emirului cruciaţilor,
acesta a spus:
— „Pă cat ar fi să omorâ m un bă rbat ca el! Ş i totuşi, dacă
s-a r întoarce la ai să i, ar fi ră u de noi! Cred că cel mai bine ar
1127
fi să treacă de bună voie de partea noastră .”
— Dacă -i aşa, a spus o că petenie, lucrul acesta se poate
face numai printr-o femeie, că ci aceşti arabi sunt deosebit de
aprinşi… Sunt încredinţat că dacă o va vedea pe fata mea câ t
e de frumoasă , se îndră gosteşte de ea numaidecâ t…
— Atunci ia-l cu tine! a spus emirul cruciaţilor, şi
că petenia l-a luat pe arab cu sine, în casa lui, şi a rugat-o pe
fiica sa să -şi îmbrace cele mai frumoase veşminte…
Ş i mai apoi, câ nd s-au întins mesele, fata a trebuit să stea
în faţa arabului, aşteptâ ndu-i poruncile.
Ş i vă zâ ndu-l fata pe arab câ t e de frumos, inima i s-a
aprins de dragoste… laudă acestei fâ ntâ ni a speranţelor, ce
înfrumuseţează pă mâ ntul!
Ş i mă rturisindu-se fata că tre arab, în taină , el i-a ră spuns
că ar trebui să fugă din cetate amâ ndoi…
— Îţi fă gă duiesc să nu mă însor decâ t cu tine, a încheiat
prinsul, şi fata a ră spuns:
— Îmi voi da osteneala să putem fugi…
Ş i cum a trecut noaptea şi a venit ziua doua, ea s-a dus la
pă rinţii să i, spunâ ndu-le că înlă nţuise inima prinsului:
— I-am spus să treacă de partea noastră , dacă vreau să fiu
iubita lui, dar el a ră spuns că una ca asta nu se poate, că ci,
cum ar ră mâ ne într-un loc unde fratele să u a fost ucis? Aşa
că a spus să mă lă saţi să mă statornicesc cu el, în altă
parte…
Auzind acestea, tată l fetei s-a dus la emirul cruciaţilor, şi
emirul s-a bucurat de veste, dâ nd voie prinsului să ducă fata
într-o cetă ţuie. Ş i s-au dus împreună într-o cetă ţuie. Ş i au
ră mas acolo o zi, şi cum s-a lă sat noaptea, au pornit mai
departe, şi mai departe, spre tabă ra arabilor…
Dar iată că pe la ră să ritul zorilor au auzit deodată ză ngă nit
de arme, strigă te şi tropote!
— Vin cruciaţii! a strigat prinsul. Calul mi-i atâ t de obosit,
că abia îşi mai duce sufletul! Ce vom face?

1128
 — Vai ţie! a strigat fata, dar că lă reţii se apropiaseră , şi
deodată prinsul parcă a auzit glasul fratelui să u mort,
îndemnâ ndu-l:
„Nu te teme, frate al meu, că ci oştile ce se apropie sunt
doar închipuirile venite să -ţi încerce vitejia! La ră să ritul
soarelui veţi ajunge pe munte, lâ ngă Medina…”
Ş i într-adevă r, câ nd a ră să rit soarele, se aflau în faţa
zidurilor Medinei, şi Omar, fiul lui Hatabs, i-a întâ mpinat
împreună cu prietenii să i… laudă celei mai clocotitoare
fâ ntâ ni a vieţii noastre…
Ş i umblâ nd îndră gostiţii numai pe că ile cele drepte, au
să vâ rşit numai fapte bune şi au arat şi au semă nat, şi niciun
bob n-a că zut pe piatră .

ISTORIA UNUI OM MILOSTIV

Tră ia odată , printre fiii lui Izra, un om milostiv câ ştigâ ndu-

şi traiul, cu toţi ai să i, prin munca mâ inilor. Vindeau
bumbac urzit.
Într-o zi, după ce omul acela a vâ ndut bumbacul, s-a
întâ lnit cu un prieten aflat într-o nevoie atâ t de mare, încâ t el
i-a dă ruit toţi banii câ ştigaţi, şi s-a întors acasă fă ră hrană .
A luat mai apoi un ulcior vechi şi un fes şi s-a dus cu ele la
bazar, însă nimeni n-a vrut să le cumpere.
Dar iată că în cele din urmă , a trecut pe acolo un bă rbat
cu un peşte împuţit, şi oprindu-i-se în faţă , şi întrebâ ndu-l, i-
a zis:
— N-ai vrea cumva să schimbă m marfa?
Omul milostiv a încuviinţat şi i-a dat ulciorul şi fesul, şi
luâ nd peştele, s-a dus la soaţa sa, rugâ nd-o să i-l pră jească .
Femeia a tă iat peştele, şi aflâ nd înă untrul lui o perlă , a dat
glas mare de bucurie.
1129
 Ş i trecâ nd ziua aceea, şi venind ziua a doua, omul milostiv
s-a dus cu perla la un prieten cunoscă tor, şi ară tâ ndu-i-o,
prietenul l-a întrebat de unde o are.
— Am aflat-o în pâ ntecul unui peşte… a ră spuns omul
milostiv.
— Atunci, dacă -i aşa, îţi pot spune că are preţ de o mie
drahme! Ş i ţi-aş da eu banii cu plă cere, dar mai bine du-te la
altul mai bogat, şi îţi va da mai mult…
Ş i omul milostiv a luat banii şi a chemat doi hamali să -i
ducă pâ nă acasă . Ş i ajungâ nd, a fost întâ mpinat de un
cerşetor:
— Dă -mi şi mie câ ţiva bani…
— Ieri eram tot atâ t de să rac ca tine, a ră spuns omul
milostiv. Ia jumă tate din câ t am…
Ş i după ce el a împă rţit banii în două , cerşetorul a strigat
cu glas mare:
— Pă strează -i, şi Alah să te binecuvâ nteze! Am vrut numai
să -ţi cercetez inima, dacă n-a că zut, prin banii dobâ ndiţi, în
patima ruşinoasă a zgâ rceniei…
Ş i a tră it omul acela în bună stare, împreună cu toţi ai să i,
pâ nă le-a bă tut şi lor la fereastră oaspetele cel fă ră
îndurare…

ÎNCEP AMINTIRILE LUI ZAHER DIN DAMASC! SULTĂNIŢA

DIN VIS. PLECAREA LUI ZAHER ÎN CĂUTAREA EI!
ÎNTÂLNIREA CU SULTANUL MUTAA ŞI PE FARHA, FATA
DIN VIS, O CUNOAŞTEM. APOI, ÎMPREUNĂ CU ZAHER, NE
TREZIM ÎNTR-O PUSTIE ÎNFRICOŞATĂ…

Se spune că Ali, fiul lui Zaher, odată istorisea aşa califului

Abdul Melic, fiul lui Mervan:
— Află , o, stă pâ ne al dreptcredincioşilor, că tată l meu,
1130
 Zaher din Damasc, era bogat şi cu vază aşa de mare, încâ t
cei mai înalţi slujbaşi erau adese mai prejos ca el! A tră it
tată l meu mult timp fă ră copii, şi a avut multe nopţi albe
câ nd se gâ ndea că toate comorile strâ nse, după moartea sa
vor trece în mâ ini stră ine.
Ş i iată că într-o noapte tată l meu a vă zut în vis o fată mai
frumoasă ca luna. Cu surâ s cald înfrumuseţâ ndu-i gura de
coral, descoperind un şirag de perle, a că rui stră lucire se
ridica pâ nă la nouri! Fruntea ei lucea ca semiluna de pe
drapelul Proorocului. Pă rul îi atâ rna pe umeri ca o noapte.
Obrajii ei erau ca anemonele, însufleţiţi de ochi de gazelă ,
boltiţi de sprâ ncene arcuite.
— Lă udat fie cine te-a zidit! a strigat tata. Eşti spirit, sau
fiinţă omenească ?
— Ce vorbă -i asta? s-a mirat ea. De câ nd seamă n eu cu
spiritele? Află că mă cheamă Farha, şi că mă trag din cei mai
buni oameni! Sunt fata sultanului Mutaa, stă pâ nul cetă ţii de
corali, dintr-o insulă a Mă rii Greceşti! Din cauza perlelor,
coralilor, safirelor şi multelor pietre preţioase, cetatea mea
de baştină e cercetată de mulţi neguţă tori, care aduc în
schimb tot felul de bunuri de-ale gurii. Ş i pentru că n-am gă sit
în cetatea mea niciun om destul de frumos, să mă mă rit cu
el, cu învoirea tată lui meu am că lă torit să -mi caut un bă rbat
vrednic! Ş i tu eşti singurul cu care aş vrea să mă mă rit!
— Ş i unde te pot gă si, să mă însor cu tine? a întrebat-o
tata.
— În cetatea de că petenie a tată lui meu, sultanul Mutaa,
în insula coralilor…
Fata a dispă rut, acestea zicâ ndu-le, şi tată l meu toată
noaptea n-a mai închis ochii. Apoi, la ivirea zorilor, a
poruncit slujitorilor să alcă tuiască baloturi cu bani şi
mă rfuri, şi să pregă tească de că lă torie la Bagdad.
— Aşa de tare mă chinuia visul… istorisea tata, încâ t m-
am gră bit straşnic, şi pentru a nu pierde vreme, am lă sat

1131
acasă parte din avere, în grija unui sameş.
Apoi în Bagdad, am schimbat mă rfurile mele cu altele,
mult că utate în India, şi după zece zile m-am suit pe-o
corabie spre India! Vâ ntul a fost la început aşa de bun, încâ t,
câ nd a pă ră sit portul, corabia în mersu-i repede era ca
să geata trimisă din arc! Timp de trei luni am că lă torit bine,
însă în prima zi din luna a patra, cerul s-a întunecat
deodată , valurile se fră mâ ntau, marea spumega, iar vâ ntul
sufla din toate pă rţile.
Coră bierii au început a plâ nge în hohote, chemâ nd pe
milostivul Alah în ajutor, dar deodată valurile s-au nă pustit
din tuspatru pă rţile şi au sfă râ mat corabia în mii de bucă ţi,
astfel încâ t toţi oamenii s-au dus în adâ ncul mă rii! Eu totuşi
am izbutit să mă agă ţ de o scâ ndură , şi aşa m-au purtat
valurile trei zile. În ziua a patra însă , vâ ntul s-a domolit şi
marea s-a mai liniştit. Ş i iată că o corabie frumoasă , cu
pâ nze mari, s-a îndreptat spre mine, şi câ nd s-a aflat
aproape, un bă rbat cu înfă ţişare frumoasă a strigat:
— Ne-am atins ţelul, coră bieri! Aruncaţi acestui nenorocit
o scară de frâ nghie!
Eu am apucat scara, şi cum m-am urcat pe corabie, am
leşinat de bucurie, şi am ră mas fă ră simţire, pâ nă la
asfinţitul soarelui. Câ nd am deschis ochii, am vă zut în faţa
mea un sfeşnic de aur cu două lumâ nă ri de ceară de
mă rimea unui om, gă tite cu chihlimbar şi lemn de aloe,
împră ştiind cele mai alese miresme. Ală turi, pe un covor
grecesc, şedea un fecior înveşmâ ntat în mă tase ţesută cu fir
de aur, încins cu brâ u de aur, încrustat cu pietre preţioase,
şi în mâ nă cu un sceptru de smaragd verde. Am închis ochii,
orbit de atâ ta stră lucire, dar feciorul m-a întrebat:
— Ce te miră atâ t, o, Zahere! Află că te că utam de zece zile
pe toţi munţii şi pe toate mă rile, şi, în afară de noi, te mai
caută alte două coră bii, toate trimise de puternicul sultan
Mutaa, stă pâ nitorul insulei coralilor. Laudă lui Alah că te-am

1132
gă sit noi, că ci sultanul a fă gă duit celui ce te va aduce zece
mii dinari!
Mirat foarte de aceste cuvinte, am strigat:
— Te rog, în numele lui Alah, spune-mi de unde ai ştiut că
voi veni aici, şi de unde cunoşti numele meu?
— Află , Zahere… Eu sunt mâ na dreaptă a sultanului
Mutaa, şi am fost trimis de el în Siria, spre a te aduce, dar
acolo am auzit că te-ai dus la Bagdad. Am că lă torit în urma
ta şi am aflat că te-ai suit într-o corabie pentru India! Mai
tâ rziu, auzit-am de scufundarea coră biei. Am spus aceasta
sultanului Mutaa, şi el a trimis îndată zece coră bii, spre a te
că uta; a poruncit de asemeni că peteniilor de pe aceste coră bii
să se poarte cu tine ca faţă de-un om ales!
Acestea zicâ ndu-le, feciorul a tă cut şi mi-a întins
veşmâ ntul de mă tase şi cingă toarea de aur, şi a poruncit să
se întindă mesele cu bucate alese, şi m-a poftit să ospă tez cu
poftă .
După ce m-am ospă tat, am vă zut pe marea îndepă rtată
lumină , şi întrebâ ndu-l pe fecior ce era aceea, el mi-a
ră spuns:
— E, de bună seamă , corabia sultanului Mutaa, care a
aflat că noi te-am gă sit, şi vine el însuşi în întâ mpinarea ta!
Deci, să ne îndreptă m repede spre el, spre a nu-l lă sa mai
mult în îndoială !
Ş i astfel, în câ teva clipe, am şi ajuns în apropierea coră biei
celei mari, luminată puternic, pe care se afla într-adevă r
sultanul Mutaa. Ne-a zâ mbit prieteneşte. Eu am fă cut o
temenea în faţa sa, mulţumindu-i pentru salvare.
El mi-a urat bun venit şi, câ nd am ajuns la ţă rm, a
poruncit să mi se aducă un că i minunat, şi am mers că lare,
ală turi de el, prin cetate, şi locuitorii ne-au primit cu bucurie,
în drumul nostru spre serai.
Apoi, în curtea seraiului fiind, câ nd am vrut să descalec şi
eu ca ceilalţi din alai, sultanul Mutaa nu mi-a îngă duit

1133
aceasta, ci m-a lă sat să intru că lare.
Ş i am vă zut stră lucire şi minună ţie, cum nu se poate
vedea nică ieri în patria mea. Sultanul m-a dus într-o sală
mare, unde-i aşteptau slujitori mulţi, şi s-a aşezat pe tronul
să u, şi m-a poftit ală turi de el. Ş i îndată s-au întins mesele…
— În numele lui Alah! a strigat sultanul Mutaa, şi mi-a
întins el însuşi cele mai alese bucate, şi eu i-am tot să rutat
mâ na, de câ te ori şi-o întindea să -mi dea din bucate. După
aceea s-au adus că ni şi ligheane de argint şi aur, pentru
spă lat, apoi sultanul m-a întrebat:
— Ş tii tu, Zahere, de ce te-am adus aici, şi de ce te primesc
cu atâ ta dragoste? Am o fată , cum soarele încă n-a ră să rit
asupra alteia mai frumoase şi mai vrednice! Ş i cunoaşte fata
mea, de la o doică bă trâ nă , aşa de adâ nc meşteşugul
vră jitoriei, încâ t, dacă vrea, poate zbura peste întreaga lume,
într-o noapte, de la ră să rit pâ nă la apus. Deseori au venit s-o
peţească trimişi din ţă ri depă rtate, în numele sultanilor şi
beilor, dar ea îmi spunea mereu că vrea să -i vadă pe sultani
şi bei cu ochii ei, şi pleca noaptea, şi se întorcea dimineaţa,
spunâ ndu-mi că a vă zut cu ochii ei sultanii de la marginea
pă mâ ntului, şi că nu-i place niciunul…
— Facă -se voia ta! Îi ră spundeam eu. Eu, fata mea, nu te
silesc şi n-am să te mă rit cu cine nu-ţi place…
Într-o zi, în timp ce ea era la Damasc, pentru a-l vedea pe
un bei damaschin, a pornit deodată prin bazarele şi uliţele
cetă ţii, şi negă sind nică ieri un bă rbat pe plac, a început să se
strecoare, prin meşteşugul vră jilor, din casă în casă , pe la
miezul nopţii, pâ nă a ajuns în sfâ rşit la tine, o Zahere, şi tu
singur ai biruit inima ei… A ştiut socoti în scurt timp şi ora
câ nd vei ajunge aici, Alah fie lă udat că te-a adus să nă tos şi
la vreme!
— O, sultane! am ră spuns eu. Sunt doar mai prejos decâ t
robii tă i, şi deci cum m-aş putea împotrivi vouă ?
Apoi, sultanul s-a dus într-o încă pere vecină , şi s-a întors

1134
după o clipă surâ zâ nd. Au venit cadiul şi martorii, şi s-a scris
hrisovul de nuntă , s-a împă rţit aur şi argint, s-a că delniţat în
încă perea de logodnă tă mâ ie, şi s-au dat daruri slujitorilor. Ş i
s-a plă tit cu bani grei cadiul şi martorii, după legile
Islamului!
— Ridică -te, Zahere, şi urmează -mă ! a spus sultanul după
aceea.
Eu m-am ridicat, şi toţi vizirii de faţă , toţi sfetnicii şi toţi
înalţii slujbaşi s-au ridicat şi s-au îndepă rtat. Sultanul m-a
dus prin şapte ganguri şi şapte încă peri, cu o mie de
hadâ mbi tineri, îmbră caţi în mă tase. Apoi am ajuns în
încă perea cea mai dinlă untru, avâ nd în mijloc o fâ ntâ nă
ţâ şnitoare, iar într-o parte mai ridicată se înă lţa un turn de
fildeş, împodobit cu perle şi acoperit cu atlas ţesut în aur.
Cum ne-am apropiat de turn, s-au deschis două uşi, una la
dreapta şi alta la stâ nga, şi prin amâ ndouă au intrat roabe
cu tă vi de aur, încrustat cu giuvaeruri, pline de mirodenii ce
împră ştiau miresme atâ t de minunate, încâ t am crezut că s-
au deschis porţile paradisului. Apoi ară tatu-s-au dintr-o
încă pere o sută de roabe frumoase ca luna, şi în mijlocul lor
venea o fată stră lucitoare ca soarele, şi atâ t de frumoasă
încâ t nicio limbă omenească , şi nici cea a spiritelor n-ar fi
fost în stare s-o descrie! Ş i era scump împodobită , ca o
sultă niţă .
Cum s-a apropiat de mine, am recunoscut-o pe fata din
vis! Mi-am pierdut aproape mintea de bucurie, uitâ nd toate
primejdiile prin care trecusem de dragul ei!
— Aceasta e fata mea, Zahere! a spus sultanul. Ia-o, şi
Alah să vă binecuvâ nteze!
Apoi, sultanul s-a îndepă rtat, roabele s-au dus, şi s-a dus
şi Farha, însă în curâ nd au apă rut iar cu ea, într-un alai şi
mai frumos, şi astfel s-au dus şi s-au întors de şaptezeci şi
două ori, cu mireasa mea înveşmâ ntată tot altfel, pâ nă ce
fruntea ei s-a acoperit de sudoare şi obrajii îi ardeau ca focul!

1135
 La urmă am îmbră ţişat-o, spunâ ndu-i:
— Tu, bucurie a ochilor mei! Nu-mi pare ră u că de dragul
tă u mi-am pă ră sit familia şi patria, şi am trecut prin
primejdie de moarte!
— Ş i eu am avut multe nopţi albe şi multe griji, pâ nă am
biruit şi am ajuns la tine! A trebuit să supun sultani şi
spirite, să pot că pă ta, ceas cu ceas, ştiri despre tine! Dar să
uită m trecutul şi să ne dă ruim luminii bucuriei… Însă , te
rog, pentru că nimeni nu-i stă pâ n pe zilele lui, dă -mi cel
puţin, ca amintire pentru noaptea asta, inelul de pe deget…
Eu mi-am scos din deget inelul, moştenit de la tată l meu,
şi i l-am dat. Ea mi-a dă ruit în schimb o bră ţară scumpă . Am
adormit în braţele ei. M-am trezit tâ rziu, câ nd soarele era
sus; şi câ nd am deschis ochii, m-am vă zut într-o pustie
înfricoşată , şi nu era ţipenie de om, nu se auzea ciripit de
pasă re, nicio frunză verde nu înveselea privirea! Se auzeau
lupii urlâ nd. M-am ridicat deznă dă jduit şi m-am uitat în
toate pă rţile, însă nu se ză rea decâ t cer şi nisip!
— O, Alah, am strigat. Soarele mă arde şi nu ştiu încotro
să mă îndrept!
Am că zut într-un leşin adâ nc şi am ră mas aşa pâ nă ia
asfinţit, câ nd un aer proaspă t m-a înviorat. M-am sculat şi
am mers dibuind prin întuneric, dar am că zut, de foame, de
sete, oboseală şi durere. Am adormit. În vis am auzit un glas:
— Fii fă ră grijă , o, Zahere! Scă parea ţi-i aproape…
M-am sculat întă rit şi încurajat de visul meu, şi am mers
pâ nă la ivirea zorilor, la întâ mplare, înainte, şi deodată am
ză rit departe ca o lumină de foc.
Câ nd m-am apropiat, am vă zut un felinar arzâ nd pe turnul
unei mă nă stiri vechi, cu ziduri puternice şi foarte înalte. Ş i
toată mă nă stirea era luminată de o mie de lumâ nă ri şi lă mpi,
şi pă rea plină de suflare omenească .
M-am aruncat la pă mâ nt, la poartă , şi am adormit iar, de
prea mare oboseală . Câ nd m-am trezit, soarele îmi dogorea în

1136
faţă cu putere şi eram înconjurat de o ceată de schimnici în
rase negre, semă nâ nd cu corbii. Gră iau într-o limbă
necunoscută . Cum m-am sculat spre a mă închina lor, nu m-
au înţeles, că ci nimeni n-a ră spuns închină rii mele.
— Pace ţie! Mi-a spus însă unul. Află , stră ine, noi tră im în
această pustietate de la şapte ani vâ rstă , şi acum numă ră m
câ te şaptezeci şi optzeci ani! Pâ nă acum n-am ză rit mă car
faţă de om. Ne află m cu mă nă stirea noastră pe-o insulă
pă trată , înconjurată din toate pă rţile de mare, şi cu ţă rmuri
atâ t de înalte, că nicio corabie nu poate ancora! De pe mare,
insula noastră arată ca un nour alb, iar muntele ce o
înconjoară , numit „muntele de diamant”, e atâ t de
pră pă stios, ca un lighean ră sturnat! Spune-mi deci, stră ine,
cum ai izbutit să ajungi aici?
Auzind aceste cuvinte, am strigat:
— Spune-mi, o, schimnicule, la ce depă rtare se află cetatea
Damascului?
Schimnicul s-a uitat la mine mirat.
— Cetatea Damascului? Află că eşti tocmai pe o insulă a
Oceanului Negru, care cuprinde toate mă rile, şi că pe
oceanul acesta, după cum spun că lă torii, trebuie să
navighezi zece ani, pâ nă ajungi în Marea Albastră , dar nici
aceasta nu o poţi trece în mai puţin de zece ani! Ajungi apoi
în Marea Verde, pe care trebuie să navighezi alţi zece ani, ca
să ajungi în Marea Grecească , şi abia de acolo poţi ajunge în
ţă ri şi insule cu oameni…
L-am întrebat de unde au hrană şi bă utură . Mi-a ră spuns:
— Vino cu mine în mă nă stire, şi vei vedea totul…
Ş i urmâ ndu-l, am ajuns într-o curte, şi am vă zut o fâ ntâ nă
cu o apă mai dulce ca mierea, şi mai proaspă tă ca ză pada şi
înconjurată de cei mai feluriţi pomi roditori, cu crengile pline
de cele mai frumoase pă să ri. L-am rugat pe schimnic să -mi
dea puţină apă şi câ teva fructe. El m-a dus pe terasa
mă nă stirii şi m-a lă sat să aştept câ teva clipe. M-am uitat în

1137
jur şi m-am mirat, că ci vedeam la lumina zilei, la o depă rtare
de o poştă , o noapte neagră ! L-am rugat pe schimnic să -mi
lă murească lucrul…
— Acesta e Oceanul Negru, mi-a ră spuns schimnicul.
Acum vino să -ţi potoleşti setea şi foamea…
M-a dus într-o încă pere cu o masă încrustată cu perle, mai
frumoasă decâ t a sultanului din Damasc. Pe masă se aflau
patru tă vi de aur cu felurite că rnuri, peşte proaspă t şi
pră jituri, şi o minunată pâ ine de orz. Totul era atâ t de bun, şi
eu atâ t de flă mâ nd, că în viaţa mea nu mai mâ ncasem cu
atâ ta poftă ! Ş i vă zâ nd schimnicul că m-am îndestulat cu
toate, mi-a adus felurite poame, cum nu se află pe la noi…
— Spune-mi cum ai ajuns aici? m-a întrebat schimnicul.
I-am istorisit toate pă timirile.
Ş i sfâ rşind eu, schimnicul a izbucnit într-un râ s tare:
— Află , prietene, că dacă n-ai avea pe pă mâ nt un rost
mare, n-ai fi putut face niciodată drumul de la Damasc pâ nă
aici, că ci insula unde domneşte sultanul Mutaa se află între
Marea Verde şi Marea Grecească , deci departe foarte de
patria ta şi de aici!
Ş i m-a dus apoi iar în ograda mă nă stirii, apoi sub pă mâ nt,
într-o galerie întunecoasă . În scurt timp am ajuns iar la
lumină , pe un pă mâ nt ce stră lucea ca argintul, în faţa unui
lac mic, cu apă mai dulce ca mierea şi mai rece ca ză pada! În
jurul lacului înfloreau cele mai minunate flori şi cei mai
frumoşi pomi roditori în ale că ror ramuri pă să rile câ ntau în
cele mai felurite graiuri. Eram ca ameţit de miresmele florilor
şi fermecat de aceste minună ţii nemaivă zute.
— Se află şi în patria ta asemenea gră dini? m-a întrebat
după aceea schimnicul.
— Nu, pe Alah! am ră spuns. Astfel de pomi nu se află pe
tot pă mâ ntul.
— Acum uită -te în urmă … mi-a spus repede schimnicul, şi
m-a m întors, şi m-am uitat în urmă , şi am vă zut pe cer ca un

1138
nour, şi am întrebat ce ar putea fi…
— Acela e muntele cu mă nă stirea noastră ! Ş i se află
mă nă stirea atâ t de departe şi de sus, că ziua seamă nă cu un
nour, iar noaptea pare o stea, din pricina mulţimilor de
lumini arzâ nd…

RĂZBOIUL SPIRITELOR. VEDEM LUMINI ZBURĂTOARE,

ÎNGHIŢINDU-SE UNELE PE ALTELE! ÎL CUNOAŞTEM PE
ÎNŢELEPTUL ABU TAVAIF. APOI PE SULAHEC ŞI TUD ŞI
PE SEISAM ŞI URMĂRIM MAI DEPARTE PĂTIMIRILE LUI
ZAHER…

Am adă ugat:
— Acum că ştiu de unde aveţi grâ nele şi poamele, te întreb
de unde luaţi perlele, pietrele preţioase şi peştele proaspă t?
— Află , prietenul meu! a ră spuns schimnicul. Oceanul ce
ne înconjoară se ridică uneori pâ nă aici, şi câ nd apele dau
înapoi, ră mâ n peşti şi multe pietre preţioase…
Am ră mas amâ ndoi pe malul lacului, pâ nă seara, câ nd am
vă zut deodată luminile mă nă stirii! Erau ca nişte steluţe mici,
sus, deasupra mea, şi după cuvâ ntul schimnicului, puteau fi
vă zute pâ nă la zece poşte…
Am vrut să ne întoarcem, câ nd am auzit un strigă t atâ t de
puternic, încâ t toată insula s-a cutremurat. M-am speriat şi
l-am întrebat pe schimnic ce înseamnă aceasta?
— Pe Alah! mi-a ră spuns schimnicul. Mi-am petrecut
multe nopţi singur aici, dar niciodată n-am auzit nimic! Se
vede că trebuie să fie nişte fiinţe ale mă rii, venite pe insulă , şi
se află în luptă cu fiarele insulei…
Ne-am urcat pe o piatră înaltă , de lâ ngă lac, şi uitâ ndu-ne
în toate pă rţile, am vă zut deodată nişte luminiţe mici,
zbură toare, înghiţindu-se unele pe altele, şi am vă zut de
1139
asemenea bă rbaţi înarmaţi, luptâ ndu-se prin aer, cu paloş şi
lă nci. Ş i s-au ciocnit apoi două oştiri că lă ri, dâ nd asemenea
strigă t de luptă , că s-a cutremurat întreg pă mâ ntul!
După un timp, cele două oştiri s-au descleştat, şi s-a
aşezat între ele, pe câ mpul gol, un moşneag cu înfă ţişare
frumoasă , dar aproape orb.
— Cruţaţi sâ ngele vostru! a strigat moşneagul. Popor
nerod, nu vă mai nimiciţi unii pe alţii, din cauza unui stră in!
Ş i s-a ivit în faţa moşneagului un bă rbat cu trup de
elefant, cu numele Tud…
— O, tată , a strigat el. Jur pe sigiliul lui Salom, fiul lui
David, că sultanul Mutaa e cu totul nevinovat de acest
nenorocit ră zboi. Tot ră ul vine de la acel dimon nelegiuit,
Sulahec, cel ce a pă truns în ţara noastră , pâ ngă rind tot ce ne
este sfâ nt, şi ră pind om stră in, pe Zaher din Damasc, şi l-a
lă sat singur pe o insulă . Noi n-am vrut decâ t să -l aducem pe
acest stră in la noi, după cum ne-a poruncit Farha; să -l
ocrotim şi să -l aducem din nou în cetatea coralilor, la
sultanul Mutaa. Însă tâ lharul de Sulahec ni s-a împotrivit, şi
aşa a izbucnit ră zboiul nimicitor…
Moşneagul aproape orb, pe nume Abu Tavaif, a ră spuns:
— O, sultane Tud, Sulahec nu-i chiar aşa demn de
dojană … Farha, care a fermecat prin frumuseţe atâ ţia
oameni şi spirite, i-a prins în plasa iubirii sale şi pe Sulahec,
şi pe fratele să u Salhuc! Ş i s-au ră zboit ei din gelozie, şi după
îndelungată luptă , Sulahec l-a omorâ t pe fratele să u! Însă ,
câ nd a peţit-o pe Farha, ea nu l-a vrut, dar l-a vrut pe un
bă rbat stră in, din Damasc, de aceea Sulahec şi-a dat
osteneală să i-l ia, şi i l-a luat, şi a zburat cu el pe insula asta
îndepă rtată …
— Ş i de ce nu l-a omorâ t? a întrebat uriaşul Tud.
— Pentru că el s-a temut de ră zbunarea Farhei şi a tată lui
să u… a ră spuns moşneagul. Dar mă întreb dacă acel Zaher
poate fi cauza unui ră zboi atâ t de sâ ngeros.

1140
 — Cu drept gră it-ai… i-a ră spuns Tud; totuşi, stră inului i
se cuvine ocrotire şi ajutor. Zaher este nevinovat, şi eu
îndeplinesc porunca stă pâ nei mele Farha… Plă cut mi-ar fi
dacă am pune pace, după cum credeţi că -i mai bine, însă vă
întreb pe voi toţi, pe preasfâ ntul sigiliu al lui Salom, fiul lui
David: se află printre voi unul care să -l dea prins pe
oaspetele să u în mâ inile duşmanului?
— Nu! Nu se află ! au ră spuns spiritele luptă toare. Dar ce
rost are ră zboiul?
— Drepte sunt toate! a spus Abu Tavaif. Acest om a adus
printre noi multă nenorocire, însă nici cel mai înverşunat
duşman al să u n-a îndră znit să se atingă de viaţa lui, de
aceea ar fi de două ori nedrept dacă l-am omorî! Aduceţi-l
încoace!
Un spirit a să rit din vă zduh spre mine, şi m-a dus în faţa
lui Abu Tavaif.
— Ş tii tu, mi-a spus el, că o întreagă oştire a fost nimicită
din cauza ta? Spune-mi odată , cum ai îndră znit să -ţi alegi o
soaţă pentru oare atâ ţia sultani în zadar s-au ostenit?
Ş i spunâ nd eu întreaga mea istorie, de la vis pâ nă la
plimbarea cu schimnicul, Abu Tavaif a gră it, zicâ nd:
— Vă blestem, Tud şi Sulahec! Încetaţi lupta şi împră ştiaţi
cetele! Cunoaşteţi bine şiretenia şi puterea sultă niţei Farha!
Acest biet om e cu totul nevinovat, şi vreau să -l trimit în
patria sa, cu unul dintre robii mei!
— Una ca asta nu! a ră spuns Sulahec. Dacă nu vreţi să -l
omorâ ţi, să nu se întoarcă liber nici în patria sa, acolo unde
iubita mea l-ar putea gă si! Să -l aruncă m în mare, şi vom
spune sultă niţei Farha, dacă ne va ameninţa cu ră zboi, că a
fugit la vederea sâ ngeroasei bă tă lii…
Adunarea a strigat că bine era aşa, şi nişte spirite au şi
vrut să pună mâ na pe mine, câ nd s-au vă zut deodată
nenumă rate luminiţe şi flă că ri, şi s-au auzit glasuri
înfricoşă toare, strigâ nd:

1141
 — Vai vouă ! Opriţi-vă ! Aflaţi că noi suntem trimişii
sultă niţei Farha, şi îndată vine în ajutorul nostru vestitul
sultan Seisam, spre a-i aduce lui Zaher scă pare…
Cum Abu Tavaif a auzit numele lui Seisam, stă pâ nitorul
Vă ii Chipurilor Cioplite, s-a fă cut palid şi a spus că tre
Sulahec:
— Mi-am închipuit că această nelegiuită Farha va pune
totul în mişcare, pentru a nu-l pierde pe iubitul să u. Acum l-
a câ ştigat de partea sa pe scumpul meu fiu Seisam, care o să
vă nimicească pe toţi, dacă -i faceţi stră inului vreun ră u…
— Hotă ră şte cum crezi că -i mai bine, a strigat Sulahec, dar
nu-l lă sa pe Zaher să se întoarcă la Farha! N-aş putea suferi
una ca asta!
Abu Tavaif a că utat să -i împlinească voia lui Sulahec, şi l-a
înduplecat pe fiul să u să îngă duie ca eu să fiu trimis înapoi
în patria mea.
Câ nd s-a uitat împrejur, că utâ ndu-mă , eu dispă rusem şi
nu mai eram de gă sit nică ieri.
— De bună seamă ai lă sat să fie ră pit de vreun spirit de-al
tă u… a spus Seisam că tre Sulahec.
Sulahec s-a jurat însă pe sigiliul lui Salom că nu ştie unde
mă aflu, şi crede că Seisam m-a trimis sultă niţei Farha. N-a
lipsit mult ca din această încontrare să izbucnească o luptă
sâ ngeroasă , dacă nu i-ar fi rugat Abu Tavaif să aştepte pâ nă
se va afla unde sunt.
— Eu însumi, a strigat Abu Tavaif, îl voi pedepsi pe
vinovat, chiar de-ar fi fiul meu…

*
* *

— Tată l meu, Zaher, şi-a continuat Ali istoria, a fost ră pit

de un spirit îndă ră tnic, numit Dalhudj, pe câ nd cele două
că petenii se certau, şi a fost dus într-un serai întă rit, aflat

1142
pe-o insulă , în mijlocul mă rii întunecate. Ş i l-a supus
chinurilor. L-a pus întâ i în lanţuri şi l-a aruncat într-o
temniţă întunecoasă . Seara, câ nd Dalhudj s-a aflat la
bă utură , a poruncit să fie adus şi bă tut spre înveselirea
mesenilor. Ş i l-a lă sat să stea într-un colţ, şi de fiecare dată
câ nd îşi umplea pocalul, îi zvâ rlea vin în faţă . Astfel, tată l
meu a suferit îngrozitor, zile la râ nd, încâ t pă zitorului să u,
spiritul Mifradi, i s-a fă cut milă de el. În loc să -l supună
chinurilor, după poruncile lui Dalhudj, a că utat să -i uşureze
suferinţa prin cuvinte bune:
— Cu plă cere te-aş duce într-o ţară locuită de oameni, i-a
spus el, însă o depă rtare de zece ani ne desparte de lumea
luminii, şi n-am putea-o stră bate fă ră să trecem prin cea mai
mare primejdie! Ş i unde am putea scă pa de hainul Dalhudj?
Ne-ar urmă ri pâ nă la capă tul lumii…
În timp ce Mifradi îi fă gă duia mai departe tată lui meu că -i
va să ri în ajutor câ t va putea, s-a ară tat deodată în temniţă
Dalhudj, jurâ nd pe pecetea întunericului că Mifradi trebuie
să sufere pentru Zaher! Ş i a poruncit să i se dea o mie de
lovituri. Mifradi s-a prefă cut leşinat, pâ nă a pă ră sit temniţa
Dalhudj, pe urmă a să rit de jos, l-a dezlegat pe tată l meu, l-a
luat pe braţe şi a zburat cu el pe deasupra nourilor, toată
noaptea…
— Ş tii tu, Zahere, că am şi stră bă tut depă rtare de zece
ani? a întrebat spiritul, în zori.
Plin de mirare ascultase tată l meu. Ş i, tot atunci, a că zut
din cer o să geată în flă că ri. Spiritul Mifradi a ars de viu.
Locul necunoscut unde că zuseră era cu desă vâ rşire
pustiu, şi abia după ce a ră tă cit din loc în loc o jumă tate de
zi, tată l meu a ajuns într-un ţinut bogat în livezi şi ape. A
ză rit pe ţă rmul unui fluviu un bă rbat spă lâ ndu-se pentru
rugă ciune. S-a spă lat şi Zaher, şi s-au rugat împreună . Apoi
a întrebat Zaher:
— În ce ţară sunt şi printre ce fă pturi?

1143
 — Află , i-a ră spuns necunoscutul. Insula asta e locuită de
spirite ale proorocului Hidr! Te afli pe Insula Diamantelor,
înconjurată de Marea Verde, care se întinde pâ nă la muntele
Kaf…
— Dar cum arată acest munte? a întrebat Zaher, şi i s-a
ră spuns:
— Muntele Kaf e alcă tuit dintr-o perlă verde, şi e locuit de
cele mai nobile fă pturi, iar de jur împrejur e pă zit de cei mai
puternici îngeri! Nimeni nu poate că lca acolo! Tu însă vino cu
mine, la sultanul nostru, şi el te va lă muri mai bine despre
toate…
Ş i l-au dus pe tată l meu într-o cetate mare şi frumoasă , cu
porţile pă zite de spirite, avâ nd în mâ ini să geţi de argint şi
aur. Ş i nevă zâ nd Zaher, în cetate, minarete din ale că ror
foişoare să se strige trecerea vremii şi nimicnicia pulberii, a
întrebat de ce lipsesc.
— Nicio grijă să n-ai de asta! Cum se apropie timpul
strigă rii muezinilor, din muntele ce-l vezi, parcă acoperind
cetatea, se ridică o coloană de lumină , şi mii de trâ mbiţaşi se
aud strigâ nd din trâ mbiţe…
Ş i astfel gră ind şi minunâ ndu-se, au ajuns la seraiul
sultanului Amrad. Ş i intrâ nd în divan aducă torul, l-a aflat pe
Amrad-sultan înconjurat de viziri, sfetnici şi că peteniile
oştilor. Apoi Zaher a fost poftit în faţa sultanului Amrad. I s-a
poruncit, cu înfricoşă tor cutremur:
— Tot acum să istoriseşti cum ai ajuns aici! Că ci nimeni
pâ nă la tine n-a că lcat încă pe acest pă mâ nt…
Ş i Zaher i-a spus toată istoria pă timirilor, de la visul cu
Farha, pâ nă la fuga cu Mifradi! Ş i nu-şi sfâ rşise bine
cuvâ ntul, câ nd, deodată , s-a auzit un vuiet înfricoşă tor, şi s-
au vă zut în aer nenumă rate luminiţe şi flă că ri.
— Mă rite Doamne! a strigat, dâ nd seama, un stră jer venit
în fugă . În faţa cetă ţii noastre se află o oaste a că rei putere o
cunoaşte doar unul Alah! Am poruncit numaidecâ t oştilor

1144
noastre să sară la ziduri…
Ş i ieşind sultanul pe terasa seraiului, şi vă zâ nd oştile, şi-a
dat seama că straja spune adevă rul curat. L-a chemat deci
pe marele vizir Dilhat:
— Du-te, vizire, în afara cetă ţii, la că peteniile oştilor
stră ine, şi întreabă -i cine sunt, ce credinţă au şi cu ce
gâ nduri au venit!
Dilhat-vizir a încă lecat şi a mâ nat galop pâ nă la marginea
cetă ţii. Un oştean stră in l-a dus spre că peteniile oştilor.
— Dar cine sunt că peteniile? Care le este numele? a
întrebat vizirul.
— Oştile din faţa ta, a spus oşteanul, sunt sub braţul a
patru sultani. Pe unul îl cheamă Sulahec, pe al doilea Tud,
pe al treilea Seisam, pe-al patrulea Dalhudj! Ş i se mai află
printre ei şi Abu Tavaif… Dacă vrei să vorbeşti cu ei, du-te
jos, în livada verde, la cortul lui Abu Tavaif, că ci îi gă seşti
acolo pe toţi…
Dilhat-vizir s-a dus spre locul ară tat, unde era întins un
cort deosebit de frumos şi bogat împodobit.
Dar pâ nă va intra în cort vizirul Dilhat, noi se cuvine să
istorisim de ce se zborşiseră cei patru sultani asupra lui
Amrad. Să -l lă să m deci să istorisească pe Ali, feciorul lui
Zaher…
Câ nd, după fuga tată lui meu, a intrat Dalhudj în temniţă ,
cu gâ ndul de a-l jertfi Zeului Întunecimii, nu l-a mai gă sit
nici pe el, nici pe Mifradi.
Ş i avâ ntâ ndu-se în vă zduh Dalhudj, a zburat în că utarea
lor, spre toate mă rile şi insulele, pâ nă a ajuns şi pe Insula
Diamantelor. Ş i ajungâ nd, a auzit cum gră iau două spirite:
„Astă zi am vă zut mare minune, spunea unul: un om dus
în, câ rcă de un spirit! Ş i deodată spiritul s-a prefă cut în
scrum, iar omul a ajuns pe pă mâ nt nevă tă mat, şi se află
acum la sultanul nostru…”
Cum a auzit Dalhudj una ca asta, s-a bucurat de pieirea

1145
lui Mifradi, şi ştiind că Zaher se află la adă post, s-a reîntors
în patrie. Ş i a vă zut o oaste înfricoşată la numă r, ca
pică turile de ploaie ale potopului:
— Pe noapte şi întunecime! a ră cnit el. Se vede că s-a
întâ mplat ceva nemaipomenit, că ci n-am vă zut încă atâ tea
oşti strâ nse, şi încă nimeni n-a îndră znit pâ nă acum să -mi
împresure cetatea…
S-a îndreptat spre unul dintre împresură tori:
— De-o viaţă tră iesc pe insula asta, şi încă n-am vă zut
venind asupră -ne spiritele luminii! Deci ce caută la noi o
astfel de oaste mare, şi sub ce poruncă se află ea?
— Oastea asta, i-a ră spuns oşteanul, e alcă tuită din trei
pâ lcuri: un pâ lc ascultă de poruncile sultanului Sulahec, al
doilea de sultanul Tud şi al treilea de sultanul Seisam!
Acesta din urmă este Abu Tavaif, aflat şi el aici, că utâ nd toţi
un om cu numele Zaher…
— Ş i de unde ştiu ei că Zaher a fost adus aici? a întrebat
Dalhudj.
— Au aflat de la soaţa lui Mifradi, care pentru a mâ ntui pe
soţul să u şi pe Zaher, a cerut ajutor sultanului Seisam…
Cum a auzit acestea Dalhudj, a cugetat în sine că , dacă
Zaher mai tră ieşte, n-are de ce se teme de aceşti sultani. S-a
dus deci la Abu Tavaif, şi gră indu-i i-a zis lui:
— O, înţeleptule moşneag Abu! Află că Zaher din Damasc,
pentru care atâ ţia sultani şi-au învolburat oştile, se află pe
Insula Diamantelor, la sultanul Amrad. Dacă vreţi să -l gă siţi
pe acel om, o să vă că lă uzesc, înconjurat de oştile mele…
Abu Tavaif a primit acest cuvâ nt, şi astfel a pornit cu cei
patru sultani mai departe, în că utarea lui Zaher…
Ş i vă zâ ndu-i vizirul Dilhat pe sultanii nă vă litori, aşezaţi în
jilţuri aurite, li s-a închinat pâ nă la pă mâ nt şi a gră it,
întorcâ ndu-se spre Abu Tavaif:
— O, înţeleptule moşneag, pace ţie! Află că sunt trimisul
sultanului Amrad, cel ce se miră foarte vă zâ nd oşti stră ine

1146
atâ t de numeroase, pă trunse în stă pâ nirea sa! Ş i am binevoi
să ştim ce urmă riţi cu învolburarea oştilor? La ce aţi venit
încoace? Nici nu îndră znesc să cred că n-aţi venit la noi să vă
desfă şuraţi corturile pă cii! Iar dacă aţi venit să ne aduceţi
pustiirea, puterea noastră vă este binecunoscută …
— Fă ră îndoială ! a ră spuns Abu Tavaif, nu vrem să fim
vră jmaşii stă pâ nului tă u; îi vom fi prieteni, numai dacă ni-l
dă prins pe omul din Damasc aflat la el! Din cauza acestui
om a curs atâ ta sâ nge!
Dilhat-vizir s-a întors la Amrad, aducâ ndu-i cuvâ ntul
năvă litorilor.
Ş i unindu-se Amrad cu sfetnicii să i, le-a spus toată istoria
cu Zaher.
— Pe razele de lumină ale lui Mahomed-prooroc! Ş i-a
sfâ rşit cuvâ ntul Amrad. Oricâ t de greu mi-ar fi să port ră zboi,
totuşi nu-l voi da niciodată prins în mâ inile vră jmaşilor să i
pe cel ce-mi cere să -l primesc sub corturile ocrotirii şi să -i fiu
cetate a salvă rii! Îl voi chema pe Zaher şi-l voi întreba! Dacă
nu va vrea să plece de la noi, sultanii nă vă litori îmi vor
cunoaşte numaidecâ t puterea repeziciunii oştilor…
Ş i venind Zaher, l-a întrebat sultanul:
— Vrei poate să te duci împreună cu nă vă litorii, sau vrei
să ră mâ i aici?
— Spre dreaptă mă rturisire, stă pâ ne, ar trebui să spun că
mi-i dor de neamurile şi prietenii mei din Damasc, dar şi aici
ră mâ n cu dragă inimă …
— Ai auzit ră spunsul lui Zaher… a spus hotă râ t sultanul
că tre Dilhat. Întoarce-te la că peteniile spiritelor şi spune-le
că eu sunt gata de luptă …
Cum Dilhat le-a dat acest ră spuns, nă vă litorii s-au aprins
de mâ nie şi au strigat:
— Cum? Din cauza acestui om? Să ne pregă tim de atac, să
nimicim cetatea şi să -i luă m prinşi pe locuitorii să i…
Abu Tavaif însă , gră indu-le mai apoi, le-a zis:

1147
 — Aflaţi, copiii mei, că sultanul Amrad nu e chiar aşa de
uşor de biruit! El însuşi este un erou, şi oastea sa se
aseamă nă cu marea în vijelie! Cel mai nimerit lucru ar fi să
ne ridică m corturile… Vom lă sa aici, ca iscoadă , spirite
nevă zute, să -l ră pească pe Zaher, cum îl vor afla stâ nd
singur… E mai nimerit aşa. Fiii mei, că ci totdeauna sfâ rşitul
ră zboaielor e îndoielnic…
Oştile şi sultanii au primit cuvâ ntul cu mare strigă t de
bucurie. Îndată a fost trimis la sultanul Amrad sol, însă
Amrad l-a chemat tot atunci pe Zaher. I-a spus:
— O, Zahere! Viaţa ta aici e în pericol! Eşti înconjurat de
spirite nevă zute, gata să te ră pească la ceas prielnic! Te voi
trimite deci fie în patria ta, fie la sultă niţa Farha; alege…
— O, sultane preamilostiv! a ră spuns Zaher. Oricâ t de
mult aş iubi-o pe soaţa mea, încă de la primul meu vis ea mi-
a pricinuit prea multă suferinţă . Aş vrea deci să fiu dus într-
un tă râ m locuit de oameni…
A venit îndată un spirit zbură tor…
— Du-l pe omul acesta în patria sa… a poruncit sultanul.
Dă -i apoi multe averi, să poată tră i toată viaţa fă ră griji,
împreună cu ai să i…
Ş i spiritul l-a luat pe Zaher şi a luat şi o pungă uriaşă ,
plină de pietre preţioase, şi a zburat o jumă tate de noapte, şi
l-a aşezat pe vâ rful unui munte înalt, i-a dat punga şi a gră it
astfel:
— Eu trebuie să mă întorc numaidecâ t, că pâ nă la ivirea
zorilor trebuie să fiu acasă ! Ră mâ i aici, Zahere, pâ nă
dimineaţa, după aceea coboară muntele, şi te vei afla la o
cetate mare, de unde vei putea ajunge uşor în patria ta…
Însă Zaher n-a vrut să ră mâ nă mult într-un loc, şi cum s-a
îndepă rtat spiritul, a început să umble pe munte din loc în
loc, ră tă cindu-se şi îndepă rtâ ndu-se de singura că rare spre
cetatea amintită . Câ nd s-a luminat de ziuă , s-a pomenit între
pră pă stii înfricoşă toare. Atunci s-a aruncat la pă mâ nt

1148
deznă dă jduit.
Ş i ridicâ ndu-se din pulbere, a vă zut înaintea sa două vulpi
bine hră nite. „Trebuie să fie în apropiere pă mâ nt roditor,
altfel n-ar tră i pe aici animale”, se gâ ndea Zaher, şi urmă rind
vulpile, a mers peste stâ nci şi hă uri, pâ nă s-au pierdut într-o
peşteră . A intrat şi Zaher în peşteră , şi a gă sit o scară
meşteşugit să pată în stâ ncă şi luminată puţin prin
deschiză tura de la intrare. Cu câ t cobora în adâ ncime,
lumina scă dea, însă scara era aşa de bună , încâ t el a putut
merge înainte, chiar pe întuneric! Ş i nu peste mult a ză rit,
spre marea lui bucurie, o deschidere asemă nă toare în partea
dimpotrivă . Ş i-a urmat neobosit drumul, pâ nă a ajuns din
nou la faţa pă mâ ntului, la ţă rmul mă rii, în cel mai roditor şi
înfloritor tă râ m ce-l vă zuse vreodată …
După ce şi-a potolit foamea cu poame dulci şi s-a ră corit
cu apa ce ţâ şnea din pă mâ nt, s-a apropiat de o statuie de
aramă , ce se ridica în faţa sa, pe o coloană de marmoră ,
înaltă de două zeci de coţi. Ş i ţinea statuia în mâ na dreaptă ,
întinsă , o tă bliţă de aur, cu urmă toarea scriere:

„În numele lui Alah cel Îndurător, află, o, călătorule, că te

afli la hotarul cel mai îndepărtat al ţării oamenilor, şi că aici
începe stăpânirea spiritelor! Această insulă a oceanului e
piciorul celui mai înalt dintre toţi munţii, îndată după muntele
Kaf. Iară când Salom, fiul lui David, s-a lăsat purtat prin
lumea întreagă, a găsit partea de sus a muntelui atât de
pustie şi stâncoasă, iar partea de jos atât de frumoasă şi
roditoare, încât a spus către spiritele sale:
— Ce nimerită ar fi o cale care să străbată acest munte, căci
venind oamenii vreodată, s-ar rătăci şi ar pieri de foame şi de
sete!
— O, profet al lui Alah, a răspuns un spirit. Toţi munţii au
ramuri şi vine în măruntaiele adâncului, ca arborii! Şi muntele
acesta are, printre altele, o vână mare, care se întinde din vârf

1149
până la insula asta! Dacă porunceşti, o, Soloame, eu o lărgesc,
încât să poată coborî oricine de pe munte, spre insulă…
Şi apoi, la porunca lui Salom, s-a pus pe lucru spiritul, şi
calea a fost răzbită! Şi a mai clădit în apropiere un port, bun
adăpost corăbiilor, chiar la furtunile cele mai puternice”…

Citind Zaher scrierea, a cercetat portul şi gâ ndea: „Dacă n-

ar veni din câ nd în câ nd aici coră bii, spiritele nu l-ar fi
construit… Am să aştept pâ nă se va ivi prilejul să mă
înapoiez în patrie.”
Ş i într-adevă r, nu după mult, s-a şi ară tat o corabie cu
pâ nze, semă nâ nd cu aripile unei pă să ri uriaşe, şi a ancorat
în portul spiritelor. Câ nd însă au coborâ t pe uscat,
neguţă torii s-au speriat de Zaher, de barba sa lungă , de
mustă ţile şi unghiile lui, că ci semă na mai degrabă a fiară
decâ t a om!
— Acesta e, de bună seamă , spiritul insulei! a spus unul.
Altul a ră spuns:
— Nu e spirit, că ci picioarele i-s de om! Poate e vreun
nenorocit, şi vreau să mă apropii de el…
Ş i neguţă torul şi-a luat paloşul şi a pornit spre Zaher,
spunâ nd:
— Dacă eşti spirit, fugi. Iar dacă eşti om, primeşte
închinarea mea!
— De ce mă crezi spirit? s-a mirat Zaher. Sunt om din
Damasc!
— Dacă -i aşa, vino cu mine, pe corabia mea, şi istoriseşte-
mi cum ai ajuns aici…
Ş i astfel, după ce Zaher le-a istorisit neguţă torilor întreaga
lui pă timire, l-au încredinţat că se poate înapoia cu ei în
Siria, că ci şi ei, că lă torind în Orient spre Latakia, fuseseră
împinşi de furtună , din Marea Mediterană spre ocean…
Zaher le-a dă ruit câ teva pietre preţioase, primind în
schimb veşminte, mâ ncare şi bă utură .

1150
 Ş i iată -l ajuns în Latakia, unde a ră mas puţin, şi s-a
înapoiat, spre marea bucurie a prietenilor şi neamurilor, la
Damasc, unde a fost înă lţat pâ nă la cele mai înalte ranguri…

DE AICI ÎNAINTE GRĂIEŞTE IAR ALI, FIUL LUI ZAHER…

CUM PORNEŞTE ALI SĂ-ŞI CAUTE TATĂL! FUGA PE
MARE ŞI DIHĂNIILE ÎNTUNERICULUI…

— Eu, Ali, fiul lui Zaher, am fost crescut cu cea mai mare
grijă . Bunicul mi-a adus cei mai buni învă ţă tori, şi am
învă ţat a scrie şi a citi, iar mai tâ rziu am învă ţat filosofia,
istoria şi astronomia. Cu câ t creşteam, îmi dam seama că
mama, sultă niţa Farha, era tot mai tristă . De câ te ori mă
vedea, mă îmbră ţişa şi plâ ngea…
— Câ t de bine semeni cu tată l tă u! Îmi spunea oftâ nd, dar
cum o întrebam cine era tată l meu, îmi spunea numele unui
sultan necunoscut. Într-o zi, certâ ndu-l pe unul dintre robii
ei, i-am zis:
— Harap nelegiuit, de câ te ori ţi-am spus că nu vreau să te
mai vă d în faţa ochilor mei?
— Eu sunt un simplu rob, mi-a ră spuns harapul, însă o
lume îi cunoaşte pe pă rinţii mei! Pe câ nd tu ştii că tată l tă u e
un necunoscut? Să ră tă ceşti şi tu, ca mine, printre stră inii
cei nemilostivi!…
A fugit robul după aceste cuvinte, dar eu l-am urmă rit cu
paloşul şi nu l-am mai putut ajunge!
Am stat pe gâ nduri câ teva clipe, uimit de mă rturisirea lui,
după aceea m-am dus la mama. Ea m-a să rutat şi m-a
îmbră ţişat ca de obicei, însă eu am ră mas tă cut şi
posomorâ t. Câ nd m-a întrebat ce-i cu mine, i-am ră spuns,
zicâ ndu-i:
— Pe slă vitul şi îndură torul Alah, trebuie să ştiu cine a fost
1151
tată l meu, sau dacă nu paloşul să pună capă t vieţii mele…
— Fiul meu! mi-a ră spuns mama plâ ngâ nd: jur că tată l
tă u a fost unul dintre oamenii cei mai buni ai poporului să u!
— Fă ră cuvinte sună toare! am strigat eu, plin de mâ nie.
Spune-mi cine-i tată l meu, sau mă ucid, că ci azi am auzit
ceva ce-mi încă runţeşte buclele tinere…
— Pune-ţi paloşul la loc, fiule… a ră spuns mama, blâ nd.
Aşază -te liniştit lâ ngă mine, că ci vreau să -ţi mă rturisesc
totul…
Ş i mi-a istorisit cum atâ ţia bei i-au cerut mâ na, şi cum
niciunul nu i-a plă cut, şi cum l-a iubit din prima privire pe
tată l meu, la Damasc, cum i s-a ivit în vis, şi cum a fost
gă sit, şi cum s-a însurat cu ea…
— Însă , a încheiat mama, fericirea mea n-a fost decâ t de
scurtă durată . Câ nd m-am sculat dimineaţa, după noaptea
nunţii, am întins mâ na să -l aflu, şi nu l-am mai gă sit! L-am
strigat, şi nu mi-a ră spuns. Am aflat pe urmă că a fost ră pit
de Sulahec, din gelozie, că ci eu n-am vrut să -i fiu soaţă lui
Sulahec! Nu mai am de la tată l tă u decâ t inelul schimbat cu
dâ nsul în noaptea nunţii, pentru o bră ţară … M-am zbă tut
să -l aflu, dar nu l-am mai gă sit…
După ce mama şi-a sfâ rşit istoria, am strigat cu adâ nc
cutremur:
— Dacă -i aşa, nu-mi ră mâ ne decâ t să -l caut pe tată l
meu…
— Dar, fiul meu, nu pot suferi despă rţirea de tine! a strigat
mama. Ş i dacă ţi se întâ mplă vreo nenorocire?
Am pă ră sit-o mâ nios că nu mă lasă , dar în culmea fericirii
că aflasem adevă rul despre tata…
Nu bine m-am despă rţit de ea, şi am şi fost chemat la
bunicul meu, sultanul Mutaa. M-am bucurat, gâ ndind că -i
spusese mama că vreau să mă duc să -l caut pe tata, şi că el
o îndemnase să mă lase. Însă câ nd m-am înfă ţişat bunicului
meu, s-a uitat la mine cu mâ nie neagră :

1152
 — Dacă nu vrei să cunoşti asprimea pedepsei mele, scoate-
ţi din cap şi din inimă gâ ndul că lă toriei, şi să nu mai vorbim
de asta niciodată !
„Bine! M-am gâ ndit. Chiar dacă vă purtaţi aşa cu mine, tot
am să mă duc să -l caut pe tată l meu…”
Ş i ducâ ndu-mă la mama, am întrebat-o cum a putut lua
de bună gluma cu că utarea tatei? Nu cunosc decâ t acest
serai, şi cum mi-ar putea trece mă car prin minte o că lă torie?
Singurul lucru ce-l vreau, ar fi să pot purta pe deget inelul
tatei…
— Tot ce-i al meu e şi al tă u! a ră spuns mama, şi mi-a dat
inelul.
M-am dus numaidecâ t la un prieten, pe care-l chema
Zaher, ca şi pe tată l meu, şi i-am povestit tot ce se
întâ mplase între mine, mama şi bunicul, şi i-am spus că n-aş
putea avea linişte nicio clipă , dacă nu-l aflu pe tata…
Prietenul a gă sit bun gâ ndul meu, şi s-a jurat că mă
însoţeşte! Ş i ducâ ndu-se numaidecâ t în port, şi închiriind în
taină o corabie spre Siria, am adus veşminte şi o pungă cu
aur şi pietre preţioase, şi în seara a doua am ridicat ancora!
În primele două zile, vâ ntul ne-a fost prielnic. Dar cum a
venit ziua a treia, s-a potolit tot mai mult şi mai mult,
pâ nzele s-au lă sat din ce în ce, şi corabia s-a oprit,
ră mâ nâ nd nemişcată în mijlocul mă rii… Că pitanul s-a
speriat foarte vă zâ nd aceasta, şi ne-a spus:
— Trebuie să vă pă ziţi de înfricoşă toarele dihă nii ale
adâ ncului, că ci uneori urcă pe corabie şi înghit coră bierii şi
că lă torii! Aşezaţi-vă deci pe la marginea coră biei, cu paloşul
de-a gata!
Ş i astfel, venind noaptea a doua, în timp ce stam de strajă
cu jumă tate din neguţă torii aflaţi pe corabie şi pe câ nd
ceilalţi dormeau, am ză rit deodată cum s-apropie ceva ca un
munte înalt.
— Suntem pierduţi! a ră cnit că pitanul, că ci iată , se apropie

1153
dihania adâ ncului! Zadarnic vom lovi-o cu paloş sau lance,
că ci pielea ei e atâ t de tare, că e bună de scuturi…
Ş i în vremea asta, toţi şi-au scos paloşele, să sperie fiara
adâ ncimilor! Ş i fiara se apropia câ t muntele, şi câ nd s-a aflat
doar la câ ţiva paşi, şi a vă zut oamenii înarmaţi, s-a tras
înapoi, dar numaidecâ t, pe câ nd noi ne şi socoteam mâ ntuiţi,
înfricoşă toarea dihanie s-a întors, urmată de mai mult de
două sute de munţi vii ai adâ ncimilor…
— Luaţi-vă ră mas bun de la prieteni şi rugaţi-vă la Alah! a
ră cnit că pitanul.
Ş i dihă niile au înconjurat corabia, şi erau gata să sară pe
ea, câ nd deodată s-a pornit un vâ nt puternic, azvâ rlind
corabia ca pe o stea zbură toare, pe deasupra fiarelor, şi noi
toţi am strigat de bucurie, iar că pitanul şi-a aruncat
turbanul în aer…
Apoi, ne-am continuat că lă toria, timp de treizeci de zile,
vâ ntul fiind mereu prielnic, cerul senin şi marea liniştită .
Unii că lă tori câ ntau, alţii recitau versuri, alţii istoriseau
basme, astfel că timpul trecea repede. Dar venind ziua a
treizeci şi una, am vă zut un punct negru pe cer, nu mai mare
ca o drahmă , şi îndată a început a bate vâ ntul rece de
gheaţă , încâ t a trebuit să îmbră că m veşmintele de iarnă .
Între timp, punctul negru începuse să crească , pâ nă s-a
întins la urmă , peste întreg vă zduhul. Îndată a început a
fulgera şi a tuna, nourii vă rsau lacrimi mari, repezi şi dese,
marea fierbea şi spumega, şi împingea corabia în toate
pă rţile. Ne munceam toţi să scoatem apa din corabie, dar
îndată a că zut o grindină atâ t de distrugă toare, încâ t n-am
mai putut ră mâ ne pe punte, şi abia am coborâ t, câ nd patru
valuri câ t patru munţi au lovit din toate pă rţile corabia, şi au
sfă râ mat-o deplin… Tot ce se aflase pe corabie s-a scufundat
în adâ ncul genunilor nemă surate, numai eu m-am prins de
un sac cu fă ină , care, după cum se ştie, se poate ţine
patruzeci de zile pe faţa apei, şi am înotat pe sac două zile şi

1154
două nopţi, azvâ rlit uneori de valuri pâ nă la stele, şi din nou
în adâ ncurile genunilor… A treia zi, eram atâ t de slă bit de
foame şi sete, şi atâ t de înţepenit de umezeală şi frig, încâ t
nu m-am mai putut ţine de sac. M-am ţinut totuşi la
suprafaţă , cu ajutorul valurilor, pâ nă spre seară . Ş i pentru
că nu mai puteam spera că voi scă pa, nici nu mai înotam
vrâ nd să -mi pun capă t suferinţelor, printr-o moarte câ t mai
repede, dar am ză rit deodată în faţa mea, în mijlocul mă rii,
ca un foc uriaş. Mi-am încordat din nou ultimele puteri să
mă pot apropia de foc, şi îndată am vă zut un serai mare, de
aur, purtat de patru spirite; şi era luminat aşa de puternic, şi
atâ t de bogat împodobit cu pietre preţioase, stră lucitoare,
încâ t împră ştia peste mare o lumină orbitoare, ca soarele cel
mai curat din mijlocul zilei! Câ nd mă aflam doar la câ ţiva
paşi depă rtare, am auzit pe cineva strigâ nd:
„Luaţi-l pe nenorocitul acesta!”
Ş i îndată , un spirit a zburat din serai spre mine şi m-a
apucat, şi m-a dus înă untru. Leşinasem câ nd spiritul m-a
scos din apă , şi abia dimineaţa m-am trezit într-un pat,
acoperit cu atlaz roşu, şi în faţa mea se gă sea un veşmâ nt
verde, în fir de aur, şi pe duşumeaua de marmură se afla un
vas cu că rbuni, pe care ardea lemn de aloe, iar în apropiere
era întinsă o masă cu cele mai alese bucate. Cum m-am
sculat, s-au ară tat doi slujitori, şi m-au spă lat cu apă de
trandafiri, şi m-au îmbră cat. Apoi m-am aşezat mort de
foame la masă , şi am mâ ncat pâ nă m-am să turat. Ş i slujitorii
au adus felurite poame şi dulciuri, apoi au adus iar apă şi
să pun binemirositor. Ş i ducâ ndu-se slujitorii întru ale lor, au
intrat patru fete, frumoase ca luna, şi m-au întrebat cine
sunt şi cum am ajuns în marea aceea…
— Bine că valurile te-au adus la noi, au spus fetele, după
ce le-am istorisit pă timirea mea, că ci aici te aşteaptă numai
fericire şi bucurie…
Le-am rugat apoi să -mi spună : unde mă aflu? Al cui era

1155
seraiul din mijlocul mă rii? Cine-l zidise? Cine stă într-însul?
— Află , prietene, mi-a ră spuns una din fete, eşti în mijlocul
oceanului celui mare, cel ce înconjoară lumea, şi din care
izvoră sc toate mă rile celelalte! Oceanul cel mare are mulţi
locuitori, şi tu te afli în faţa unei insule rotunde, aşezată între
doi munţi uriaşi, pe ale că ror vâ rfuri se ridică un serai cu
zidurile aurite, stră lucind în lumina soarelui ca o stea. Pe
insula asta creşte cel mai bun lemn de aloe şi ţâ şneşte un
izvor cu apă albastră -întunecată şi plă cut mirositoare. Ş i
tră iesc în apa asta peşti de felurite culori, fă ră oase, cu ochi
aurii şi urechi ascuţite şi tă ioase, cu care pot face ţă ndă ri
cele mai tari stâ nci! Câ teodată , se strâ nge pe unda izvorului
o spumă deasă , şi vâ ntul ducâ nd-o de-a lungul celor doi
munţi ajunge în Marea Albastră , unde neguţă torii o strâ ng şi
o vâ nd sub numele de ambră ! Cetatea de pe insula asta
întrece în stră lucire şi bogă ţie toate cetă ţile lumii, şi numele
ei e Asaf, adică „Vai mie!” că ci toţi cei ce o vă d câ t e de sus
zidită scot vaiete de mirare… Cetatea Asaf e înconjurată de
ziduri aurite, cu creste de rubine, şi e pă zită de că lă reţi cu
lă nci mari de argint şi cu vâ rf de smaragd! În mijlocul cetă ţii
se ridică un serai, acoperit, pe dinlă untru şi pe dinafară , cu
cele mai scumpe pietre rare. Divanele, şi jilţurile, şi scrinurile
nici nu se pot descrie! Seraiul mai cuprinde şi o încă pere în
patru unghiuri, aşezată pe patru pilaştri de aur, iar în mijloc
se află o fâ ntâ nă ţâ şnitoare, de coral roşu, împră ştiind un
ocean de miresme. De asemenea, în încă perea aceea atâ rnă
multe colivii de aur, cu încuietorile de argint şi cheile de
smaragd, şi cele mai dulci câ ntă ri te vră jesc… Iar în adâ ncul
acestei încă peri, pe un tron acoperit cu mă tase verde, şade
cea mai frumoasă fată , puternica sultă niţă Turela, fata
sultanului Farkad, înconjurată de mulţi oameni şi spirite! Nu
departe de insula sultă niţei Tureia, se află o insulă mai mare,
unde oameni mulţi viermuiesc, insula lui Kanas sultan! Ş i
are Kanas sultan o fată , Sultă niţa Albastră , cea mai vestită
1156
vră jitoare! Îi plac fetei lui Kanas oamenii stră ini, şi de aceea
are iscoade în toate pă rţile mă rii! Cum află om frumos,
iscoadele i-l şi aduc, şi după o vreme fata lui Kanas îl ucide
sau îl preface în fiară cu patru labe, sau în pasă re… Acest
serai e zidit anume de că tre sultă niţa Tureia, ca salvare a
naufragiaţilor, să nu cadă în mâ inile înfricoşă toarei Sultă niţe
Albastre! Mulţumeşte deci lui Alah că ai ajuns aici…
Apoi, nişte roabe m-au dus în cetatea Asaf, într-o luntre
acoperită cu cele mai scumpe covoare, şi m-au gă zduit la
casa de oaspeţi, unde, la drept gră ind, ar fi putut sta şi cel
mai puternic sultan, atâ t de frumoasă era, şi pe dinafară şi
pe dinlă untru…
Am ajuns noaptea, şi am fost dus într-o încă pere cu
sfeşnice de aur, cu nenumă rate lumâ nă ri de ceară ,
încrustate cu lemn de aloe. O masă încă rcată cu cele mai
gustoase bucate şi bă uturi sta în faţa unui divan adâ nc, şi
moale, şi bogat împodobit. Sclavele mi-au pus mâ ncare în
blid şi mi-au turnat vin, şi într-un tâ rziu m-am culcat pe
divan, dormind toată noaptea.
Ş i venind ziua a doua, am vă zut înaintea mea o fată
frumoasă nespus, într-o rochie ţesută în fir de aur,
împodobită cu perle.
— Vei fi fiind poate sultaniţa Tureia? am întrebat-o.
— Ce-ţi trece prin minte, nerodule? a ră spuns ea. Sunt cea
mai neînsemnată roabă a sultă niţei, sunt slujitoarea acestei
încă peri, şi-ţi aştept poruncile…
— Dar câ nd va veni oare aici sultă niţa Tureia?
— Cred că ţi-ai pierdut minţile, dacă poţi crede că
sultă niţa Tureia va veni… Te va chema peste trei zile şi te va
întreba cine eşti şi cum ai ajuns aici, apoi îţi va da cinstea
potrivită rangului tă u! Pă zeşte-te de minciună ! Nu-i ascunde
adevă rul, că ci ea ştie tot, prin spiritele ei,
Ş i dacă te află mincinos, eşti pierdut…
Ş i-n timp ce roaba îmi gră ia, s-au ară tat deodată patru

1157
sute de hadâ mbi în veşminte de atlaz, cu cingă tori de aur şi
cu paloşul gata…
— Stă pâ ne, a spus că petenia lor. Sultă niţa Tureia ne-a
trimis să te chemă m la ea.
Sclava s-a uitat la el mirată .
Mi-a spus:
— Află că eşti primul stră in chemat la serai înainte de
trecerea celor trei zile… E semn bun, însă să fii cuviincios şi
ascultă tor, să nu vorbeşti în faţa ei prea tare, şi mereu să -ţi
cunoşti lungul nasului…
Ş i pă ră sind casa oaspeţilor, am încă lecat pe-un catâ r, cu
hamuri scumpe câ t un sultanat, şi ajungâ nd la serai, am
stră bă tut şapte curţi, pă zite de mai multe mii de spirite
înfricoşă toare.
Ş i ajungâ nd în sala tronului, sultă niţa mi-a poftit bun
venit, şi toţi vizirii şi că peteniile oştilor s-au ridicat. După ce
m-am închinat ei, poftindu-i viaţă lungă şi belşug supuşilor,
ea a ră spuns, zicâ ndu-mi:
— Ş tiu cine eşti, şi o cunosc pe maică -ta destul de bine!
Spune-mi deci pă timirile tale…
Ş i după ce i-am istorisit tot ce-am pă ţit de la fuga mea,
sultă niţa Tureia mi-a poftit încă o dată bun venit, zicâ ndu-mi
astfel:
— Socoteşte ţara mea ca pe a ta, şi slujitorii mei ca pe
slujitorii tă i!
Ş i s-a ridicat, mi-a luat mâ na şi m-a dus în seraiul tată lui
ei!
— O, tată ! a rostit ea. Feciorul de faţă e cauza lipsei mele
neobişnuit de lungi, că ci altfel mă înfă ţişam ţie mai repede…
Apoi, sultă niţa Tureia ne-a adus cele mai alese bucate, şi
eu mi-am sumes mâ necile, şi am apucat bucatele numai cu
vâ rful degetelor, pâ nă m-am să turat.
Ş i clă tindu-ne după aceea mâ inile, cu apă de trandafiri şi
cu să pun parfumat, au fost aduse vase cu vin, poame atunci

1158
culese şi poame uscate, şi dulciuri multe, şi câ nd vinul ni s-a
urcat la cap, sultanul a poruncit unei roabe să vină
câ ntă reţele! Ş i curâ nd, o sută de fete s-au înfă ţişat scump
împodobite, în mâ ini cu câ te un să culeţ mare de atlaz,
încrustat cu aur şi cu fireturi de mă tase verde, şi cu
încuietorile de aur. S-au aşezat, după ranguri, în jurul
încă perii, şi-au scos din să culeţe talanturile, şi câ nd au
început să câ nte, am simţit cum seraiul se învâ rtea cu
mine… Ş i au câ ntat ele mult, urcâ ndu-mă cu glasul lor în
gră dina paradisului. Apoi, după ce s-au dus ele şi am ră mas
singuri, sultă niţa m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu
dâ nsa…
— Asta ar fi cea mai îmbietoare fericire… am ră spuns eu.
Apoi, sultan Farkad dâ ndu-ne binecuvâ ntarea, Tureia m-a
luat de mâ nă , însoţind-o în seraiul ei. Ş i aducâ nd ea un
paloş, o bucată de pâ ine şi un coran, mi-a jurat credinţă fă ră
sfâ rşit, pe ascuţişul paloşului, pe gustul şi saţul pâ inii şi pe
cartea poruncilor înfricoşate! Ş i sfâ rşind ea de jurat, am luat
şi eu paloşul, pâ inea şi cartea şi am jurat credinţă …
Ş i ea m-a să rutat şi m-a îmbră ţişat.
Ş i trecâ nd noaptea, şi venind ziua, mi-a spus să ră mâ n o
clipă singur, că ci ea se duce la tată l ei, sultan Farkad, cu o
treabă ce nu îngă duie amâ nare. Ş i ducâ ndu-se ea, eu am
prins să umblu prin serai, din încă pere în încă pere. La urmă
am ajuns pe o terasă sus, sus, şi m-am minunat vă zâ nd
priveliştea asupra întregii cetă ţi şi mă rii! Câ nd am vrut să
cobor, o pasă re a zburat spre mine, şi apucâ ndu-mă , m-a
înă lţat pâ nă la nouri, şi a zburat cu mine toată ziua. S-a
lă sat abia spre asfinţit, spre o insulă înfloritoare şi viermuind
de vietă ţi. Ş i cum a atins pă mâ ntul, pasă rea s-a prefă cut
într-un fecior frumos, îmbră cat ca sultanii, şi împodobit ca
cerul în timpul nopţii. L-am întrebat, în culmea miră rii, ce fel
de fiinţă e, şi feciorul mi-a ră spuns:
— Sunt om ca tine, şi numele meu e Farad, fiul lui Anan,

1159
sultanul Muntelui Fumegă tor! Dar gră beşte-te şi vino cu
mine, că ci vreau să -ţi istorisesc viaţa mea…

ÎNCEP ALTE ISTORII ŞI ALTE PĂTIMIRI, ÎNCÂT

ASCULTĂTORII SĂ SE PREGĂTEASCĂ BINE DE
ASCULTARE, DÂND ÎNALTĂ LAUDA ŞEHERAZADEI…

Ş i ducâ ndu-mă feciorul într-un serai cu porţi pă zite de

slujitori cu bâ te de aur, şi de hadâ mbi cu spade indiene, toţi
s-au plecat pâ nă la pă mâ nt în faţa noastră . Apoi, aşezâ ndu-
se el într-o încă pere largă , pe un divan, m-a poftit să mă aşez
şi eu, şi a început astfel:
— Află , prieten al meu, că tata, puternicul sultan Anan,
are încă doisprezece fii, toţi stă pâ ni pe cetă ţi şi pă mâ nturi.
Încă din copilă ria mea, tata m-a iubit mai mult ca pe fraţii
mei, şi ei m-au pizmuit, iar pizma lor a crescut în neagră
ură … Ş i temâ ndu-se tata să nu-mi aducă fraţii vreo
vă tă mare, l-a chemat într-o zi pe un emir al spiritelor, cu
numele Dahiş, supus lui, şi i-a spus:
— O, spirite Dahiş, te scutesc de azi înainte de a mă sluji
pe mine! Slujeşte-l de azi înainte pe fiul meu, Farad,
îndeplinindu-i toate poruncile, chiar dacă te-ar pune să
urneşti munţii sau să seci mă rile! Ocroteşte-l, îndeosebi, faţă
de pizma fraţilor!
Ş i pă zit fiind de emirul Dahiş al spiritelor, m-am dedat cu
totul cercetă rii vră jitoriei. Ş i am ajuns aşa de departe în
meşteşug, încâ t am crezut că mă pot mă sura cu vră jitorii cei
mai vestiţi. Câ nd am atins vâ rsta bă rbă ţiei. L-am chemat la
mine pe Dahiş. I-am spus:
— Află că nu mai vreau să tră iesc singur, ci vreau să mă
însor! Adă -mi-o deci pe Tureia, sultă niţa insulei de mosc!
— O, sultane Farad, fiul lui Anan, stă pâ nul muntelui
1160
fumegă tor! mi-a ră spuns Dahiş. Nu ştii, o, mă rite stă pâ ne, că
Tureia e atâ t de puternică , încâ t şi muntele Kaf poate să -l
ră stoarne? Toţi sultanii mă rilor acestora îi sunt prieteni, şi
chiar Abu Tavaif se spune că se teme de ea! Cum o pot cere,
folosind ameninţarea?
— Fă cum îţi poruncesc, am ră spuns mâ nios. Nu mă tem
de vră jile ei! Totuşi, pentru că paza bună trece primejdia rea,
ia cu tine o mie de spirite uriaşe, cu faţa arsă , şi adă -mi
ră spunsul…
Dahiş nu s-a mai împotrivit. A zburat însoţit de o mie de
spirite spre insula de mosc. Ş i aflâ nd sultă niţa Tureia de
sosirea unui emir cu o mie de spirite zbură toare, a trimis un
spirit, să -i întâ mpine şi să -i întrebe ce caută . Ş i zburâ nd la
Dahiş, spiritul i s-a închinat după cuviinţă , însă Dahiş nici
n-a ră spuns la închinare; şi dâ ndu-şi seama spiritul că cei
sosiţi trebuie să fie potrivnici, s-a speriat.
Dahiş a strigat:
— Am venit în numele sultanului Farad, s-o peţesc pe
sultă niţa Tureia!
Ş i întorcâ ndu-se spiritul la stă pâ na sa, ea a spus că tre
dâ nsul:
— Du-te iar la Dahiş şi spune-i că poate pofti în seraiul
meu, să -mi aducă solia cu graiul să u…
— Câ ine! a ră cnit Dahiş că tre spirit, câ nd acesta i-a adus
ră spunsul. Îndră zneşti să -mi aduci asemenea ştire? Cine e
stă pâ na ta, că îndră zneşte să mă cheme să merg eu la ea, în
loc să vină ea la mine?
Ş i acestea zicâ ndu-le, Dahiş a scos paloşul şi a omorâ t
spiritul, şi a pă truns în serai cu oştile! Ş i pe câ nd se socotea
stă pâ n, pe biruinţă , Tureia i s-a împotrivit prin rostirea unui
cuvâ nt, şi l-a pră vă lit la pă mâ nt punâ ndu-l în lanţuri, cu
ajutorul spiritelor sale, venite în ajutorul ei cu miile. Ş i de
asemenea şi spiritele venite cu Dahiş au fost ucise sau
prinse.

1161
 Tureia s-a aşezat la loc pe tronul să u, şi, poruncind, a zis
că Dahiş, prefă cut în gă inuşă , să -i fie adus numaidecâ t în
faţă !
— Vai, ţie, Dahişe! a strigat ea. De ce mi-ai omorâ t
spiritul? Totuşi vreau să -ţi ascult solia…
— Iartă -mă , sultă niţă ! a strigat Dahiş, cu glas tremurâ nd.
Află că m-a trimis Farad, fiul lui Anan, sultanul muntelui
fumegă tor…
— Ş i afară de asta, nu te-a mai trimis cu niciun gâ nd
stă pâ nul tă u?
Dahiş şi-a plecat capul, şi n-a ră spuns. Acestea vă zâ ndu-le
Tureia, a poruncit să i se taie capul şi să fie ucise oştile sale.
Apoi, l-a chemat la sine pe Harub, şi poruncindu-i, i-a zis:
— Îţi poruncesc, Harube: adă -mi-l încoace pe Farad, fiul
lui Anan!
Harub s-a prefă cut într-o pasă re uriaşă , şi a zburat şi a
venit, şi m-a ridicat de pe tronul meu, şi m-a dus la sultă niţa
Tureia.
— Fii binevenit, preaînalte! a strigat ea, în batjocură . Pe
Alah! Am să te pedepsesc, să fii pildă de spaimă pentru toţi
sultanii, ca niciunul să nu îndră znească mă car să -mi
rostească numele!
Ş i a poruncit unor spirite să mă arunce în temniţă şi să fiu
pă zit cu stră şnicie, pâ nă se întoarce ea de la tată l să u pe care
vrea să -l întrebe cum să mă chinuiască ! Dar câ nd un spirit
înfricoşă tor a vrut să mă ducă în temniţă , şi câ nd Tureia a
vrut să se îndepă rteze, a intrat deodată sultan Farkad, şi a
întrebat-o ce i s-a întâ mplat, că era aşa de albă la faţă ?
Tureia i-a spus totul.
— Alah să te lase şi să -i supui pe toţi vră jmaşii tă i! a
ră spuns Farkad bucuros. Dar unde e Farad?
Câ nd sultă niţa a ară tat spre mine, Farkad a râ s:
— Acest fir de pulbere o peţeşte pe fata mea? Uite-l cum
tremură …

1162
 Acestea zicâ ndu-le, sultan Farkad m-a alungat, dâ ndu-mi
un picior zdravă n, poruncind apoi că lă ului să mă spâ nzure!
Mi-am pierdut toate speranţele un salvarea mea! Câ nd,
deodată , au venit în nă vală ajutoarele sultanului, strigâ nd:
— Află , Farkade: sultan Anan, Abu Tavaif şi alţi sultani
domnitori peste spirite au pornit încoace, cu numă r mare de
oşti! Solul lor se află în faţa seraiului!
— Să vină tot acum! a poruncit Farkad.
Ş i a intrat numaidecâ t un moşneag, cu înfă ţişare de
înţelept. Farkad l-a primit cu prietenie, l-a poftit să se aşeze
lâ ngă el şi l-a întrebat de unde vine, cine e, şi ce solie aduce.
— Sunt trimisul sultanului Anan! a ră spuns moşneagul. Ş i
află că Anan, împreună cu Abu Tavaif, mă va urma curâ nd
aici, spre a te ruga să -l ierţi pe fiul să u uşuratic şi
nechibzuit…
Ş i Farkad a poruncit unui slujitor al să u să mă ducă
deocamdată într-o încă pere a seraiului, iar trimisul tată lui
meu să fie dus într-una din cele mai frumoase încă peri. Ş i
ră mâ nâ nd singur cu Tureia, el i-a gră it astfel:
— O, scumpa mea fiică ! Chiar dacă lui Farad i se cuvine
moartea, trebuie să ne gâ ndim că e sultan şi fiu de sultan
puternic! Mă rinimia noastră ne va ridica şi mai mult în ochii
sultanilor celorlalţi! Ce rost ar avea să ne încleştă m într-un
ră zboi cu Anan şi Abu Tavaif?
— Nu am altă voinţă , decâ t voinţa ta! a ră spuns Tureia. Mă
gâ ndesc că bine ar fi să aşteptă m mai întâ i sosirea lui Anan,
să -i vedem purtă rile! Dacă va recunoaşte că fiul să u a greşit
şi se va ruga de iertare, îndură tori fi-vom! Dacă ne va
ameninţa însă că vine cu puterea, le vom dovedi că nu
cunoaştem spaima…
Ş i trecâ nd o zi, şi încă una, şi venind ziua a treia, s-a
ară tat sultan Anan, împreună eu Abu Tavaif…
Ş i aflâ nd vestea, Farkad şi Tureia au încă lecat roibii, şi le-
au ieşit înainte, însoţiţi de spirite zbură toare, cu aripi

1163
colorate mă iestrit, ca penele pă unului.
Câ nd s-au întâ lnit în faţa porţii, Anan a descă lecat, a fă cut
o plecă ciune adâ ncă , şi câ nd a vrut să descalece şi Farkad,
Anan a jurat că nu va îngă dui… Ş i jurâ ndu-se şi Tureia că
nu trebuie ca Anan să meargă pe jos, l-a îndemnat atâ t să
urce înapoi în şa, încâ t Anan a încă lecat la loc, şi mergea
acum între Farkad şi Tureia, spre porţile cetă ţii…
Între timp, în serai se orâ nduiseră toate, întru buna
primire a lui Anan şi Abu Tavaif, şi s-au întins mesele, cu
bucate gă tite din fiinţe mişcă toare, înotă toare sau
zbură toare… Apoi, după ce bucatele se istoviseră pe gâ tlejuri
pâ nă la nefiinţă şi nimicnicie, după ce cupele se zvâ ntaseră
ca după arşiţă , s-a ridicat moşneagul Abu Tavaif:
— Preafrumoasă Tureia şi glorioase Farkade! Întâ i şi întâ i
mulţumim şi ne închină m vouă pentru bună tatea deosebită a
bucatelor şi pentru saţul lor! Pe urmă , îngă duit fie-ne să ne
închină m vouă şi să vă să rută m dreapta, pentru vinul
zvâ ntat!
— Amin! a oftat Farkad. Daţi laudă nu nouă , nevrednicilor,
ci doar puterii ce ajută strugurii să absoarbă soarele, şi
îngraşă mişcă toarele, zbură toarele şi înotă toarele… Care vă
este voia, preacinstiţi oaspeţi?
S-a ridicat Duna, vizirul sultanului Farkad, cel mai
înţelept om al secolului să u, şi a strigat:
— Cunoscut este oricui că sultan Farkad e cel mai paşnic
sultan din aceste insule, şi că Farad, fă ră nicio pricină
anume, şi împotriva orică rui drept, a vă tă mat cinstea
sultă niţei Tureia prin trimiterea de peţitori netrebnici! Acum,
Farad e prinsul ei, şi ea ar fi bucuroasă să -l ierte; să -l ierte,
de dragul tată lui să u şi al lui Abu Tavaif! Cine însă ne poate
încredinţa că acest curajos, aflâ ndu-se din nou lin libertate,
nu va unelti iar?
S-a ridicat Abu Tavaif:
— Dar noi ce suntem, Farkade? Ce suntem noi, Tureia?

1164
Suntem butuci? Pentru Farad cel neliniştit ne punem obrazul
noi, şi vă încredinţă m că -i vom supune volbura… Chemaţi-
l…
Am fost dus în faţa lor. Mi-am lă sat capul în jos. Inima
mea era copleşită de că inţă , supă rare, ruşine şi dragoste.
Eram atâ t de mâ hnit, încâ t toţi cei de faţă mi-au plâ ns de
milă .
— Nu ştii tu, feciorule îndră zneţ, că binele este ră splă tit cu
bine, şi că cel bun face începutul? Nu ştii că ră ul e ră splă tit
cu ră u, şi că cel ră u face începutul ră ului? Jură însă în faţa
noastră că nu o vei mai nelinişti pe sultă niţa Tureia, că nu
vei mai că lca în ţara ei niciodată , că nu-i vei rosti niciodată
numele! Juri? Jură …
Astfel mi-a gră it Abu Tavaif, şi eu am jurat în numele
puterii ce a întins cerul ca un cort şi a creat pă mâ ntul ca pe
un leagă n, puterii ce a înveşmâ ntat ziua în alb şi noaptea în
negru…
Ş i, cum am rostit acest jură mâ nt înfricoşă tor, am că zut
într-un leşin adâ nc, şi toată noaptea am ză cut fă ră ştire de
sine. Ş i trecâ nd noaptea, şi venind ziua a doua şi trezindu-
mă , a venit tata, spunâ ndu-mi să -l urmez. Ş i, urmâ ndu-l, m-
am întors aici…
Cum am ră mas singur, m-am gâ ndit numai la frumuseţea
Turelei, şi prefă câ ndu-mă în pasă re, zbor în fiecare zi în jurul
seraiului să u, sperâ nd s-o mai vă d. Azi te-am gă sit pe terasă
pe tine şi m-a cuprins pofta să te ră pesc, spre a afla despre
iubita mea. Ş i vreau să aflu cum ai ajuns pe insula sultă niţei
Tureia şi cum de stai în seraiul ei?
După ce Farad şi-a sfâ rşit minunata istorie, m-am gâ ndit
că trebuie să fiu prevă ză tor. Dacă -i voi spune că sunt soţul
Turelei, mă va ucide din gelozie. I-am apus deci că sunt fiul
sultă niţei Farha, prietena sultă niţei Tureia, şi că venisem aici
din porunca mamei.
Auzind acestea, Farad a strigat:

1165
 — Vai mie! Dacă Tureia va vedea lipsa ta, şi va afla că te-
am ră pit eu, va trimite la tată l meu şi la Abu Tavaif, şi mă vor
învinui de că lcarea cuvâ ntului… Cel mai nimerit lucru ar fi
să te trimit înapoi, şi te rog spune-i să fie îndură toare…
Cum a rostit aceste cuvinte, s-a ivit deodată un ajutor al
să u, spunâ ndu-i:
— Află , stă pâ ne: afară este un sol al sultă niţei Tureia.
Însoţit de peste o sută de spirite negre…
Ş i auzind numele Tureii, Farad a început a tremura şi a
îngâ na cu greu:
— Să poftească solul…
Ş i mai apoi s-a sculat în faţa solului şi l-a întrebat ce
cuvâ nt aduce. Ş i solul i-a dat o epistolă sigilată . Ş i
deschizâ nd-o repede, Farad a citit-o şi a izbucnit în vorbe
grele împotriva Tureii.
— Vai ţie, Tureia! a strigat el. Aşa se scrie unui sultan ca
mine?
Ş i temâ ndu-mă să nu-mi afle taina, am fugit din seraiul
să u, şi am ră tă cit pe insulă , din loc în loc, fă ră să ştiu unde
puneam piciorul. După câ teva ceasuri, câ nd eram destul de
departe, m-am aruncat plin de deznă dejde la pă mâ nt, m-am
gâ ndit la tata şi la mama, şi am început a plâ nge.
Câ nd mi-am ridicat ochii, am ză rit deasupra mea un spirit
uriaş, cu trup de pasă re. L-am rugat să coboare, să -mi
spună din ce oşti ale spiritelor era.
— Din oştile sultanului Farad, a ră spuns spiritul,
coborâ nd. Am fugit de moartea grozavă ce ne va ajunge prin
paloşul sultă niţei Tureia! Îndată după fuga ta din seraiul
sultanului Farad, am ză rit o roşeaţă în ceruri, încâ t am
crezut că cerul întreg arde, dar erau cetele aruncă toare de
flă că ri ale sultă niţei. Acum au împresurat seraiul lui Farad,
ca un roi de lă custe sau furnici, nimicind sau luâ nd în
prinsoare tot ce au aflat… Ş i însă şi sultă niţa Tureia, aflată în
fruntea lor, s-a nă pustit, cu paloşul în mâ nă , asupra lui

1166
Farad, şi, întrebâ ndu-l, i-a zis:
„Unde se află Ali, fiul sultă niţei Farha?”
Farad a jurat pe Alah că nu ştie. Însă Tureia l-a învinovă ţit
de jură mâ nt fals, şi l-a că lcat în picioare, şi a poruncit unei
că petenii să -l ia prins… Acum vreau să te duc la sultă niţa
Tureia! Trebuie să -i spui că Farad nu ţi-a fă cut niciun ră u, şi
ea îl va ierta încă o dată …
— Să fie întocmai! am ră spuns. Ş i m-a luat spiritul în
câ rcă , şi a zburat eu mine atâ t de sus, că m-am aflat la o
palmă depă rtare de poarta cerului. Apoi s-a lă sat pe-un
munte înalt, şi m-a aruncat de pe spatele să u, şi s-a ivit iar
în faţa mea, sub înfă ţişare de corb cu cap de leu şi gheare de
vultur. Coloane întregi de flă că ri se înă lţau din gâ tlejul să u,
ochii să i despicaţi în lung aruncau scâ ntei, cuvintele sale se
asemă nau cu tunetul, şi respiraţia sa împră ştia duhoare…
— Ce înseamnă această înfă ţişare înfricoşă toare? am
întrebat eu, speriat.
În loc de ră spuns, m-a izbit aşa de tare, drept în faţă , încâ t
mi-am pierdut ştiinţa de sine, şi revenindu-mi, m-am vă zut
singur pe vâ rful unui munte înalt, cu o piatră atâ t de grea pe
piept, încâ t nu mă mai puteam nici mişca, nici ră sufla… Am
stat aşa toată ziua, şi soarele m-a dogorâ t în faţă . Spre seară ,
câ nd mi-am luat mâ inile de pe ochi, am vă zut în faţa mea
patru fete, iar înfă ţişarea, veşmintele şi podoabele lor nu
lă sau nicio îndoială că erau fete de sultan. Stră lucirea lor m-
a orbit mai tare ca soarele. Mi-am închis ochii şi m-am
prefă cut că dorm.
— Cine o fi oare acest fecior frumos? a întrebat una. Cine
l-a adus pe acest munte înalt şi l-a împovă rat cu o piatră atâ t
de grea?…
— Acest fecior este Ali, fiul sultă niţei Farha, iubitul
sultă niţei Tureia… a ră spuns alta. Sultan Sarech l-a adus
aici, să moară de foame şi de sete, însă pe sigiliul lui Salom!
Chiar dacă sultan Sarech ar fi puternic ca Varachia, vizirul

1167
lui Salom, pacea fie cu el! Acest fecior trebuie salvat…
Acestea zicâ ndu-le, fata s-a apropiat de mine şi mi-a
ridicat piatra de pe piept. Am deschis ochii, am ră suflat, m-
am sculat şi am rugat-o pe salvatoarea mea să -mi spună :
cum a urcat pe munte, şi de ce, şi cine este ea? Mi-a
ră spuns:
— Mă cheamă Djanhara, şi sunt fata Sultă niţei Albastre,
stă pâ na Cetă ţii albe! Iar aceste trei fete îmi sunt surori. Pe
una o cheamă Sumurda, şi mi-i soră bună ; celelalte două ,
Murdiana şi Iacuta, îmi sunt surori vitrege. Află că pentru
noi nicio ţară nu-i prea depă rtată , şi niciun munte prea înalt,
nicio mare prea adâ ncă ! Noi zbură m ca pă să rile în ceruri, şi
ne scufundă m în adâ ncul mă rilor ca peştii! Însă pe acest
munte am venit numai pentru tine, că ci te-am vă zut în
zborul nostru, cum ză ceai atâ t de lipsit de apă rare! Acum
vino cu noi, să te odihneşti după atâ tea chinuri! Ş i liber vei fi
apoi să te întorci la iubita ta…
Apoi, fata a zburat cu mine, repede ca fulgerul, spre o
cetate mare şi minunată , dintr-o vale frumoasă . Ş i lă sâ ndu-
se în jos, pe terasa unui serai, am coborâ t pe-o scară de
marmoră , pâ nă am ajuns într-o încă pere. Era noapte, dar
sala era luminată mai stră lucitor ca la lumina soarelui de
amiază ! Djanhara a poruncit sclavelor să întindă mesele de
seară , şi îndată s-au întins mă suţe frumoase, cu vase de aur,
cu farfurii de cristal şi linguri de argint… Bucatele erau cu
totul stră ine, însă minunate la gust.
Ş i îndestulâ nd-ne cu de toate, au fost aduse carafele cu
vin, şi felurite poame, şi proaspete şi uscate, şi o jupâ neasă
bă trâ nă , cu numele Feirusadi, semă nâ nd la veşminte cu
şarpele tă rcat, a turnat vinul în pocale şi a adus câ ntă reţele
cu dulce-ră sună toarele talanturi… Ş i spre miezul nopţii,
câ nd eram ameţit de vin, Sumurda şi-a scos paloşul şi s-a
nă pustit asupra surorii sale, şi scoţâ ndu-şi şi aceasta
paloşul, s-au încleştat una de alta, într-o izbitură ca a
1168
mă rilor în vifor!
Ş i-n timp ce Djanhara şi Sumurda se luptau, s-au apropiat
de mine Murdiana şi Iacuta:
— Ş tii că viaţa ta e primejduită aici? Uşor te poate ucide
una din aceste fete, spre a-i face în ciudă celeilalte! Te
sfă tuim să te foloseşti de clipa asta şi să vii cu noi…
M-am şi dus, şi una din ele m-a luat pe umă r, şi cealaltă a
zburat în spatele nostru, ca ochi de veghe şi scut al apă ră rii,
pâ nă am ajuns cu bine în seraiul Murdianei. Abia ne-am
aşezat pe un divan, că baba Feirusadi s-a şi ară tat, zicâ nd:
— Aflaţi că Djanhara şi Sumurda s-au mai luptat un timp,
dar eu, cu ajutorul mai multor roabe, am izbutit să le
despart! Însă , cum nu l-au mai gă sit pe Ali, şi-au închipuit
că a fost ră pit de voi şi au vrut să pornească numaidecâ t
împotriva voastră cu cetele lor ră zboinice. După multă
osteneală , le-am înduplecat să mă trimită aici, şi dacă mi-l
daţi pe Ali înapoi, bine; dacă nu, veţi cunoaşte pustiirea prin
mâ nia oştilor…
Ş i gră ind Feirusadi astfel, Murdiana şi Iacuta s-au ridicat
şi au spus de îndată :
— Mai bine murim, decâ t să -l dă m pe acest fecior!
Întoarce-te şi spune surorii noastre că paloşul va hotă rî…
Ş i ducâ nd baba ră spuns Djanharei, aceasta a fiert o
ră dă cină neagră , binecunoscută , şi şi-a spă lat tot trupul cu
zeama ei, încâ t ară ta acum ca o hară poaică … Apoi a zburat
la seraiul ei, s-a amestecat printre roabe, şi a intrat aşa în
sala unde şedeam între Murdiana şi Iacuta, la un pahar cu
vin… Spre ziuă , câ nd am ieşit în curte, ea m-a urmă rit, a
murmurat câ teva cuvinte neînţelese, şi îndată a ieşit din
pă mâ nt un spirit înfricoşă tor, şi ea i-a poruncit să mă ducă
la seraiul ei!
Câ nd însă spiritul se afla cu mine sus, în vă zduh, cam la
jumă tatea drumului între insula Djanharei şi cea a
Murdianei o să geată în flă că ri l-a lovit pe purtă torul meu şi l-

1169
a prefă cut în scrum; însă eu am că zut în adâ ncul mă rii şi,
spre norocul meu, marea era atâ t de furtunoasă , încâ t
valurile m-au aruncat din nou la faţa apelor sale, şi am
înotat toată ziua, fă ră prea mare osteneală . Spre seară ,
puterile mi-au slă bit. N-am mai putut mişca mă car un braţ,
şi gâ ndeam că adâ ncul mă rii mă va înghiţi, şi nimeni nu va
cunoaşte mormâ ntul meu! Însă deodată valurile m-au împins
spre un uriaş peşte mort, în plutire pe faţa apelor, şi m-am
agă ţat bine de el, şi m-am lă sat astfel o parte a nopţii legă nat
de valuri. După miezul nopţii însă , au apă rut din adâ nc fiare
ale întunericului, la înfă ţişare şi mă rime ca elefanţii, şi s-au
nă pustit din toate pă rţile asupra peştelui, şi au început să
rupă din el cu atâ ta lă comie, pâ nă n-a mai ră mas decâ t
bucata pe care mă aflam.
Ş i temâ ndu-mă să nu fiu mâ ncat, am să rit repede şi am
înotat o bucată de timp, din loc în loc, pâ nă ce am atins cu
piciorul ceva tare. M-am oprit şi m-am ţinut pe lucrul acela,
pâ nă s-au ivit zorile, şi atunci am vă zut că mă aflam pe o
stâ ncă ieşită din adâ ncul mă rii, în apropierea unei cetă ţi, cu
port frumos, plin de coră bii…
Nu m-am îndoit că în curâ nd mă va ză ri cineva de pe ţă rm
şi va veni să mă ia. Nu m-am înşelat, că ci îndată a fost
dezlegată de la ţă rm o barcă . Un pescar a pornit spre mine.
M-a luat în barcă . Am mulţumit salvatorului meu din
cumpă nă , şi l-am rugat să -mi spună unde mă aflu…
— Vei ajunge numaidecâ t în Cetatea Albă , numită aşa din
pricina nenumă ratelor coloane albe, pe care se ridică nu
numai seraiul sultanului, ci şi toate casele… Află că cetatea
asta, şi insula asta, sunt stă pâ nite de o femeie, Sultă niţa
Albastră , una din cele mai puternice stă pâ ne de pe pă mâ nt!
E nespus de aspră cu supuşii să i, însă bună cu stră inii
aflaţi. În întristare…
Acestea zicâ ndu-le, pescarul mi-a dat o bucată din pâ inea
sa, şi o înghiţitură de apă dulce, şi-am pescuit cu el toată

1170
ziua, pâ nă ce luntrea s-a umplut de cei mai frumoşi peşti.
Spre seară , câ nd am intrat în port, pescarul mi-a spus astfel:
— Mâ ine voi duce sultă niţei peştii aceştia, că ci eu sunt
pescarul ei, şi-i voi spune că i-a prins un stră in gă sit de mine
pe o stâ ncă , şi o voi ruga să -mi dea învoire să i te înfă ţişez…
Ş i îndată ce am să rit din barcă , au venit slujitorii sultă niţei
şi au poruncit pescarului:
— Dă -ne repede tot ce ai prins, că ci ne trebuie astă -seară
peşti, pentru masă mare…
Pescarul a dat peştii, şi i-a însoţit pe slujitori la sultă niţă ,
să -i spună că eu i-am prins… Sultă niţa a poruncit să -i fiu
înfă ţişat numaidecâ t! Ş i înfă ţişâ ndu-mă ei, am fă cut o
închină ciune, odată cu slujitorii să i, şi ea mi-a urat cu multă
prietenie bun venit, şi m-a poftit să stau. M-am aşezat, dar
m-am ridicat repede:
— De ce nu ră mâ i locului? m-a întrebat ea.
— M-am aşezat numai pentru o clipă , spre a îndeplini
porunca înaltei sultă niţe… i-am ră spuns. Ş i m-am ridicat
pentru înalta cinstire a stră lucitei sale feţe…
Apoi am ră mas singuri. A trebuit să -i istorisesc pă timirile
mele.
— Să rmane omule… a oftat ea. Ai pă timit multe, şi chiar şi
un sugar ar fi încă runţit de atâ ta suferinţă ! Fii vesel totuşi
acum, că ci te afli într-o casă a mâ ngâ ierii şi bucuriei…
Ş i astfel zicâ nd, a poruncit să se întindă mesele…
Am dormit pe urmă într-un divan moale şi mă tă sos, şi m-
am trezit abia dimineaţa, mult după ră să ritul soarelui…
După ce m-am spă lat şi m-am rugat, au venit la mine
patru slujitori, şi m-au poftit la baie.
I-am urmat în baie, şi slujitorii m-au spă lat, apoi mi-au
îmbră cat un veşmâ nt minunat, m-au încins cu un cordon
încrustat cu diamante, mi-au aşezat pe cap coroană de aur,
împodobită cu pietre preţioase, şi m-au dus, aşa gă tit, la
Sultă niţa Albastră . Ea s-a ridicat în faţa mea şi m-a întrebat

1171
cum mi-am petrecut noaptea. I-am să rutat mâ na, m-am
închinat adâ nc, ei şi vizirilor strâ nşi în jurul ei, pentru
primirea minunată .
— N-am vă zut în viaţa mea fecior mai frumos! spuneau
toţi.
Apoi, după strigarea de prâ nz a muezinilor, iar s-au întins
mesele. Însă după masă , câ nd Sultă niţa Albastră era
înfierbâ ntată de vin, mi-a poruncit să -mi uit soaţa, pe
sultă niţa Tureia, şi să -i fiu soţ ei! Eu m-am gâ ndit la
jură mâ ntul de credinţă , şi am îndepă rtat-o de la mine!
Ea a murmurat însă câ teva cuvinte neînţelese, m-a împins
afară şi a strigat:
— Pă ră seşte chipul omenesc şi prefă -te câ ine ştirb,
scâ rbos la înfă ţişare…

CUM ALI DEVINE CÂINE ŞTIRB, ŞI CE MAI PĂTIMEŞTE…

Numaidecâ t, la aceste cuvinte, am început a tremura, şi

într-o clipă m-am prefă cut într-un câ ine urâ t, ştirb, şi graiul
îmi pierise şi el. Am început să fug pe uliţi, cu alţi câ ini, însă
simţind ei la mine ceva stră in, m-au urmă rit lă trâ nd şi
muşcâ ndu-mă , din uliţă -n uliţă , pâ nă am ajuns într-o
înfundă tură , unde n-am mai aflat nicio scă pare! Ş i s-au
strâ ns mai mult de o sută de câ ini, şi m-au muşcat din cap
pâ nă -n picioare, şi urlam atâ t de jalnic, încâ t i s-a fă cut milă
de mine unei femei, şi a ieşit cu un bă ţ, şi a fugă rit câ inii.
Apoi şi-a îndreptat privirea asupră -mi şi a spus:
— Acesta nu-i câ ine, ci om vră jit…
Ş i m-a luat de-o ureche, şi m-a dus în casă la ea. O chema
Djarda, şi ajunsese în arta vră jitoriei chiar mai departe decâ t
Sultă niţa Albastră . Cum am intrat în casă , ea s-a dus într-o
încă pere şi s-a întors cu un vas cu că rbuni şi eu un lighean
1172
cu apă , şi m-a tă mâ iat, şi m-a stropit, şi a murmurat cuvinte
tainice.
— Ia-ţi vechea înfă ţişare… a strigat ea, şi m-am şi aflat în
faţa ei, în fireasca înfă ţişare. Ş i m-a dus vră jitoarea la fetele
ei, şi fetele şi-au acoperit repede faţa eu mâ inile, întrebâ nd
mirate:
— De unde a venit acest fecior, aşa, pe neaşteptate, câ nd
uşa casei e totdeauna încuiată ?
— L-am adus de pe uliţă , în înfă ţişare de câ ine. Îl vom
duce sultă niţei, să -i facem o bucurie… Aduceţi repede ceva
de mâ ncare…
Fetele au adus felurite bucate şi au mâ ncat şi ele cu mine,
apoi a venit Djarda, cu carafele cu vin, şi a turnat vinul în
pocale, şi au bă ut şi ele pâ nă s-au ameţit. Atunci eu m-am
furişat încet afară … Am ră tă cit prin cetate mult, pâ nă am
vă zut, în sfâ rşit, în faţa unei case mari şi frumoase, o bancă
de piatră bună de stat pe ea, şi acoperită cu o rogojină . M-am
culcat şi am adormit. Dar abia adormisem, câ nd cineva m-a
tras de braţ, şi deschizâ nd ochii am vă zut în faţa mea un
fecior frumos, de o înfă ţişare aleasă foarte. M-a întrebat:
— De ce dormi aici, afară , pe banca de piatră ? Vino cu
mine…
L-am urmat, în casă , cu sfială , într-o încă pere frumos
clă dită şi cu gust împodobită . După ce m-a dus prin felurite
încă peri cu fâ ntâ ni ţâ şnitoare, s-a oprit într-o încă pere mică
şi frumoasă , s-a aşezat pe-un divan de mă tase, m-a poftit să
mă aşez ală turi şi m-a întrebat: de unde vin? Cine sunt? Eu
i-am spus lunga mea istorie, de la naştere pâ nă la fuga din
casa vră jitoarei.
— Grozav! a strigat feciorul. Trebuie să ră mâ i câ teva zile
ascuns la mine, că ci aştept un prieten, un neguţă tor din
ţinutul Muntelui Fumegă tor, şi el ne va aduce ştiri despre
sultanul Anan şi sultă niţa Tureia, apoi vom hotă rî ce-i de
fă cut…

1173
 Am ră mas trei zile la acel fecior, şi el s-a purtat cu cea mai
mare prietenie. Ş i trecâ nd ziua a treia, şi venind ziua a patra,
a venit un moşneag. Feciorul i-a poftit din inimă bun venit.
— Te-am aşteptat mult, o, Mahere! Mă rfurile tale sunt de
mult pregă tite. Unde ai întâ rziat atâ t, o, Mahere?
— Toată ţara mea e atâ t de copleşită de ră zboinici, încâ t
nu poţi stră bate drumurile, fă ră pericol, şi numai prin
ocoluri! Sultan Anan porneşte cu mulţi aliaţi ră zboi împotriva
sultă niţei Tureia, care nu vrea să -l predea pe fiul să u Farad,
înainte de a-l gă si pe iubitul să u, un oarecare Ali, fiul
Farhei…
— Dacă lucrurile stau aşa, a spus gazda, du-te
numaidecâ t la sultă niţa Tureia cu acest fecior, care nu-i altul
decâ t Ali! Poate ajungi la timp, înainte de a curge sâ nge…
— Mâ ine dimineaţă , a spus Maher, voi porni cu el la
drum…
Ş i venind ziua a doua, gazda mi-a dă ruit o pungă plină cu
aur şi pietre preţioase, patru sclavi, doi catâ ri încă rcaţi cu
merinde şi un cal de că lă rie, cu hamuri scumpe, şi m-a
însoţit, încă înainte de ră să ritul soarelui, pâ nă în afara
cetă ţii, unde mă aştepta Maher cu mulţi slujitori că lă ri. Ş i m-
a încredinţat feciorul încă o dată lui Maher, şi şi-a luat ră mas
bun de la mine, şi s-a întors.
Eu am că lă torit cu Maher trei zile, printr-un ţinut să lbatic
şi neprimitor, însă în ziua a patra am ajuns într-o vale cu
flori de împră ştiau miresmele cele mai plă cute, cu râ uşoare
nă valnice şi pă să ri ciripind. L-am rugat pe Maher să
desfă şură m corturile, să ne odihnim o zi. El a descă lecat, şi
slujitorii să i au întins un cort mare, de mă tase, lâ ngă un
pâ râ u cu valuri limpezi, dese şi repezi ca lacrimile
îndră gostiţilor în noaptea despă rţirii. După ce m-am odihnit
puţin, m-am dus să mă plimb în vale. Câ ntecul porumbiţei
era ca suspinele stră inului, câ nd îl seacă dorul de patrie,
ramurile legă nate de vâ nt se îmbră ţişau ca prietenii în clipa

1174
revederii; întreaga natură era vie peste mă sură , şi m-a
fermecat atâ t de mult, încâ t, pierdut în gâ ndurile mele, m-am
dus mereu mai departe, şi mai departe, fă ră să ştiu unde,
pâ nă s-a lă sat seara. L-am că utat pe Maher în zadar. Drumul
înapoi nu-l m-ai cunoşteam. M-am urcat într-un pom, cu
gâ nd să înnoptez acolo, să nu mă ucidă fiarele. M-am gâ ndit
că dimineaţa oamenii mei mă vor că uta, şi chiar eu voi gă si
mai uşor drumul la ei. Iar pe câ nd stam în pom, am vă zut
venind doi bă rbaţi, unul că lare pe elefant, celă lalt pe leu îi
urmau mulţi, slujitori pe cai şi că mile. S-au oprit în
apropierea pomului, şi unul a spus:
— N-ar fi bine să înnoptă m aici, Madjad?
— Ba da, o, Heidar! Aici nu ne va gă si nimeni…
— Ce va fi fiind oare cu cortul pe lâ ngă care am trecut?
— Ş i pe mine mă miră … Să trimitem, un slujitor, să
iscodească …
Eu, auzindu-i, am început să tremur ca frunza. Mi-am
ţinut ră sufletul, să nu fiu auzit şi descoperit. L-am auzit apoi
pe Heidar trimiţâ nd slujitorul în iscoadă .
— Cortul e al unui bă rbat din ţara Muntelui Fumegă tor,
însoţitorul lui Ali, feciorul Farhei, la sultă niţa Tureia! Însă Ali
lipseşte şi ră tă ceşte pesemne pe undeva prin valea asta…
Câ nd Madjad a auzit acestea, a strigat:
— Ce nimereală ciudată !
Ş i rostind aceste cuvinte, el şi-a ridicat, ochii spre cer şi m-
a vă zut în pom! M-am speriat atâ t de tare, încâ t era să cad!
— Coboară , Ali, nu te teme! a strigat Madjad. Lă udat fie
Alah, oare ne-a unit fă ră altă osteneală şi primejdie…
M-am dat jos şi i-am întrebat ce vor de la mine, şi i-am
rugat să mă ducă la ai mei. Ei au chemat slujitorul care le
adusese veşti despre mine, şi ne-am dus în cortul lui Maher,
şi ajunşi aici, i-am întrebat cine sunt? Ce vor de la mine?
— Suntem fiii sultanului Anan, fraţii lui Farad, care te-a
ră pit din seraiul sultă niţei Tureia, a ră spuns Madjad. Ea,

1175
după ce te-ai pierdut, a pornit cu oaste numeroasă împotriva
lui Farad, şi l-a luat prins, şi câ nd tată l meu a rugat-o să -l
elibereze, ea a spus că nu i-l dă pe Farad înainte de a i-l
aduce pe Ali. Zadarnic s-au jurat, şi tata şi Farad, că nu ştiu
nimic despre tine, că ea spunea mereu:
— Trebuie să mi-l aduceţi, chiar dacă s-ar afla sub
pă mâ nt!
Tată l meu, şi noi toţi, te-am tot că utat şi am trimis soli în
toate pă rţile. Osteneala noastră a fost zadarnică ! Tată l meu a
scris sultă niţei Tureia că dacă nu-l eliberează pe nevinovatul
Farad din prinsoare, va porni împotriva ei! Însă spiritul
zbură tor care ducea scrisoarea, nu s-a mai întors, şi în locul
lui, tată l meu n-a mai ză rit decâ t aripi în cer şi pe pă mâ nt!
Erau spiritele zbură toare şi alte oşti ale sultă niţei Tureia. L-
au luat pe tată l meu prins. Eu şi fratele meu tocmai ne
întorceam dintr-o că lă torie. Acum, Alah fie lă udat că ne-a
îndreptat spre tine! Vei veni cu noi, la sultă niţa Tureia, şi ea
se va încredinţa de nevinovă ţia tată lui şi fratelui meu…
Trecâ nd noaptea şi venind ziua a doua, mi-am luat ră mas
bun de la Maher şi mi-am continuat că lă toria cu fraţii lui
Farad, spre Muntele Fumegă tor, unde Tureia mai ţinea
împresurat seraiul lui Anan.
Pe drum a trebuit să ne mai luptă m cu tâ lhari şi spirite
trimise de Sultă niţa Albastră şi de vră jitoarea Djarda, şi fă ră
ajutorul unor spirite supuse sultă niţei Tureia, care de
asemenea erau în că utarea mea, aş fi fost luat şi prins! Dar
în ziua a opta, după despă rţirea de Maher, am ajuns!
Tureia a fost nespus de bucuroasă câ nd m-a vă zut, şi eu
am uitat toate pericolele, şi am că zut leşinat.
— Vezi dar, înaltă sultă niţă , că nici fratele mau, nici tata
nu i-au adus iubitului tă u vreo vă tă mare! Să -ţi spună singur
cum s-a purtat cu el Farad, şi cum ţi-a fost ră pit! Fii dreaptă
cu tată l meu şi iertă toare cu fratele meu!
După ce am istorisit Tureii de mai multe ori toate

1176
aventurile mele cu Farad, cu Sultă niţa Albastră şi cu fiicele
sale, cu Djarda şi cu feciorul cel primitor de oaspeţi, ea s-a
dus la tată l ei şi i-a istorisit din nou totul, şi l-a întrebat ce să
facă cu Farad şi Anan. Farkad a poruncit să fie chemaţi
Anan, Farad şi Abu Tavaif. A gră it lui Anan:
— Deoarece eşti cu totul nevinovat de suferinţele bietului
Ali, nu putem decâ t regreta că nesocotinţa fiului tă u te-a
aruncat într-un ră zboi ce ţi-a fost atâ t de neprielnic! Noi nu
putem schimba cele întâ mplate, însă tot ce ţi-am luat îţi va fi
înapoiat. Însă fiul tă u, Farad, chiar dacă el însuşi nu i-a
fă cut lui Ali niciun ră u, a fost totuşi pricina tuturor
nenorocirilor ce s-au abă tut de atunci peste aceste ţă ri; tot
aşa, el şi-a că lcat jură mâ ntul rostit! A zburat pe terasa
seraiului fetei mele, şi a ră pit un oaspete! El nu mai poate fi
iertat! Nici cheză şia ta şi a lui Abu Tavaif nu mai pot fi
primite! Farad va fi trimis ca prins, în patria mea… Îl va
urma în prinsoare şi Sultă niţa Albastră , cu fetele ei.
Apoi el a că utat s-o înduplece pe Tureia să se întoarcă cu
el acasă , însă dâ nsa nu s-a putut hotă rî să pă ră sească
această ţară frumoasă , că ci insula Muntelui Fumegă tor este,
după spusele tuturor că lă torilor, cea mai minunată din toate
insulele de pe pă mâ nt, clă dită de Salem, că ruia, în timpul
drumeţiei, i-a plă cut aici cel mai mult, şi de aceea Salom a
numit-o insula paradisului. Ea l-a lă sat deci pe tată l să u să
pornească înainte, cu prinşii şi cu cea mai mare parte a
oştirii, şi i-a fă gă duit că -l va urma curâ nd, împreună cu
mine.
După câ teva zile, în timp ce ne plimbam, am vă zut deodată
coborâ nd de pe cer un nour alb, împresurâ ndu-ne din toate
pă rţile! Erau mai mult de două mii de spirite cu aripi albe,
conduse de baba Feirusadi şi de vră jitoarea Djarda…
— Tureia, a istorisit Ali mai departe califului Abdul Melic,
s-a luptat ca o leoaică şi a ucis ea singură mai mult de o sută
din vră jmaşii să i; însă , în cele din urmă , a fost atâ t de

1177
împresurată de vră jmaşi, şi atâ t de înconjurată şi strâ nsă , ca
degetul de inelul să u! Nu i-a mai ră mas decâ t să se predea…
Pe mine a pus mâ na Feirusadi, şi m-a dus pe un munte înalt
şi mi-a spus:
— Pentru ca niciodată să nu mai fie mâ nie din pricina ta,
ai să capeţi o înfă ţişare care să nu mai ispitească pe
nimeni…
Ş i luâ nd puţin pă mâ nt, a murmurat ceva, l-a scuipat.
Aruncâ ndu-mi-l în faţă :
— Pă ră seşte-ţi înfă ţişarea omenească , şi prefă -te corb
ră tă citor pe vâ rfurile munţilor şi niciun om nu se va
împrieteni cu tine.
Ş i abia a rostit aceste cuvinte. Eu am devenit corb negru
ca noaptea. Mi-am întins aripile şi am zburat…
În vremea asta, Tureia a fost dusă prizonieră în faţa
Sultă niţei Albastre, care scă pase din prinsoare. Ş i a poruncit
Sultă niţa Albastră să fie legată şi dusă în Cetatea Albă ,
purcezâ nd şi ea l-a drum, tot într-acolo. Cum a ajuns în
patria sa, Sultă niţa Albastră s-a aşezat în plină stră lucire pe
tronul să u de aur, înconjurată de mai-marii stă pâ nirii, şi a
poruncit ca Tureia să fie adusă în faţa s-a, în lanţuri. Tureia
şi-a plecat capul de ruşine, ca la prima înfrâ ngere, dar şi l-a
ridicat cu mâ ndrie. A apus:
— Adevă raţii mari sultani sunt mă rinimoşi după ră zboi! De
altfel, tu nu mi te poţi lă uda că m-ai înfrâ nt, că ci m-ai atacat
pe neaşteptate cu nenumă ratele tale cete, deci victoria ta nu
se datorează nici puterii tale, nici slă biciunii mele! Gâ ndeşte-
te însă că îndată ce tată l meu va afla că sunt prinsă aici, va
sosi cu oaste puternică … De altfel, a spus Tureia, dacă
mâ inile şi picioarele mi-ar fi libere, m-aş mă sura şi singură
cu tine…
Auzind Sultă niţa Albastră aceasta, a spus fetelor sale:
— Eu cred că Tureia şi-a pierdut minţile, că ci altfel n-ar
îndră zni să gră iască astfel… Dar luaţi-i lanţurile, că ci vreau

1178
să vă d ce are nebuna asta de gâ nd, şi să -i ară t că nici
dezlegată nu mă tem de ea…
Ş i cum Djanhara i-a luat lanţurile Tureiei, ea a bă tut cu
piciorul în pă mâ nt, şi că pă tâ nd numaidecâ t aripi, a zburat
afară , printr-o fereastră deschisă , îndreptâ ndu-se spre patria
sa. Însă Sultă niţa Albastră a luat înfă ţişare de pasă re
înfricoşă toare, şi a urmă rit-o pâ nă s-a apropiat. A apucat-o
de picior, strigâ nd:
— Vai ţie! Crezi că -i atâ t de uşor să scapi de mine? Te voi
închide într-o cuşcă , unde îţi va pieri pofta să mai fugi…
Dar Sultă niţa Albastră nu şi-a sfâ rşit bine cuvâ ntul, că ci
Tureia s-a prefă cut într-o furnică , s-a lă sat în jos şi s-a
ascuns în pă mâ nt. Ş i luâ nd Sultă niţa Albastră înfă ţişare de
cocoş, cu clonţ mare, a început a ciuguli pă mâ ntul, pâ nă a
ajuns la furnică , însă cum a vrut s-o prindă , furnica s-a
prefă cut într-o flacă ră , şi a lovit-o ca un fulger, şi i-a ars
aripile. Apoi focul s-a ridicat şi s-a îndepă rtat în înă lţimi.
Sultă niţa Albastră şi-a strâ ns iară şi oştile, şi a urmă rit-o pe
Tureia, pâ nă a ajuns-o iar. Tureia tocmai se afla în luptă cu
Feirusadi şi Djanhara, câ nd s-a vă zut înconjurată deodată de
vră jmaşi în fruntea că rora stă tea, cu obrajii stră lucitori de
bucurie, Sultă niţa Albastră .
— Vai ţie, striga aceasta. Acum ţi-a sunat ceasul cel din
urmă !
— Ba nu! a ră cnit Tureia, şi deodată s-a ivit tată l ei,
Farkad, cu o oştire puternică , spre a o mâ ntui din mâ inile
vră jmaşei…
Cum l-a vă zut, Tureia l-a îmbră ţişat şi a strigat:
— Lă udat fie Alah că te-a trimis! Dacă ai fi venit puţin mai
tâ rziu, nu m-ai mai fi gă sit printre cei vii…
Ş i ea a îndemnat apoi la luptă oştile sale, şi în scurt timp
ele au câ ştigat biruinţa asupra vră jmaşului. Chiar Sultă niţa
Albastră a fost urmă rită de Tureia pâ nă în cetatea ei, şi
ucisă , iar stă pâ nirea sa dă ruită sultanului Anan.

1179
 — Că ci, spunea Tureia, eu ră mâ n aici numai pâ nă ce
trimişii mei îl vor gă si pe Ali, apoi mă întorc cu el în patria
mea…
În timp ce toate acestea se petreceau în Cetatea Albă , eu,
Ali, schimbat în corb, zburam din loc în, loc, fă ră să ştiu
unde mă duc! Trei zile am zburat în vă zduh, flă mâ nd şi
însetat, şi eram atâ t de slă bit, că nu-mi mai puteam mişca
aripile! A trebuit să mă las în jos, dar am ră mas atâ rnat de
un pom, şi m-am lovit şi de-o stâ ncă , pâ nă am atins, în
sfâ rşit, pă mâ ntul, leşinat cu totul. Ş i deodată s-au strâ ns în
jurul meu peste o mie de corbi; unul m-a lovit cu aripa în
cap, altul m-a izbit cu clonţul, altul mi-a smuls penele şi mi-
a sfâ şiat pielea, şi a trebuit să sufă r toate, c-a vrabia în
puterea vulturului! După ce m-au chinuit destul, un corb,
socotindu-mă mort, m-a aruncat în plasa unui vâ nă tor, şi a
zburat. Eu m-am crezut salvat, şi-am vrut să -mi iau zborul,
însă m-am încurcat în plasă din ce în ce, pâ nă a venit
vâ nă torul şi m-a bă tut, m-a apucat de un picior, spunâ nd cu
silă :
— Cioară spurcată , prieten al pustiirii şi despă rţirii!
Ş i a scos din buzunar un foarfece, şi mi-a tă iat aripile, m-a
legat de picior cu o sfoară , şi a pornit l-a drum, tră gâ ndu-mă
după dâ nsul. Ş i-a dat seama însă că prinsese totuşi vâ nat
bun că ci eu ademeneam pe drum multe pă să ri, toate că zâ nd
în plasa mea. Câ nd am ajuns seara într-un han, el a spus,
mâ ngâ indu-mă blâ nd:
— Ziua de azi a fost prin tine binecuvâ ntată ! Am prins mai
mute pă să ri decâ t altă dată !
Vă zâ ndu-mă obosit, m-a aşezat lâ ngă el, pe că mila sa, şi
ori de câ te ori că mila se oprea, o ciupeam cu clonţul, şi ea
mergea mai departe.
— Eşti o pasă re prea deşteaptă … a spus vâ nă torul râ zâ nd,
şi spre seară am ajuns în Cetatea Nisram, unde vâ nă torul
locuia. Era o cetate mare, cu gră dini înfloritoare. Pe sultan îl

1180
chema Rihan şi avea trei fete, mai ajunse în meşteşugul
vră jitoriei chiar decâ t Harut şi Marut! Intrâ nd vâ nă torul în
locuinţa sa, nevasta lui s-a mirat că s-a întors atâ t de
repede…
— Înapoierea mea grabnică o datorez acestui corb! Poartă -
te cu el bine, că ci eu mă duc la neguţă tor să vâ nd ce-am
prins…
Nevasta vâ nă torului m-a dus într-o încă pere frumoasă , şi
mi-a pus înainte mâ ncare şi apă . Am mâ ncat şi am bă ut şi
am să rit prin încă pere, încoace şi încolo, şi m-am jucat cu
femeia şi cu fetele ei, să rindu-le pe râ nd în poală , pâ nă s-a
întors acasă vâ nă torul. Atunci am fă cut o plecă ciune şi am
ră mas plecat adâ nc în faţa lui. Ş i vâ nă torul, şi toţi ai să i, în
scurt timp, m-au îndră git atâ t de mult, că n-au mai ieşit din
casă niciodată fă ră mine!
Repede de tot s-a vorbit despre mine în toată cetatea. Mulţi
oameni au venit la vâ nă tor, să mă vadă şi să se joace cu
mine, şi-mi aduceau mâ ncare. După câ tva timp, a auzit şi
sultanul atâ t de multe despre deşteptă ciunea mea, că a
trimis un slujitor la vâ nă tor, şi l-a rugat să mă aducă la
seraiul să u. Vâ nă torul m-a luat sub braţ şi m-a dus. Eu m-
am închinat în faţa sultanului de trei ori, precum se închinau
toţi supuşii să i, astfel încâ t toţi vizirii strigau:
— Pe Alah, ce pasă re mă iastră …
Câ nd sultanul a întins mâ na spre mine, i-am să rutat-o cu
evlavie, şi m-am aşezat plecat la picioarele sale, însă el m-a
ridicat şi m-a aşezat în poală şi m-a mâ ngâ iat, şi a dat
poruncă să se aducă mâ ncă ruri dulci…
— Poftim cu mine la masă , pasă re mă iastră … mă îndemna
sultanul, şi eu am clă tinat sfios capul, ară tâ nd astfel că nu
mi se cuvine asemenea cinstire! Dar sultanul a spus încă o
dată :
— Hai, poftim, pasă re mă iastră , şi ospă tează …
Am mâ ncat dulciuri, pâ nă m-am să turat, şi mi-am cură ţat

1181
de penele mele clonţul, şi asta l-a încâ ntat aşa de tare pe
sultan, încâ t m-a cumpă rat de la vâ nă tor şi m-a ţinut mereu
în apropierea sa. Într-o zi, a spus soaţei sale:
— Am un corb atâ t de deştept, cum n-am mai vă zut! M-a
înveselit aşa de mult, încâ t am uitat de toate…
— Ş i de ce nu-mi ară ţi şi mie corbul? s-a mirat sultă niţa.
Pe Alah, am auzit aşa de multe despre el, că vreau de mult
să -l vă d!
Astfel auzind-o, sultanul a poruncit unei roabe să mă
aducă , şi după ce ea m-a adus, mi-a spus astfel:
— O, tu, mâ ngâ iere a inimii mele! Tu care în multe ceasuri
de tristeţe m-ai înveselit, înveseleşte-le puţin pe femeile
acestea…
Eu am fă cut fel de fel de glume. Pe una am să rutat-o pe
obraji, alteia i-am tras şalul de pe gâ t, pe a treia am tras-o de
bucle, iar celei de a patra i-am dansat în poală , pâ nă ce abia
se mai ţineau de râ s toate. Sultă niţa s-a bucurat mult, şi a
trimis o roabă să -i cheme fetele, să fie şi ele faţă la petrecerea
au corbul! Ş i s-au înfă ţişat trei fete de o frumuseţe minunată
şi de o ţinută mandră , şi cum fata cea mai mare s-a uitat
spre mine, a spus că tre celelalte două :
— Pe Alah, acest corb e om vră jit!
Fetele m-au privit bine şi au strigat:
— Ai dreptate, scumpă soră … Ce ciudat lucru…
Ş i fetele au rugat-o pe sultă niţă să le îngă duie să mă ia cu
ele, şi după ce sultă niţa a încuviinţat, cea mai mare mi-a
spus:
— Urmează -mă , că ci vreau să -ţi ară t ceva ce se cuvine să
fie însemnat şi să nu se uite!
Ş i m-au dus în încă perea lor, la doica şi învă ţă toarea lor, o
babă din ţara amalekiţilor.
— O, preacinstită mamă ! a spus că tre ea sora mare. Îţi
aducem un corb vră jit de un om ră u! Oare putea-vei să -i sari
într-ajutor?

1182
 Amalekita le-a rugat să aprindă câ teva lumâ nă ri, că ci se
însera şi nu vedea bine, apoi mi-a smuls câ teva pene, s-a
uitat la pielea mea şi a strigat:
— Cunosc la acest corb puterea vră jitorească a bă trâ nei
Feirusadi, îngrijitoarea Sultă niţei Albastre!
Apoi, amalekita m-a dus într-o încă pere lă turalnică , unde i
se gă seau instrumentele de vră jitorie, şi a turnat apă gă lbuie,
dintr-o sticlă sigilată , într-o cupă de aramă , şi a murmurat
câ teva cuvinte. Ş i apa a început a fierbe şi a se ridica…
— Stai locului! a strigat amalekita, şi apa, gata să se
reverse, s-a coborâ t pâ nă la buza cupei. Ş i punâ nd ea cupa
la pă mâ nt, deodată a început să crească jur împrejur iarbă
verde cu floare galbenă ! Ş i a cules o mâ nă de flori, şi mi-a
frecat cu ele picioarele şi clonţul… Ş i stropindu-mi capul cu
apa din cupă , a scos un ţipă t înfricoşă tor! Mi s-a strâ ns
pielea pe mine şi am că zut în nesimţire! Pe urmă , câ nd m-am
trezit, eram om ca toţi oamenii, amalekita sta în faţa mea,
prietenoasă , şi m-a întrebat de numele meu şi dacă o cunosc
pe Sultă niţa Albastră … I-am istorisit pă timirea mea…
— Vedeţi dar că nu m-am înşelat! Însă uşor n-a fost să
desfac fermecă tura… Mult n-a lipsit să -mi pierd viaţa. Dar
acum fie lă udat Alah, că ci am trecut cu bine prin primejdie!
Acest fecior frumos este iară şi om, că ci puterea Sultă niţei
Albastre nu face doi bani în faţa puterii mele!
Am rugat-o să -mi spună dacă mă aflam departe de Insula
Moscului.
— Ce-ţi trece prin minte? Te afli aici în apropierea
întinsului hanat al întunecimii, nu departe de marea lui
Alexandru cel cu două coarne şi de izvorul vieţii veşnice! Te
sfă tuiesc să ră mâ i la mine: te iau copil de suflet şi te înfă ţişez
sultanului drept nepotul meu, iar după moartea mea îmi vei
moşteni toate comorile şi te vei putea duce cu ele unde-ţi
place…
Fiind prea pă ţit ca să mă mai împotrivesc şi altei

1183
vră jitoare, m-am prefă cut că primesc să ră mâ n, cu toate că
voiam grozav să mă întorc în ţara iubitei mele… Ş tiam că voi
afla prilej bun să pot fugi, şi nu m-am înşelat, că ci după ce
am încuviinţat să ră mâ n, vră jitoarea mi-a gră it, zicâ ndu-mi:
— Alah fie lă udat că ţi-a mişcat limba-n gură după voinţa
mea, că ci dacă nu-mi primeai propunerea, te-aş fi prefă cut la
loc în corb…
Ş i m-a dus în încă perea ei, cu frumoasă vedere spre port şi
mare, şi au venit roabele, şi s-au întins mesele… Chiar
vră jitoarea mi-a adus o cupă cu vin, pentru înviorarea puterii
şi prospeţimii tinereşti. Ş i mâ ncâ nd şi bâ nd zdravă n, m-a
trimis la baie, unde-mi erau pregă tite cele mai frumoase
veşminte, şi câ nd m-am întors, ară tam atâ t de frumos şi
tâ nă r, că abia m-a recunoscut. Ş i chiar şi fetele, venind seara
să vadă ce s-a mai întâ mplat cu mine, nu m-au cunoscut!
— Iată , aici se află un sultan al spiritelor! a rostit una. Ce
frumoasă e statura lui şi ce plă cut este chipul lui! Iosif cel
vestit prin frumuseţe ar putea fi slujitorul să u…
Ş i toate erau atâ t de fermecate de frumuseţea mea, încâ t
mereu dă deau strigă te de uimire…
Ş i i-au mulţumit vră jitoarei, şi i-au să rutat mâ na, şi fetele
au ră mas la noi toată seara, pâ nă ce, în cele din urmă ,
vră jitoarea le-a spus că dacă tată l lor ar afla că şi-au petrecut
seara în preajma unui stră in, se va mâ nia, de aceea le
sfă tuieşte să se ducă neîntâ rziat acasă …
Apoi, vră jitoarea a adus vin şi alte bă uturi ameţitoare, şi
mi-a turnat mult, pâ nă am adormit. Ş i mi s-a ivit în vis
Tureia, zveltă ca Lujerul crinului, cu ochii plini de dor, ca o
gazelă în că utarea puiului… Lacrimi avea pe obrajii ei, ca
pică turile de rouă de pe frunzele trandafirilor. M-a întrebat:
— Ali, semeni tu oare cu oamenii obişnuiţi? De ce îngă dui
să se bucure de despă rţirea noastră duşmanii? Ş tii câ t de
mult am suferit din pricina ta! Sfarmă că tuşele şi vino…
Am deschis ochii. M-am prefă cut deosebit de vesel şi i-am

1184
turnat vră jitoarei aşa de mult vin, încâ t a că zut în nesimţire
pe divan. Apoi am deschis încet uşa încă perii, şi mai apoi
poarta, m-am strecurat afară , şi-am fugit. Am ră tă cit toată
noaptea, şi câ nd s-au ivit zorile, mă aflam într-o pustietate,
unde nu era nicio frunză verde şi niciun strop de apă …
Soarele dogorea atâ t de tare, încâ t pă mâ ntul înfierbâ ntat mi-
a ars tă lpile, şi abia am mai putut merge. M-am aruncat plin
de deznă dejde la pă mâ nt şi m-am tă vă lit toată ziua într-o
mare de lacrimi şi sudoare. După asfinţitul soarelui câ nd a
început să bată un vâ nt ră coritor, m-am ridicat şi am ră tă cit
prin întuneric toată noaptea. Ş i venind ziua a doua, câ nd
lumea s-a împodobit iar cu veşmâ nt de lumină , şi soarele
stră lucitor împră ştia stă pâ nirea neagră a întunericului, mă
aflam pe un munte atâ t de înalt, încâ t nicio pasă re nu-i
putea ajunge în vâ rf, şi era acoperit eu toate soiurile de pomi
roditori, pe ale că ror ramuri cele mai frumoase pă să ri îşi
câ ntau imnurile de dimineaţă . Ş i era muntele udat de multe
pâ raie, ce ţâ şneau în jos ca să geţile din înă lţimi nevă zute. M-
am ră corit bine, cu apă rece, mai albă ca laptele, mai
proaspă tă ca ză pada, mai dulce ca mierea, şi m-am aşezat
sub un copac înalt, ale că rui ramuri împodobite cu frunze
mari nu lă sau să pă trundă nicio rază de lumină . Eram atâ t
de obosit şi somnoros, că am adormit numaidecâ t. După
care, trezindu-mă , m-am pregă tit de drum. Deodată am ză rit
înaintea mea două ară tă ri uriaşe, cu înfă ţişă ri înfricoşă toare.
Ochii li se aflau în mijlocul obrajilor şi erau despicaţi în lung,
şi aveau dinţii ieşiţi afară , mari ca dinţii de elefant! Am ră mas
tă cut, şi am auzit cum unul spunea celuilalt:
— L-ai vă zut pe feciorul care dormea, Meişune? Cum o fi
ajuns aici? În viaţa mea n-am întâ lnit fiinţă omenească pe
acest munte…
— L-am vă zut, Barari, a ră spuns Meişun. E frumos ca
luna, şi cine îl vede îl iubeşte.
— Îl cheamă Ali, fiul Farhei…

1185
 — Dacă spui adevă rul, a ră spuns Meişun, am ajuns la
capă tul ostenelilor, că ci, află , prietene, că sunt trimis de
Tureia, spre a-l că uta pe iubitul ei, Ali, şi i-am jurat să nu
mă întorc fă ră veşti despre el. Că lă toresc de mult, prin toate
ţă rile, prin cetă ţi şi sate, pe munţi şi câ mpii, şi întreb de el
oamenii şi spiritele…
Astfel auzindu-l spunâ nd, am strigat:
— Stai pe loc! Eu sunt Ali, fiul Farhei, cel că utat! Vrei,
Meişune, să mă duci la Tureia?
— Asta nu se poate! a ră spuns Meişun. M-ai împiedica la
zbor, şi trebuie să -i aduc Tureiei câ t de curâ nd veşti, să nu
moară de durere şi grijă … Ră mâ i aici, cu Barari, prietenul
meu, că eu mă duc repede la Tureia, şi viu cu ea aici,
numaidecâ t!
Ş i Meişun şi-a întins aripile, şi mi-a dispă rut din faţa
ochilor. Cum s-a îndepă rtat, Barari mi-a spus să nu mă mişc
din locul acela, pâ nă se întoarce el, şi şi-a luat zborul, şi s-a
întors abia seara, cu de-ale gurii. Ş i venind ziua a doua, şi-a
luat iar ră mas-bun, şi îndată a coborâ t asupră -mi un spirit
zbură tor, şi m-a luat în câ rcă , şi a zburat spre cer, iar eu, de
frică şi groază , am leşinat, şi câ nd m-am trezit, mă aflam
într-un serai de sultan, în faţa unei femei, sultă niţa Suba,
stâ nd pe un tron de aur, împodobit cu pietre preţioase. Câ nd
am deschis ochii, ea s-a uitat la mine ră u şi a spus încet unei
femei:
— Acest fecior e iubitul sorii mele Tureia? Uită -te ce lipsiţi
de stră lucire îi sunt ochii şi ce lipsiţi de culoare obrajii! Dar
pentru că se află acum în puterea mea, mă voi folosi de el ca
mijloc de împă care cu sora mea, Tureia…
Ş i a strigat apoi spre slujitori:
— Cine se poate duce cel mai repede la sora mea, Tureia,
aflată în Cetatea Albă ? Faceţi-i cunoscut că la mine se află
Ali, fiul Farhei…
S-a ridicat spiritul Humari, cel cu statură uriaşă şi

1186
înfă ţişare înfricoşă toare. A fă cut trei paşi:
— Eu, stă pâ nă ! Mă voi pră vă li ca vâ ntul…
Ş i poruncind ea să i se aducă cele de trebuinţă scrisului, a
alcă tuit epistolă că tre Tureia, şi dâ nd-o lui Humari, acesta i-
a să rutat mâ na şi s-a pră vă lit ca vâ ntul…
Ş i venind ziua a doua, un slujitor mi-a vestit că sultă niţa
Suba mă aşteaptă în faţa cetă ţii, şi am vă zut că pregă tiseră
pentru mine un catâ r, şi am că lă torit departe, pâ nă câ nd am
gă sit-o pe sultă niţă , stâ nd pe-un covor grecesc, sub un copac
umbros. Ş i m-a dus într-o vale înverzită , cu pâ raie
murmură toare, cu pă să ri câ ntâ nd voioase, şi unde ramurile
copacilor se îmbră ţişau cu dragoste…

ALI PĂTIMEŞTE ÎNAINTE, DOVEDIND CĂ OMUL E MAI

TARE CA FIERUL… ÎL VOM VEDEA CUM ÎNCREMENEŞTE,
PREFĂCUT ÎN STATUIE DE PIATRĂ…

— Dacă valea asta îţi place atâ t de mult, mi-a spus

sultă niţa Suba, coboară , că ci n-o s-o pă ră seşti prea repede…
Dacă ai fi mare dulce şi eu aş muri de sete, n-aş bea din
tine…
Ş i astfel zicâ nd, sultă niţa Suba mi-a zgâ riat faţa, şi a
strigat:
— Ali, fiul Farhei, îţi poruncesc: statuie de marmură prefă -
te! Să -ţi piară graiul, şi viu să fii, dar nimeni să nu ştie că
tră ieşti…
Ş i abia a rostit aceste cuvinte. Am că zut ca o piatră la
pă mâ nt, şi n-am mai ştiut nimic. Câ nd m-am trezit, sultă niţa
striga:
— Trebuie să mă tem oare de Tureia? Nu sunt oştile mele
numeroase ca nisipul mă rii şi pică turile de ploaie ale cerului?
Ş i a poruncit slujitorilor să mă ducă într-o parte a vă ii,
1187
departe de drum, unde arborii erau atâ t de deşi, încâ t nu
putea pă trunde nicio rază de lumină …
— Dacă va întreba de el Tureia, vom spune că a ieşit din
serai împotriva voinţei noastre, şi nu s-a mai întors…
Aşa a spus sultă niţa Suba, şi slujitorii m-au dus la locul
amintit.
Câ nd Tureia tocmai voia să plece cu Meişun la muntele
pă duros, a sosit Humari cu scrisoarea sultă niţei Suba.
Ş i a poruncit îndată sultă niţa Tureia oştilor sale să se
pregă tească de drum, spre insula unde domnea sultă niţa
Suba. Toţi s-au mirat de porunca aceasta, că ci între Tureia şi
Suba era încă din fragedă tinereţe o puternică ură . Aşa de
tare se duşmă neau, încâ t odată au hotă râ t să se bată în faţa
întregii cetă ţi, să pună capă t certei. Dar în lupta asta, Suba a
fost ră nită greu.
Iat-o deci acum pe Tureia sosind la Suba şi că utâ ndu-l pe
Ali…
Ş i negă sindu-l, era neliniştită foarte, neîndră znind totuşi
s-o întrebe pe soră -sa. Ş i-a petrecut noaptea fă ră să pună
geană pe geană , şi cum a venit dimineaţa, şi s-a aflat faţă -n
faţă cu Suba, i-a gră it, zicâ ndu-i:
— Scumpă soră , îmi place insula asta neasemuit de
frumoasă , şi aş vrea să stau aici mai mult, să -mi bucur ochii,
însă n-am vreme, de aceea, spune-mi, rogu-te, unde se află
Ali, iubitul inimii mele…
— Soră scumpă ! i-a ră spuns Suba. La câ teva zile după
plecarea solului meu, Ali s-a dus, şi nu s-a mai întors!
Am dat poruncă să fie că utat, însă nimeni nu l-a aflat!
— Nu te mâ hni pentru aceasta, soră dragă , a ră spuns
Tureia. Poate s-a ră tă cit în pă dure, şi se va întoarce… Ră mâ n
de aceea câ teva zile la tine, să -l aştept…
Tureia s-a sculat de dimineaţă şi s-a dus în munţi, spre a-l
că uta singură pe Ali. A mers toată ziua, şi a strigat de o mie
de ori numele lui; dar nimeni nu i-a ră spuns.

1188
 — O, Alah, a strigat ea, spre seară , şi s-a aruncat la
pă mâ nt.
Ş i a pă truns Tureia şi mai adâ nc în codri, şi a auzit
deodată cum gră iau spiritele Sader şi Duha.
— Cine eşti tu şi încotro mergi? Striga Sader.
— Eu sunt Duha, fata unui emir de vază , din apropierea
insulei diamantelor. L-am pă ră sit pe tată l meu câ nd a vrut să
mă mă rite, împotriva voinţei mele, cu urâ tul bei al Insulei
Leului, şi m-am ascuns la sultă niţa Farha! Am gă sit-o însă
pe sultă niţa Farha în neagră suferinţă , din pricina pierderii
fiului ei… Starea ei m-a mişcat aşa de tare, încâ t i-am
fă gă duit că -l voi că uta eu şi-i voi aduce veşti! Ş i astfel, a mai
gră it Duha, am zburat dintr-o insulă într-alta, pâ nă am
ajuns aici, şi am auzit că Ali a fost prefă cut de sultă niţa Suba
în statuie! Am cercetat toată pă durea, cu speranţa că voi afla
statuia de piatră …
— Pe Alah! a ră spuns Sader. Minunată e întâ lnirea
noastră ! Urmă rim acelaşi ţel, că ci aşa cum sultă niţa Farha e
îndurerată din cauza fiului să u, tot astfel Tureia e mâ hnită
de pierderea soţului! M-a trimis să -l aflu. Împreună să
umblă m să că ută m…
Iar pe urmă , apropiindu-se de locul unde se afla statuia de
piatră , Sader a strigat cu jale:
— Ce-o fi fă ptuit oare să rmanul Ali? Hai să -l ridică m… De
ce l-o fi prefă cut în statuie de piatră , să nu se poată apă ra
nici de frig şi nici de că ldură ; şi, pe deasupra, simte,
gâ ndeşte, rabdă foame şi sete ca orice om. Acum să -l ducem
sultă niţei Tureia…
— Una ca asta nu se poate! a ră spuns Duha. Ali va fi dus
la sultă niţa Farha!
— Cred că ţi-ai pierdut minţile! a ră spuns Sader. Oare am
cutreierat ţă rile, pentru ca, după ce l-am gă sit să ţi-l las ţie?
Vino cu mine, la Tureia, pe urmă ne-om duce toţi la Farha…
Câ nd Duha şi-a dat seama că Sader nu se va lă sa mai

1189
prejos, s-a repezit asupra lui ca fulgerul, şi l-a lovit cu o aripă
în ochi, şi doborâ ndu-l, a spus:
— Vai ţie, inimă de câ ine!
Ş i i-a smuls statuia, şi a vrut să zboare cu ea la Farha,
câ nd deodată s-a ivit Tureia şi a strigat:
— Opreşte-te, că ci altfel a morţii fi-vei…
Duha s-a întors.
— Iertare, sultă niţă preamilostivă ! Pe sigiliul lui Salom,
iartă -mă , că ci n-am vrut să -i fac niciun ră u soţului tă u; am
vrut numai să -l duc la Farha…
— Ţ i-ai fă cut datoria! a ră spuns Tureia, însă acum dă
statuia de piatră lui Sader, s-o ducă într-un loc tainic!
Ş i s-au dus împreună într-o peşteră , şi Tureia şi-a trecut
mâ na pe faţa statuii, şi a luat pă mâ ntul lipit de ea, şi a rostit
câ teva cuvinte. A presă rat pă mâ nt jur împrejur, şi de îndată
a ră să rit o plantă cu floarea roşie! Tureia a cules floarea, şi i-
a stors sucul gras, şi a uns statuia, strigâ nd:
— Întoarce-te la înfă ţişarea ta omenească , numaidecâ t…
— Ş i abia a rostit Tureia aceste cuvinte, istoriseşte Ali, şi
limba mea s-a trezit şi s-a mişcat.
Ş i cum m-a auzit vorbind şi m-a vă zut în înfă ţişarea mea
firească , Tureia m-a să rutat şi m-a îmbră ţişat, şi a poruncit
lui Sader să mă ducă în locuinţa sa, unde şi ea a venit cu
Duha. Am petrecut seara împreună , cu istorii, câ nd spre
miezul nopţii Sader şi Duha s-au dus întru ale lor, şi eu am
ră mas singur cu Tureia. Ş i adormind, şi trecâ nd noaptea ca o
clipire din geană , m-am trezit între cer şi pă mâ nt, în câ rca
unui spirit zbură tor…
— Nu te teme, că ci eu sunt Duha, prietena mamei tale,
Farha, şi te duc la maică -ta Farha…
Ş i cunoscâ nd-o pe Duha, m-am liniştit, şi m-am lă sat fă ră
împotrivire dus. Mă bucura auzind că aveam s-o vă d pe
mama, câ nd deodată , pe la Insula Leului, am fost
împresuraţi de o ceată de spirite zbură toare, în frunte cu

1190
sultan Djahac.
— Suntem pierduţi! a strigat Duha.
Abia a rostit cuvintele acestea, şi s-au nă pustit asupra ei
nişte spirite mari câ t munţii şi i-au legat mâ inile în lanţuri
grele.
— Tu cine eşti? m-au întrebat, repezindu-se asupră -mi.
— Eu sunt Ali, fiul Farhei… am ră spuns eu.
— Aşadar tu eşti acela din a că rui pricină au fost pustiite
atâ tea ţă ri şi atâ ţia sultani doborâ ţi din mă rirea lor! Pe
sigiliul lui Salom, vei plă ti greu!
Ş i la un semn al lui Djahac, un spirit de pe muntele Kaf a
vrut să se nă pustească împotrivă -i şi împotriva Duhei, câ nd,
deodată , s-au auzit zgomote de luptă înfricoşă toare.
— Fugi câ t poţi, sultane Djahac! Au strigat nişte spirite.
Cele mai bune oşti ale tale sunt nimicite sau prinse, că ci
sultă niţa Farha le-a atacat pe neaşteptate, ca un fulger…
Ş i pâ nă să se dezmeticească Djahac, mama mea, ală turi de
că peteniile oştilor, stă tea în faţa mea! Djahac a fost pus în
lanţuri. Minunată a fost salvarea mea, minunată , pentru că o
datorez mamei.
Într-o zi, după ce ajunseseră m în cetatea noastră , m-am
dus la o preumblare, şi m-am ră tă cit prin gră dini, şi luna
luase de mult pe cer locul soarelui! Abia câ nd s-a lă sat
noaptea întunecoasă , am vrut să mă îndrept spre casă , dar
m-am ră tă cit şi m-am tot îndepă rtat, pâ nă am ajuns în faţa
unui cort gol, mare şi frumos.
Am intrat în cort, unde am gă sit divane şi covoare
minunate, mâ ncă ruri şi bă uturi, lumâ nă ri de ceară plă cut
mirositoare. Însă câ nd m-am aşezat, au intrat doi bă rbaţi
însoţiţi de patru spirite zbură toare. Erau fraţii lui Djahac.
Cum m-au vă zut şi m-au cunoscut, s-au şi nă pustit!
S-a dat poruncă unui spirit:
— Du-l pe acest om, aducă torul atâ tor nenorociri, în
spatele muntelui Kaf!

1191
 Ş i spiritul m-a luat în câ rcă , şi a zburat cu mine atâ t de
sus, încâ t cea mai mică stea am vă zut-o mare câ t cel mai
înalt munte.
Dar de-ndată o să geată în flă că ri l-a nimerit pe spiritul ce
mă ducea, prefă câ ndu-l cenuşă ! Eu însă am mai plutit mult
prin vă zduh, împins de vâ nt, pâ nă am că zut pe o terasă din
Damasc! Stă pâ nul casei s-a trezit, şi fiindcă nu de mult îl
pă liseră hoţii, şi-a trezit robii, şi au urcat pe terasă . Ş i
Vă zâ ndu-mă , m-au luat drept hoţ, şi fă ră să mă asculte, s-au
nă pustit cu ciomegele asupră -mi! Apoi m-au legat şi m-au
lă sat afară pâ nă în zori. Ş i după ră să ritul soarelui, m-au dus
la emir.
— Iată acest hoţ prins azi noapte pe terasa noastră ! Cred
că tot el m-a pră dat nu de mult…
Ş i întrebâ ndu-mă emirul cine sunt, şi spunâ ndu-i că sunt
Ali, fiul Farhei, sultă niţa Insulei de Corali, el a râ s şi a
poruncit unui oştean să mă întindă la pă mâ nt şi să mă bată ,
pâ nă voi mă rturisi adevă rul şi voi întoarce lucrurile furate…
Dar tot atunci a intrat ca prin minune tată l meu, şi vă zâ nd
inelul dat mamei în noaptea nunţii, a tresă rit şi l-a întrebat
plin de uimire pe emir:
— Cine este acest fecior?
— E un hoţ…
— Dar nu seamă nă deloc a hoţ! a ră spuns tata. L-ai
întrebat cum îl cheamă şi de unde e?
— Spune că -l cheamă Ali, fiul Farhei, din Insula
Diamantelor.
Acestea auzindu-le, tată l meu m-a îmbră ţişat, strigâ nd:
— El a gră it adevă rul! E fiul meu, şi-l cunosc după inelul
de pe deget!
Ş i mi-a cerut apoi să istorisesc în faţa emirului cum am
ajuns pe terasa acelei case. Am istorisit toate pă timirile mele,
de la naştere pâ nă la că derea pe terasă … Ş i m-a luat tata
acasă , şi m-a pus să -i mai istorisesc o dată toate peripeţiile.

1192
Ş i venind ziua a doua, m-a înfă ţişat sultanului, şi am devenit
cel mai de taină curtean al să u…
— Aş vrea să vă d şi eu o dată un spirit… mi-a spus într-o
zi sultanul.
— Stă pâ ne, i-am ră spuns. Spiritele au felurite înfă ţişă ri…
Abia am rostit aceasta, şi sultanul a strigat:
— Iată , Ali, colo, în depă rtare, un nour negru acoperind
cerul! Iată că s-a-ntunecat soarele… Ce-o fi oare?
M-am uitat într-acolo şi am strigat:
— Ceea ce vezi, sultane, nu e nour, ci o, ceată de spirite
zbură toare, venind asupră -ne…
Curâ nd însă nourul negru s-a risipit deasupra cetă ţii
Damascului.
O sută de spirite s-au lă sat jos, în apropierea noastră ,
pornind spre cetate. M-am apropiat de că petenia lor şi am
întrebat ce caută …
— Am rostul să vestesc sultanului sosirea sultă niţei Tureia
şi a sultă niţei Farha…
— Iată sultanul… am ră spuns eu, şi l-am rugat să -mi
îngă duie să merg întru întâ mpinarea celor două sultă niţe.
Venea şi Zaher, tată l meu!
Ş i nu după mult, stam toţi împreună , şi bucuria nu ne era
mică …
Asta a fost tot ce ştiu despre aventurile lui Ali şi Zaher din
Damasc, laudă celor ce ştiu istorii, că ci ele sunt sarea
pă mâ ntului…

ISTORIA LUI MAAN

Se spune că Maan, fiul lui Said, era odată la o vâ nă toare

însetat foarte. Ş i iată că au venit trei fete cu vase cu apă , şi i-
au dat să bea…
1193
 Maan a cerut soţilor să dea fetelor ră splată , şi cum soţii nu
aveau nimic la ei, Maan le-a dă ruit din tolbă câ te zece să geţi
cu vâ rf de aur…
— Aşa se poartă un om deosebit! a spus o fată . De aceea,
ca ră splată a mă rinimiei, îţi vom alcă tui versuri…
A început cea dintâ i:

„Ţi-ai aurit săgeţile, amarnic,

Vrăjmaşii chiar să te găsească darnic:
Când îţi împărţi săgeţile, aşa,
Răniţii au cu ce se căuta.
Iar cei străpunşi de moarte, cu ce se-înmormânta!”

Ş i sfâ rşind fata întâ ia, a recitat a doua:

„Alah cel drept ziditu-te-a frumos,

Chiar în războiul crâncen să fii mărinimos,
Căci larga dărnicie, ca din străvechii ani,
Cuprinde şi prieteni şi duşmani!”

Ş i sfâ rşind fata a doua, a recitat a treia:

„Arăţi mărinimia şi-n faţa celor răi!

Ca un erou, viteaz şi darnic eşti!
Săgeţile acestea când le arunci, plăteşti
Veşmintele de moarte pentru vrăjmaşii tăi…”

MAAN ŞI BEDUINUL

Ş i se mai spune despre emirul Maan, că se afla odată la

vâ nă toare, în deşert, şi că a întâ lnit un beduin că lare pe
mă gar.
1194
 — De unde vii? Cine eşti? Ş i ce faci pe aci? l-a întrebat
Maan.
— De unde să vin? Cine să fiu? Ce să fac pe aici? a
ră spuns beduinul, necunoscâ ndu-l. Sunt şi eu om ca toţi
oamenii din această Arabie să racă ! Pâ nă în acest an ne-a
omorâ t seceta pustiitoare, dar anul acesta am avut timp aşa
de bun, încâ t s-au fă cut grozav de mulţi castraveţi timpurii…
— Ş i? a întrebat Maan.
— Ş i ce să mai fie? Aş culege castraveţii şi m-aş duce cu ei
la emirul Maan, să i-i vâ nd, poate s-o îndura de mine să -i
cumpere, că ci am auzit că e om de omenie, şi aş câ ştiga şi eu
o para-două …
— Ş i cam câ t i-ai cere pe ei?
— Câ t să -i cer? O mie dinari…
— Prea mult…
— Cinci sute…
— Tot prea mult…
— Dar dacă -i voi lă sa la o sută?
— Ş i dacă nu-ţi dă nici atâ t?
— Îi las la cincizeci…
— Ş i dacă va spune că -i prea mult?
— Dacă va spune că şi cincizeci dinari e prea mult, îi las
emirului Maan mă garul meu, să mi-l blagoslovească cu o
să rutare sub coadă …
A râ s straşnic emirul Maan, şi dâ nd pinteni calului, şi-a
ajuns soţii de vâ nă toare şi le-a spus:
— Ne întoarcem în cetate, şi dacă se înfă ţişează un beduin
cu nişte castraveţi, să -l aduceţi numaidecâ t la mine…
Ş i într-adevă r, beduinul s-a înfă ţişat la seraiul lui Maan,
după scurt timp. Aducea castraveţii. Nu l-a mai cunoscut pe
cumul cu care gră ise în deşert, că ci era înconjurat de stră ji şi
fală .
— Ce pofteşti? l-a întrebat emirul Maan.
— Aduc nişte castraveţi, înalte stă pâ ne…

1195
 — Ş i câ t ceri pe ei?
— O mie dinari…
— Prea mult, bre beduine…
— Dacă o mie e prea mult, cer cinci sute…
— Nu fi botos, bre! Ş i cinci sute e prea mult.
— Dar două ?
— Tot prea mult!
— Dar o sută , tot prea mult e?
— Tot prea mult, bre…
— Dar cincizeci, stă pâ ne, tot prea mult este?
— Tot…
— Dacă -i aşa, stă pâ ne prea înalte, miluieşte-mă cu preţul
de treizeci dinari! Bine? Bun cuvâ nt?
— E tot prea mult!
— Tot prea mult? Dacă -i aşa, binevoieşte şi află , preaînalte
stă pâ ne, că mă garul meu se află legat de poarta seraiului
tă u, şi te aşteaptă cu neră bdare…
Astfel auzindu-l, Maan s-a întors spre că peteniile sale
aflate de faţă , şi a râ s pâ nă s-a ră sturnat pe spate. A chemat
vistiernicul şi i-a poruncit:
— Dă beduinului una mie dinari… Pe urmă mai dă -i cinci
sute, pe urmă trei sute, pe urmă două sute, pe urmă o sută ,
pe urmă cincizeci, pe urmă treizeci! În ce priveşte mă garul,
să -l lase la uşa mea…
Beduinul a ră mas încremenit câ nd a primit atâ ţia bani pe
castraveţi.

ISTORIA LUI HIRAM, FIUL LUI ABDUL MELIC

Hiram, fiul lui Abdul Melic, se afla odată la vâ nă toare.

A întâ lnit un beduin. L-a întrebat cu mâ nie:
— N-ai vă zut o că prioară ?
1196
 — De ce nu cunoşti valoarea binelui şi te uiţi la mine cu
dispreţ, şi vorbeşti aşa de urâ t? i-a ră spuns beduinul.
Cuvintele tale sunt de tiran, iar purtarea de mă gar…
— Nu ştii cine sunt? a întrebat Hiram. Vai ţie!
— Te cunosc ca pe-un om lipsit de bună -creştere, că ci
înainte de a mă pofti la vorbă , trebuia să -mi urezi bun gă sit…
— Vai ţie! a strigat Hiram. Eu sunt Hiram. Fiul lui Abdul
Melic…
— Harul lui Alah să ră mâ nă departe de tine! a ră spuns
beduinul. Câ t de multe sunt vorbele tale, şi câ t de puţine
faptele alese…
Dar înainte ca beduinul să -şi fi sfâ rşit cuvâ ntul, oştenii l-
au înconjurat pe Hiram şi au strigat:
— Pace ţie, stă pâ ne!
— Lă saţi vorba şi puneţi mâ na pe acest pă stor! a strigat
califul.
Beduinul a fost luat prins. Însă nu s-a întors spre
mulţimea de viziri şi demnitari strâ nşi roată , ci şi-a lă sat
capul în jos. A trecut liniştit prin faţa lui Hiram, fă ră a spune
un cuvâ nt de iertare, fă ră a i se închina mă car…
— Câ ine de beduin, a strigat un slujitor. De ce nu-l saluţi
pe stă pâ nul dreptcredincioşilor?
Beduinul s-a întors mâ nios:
— Cap de mă gar! Am fă cut drum lung, şi sunt acoperit de
sudoare…
— Speranţa ta s-a spulberat, viaţa ta s-a sfâ rşit, ziua
morţii îţi este apropiată ! a strigat Hiram, mâ nios straşnic.
— Ameninţă rile tale nu-mi pot face nici prea mult, nici
prea puţin ră u! i-a ră spuns beduinul.
— Cum îndră zneşti să -i ră spunzi califului astfel? a strigat
un sfetnic.
— Vai ţie! a ră spuns beduinul. Nu ştii oare că va veni o zi
câ nd tot omul va trebui să lupte pentru sufletul să u?
— Să -mi aduci, tot acum, capul acestui beduin, că ci

1197
vorbele lui întrec orice margini ale ră bdă rii mele…
— O stă pâ ne al dreptcredincioşilor, a spus că lă ul,
prinzâ ndu-l pe beduin şi repezindu-l pe rogojina morţii. În
faţa ta se află acest semeţ rob, ce se îndreaptă acuma spre
mormâ nt. Eu nu sunt vinovat de sâ ngele ce-l vă rs!
Porunceşti, stă pâ ne, să -i tai capul într-adevă r?
— Da! a ră spuns califul, şi că lă ul a întrebat a doua oară , şi
după ce a întrebat a treia oară , beduinul nu se mai îndoia că
va fi omorâ t, dar a început a râ de aşa de tare, încâ t i se
vedeau mă selele tocmai din fundul gurii…
— Cred că eşti nebun! a strigat Hiram. Vezi că trebuie să
te desparţi de lumea asta, şi-ţi baţi joc de tine…
— O stă pâ ne al dreptcredincioşilor! a ră spuns beduinul.
Întrucâ t mă poţi omorî oricâ nd, fii bun şi ascultă nişte
versuri ce mi-au trecut prin minte chiar acum…
— Să le auzim, a ră spuns Hiram. Dar spune-le mai repede!
Ş i beduinul a rostit urmă toarele versuri:

„Un şoim, ducea odată o vrabie spre cuib…

Striga: – Am să te sfâşii, cu tine să mă-mbuib…
Şi vrabia răspuns-a cu glasul ei sărman:
— Tu, şoimule, semeţul văzduhului sultan,
Putea-vei să te saturi cu trupul meu
mărunt? Şi astfel auzind-o, zâmbit-a şoimul
crunt. Din căngi eliberând-o! Iar vrabia,
strigând,
S-a bucurat, de-a dreptul în cerul larg zburând!”

— Jur pe drapelul lui Mahomed-prooroc! a strigat Hiram.

Dacă vorbeai aşa de la început, ţi-aş fi dă ruit pâ nă şi
califatul…
Ş i a poruncit vistiernicului să -i umple beduinului gura cu
perle.

1198
 *

1199
 * *

Ş i venind altă noapte, Ş eherazada a istorisit…

…ISTORIA LUI IBRAHIM, FECIORUL LUI MAHDI

După ce Mamun, nepotul lui Harun, a ajuns calif, moşul

să u, Ibrahim, nu i-a jurat credinţă , ci s-a dus la Reci şi s-a
ales calif acolo. Mamun a stă ruit un an să -l aducă pe cale
paşnică , la buna-credinţă , apoi a pornit cu ieniceri şi spahii,
încâ t lui Ibrahim nu i-a ră mas decâ t să fugă , să se ascundă
la Bagdad. Mamun a pus pe capul lui preţ o sută mii dinari…
— M-am speriat grozav câ nd am auzit! spunea Ibrahim
însuşi, şi n-am ştiut ce să fac! Mi-am pă ră sit casa pe la
amiază , fă ră să ştiu încotro să apuc, şi deodată am ajuns
într-o fundă tură , şi am vă zut un negru stâ nd în faţa unei
uşi. M-am apropiat de el. L-am întrebat dacă nu m-ar putea
ascunde… M-a dus într-o casă curată . A închis uşa. S-a dus!
Am bă nuit că m-a cunoscut, că auzise şi de preţul pus pe
capul meu, şi că acum se dusese să mă vâ ndă ! Eram
neliniştit ca o oală pe foc. Ş i-n timp ce cugetam la starea
mea, negrul s-a întors cu un hamal. Îmi aducea bucate…
— Îmi dau viaţa pentru tine… mi-a spus el şi mi-a gă tit o
fiertură .
Am mâ ncat cum nu mai mâ ncasem niciodată ! Apoi s-a
apropiat:
— Stă pâ ne! Nu sunt vrednic nici să gră ieşti cu mine, nici
să -ţi deznod curelele încă lţă mintelor!
— Mă cunoşti?
— Eşti stă pâ nul nostru! Eşti stă pâ nul nostru cel drept,
Ibrahim Mahdi, pe care Mamun a pus preţ o sută mii
dinari…
1200
 Auzind aceasta, mi-am dat seama ce om mare şi demn
aveam dinaintea mea!
Mai apoi, de bucurie, negrul a rostit urmă toarele versuri:

„Din clipa despărţirii sunt nopţi şi zile mii…

Cei ce-şi măsoară timpul, şi ei, cu insomnii,
M-au înţeles prea bine de ce sunt trist, nespus…
De-atâtea nopţi şi zile iubita mi s-a dus…”

— Pe Alah! am strigat. Frumoase versuri spui, şi de-acum

nu mă mai tem de tine, că ci numai oamenii buni ştiu
versuri…
Negrul a continuat:

„N-ar fi bătut pământul de vânturi şi furtuni,

La cârma lui de-ar fi cei mulţi şi buni…
Alah, cum poţi tu oare răbda, sub ochii tăi,
Să ne sugrume cei puţini şi răi?…”

Eram uimit că gă sisem la un om ca el atâ ta ascuţime de

minte şi har poetic! i-am dă ruit o pungă plină . I-am zis lui:
— Alah să te ocrotească ! Te pă ră sesc! Poţi întrebuinţa
banii cum vrei! Nu uita ce-ţi spun: mă voi ară ta şi mai
recunoscă tor faţă de tine, câ nd nu mă voi mai teme…
— Oamenii să raci ca mine nu au în ochii tă i preţ! a
ră spuns negrul, şi mi-a dat înapoi punga. Cum aş primi
plată pentru cinstea ce mi-a fă cut-o soarta, aducâ ndu-te la
mine?
Am luat punga. Am pus-o în mâ necă . M-am îndreptat spre
uşă .
— Stă pâ nul meu! a strigat negrul. Aici eşti în afară de
primejdie, şi nu-mi vine greu să -ţi dau din blidul meu să rac!
Ră mâ i la mine…
Am mai ră mas puţin. M-am îmbră cat femeieşte. Am ieşit în

1201
uliţă .
Ş i pe câ nd treceam peste un pod, m-am întâ lnit cu un fost
slujitor de-al meu. A strigat recunoscâ ndu-mă :
— Bucură -te, Mamune, că ci prins este vră jmaşul tă u…
A pus mâ na pe mine. L-am repezit în noroi. Am fugit.
Am ajuns în faţa unei uşi unde stă tea o femeie.
— Cruţă sâ ngele meu! am strigat. Primeşte-mă la tine…
— Nu te teme de nimic, a ră spuns ea.
M-a dus într-o încă pere. A râ nduit divanele. Mi-a dat
mâ ncare…
S-a ară tat omul pe care-l trâ ntisem. Era legat la cap.
Sâ ngele îi curgea pe veşminte. A istorisit femeii ce pă ţise. Ea
l-a oblojit. L-a culcat într-un pat.
— Cred că despre tine mi-a gră it bă rbatul meu, omul cu
capul spart, mi-a spus femeia apoi.
Am mai ră mas trei zile la ea. M-a ospă tat din belşug. Şi
venind ziua a patra, mi-a spus astfel:
— Omul cu capul spart poate veni aici, sus! Te poate gă si!
Mai bine fugi…
Am rugat-o să mă lase să mai stau la ea pâ nă noaptea.
Cum s-a înserat, m-am îmbră cat iar femeieşte şi m-am dus la
o fostă roabă de-a mea. Cum m-a vă zut, aceasta mi-a plâ ns
de jale.
Apoi, a spus că se duce să cumpere pentru mine de-ale
gurii. S-a întors însă cu Ibrahim Almosuli şi cu robii şi
stră jerii ei. Am fost prins!
Am fost dus numaidecâ t la seraiul califului. S-a poruncit
îndată adunarea marelui divan! Am fost adus în faţa lui
Mamun.
— Alah să nu-ţi ră spundă niciodată la închinare! Mi-a
spus Mamun.
— O, stă pâ ne al dreptcredincioşilor! am ră spuns.
Judecă torul meu mă poate osâ ndi, însă cer iertare… Înalţă -
se deci mă rinimia ta peste mă rinimia tuturor califilor!

1202
 Ş i sfâ rşindu-mi cuvâ ntul, am rostit urmă toarele versuri:
„Fără de seamăn e greşeala mea,
Califul poate însă să ierte dacă vrea…”
Mamun s-a înduioşat de cuvâ ntul meu. Am vă zut că s-ar
putea îmblâ nzi de-a binelea. S-a întors spre adunarea
divanului:
— Voi ce mă sfă tuiţi?
Toţi l-au sfă tuit să mă osâ ndească la moarte! Mamun l-a
rugat pe Ahmed, fiul lui Chalid, să -i dea el un sfat bun:
— O stă pâ ne al dreptcredincioşilor! a ră spuns Ahmed.
Dacă -l ucizi, să vâ rşeşti o faptă să vâ rşită de toţi califii
dinaintea ta! Dacă ierţi însă , ai, de asemenea, înaintea ta,
multe pilde de îndurare…
Auzind califul cuvâ ntul lui Ahmed, a clă tinat din cap în
semn că aşa este…
A rostit:
— Numai cel tică los e de neîmpă cat în ră zbunarea sa, când
i-a că zut în mâ ini vră jmaşul să u…
Ş i simţind picurâ nd pe inima mea roua iertă rii, am spus
califului:
— Alah va fi îndură tor o dată şi cu tine, o, stă pâ ne al
dreptcredincioşilor!
— Nu te teme, a strigat Mamun. Nu numai viaţa ţi-am
dă ruit-o, ci îţi dau înapoi şi toată averea ce ţi-o luasem la
ră zvră tirea ta… O, unchiule, Abu Ishak şi Abbas m-au sfă tuit
să te ucid…
— Abbas şi Abu Ishak te-au sfă tuit ca nişte lingă i ce
sunt… Totuşi, tu ai fă cut cum ţi s-a pă rut că e mai bine, şi ai
prefă cut teama mea în speranţă …
— Prin iertare mi-am învins ura, că ci n-am vrut ca
vră jmaşii să se bucure de nefericirea ta, şi am vrut să te cruţ
de asemenea durere…
I-am povestit apoi purtarea robului negru, a oşteanului, a
femeii şi a roabei vâ nză toarea mea. Mamun a poruncit să fie

1203
chemată roaba vâ nză toare. Ea tocmai sta acasă şi-şi aştepta
ră splata. Câ nd a întrebat-o Mamun ce-o îndemnase să se
poarte astfel cu stă pâ nul ei, a ră spuns:
— Lă comia…
Mamun a mai întrebat-o dacă are feciori şi soţ, şi după ce
ea a ră spuns că nu, el a poruncit să i se dea o sută de
lovituri cu biciul şi să fie pentru totdeauna închisă . Ş i au fost
chemaţi oşteanul, femeia şi robul.
— Ce te-a îndemnat să te porţi aşa? l-a întrebat Mamun pe
oştean.
— Lă comia…
— Dacă -i aşa, fă -te jupuitor… a ră spuns Mamun, şi l-a
trimis tot atunci ucenic la un meşter jupuitor. Pe nevastă -sa
însă Mamun a cinstit-o şi a luat-o în serai, socotind că o
femeie înţeleaptă ca ea poate aduce mult folos…
În sfâ rşit, a spus negrului:
— Tu te-ai ară tat atâ t de omenos, încâ t ţi se cuvine cea
mai înaltă cinste! Îţi dă ruiesc casa oşteanului, şi pe deasupra
o mie dinari…

*
* *

Ş eherazada a mai istorisit…

…ISTORIA LUI SADDAD ŞI A CETĂŢII IREM, CEA

BOGATĂ ÎN PILAŞTRI

Sultanul Saddad stă pâ nea tot pă mâ ntul pe vremea aceea,

şi poporul să u, saddiţii, au fost înzestraţi cu trupuri uriaşe şi
cu grozavă putere de a zidi cetă ţi!
Ş i a venit câ ndva la sultanul Saddad un prooroc cu
1204
numele Hud, cerâ ndu-i să creadă în Alah şi-n lumea
viitoare…
— Ce voi avea din asta? a întrebat Saddad.
— Îţi va dă rui în lumea viitoare un paradis cu seraiurile de
aur, hiacinte, perle şi fel de fel de pietre preţioase…
— Ş i dacă -mi pot face rost de toate în lumea asta? a
ră spuns Saddad. N-am nevoie de-un paradis pe care nu i-a
vă zut nimeni…
Ş i a poruncit numaidecâ t Saddad la o sută din cei mai
puternici emiri să caute o ţară îndepă rtată , la şes, cu multă
apă şi aer să nă tos, spre a clă di acolo o cetate de aur. Emirii
au că lă torit însoţiţi de câ te o mie oameni, şi au stră bă tut
tă râ mul Yemen, pâ nă au ajuns la muntele Aden. Au gă sit loc
bogat în izvoare, cum dorea Saddad-sultan.
Ş i cum i s-a dat veste despre aceasta, Saddad a trimis într-
acolo arhitecţi, şi a poruncit să se clă dească o cetate, în
patru unghiuri, cu întindere de patruzeci de poşte, şi s-au
aşezat stâ lpi de temelie adâ nci foarte, pe care cetatea se
putea înă lţa pâ nă la ceruri. Pentru zidurile înalte de cinci
sute de coţi şi late de două zeci s-au folosit pietre de Yemen şi
că ră mizi roşii. Saddad a poruncit apoi să se clă dească în
cetate trei sute de mii seraiuri, sprijinite pe o mie de pilaştri
de câ te o sută de coţi, încrustate cu smaragde, rubine şi aur.
Ş i a poruncit apoi să se sape canale şi să se planteze pe
ţă rmuri curmali şi alţi pomi roditori. Apoi s-au construit
patru porţi înalte de câ te o sută de coţi şi largi de două zeci,
împodobite în chipul cel mai frumos.
Ş i toată construcţia a durat cincizeci de ani! Ş i după ce s-a
sfâ rşit lucrul, Saddad a lă sat să se aducă în seraiuri, din
Ră să rit şi Apus, fel de fel de covoare, perdele şi paturi de
mă tase, de asemenea fel de fel de mâ ncă ruri şi bă uturi,
poame şi dulciuri, lumâ nă ri de ceară , tă mâ ie, aloe, ambră şi
camfor; apoi a poruncit să vină în cetate zece mii de fete
frumoase şi bogat împodobite, însoţite de slugi în alaiuri

1205
numeroase.
Ş i privind Saddad cetatea, atâ t de mult i-a plă cut, încâ t a
spus:
— Iată că am acum, prin iscusinţa mâ inilor omeneşti, ceea
ce Hud mi-a fă gă duit să am abia după moarte…
Pâ nă azi se mai pot vedea în pustietate urme ale cetă ţii din
vechimi.

ISTORIA LUI ISHAK ALMOSULI

Ishak Almosuli ne spune chiar cu gura lui:

— Într-o noapte, în timp ce mă întorceam acasă de la
califul Mamun, trecâ nd pe lâ ngă un zid, am vă zut un coş cu
patru mâ nere, că ptuşit cu mă tase.
Fă ră să mă gâ ndesc mult, m-am bă gat într-însul.
Numaidecâ t nişte mâ ini l-au tras sus, într-o casă . Am ieşit
din el. Am vă zut patru fete…
— Fii binevenit! Mi-a spus una, şi mergea înaintea mea cu
lumâ narea, şi m-a dus într-o încă pere cu covoare şi divane
aşa de bogate, cum nu mai vă zusem decâ t în seraiul
califului…
După o clipă au fost ridicate perdelele, şi au intrat
slujitoare cu lumâ nă ri de ceară şi vase cu că rbuni, pline cu
tă mâ ie şi aloe, şi în mijlocul slujitoarelor se afla o fată ca
luna în ră să rit.
Mi-a urat bun venit. M-a poftit să mă aşez. M-a întrebat ce
caut…
Ş i auzind ea cum am ajuns acolo, mi-a spus:
— Nu ţi se va întâ mpla nimic, şi nă dă jduiesc că vei fi
mulţumit şi cu urmarea…
Apoi m-a întrebat cu ce mă îndeletnicesc. I-am spus că
sunt neguţă tor de veşminte, în Bagdad. M-a rugat să -i spun
1206
câ teva versuri. Am ră spuns:
— Cunosc versuri puţine, şi nu prea am curaj să le spun!
Mai degrabă aş vrea să te aud pe tine…
Atunci, ea a rostit versuri, ale celor mai mari poeţi din
vechime şi din vremea noastră , şi eu ascultam, şi nu ştiam
ce-mi place mai mult; frumuseţea ei, ori versurile aşa de
frumos rostite…
— Leapă dă -ţi sfiala şi spune versuri şi tu… m-a îndemnat
ea, şi am rostit şi eu câ teva versuri vechi.
— N-aş fi crezut niciodată ca un neguţă tor să spună
versuri aşa de frumos, s-a mirat ea, şi a poruncit să fie aduse
felurite bucate, şi le-a tă iat, şi mi le-a pus dinainte. Au fost
împră ştiate miresme şi au fost aduse cele mai alese poame,
cum se gă sesc numai la sultani, şi vin cum se gă seşte numai
în viile cereşti…
— Acum povesteşte-mi ceva frumos… m-a poftit fata.
Ş i i-am spus felurite istorii vechi, şi au bucurat-o atâ t,
încâ t a strigat:
— Mă miră mult că un neguţă tor cunoaşte istorii demne de
un sultan…
— Am avut un vecin, curtean la seraiurile sultanilor, şi de
la acesta le-am auzit…
Mi-a lă udat ţinerea de minte, şi a spus şi ea istorii vechi, şi
aşa a trecut cea mai mare parte a nopţii, la mirosul lemnului
de aloe. Eram aşa de fericit, încâ t însuşi Mamun m-ar fi
pizmuit!
— Eşti, de bună seamă , unul dintre cei mai aleşi şi
instruiţi bă rbaţi… a spus ea, la un timp. Pă cat numai că nu
ştii să câ nţi…
— Pe Alah! am ră spuns. Înainte eram priceput foarte în
aceasta, acum însă nu mai pot câ nta… Totuşi, inima mea ar
vrea câ ntece, spre a-mi petrece şi restul nopţii…
— Mi se pare că ai vrea să fie adusă o lă ută , a spus fata,
zâ mbind.

1207
 — Eşti binevoitoare şi îţi voi fi foarte recunoscă tor…
— Îmi eşti oaspete şi nu-ţi pot opri nimic… a adă ugat ea.
Ş i a poruncit să -i fie adusă lă uta, şi sunetul strunelor a
fost meşteşugit ca şi glasul ei.
— Ş tii tu de cine sunt aceste versuri şi melodia? m-a
întrebat apoi.
— Nu, nu ştiu… am ră spuns.
— Poezia este a unui poet din bă trâ ni, însă melodia a
alcă tuit-o câ ntă reţul califului Ishak Almosuli…
— Într-adevă r, Ishak Almosuli a alcă tuit-o?
— Ishak, că ci el este maestru mare în arta asta, şi mă
gâ ndesc cum ar suna melodia câ ntată chiar de el…
Ş i am tot gră it aşa, pâ nă la ivirea zorilor.
— Acum e timpul… a spus o babă ivită în prag, şi fata s-a
ridicat. Mi-a spus:
— Să pă strezi taină asupra acestei nopţi.
— Aş putea şi muri pentru tine! am ră spuns.
Ş i am pă ră sit-o. M-am dus acasă şi m-am culcat.
Ş i cum am închis ochii, a venit un trimis de la Mamun, să
mă cheme. M-am dus. Seara, mi-am amintit de întâ mplare,
şi m-am gâ ndit că prost aş fi dacă n-aş mai petrece o noapte
ca aceea…
M-am aşezat iar în coş, şi am fost tras sus, ca în seara
trecută .
— Taman la timp, gâ nd la gâ nd… mi-a spus fata.
Ne-am petrecut noaptea în câ ntă ri, rostiri de versuri şi
istorii.
Apoi, câ nd lumina dimineţii a început să stră lucească , m-
am dus acasă şi m-am culcat.
Dar iar a venit un trimis al lui Mamun. M-am dus la el şi
mi-am petrecut acolo toată ziua.
— Ră mâ i aici şi aşteaptă -mă pâ nă mă întorc, mi-a spus
califul, spre seară .
Ş i cum s-a dus el, m-am gâ ndit cu atâ ta încâ ntare la

1208
nopţile petrecute, încâ t neţinâ nd seama de porunca lui, m-
am îndreptat spre coş, repede.
— Se pare, prietene, că vrei să faci din casa mea ospă tă rie
pentru tine… mi-a spus fata, şi eu am încredinţat-o că aş
putea să -mi dau pentru ea viaţa.
— Ş tiu că ospeţia are trei zile durată bună , şi dacă voi mai
veni, după cele trei zile, vei avea dreptul să -mi verşi sâ ngele…
Am petrecut ca-n celelalte nopţi. Ş i apropiindu-se clipa
despă rţirii, m-am gâ ndit că Mamun mă va întreba unde am
fost, de-aceea am spus fetei:
— Vă d că eşti prietenă a câ ntecului! Am un vă r, mai
frumos şi mai instruit ca mine, şi nimeni nu poate câ nta mai
bine ca el câ ntecele lui Ishak! Îmi vei îngă dui să ţi-l aduc?
— Eşti linguşitor şi m-am să turat de tine… a ră spuns ea.
Dar dacă vă rul tă u e aşa cum spui, vreau să -l cunosc…
Am pă ră sit-o şi m-am dus acasă , însă îndată au dat nă vală
slujitorii lui Mamun, şi m-au prins, şi m-au dus la el. L-am
aflat stâ nd mâ nios pe divanul să u. A strigat:
— De ce eşti neascultă tor, Ishake?
— Nu, pe Alah, nu sunt neascultă tor…
— Dacă -i aşa, spune adevă rul!
— Cu dragă inimă , însă câ nd vom ră mâ ne singuri.
Ş i Mamun i-a îndepă rtat pe toţi cei de faţă , printr-un
semn, şi eu i-am istorisit aventurile mele şi i-am spus şi că -i
fă gă duisem fetei să -l duc la dâ nsa…
— Bine-ai fă cut! a ră spuns Mamun, că ci inima lui s-a şi
aprins de dorul ei, şi abia a mai putut aştepta noaptea, câ nd
l-am însoţit la coşul ştiut. Câ nd am ajuns la zid, am gă sit
două coşuri, în loc de unul, şi am fost traşi amâ ndoi sus.
Fata ne-a ieşit bucuroasă înainte, şi mi s-a închinat, şi
îndată am început a rosti versuri. Ochii lui Mamun ardeau
de dragoste. Apoi ea a poruncit să se aducă vin, şi luâ nd
lă uta, a prins să câ nte.
— Ş i vă rul tă u e neguţă tor? m-a întrebat apoi.

1209
 — Da, şi el… am ră spuns, dar Mamun bă use atâ t de mult
vin, încâ t, deşi l-am rugat să nu mă cheme pe nume, a
strigat:
— O, Ishake, Ishake! Câ ntă -mi un câ ntec…
Fata ne-a cunoscut numaidecâ t şi a fugit într-o încă pere
lă turalnică .
— Vezi cine-i stă pâ nul casei… mi-a poruncit mai apoi
califul.
— Casa asta e a lui Hasan, fiul lui Sahal… mi-a spus o
babă , şi califul i-a poruncit să fie chemat Hasan, fiul lui
Sahal!
— Ai o fată ? l-a întrebat Mamun, după câ teva clipe.
— Da, am, şi o cheamă Hajija… a ră spuns Hasan, fiul lui
Sahal.
— Ş i e mă ritată Hajija?
— Nu…
— Dacă -i aşa, mă însor eu, cu dâ nsa.
— Îţi este roabă şi-ţi aşteaptă porunca… a ră spuns Hasan,
fiul lui Sahal.
— O iau de soaţă , şi dau poruncă să ţi se aducă tot acum,
în dimineaţa asta, zestre, treizeci mii dinari…
Apoi, califul mi-a poruncit să nu gră iesc niciodată despre
cele întâ mplate! Am tă cut deci, chiar pâ nă la moartea lui. N-
am cunoscut alt bă rbat ea Mamun şi femeie ca Hajija!…
Nimeni n-o ajungea în înţelepciune, frumuseţe şi darul
vorbirii.

HALID, EMIRUL DIN BASORA, SAU PUTEREA INIMII

ÎNDRĂGOSTITE… ÎNCĂ O DATĂ DEOSEBIM CĂ IUBIREA
CURATA ŞI PRIN FOC TRECE…

În faţa lui Halid, emirul din Basora, au venit odată mai

1210
mulţi oameni, aducâ nd un fecior tâ nă r şi frumos, şi
întrebâ ndu-l Halid ce au cu el, aducă torii au gră it:
— O, înalte Halide! Acest om e un tâ lhar prins astă -noapte
în casa noastră …
Ş i mai privindu-l o dată Halid pe fecior, şi vă zâ ndu-i
înfă ţişarea deosebită , s-a apropiat de el şi l-a întrebat dacă
într-adevă r e tâ lhar…
— Aşa e cum spun aceşti oameni! a ră spuns feciorul.
— Ş i ce te-a îndemnat la aceasta? s-a mirat Halid.
— Lă comia de bani…
— Mai bine maică -ta n-ar fi nă scut niciodată asemenea fiu!
a oftat Halid. Chipul tă u frumos, priceperea ta aleasă , ar fi
trebuit să te oprească de la fapte rele…
— Lasă acestea, o, emire, şi dă -mi pedeapsa cum mi se
cuvine!
Auzindu-l, Halid a cugetat puţin şi l-a lă sat să se apropie…
— Chiar mă rturisirea ta mă lasă să bă nuiesc că nu eşti
hoţ ca toţi hoţii, şi că ai avut cu totul altceva de gâ nd!
Mă rturiseşte adevă rul…
— O, emire! a ră spuns feciorul. Nu te gâ ndi decâ t la ceea
ce ţi-am mă rturisit eu însumi! N-am ce-ţi spune, decâ t că m-
am dus în casa acestor oameni, şi am furat bani, şi ei m-au
prins, mi-au luat banii şi m-au adus la tine…
Halid a poruncit atunci aruncarea lui în temniţă , şi a
trimis pristavii să vestească în toată Basora că cine vrea să
vadă cum i se taie mâ na unui hoţ să se înfă ţişeze mâ ine…
Iar câ nd feciorul a fost pus în lanţuri şi aruncat în
temniţă , a oftat şi a rostit urmă toarele versuri:

„Ascult ameninţarea emirului Halid,

Dar mut eu voi rămâne, ca piatra, ca un zid!
Mă las să-mi taie mâna, mai bucuros, oricând,
Decât secretul nopţii trecute să mi-l vând!”

1211
 Ş i auzind stră jile aceste versuri, s-au dus la Halid şi i-au
spus, şi îndată , cum s-a înnoptat, Halid a poruncit să fie
adus la el feciorul, şi a gă sit în cuvâ ntul lui atâ ta
înţelepciune şi ştiinţă , încâ t i-a devenit drag, şi a poruncit să
i se pună dinainte mâ ncă ruri felurite.
— Ş tiu, feciorule, că ai urmă rit altceva… De aceea, mâ ine,
câ nd judecă torii şi poporul se vor aduna, tu să tă gă duieşti
furtul…
Ş i feciorul a fost dus iar în temniţă .
Ş i venind ziua a doua, s-a adunat lumea să vadă cum i se
taie mâ na hoţului! Toată Basora era în picioare, de asemenea
şi emirul Halid a venit că lare, cu cei mai de vază bă rbaţi. Au
venit şi judecă torii, şi în cele din urmă a fost adus şi feciorul,
coborâ ndu-şi ruşinat privirile spre lanţuri. Nimeni n-a ră mas
nepă să tor la aceasta, şi femeile dă deau vaiete puternice.
După ce Halid a poruncit ca femeile să fie supuse tă cerii, a
spus feciorului:
— Aceşti oameni mă rturisesc că tu ai pă truns în casa lor,
să -i prazi! Ai furat poate mai puţin decâ t spun ei?
— Ba, am furat mai mult… a ră spuns feciorul.
— Ai poate dreptul la o parte din ceea ce ai furat?
— Nu, n-am niciun drept…
Maniat de încă pă ţâ narea lui, Halid l-a lovit cu biciul peste
obraz şi a poruncit să fie chemat un casap, să -i taie mâ na. Ş i
cum a apucat casapul satâ rul şi şi-a întins mâ na spre fecior,
o fată a ieşit din râ ndurile femeilor, şi s-a aruncat asupra
feciorului. Ş i-a descoperit chipul frumos ca luna. A izbucnit
în popor o larmă , semă nâ nd cu ră scoala…
— O, emire! a ră cnit fata. Nu te gră bi cu aducerea la
îndeplinire a poruncii tale, pâ nă nu vei citi epistola aceasta!
Ş i i-a dat emirului epistola cu urmă torul cuprins:

„O, Halide! Acest om osândit la tăierea mâinii e bolnav de

dragoste, şi pentru boala sa nu se află leac! Vreau să

1212
mărturisesc eu, ceea ce tăgăduieşte el spre a cruţa bunul
nume al iubitei sale. Cruţă-l pe nefericitul fecior, căci nu e
tâlhar…”

Citind Halid epistola, a oftat şi a chemat fata mai deoparte.

Ş i i-a povestit ea că acel fecior o iubeşte, şi îl iubeşte şi ea; şi
vrâ nd feciorul să vină la dâ nsa noaptea, a aruncat întâ i o
piatră în casă să o înştiinţeze că vine…
— Însă se vede că soarta a vrut ca tată l meu şi surorile
mele să audă că derea pietrei şi să alerge tocmai câ nd intrase
el! Câ nd i-a auzit că vin, feciorul s-a prefă cut că fură : a pus
repede mâ na pe felurite lucruri! De altfel, chiar în faţa ta el s-
a dat mai degrabă hoţ, decâ t să vâ ndă taina iubirii noastre…
Auzind acestea, Halid l-a chemat pe fecior la el şi l-a
să rutat. Ş i l-a chemat şi pe tată l fetei:
— Am vrut să -i tă iem acestui fecior mâ na, însă acum îi
dă ruiesc zece mii dinari, pentru că a vrut să -şi jertfească
mâ na, spre a cruţa cinstea ta şi a fiicei tale… De asemenea,
şi fiicei tale îi dă ruiesc o mie dinari, şi vreau să -ţi dai
consimţă mâ ntul la unirea lor prin nuntă …
— Voinţa ta, o, emire, va fi ascultată ! a ră spuns tată l fetei.
Ş i după ce emirul Halid a ţinut şi o scurtă cuvâ ntare,
feciorul i-a mulţumit, şi a dus-o pe iubita sa în casa lui.
Astfel, sfâ rşitul zilei a fost scă ldat în bucurie… laudă iubirii,
fâ ntâ nă veşnică a deşertului…

ISTORIA LUI ABU MAHOMED CEL TRÂNDAV

Harun al Raşid şedea într-o zi pe tronul să u. A intrat

deodată un slujitor, aducâ nd o coroană împodobită cu pietre
preţioase.
— Stă pâ ne, preacinstita Sovaida, soţia lumină ţiei tale, ţi se
1213
închină de să nă tate şi-ţi spune că are nevoie de-o piatră
mare, pentru ţuguiul acestei coroane…
Califul a poruncit că mă raşilor să caute asemenea piatră ,
însă nu s-a putut gă si.
— Cum? Calif sunt eu, că n-am o piatră cum trebuie
pentru coroana soaţei? Vai vouă !
— Se gă seşte astfel de piatră numai la unul din Basora, au
spus nişte că mă raşi.
— Plecaţi deci la Basora! a strigat califul.
Numaidecâ t s-a dus la Basora Mesrur, cu epistolă anume,
şi citind emirul Basorei epistola, a trimis mulţi aleşi din suita
sa, împreună cu Mesrur, la unul Abu Mahomed.
Mesrur a bă tut la uşă . A ieşit un slujitor.
— Spune stă pâ n ului tă u că -l cheamă la el stă pâ nul
dreptcredincioşilor! a strigat Mesrur, şi slujitorul a fugit
repede, înapoi în casă , şi numaidecâ t s-a ară tat Abu
Mahomed, bă tâ nd temenele pâ n’ la pă mâ nt:
— Gata sunt să mă supun! a rostit el, speriat foarte. Dar
poftim în casă , mă car pâ nă mă pregă tesc de drum…
— Trebuie să ne gră bim! a ră spuns Mesrur. Stă pâ nul
tuturor dreptcredincioşilor ne aşteaptă …
Dar Abu Mahomed a stă ruit să poftească , să intre, şi
intrâ nd Mesrur, Abu Mahomed a poruncit să fie dus la baie,
şi a intrat Mesrur în baia cu pereţi şi duşumele de marmură ,
împodobite cu aur şi argint, şi cu apa amestecată cu apă de
trandafiri… Mai mulţi robi l-au slujit cu cea mai mare grijă ,
apoi i-au adus veşminte de mă tase, cusute cu fir de aur. Ş i
după ce Mesrur s-a înapoiat în încă perea împodobită cu
perdele de mă tase şi divane lucrate în fir de aur. Abu
Mahomed i-a urat bun venit şi l-a rugat să se aşeze ală turi.
Ş i s-au întins mesele, cu bucate atâ t de bogate, încâ t Mesrur
a strigat, plin de mirare:
— Pe Alah! Asemenea masă n-am vă zut nici la stă pâ nul
dreptcredincioşilor!

1214
 Ş i erau puse bucatele în vase chinezeşti aurite, şi Mesrur a
mâ ncat cu poftă , iar seara el şi ai să i au primit câ te o mie
dinari.
Ş i trecâ nd noaptea, şi venind dimineaţa, i s-au dat
veşminte verzi, ţesute în fir de aur, şi Abu Mahomed i-a
ară tat iar atâ ta respect, încâ t Mesrur s-a lă sat încredinţat să -
şi amâ ne cu încă o zi plecarea. Ş i trecâ nd ziua a doua, şi
venind ziua a treia, slujitorii au pregă tit un catâ r, şi i-au pus
şa de aur, împodobită cu felurite pietre preţioase. Vă zâ nd
toate acestea, Mesrur s-a gâ ndit: „Califul se va domoli câ nd
va vedea un bă rbat cu un asemenea alai mare, şi va întreba
de unde a luat bogă ţiile…”
Apoi toţi şi-au luat ră mas bun de la emirul Basorei, şi au
că lă torit la Bagdad, şi s-au înfă ţişat califului. Abu Mahomed
s-a plecat cu sfială şi bună -cuviinţă , gră ind în cuvinte alese,
pe vâ rful limbii:
— Ca slujitor supus ce-ţi sunt, o, Harune, îngă duitu-mi-
am să -ţi aduc câ teva daruri… Dacă porunceşti, voi spune să
fie numaidecâ t înfă ţişate ţie; dacă nu, întristată fi-va inima
mea…
Ş i după un semn al califului, Abu Mahomed a poruncit să
fie adusă o ladă , şi a scos din ea arbori de aur, cu frunzele de
smaragd şi cu fructe de rubine şi perle albe. Ş i poruncind să
fie adusă lada a doua, a scos la iveală un cort de mă tase,
lucrat în fir de aur, bogat împodobit cu perle, rubine şi
smaragde. Stâ lpii cortului erau din lemn de aloe indian, iar
marginea era împodobită cu diamante şi smaragde…
— Iată , o, puternice stă pâ ne! a gră it Abu Mahomed. Nu
crede că -ţi aduc aceste nevrednice daruri de teamă , sau spre
a te linguşi, sau spre a cumpă ra îndurarea ta, ci fiindcă m-
am gâ ndit că se potrivesc mai bine stă pâ n ului
dreptcredincioşilor decâ t unui om de râ nd ca mine! Iar dacă
îţi face plă cere, o, stă pâ ne, pot să -ţi ară t că sunt tot atâ t de
puternic, pe câ t de bogat…

1215
 — Vreau să vă d… a ră spuns califul, şi Abu Mahomed,
fă câ nd semn cu buzele, că tre crestele seraiului, că vrea să le
să rute, crestele seraiului s-au aplecat îndată spre el, şi după
ce le-a să rutat, s-au ridicat la loc. Ş i clipind din ochi, s-au
ivit în faţa privitorilor nişte încă peri cu uşile încuiate. Ş i
spunâ nd Abu Mahomed câ teva cuvinte, uşile i-au ră spuns la
întrebă ri! Apoi, la alte cuvinte, în încă pere s-au auzit pă să ri
ciripind…
— Cum ai ajuns să poţi face toate acestea? S-a minunat
califul. Ş tiu că ţi se spunea „Abu Mahomed cel trâ ndav”, şi
am auzit că tată l tă u a fost bă iaş şi nu ţi-a lă sat nimic…
— Ascultă istoria mea, o, stă pâ ne al tuturor
dreptcredincioşilor! a ră spuns Abu Mahomed. Tată l meu a
fost, într-adevă r, bă iaş, şi eu am fost în tinereţea mea cel mai
trâ ndav om de pe pă mâ nt. Trâ ndă via mea era atâ t de mare,
încâ t, dacă eram culcat într-un loc unde dogorea soarele, nu-
mi dă deam mă car osteneala să mă urnesc mai la umbră !
Astfel am tră it cincisprezece ani, pâ nă ce tată l meu a murit.
El nu mi-a lă sat nimic, şi mama a trebuit să mă slujească şi
să -mi aducă de mâ ncat şi de bă ut, că ci ră mâ neam culcat
mereu în acelaşi loc… Dar la o vreme m-am ruşinat de
nevrednicia mea! M-am dat pe muncă …
Într-o zi, mama a venit la mine, cu cinci drahme de argint.
Mi-a spus:
— O, fiul meu! Am auzit că şeicul Abu Muzfir că lă toreşte în
China! Să -i ducem nişte bani şi să -l rugă m să ne cumpere
ceva din China, şi poate, vom avea noroc de câ ştig…
M-am dus cu ea pâ nă la malul fluviului, şi l-am gă sit pe
şeicul Abu Muzfir…
— Stă pâ ne, i-am spus eu, ia aceşti bani şi cumpă ră -ne
ceva din China, că poate îmi va fi dat să câ ştig ceva şi eu…
Abu Muzfir-şeic a luat banii, şi dus a fost, tocmai în China!
Ş i-a sfâ rşit treburile în trei zile, şi se pregă tea de întoarcere,
câ nd a spus deodată soţilor să i să mai îngă duie, că ci a uitat

1216
de rugă mintea leneşului Abu Mahomed; să binevoiască soţii
să se întoarcă la bazare… Soţii însă l-au rugat, pe Alah, să
nu se întoarcă , ci să se gâ ndească la marea că lă torie
periculoasă , dar el spunea că trebuie să se întoarcă , dar
degeaba a stă ruit…
Corabia şi-a ridicat ancora. Au că lă torit pâ nă au ajuns la o
insulă plină de lume. Au oprit. Au coborâ t cu mă rfurile pe
uscat, şi le-au schimbat cu alte mă rfuri.
Câ nd însă au vrut să se întoarcă pe corabie, Abu Muzfir-
şeic a ză rit un om cu nişte maimuţe; şi a mai vă zut Abu
Muzfir-şeie că de câ te ori pă zitorul îşi întorcea capul de la
ele, toate se nă pusteau asupra uneia cu pă rul smuls…
— Am cinci drahme la mine! a spus Abu Muzfir, că tre
omul cu maimuţele. Sunt banii unui orfan. Vinde-mi
maimuţa asta nenorocită …
— Ţ i-o vâ nd, a ră spuns omul, şi Alah să te binecuvâ nteze!
Abu Muzfir i-a dat banii, a dus maimuţa pe corabie şi au
pornit spre altă insulă , unde iar au ancorat. Au venit
scufundă torii, culegă torii de perle din fundul mă rii. Câ nd i-a
vă zut maimuţa cum se scufundă , a rupt lanţul şi s-a zvâ rlit
în mare şi ea.
— Iată , s-a înecat maimuţa să rmanului bă iat orfan! a
strigat Abu Muzfir.
Însă câ nd scufundă torii s-au ară tat din adâ nc, a ieşit din
apă şi maimuţa, cu mâ inile pline de pietre preţioase, şi le-a
aruncat la picioarele lui Abu Muzfir.
— Maimuţa asta ascunde taină mare! a strigat acesta, şi
au că lă torit mai departe, spre insula Zing, populată de
mâ ncă tori de oameni…
Ş i ză rind mâ ncă torii de oameni corabia, s-au apropiat cu
luntrile, s-au nă pustit asupra că lă torilor, şi i-au pus în
lanţuri, şi i-au dus la sultanul lor. Ş i a poruncit sultanul lor
ca o parte din că lă tori să fie mă celă riţi şi carnea lor mâ ncată ,
iar ceilalţi, în faţa acestei nenorociri, au plâ ns spre

1217
vă zduhuri. Însă , în timpul nopţii, a venit maimuţa şi l-a
dezlegat pe Abu Muzfir, şi vă zâ nd ceilalţi neguţă tori una ca
asta, au spus:
— Ajută -ne, Abu Muzfire! Poate vom putea fi eliberaţi prin
tine…
— Datorez eliberarea mea maimuţei! Hotă ră sc deci să dau
stă pâ n ului ei, dacă scap şi ajung acasă , o mie dinari. Vreţi
să -i daţi şi voi câ te o mie, dacă scă paţi?
Într-un glas neguţă torii au strigat:
— Dă m! Dă m!
Maimuţa i-a dezlegat, unul câ te unul, şi s-au dus pe
corabia aflată neatinsă , şi au ajuns la Bagdad.
Cum Abu Muzfir şi-a revă zut prietenii, a întrebat de Abu
Mahomed… Ş i nici n-am deschis bine ochii, câ nd a venit
mama şi mi-a spus că Abu Muzfir sosise… M-am dus la Abu
Muzfir.
— Binevenit fie-mi acest om! a strigat şeic Abu Muzfir.
Binevenit fie-mi el, ai că rui bani m-au salvat pe mine şi pe
soţii mei! Ia maimuţa asta cumpă rată pentru tine, şi
aşteaptă -mă acasă , că vin şi eu…
— Pe Alah! Am spus că tre mama, în bă taie de joc. Iată ce
cumpă ră tură preţioasă ! Uită -te numai cu ochii tă i ce grozavă
marfă …
Abia m-am aşezat la loc, în pat, şi Abu Muzfir a venit cu
robii să i, şi m-a rugat să mă duc acasă la el. M-am dus:
— Cele cinci drahme ale tale ţi-au adus câ ştig mare… mi-a
spus Abu Muzfir, şi mi-a dat cheile de la două lă zi,
poruncind robilor să i să mi le ducă acasă .
Mama s-a bucurat foarte, câ nd m-am întors cu lă zile cu
bani. Câ nd mâ ncam sau beam, maimuţa sta ală turi de mine
pe divan, însă pâ nă la amiază lipsea, şi venea acasă cu o
pungă cu o mie dinari.
Într-o zi, pe câ nd maimuţa sta lâ ngă mine, am vă zut că
parcă vrea să -mi spună ceva… M-am gâ ndit: oare ce vrea? Ş i

1218
mi-a spus într-o limbă clară :
— O, Abu Mahomed!…
Câ nd am auzit, am vrut să fug, dar ea a strigat:
— Nu te teme, Abu Mahomed, că ci nu sunt maimuţă , ci un
spirit îndă ră tnic! Am venit la tine numai pentru că erai atâ t
de să rac! Acum, nici nu ştii ce bogat eşti! Nu mai vreau decâ t
să te însor cu o fată frumoasă ca luna…
— Dar ce trebuie să fac pentru aceasta?
— Mâ ine dimineaţă îmbracă veşminte preţioase, pune şa
de aur catâ rului tă u şi du-te în piaţa neguţă torilor de cereale,
şi întreabă de pră vă lia şerifului! Cum ajungi, aşază -te ală turi
de şerif, şi cere-i mâ na fetei! Dacă îţi va ră spunde că n-ai nici
bani, nici cinste în lume, dă -i o mie dinari! Ş i dacă cere mai
mult, dă -i oricâ t ar cere, pâ nă va pofti la banii tă i…
Am fă gă duit maimuţei ascultare, şi dimineaţa m-am dus,
însoţit de zece hadâ mbi, în pră vă lia şerifului.
Ş i întrebâ ndu-mă şeriful ce vreau, i-am spus că vreau să
mă însor cu fata lui…
— Eşti om de râ nd şi n-ai bani… a ră spuns el.
Eu i-am dat o pungă cu o mie dinari, zicâ nd:
— Iată cine sunt! Cu bani se poate cumpă ra şi jilţul
sultanului. Ş tii doar cum spune poetul…

„Când cel bogat la judecată minte,

Minciunile-i sunt socotite sfinte!
Drept mincinos e dat, şi-i smulgem părul,
Când cel sărman rosteşte adevărul!
Celor pociţi, lingăi cu două feţe,
Le-aduce banul cinste, frumuseţe.
Cu el la bătălie goarna cheamă.
Iar celor mulţi li-i limbă de aramă…”

Astfel auzindu-mă , şeriful mi s-a închinat straşnic, cu

slugă rnicie, linguşindu-mă :

1219
 — Dacă e să fie, fie! Însă cer două mii pe deasupra…
— Cu plă cere, am ră spuns, şi am trimis hadâ mbii să
aducă bani.
Ş eriful a închis pră vă lia numaidecâ t, a poftit mai mulţi
prieteni să -l însoţească , a scris acasă hrisovul de nuntă şi
mi-a spus că peste zece zile mă pot pregă ti… M-am întors
acasă , mulţumit, şi i-am spus maimuţei, şi ea mi-a ară tat
mulţumirea sa!
— Am să te rog ceva, înainte de venirea nevestei tale, mi-a
spus într-o zi maimuţa.
Ş i fă gă duindu-i că o voi asculta, mi-a spus că în partea de
sus a seraiului unde-mi voi să rbă tori nunta se află o
încă pere, cu un belciug de alamă la uşă ; să iau cheile de sub
belciug şi să deschid uşa; şi voi gă si în încă pere o ladă de
fier, la colţuri cu patru steaguri, avâ nd zugră vite pe ele
felurite talismane; voi gă si în ladă un lighean cu aur, un
cocoş alb, cu creastă despicată , şi unsprezece şerpi… Să iau
repede cuţitul aflat lâ ngă ladă şi să tai în bucă ţi mici cocoşul
şi steagurile; să golesc lada şi să mă întorc la mireasă …
— Asta vreau… a încheiat maimuţa.
I-am fă gă duit ascultare.
M-am dus la nuntă şi m-am simţit nespus de fericit câ nd
am ră mas singur cu mireasa, că ci era de o frumuseţe ca a
lunii pline!
La miezul nopţii, pe câ nd ea dormea, am luat cheile şi am
deschis încă perea. Am pus mâ na pe cuţit.
Am tă iat cocoşul, am rupt steagurile şi am ră sturnat lada.
S-a trezit soaţa mea! Câ nd a vă zut cocoşul tă iat şi lada
ră sturnată , a strigat:
— De-acum, spiritul cel ră zvră tit mă are în puterea lui!
Ş i cum a rostit aceste cuvinte, a şi fost ră pită !
Am scos un strigă t atâ t de puternic, încâ t a venit repede
şeriful.
— A, Abu Mahomed! Aşa ne ră splă teşti? De şase ani un

1220
spirit nelegiuit vrea să -mi ră pească fata, şi eu am tot apă rat-
o, prin talismanele mele! Nu mai ai ce că uta aici! Vezi-ţi de
drumul tă u!
M-am dus acasă şi am că utat maimuţa, însă n-am mai
gă sit nici urmă !
Mi-am sfâ şiat veşmintele, m-am lovit peste obraji şi am
simţit că pă mâ ntul era prea strâ mt! Am fugit în pustiu, fă ră
să ştiu unde mă duc. Spre seară am vă zut doi şerpi, unul
cafeniu şi unul alb, luptâ ndu-se. Am ridicat o piatră şi am
omorâ t şarpele cafeniu, cel mai ră u. Ş arpele alb a dispă rut.
S-a întors însă eu alţi zece şerpi, şi au sfâ şiat şarpele mort,
pâ nă n-a mai ră mas decâ t capul. S-au îndepă rtat. Apoi am
auzit un glas în pustiu. Mă sfă tuia să am încredere în bine…
— Cine gră ieşte? am strigat eu. Arată -te la faţă …
— Nu te teme, că ci noi suntem spirite dreptcredincioase.
Cere-ne ce binevoieşti…
— Mi s-a întâ mplat cea mai mare dintre nenorociri! Am
oftat eu.
— Nu eşti cumva Abu Mahomed?
— Într-adevă r, eu sunt…
— Iar eu sunt fratele şarpelui alb, al că rui duşman l-ai
ră pus tu. Patru fraţi suntem, şi îţi suntem recunoscă tori! O
să te ajută m să -ţi capeţi înapoi soaţa ră pită de nelegiuitul
spirit prefă cut în maimuţă …
Ş i la chemarea lui, o întreagă oaste de spirite s-a strâ ns.
Le-a întrebat unde se află maimuţa…
— Locuieşte într-o cetate de aramă , unde nu stră luceşte
niciodată soarele…
— Abu Mahomed, pregă teşte-te de drum! Mi-a spus
spiritul. Unul dintre robii noştri te va duce într-acolo, şi te va
învă ţa ce ai de fă cut…
Ş i m-a luat în câ rcă un spirit, şi a zburat cu mine atâ t de
sus, încâ t am vă zut stelele ca munţii.
Ş i mi-a ară tat spiritul toate minunile din vă zduh.

1221
 Ş i deodată s-a ivit pe ceruri un bă rbat în veşmâ nt negru,
cu bucle negre, cu chip stră lucitor şi cu paloş scâ nteietor în
mâ nă . A strigat:
— Abu Mahomed, prea mare ţi-i cutezanţa!
Ş i bă rbatul acela a lovit spiritul cu paloşul să u, şi spiritul
a pierit, şi s-a prefă cut într-o gră madă de cenuşă , însă eu am
că zut într-o mare vijelioasă . Spre norocul meu, a trecut pe
lâ ngă mine o corabie cu cinci oameni, şi m-au pescuit din
furtună . N-am înţeles limba acestor oameni. Am că lă torit
toată ziua, iar spre seară au aruncat plasa şi au prins un
peşte, şi mi-au dat şi mie din el o bucată pră jită .
Ş i trecâ nd întâ ia zi, şi venind a doua, am ajuns într-un
port, şi am fost dus în faţa sultanului, şi sultanul mi-a dat
daruri şi m-a ales vizir. Am întrebat unde mă aflu? Cum se
cheamă cetatea? Mi s-a ră spuns:
— Cetatea Hunad se cheamă , şi e în pă mâ ntul Chinei…
Ş i a poruncit sultanul să mi se arate cetatea, şi i-am vă zut
pe locuitorii vâ rstnici prefă cuţi în stane de piatră , şi am
admirat nenumă raţii pomi roditori cu poame minunate…
Am petrecut o lună în cetatea Hunad, şi fiind într-o zi pe
malul unui fluviu, a venit un că lă reţ şi m-a întrebat:
— Tu eşti Abu Mahomed?
După ce am ră spuns că eu eram, a adă ugat:
— Nu te teme! Tu ai fost binefă că torul nostru. Află că eu
sunt fratele şarpelui salvat de tine. Soaţa ta se află aproape…
Ş i scoţâ ndu-şi veşmintele, mi le-a dat mie şi mi-a spus să
mă sui pe-un cal. M-a dus în pustiu.
— Dă -te jos! Mi-a spus. Mergi printre aceşti doi munţi,
pâ nă vei vedea cetatea de aramă , însă să nu intri pâ nă nu
mă întorc eu, să -ţi spun ce ai de fă cut…
M-am dus pâ nă în faţa cetă ţii, şi m-am minunat de
zidurile ei de fier şi aramă , însă n-am gă sit nicio poartă . Am
auzit ră cnete puternice, şi am vă zut o mulţime de oameni cu
ochii în piept…

1222
 M-au întrebat cum am ajuns acolo, şi după ce le-am spus
adevă rul, s-au mă rturisit.
— Află că noi suntem prietenii şarpelui! Mireasa ta se află
în cetatea asta! Coboară în fluviul ce-l vezi în faţa ta, şi intră
cu el pâ nă în cetate…
M-am aruncat în fluviu. Am ajuns, printr-un şanţ, în
cetate. Câ nd am ieşit la faţă , am vă zut-o pe soaţa mea
şezâ nd pe tron de aur, sub baldachin de mă tase. Mi s-a
închinat. M-a întrebat cum am ajuns acolo. I-am povestit
totul.
— Află , mi-a ră spuns ea. Spiritul nelegiuit mi-a mă rturisit
cum poate fi ră pus. Mi-a ară tat un stâ lp, în care s-ar afla
ascuns un vultur. Cine poate ră pi vulturul poate stă pâ ni
toate spiritele şi nimici pâ nă -n temelii cetatea. Du-te deci şi
ia vulturul, şi spiritele îţi vor îndeplini toate poruncile…
Am fă cut cum mi-a poruncit ea. Ş i câ nd spiritele m-au
întrebat ce doresc, am poruncit să -l pună pe spiritul ră zvră tit
în lanţuri. Mi-am luat soaţa. Am înotat iar prin şanţ. Am
ajuns la mare, unde mă aştepta o corabie. Am că lă torit cu
vâ nt prielnic, înapoi la Basora; şi şeriful s-a bucurat foarte…
Ş i cum am ajuns acasă , am tă mâ iat vulturul cu mosc, şi
îndată s-au ară tat o mulţime de spirite, şi m-au întrebat ce
vreau… Le-am poruncit să -mi aducă toate comorile din
cetatea de aramă !
Ş i mi-au adus aur, argint şi pietre preţioase.
Le-am poruncit apoi să -mi aducă maimuţa. Mi-au adus-o,
într-o stare de plâ ns. Am strigat asupră -i:
— Fiindcă mi-ai fost necredincioasă , nelegiuito, să fii
închisă pentru vecii-vecilor într-un vas de aramă , pecetluit
cu plumb…
— Acum tră iesc nespus de mulţumit! a încheiat Abu
Mahomed.
Califul a ră mas uimit de istoria lui.

1223
 ISTORIA LUI DJAFAR

Djafar barmekidul, cum şedea într-o zi la vin cu prietenii

să i, toţi în veşminte roşii şi verzi, a poruncit că mă raşului să u
să nu mai lase să intre nimeni, afară de prietenul Abdul
Melik. După ce cupele pline au fă cut iar înconjurul mesei, şi
a fost adusă lă uta, a venit la uşa lui Djafar unul numit tot
Abdul Melik, om aşezat şi plin de evlavie.
Ş i crezâ nd că mă raşul că venise Abdul Melik cel aşteptat, l-
a poftit îndată în încă perea cu mesele întinse.
Cum l-a vă zut, Djafar s-a ruşinat foarte, şi s-a gâ ndit că se
încurcase că mă raşul, şi că -l poftise pe Abdul Melik din
greşeală . Vă zâ nd că nimerise la bă utură , Abdul Melik s-a
bucurat, şi s-a bucurat şi câ nd a vă zut stinghereala lui
Djafar.
— O, a spus Abdul. Nu trebuie să vă temeţi! Daţi-mi un
veşmâ nt colorat şi mie…
Un slujitor i-a adus veşmâ ntul, şi el l-a îmbră cat. Ş i s-a
aşezat la masă , şi spunea fel de fel de glume, încâ t toţi
râ deau cu lacrimi, pâ nă ce lui Djafar i-a pă rut chiar bine de
greşeala că mă raşului.
Ş i într-un tâ rziu Djafar l-a întrebat ce l-a adus la dâ nsul.
— Vreau să te rog să înfă ţişezi califului trei lucruri! a
ră spuns Abdul Melik. Întâ i, să mi se plă tească o datorie de
un milion drahme! Al doilea, vreau ca fiul meu să fie numit
emir, şi al treilea, vreau să -l însor pe fiul meu cu fata
califului…
— Alah îţi îndeplineşte toate cele trei dorinţe, a ră spuns
Djafar. Banii îţi vor fi aduşi acasă , feciorul îţi va fi numit emir
al Egiptului, şi fata califului îi va fi soaţă . Te poţi duce liniştit
acasă …
Câ nd Abdul Melik a ajuns acasă , a gă sit banii pe masă , iar
cum s-a fă cut ziuă , Djafar s-a dus la calif, şi i-a spus istoria,
1224
şi nu s-a dat dus pâ nă nu i s-a dat firmanul de numire
pentru fiul lui Abdul Melik, şi pâ nă n-au fost chemaţi
martori, spre întocmirea hrisovului de nuntă …

ISTORIA UNEI EPISTOLE

Djafar era în mare duşmă nie cu emirul Egiptului. Se

ocoleau. Se să pau unul pe altul!
Odată , un om din Bagdad a ticluit o epistolă în numele lui
Djafar, chiar că tre acel emir. Îi scria:
„Purtătorul acestei epistole e unul dintre cei mai buni
prieteni ai mei. El călătoreşte în Egipt. Vreau să-l primeşti
bine…”
Ticluitorul nu ştia despre duşmă nie. Emirul s-a bucurat.
Însă epistola i s-a pă rut ciudată . A ară tat totuşi multă cinste
aducă torului, dar a trimis epistola, la Bagdad, omului să u de
taină , să cerceteze dacă a fost scrisă sau nu de mâ na
vizirului Djafar.
Cum a primit epistola, omul de taină a dus-o drept la
Djafar.
Ş i primind-o acesta, a aruncat-o în faţa prietenilor şi
că peteniilor, întrebâ ndu-i dacă e scrisul să u!
— Nu! Nu-i scrisul tă u… au ră spuns prietenii şi
că peteniile.
— Ticluitorul acestei epistole se află în Egipt, la emir, şi
emirul aşteaptă ră spuns despre adevă rata stare… Ce mă
sfă tuiţi deci să fac?
— Ticluitorul să fie ucis! a spus unul.
— Să i se taie mâ na dreaptă , cu care el a scris numele tă u!
a ră spuns altul.
— Să primească o bă taie bună şi să -şi vadă de drum… a
spus al treilea.
1225
 — Drept pedeapsă să fie exilat din Egipt, a spus cel mai
blâ nd. Va fi pentru el o pedeapsă destul de aspră , că ci va fi
fă cut degeaba o că lă torie atâ t de lungă …
— Pe Alah! a spus Djafar la urmă . Nimeni dintre noi n-are
judecata bună ! Ş tiţi doar ce duşmă nie se află între mine şi
emirul Egiptului! Ş tiţi că şi eu şi el suntem prea mâ ndri spre
a întinde mâ na împă că rii. Acum însă iată că s-a ivit prilejul
împă că rii… Deci cum l-aş pedepsi pe ticluitor atâ t de aspru?
Ş i acestea zicâ ndu-le, Djafar a scris la un colţ al scrisorii:
„Lă udat fie Alah! Cum te-ai putut îndoi de scrisul meu,
emire? Este scrisul meu, şi aducă torul este unul dintre cei
mai credincioşi prieteni ai mei! Nu-l ţine prea mult în ţara
Egiptului, că ci mi-i dor tare de el şi am nevoie mare de el…”
Ş i se spune că primind emirul epistola, era nespus de
bucuros, şi a dat ticluitorului cele mai mari onoruri, şi i-a
fă cut daruri preţioase.
După ce s-a întors îmbogă ţit la Bagdad, ticluitorul s-a dus
la Djafar, a plâ ns şi a să rutat pă mâ ntul în faţa lui.

INELUL LUI HARUN

Cel mai minunat lucru întâ mplat califului Harun al Raşid

a fost acesta: câ nd fratele să u, Mahdi, a ajuns calif, şi i-a
cerut un inel cu sigiliu preţios, moştenit de la tată l să u, el n-
a vrut să i-l dea, că ci îl socotea drept cinste a califatului.
Dar pentru că Mahdi a stă ruit foarte, Harun a aruncat
inelul în apa Tigrului.
Apoi, după ce Mahdi a murit, şi Harun a ajuns calif, s-a
dus în locul acela, a luat un inel de plumb, l-a aruncat în
apă , şi a poruncit scufundă torilor să i-l caute!
Iar câ nd scufundă torii s-au repezit în adâ nc, au scos
primul inel…
1226
 ISTORIA LUI ALI ŞIR. ASCULTĂM O ÎNTÂMPLARE CU
NIŞTE GHIUJI ŞI CUNOAŞTEM O ROABĂ ŞTIUTOARE DE
VERSURI…

A tră it în Corasan, cu multe veacuri înainte, un bă rbat

bogat şi de mare vază , cu numele Mahomed Eddin. Avea ani
şaizeci, câ nd Alah i-a mai dă ruit un fiu, şi i-a pus numele Ali
Ş ir.
Câ nd Ali Ş ir a ajuns vâ rsta bă rbă ţiei, Mahomed Eddin a
că zut la pat. Ş i l-a chemat pe Ali Ş ir la sine. I-a spus astfel:
— O, fiul meu! Moartea îmi este apropiată şi aş vrea să -mi
ştii dorinţa din urmă …
— Ce porunceşti, tată ?
— Înainte de toate, Ali Ş ire, ocoleşte oamenii destră bă laţi!
— Te ascult, tată ! Ş i ce-mi mai porunceşti?
— Fii milostiv câ t poţi, şi nu pierde niciun prilej al
binefacerilor… Acestea-mi sunt dorinţele din urmă …
— Bine, tată …
— Fiul meu! Pă strează -ţi averea! Nu o risipi! Urmează
sfatul oamenilor mai bă trâ ni, nu te pripi în nimic, ai milă de
cei ce sunt mai prejos ca tine! Dacă eşti puternic, nu
întrebuinţa puterea faţă de nimeni! Dacă ochiul tă u doarme,
veghează ochiul celui nedreptă ţit… De asemenea, pă zeşte-te
de bă utură ! Vinul este izvorul multor nenorociri, el întunecă
mintea şi îndeamnă la tică loşii… Alah vegheze asupră -ţi în
locul meu!
Acestea rostindu-le, Mahomed Eddin şi-a dat ochii peste
cap, trupul lui trecâ nd lucrului pulberii…
Ali a plâ ns în hohote, dar s-a îmbă rbă tat şi apoi a fă cut
pregă tirile pentru cele veşnice, şi cei mai aleşi oameni au
urmat alaiul pe drumul ultim.
Mama lui Ali Ş ir l-a jelit pâ nă a murit şi ea, şi Ali Ş ir a
înmormâ ntat-o cu aceeaşi cinste.
1227
 Apoi, un an Ali Ş ir s-a dedat numai neguţă toriei lui, şi nu
a legat prietenie cu nimeni. Însă după un an au venit la el
oameni ră i, şi l-au îndemnat la o viaţă uşuratică . Ali Ş ir a
devenit risipitor. Gâ ndea: „Tata a strâ ns averea pentru mine;
dar eu cui s-o las?”
Ş i Ali Ş ir şi-a risipit averea, zi şi noapte, dar curâ nd s-a
întâ mplat ca-n vorba înţeleaptă : „A cheltuit fă ră a socoti, şi s-
a trezit să rac fă ră să ştie câ nd”…
Ali Ş ir a trebuit să -şi vâ ndă pră vă lia şi casele, şi pâ nă la
sfâ rşit chiar şi veşmintele.
Într-o zi, câ nd nu mai avea nici ce pune în gură , s-a
dezmeticit deodată , şi s-a că it. S-a dus la prieteni, să le ceară
ajutor, însă prietenii s-au ascuns, astfel că aproape era să
moară de foame. S-a dus la bazar, şi a vă zut o mulţime de
oameni strâ nşi, şi s-a jurat că nu pă ră seşte bazarul pâ nă nu
vede de ce s-au strâ ns oamenii ghem.
A ză rit deodată o roabă cu statură frumoasă şi cu obrajii
îmbujoraţi, ca-n vorba poetului:

„Nici prea înaltă, nici prea mică, nici prea voinică, nici
prea slabă; fruntea era ca luna, trupul ca lujerul crinului,
respiraţia ca floarea moscului şi trupul său parcă ar fi
fost turnat din mărgăritare”…

Ali Ş ir s-a aşezat printre ceilalţi neguţă tori, astfel încâ t ei

au crezut că şi el e cumpă ră tor, că ci ştiau câ t de mult a
moştenit de la tată l să u.
— O, voi neguţă tori şi oameni bogaţi, mari şi mici… striga
mijlocitorul, ce daţi pentru roaba asta, stă pâ na lumii, perla
stră lucitoare, smaragdul nepreţuit?
Un neguţă tor s-a ară tat gata să dea cinci sute dinari, altul
cinci sute zece, iar un moşneag urâ t, cu ochi albaştri, şase
sute.
Ş i s-a ajuns la şase sute zece, şi moşneagul a dat

1228
numaidecâ t o mie.
Toţi neguţă torii au tă cut, şi mijlocitorul l-a întrebat pe
stă pâ nul ei dacă vrea s-o dea pe o mie dinari.
— Am jurat s-o vâ nd numai celui pe care-l va place ea! a
ră spuns stă pâ nul. Întreab-o dacă vrea s-o cumpere acest
cuvios moşneag ştirb…
Mijlocitorul a ară tat spre moşneag, şi ea l-a privit cu silă :
— Nu, nu vreau! Nu ştiţi oare ce a spus despre ghiuji ca el
un poet vechi?

„Îmi amintesc şi astăzi cândva cum am cerut

Iubitei să mă lase o dată s-o sărut.
Şi mi-a răspuns iubita, cu un surâs mărunt:
O, cum nu vezi că barba ţi-i toată păr cărunt?
Bogat eşti cât sultanii, dar nu am ce să-ţi fac:
O, cum mi-aş umple gura, de vie cu bumbac?”

Mijlocitorul, auzind versurile, a spus:

— Pe Alah, frumoaso, ai dreptate! Ţ i s-ar cuveni o mie
dinari pentru versuri…
Atunci a ieşit la faţă alt ghiuj şi a strigat:
— Dau eu mai mult…
Ş i privindu-l fata, l-a vă zut că are barba vopsită , şi a rostit
urmă torul vers:

„Hei, ghiujule, ce gânduri negre torci?

De-acasă pleci cu-o barbă, cu alta te întorci,
De-aceea, chiar în văzul tuturor,
Moşneagule, te cară, şi fă-te scamator”…

— Ai dreptate! a spus mijlocitorul, şi a venit un ghiuj

chior:
— Întreab-o dacă mă vrea de stă pâ n pe mine…
— Despre un bă rbat ca acesta, a ră spuns roaba, un poet

1229
spune:

„Niciun minut să nu trăieşti cu el:

De totdeauna, chioru-i şi mişel,
Căci de n-ar fi mişel, ascuns şi rău,
Nu-l părăsea pe veci chiar ochiul său”…

Mijlocitorul i-a ară tat alt ghiuj, şi a întrebat-o dacă -l vrea,

însă acela era atâ t de închircit, încâ t îi atâ rna barba pâ nă la
genunchi:
— Ş tiţi ce spune poetul despre unul ca acesta? Ascultaţi
numai:

„Am un prieten închircit, bărbos,

Zidit de Alah, fără de folos,
Căci nu-ncălzeşte ochiul, nici mâna nimănui:
Ca noaptea cea de iarnă e lungă barba lui”…

— E frumos vers şi-acesta! a spus mijlocitorul, pierzâ ndu-

şi ră bdarea. Acum însă , sultă niţa mea, fă bine şi uită -te în
jurul tă u şi alege pe cine-ţi place…
Roaba s-a uitat asupra tuturor celor strâ nşi cerc în juru-i,
şi câ nd l-a vă zut pe Ali Ş ir, a simţit în inimă o durere
puternică , pentru că Ali Ş ir semă na cu gazela şi era mai
delicat ca zefirul… Roaba a spus mijlocitorului, ară tâ nd spre
Ali:
— Nu vreau să fiu vâ ndută decâ t acestui fecior frumos la
chip şi ales la statură ! Chiar şi poetul a spus lucruri
frumoase despre asemenea bă rbat… Lui vreau să -i fiu
vâ ndută , că ci, a urmat ea, cuvintele lui curg ca fluviul
paradisului, privirea lui vindecă bolnavii şi i se potrivesc
urmă toarele versuri:

„Vin dulce este sărutarea lui!

1230
 Răsufletul, mireasmă de ierbi şi de păşuni!
Cum camforul sunt dinţii de albi, şi ochii buni!
Feciori frumoşi ca dânsul în lume nu-s destui…
Din paradis, gelos ca un tiran,
L-a izgonit păstorul văzduhului,
Ridhvan! Ce-aveţi cu el? I-s ochii de
măreţie grei… E vinovată luna de
măreţia ei?
De ani şi ani, întruna l-am visat
Pe-acest fecior cu părul inelat…”

Auzind aceste versuri, mijlocitorul s-a dus la stă pâ nul

roabei, şi gră indu-i, i-a zis:
— Roaba ta, stă pâ ne, m-a înnebunit de-a binelea cu
frumuseţea ei, eu darul vorbirii şi cuvintele ei poetice! S-ar
cuveni să se dea pe ea mai mult de o mie dinari…
— Îţi pot spune despre ea şi mai multe! a ră spuns
stă pâ nul ei. Cunoaşte cele şapte scrieri, citeşte cartea
coranului în şapte feluri, iar mâ inile ei sunt aur şi argint,
că ci ştie broda perdele de mă tase, în preţ de zece dinari una,
şi brodează în fiecare să ptă mâ nă alta… O, ce fericire e să ai
în casă o roabă ca dâ nsa, dar vinde-o numai celui pe care-l
vrea ea…
Mijlocitorul s-a dus la Ali Ş ir. I-a să rutat mâ inile:
— Stă pâ ne, cumpă ră roaba, că ci ea te-a ales pe tine…
Ali Ş ir a lă sat capul în jos, a râ s de el însuşi şi s-a gâ ndit:”
Pe Alah, nici n-am mâ ncat azi, şi el mă îndeamnă să cumpă r
roabe… Mi-i ruşine de neguţă tori să spun că n-am bani
deloc…”
Roaba s-a uitat la el lung, apoi a spus mijlocitorului:
— Lui arată -mă , că ci nu vreau să fiu a altuia.
— Ce hotă ră şti, stă pâ ne? l-a întrebat mijlocitorul pe Ali
Ş ir, dar el tă cea înainte.
— O stă pâ ne, iubitul inimii mele! i-a spus roaba. De ce nu

1231
mă cumperi? Te voi face, de bună seamă , fericit…

1232
 — Mă poate cineva sili să te cumpă r, câ nd eşti atâ t de
scumpă ?
— Dacă sunt prea scumpă , stă pâ ne, cumpă ră -mă numai
cu nouă sute dinari…
— Nici atâ t nu pot da… a ră spuns Ali Ş ir.
Ea a lă sat mereu din preţ:
— Nicio sută , stă pâ ne? N-ai nicio sută ?
— Nicio sută …
— Îţi mai lipseşte pâ nă la sută mult?
— N-am nici para chioară !
— Dacă -i aşa, stă pâ ne, ia-mă de mâ nă şi du-mă într-o
uliţă dosnică …
Ali Ş ir a luat-o de mâ nă . A dus-o într-o uliţă . Ea a scos o
pungă cu o mie dinari:
— Iată , stă pâ ne! Plă teşte stă pâ nului meu nouă sute, şi
pă strează o sută pentru noi…
Ali Ş ir a fă cut cum l-a învă ţat ea. A cumpă rat-o. A dus-o la
el acasă .
Ş i vă zâ nd ea încă perea goală , fă ră divan, fă ră pă tură şi
fă ră vase, i-a mai dat o mie dinari, rugâ ndu-l să se ducă la
bazar, să cumpere de toate. Ş i după ce Ali s-a întors, ea i-a
mai dat nişte bani, zicâ ndu-i:
— O, Ali Ş ire! Du-te, rogu-te, şi cumpă ră de trei dinari
mâ ncare şi bă utură , şi mai cumpă ră mă tase în şapte culori
pentru perdele, şi mai cumpă ră aţă de aur şi argint…
Ş i după ce au adus divane şi covoare, au aprins lă mpile şi
s-au aşezat la masă , şi pâ nă spre miezul nopţii au tot gră it.
Ş i trecâ nd ziua întâ ia, şi venind ziua a doua, ea a luat
mă tasa pentru perdea, şi i-a brodat marginile cu fir de aur,
înflorind-o cu flori şi pă să ri, iar drept la mijloc a brodat tot
soiul de animale să lbatice.
Ş i a lucrat ea opt zile, şi câ nd perdeaua era gata, a dat-o
lui Ali Ş ir:
— O, Ali Ş ire! Vinde perdeaua asta numai unui neguţă tor

1233
statornic! Fereşte-te să -ţi faci de lucru cu neguţă torii pribegi,
că ci aşa, despă rţirea noastră este aproape… Ş tiu că ai
duşmani, ai că ror ochi spre noi se îndreaptă …
Ali Ş ir a vâ ndut perdeaua unui neguţă tor, cu cincizeci
dinari, şi a cumpă rat alte mă tă suri, alt fir de aur, şi a
cumpă rat şi mâ ncare…
Ş i astfel a trecut un an…
Iată însă că la începutul anului al doilea, Ali Ş ir a dat o
perdea, ca de obicei, unui mijlocitor. Ş i trecâ nd pe lâ ngă ei
un hagiu stră in, s-a ară tat gata să dea pe ea şaizeci dinari,
dar mijlocitorul n-a vrut să i-o vâ ndă , însă hagiul a tot ridicat
preţul perdelei, pâ nă la o sută dinari, mai mituindu-l şi pe
samsar cu zece…
— Acest hagiu vrea să cumpere perdeaua, i-a spus lui Ali
Ş ir mijlocitorul. De ce te temi de dâ nsul?
Ş i să rind cu gura şi ceilalţi neguţă tori, Ali Ş ir a vâ ndut
hagiului perdeaua. A luat banii tremurâ nd, şi, câ nd a pornit
spre casă , a vă zut că hagiul îl urmă reşte…
— De ce mă urmă reşti? l-a întrebat el.
— Pe aici mi-i drumul… a ră spuns hagiul.
Câ nd Ali Ş ir a ajuns în faţa casei, şi l-a vă zut pe hagiu în
spatele să u, l-a întrebat iar:
— De ce mă urmă reşti, nerodule?
— Stă pâ ne, mi-i sete!
„Pe Alah, s-a gâ ndit Ali Ş ir. Nu vreau să mă fac de ruşine,
pentru o gură de apă …”
Ş i a intrat în casă , să aducă apă …

CLIPA DESPĂRŢIRII SE APROPIE! HAGIUL STRĂIN E MAI

STĂRUITOR CA MUSCA! ALI ŞIR, SPRE NENOROCIREA
LUI, ÎI DĂ APĂ… JALEA ÎNGROZITOARE A ROABEI. ŞI CE
I SE MAI ÎNTÂMPLĂ LUI ALI ŞIR…

1234
 Cum a intrat Ali Ş ir în casă , roaba l-a întrebat cu jale în
glas:
— Ai vâ ndut perdeaua, Ali Ş ire?
— Am vâ ndut-o…
— Unui neguţă tor statornic, sau unui pribeag? Că ci inima
mea simte jalea despă rţirii…
— Am vâ ndut-o unui neguţă tor de aici…
— Dar paharul cu apă cui i-l duci?
— Mijlocitorului…
— Nu se află ocrotire şi putere decâ t la Alah! a strigat ea,
şi a rostit urmă torul vers:

„Cu mâna lui adus-a despărţirea!

Cum am putut orbită să mă las
De-mbrăţişarea lui, de blându-i glas?
Ca umbrele s-a risipit iubirea,
Şi numai umbră-n cale mi-a rămas”…

Câ nd Ali Ş ir s-a dus cu apa afară , l-a gă sit pe hagiu în

prag, şi a strigat:
— Câ ine! Cum intri în casa mea fă ră îngă duinţă ?
— O, stă pâ ne! a ră spuns hagiul. Rogu-te, milostiveşte-te şi
mă crede, că niciun pas nu voi mai face fă ră îngă duinţa ta!
Mă crezi, binevoitorule şi binefă că torule?
Ali Ş ir i-a întins apa, şi hagiul a bă ut-o, dar nu s-a urnit
din loc.
— De ce nu-ţi vezi de drum? l-a întrebat Ali Ş ir.
— Stă pâ ne! a ră spuns hagiul. Nu fi şi tu ca unii cuvioşi
binefă că tori, care cu o mâ nă îţi dau şi cu alta îţi iau! Nu
spune oare înţeleptul prin gura unui poet:

„La uşa lor, săracii degeaba ar mai sta…

Cei milostivi şi darnici au fost demult, cândva!
Pomană de le-ai cere, mereu îţi spun că n-au…

1235
 Şi chiar o picătură de apă când îţi dau,
Le pare rău! Ce lume! Toţi cei miloşi s-au dus,
De-aceea mi-i durerea şi jalea de nespus”…

— Vezi-ţi de drumul tă u numaidecâ t! a strigat Ali Ş ir. Nu

cumva să -mi ceri şi mâ ncare, că n-am.
— N-are dreptate poetul, câ nd gră ieşte despre lipsa
îndură rilor? Dacă n-ai nimic în casă , iată o sută dinari, şi
adă ceva, şi chiar dacă ar fi doar o pâ ine, împreună s-o
frâ ngem şi s-o ospă tă m…
„E nebun hagiul… îşi spunea Ali Ş ir. Pe Alah! Am să iau
suta de dinari, şi cumpă r ceva de doi bani, să râ d de
dâ nsul…”
— Adă ceva, să ne potolim foamea, chiar dacă ar fi pâ ine
uscată şi ceapă … a stă ruit hagiul. N-a spus oare poetul:

„O, din pricina foamei, de ce m-aş necăji,

Când pâinea cea uscată mi-o poate potoli?
Cine spunea că află dreptate pe pământ?
Califi şi robi sunt una, cândva, doar în mormânt,
Milogi şi cei ce umblă pe aurite roţi,
Li înveleşte moartea, cu-acelaşi văl, pe toţi”…

— Ieşi afară ! a strigat Ali Ş ir.

Hagiul a ieşit în uliţă , şi Ali Ş ir a pus la uşă lacă t, a bă gat
cheia în buzunar şi s-a dus la bazar, a cumpă rat brâ nză
pră jită , miere, banane şi pâ ine, şi le-a adus hagiului.
— Stă pâ ne, a spus acesta. Ai adus atâ t de mult, încâ t zece
oameni s-ar putea îndestula… Pofteşti poate să ospă tezi cu
mine?
Ali Ş ir a ră spuns că nu vrea să ospă teze cu el, dar hagiul a
spus zâ mbind cu îngă duinţă :
— Se vede, fiul meu, că nu cunoşti un cuvâ nt al
înţelepţilor:

1236
 „Cine îşi lasă singur oaspetele, acela este om ră u…”
Ali Ş ir s-a simţit silit să ospă teze cu hagiul, şi mai apoi,
câ nd a vrut să se ridice, hagiul a luat o banană , şi punâ nd
într-o felie o pulbere fină de opium, în stare să adoarmă şi un
elefant, a muiat-o în miere şi i-a dat-o:
— Ali Ş ire, trebuie să primeşti de la mine aceasta, pe
credinţa ta…
Cum a înghiţit felia de banană , Ali Ş ir s-a pră buşit.
Hagiul a luat repede cheia casei. A fugit la fratele să u,
unul Raşid Eddin, un tică los şi un nelegiuit – ghiujul cel ce
voise să cumpere roaba cu o mie dinari…
Ş i astfel, întorcâ ndu-se la locuinţa lui Ali Ş ir, hagiul a
descuiat uşa şi s-a nă pustit cu oamenii să i asupra roabei, i-a
pus că luş în gură şi a tâ râ t-o de-acolo, cu puterea, iar Ali Ş ir
a ră mas întins în gang…
Ş i aflâ ndu-se roaba în seraiul spurcatului ghiuj Raşid,
striga şi ră cnea, iar ghiujul îi ră spundea:
— Află că eu sunt moşneagul pe care nu l-ai vrut dar acum
eşti în mâ na mea…
— Alah te va pedepsi, ghiujule tică los, că m-ai despă rţit de
stă pâ nul meu…
— Vei vedea ce-ai să pă ţeşti, dacă nu mi te supui.
— Chiar dacă m-ai rupe în bucă ţi, nu-mi voi pă ră si
credinţa în salvarea şi mâ ntuirea mea… a strigat roaba, şi
ghiujul Raşid Eddin şi-a chemat slujitorii şi le-a poruncit s-o
bată pâ nă la leşin…
— Cred în mâ ntuirea mea… a fost ultimul ei cuvâ nt.
După ce mâ nia ghiuj ului s-a mai potolit, a spus roabelor
s-o tâ rască de picioare, în bucă tă rie, şi s-o lase acolo, şi nu
care cumva să -i dea mâ ncare sau apă , dacă le va cere…
Ş i trecâ nd ziua aceea, şi venind alta, nelegiuitul a poruncit
să fie adusă iar în faţa sa, şi a poruncit să fie bă tută iar şi
tâ râ tă iar în bucă tă rie.

1237
1238
 — Niciodată nu mă voi supune ţie, afurisit ghiuj! a strigat
ea, tremurâ nd de durere…
Iar în vremea asta, întristatul Ali Ş ir sta întins, fă ră
cunoştinţă , în gangul casei. Ş i a stat aşa, pâ nă a trecut
noaptea, şi a venit ziua a doua.
A deschis ochii şi a chemat-o pe Sumurda, că ci Sumurda
era numele roabei…
Câ nd a vă zut că nu-i ră spunde nimeni, şi câ nd a gă sit
încă perea goală , şi-a adus aminte de hagiul stră in.
Ş i gemâ nd de durere, Ali Ş ir a rostit urmă toarele versuri:

„Bogat eram, şi fericit am fost,

Şi-s azi şi trist, şi făr’ de adăpost…
Şi glasul meu răsună stins şi surd:
Întoarce-te, frumoasa mea Sumurd…”

Apoi, Ali Ş ir şi-a sfâ şiat veşmintele, a apucat doi bolovani,

şi a stră bă tut cetatea, izbindu-se cu ei în piept şi strigâ nd-o
pe iubita lui, Sumurda…
Copiii i s-au strâ ns în jur, şi toţi cei ce-l cunoşteau
plâ ngeau cu dâ nsul…
Astfel şi-a petrecut ziua, şi venind noaptea, şi trecâ nd şi
ea, şi venind ziua a doua, Ali Ş ir cutreiera iar uliţele, strigâ nd
şi plâ ngâ nd în hohote…
— Alah să te mâ ntuiască ! i-a spus o femeie, în ziua a doua.
De ce eşti aşa nefericit, o, fiul meu?
Ali Ş ir a ră spuns rostind urmă toarele versuri:

„Mă întrebaţi de ce răcnesc de jale,

De ce mi-i plânsul mai adânc, mai surd,
De ce mi-i viaţa numai spini pe cale,
V-o ştie spune draga mea Sumurd”…

1239
 Ş i dâ ndu-şi seama femeia că Ali Ş ir era îndră gostit fă ră
noroc, l-a rugat să -şi spună toată istoria, că poate se va afla
cale spre mâ ntuire…
— O, fiul meu, Ali Ş ire! i-a ră spuns femeia, după ce i-a
ascultat istoria. Fă bine şi cumpă ră un coş ca al argintarilor,
şi eu îl voi umple cu inele, bră ţă ri şi tot felul de podoabe
femeieşti! Ş i voi umbla, şi voi cutreiera cetatea, pâ nă ce, cu
ajutorul lui Alah, voi dobâ ndi ştiri…
Ali Ş ir i-a să rutat mâ inile şi îmbră câ nd femeia aceea
veşmâ nt peticit, şi-a pus o basma de culoarea mierii, şi şi-a
pus coşul pe cap. Ş i luâ ndu-şi bă ţul de drum, a prins a
cutreiera cetatea… Ş i ajungâ nd la seraiul ghiujului Raşid, a
auzit înă untru plâ ns sfâ şietor şi vaiete.
A bă tut la uşă . A spus că tre roaba coborâ tă să deschidă ,
că are de vâ nzare tot felul de gă teli femeieşti… Nu cumva vor
şi femeile din serai să -i facă vâ nzare?
— Ba da… a ră spuns roaba, şi a dus-o sus, în bucă tă rie, şi
îndată toate roabele s-au strâ ns în jurul coşului cu gă teli…
Ş i uitâ ndu-se ea la toate, le-a cercetat adâ nc, şi a vă zut-o
şi pe Sumurda stâ nd şi plâ ngâ nd…
Ş i întrebâ nd de ce plâ nge roaba aceea, i s-a istorisit că aşa
poruncise stă pâ nul, s-o ţină legată pâ nă se întoarce el…
Ş i rugâ ndu-le femeia s-o dezlege pe Sumurda şi s-o lase
aşa pâ nă la întoarcerea stă pâ nului, ele au dezlegat-o, şi i-au
dat mâ ncare şi apă , să se întă rească după îndelunga
suferinţă .
— Vin din partea lui Ali Ş ir! i-a şoptit femeia. Fii gata!
Stă pâ nul tă u, Ali Ş ir, te va aştepta mâ ine seară sub banca
din faţa seraiului! Îţi va da semn, fluierâ nd ca pasă rea…
Lasă -te pe o frâ nghie, în jos…
Apoi, femeia aceea s-a dus la Ali Ş ir, şi i-a spus tot ce
pusese la cale, iar el, de prea mare mulţumire, a rostit
urmă torul vers:

1240
 „Cum răsplăti-voi buzele aceste,
Că mi-au adus cea mai frumoasă veste,
Când doar pe lume, singură avere,
Mi-i inima uscată de durere?”…

A aşteptat neră bdă tor, pâ nă s-a apropiat ceasul, şi s-a

aşezat pe banca din faţa seraiului, dar, spre marea lui
nenorocire, a adormit…
Ş i tocmai atunci a trecut pe la banca aceea un hoţ, şi i-a
luat lui Ali turbanul, şi l-a pus el pe cap.
Ş i tocmai atunci Sumurda s-a uitat în jos, şi fiindcă era
întuneric mare, l-a ţinut pe hoţ drept iubitul ei.
S-a lă sat deci în jos, pe frâ nghie, cu un sac plin cu bani, şi
hoţul a prins-o drept în braţe, mirâ ndu-se ce chilipir îi pică .
Ş i s-a suit pe cal, şi a fugit ca fulgerul, cu fata şi cu banii!
Sumurda i-a spus mirată , crezâ nd că se află în braţele lui
Ali:
— Femeia care ne-a salvat zicea că eşti bolnav de mâ hnire,
şi acum vă d că fugi ca o maimuţă …
Sumurda i-a pipă it obrazul şi a dat peste o barbă aspră ca
o platoşă …
— Cine eşti? a întrebat ea, speriată .
— Ai auzit de cei patruzeci de curzi ai temutei cete de
tâ lhari a lui Ahmed Danaf?
Câ nd a auzit una ca asta, Sumurda a plâ ns şi s-a bă tut
peste obraji cu pumnii! Iar ră pitorul ei, Djavan, a dus-o la
Ahmed Danaf, calfa, şi i-a dat seama de toate:
— O, Ahmed Danaf, preacinstită calfă ! După înfricoşata-ţi
poruncă , m-am dus la peştera din apropierea cetă ţii, la cei
patruzeci de ucenici ai tă i! Pe urmă , tot după înfricoşata-ţi
poruncă , m-am dus în cetate, să fac rost de-ale gurii! Ş i m-
am întors cu aceşti bani şi cu această preafrumoasă fată …
— Prea bine, Djavane! a ră spuns calfa tâ lharilor. Întoarce-
te la peşteră şi du-o acolo şi pe fata asta! Du şi banii…

1241
 ABIA ACUM ÎNCEP GROZAVELE ÎNTÂMPLĂRI ALE
SUMURDEI… AJUNGE ÎNTR-O CETATE A DEŞERTULUI, ŞI
E ALEASĂ SULTAN!

Cum a ajuns la peşteră , curdul a dat-o în seama unei

femei bă trâ ne, pesemne maică -sa, cu poruncă straşnică să
fie pă zită ca ochii din cap.
Ş i după ce curdul s-a dus, Sumurda a întrebat-o pe femeie
cine e, şi ea a ră spuns că , spre a afla mai bine în ce mâ ini se
află , să aştepte pâ nă vor veni cei patruzeci de curzi…
— De ce nu vrei să mergem afară , la aer liber? a întrebat-o
Sumurda.
— Cu plă cere mare! Pe Alah, ai dreptate, fata mea, că ci n-
am mai fost la scă ldă toare, de cine ştie câ nd! Tâ lharii mă trag
mereu după dâ nşii, dintr-un loc într-altul…
Sumurda a gră it cu ea, pâ nă a adormit-o, apoi a îmbră cat
veşmintele unui oştean ucis de hoţi în faţa peşterii, s-a încins
cu paloşul, şi-a pus turbanul lui, şi ară ta ca un oştean tâ nă r!
S-a aruncat pe cal, şi luâ nd şi sacul cu bani, a strigat:
— Tâ lhari, să ne vedem cu bine!
Ş i galopâ nd straşnic, s-a îndreptat ţintă spre pustiul
singuratic! A mers zece zile, din loc în loc, hră nindu-se doar
cu ierburile deşertului.
Ş i venind ziua a unsprezecea, a ajuns la o cetate frumoasă
şi întă rită . Iarna friguroasă se îndepă rtase şi venise
primă vara cu trandafirii.
Sumurda a aflat la porţile cetă ţii multe oşti cu că peteniile
lor, şi locuitorii erau toţi în freamă t. „S-a întâ mplat ceva
neobişnuit”… s-a gâ ndit Sumurda, şi câ nd s-a apropiat,
oştile i-au venit în întâ mpinare, că lă reţii au coborâ t din şei,
şi au să rutat pă mâ ntul în faţa ei, strigâ nd:
— Alah să -ţi dea biruinţă , sultane preaînalte!
Mirată îi asculta Sumurda!

1242
 — Alah, cel nezgâ rcit cu harul să u, te-a ridicat la rang de
sultan al acestei cetă ţi! a strigat un pristav. Află că , dacă la
noi sultanul moare fă ră moştenitori, oştile se adună în faţa
cetă ţii şi aşteaptă trei zile, şi cine vine cel dintâ i din partea de
unde ai venit tu e ales sultan, şi, lă udat fie Alah, că ne-a
trimis un turc aşa de frumos şi tâ nă r…
Înţeleaptă Sumurda a ră spuns, după ce s-a gâ ndit bine:
— Să nu credeţi că nu sunt şi eu de viţă aleasă , dar
certâ ndu-mă cu ai mei, i-am pă ră sit! Ca să vedeţi că aşa
este, uitaţi-vă la sacul cu aur, din care am şi împă rţit, tot
timpul că lă toriei mele, pomeni să racilor…
Auzind-o astfel, oamenii cetă ţii s-au bucurat, şi s-a
bucurat şi Sumurda, că ci s-a gâ ndit că -şi va putea redobâ ndi
iubitul!
A pornit numaidecâ t în fruntea oştilor, spre cetate, şi a
descă lecat în faţa seraiului. Au îmbră ţişat-o emirii, beii şi
vizirii. Au aşezat-o pe tron şi i s-au închinat…
Ea a poruncit să se deschidă vistieria şi să se împartă
daruri tuturor oştenilor în leafă , şi toţi i-au urat noroc şi
domnie lungă , şi toţi i-au jurat credinţă .
Toate inimile au iubit-o, pentru dă rnicie!
A desfiinţat vă mile, a dă ruit tuturor prizonierilor
libertatea, a alungat nedreptatea, astfel că toţi o iubeau.
Câ nd însă îşi amintea de zilele fericite, petrecute cu iubitul
ei, rostea urmă toarele versuri:

„Cu cât se duce timpul, dragul meu,

Durerea mea-i mai proaspătă,
mereu! De-atâtea lacrimi ochii mi-s
răniţi!
Ce lung e timpul celor despărţiţi.

Dar cum s-a aşezat mai bine pe domnie, a hotă râ t să se

plă tească tuturor roabelor lefuri deosebit de mari, şi astfel a

1243
tră it un an în capă t, fă ră să audă despre Ali Ş ir. A poruncit

1244
într-o zi să fie chemaţi vizirii şi că mă raşii, şi venind ei, le-a
poruncit să cheme arhitecţii şi mă sură torii, să construiască ,
în faţa seraiului, o arenă lungă de o milă , şi tot atâ t de lată .
Ş i câ nd arena a fost gata ridicată , întocmai după dorinţa
ei, într-un timp scurt, a poruncit să se ridice pe arenă un
cort mare, şi acolo să -i fie dus tronul. Ş i a poruncit să se
întindă mesele. Ş i a poftit toate mă ririle. Ş i venind mă ririle,
ea le-a împă rţit multe daruri, apoi, ridicâ ndu-se, a cuvâ ntat:
— Voi, mă riri ale acestei cetă ţi a deşertului! Aş vrea ca la
începutul fiecă rei luni să se dea strigare în toate aşeză rile
omeneşti, vestindu-se ca nimeni să nu deschidă casele de
negoţ! Toţi oamenii, fă ră deosebire de stare, să vină să
ospă teze la masa mea…
Ş i astfel, după cuvâ ntul ei, la începutul lunii vizirii i-au
îndeplinit porunca, şi au râ nduit să se facă strigă rile, că cine
va deschide casa de negoţ şi nu va veni la masa sultanului
spâ nzurat fi-va…
Oamenii au venit gră madă , şi Sumurda se uita, de pe
tronul să u, cum şedeau ei la masă şi se ospă tau cu fel de fel
de bucate, fiecare după pofta inimii…
— Nu vă ruşinaţi, şi ospă taţi! Îndemnau vizirii.
— De câ nd suntem n-am vă zut asemenea sultan! se
minunau mesenii. Alah să -l ţină în viaţă !
Ş i după ce s-au ridicat de la masă toţi, Sumurda s-a dus
în seraiul să u, şi bucurâ ndu-se de fapta sa, gâ ndea: „Poate
aşa, aducâ nd lume la masă , voi că pă ta ştiri despre iubitul
meu…”
Ş i trecâ nd luna aceea, şi venind a doua, iar s-au întins
mesele…
Ş i cum Sumurda se uita la oaspeţi, câ nd la unul câ nd la
altul, l-a vă zut deodată pe hagiu, ră pitorul ei…
„Iată , ceasul ră fuielilor se apropie!” şi-a spus Sumurda
abia stă pâ nindu-se.
Hagiul tocmai se întindea spre un blid de orez cu zahă r,

1245
aflat departe de dâ nsul!
— De ce nu ospă tezi din ce se află dinaintea ta? l-a
întrebat un comesean. Nu ţi-i ruşine să întinzi mâ na după
un blid aflat aşa departe?
— Nu vreau să ospă tez din alt blid… a ră spuns hagiul.
Cine ce are cu mine?
— Dacă -i aşa, ospă tează ce vrei… i-a ră spuns vecinul.
Numai de ţi-ar prii lă comia!…
Hagiul n-a ascultat. A luat repede o îmbucă tură , şi tocmai
voia s-o ia pe a doua, câ nd Sumurda a chemat câ ţiva oşteni:
— Aduceţi-mi-l pe cel din faţa blidului cu orez!
Patru oşteni i-au îndeplinit porunca. I l-au adus pe hagiu.
Mesenii s-au oprit din lucrul fă lcilor.
— Aşa i se cade! a spus unul. De ce a întins într-un blid
nehă ră zit lui?
— Vai ţie, ghiujule! a spus Sumurda. Cum te cheamă , şi
cum ai ajuns aici?
— Ali mă cheamă … a minţit ghiujul. Ţ esă tor sunt, şi mă
aflu aici în treburi de negoţ…
Sumurda a poruncit să i se aducă tabla şi pana de cupru.
A desenat o maimuţă . S-a uitat la ea o clipă . Apoi s-a uitat la
ghiuj, cu neagră mâ nie:
— Minţi, câ ine! Eşti hagiu şi te cheamă Bersum! Spune
adevă rul, că ci altfel poruncesc să ţi se taie capul…
Hagiul tă cea încurcat, şi toţi cei de faţă strigau:
— Iată ! Sultanul nostru ştie să ghicească adevă rul…
Ş i strigâ nd toţi să mă rturisească adevă rul, ghiujul a gră it,
tremurâ nd de spaimă :
— Îndurare, o, sultane! Într-adevă r, sunt hagiu, dar ce ră u
e în aceasta?
Sumurda a poruncit slujitorilor să -l jupuiască de viu.
Pielea să i-o umple cu paie şi să i-o atâ rne de poarta arenei.
Stâ rvul să -i fie ars, în afara cetă ţii. Cenuşa să -i fie aruncată
într-o groapă …

1246
 — Ră u i-a priit îmbucă tura… spuneau meseni.
Ş i venind luna a treia, iar s-au întins mesele.
Sumurda iar sta pe tronul să u.
Oamenii din cetate au dat iar buluc, şi s-au aşezat, şi
spuneau unii, ară tâ nd spre locul gol din faţa blidului:
— Iată , gol este locul din faţa blidului lă comiei…
Ş i-n timp ce volbura omenească aştepta semnul să înceapă
munca fă lcilor, Sumurda a vă zut deodată un om venind
repede…

VINE LA RÂND CURDUL…

Cum o pă ră sise pe Sumurda, curdul se înapoiase la calfă

şi la soţii de tâ lhă rie, să -i poftească la peşteră , dar venind, au
gă sit peştera goală ca-n palmă …
— Pe Alah! a ră cnit curdul, vă zâ nd una ca asta. Am s-o
urmă resc pe fata aceea, pâ nă pun mâ na pe dâ nsa! Tot o aflu,
chiar dacă s-ar fi ascuns într-o coajă de fistic.
Ş i astfel, a că lă torit din loc în loc, pâ nă a ajuns în cetatea
aceea, şi pentru că n-a vă zut în toată cetatea niciun bă rbat, a
întrebat femeile ieşite la ferestre ce-nseamnă una ca asta?
Unde erau bă rbaţii?
I s-a spus că toţi erau la sultan, la masă . S-a gră bit şi el
într-acolo, parcă tras cu aţa… A intrat. S-a uitat, dar nu mai
era loc, decâ t în faţa blidului!
S-a aşezat. A întins mâ na…
— Astâ mpă ră -te! Au strigat mesenii.
— De ce să mă astâ mpă r? a ră spuns curdul.
Ş i a apucat cu degetele orezul, aproape deşertâ nd blidul,
dar câ nd să ia a doua îmbucă tură , Sumurda a spus
oştenilor:
— Aduceţi-mi-l pe omul acela repede, înainte de a-i prii
1247
îmbucă tura…
Ş i oştenii s-au nă pustit asupra curdului. L-au dus în faţa
Sumurdei.
— Aşa-i trebuie! strigau mesenii. I se cuvine soarta. I-am
spus să nu ia din blidul pierzaniei prin lă comie…
— Cum te cheamă ? l-a întrebat Sumurda. Cu ce te
îndeletniceşti? Ce cauţi aici?
— Osman mă cheamă . Gră dinar sunt, şi caut ce am
pierdut…
Sumurda a spus să i se aducă iar tabla. A scris ceva. S-a
uitat la cele scrise. Apoi şi-a ridicat ochii…
— Vai ţie! a strigat ea. Minţi, tică losule! Tabla asta mi-a
spus că Djavan te cheamă , că eşti hoţ şi ucigaş, deloc din
Curdia! Mă rturiseşte adevă rul, că ci altfel poruncesc să ţi se
taie capul…
Curdul s-a fă cut palid, dar a zâ mbit, crezâ nd că dacă va
mă rturisi va scă pa…
— O, sultane! a strigat el. Dacă -ţi spun tot, mă primeşti
oştean în leafă ?
— N-am voie să las pe calea adevă rului viu al vieţii un
şarpe! a strigat Sumurda. Luaţi-l din faţa ochilor mei şi
pedepsiţi-l ca pe cel de acum o lună …
Ş i astfel după ce toate s-au întâ mplat cum trebuia,
Sumurda a poruncit să se întindă iar mesele…
Ş i venind luna a patra, oamenii s-au strâ ns iar, şi au
aşteptat-o pe Sumurda, şi ea s-a aşezat iar la locul ei.
Locul lă comiei era aşa de gol, încâ t ar fi putut încă pea în
faţa blidului patru oameni.
Deodată s-a ară ta un bă rbat. Venea repede. S-a aşezat
drept în faţa blidului!
Sumurda l-a cunoscut numaidecâ t: era Raşid Eddin,
ghiujul!

1248
 * *

După ce se întorsese din că lă torie, şi vă zuse fuga

Sumurdei, şi lipsa unui sac cu aur, Raşid Eddin îşi sfâ şiase
veşmintele, îşi zgâ riase obrajii şi-şi smulsese barba…
L-a trimis pe Bersum, fratele să u, s-o caute unde ştie, şi
câ nd n-a mai auzit nimic nici de Bersum, a pornit el însuşi în
că utarea lui, şi iată că nimerise drept în cetatea unde
domnea Sumurda!
Gă sise şi el cetatea goală , şi vă zuse la ferestre numai
femei… Ş i astfel, îndată ce s-a aşezat în faţa blidului şi a vrut
să întindă mâ na, Sumurda a poruncit să fie prins…
— Vai ţie! a strigat ea. Cum te cheamă ? Ce îndeletnicire ai?
Ce cauţi pe aici?
— O, stă pâ ne! a ră spuns ghiujul. Mă numesc Rustem, şi
sunt un să rman derviş…
Ea a poruncit să i se aducă tabla şi pana. A scris ceva. S-a
uitat. A ridicat ochii spre ghiuj:
— Minţi faţă de sultani, câ ine ce eşti! Te cheamă Raşid
Eddin, şi îndeletnicirea ta este neguţă toria de roabe! Eşti şi
ră pitor de roabe! Spune adevă rul, că ci altfel capul ţi-l tai!
— Adevă r gră it-ai, o, sultane al timpului! a ră spuns
ghiujul.
Sumurda a poruncit apoi să fie întins la pă mâ nt! Să fie
deocamdată miluit, ca arvună , cu câ te o sută de lovituri la
tă lpi! Ş i să mai fie miluit şi trupul să u, tot cu două sute de
lovituri, şi tot ca arvună ! Pe urmă să fie jupuit de viu! Pielea
să -i fie umplută cu câ lţi! Apoi, trupul nevrednic să fie ars în
afara cetă ţii şi aruncat în groapă …
Ş i după ce s-a sfâ rşit şi acest prâ nz obştesc al ră splă ţilor,
Sumurda s-a dus în seraiul ei. Ş i-a adus aminte de Ali Ş ir, şi
s-a gâ ndit câ t de mult durează despă rţirea… A plâ ns pâ nă a
leşinat…
Ş i trezindu-se din leşin, a rostit urmă toarele versuri:

1249
 „Tu, unică speranţă,
Mereu te voi căta,
Căci paradis înseamnă
Apropierea ta…
Şi din pământ voi-voi
Să-l văd adeseori,
Şi-mi voi deschide ochii
În ape-adânci şi-n flori…”

Sumurda a tră it astfel încă o lună . Ziua iscă lea hrisoave,

dâ nd pedepse şi fă câ nd dreptă ţi, noaptea plâ ngâ nd.
Ş i împlinindu-se luna, iar s-au întins mesele. Locul din
faţa blidului a ră mas iar gol.
Sumurda şi-a aţintit deodată ochii înainte, să vadă cine
vine…
Ş i iată că s-a ivit un fecior subţirel. Era palid. Era cel mai
frumos dintre bă rbaţi!
S-a aşezat în faţa blidului, că ci nu mai era loc la masă !
Sumurda l-a cunoscut pe stă pâ nul ei, Ali Ş ir!
A vrut să ţipe de bucurie!
S-a stă pâ nit! A ră mas tă cută , şi o vom lă sa aşa, iar noi ne
vom întoarce cu istoria la întâ mplă rile lui Ali Ş ir.
Câ nd s-a. Trezit pe banca de sub fereastra ghiujului, fă ră
turban, şi-a dat seama că i-l furase cineva, pe câ nd dormea.
S-a dus repede la femeia ce-i adusese veşti de la Sumurda, şi
a plâ ns în faţa ei pâ nă a leşinat, şi cum s-a trezit, i-a istorisit
ce i s-a întâ mplat şi femeia l-a ocă râ t de ciudă , şi l-a bă tut
pâ nă l-a bucşit sâ ngele, pe urmă , mai liniştindu-se puţin, Ali
Ş ir a rostit urmă toarele versuri:

„Amară-i despărţirea ca veninul,

Şi-n pulbere ne risipeşte visul!
Când reveni-va, zveltă cum e crinul,

1250
 În ochii ei va arde paradisul,
Şi-al ei cuvânt ea mierea o să fie,
Şi zâmbetul, ca apa în pustie!”…

Femeii i s-a fă cut iar milă de el! i-a spus:

— Ră mâ i, că ci eu am să cutreier iar cetatea, să -i dau de
urmă …
Ş i a lipsit pâ nă la prâ nz, câ nd s-a întors. I-a spus cu jale:
— O, Ali Ş ire, dacă vrei să mori din pricina pierderii
Sumurdei, poţi muri să nă tos, că ci niciodată nu o vei mai
vedea! Află că locuitorii seraiului au gă sit dimineaţa fereastra
dinspre uliţă scoasă din ţâ ţâ ni, şi au aflat repede lipsa
Sumurdei şi a unui sac cu bani! L-am vă zut şi la poarta
seraiului pe emirul cel mare, cu ajutoarele…
Cum a auzit, Ali Ş ir a că zut la pat, şi medicii spuneau că
cine ştie dacă mai scapă , dar femeia aceea milostivă i-a adus
leacuri şi i-a fiert supe un an, pâ nă l-a pus iar pe picioare.
— Fiul meu, Ali Ş ir! i-a spus ea, nu după mult. Dacă stai
locului, n-o mai gă seşti pe iubita inimii tale! Pregă teşte-te de
drum şi cutreieră pă mâ ntul, pâ nă dai de ea…
Ş i femeia aceea i-a dat atâ ta curaj, şi i-a dat să bea şi vin
întă ritor, şi să ospă teze un cocoş, şi l-a îngrijit aşa de bine,
încâ t să rmanul şi-a că pă tat la loc puterile!
A pornit la drum. A că lă torit din loc în loc.
A ajuns şi în cetatea Sumurdei, şi s-a aşezat la masă .
Ş i tocmai câ nd a întins mâ na, să ia din blid, Sumurda a
spus că tre un că mă raş să -l cheme, dar gră indu-i blâ nd şi
închinâ ndu-se cu bună cuviinţă .
Apoi, câ nd Ali Ş ir a ajuns la Sumurda, toţi mesenii se
întrebau cum are să -l pedepsească , dar Ali Ş ir s-a închinat în
faţa Sumurdei, şi a ră spuns închină rii, întrebâ ndu-l:
— Cum te cheamă ? Ce îndeletnicire ai? Ce cauţi în cetatea
noastră ?
— O, sultane! a ră spuns el. Numele meu este Ali Ş ir, şi

1251
sunt neguţă tor de la Corasan, şi umblu, şi o caut pe iubita
mea! Asta mi-i toată istoria…
Ş i a început Ali Sir a plâ nge în hohote, şi a plâ ns pâ nă a
leşinat, şi Sumurda l-a stropit cu apă de trandafiri, pâ nă s-a
trezit, şi a spus să i se aducă tabla şi pana, şi s-a prefă cut că
scrie, după aceea s-a prefă cut că dezleagă taina scrierii:
— Ai gră it adevă rul, Ali Sire…
— Frumos îi şade unui sultan să stea la taifas cu
cerşetorii! spuneau mesenii, uitâ ndu-se la Ali Ş ir cu pizmă .
După aceea, mesenii s-au risipit care încotro, şi Sumurda
nu mai avea ră bdare, şi câ nd, în sfâ rşit, a început luna a
stră luci, l-a chemat pe Ali Ş ir, şi l-a primit stâ nd pe tronul
să u, şi în faţa tronului ardeau lumâ nă ri de ceară .
Ali Ş ir i-a fă cut o plecă ciune adâ ncă şi i-a urat noroc, şi ea
l-a chemat să se apropie, şi l-a rugat să se aşeze ală turi de
ea, pe tron. Ş i câ nd el s-a împotrivit, ea a strigat,
îmbră ţişâ ndu-l:
— Nu mă mai cunoşti? Cunoaşte-mă , Ali Ş ire! Eu sunt
Sumurda…
Ş i trecâ nd noaptea, şi venind ziua a doua, Sumurda a
poruncit să se adune mai-marii oştilor şi mai-marii tuturor
cetă ţilor; le-a spus că se că lă torea vremelnic, cu Ali Ş ir; şi
după ce s-a ales om în loc, pâ nă se întoarce, a început a se
pregă ti de că lă torie.
Ş i a luat tain, şi aur, şi felurite lucruri preţioase. Ş i s-a
dus cu Ali Ş ir în patria lui, şi s-a statornicit în casa lui Ali
Ş ir. A împă rţit multe daruri şi pomeni. Ş i i-a nă scut lui Ali
Ş ir fii şi fiice.

ISTORIA LUI IBN MANSUR ŞI A FEMEII BEDUR

Califul Harun al Raşid a avut odată o noapte proastă , şi s-

1252
a simţit atâ t de neliniştit, încâ t se învâ rtea încoace şi-ncolo,
fă ră să poată adormi.
— Vai ţie, Mesrure! a strigat că tre hadâ mbul să u. Dă -mi
sau arată -mi numaidecâ t un mijloc de înveselire…
— Vrei poate să vii în gră dina seraiului, să te uiţi la stelele
ră să rind, şi să vezi luna oglindindu-se în apă ?
— N-am poftă de aşa ceva…
— Stă pâ ne! Ai în seraiul tă u trei sute de fete. Dacă vrei,
porunceşte-le să -ţi câ nte…
— Vai ţie, Mesrure! a strigat Harun. Nici asta nu m-ar
bucura!
— Dacă -i aşa, vreau să poruncesc curtenilor şi poeţilor să-
ţi spună versuri…
— Nici asta nu-mi place…
— Atunci porunceşte să mi se taie capul, că poate pe urmă
îţi va fi mai bine…
Califul a râ s:
— Du-te şi uită -te cine-i la uşă …
— La uşă se afla Ali, fiul lui Mansur, pă că liciul
Bagdadului…
— Adă -mi-l încoa’! a poruncit califul, şi Ali a intrat repede
şi i s-a închinat.
— O, fiu al lui Mansur! i-a spus califul, ră spunzâ ndu-i la
închinare. Spune-mi o poveste…
— Vrei, preamă rite Harune, ceva din auzite, sau din
vă zute?
— Povesteşte ceva din vă zute…
— O, preamă rite Harune! a început Ali. Află că eu primesc
leafă şi de la Mahomed, fiul lui Soliman, emirul Basorei.
Câ nd am că lă torit odată să -mi iau leafa de la Basora, l-am
gă sit pe emir pregă tit de vâ nă toare. M-a poftit să -l însoţesc.
Am spus însă că nu ştiu merge că lare, şi l-am rugat să mă
lase în casa oaspeţilor. Emirul m-a dat în seama că mă raşilor.
M-am bucurat de înaltă preţuire din parte-le.

1253
 Ş i stâ nd aşa, la casa oaspeţilor, m-am gâ ndit: „Pe Alah, ce
prost sunt! Vin de atâ ta timp la Basora, şi nu cunosc nimic,
afară de seraiul şi gră dina emirului! Câ nd voi mai avea
vreme, ca acum, să mă pot plimba, să vă d Basora?”
M-am hotă râ t să ies la preumblare. Am îmbră cat
veşmintele cele mai frumoase şi m-am preumblat singur, şi
tu ştii, o, stă pâ ne al tuturor dreptcredincioşilor, că Basora
are şaptezeci de mahalale; m-am ră tă cit repede şi m-a prins
setea…
Deodată , am ajuns înaintea unei uşi mari, cu două
belciuge de alamă şi perdea roşie. În faţă se aflau câ teva
bă nci umbrite de viţă de vie.
M-am aşezat în faţa uşii. Am auzit un glas cutremură tor,
rostind urmă toarele versuri:

„Sălaş al suferinţei şi tristeţii

Mi-i inima, căci cerbul preafrumos
Pierdutu-s-a departe, în pustiu!
O, voi, zefiri ce adiaţi departe,
De-l întâlniţi, când răscoliţi pustiul,
Din partea mea cuvinte dulci să-i spuneţi!
Să-l întrebaţi de ce mă socoteşte
În faţa lui atât de vinovată,
Când m-am supus, asemeni căprioarei,
Asemeni unei ape ce se culcă
Sub soarele puternic! Pentru ce,
Zefirilor ce răscoliţi pustiul,
M-a părăsit? În lacrimi şi suspine
Îmi putrezeşte vremea tinereţii,
Tot aşteptându-mi cerbul din pustiu!
De-l veţi vedea că-l bucură cuvântul,
Să stăruiţi, zefirilor! De nu,
Atunci măcar nu-i pomeniţi de mine!
Lăsaţi-l singur în pustiu, departe:

1254
 Dar nu mă rabdă cugetul, zefiri,
Să nu vă spun: când doarme în pustiu,
Să-l dezmierdaţi pe bucle şi pe gene
Şi să-i furaţi sărutul de pe buze,
Dar nimeni să nu ştie, o, zefiri…”

Am vrut să vă d cu ochii mei fă ptura cu glas atâ t de

frumos.
M-am apropiat de uşă şi am ridicat perdeaua. Am vă zut o
fată frumoasă ca luna, cu sprâ ncenele împreunate, cu ochi şi
grumaz ca de gazelă , cu buze de carmin… Gura ei semă na cu
inelul lui Salom, dinţii ei cu cele mai limpezi perle, şi pieptul
ei cu marmora albă , precum spune poetul:

„Ea seamănă cu soarele şi luna,

Şi buzele-i când se deschid, atunci
Mă uit cum se deschide paradisul,
Iar peste gâtul ei atât de alb
Se vede luna plină scânteind…”

— Vezi cine-i la uşă ! a spus fata că tre o roabă .

— Tu, ghiujude, nu ţi-i ruşine să pă trunzi cu pă rul tă u alb
într-o casă stră ină ? m-a dojenit roaba.
— Iartă -mă ! am ră spuns eu. Sunt stră in aici, şi mor de
sete…
— Dă -i să bea din cupa de aur! a poruncit fata că tre roabă .
Ş i mi s-a adus o cupă de aur, garnisită cu perle şi pietre
preţioase, mirosind a mosc, şi acoperită cu maramă de
mă tasă verde.
Am bă ut încet, şi i-am aruncat pe furiş, fetei, priviri, apoi
am înapoiat cupa şi-am ră mas în picioare.
— Ce mai vrei? m-a întrebat ea.
— Stau şi mă gâ ndesc la soarta schimbă toare a omului…
— Ai dreptate! Timpul face minuni, însă de ce te-ai gâ ndit

1255
la asta?
— M-am gâ ndit la stă pâ nitorul de demult al acestei case:
mi-a fost prieten…
— Dar cum îl chema?
— Mahomed, fiul lui Ali, bijutierul. A avut copii?
— O fată , Bedur, că reia i-a lă sat averea…
— Mi se pare că tu eşti fata lui…
— Da, eu sunt! Cred însă că tu ai pă lă vră git destul, aşa că
vezi-ţi de drumul tău…
— Bine! Mi se pare totuşi că vă d pe chipul tă u griji mari.
Spune-mi ce-i cu tine, să te ajut dacă pot…
— Dacă vrei să -ţi încredinţez taina mea, spune-mi cine
eşti…
— Eu, stă pâ na mea, sunt Ali, fiul lui Mansur, pă că liciul
Bagdadului, prieten de chef al lui Harun al Raşid,
stă pâ nitorul tuturor dreptcredincioşilor…
Auzind ea numele meu, s-a dat jos de pe divan, mi s-a
închinat, mi-a urat bun sosit, şi a spus oftâ nd:
— Iubesc, şi sunt despă rţită de iubitul meu…
— Eşti doar atâ t de aleasă la fire şi frumoasă … De bună -
seamă că iubeşti un bă rbat ales…
— Îl iubesc pe Djubeir, omul cel mai frumos şi mai
atotştiutor din timpul nostru…
— Nu schimbaţi între voi epistole, şi nu vă întâ lniţi?
— Ba da. Totuşi, încă nu s-a încheiat între noi hrisovul de
nuntă …
— Ş i cum v-aţi despă rţit?
— Într-o zi, a intrat deodată , s-a uitat la mine şi a ieşit
mâ nios, şi de-atunci n-am mai auzit de el…
— Ş i ce-aş putea face pentru tine?
— Să -i duci o epistolă ! Dacă -ţi dă ră spuns, primeşti cinci
sute dinari; dacă nu, îţi dau o sută , pentru osteneală …
După ce i-am ră spuns că primesc, ea a poruncit să i se
aducă cerneală şi hâ rtie, şi a scris urmă toarele versuri:

1256
 „Cât va dura tăcerea? Unde-i oare
Sclipirea minaretelor de ieri?
Îţi aminteşti? Pe degetele noastre,
În pietrele de pe inele, noaptea,
Sclipea o stea…
Acum sunt toate duse.
Stă mâna moartă pe-amintirea ta,
Şi a pierit lumina din inele…
Cu ochii mari deschişi eu caut somnul!
Ce ţi-au şoptit vrăjmaşii mei? Cum oare
Te-ai potrivit ce spun vrăjmaşii mei?
Nu-i ştii că poartă-n gură limbi de şarpe?
Fii drept şi spune-mi: până când tăcerea
Va mai dura? Şi până când cetatea
Va sta cu-atâtea minarete stinse,
Şi mâna mea cu stinsele inele?
O, nu sunt vinovată! Şi aştept
Cuvântul tău, precum cel orb, lumina
O tot aşteaptă, stând în faţa ei
Cu braţele întinse… Vino! Vino,
Căci la un zâmbet doar, ca nişte astre
Luci-vor minaretele Basorei,
Şi-atâtea pietre stinse pe inele…”

A sigilat epistola. Mi-a dat-o.

M-am dus la Djubeir. Am aşteptat acasă la el, pâ nă s-a
întors de la vâ nă toare. Mi-a spus, chiar cum m-a vă zut:
— Să te întreb ceva…
— Ce?
— Nu ţi-a fă gă duit scriitoarea epistolei cinci sute dinari,
dacă -i duci ră spuns, şi o sută pentru drum?
— Ba da…
— Atunci ră mâ i la mine, ospă tează şi bea, şi vei că pă ta

1257
cinci sute dinari de la mine…
Am ră mas la el, am ospă tat şi am bă ut, şi ne-am trecut
timpul cu fel de fel de istorisiri. Am întrebat la o vreme:
— Stă pâ ne, în casa ta nu se află câ ntec?
— Pe Alah, ai dreptate! Bem de prea mult timp fă ră
câ ntare…
Ş i a chemat o roabă . Ş i a venit roaba cu lă uta. S-a aşezat.
Ş i-a pus lă uta în poală . A câ ntat urmă toarele versuri:

„Cel ce nu ştie dulceaţa şi amarul iubirii

Nu ştie deosebi apropierea celui iubit,
De timpul când el este de faţă…
Cel ce nu bate calea cea dreaptă în dragoste,
Nu ştie deosebi calea cea bună
De calea cea aspră…
M-am lăsat cu totul iubirii,
Până m-am deprins cu durerile şi bucuriile ei,
Încât mă umilesc şi faţă de robi,
Şi faţă de oamenii liberi.
Nopţi multe ca pulberea
A petrecut iubitul meu cu mine,
Şi m-a lăsat să sorb de pe buzele lui
Băutura fericirii vieţii…
Dar, deşi nopţi multe ca pulberea
A petrecut iubitul meu cu mine,
S-a risipit tot visul, într-o clipă
Aşa de scurtă, ca şi când n-ar fi durată
Între amurg şi auroră…”

După ce roaba a câ ntat versurile acestea, stă pâ nul ei a

ră cnit îngrozitor şi s-a pră buşit leşinat.
— Să nu te pedepsească Alah pentru fapta ta! Mi-a spus
roaba. De multă vreme bea fă ră câ ntece, şi era liniştit! Hai,
cară -te în încă perea ta, şi culcă -te… Stă pâ nul are să stea

1258
leşinat toată noaptea…
Am dormit pâ nă dimineaţa.
A venit un slujitor şi mi-a adus cinci sute dinari:
— Iată ! Mi-a spus. Ai ce ţi-a fă gă duit stă pâ nul meu! Nu te
mai întoarce la fată ! Nu ne-a auzit nimeni, şi noi vom pă stra
tă cere…
Am luat punga şi am pă ră sit casa, gâ ndind: „Iată , pe Alah!
Fata mă aşteaptă , şi trebuie să mă duc la ea, să -i istorisesc
ce s-a întâ mplat între mine şi iubitul ei, altfel îi va ocă rî pe
toţi cei dintr-o ţară cu mine!…”
Ş i astfel, cum am ajuns la dâ nsa, mi-a spus:
— Nu-i aşa că ai umblat degeaba…
— Da’ de unde ştii?
— Să -ţi spun mai mult? După ce i-ai dat epistola, el a
rupt-o, a aruncat-o şi ţi-a spus că vrea să -ţi împlinească
orice rugă minte, afară de a ră spunde epistolei! Te-ai ridicat
supă rat, el însă te-a oprit, spunâ ndu-ţi că -ţi dă cinci sute
dinari, şi te-a poftit să ră mâ i la el. Aţi gră it împreună . În cele
din urmă a venit o roabă şi a câ ntat, pâ nă ce Djubeir a că zut
în leşin…
— Ai fost de faţă , că ştii aşa bine?
— Nu ştii cum spune poetul?

„Inimile îndrăgostiţilor văd mai bine

Decât ochii celorlalţi oameni…”

— O, Ibn Mansur! a continuat Bedur. Ş i ziua şi noaptea îşi

pune semnul lor peste toate lucrurile…
Apoi mi-a dat o sută dinari, şi am pă ră sit-o, şi m-am dus
la emirul Basorei, întors între timp de la vâ nă toare. Mi-am
luat leafa şi m-am înapoiat la Bagdad…
Ş i trecâ nd anul, m-am dus iar la Basora, şi după ce mi-am
sfâ rşit socotelile, am vrut să mă întorc la Bagdad
numaidecâ t, dar m-am gâ ndit că ar trebui să vă d ce s-a mai

1259
întâ mplat între Bedur şi iubitul ei.
M-am dus deci la casa ei, şi am vă zut în faţa uşii proaspă t
mă turat şi stropit, am vă zut covoare frumoase şi o mulţime
de slugi, şi m-am gâ ndit că , de bună seamă , pe Bedur o
ucisese mâ hnirea, şi acum locuia în casa ei vr-un emir
poate…
M-am dus la casa lui Djubeir, şi aflâ nd bă ncile distruse, şi
uşa fă ră slujitor, m-am gâ ndit că de bună seamă şi Djubeir
murise…
Am stat în faţa uşii o clipă , şi am rostit urmă toarele
versuri de tâ nguire a morţilor:

„Demult, demult, de-acasă

Prietenii s-au dus.
Şi gându-mi pribegeşte
În urma lor, supus…
Când de grumaz amarnic
Regretele mă strâng,
Eu stau şi zi, şi noapte,
La uşa lor, şi plâng.
Trec umbrele stinghere,
Şi trec drumeţi străini.
Stăpânii voştri unde-s,
O, tristelor ruini?
— O, nu grăiţi prea tare,
Ruinele-au răspuns:
Ei dorm demult, sub pulberi,
În somnul nepătruns…”

În timp ce eu mă tâ nguiam aşa, a ieşit un rob. A strigat:

— Lasă gura, neghiobule! De ce ragi ca un mă gar? Ce te-a
apucat?
— Îl plâ ng pe-un prieten, unul Djubeir, care a locuit aici…
— Djubeir? Djubeir e încă destul de voinic, dar Alah l-a

1260
încercat cu dragostea, şi l-a prefă cut în stâ ncă ! Nu cere nici
mâ ncare, nici apă …
M-am dus în casă , la Djubeir. I-am gră it, dar el sta ca
piatra.
— Gră ieşte-i numai în versuri… m-a sfă tuit o roabă , şi eu
l-am întrebat, în versuri:

„Uitat-ai oare dragostea Bedurii?

De ce-ţi stă ochiul numai împietrit?
Au eşti nepăsător? Nefericit?
A împietrit pe veci sigiliul gurii,
Peste cuvântul încă nerostit?”

Djubeir a deschis deodată ochii. Mi-a urat bun venit…

— Stă pâ ne, l-am întrebat, ai nevoie cumva de mine?
— Vreau să -ţi dau o epistolă . Dacă -mi aduci ră spuns,
primeşti o mie dinari; dacă nu, îţi dau două sute pentru
drum…
— Fă cum crezi că -i mai bine… am ră spuns.
Djubeir a spus să i se aducă cerneală şi hâ rtie, şi a scris
urmă toarele versuri:

„Cum să-ţi grăiesc, să înţelegi mai bine?

Iubirea mea e astăzi vijelie,
Şi-aştept al tău cuvânt, să mă aline
Când rătăcesc pe marea cea pustie.

Ş i Djubeir mi-a dat epistola, şi m-am dus la Bedur.

Am ridicat puţin perdeaua. Am vă zut zece fecioare ca luna,
şi în mijlocul lor se afla Bedur, şi chipul ei nu mai ară ta
mâ hnire.
Câ nd m-a ză rit, mi-a urat bun venit şi m-a poftit să intru.
M-am apropiat de ea. M-am închinat ei. I-am dat
scrisoarea lui Djubeir, şi după ce a citit-o şi a înţeles-o, a

1261
spus râ zâ nd:
— Vreau, Ibn Mansur, să -i ră spund, ca să capeţi de la
Djubeir ce ţi-a fă gă duit…
I-am mulţumit. Ea a cerut să i se aducă cerneală şi hâ rtie.
A scris urmă toarele versuri:

„De ce m-ai părăsit, stăpânul meu,

Atunci când fost-am credincioasă eu,
Şi m-ai privit cu ochi trufaşi şi răi,
Când număram cu lacrimi paşii tăi?
Până acum m-am înjosit de-ajuns!
La uşa ta am aşteptat răspuns,
Şi m-au izbit în faţă ploi şi vânt,
Vrând inima s-o dau pentr-un cuvânt!
Dar toate-au fost demult, şi s-au trecut…
Mi-i de la tine gândul abătut!”

— Pe Alah, stă pâ na mea! am strigat. Epistola asta îl va

ucide…
Am rupt epistola şi am rugat-o să scrie alta.
Bedur a scris:

„Eu te-am uitat, şi-l laud iar pre Domnul…

Asupra mea din nou coboară somnul!
Şi s-au lăsat, ca adâncimea mării,
Pe tot ce-a fost, puterile uitării…”

— Pe Alah, stă pâ na mea! am strigat. Cum va citi Djubeir

aceste versuri, sufletul i se va că lă tori…
— Ei bine, Ibn Mansur, aşa departe am ajuns oare?
— Crede-mă , stă pâ nă ! am strigat. Lui Djubeir i se cuvine
iertarea!
Ea a cerut cerneală şi hâ rtie. A scris, cu lacrimi în ochi, o
epistolă . Se aflau în cuprins şi urmă toarele versuri:

1262
 „Te rog, din nou, pe maiestoasa Fire:
Dac-am greşit, mă iartă, Djubeire!”

A sfâ rşit scrisul.

— Epistola ta vindecă bolnavii… am spus.
Am luat epistola. M-am dus.
Bedur a strigat după mine:
— Spune-i că -i voi fi seara asta oaspete…
M-am bucurat foarte şi m-am gră bit. Djubeir sta cu ochii
mereu îndreptaţi spre uşă , aşteptâ nd ră spunsul.
Cum a citit epistola, a scos un ră cnet puternic. A leşinat.
— O, Ibn Mansur! A scris Bedur această epistolă cu mâ na
ei? m-a întrebat câ nd s-a trezit.
— Stă pâ ne! am ră spuns. Scriu oare oamenii cu picioarele?
Ş i abia am spus vorba asta, şi am auzit sunâ nd dulce în
tindă inelele de la gleznele Bedurei…
Ş i vă zâ nd-o Djubeir, a să rit şi a îmbră ţişat-o, şi toate
durerile i-au fost luate parcă cu mâ na…
Apoi, el s-a aşezat şi i-a fă cut şi ei semn să stea…
Bedur a ră mas în picioare, în faţa lui.
Câ nd am întrebat-o de ce nu se aşază lâ ngă el, a ră spuns:
— Mă aşez numai cu împlinirea unei dorinţe…
— Care?
— E o taină de dragoste, şi nimeni nu are voie s-o afle…
mi-a ră spuns ea, şi i-a şoptit ceva lui Djubeir.
Apoi, Djubeir a gră it în taină cu un că mă raş. A ieşit repede
că mă raşul. S-a întors tot repede, cu cadiul şi cu doi martori.
Djubeir a adus o pungă cu o mie dinari. A spus cadiului:
— Scrie hrisovul de nuntă între mine şi această fată . Aici
sunt o mie dinari ca zestre…
Cadiul a întrebat-o pe Bedur dacă -l vrea pe Djubeir drept
soţ, şi după ce ea a ră spuns că -l vrea, cadiul a scris hrisovul.
Apoi Bedur a luat un pumn de bani şi i-a dat cadiului şi

1263
martorilor.
Eu am petrecut cu ei mare parte din noapte, pe urmă m-
am gâ ndit că e timpul să -i pă ră sesc, dar cum m-am ridicat,
gata de ducă , Bedur m-a oprit. Am mai ră mas, pâ nă .
Aproape de ivirea zorilor.
Atunci Bedur mi-a spus să mă duc într-o încă pere, unde
se afla pentru mine un pat. Am dormit adâ nc, pâ nă la ziua
albă …
După ce m-am trezit, a venit un slujitor cu un lighean şi
m-am spă lat, şi mi-am fă cut rugă ciunea de dimineaţă .
Apoi au venit Djubeir şi soaţa sa, de la baie, încă
storcâ ndu-şi buclele de apă . Le-am urat bună dimineaţa şi
noroc.
Djubeir şi-a chemat vistiernicul şi i-a spus să mi se
plă tească o mie dinari…
Eu le-am urat încă o dată noroc. Am luat cei o mie dinari.
M-am întors la Bagdad.
…Califul s-a înveselit ascultâ nd istorisirea, şi s-a
înseninat.

ISTORIA CELOR ŞASE FETE

Odată , Mamun, stă pâ nul tuturor dreptcredincioşilor, cum

sta în seraiul să u, înconjurat de mulţi poeţi, curteni şi
sfă tuitori, s-a întors deodată că tre un sfetnic, unul Mahom:
— Ian fă bine, Mahoame, şi spune-mi ce n-am mai auzit…
— Sunt gata, o, Mamune, a ră spuns Mahom. Vrei să -ţi
spun ceva din vă zute, sau din auzite?
— Să -mi spui ceva din vă zute!
— Preaînalte Mamune şi fericiţi oaspeţi! Tră ia odată , în
Arabia de miază zi, un neguţă tor bogat. La o vreme însă , acel
neguţă tor s-a că lă torit la Bagdad.
1264
 Avea şase roabe: una albă , alta mă slinie, alta voinică , a
patra slabă , a cincea galbenă , a şasea neagră . Toate erau
însă frumoase, şi erau pricepute foarte în ştiinţe. Aveau şi
îndemâ nare la vers şi câ ntec.
Într-o seară , pe câ nd toate se aflau laolaltă , după ce
mâ ncaseră , bă useră şi recitaseră versuri, şi după ce
câ ntaseră , stă pâ nul le-a gră bit astfel:
— O, voi, frumoase şi isteţe fete! Bine cunoaşteţi istoria
veche! Ş i mai bine cunoaşteţi lucrul cel mare al poeţilor,
adică poeziile bune! Iar acum, rogu-vă , ca prin mijlocirea
pildelor, istoriilor vechi şi versurilor, să glumiţi, descriindu-vă
una pe alta! Vrea-veţi, fetelor isteţe şi frumoase? Folosiţi din
belşug poezia, istoria şi legendele…
S-a ridicat roaba albă .
A spus, în glumă , uitâ ndu-se la roaba neagră :
— Vai ţie! Lumină albă eu sunt, şi lună clară ! Port
culoarea trandafirului alb, a zilei prietenoase şi a stelelor
stră lucitoare! Ce-i mai frumos ca ză pada albă a cerurilor? Tu
însă eşti că rbune sub barosul fierarului! Iată ce spune despre
culoarea neagră şi poetul:

„Preţioasă este perla albă!

Ea vesteşte bucurie, zâmbet!
Iar culoarea neagră prevesteşte
Numai despărţire şi durere…”

Ş i tă câ nd fata albă , s-a sculat fata neagră :

— Dacă noaptea neagră ar fi demnă de dispreţ, n-ar fi
pusă înaintea zilei! Ş i, nu e oare pă rul negru podoaba
bă rbatului, în timp ce pă rul alb aduce viaţă fă ră bucurii şi
apropierea de moarte? Pe de altă parte, nu-i este oare
binevoitoare noaptea îndră gostitului? Negre sunt moscul şi
ambra! a spus poetul:

1265
 „Ce poate fi mai preţios ca moscul?
Ce poate fi mai ieftin decât ghipsul?
Fără de preţ e albul ochiului.
Dar ce s-ar face ochiul fără negrul
Din adâncimea lui?”

Neguţă torul a poruncit să se ridice fata voinică . Ş i s-a

ridicat. Ş i-a dezgolit braţul, spunâ nd că tre fata slabă :
— Lă udat fie Alah, că m-a zidit atâ t de voinică ! Eu mă
asemă n cu gră dinile cu piersici, cu rodiile şi cu toate florile!
Ce să mai gră iesc cu slă bă tura cu picioarele ca de vrabie şi
cu trupul ca stâ lpul spâ nzură torii?!
A râ s neguţă torul auzind-o, şi a poruncit să se aşeze. Ş i, la
semnul să u, a început fata slabă :
— Lă udat fie Alah, că mi-a dat trup atâ t de frumos! N-am
auzit pe nimeni asemă nâ ndu-şi iubita cu elefantul sau cu o
că milă grasă , ci cu ramura pomului wan, cu trestia indiană
şi cu gazela însetată . Eu sunt totdeauna proaspă tă şi
sprintenă , mă mişc uşoară ca o vrabie şi mă satur cu puţin…
Tu însă eşti precum spune poetul:

„Dac-ai striga odată într-un amurg,

Ecoul glasului tău
Ar ajunge până în zori”…

Ş i s-a ridicat fata galbenă , şi a zis celei mă slinii:

— Culoarea mea a ridicat-o firea peste toate culorile
celelalte! Se spune doar: culoarea galbenă înveseleşte toţi
ochii! Oare nu sunt galbeni dinarii? Nu sunt galbene stelele?
Dar luna? Dar merele? Dar şofranul?
Tu însă ai culoarea ruginei otră vitoare, a gră mezii de nisip!
Se află oare trandafiri de culoarea ta?
S-a ridicat fata mă slinie:
— Lă udat fie Alah că nu m-a fă cut nici albă , nici neagră ,

1266
nici galbenă , că ci culoarea mea este cea mai iubită , şi de
că tre poeţi cea mai lă udată ! Ce-i mai plă cut ca alunica de pe
obrajii fetelor!
Sfâ rşind cele şase fete glumele, s-au să rutat ca surorile, şi
s-a pus iar pacea între ele.
După ce califul a auzit istoria, a râ s pâ nă a că zut jos, apoi
a poruncit să fie cumpă rate cele şase roabe, pe preţ de şase
mii dinari.
Însă curâ nd a primit din partea neguţă torului urmă toarele
versuri:

„Şase frumuseţi mi-au furat inima,

Şi bucuria mea s-a dus odată cu ele!
Ele au fost auzul meu,
Faţa mea, hrana mea, somnul meu şi viaţa mea!
Mâhnirea mea e atât de mare,
Încât mi-i dor de mormânt…”

Ş i privind califul versurile, l-au mişcat atâ t de mult, încâ t

le-a trimis pe cele şase roabe înapoi, la neguţă tor, dă ruindu-
le veşminte preţioase şi câ te o mie dinari.

ISTORIA LUI DJAUDAR

Tră ia odată un neguţă tor cu numele Omar, şi avea trei fii.

Pe unul îl chema Salem, pe al doilea Djaudar, şi pe al treilea
Selim. Omar l-a iubit pe Djaudar mai mult decâ t pe ceilalţi
doi, şi din pricina asta ei îl urau!
Câ nd Omar a vă zut aceasta, s-a temut ca după moartea lui
să nu i se facă lui Djaudar vreo nedreptate, de aceea a spus
să fie chemaţi împă rţitorii judecă toreşti şi bă rbaţi
cunoscă tori în drept; a adus toţi banii şi mă rfurile, le-a
1267
împă rţit în patru, a dat fiecă rui fiu câ te o parte şi a oprit o
parte pentru el, spre a fi dată , după moartea lui, soaţei, într-
adevă r, Omar a murit pe dată după împă rţeală , şi Salem şi
Selim l-au chemat pe Djaudar în faţa judecă torilor, pâ râ ndu-l
că pă strase o parte din averea tată lui pentru sine.
Djaudar a chemat martorii ce fuseseră de faţă la
împă rţeală , şi nu i s-a întâ mplat nimic. Totuşi, judecata l-a
ţinut mulţi bani, şi fraţii să i au pierdut şi mai mult, prin fel
de fel de mituiri.
Îndată după asta, fraţii s-au dus la alţi judecă tori, şi i-au
mituit bine, şi s-au tot judecat cu Djaudar, pâ nă , în sfâ rşit,
au să ră cit toţi trei.
Salem şi Selim s-au dus la mama lor, şi i-au luat banii ce-i
mai avea. Ea s-a dus numaidecâ t la Djaudar şi i s-a plâ ns
împotriva fraţilor lui, şi i-a blestemat.
— Lasă -i, mamă ! Ne-am judecat pâ nă am să ră cit toţi, şi
cum aş putea să încep alte judecă ţi? Ră mâ i la mine, mamă ,
că ci îţi dau pâ inea mea!
Ş i Djaudar şi-a cumpă rat nă vod, şi pescuia în apele
Bulakului şi Altkahirahului. Aşa câ ştiga hrana, pentru el şi
pentru maică -sa, şi tră iau destul de bine. Fraţii să i nu aveau
nicio meserie, şi au risipit repede şi ceea ce luaseră de la
mama lor, şi umblau pe drumuri goi şi flă mâ nzi ca nişte
cerşetori nenorociţi.
Apoi, zi cu zi, în timp ce Djaudar era la pescuit, ei aut tot
venit la mama lor, s-au umilit în faţa ei, şi s-au plâ ns de
nevoia lor. Ş i fiindcă inima de mamă totdeauna e simţitoare,
le-a dat pâ inea uscată ce o mai avea şi bucatele ră mase,
zicâ ndu-le:
— Mâ ncaţi repede, şi duceţi-vă , înainte de întoarcerea lui
Djaudar!
Ş i ei mâ ncau repede, şi îşi vedeau de drum, pâ nă ce într-o
zi, pe câ nd tocmai mâ ncau, Djaudar s-a întors. Mamei i-a
fost ruşine, şi s-a temut şi de mâ nia lui, şi şi-a plecat

1268
ruşinată capul la pă mâ nt, însă el a fost prietenos cu fraţii: le-
a urat bun venit, a numit ziua aceea zi binecuvâ ntată , i-a
îmbră ţişat şi i-a obră zit că n-au venit la dâ nsul mai repede…
— Pe Alah! au ră spuns ei. Veneam mai repede, Djaudare,
dar ne-a fost ruşine, din pricina celor întâ mplate între noi! Ne
pare ră u de faptele noastre. Pe cine avem noi pe lume, afară
de tine şi de mama?
Djaudar i-a poftit să ră mâ nă la el, şi au petrecut noaptea
la dâ nsul, şi venind dimineaţa urmă toare, s-au întins
mesele… Ş i de-atunci, Djaudar s-a tot dus cu nă vodul la
pescuit. Ia amiază , mama dă dea fraţilor mâ ncare, şi seara
Djaudar se întorcea cu carne şi legume, şi mâ ncau
împreună . Astfel au tră it o lună , Djaudar pescuind, şi fraţii
vă zâ ndu-şi de ale lor.
Într-o zi, Djaudar s-a dus ca de obicei la apa Bulakului. A
aruncat nă vodul de trei ori, şi n-a scos nimic. S-a dus mai
departe. A aruncat iar nă vodul. Iar l-a scos gol. Astfel i-a tot
mers, de dimineaţă pâ nă seara, câ nd şi-a luat nă vodul în
spate şi s-a îndreptat spre casă , trist.
A trecut pe lâ ngă o brută rie, unde se înghesuiau oamenii.
S-a oprit şi el, suspinâ nd.
— Ai nevoie de pâ ine, Djaudare? l-a întrebat brutarul, însă
Djaudar tă cea.
— Dacă nu ai bani, nu face nimic, i-a spus brutarul. Ia câ t
îţi trebuie, că ci îţi dau pe datorie…
— Dă -mi pâ ine de zece fadda şi ia-mi ză log nă vodul… a
ră spuns Djaudar.
— Dar n-ai să mori de foame, dacă -mi dai nă vodul? Ia
pâ ine, şi ia şi zece fadda cu împrumut, şi adă -mi mâ ine peşte
în preţ de două zeci fadda…
Djaudar a luat pâ inea şi banii. A cumpă rat carne şi
legume. Le-a dus acasă . Mama a fiert mâ ncarea. Au ospă tat
împreună .
Ş i trecâ nd noaptea, şi venind ziua a doua, Djaudar s-a

1269
 sculat devreme, şi s-a dus la pescuit, fă ră să ia nimic în gură .
Ş i cum a aruncat nă vodul, a prins un om, un fel de hagiu,
gata să se înece. Avea în mâ ini doi peşti de coral şi două
cutii.
Cum a ajuns la mal, l-a rugat pe Djaudar să deschidă cele
două cutii. Ş i cum le-a deschis Djaudar, hagiul a închis în el
cei doi peşti. Le-a încuiat repede.
L-a îmbră ţişat pe Djaudar. L-a să rutat pe amâ ndoi obrajii.
I-a gră it, zicâ ndu-i:
— Alah să te ocrotească de orice ră u, o, Djaudare! Dacă nu
mi-ai fi aruncat nă vodul, m-aş fi înecat cu tot, cu cei doi
peşti…
— Stă pâ ne, a ră spuns Djaudar. Te rog, spune-mi adevă rul:
cine eşti?
— Află ! Numele meu este Abd Asamd. Sunt feciorul
scamatorului Abd Alvudud. Am mai avut fraţi. Ne-a învă ţat
tată l nostru, Alvudud scamatorul, meşteşugul de a dezlega
tainele, de a descoperi comori ascunse, de a chema spiritele
şi de a le supune voinţei noastre… Câ nd a murit tata, ne-a
lă sat multe comori şi talismane, şi noi le-am împă rţit între
noi, fră ţeşte, pe toate, dar câ nd au ajuns la împă rţeală
că rţile, a izbucnit cearta. Era vorba de o carte din vechi
timpuri. Se numea „Cronica din bă trâ ni”. Preţuia mai mult
decâ t toate comorile, că ci avea în cuprins cele mai ascunse
taine. Cartea asta o întrebuinţa tată l nostru, şi prinseseră m
şi noi câ te ceva din ea…
Tot cercâ nd să punem mâ na pe „Cronica din bă trâ ni”. Să
învă ţă m tainele, ne sfă deam la împă rţeală ca chiorâ i, câ nd,
deodată , s-a ară tat Ghicitorul-cel-Mai-Adâ nc.
— Daţi cartea încoace! Ne-a spus. Va moşteni cartea
aceasta cel ce va descuia comorile lui Samardal! Cu paloşul
dă tă tor de fulgere scâ nteietoare, aflat în comoara aceea, poţi
nimici dintr-odată , sau pune pe goană , o oaste de uriaşi. Prin
globul ceresc aflat tot acolo, poţi vedea lumea toată , de la

1270
ră să rit la apus, după cum îl învâ rţi într-o parte sau alta, şi
vezi atâ t de bine totul, ca şi cum ai fi în acelaşi timp peste
tot! De asemenea, dacă îl învâ rteşti spre soare, poţi aprinde,
cu focul din soare, orice aşezare, împreună cu locuitorii să i…
În sfâ rşit, se află şi o cutioară cu pulbere, cu ajutorul că reia
vezi toate comorile ascunse… Cine îmi va aduce aceste
lucruri va că pă ta „Cronica din bă trâ ni”. Să ştiţi însă , a
continuat vră jitorul, că aceste comori se află sub pază
grozavă !…
Ş i am pornit toţi trei, însă fraţii mei au pierit pe drum,
mâ ncaţi de şacali.
Iată deci, Djaudare, rostul drumului meu, însă comoara n-
o pot dobâ ndi decâ t prin tine…
— O, Abde Asamd! a ră spuns Djaudar. Am mamă şi fraţi,
şi trebuie să mă îngrijesc de ei!
— N-ai rostit cel mai potrivit cuvâ nt! a ră spuns Abd
Asamd. Dacă -i vorba numai de bani, îţi dau o mie dinari,
pentru mama, să aibă cu ce tră i, că ci ai să lipseşti cel mult
patru luni…
— Stă pâ ne, dă -mi mia, şi mă duc cu tine! a strigat
bucuros Djaudar, şi Abd Asamd i-a dat îndată banii…
Djaudar s-a dus acasă , şi istorisind mamei ce s-a petrecut
între el şi Abd Asamd, ea a ră spuns îngrijorată :
— O, fiul meu! Dor îmi va fi de tine, şi teamă îmi va fi în
privinţa vieţii tale…
— Maica mea bună ! Ră spunse Djaudar. Abd Asamd e om
bun, care nu se mai află …
— Dor îmi va fi de tine, Djaudare! a rostit mama. Du-te cu
Abd Asamd, că ci poate-ţi vei gă si şi tu norocul…
Djaudar şi-a luat ră mas bun. Ş i s-a dus la apa Carunului.
Îndată Abd Asamd a dat un strigă t, şi au ieşit din pă mâ nt
doi catâ ri. S-au suit, şi Abd Asamd, şi Djaudar. Ş i după ce au
mers, de la amiază pâ nă -n seară , lui Djaudar i s-a fă cut
foame, dar a vă zut că Abd Asamd nu avea la el nici

1271
mâ ncare,

1272
nici bă utură .
— Stă pâ ne! i-a spus el. Se pare că ai uitat merindele…
— Ţ i-i foame tare, Djaudare?
— Mi-i foame, Abd Asamde…
— Ş i cam ce-ai vrea să ospă tezi?
— Mă mulţumesc cu orice.
— Te rog, pe Alah, spune ce-ai vrea…
— Pâ ine şi brâ nză …
— Să rmane om! Pâ inea şi brâ nza nu-s pentru tine! Cere
ceva mai bun! Nişte orez cu miere n-ai vrea? Dar nişte gă ini
fripte?
— De ce nu, Abd Asamde? Dar de unde?
Abd Asamd l-a întrebat dacă nu i-ar place două zeci şi
patru de feluri de bucate, încâ t Djaudar s-a gâ ndit că avea
de-a face cu un nebun, că ci de unde putea scoate două zeci şi
patru de feluri de bucate, câ nd doar n-aveau cu ei nici
bucă tă rie, nici bucă tar…
— Mi-i destul, stă pâ ne! a spus Djaudar. Deocamdată
numai poftă îmi faci, că ci de vă zut nu vă d nimic…
— Linişteşte-te, o, Djaudare! a ră spuns Abd Asamd, şi
bă gâ ndu-şi mâ na într-o desagă , a scos o farfurie de aur, cu
două gă ini fripte, încă aburind, şi mai bă gâ nd mâ na o dată , a
scos o farfurie cu friptură , şi tot aşa, încă două zeci şi patru
de feluri de bucate, şi după ce toate s-au întins, în lege,
dinaintea lor, Djaudar a întrebat mirat peste fire:
— Dar cum, stă pâ ne?! Ai în desagă bucă tari şi bucă tă rie?
— Am în desagă un slujitor care ne poate da, câ nd vreau,
câ te o mie de felurite bucate…
Aşa a ră spuns râ zâ nd Abd Asamd, şi au mâ ncat pâ nă s-au
să turat, apoi Abd Asamd a pus în desagă ră mă şiţele şi
farfuriile, şi a scos un ulcior cu apă , şi au bă ut, şi s-au
spă lat pe mâ ini, şi au mulţumit sultanului înă lţimilor, de
pâ ine şi sare, şi au urcat pe catâ ri, şi au că lă torit mai
departe.

1273
 — Ş tii tu oare câ t de mult am mers abia de la amiază ,
O, Djaudare? l-a întrebat la o vreme Abd Asamd.
— Nu ştiu…
— Pe Alah, am stră bă tut cale de o lună , că ci aceşti catâ ri,
supuşi unor duhuri, merg într-o zi cale de un an, dar de
dragul tă u i-am lă sat să meargă mai încet.
Apoi, la asfinţitul soarelui, au poposit iar, şi Abd Asamd a
scos cina, şi au tot mers aşa, numai spre apus, patru zile şi
patru nopţi, şi venind ziua a cincea, au ajuns la Fez, şi toţi
locuitorii Fezului, cum îl vedeau pe Abd Asamd, i se închinau
şi-i să rutau mâ inile.
Apoi, peste puţin, s-au oprit în faţa unei porţi. Abd Asamd
a bă tut de trei ori…

DJAUDAR AJUNGE LA FEZ. O CUNOAŞTEM PE RAMA,

FATA LUI ABD ASAMD, ŞI ÎNCEP ÎNTÂMPLĂRILE
NEMAIPOMENITE…

— Rama, deschide-ne! a strigat Abd Asamd, şi s-a ară tat o

fată gingaş ă ca o gazelă .
— Pe capul şi pe ochii mei! a strigat ea, bucuroasă , după
ce a deschis poarta şi s-a închinat în faţa tată lui să u.
Djaudar aproape că şi-a pierdut mintea, câ nd a vă zut-o
cum se legă na în mersu-i, şi se gâ ndea că trebuie să fie cel
puţin fată de emir, dar ea a luat desaga de pe catâ ri, şi după
ce a spus câ teva cuvinte, pă mâ ntul s-a deschis, şi catâ rul s-a
fă cut nevă zut…
— Lă udat fie Alah, a strigat Djaudar, mirat foarte.
— Nu te mira, Djaudare! i-a spus Abd Asamd. Ţ i-am spus
doar că acest catâ r este mâ nat de-un spirit! Vino cu noi, în
seraiul nostru.
Ş i intrâ nd în serai, Djaudar a ră mas mirat peste poate de
1274
nenumă ratele şi minunatele divane, şi de toate lucrurile
preţioase, împodobite cu perle şi pietre scumpe. Abd Asamd a
spus Ramei să aducă o legă tură , şi aducâ ndu-i-o, Abd
Asamd a desfă cut-o, şi a scos un veşmâ nt în preţ de o mie
dinari, şi i l-a dă ruit lui Djaudar, urâ ndu-i să -l poarte
să nă tos, şi Djaudar a îmbră cat veşmâ ntul, şi semă na, aşa,
cel puţin cu unul dintre vestiţii sultani de la apus!
Apoi, Abd Asamd a scos din desagă patruzeci de farfurii cu
patruzeci de feluri de bucate, şi l-a îndemnat pe Djaudar să
poftească la masă mare:
— Vino, Djaudare, şi ospă tează , şi dacă aceste bucate nu-
ţi plac, spune-ne, să -ţi facem rost de altele…
— Stă pâ ne! a ră spuns Djaudar. Ospă tez cu poftă din toate!
Dă -mi ce vrei, nu mă mai întreba…
Ş i astfel, a ră mas Djaudar două zeci de zile în acel serai, şi
în fiecare zi îmbră ca alt veşmâ nt, şi ospă ta numai din
desagă , că ci Abd Asamd nu trebuia să se ducă niciodată în
bazar, să cumpere, că ci putea scoate din desagă chiar fel de
fel de poame.
— Vino acum, Djaudare, că ci iată , aceasta este ziua
împlinirii! i-a spus Abd Asamd, în ziua a două zeci şi una. Azi
vom putea despecetlui comorile lui Samurdal…
Ş i s-au dus în afara cetă ţii, şi aflâ nd doi slujitori cu doi
catâ ri aşteptâ ndu-i, au încă lecat, şi au că lă torit pâ nă la
prâ nz, câ nd au ajuns la un râ u, şi amâ ndoi au descă lecat.
Au venit slujitorii, şi au luat catâ rii, şi după un timp, un
slujitor a adus un cort, celă lalt două divane, şi au întins
îndată cortul, şi au râ nduit covoarele şi pernele. Apoi un
slujitor a adus cele două cutii, şi celă lalt desaga. Abd Asamd
a scos felurite bucate, şi după ce au ospă tat, Abd Asamd a
tot boscorodit asupra celor doi peşti nişte cuvinte, şi deodată
cei doi peşti au strigat din cutiile unde se aflau:
— O, vră jitor al lumii, fie-ţi milă de noi! Ce vrei?
Abd Asamd boscorodea însă înainte, pâ nă ce lă diţele s-au

1275
zdrobit în bucă ţi, şi s-au ară tat două dihă nii ferecate în
lanţuri, ră cnind de se cutremura pă mâ ntul:
— Îndurare cerem, o, vră jitor al lumii!
— Vă ard de vii, dacă nu-mi daţi ajutor să deschid
comorile lui Samurdal… a ră cnit Abd Asamd, şi dihă niile au
ră cnit mai straşnic, ră spunzâ ndu-i:
— Una ca asta nu se poate, decâ t prin mâ na pescarului
Djaudar, fiul lui Omar…
— Prea bine! a ră cnit ră spuns Abd Asamd. Djaudar aici se
află , şi vă aude… Ş i, iată , dihă niilor, vă zic vouă : luaţi-vă tot
acum picioarele la spinare, şi să nu vă mai prind…
Ş i cum şi-a sfâ rşit cuvâ ntul, dihă niile s-au mistuit, iar Abd
Asamd a adus că rbuni şi a aprins focul, dintr-o singură
suflare…
— Eu îmi încep descâ ntecele, Djaudare, şi află că îndată
nu mai am voie să vorbesc, de-aceea, înainte de a pune
tă mâ ia în vas, vreau să -ţi spun ce ai de fă cut, spre ajungerea
la ţintă ! Întâ i, la un descâ ntec al meu, apele acestui râ u vor
seca, şi numaidecâ t ai să vezi o poartă de aur, mare câ t
poarta unei cetă ţi, cu două verigi de pietre preţioase! Bate
încet la poartă , şi aşteaptă , pe urmă bate mai tare, şi iar
aşteaptă , iar câ nd vei bate a treia oară , un glas dinlă untru va
întreba: „Cine bate la poartă , fă ră să ştie cum se dezleagă
tainele?” Tu să ră spunzi că eşti Djaudar, fiul lui Omar, şi va
ieşi îndată un bă rbat înarmat cu paloş, şi îţi va spune că
dacă într-adevă r eşti Djaudar, să -ţi întinzi gâ tul, să -ţi taie
capul! Tu întinde-ţi gâ tul şi nu te teme, că ci cum va vrea să
te lovească , se va pră buşi mort, iar tu nu vei simţi nici cea
mai mică durere! Dacă însă te vei împotrivi, te va ucide! Să
mergi mai departe, pâ nă ajungi la poarta a doua, şi să baţi ca
şi la prima, şi va ieşi un că lă reţ cu lance, şi te va întreba cine
te-a adus acolo? Va învâ rti lancea pe deasupra ta, să te
ucidă , tu însă scoate-ţi pieptul înainte, că ci cum va încerca
să te lovească în inimă , va că dea în faţa ta, mort! Dacă nu-mi

1276
vei urma întocmai sfatul, lă ncierul te va ucide… Ş i mergâ nd
mai departe, vei ajunge la a treia poartă ! Bate şi acolo! Va ieşi
înaintea ta un arcaş, şi va arunca o să geată împotriva ta! Tu
repede-ţi pieptul înainte, şi el se va pră buşi mort la picioarele
tale. Ş i ajungâ nd la poarta a patra, bate şi acolo, şi o fiară cu
înfă ţişare înfricoşă toare se va arunca asupră -ţi, dar să nu te
temi câ nd ea îşi va deschide fă lcile, şi să nu fugi, ci întinde-ţi
mâ na asupră -i, şi cum va vrea să te muşte, va că dea la
pă mâ nt, şi tu vei scă pa nevă tă mat! Ş i să mergi înainte, pâ nă
la a cincea poartă , şi-ţi va ieşi în faţă un harap, şi te va
întreba cine eşti, şi tu să -i ră spunzi că eşti pescarul Djaudar,
fiul lui Omar, şi harapul te va duce la a şasea poartă ! Ş i abia
la un suspin al tă u, poarta se va deschide, şi vei vedea doi
balauri, unul la dreapta şi altul la stâ nga, şi se vor nă pusti
asupră -ţi, cu boturile că scate, dar tu întinde-ţi mâ inile, şi
câ nd vor încerca să ţi le muşte, dacă te vei teme, te vor ucide.
Să baţi după aceea la a şaptea poartă , şi îţi va ieşi întru
întâ mpinare o femeie ce va semă na cu maică -ta… „Fii
binevenit, fiul meu!” îţi va spune. „Nu te apropia de mine!” să
strigi tu, şi femeia va încerca să se apropie, să te îmbră ţişeze,
dar tu să apuci paloşul, aflat sus, la intrare, şi învâ rteşte-l
ameninţă tor asupra ei, şi să nu te laşi înduplecat nici de
rugă minţi, nici de lacrimi, pâ nă se va pră buşi moartă ,
înaintea ochilor tă i! Aşa, Djaudare, taina va fi dezlegată , şi nu
vei mai avea de ce te teme… Ai să vezi încă perea comorilor,
plină cu grinzi de aur, dar nu ţine seama de aceasta, ci să
ridici o perdea, şi-l vei vedea pe vră jitorul Samurdal, şezâ nd
pe tron de aur, şi pe capul să u stră lucind un glob rotund ca
luna, globul ceresc! Îl vei vedea pe Samurdal încins cu paloş!
La gâ t are o cutioară , şi pe deget un inel de aur cu sigiliu. Tu
ia-i globul ceresc, paloşul, cutioara şi inelul, şi adă -mi-le.
Pă zeşte-te să nu uiţi ceva din tot ce ţi-am spus, că ci altfel te
vei că i…
— Mi-am însemnat în minte tot… i-a ră spuns Djaudar.

1277
Însă cine se poate împotrivi acestor vră ji, şi cine poate îndura
asemenea spaime înfricoşă toare?
— Nu te teme, că ci toate sunt lucruri fă ră viaţă … i-a
ră spuns Abd Asamd şi a rostit câ teva cuvinte, şi râ ul a secat,
şi Djaudar a bă tut la cele şapte porţi, şi a trecut toate
împotrivirile, pâ nă s-a întâ lnit cu femeia, şi ea l-a rugat să o
lase să se apropie de el. Ş i fă câ ndu-i-se lui Djaudar milă de
ea, a lă sat-o să se apropie, şi numaidecâ t s-au ară tat nişte
harapi, şi l-au bă tut grozav, şi l-au aruncat pe poartă afară …
Abd Asamd l-a luat la sine, şi râ ul curgea pe albie ca
înainte… Abd Asamd l-a descâ ntat pe Djaudar, pâ nă l-a
trezit şi l-a întrebat ce se întâ mplase…
— Am biruit toate împotrivirile, pâ nă a venit femeia ce
semă na cu mama. Atâ t de stă ruitor m-a rugat, încâ t n-am
mai putut…
— Dar nu ţi-am spus să ră mâ i neînduplecat? i-a întors
cuvâ nt Abd Asamd. Mi-ai stricat şi mie, şi ţie. Trebuie să
ră mâ i la mine, pâ nă la anul…
Ş i Abd Asamd a poruncit slujitorilor să strungă cortul, să
aducă cei doi catâ ri. S-au întors în cetatea Fez, laudă
minaretelor ei!
Ş i au ră mas în cetatea Fez un an în capă t, şi Djaudar a
mâ ncat bine, şi a bă ut bine, şi a îmbră cat în fiecare zi
veşmâ nt nou.
Ş i împlinindu-se anul, s-au dus iar spre râ u, şi s-a întins
cortul, şi Abd Asamd a pregă tit lucrurile de jertfă , şi i-a spus
iar lui Djaudar ce avea de fă cut…
— Femeia ce se va ivi nu e maică -ta, aşa că fii tare,
Djaudare, că ci dacă vei greşi şi acum, vei fi ucis…
— Nu-ţi voi uita sfatul! a ră spuns Djaudar, şi iar a secat
râ ul, iar a bă tut la cele şapte porţi, şi a biruit toate
împotrivirile, pâ nă s-a ivit femeia, şi vă zâ nd că nu-l poate
îndupleca s-o lase să se apropie, s-a pră buşit la pă mâ nt, fă ră
viaţă , şi Djaudar a intrat în încă perea comorilor, şi n-a ţinut

1278
seama de gră mada de aur, ci s-a dus drept la vră jitorul
Samurdal, i-a luat globul ceresc, paloşul, lă diţa şi inelul, şi
le-a adus toate la Abd Asamd.
Ş i mergâ nd cu ele, tot drumul a auzit câ ntă ri, şi slujitorii
comorii strigau:
— Fie ca aceste patru lucruri să -ţi aducă noroc!
Abd Asamd s-a oprit din descâ ntece numaidecâ t şi l-a
îmbră ţişat pe Djaudar, şi a poruncit slujitorilor să distrugă
cortul şi să fie aduşi catâ rii.
S-au întors la Fez…

AVENTURILE LUI DJAUDAR CONTINUĂ… SE ARATA CĂ

FLĂMÂNDUL SE GÂNDEŞTE LA MÂNCARE ÎNTÂI ŞI-NTÂI;
ÎNSĂ, ABD ASAMD SE DOVEDEŞTE OM DE OMENIE.
ÎNTOARCEREA LUI DJAUDAR ÎN ŢARA EGIPTULUI

Cum au ajuns la Fez, s-au ospă tat cu bucatele din desagă ,

şi Abd Asamd, bucuros foarte, i-a spus lui Djaudar să ceară
orice ră splată , pentru binele fă cut, şi Djaudar a ră spuns că
nu vrea decâ t desaga cu mâ ncare…
— Facă -se voia ta! i-a ră spuns Abd Asamd. Dar cum eu ţi-
am fă gă duit să te fac fericit deplin, îţi dau şi un sac cu aur şi
pietre scumpe!
Ş i numaidecâ t a venit un harap, avâ nd pe catâ r sacul
pregă tit gata.
— Încalecă , Djaudare! a spus Abd Asamd. Acest om
cunoaşte drumul înapoi, la ţara Egiptului, şi va merge
înaintea ta, pâ nă la uşa casei tale. Cum ajungi, ia desaga şi
sacul, iar catâ rul mi-l va aduce înapoi acest om…
Djaudar i-a mulţumit adâ nc, şi a încă lecat, şi a că lă torit
înapoi, spre ţara Egiptului.
Ş i a ajuns la Cairo, la Poarta Biruinţelor, şi a vă zut-o pe
1279
maică -sa cerşind. Ş i cum a vă zut-o, a să rit jos de pe catâ r, şi
a îmbră ţişat-o, şi s-au dus împreună acasă , şi Djaudar a
întrebat-o cum de ajunsese cerşetoare, câ nd îi lă sase o mie
două sute dinari…
— Mi i-au luat fraţii tă i! a suspinat mama. Au spus că vor
să -i bage în negoţ, dar au risipit banii, şi pe mine m-au scos
din casă …
— Nu mai ofta, mamă ! Am avut drum cu noroc, şi am adus
un sac cu aur…
— Fie Alah şi de acum îngă duitor cu tine! Du-te repede şi
cumpă ră pâ ine, că ci de aseară n-am mâ ncat nimic, şi mi-i
tare foame…
— Numaidecâ t, mamă ! Spune-mi, numai, ce-ai vrea, că ci
n-a m nevoie să cumpă r…
— Dar nu se prea vede că ai mâ ncare…
— Am, în desaga asta…
— Dă -mi ce poţi! Câ nd n-ai nimic, te mulţumeşti cu orice
şi oricâ t.
— Dar câ nd ai de unde, alegi ce-ţi place! Nu-i aşa, mamă ?
Spune-mi ce-ţi doreşte inima.
— Pâ ine proaspă tă , cu brâ nză …
— Asta-i prea puţin!
— Pâ ine cu fasole…
— E şi mai puţin!
— Atunci spune tu!
— Cred că ţi se cuvin gă ini fripte, orez cu piper, miere,
costiţe umplute şi pră jituri…
— Râ zi de mine, Djaudare? Visezi, sau ai înnebunit? De
unde toate aceste?
Djaudar a bă gat mâ na în desaga goală . A scos, pe râ nd,
toate bucatele pomenite… Apoi a mă rturisit mamei taina,
sfă tuind-o că , după ce ospă tează , să pună ră mă şiţele şi
farfuriile la loc, şi să nu mai spună despre desaga asta
nimă nui…

1280
 În timp ce ei ospă tau, au intrat Salem şi Selim, fraţii lui,
care aflaseră despre sosire. S-au că it de reaua purtare faţă de
mamă , şi Djaudar i-a poftit să se aşeze, le-a urat bun venit,
şi le-a dat mâ ncare, şi după ce s-au să turat, au vrut să
pă streze bucatele ră mase, pentru seară , însă Djaudar le-a
spus să le dea să racilor, că ci le va face el rost, pentru seară ,
de altele. Ei au luat bucatele ră mase şi le-au dat să racilor,
apoi au adus farfuriile goale mamei, şi Djaudar le-a bă gat în
desagă .
Seara, la cină , Djaudar a scos patruzeci de feluri de
bucate, şi a rugat-o pe maică -sa să poruncească să se tot
întindă mesele, şi zece zile s-au tot întins mesele.
Dar, în taină , Salem şi Selim se întrebau:
— Cum de a ajuns fratele nostru atâ t de bogat, că poate
ospă ta, de trei ori pe zi, ca un sultan, şi mai împarte şi cu
alţii?
— Întreabă -l mai degrabă de unde vin aceste bucate, câ nd
nu cumpă ră nimic, şi focul nu se aprinde…
— E, într-adevă r, uimitor! Trebuie să fim şireţi, să află m
cum stau lucrurile…
Ş i astfel, odată , pe câ nd Djaudar lipsea de-acasă , ei s-au
înfă ţişat mamei, spunâ ndu-i că le era foame. Ea s-a dus în
încă perea ală turată . A adus numaidecâ t o farfurie cu
mâ ncare caldă .
— O, mamă ! Au spus atunci Salem şi Selim. Mâ ncarea-i
caldă , şi doar n-ai foc în casă . Cum se poate?
— Am scos mâ ncarea din desagă …
— Din care desagă ?
— Din desaga adusă de Djaudar, însă să nu mai spuneţi la
nimeni.
— Se poate, mamă ? Noi să spunem? Dar arată -ne, să
vedem cu ochii noştri cum stau lucrurile…
Mai apoi, după ce ea le-a ară tat desaga, Salem a spus
că tre Selim:

1281
 — Câ t să -l mai lă să m pe Djaudar să se poarte cu noi aşa,
ca un stă pâ n faţă de nişte slugi? Câ t o să tră im din pomana
lui? Trebuie să -i luă m desaga!
— Cum?
— Să -l vindem rob, să tragă la lopeţi, pe mare…
— Ş i cum l-am putea vinde?
— Ai să vezi seara asta! Să ne ducem la că petenia Mă rii
Roşii, să -l poftim la noi, şi dacă va veni, îi vom spune despre
Djaudar…
Ş i cum au hotă râ t astfel să -l vâ ndă pe fratele lor, tică loşii
s-a u dus la că petenia Mă rii Roşii, şi Salem a gră it astfel:
— O, stă pâ ne, că petenie a Mă rii Roşii! Noi avem un frate,
om josnic peste închipuire, şi câ nd tată l nostru a murit, şi
ne-a lă sat averea, noi am împă rţit-o între noi, însă fratele
nostru şi-a risipit în scurt timp partea, într-un chip pă că tos,
şi ne-a pâ râ t că i-am dat prea puţin, şi ne-a purtat prin
judecă ţi, pâ nă am să ră cit… Iată de ce ne-ai bucura, dacă ai
vrea să -l cumperi pe fratele nostru…
— Dacă mi-l puteţi aduce, îl trimit numaidecâ t pe mare.
— De adus nu-l putem aduce, însă te poftim seara asta în
ospeţie, cu încă doi oameni voinici, şi câ nd fratele nostru va
dormi, ne vom nă pusti asupră -i, îl vom lega şi îl vom duce,
sub ocrotirea nopţii, în afara cetă ţii…
— Bine, a ră spuns că pitanul Mă rii Roşii. Îl daţi cu
patruzeci dinari?
— Cu mare bucurie… a ră spuns Salem, şi i-a spus unde
să vină după rugă ciunile de noapte.
Apoi, Salem şi Selim s-au dus la Djaudar, şi Salem i-a
să rutat mâ na, spunâ ndu-i cu glasul încă rcat de rugă minte:
— Află , frate, că noi avem un prieten, şi prietenul acesta
ne-a poftit de multe ori, şi ne-a fă cut multă îndemâ nă …
Câ nd l-am vă zut azi, şi m-am închinat lui, m-a poftit iar la el,
dar eu i-am spus că nu-l pot lă sa pe fratele meu Djaudar
singur, şi atunci el a spus să te aduc şi pe tine, dar eu am

1282
ră spuns că fratele meu nu poate veni, aşa că mai degrabă să
poftească el la noi, cu prietenii lui… L-am poftit într-o doară ,
încredinţat fiind că n-o să vină , însă a primit poftirea şi m-a
rugat să -l aştept la poartă , la Moscheia Mică . Ş i acum vin la
tine, cu toată ruşinea, şi te întreb dacă vrei să ne întă reşti
inima, să -i primeşti pe aceşti oameni ca oaspeţi, sau dacă
nu, să -i primim noi, la vecinul nostru…
— De ce la vecin? s-a mirat Djaudar. E oare prea strâ mtă
casa noastră , sau nu avem ce le da mâ ncare?
Să -ţi fie ruşine că mă mai întrebi… Nu avem noi cele mai
bune bucate şi dulciuri, şi aşa de mult, că totdeauna
prisoseşte? Poţi aduce câ ţi oameni vrei, şi dacă nu sunt eu
acasă , mama vă va întinde mesele… Adă -ţi oaspeţii, şi
binecuvâ ntarea lui Alah vină asupră -ne…
Salem i-a să rutat iar mâ na, şi s-a dus la poartă , la
Moscheia Mică , la că petenie şi la soţii să i, şi mai apoi, cum
au intrat ei, Djaudar s-a ridicat, le-a urat bun venit, şi i-a
poftit să se aşeze, şi a rugat-o pe maică -sa să întindă mesele,
şi ea a adus patruzeci de feluri de bucate. Că petenia şi soţii
au ospă tat pâ nă s-au să turat, şi au crezut că -i cinsteşte
Salem, şi după a treia parte a nopţii, după ce au mâ ncat şi
dulciurile, Djaudar s-a dus să se culce. Cum a adormit, toţi
s-au nă pustit asupră -i, şi i-au astupat gura, şi l-au dus în
afara cetă ţii.
A stat la Suez, un an, cu lanţuri la picioare, trebuind să
facă cele mai îngrozitoare munci…
Ş i cum el a fost ră pit, fraţii s-au dus numaidecâ t la mama
lor şi au întrebat-o dacă Djaudar se trezise sau încă nu…
— Încă nu.
— Dar unde doarme?
— În încă perea unde dorm şi oaspeţii…
— Dacă -i aşa, se vede că şi Djaudar s-a dus cu oaspeţii să
mai descopere comori! Am auzit cum oaspeţii, de felul lor de
pe la Fez, l-au îndemnat să meargă cu ei…

1283
 — Atunci, pesemne s-a dus cu ei, Alah să -l că lă uzească , să
se înapoieze cu mult belşug…
Aşa a spus mama, totuşi aşa de greu îi era fă ră Djaudar,
încâ t zi şi noapte plâ ngea.
Ş i fraţii s-au dus să caute desaga, în încă perea vecină , şi
s-a u împiedicat de sacul cu aur şi au strigat:
— O, mamă , aici erau banii ră maşi de la tată l nostru?
— Nu sunt de la tată l vostru! Sunt ai fratelui vostru,
Djaudar, aduşi din că lă toria la Fez…
— Ba nu, sunt din averea de la tată l nostru, şi o luă m s-o
împă rţim fră ţeşte…
Ş i aşa, după ce şi-au împă rţit banii, Salem şi Selim au
început să se sfă dească asupra desagei celeilalte.
— O, fiii mei! le-a spus mama. V-aţi împă rţit aurul şi
pietrele preţioase, însă această desagă n-o puteţi împă rţi,
că ci n-ar mai avea preţ! Lă saţi-mi-o mie, că ci o să vă dau eu,
oricâ nd, bucatele ce mi le veţi cere, şi dacă vreţi să -mi
cumpă raţi din banii voştri veşminte, mulţumită sunt, şi
putem tră i laolaltă liniştiţi…
Însă Salem şi Selim s-au sfă dit toată noaptea, şi auzind
sfada lor, o că petenie a sultanului Semes Addaulat, aflat la o
fereastră vecină , a dat numaidecâ t sultanului seamă …
Sultanul Semes a trimis numaidecâ t după fraţii lui
Djaudar, şi cum au fost aduşi, a poruncit că lă ilor să -i
muncească , şi au fost munciţi, pâ nă au mă rturisit. Semes a
poruncit să li se ia amâ ndoi desagii, iar ei să fie închişi.

*
* *

Ş i trecâ nd anul, Djaudar a că lă torit pe mare, şi în timpul

acestei că lă torii s-a ridicat vijelie puternică , aruncâ nd
corabia în stâ nci şi sfă rmâ nd-o. Toţi s-au înecat, numai
Djaudar a scă pat, ajungâ nd la ţă rm.

1284
 Ş i ajungâ nd la ţă rm, a nimerit la un trib de arabi, şi a
povestit că peteniei tot ce i se întâ mplase. La aceşti arabi se
afla şi un neguţă tor din Djiddah, şi fă câ ndu-i-se milă de
Djaudar, l-a luat soţ de că lă torie, şi împreună s-au dus la
Mecca, la hagialâ c. Ş i deodată , în timp ce Djaudar fă cea
ocolul templului, s-a întâ lnit cu Abd Asamd, vechiul să u
prieten…
Ş i cum l-a vă zut Abd Asamd i s-a închinat, şi l-a întrebat
cum îi merge, şi câ nd a auzit de nenorocirea lui, l-a luat cu
sine în locuinţa sa, i-a dă ruit un veşmâ nt nespus de frumos,
apoi a adă ugat, cercetâ nd horoscopul:
— Timpul nenorocirii tale este la sfâ rşit! Fraţii tă i sunt de
mult timp la închisoare, însă ţie îţi va merge bine! Ră mâ i
oaspetele meu, un timp.
Mai apoi Abd Asamd i-a dat inelul din comorile lui
Samurdal…
— Ia acest inel, o, Djaudare, şi pă strează -l, şi prin el birui-
vei pe toţi potrivnicii! Află că inelul lui Samurdal e supus
unei dihă nii înfricoşă toare, numită Distrugă torul Tunet! Cum
freci inelul, cum dihania se şi arată şi-i poţi porunci orice…
Abd Asamd a frecat inelul în faţa lui Djaudar, şi îndată s-a
ară tat Distrugă torul Tunet.
— Ce doreşti, stă pâ ne? Dacă vrei, pustiesc cetă ţile sau le
înfloresc pe cele pustiite… Pot nimici şahi şi sultani, pot trece
oşti prin ascuţişurile morţii…
— Ascultă bine, Distrugă torule! a ră spuns Abd Asamd.
Omul acesta e de azi înainte stă pâ nul tă u, şi supune-te lui!
Iar tu, Djaudare, pă strează inelul bine, că ci prin el îi vei birui
pe toţi potrivnicii…
— Cu învoirea ta, o, Abd Asamd, aş dori să mă întorc
acasă …
— Freacă puţin inelul, şi încă azi vei fi în ţara Egiptului…
Djaudar şi-a luat ră mas bun de la Abd Asamd, a frecat
inelul, şi ivindu-se înfricoşatul, i-a poruncit:

1285
 — Du-mă tot acum în ţara Egiptului, la Cairo…
— Tot acum, stă pâ ne! a ră spuns dihania, şi l-a luat în
câ rcă , şi a zburat cu el, de dimineaţă pâ nă la miezul nopţii,
câ nd l-a lă sat jos, în ograda casei, şi s-a fă cut nevă zut.
Ş i cum Djaudar s-a întors, mama i-a istorisit plâ ngâ nd
cum s-au purtat cu ea cei doi fraţi, şi cum a pierdut desagii.
— Nu te mâ hni, mamă , pentru cele ce au fost! a ră spuns
Djaudar. Tot acum am să -ţi ară t ce pot, şi cum am să -i aduc
aici pe fraţii mei…
Ş i cum a frecat inelul, s-a şi înfă ţişat dihania:
— Ce porunceşte stă pâ nul meu?
— Îţi poruncesc să -i aduci aici pe fraţii mei, aflaţi în
închisoare, la sultan…
Dihania s-a fă cut nevă zută în pă mâ nt, şi s-a ivit iar, însă
drept în mijlocul închisorii, tocmai pe câ nd Salem şi Selim îşi
doreau moartea, din pricina groaznicelor suferinţe.
Au leşinat de spaimă , câ nd dihania a intrat cu ei în
pă mâ nt, şi s-au speriat mai tare, câ nd s-au vă zut acasă , în
faţa mamei şi a lui Djaudar…
Ş i dihania numaidecâ t a zburat la seraiul sultanului, şi
intrâ nd în vistierie, a luat desagii şi i-a adus în faţa lui
Djaudar, iar el i-a dat spre pă strare mamei sale.
— Iar acum, dihanie înfricoşată , să -mi ridici pâ nă mâ ine
dimineaţă un serai înalt, spoit cu aur şi înă untru cu divane
scumpe! Haide, treci la lucru, şi să fii gata înainte de ivirea
zorilor…
— Numaidecâ t, Djaudare! a ră spuns dihania.
Mai apoi, pe câ nd ei dormeau, dihania a dat strigare că tre
ai să i, şi le-a poruncit să clă dească numaidecâ t seraiul. Ş i
unii aduceau piatră , alţii zideau, alţii vopseau, alţii
zugră veau, alţii fă ceau divanele, încâ t totul era gata, înainte
de ivirea zorilor.
Ş i cum totul a fost gata, s-a înfă ţişat dihania, să dea
seama de toate, înaintea lui Djaudar, şi să -l roage să

1286
poftească a vedea seraiul. Ş i s-a dus Djaudar cu maică -sa, şi
au vă zut un serai cum nu se mai afla pe lume, şi cu zugră veli
cum nu mai sunt.
Ş i Djaudar a rugat-o pe maică -sa să se mute în serai, apoi
a frecat iar inelul, şi câ nd s-a ară tat dihania, a poruncit:
— Să -mi aduci numaidecâ t, înfricoşat prieten, patruzeci de
roabe albe şi patruzeci de roabe negre! De asemenea, să -mi
aduci patruzeci de slujitori şi patruzeci de robi negri…
Ş i numaidecâ t, dihania şi-a trimis supuşii tocmai în India,
Sind şi Persia, şi au adus cei mai frumoşi robi şi roabe.
Apoi, Djaudar i-a poruncit să aducă pentru toţi veşminte
preţioase. Ş i după ce s-au adus veşmintele, a poruncit să se
aducă veşminte şi pentru el şi maică -sa.

SE VEDE ÎNSĂ CĂ BINELE DEPLIN E PASĂRE

CĂLĂTOARE… NUMAIDECÂT SE STÂRNESC ALTE
VRĂJMĂŞII, TOT AŞA DE ÎNTUNECATE; DAR, PRIN
RĂBDARE ŞI VOINŢĂ, TOTDEAUNA ÎNVING NUMAI CEI
VREDNICI…

Coborâ nd vistiernicul sultanului, într-o dimineaţă , în

vistierie şi vă zâ nd lipsa desagilor, a ră cnit înfricoşă tor, şi a
că zut leşinat. Ş i numaidecâ t după ce şi-a venit în fire, s-a
înfă ţişat sultanului Semes Addaulat:
— O, stă pâ ne al dreptcredincioşilor! Noaptea asta vistieria
a fost pră dată …
— Ce ai fă cut cu lucrurile atâ t de preţioase, tică losule?
— Pe Alah, nu ştiu nimic! Ieri erau în vistierie, şi câ nd am
intrat azi, nu le-am mai aflat… Uşile totuşi erau încuiate,
cum le-am lă sat! Nu am aflat niciun semn al cuiva, niciun
lacă t spart, şi totuşi…
— Să mergem împreună în vistierie… a ră cnit sultanul.
1287
 — Mergem, stă pâ ne, de ce să nu mergem? a ră spuns
vistiernicul, şi sultanul a intrat, şi a strigat plin de mâ nie:
— Cine îndră zneşte să se atingă de lucrurile mele şi să
înfrunte puterea mea?
Numaidecâ t şi-a strâ ns în poruncă sfetnicii şi că peteniile
oştilor, şi a strigat:
— Aflaţi, voi sfetnici şi că petenii, că noaptea trecută parte
din lucrurile mele de preţ au fă cut aripi! Să -mi spuneţi cine a
îndră znit să să vâ rşească asemenea nelegiuire?
Astfel auzindu-l, a pă şit în faţă o că petenie:
— O, sultane! Află că eu am vă zut noaptea trecută lucruri
atâ t de minunate, încâ t n-am putut dormi…
— Ce-ai vă zut?
— Toată noaptea am auzit larmă de construcţii, şi câ nd s-a
cră pat de ziuă , am vă zut în faţa ochilor mei un serai, şi câ nd
am întrebat al cui este, mi s-a spus că e a lui Djaudar, fiul
lui Omar. Înapoiat dintr-o că lă torie, cu multe comori! Tot
Djaudar i-a scos pe fraţii să i din închisoare, şi tră ieşte în
seraiul să u, ca un sultan…
— Cercetaţi închisoarea şi vedeţi dacă Salem şi Selim au
fă cut şi ei aripi… a poruncit sultanul.
Ş i s-au deschis porţile închisorii, dar Selim şi Salem nu
mai erau!
— De bună seamă , cel ce i-a eliberat pe Selim şi Salem a
furat şi comorile mele! Ş i acel om nu putea fi decâ t fratele lor,
Djaudar… Trimiteţi un emir, cu cincizeci de oşteni, să -i pună
la popreală pe Djaudar şi pe fraţii să i, să fie sigilate toate
lucrurile lor şi să -mi fie numaidecâ t înfă ţişate…
— O, sultane! a ră spuns un vizir. Domoleşte-ţi mâ nia!
Gâ ndeşte-te bine, o, sultane: dacă Djaudar, precum ai auzit,
a putut să -şi clă dească într-o noapte un serai atâ t de mare, e
atâ t de puternic, încâ t nimeni nu se poate mă sura cu
dâ nsul… Mă tem deci că emirul are să se întoarcă de la el cu
picioarele rupte… Ai ră bdare, sultane! Lasă -ne mai degrabă

1288
să cercetă m, să că ută m alte mijloace, şi pâ nă la urmă fi-va
pe voia ta…
— Sfă tuieşte-mă ce să fac…
— Ce să faci, sultane? Trimite la el emirul, să -l poftească
la tine, şi eu voi că uta să vă d dacă e curajos şi puternic, apoi
voi încerca să -l ră pun prin vicleşug! Dacă însă e tică los şi
slab, îl poţi arunca numaidecâ t în temniţa cea mai
dedesubt…
I-a plă cut sultanului vorba asta, şi l-a trimis la Djaudar pe
emirul Otman, să -l poftească a i se înfă ţişa… Însă emirul
Otman era prost şi încrezut în sine. Câ nd a ajuns la seraiul,
lui Djaudar, a vă zut un om stâ nd în faţa porţii, într-un jilţ de
aur, dar nu era decâ t dihania înfricoşată , prefă cută în paznic
al porţii, la porunca lui Djaudar…
Deci, vă zâ ndu-l dihania pe emir, nu s-a sculat în faţa lui,
şi n-a mers în întâ mpinarea lui, deşi emirul era însoţit de
cincizeci oşteni.
— Robule, unde este stă pâ nul tă u? a întrebat emirul
Otman.
— În serai se află … a ră spuns dihania, stâ nd mai departe
în jilţ.
— Rob nelegiuit, a ră cnit emirul. De ce eşti aşa de
neruşinat, şi nu te scoli câ nd gră ieşti cu mine?
— Vezi-ţi de drumul tă u, şi nu-ţi irosi degeaba cuvintele…
i-a ră spuns dihania.
Emirul Otman şi-a scos buzduganul, gata să lovească , însă
dihania i l-a smuls, şi întorcâ ndu-l asupra lui, l-a miluit cu
patru lovituri zdravene… Oştenii emirului şi-au scos
paloşele, să -l ajute pe stă pâ nul lor, dar dihania i-a alungat
din faţa sa, miluindu-i pe toţi cu câ te o izbitură de buzdugan,
încâ t toţi au dat bir cu fugiţii, buluc!
Dihania s-a aşezat la loc, în jilţul să u.
Mai apoi, emirul şi oştenii s-au înfă ţişat sultanului,
strigâ nd – aman!

1289
 — Încă de departe:
— O, sultane! De câ nd sunt n-am vă zut una ca asta, şi de
câ nd sunt, şi pe unde am umblat, serai ca al lui Djaudar n-
am mai vă zut… Câ nd am ajuns la poartă , am vă zut un
paznic stâ nd pe-un jilţ de aur, şi era aşa de mâ ndru, că nu s-
a mişcat din loc câ nd m-a vă zut venind, şi mi-a vorbit stâ nd
jos! Astfel vă zâ ndu-l, eu m-am mâ niat şi am scos paloşul
împotriva lui, însă el mi-a smuls paloşul, şi m-a lovit pe
mine, şi pe oştenii mei, încâ t am trebuit să dă m buluc,
luâ nd-o la să nă toasa.
— Trimiteţi împotrivă -i o sută că lă reţi! a ră cnit sultanul,
scos din fire.
Ş i au pornit într-acolo o sută de că lă reţi, însă şi ei au fost
bă tuţi, şi au luat-o la să nă toasa!
— O, sultane al timpului! Au strigat oştenii, întorcâ ndu-se.
Paznicul ne-a bă tut şi ne-am speriat aşa de ră u, încâ t am
luat-o şi noi la să nă toasa…
Astfel auzind, sultanul a trimis două sute că lă reţi, şi după
ce au luat-o la să nă toasa şi ei, sultanul a gră it că tre vizirul
să u astfel:
— Acum, vizire, trebuie să porneşti împotriva acestui serai
cu cinci sute că lă reţi, şi să mi-i aduci aici, pe paznic, pe
Djaudar şi pe fraţii să i…
— Stă pâ ne, eu nu am nevoie de oşti, i-a ră spuns vizirul.
Vreau să mă duc aşa, cu mâ inile goale…
— Fă cum vrei! a ră spuns sultanul, şi vizirul şi-a aruncat
armele, şi-a îmbră cat veşmâ nt alb, a luat în mâ nă o cunună
de trandafiri, şi s-a dus la seraiul lui Djaudar, singur.
Ş i vă zâ ndu-l paznicul, s-a ridicat din jilţ şi i s-a închinat
adâ nc.
Vizirul şi-a dat seama numaidecâ t că are a face cu un
spirit, şi a întrebat, tremurâ nd de spaimă :
— Stă pâ nul tă u, Djaudar, e-acasă ?
— Acasă !

1290
 — Du-te şi spune-i că sultanul Semes Addaulat i se
închină , şi-l pofteşte la ospă ţ…
— Mă duc să -i spun! Aşteaptă …
Vizirul a ră mas la poartă , în picioare. Dihania s-a dus în
serai, la Djaudar:
— Află , stă pâ ne, că mai-nainte, sultanul a trimis la tine un
emir, şi eu l-am bă tut, după cum i-am bă tut şi pe cei
cincizeci de oameni ce-i avea cu sine! Ş i trimiţâ nd o sută de
că lă reţi, pe urmă două sute, toţi au luat-o la să nă toasa…
Acum Stă pâ ne, sultanul îţi trimite un vizir fă ră arme, numa
cu mâ inile goale, şi te pofteşte ia ospă ţ! Ce să -i spun?
— Pofteşte-mi-l aici…
Ş i astfel, vizirul a intrat în serai, şi l-a vă zut pe Djaudar
stâ nd pe-un divan mai frumos decâ t al sultanului, şi
frumuseţea seraiului şi a podoabelor era atâ t de mare, încâ t
sultanul era pe lâ ngă Djaudar un cerşetor.
Vizirul i s-a închinat.
— Ce pofteşti? l-a întrebat Djaudar.
— Sultanul ţi se închină , şi ar vrea să cunoască aleasa ta
înfă ţişare! Drept care, a dat poruncă să se întindă mesele, şi
te aşteaptă cu mesele întinse! Vrei să -i faci bucuria asta?
— Dacă mi-i într-adevă r prieten, închină -i-te din partea
mea şi spune-i să vină el la mine…
Astfel auzindu-l, vizirul a vrut să plece, însă Djaudar a
frecat inelul, şi câ nd s-a ivit dihania, i-a poruncit:
— Adă -mi tot acum unul dintre cele mai frumoase
veşminte…
Ş i aducâ ndu-i-se un veşmâ nt frumos, Djaudar l-a dat
vizirului, poftindu-l:
— Îmbracă -l, vizire, şi spune stă pâ nului tă u, sultanului,
dorinţa mea…
Ş i astfel, vizirul s-a întors în veşmâ nt nou, şi i-a povestit
sultanului cele vă zute. I-a spus şi cuvâ ntul lui Djaudar, şi
sultanul a pornit numaidecâ t asupra seraiului cu oaste

1291
numeroasă .
Djaudar a poruncit dihanie înfricoşate să cuprindă curtea
seraiului cu dihă nii sub înfă ţişare de oşteni puternici,
înarmaţi pâ nă -n dinţi.
Mai apoi, câ nd sultanul a intrat în curtea seraiului şi a
vă zut oştile înşirate, alcă tuite numai din bă rbaţi mari şi
puternici, şi purtâ nd cele mai minunate arme, s-a temut şi a
intrat cu umilinţă în încă perea unde sta Djaudar, înconjurat
de multă stră lucire…
Djaudar nu s-a ridicat, şi nu l-a poftit să se aşeze, şi
sultanul sta speriat foarte, încremenit, gâ ndind: „Dacă
Djaudar ar avea gâ nduri bune, nu m-ar lă sa să stau în
picioare. Se vede că vrea să mă pedepsească pentru că i-am
luat desagii…”
Ş i trecâ nd ziua aceea, şi venind ziua a doua, sultanul s-a
dus iar la Djaudar, şi s-a tot dus, zi cu zi închinâ ndu-i-se
pâ nă la pă mâ nt, prefă câ ndu-se că nu mai poate de că inţă …
— Cum să -i luă m averile? Ce mă sfă tuieşti? l-a întrebat
într-o zi sultanul pe vizirul să u.
— Dă -i-o ca soaţă pe fiică -ta, şi veţi fi încuscriţi, şi averile
lui ale tale fi-vor…
— Vrei să mijloceşti aceasta, vizire?
— Cu plă cere! Pofteşte-l pe Djaudar noaptea, şi las-o pe
fiică ta să treacă , în cel mai frumos veşmâ nt… Ş i după ce te
încuscreşti cu el, nu se va mai feri de tine, şi aşa, într-o zi,
averile lui ale tale vor fi…
— Sfatul tă u, o, vizire, e minunat! a strigat sultanul, şi a
poruncit să se întindă mesele, şi l-a poftit pe Djaudar, şi au
chefuit pâ nă noaptea tâ rziu, câ nd fata s-a ară tat minunat
înveşmâ ntată şi împodobită . Ş i era aşa de frumoasă şi
fermecă toare, încâ t, cum a vă zut-o Djaudar, s-a fă cut palid, a
scos un suspin adâ nc, pierzâ ndu-şi firea. Atunci, vizirul s-a
plecat spre el, şi l-a întrebat de ce oftează …
— A cui e fata ce mi-a ră pit mintea şi inima?

1292
 — E fata prietenului tă u, sultanul, şi dacă -ţi place, pot
vorbi cu tată l ei să ţi-o dea soaţă …
— Peţeşte-o, vizire, că ci am să aduc zestre mare, cum nici
nu visează nimeni, iar ţie am să -ţi dau ce vrei…
Vizirul s-a întors că tre sultan:
— Prietenul tă u, Djaudar, te roagă să i-o dai pe fiică -ta…
— Fie! a strigat sultanul.
Ş i venind ziua a doua, sultanul şi-a strâ ns toţi prietenii şi
sfetnicii, şi l-a chemat de asemenea şi pe şeicul islamului, şi
i-a poruncit să întocmească hrisovul de nuntă .
Ş i a poruncit Djaudar să fie adusă desaga cu pietre
scumpe, şi tobe şi surle au ră sunat în toată cetatea.
Ş i astfel, tot în ziua aceea, sultanul a spus că tre vizir:
— Câ t să -l mai ră bdă m lâ ngă noi pe acest nevrednic?
Nă scoceşte o şiretenie, să -l putem ucide, şi să -i luă m desaga
şi inelul.
— Cu plă cere! a ră spuns vizirul, şi au otră vit mâ ncarea,
însă spiritul înfricoşat l-a pă zit; şi în loc să moară Djaudar, a
pierit sultanul, şi carnea şi oasele lui au început să
putrezească numaidecâ t! Ş i odată cu el au pierit toţi
nevrednicii Egiptului, iar Djaudar a tră it pâ nă a murit…

*
* *

— O, Ş eherazada! a spus Riar Ş ah, după sfâ rşitul istoriei.

Spune-mi acum câ teva istorii cu pă să ri şi animale…
— Cu bucurie, mă rite şah! a ră spuns Ş eherazada, şi a
început astfel:

ISTORIA PĂUNULUI

1293
 Tră ia în timpuri de demult un pă un, şi locuia cu pă uniţa
lui într-o pă dure, la ţă rmul mă rii, împreună cu multe alte
fiare, tâ râ toare, mergă toare şi zbură toare. Noaptea, pă unul şi
pă uniţa se ascundeau într-un copac, de frica ră pitoarelor, iar
ziua colindau împrejurimile, spre aflarea îndestulă rii cu
hrană . Ş i au tră it astfel mult timp, pâ nă le-a venit în gâ nd
să -şi caute altă locuinţă , unde ar putea tră i mai feriţi de
vră jmaşi. Au ajuns astfel pe o insulă rodnică , bogată în
arbori şi ape, şi s-au aşezat acolo, mâ ncâ nd şi bâ nd.
Deodată însă a venit la ei o raţă , sfioasă nespus. Tremura
îngrozitor. „De bună seamă , i s-a întâ mplat ceva”, s-a gâ ndit
pă unul, şi s-a coborâ t din copac, şi i s-a închinat. A rugat-o
apoi să -şi spună istoria…
— Apă ră -mă de vâ nă tori! a strigat raţa, după ce şi ea i s-a
închinat. Apă ră -mă de vâ nă tori, şi chiar şi tu să te pă zeşti de
ei… O, pă unilor, câ t v-am râ vnit prietenia! Hai. Rogu-te, dă
fuga şi cheamă -ţi şi nevestica, să -mi audă şi ea istoria…
Pă uniţa a coborâ t şi ea. A urat raţei bun venit. I-a spus, ca
s-o liniştească :
— De unde să vină vâ nă tori pe insula asta, în mijlocul
oceanului furios? Fii liniştită , nimeni nu poate ajunge pâ nă
aici! Spune-mi ce ţi s-a întâ mplat, şi de ce te temi de
vâ nă tori…
— Află , o, pă unele, şi află , o, pă uniţo! Tră iesc de câ nd mă
ştiu pe insula asta, şi multă vreme n-am ştiut ce-i ră ul. Într-
o noapte însă , mi s-a ară tat în vis un vâ nă tor şi mi-a spus
câ te şi mai câ te, dar îndată am auzit ca un glas, sfă tuindu-
mă să mă pă zesc, să nu mă las ademenită de cuvintele lui,
că ci are să -mi aducă nenorocire…
— Pă zeşte-te deci bine! Îmi spunea glasul, că ci prin
iscusinţă , vâ nă torul ştie prinde cei mai mari monştri marini,
ştie să -şi aducă la picioare, cu arma sa, pă să rile pă mâ ntului,
şi să arunce într-o groapă elefantul, şi nimeni nu e de ajuns
de ferit de iscusinţa lui, nici peşte, nici pasă re, nici animal

1294
să lbatic sau de casă !…
După ce am auzit acestea, m-am trezit speriată şi n-am
mai fost, soră scumpă , în apele mele, toată ziua, şi n-am mai
putut nici mâ nca, nici bea, aşa de tare a bă gat groaza în
mine gâ ndul la iscusinţa omului! Astfel, neliniştită , am
alergat în împrejurimi, pâ nă am ajuns la peştera unui leu
tâ nă r şi galben. Acesta s-a bucurat peste mă sură câ nd m-a
vă zut, că ci culoarea şi trupul meu frumos i-au plă cut foarte,
şi mi-a poruncit să mă apropii. M-a întrebat de numele meu
şi al neamului. I-am spus:
— Sunt raţă şi fac parte din neamul pă să rilor…
L-am întrebat şi eu de ce nu fuge de-acolo?…
— Tată l meu, leul, mă sfă tuieşte de mult să mă feresc de
vâ nă tori, dar află că nu mă tem de oameni! M-am hotă râ t să
aştept aici, pâ nă trece vreun om, să -l vă d şi eu cum arată şi
să -l şi înşfac de grumaz…
După ce leul şi-a sfâ rşit cuvâ ntul, i-am spus:
— Pă zeşte-te, şi caută să ocoleşti omul, că ci iscusinţa lui e
atotputernică …
Ş i l-am sfă tuit aşa de tare să se pă zească , încâ t s-a
hotă râ t, în sfâ rşit, să pornească cu mine. Ş i cum alergam
ală turi, am vă zut pulbere înaltă apropiindu-se, şi în sfâ rşit
am vă zut că vine un mă gar să lbatic, mugind de spaimă …
Leul l-a chemat la sine, şi mă garul s-a apropiat plin de
respect, şi a să rutat pă mâ ntul în faţa lui.
— Cum te cheamă , animal nerod? Ce cauţi aici? De ce sari
aşa?
— O, sultane al fiarelor! a ră spuns mă garul. Sunt mă gar şi
am fugit încoace de frica vâ nă torilor…
— Câ nd am auzit cuvintele mă garului, a continuat raţa,
m-a cuprins o groază înfricoşă toare şi o teamă şi mai mare, şi
am spus leului:
— Pe Alah! Mă garul are temei de temere…
Leul l-a întrebat apoi pe mă gar încotro apucase.

1295
 — O, sultane! a ră spuns mă garul. Fug câ t pot de repede,
că ci înainte de asfinţitul soarelui am ză rit în depă rtare un
om.
Ş i astfel, tocmai câ nd mă garul a vrut să -şi ia de la noi
ră mas bun, am ză rit deodată pulbere. Mă garul a scos un
ră get puternic. Venea în fugă cumplită o că milă . Tremura.
S-a apropiat de noi. Leul a ţinut-o drept om, şi a vrut să se
nă pustească asupră -i, dar eu i-am spus:
— O, sultane leu! Nu te repezi, că ci ceea ce vezi nu e om, ci
că milă ce fuge de oameni, ca şi noi…
În timp ce eu îi spuneam aceasta leului, că mila a venit
înaintea noastră , a fă cut în faţa leului o plecă ciune. Leul i-a
ră spuns, plecâ ndu-i-se de asemenea, şi a întrebat-o ce vâ nt a
adus-o într-acolo…
— Fug din faţa omului… a ră spuns că mila, şi ofta de-şi da
inima afară …
— Cum asta? Oare se poate teme de om o fiinţă cu trup
atâ t de mare, atâ t de lung şi atâ t de larg? Pe Alah, soră
că milă ! Îl poţi omorî cu o lovitură de copită …
— O, sultane! a ră spuns că mila. Omul e atâ t de deştept,
încâ t numai moartea îi poate veni de hac… Mie, bună oară ,
îmi trece un belciug prin nas, şi leagă de belciug o funie, şi
îmi aruncă peste cap că pă strul, şi mă dă pe seama celui mai
mic copil al să u, şi acesta, în ciuda mă rimii şi puterii mele,
mă duce unde vrea el să -i port poverile.
— Dar câ nd l-ai pă ră sit pe om? a întrebat leul, cu semeţie.
— O, preamă rite sultane! a gemut că mila şi lacrimile îi
curgeau şiroaie din ochii blâ nzi. L-am pă ră sit pe om la
asfinţitul soarelui, şi cred că îndată are să fie aici! Pă zeşte-te
de el, o, sultane leu, şi lasă -mă să fug mai departe, în
pustietă ţi şi deşerturi…
— Mai îngă duie aici, un pic! i-a spus leul, ca să vezi şi tu
cum am să -i zdrobesc oasele, cum am să -l sfâ şii, cum am să
te satur cu carnea lui, cum am să -ţi potolesc setea cu

1296
sâ ngele lui…
— Ferească cerul! a strigat că mila. O, sultane leu! Nu că
nu ră mâ n să vă d, ci chiar de pielea ta sunt îngrijorată …
Ş i cum stam şi ascultam, deodată am vă zut iar pulberea
ridicâ ndu-se, şi s-a ivit înaintea noastră un moşneag slab şi
închircit, ducâ nd pe umă r un coş, plin cu felurite unelte de
tâ mplă rie. Pe cap avea o cracă de copac şi opt scâ nduri. În
urma lui veneau câ ţiva copii mici. Eu, de frică , am că zut la
pă mâ nt, însă leul i-a tă iat calea, scuturâ ndu-şi coada şi
pregă tindu-şi ghearele, de luptă . Omul a pă şit înaintea lui,
prietenos, a fă cut o plecă ciune, i-a zâ mbit, şi a gră it cu grai
dulce:
— O, nobile şi puternice sultane! Alah să -ţi dă ruiască o
seară frumoasă , să -ţi mă rească puterea şi gloria, să întindă
şi mai mult stă pâ nirea ta, să -ţi supună toţi vră jmaşii şi să -ţi
dea paradisul ca locuinţă !
Leul a vă zut negru înaintea ochilor. A mâ râ it şi a scos un
ră cnet. Ochii lui au început a arunca scâ ntei…
— Pe Alah! a strigat. Am să te sfâ şii numaidecâ t!
Pregă teşte-te de moarte…
— Ai un pic de ră bdare! L-a rugat omul. Să -ţi spun întâ i
unde mă duc cu uneltele acestea…
— Spune-mi mai repede, că ci n-am ră bdare! a mugit leul.
— Mă duc la vizirul tată lui tă u, râ sul, puternica fiară ,
stă pâ nul ghearelor şi dinţilor; că ci auzind râ sul că oamenii
vor veni asupră -i, a poruncit să fiu chemat, pentru ca să -i
clă desc o casă din aceste scâ nduri, spre apă rarea sa…
— Pe Alah! a ră spuns leul pizmuindu-l pe râ s. Nu te las să
te duci, pâ nă nu-mi clă deşti şi mie o casă . După aceea am să
te omor…
Tâ mplarul a spus însă că trebuie să se ducă la râ s mai
întâ i, şi că după aceea se va întoarce, dar leul s-a nă pustit
asupra lui şi l-a apucat cu laba. Tâ mplarul a că zut la
pă mâ nt, şi toate uneltele din coş i s-au împră ştiat.

1297
 — Ce slab eşti, să rmane tâ mplar, a mâ râ it leul, râ zâ nd.
Cine spunea că se teme de om?
Tâ mplarul şi-a ascuns bine planul ră să rit între timp în
mintea lui. A gră it zâ mbind:
— Fie! Să -ţi clă desc şi ţie casă …
Ş i luâ nd scâ ndurile ce le avea cu sine, le-a bă tut în
piroane, ca pe un lă doi, şi a lă sat o că scă tură mare drept
uşă , apoi, cum a sfâ rşit lucrul, a spus leului:
— O, stă pâ ne! Intră , rogu-te, în casa asta, să -ţi iau
mă sura…
Leul a intrat bucuros, dar pentru că lada era cam strâ mtă ,
tâ mplarul i-a spus că trebuie să îngenuncheze!
Leul a îngenuncheat şi s-a ghemuit, pâ nă i-a ră mas afară
numai coada.
Ş i după ce tâ mplarul i-a bă gat în ladă şi coada, a pus
repede capacul, şi l-a bă tut în cuie.
— Ce fel de casă e asta? a strigat leul. Vreau să ies!
— Află că din lada asta n-ai să mai ieşi câ t îi fi şi-i tră i! Nu
se mai află niciun drum de scă pare pentru tine! Ră mâ i în
cuşcă , tu, fiară scâ rnavă !
După ce leul a auzit acestea, şi-a dat seama de
deşertă ciunea şi iscusinţa omului…
Pă unul a ră mas mirat foarte, de minunata istorie a raţei.
— O, sora mea, preaiubită ră ţuşcă ! a ră spuns el. Nu
trebuie să ne fie frică de om! Cine-i blâ nd la fire şi cinstit află
dragoste multă în inima omenească ! Pier de mâ na omului
doar prefă cuţii, încrezuţii şi trufaşii! Ră mâ i la noi, soră dulce,
că ci larg şi bogat este pă mâ ntul, şi încap în el toate fă pturile
cele bune…
Astfel auzind, raţa a ră mas în insula pă unului!

ISTORIA FECIORULUI CE SE DA DREPT CALIF, DAR

HARUN, CALIFUL CEL ADEVĂRAT, NU SE LASĂ…
1298
 Ş i se mai istoriseşte că într-o noapte Harun al Raşid era
mâ hnit în inima sa, şi a poruncit să fie numaidecâ t chemat
vizirul Djafar.
— Mi-i inima tristă , o, Djafare! Vreau să mă duc noaptea
asta în maidanele Bagdadului, să vă d ce fac supuşii mei, dar
nimeni nu trebuie să ne cunoască …
Ş i amâ ndoi şi-au scos veşmintele preţioase, şi şi-au
îmbră cat veşminte de neguţă tori, şi califul a umblat cu Djafar
şi cu Mesrur, că lă ul, mult timp, pâ nă au ajuns la apa
Tigrului.
Ş i cum au ajuns, au dat un dinar unui luntraş bă trâ n, şi l-
au rugat să -i plimbe puţin pe fluviu.
— Cine poate cuteza una ca asta? s-a mirat luntraşul. Nu
ştiţi că în fiecare noapte califul se plimbă pe fluviu, şi că
oricine va îndră zni să iasă în larg va fi spâ nzurat?… Dar ian
uitaţi-vă : Mi se pare că luntrea califului vine chiar acum…
— O, bă trâ ne! a ră spuns Harun, mirat. Ia aceşti doi dinari
şi du-ne sub bolta unui pod, pâ nă va trece luntrea…
— Alah să ne ajute! a oftat luntraşul, luâ nd dinarii, şi
după ce a vâ slit puţin, s-a apropiat o luntre, cu multe
lumâ nă ri de ceară şi fă clii…
— Nu v-am spus eu? a strigat luntraşul.
Ş i vâ slind repede, pâ nă sub o boltă a podului, i-a acoperit
cu o basma neagră , şi ei au putut totuşi vedea cum în
luntrea ce venea, stă tea în faţă un fă clier cu o tigaie de aur,
în care ardea aloe. Fă clierul purta veşmâ nt de atlaz roşu şi
turban de Mosul. Avea o pungă de mă tase verde, plină cu
aloe, iar umerii îi erau acoperiţi de-un şal galben. Dinapoia
luntrii sta alt fă clier, şi două sute de robi stă teau la dreapta
şi la stâ nga, iar la mijloc şedea, pe-un tron de aur, un fecior
frumos ca luna, iar ală turi de el un bă rbat ce semă na cu
vizirul Djafar. La că pă tai îi sta un slujitor cu paloş, ce
semă na cu Mesrur. Îl înconjurau alţi două zeci de curteni.
— Nu cumva acel om e unul dintre fiii mei, Amin sau

1299
Mamun? a întrebat Harun. Pe Alah, Djafare! Acestui om nu-i
lipseşte nimic din înfă ţişarea mea, iar cel ce-i stă în faţă
seamă nă cu tine! Semă naţi ca două pică turi de apă ! Cel ce-i
stă la spate seamă nă cu Mesrur, şi curtenii parc-ar fi ai mei!
Să nu înnebuneşti de mirare?
— Pe Alah! a ră spuns Djafar. Ş i mie îmi vine să
înnebunesc, o, stă pâ ne al dreptcredincioşilor…
Apoi, după ce luntrea aceea s-a îndepă rtat, luntrea lor a
ieşit de sub boltă , şi luntraşul a spus:
— Lă udat fie Alah că nu ne-a vă zut nimeni, şi am scă pat
cu bine!
Harun al Raşid l-a întrebat dacă acel calif se plimbă pe
Tigru în fiecare noapte…
— Da, stă pâ ne, de-un an de zile se plimbă aşa…
Ş i l-a rugat Harun al Raşid să -l aştepte şi noaptea
urmă toare, şi i-a fă gă duit cinci dinari, dâ ndu-se drept stră in,
locuind vremelnic în mahalaua Sandacului, şi că venise la
Bagdad să se mai veselească … Luntraşul i s-a închinat,
spunâ nd că -l plimbă şi noaptea urmă toare, bucuros.
Harun s-a întors în serai şi şi-a îmbră cat veşmintele de
calif. Apoi, a doua zi, au venit ca de obicei emirii, vizirii şi
că mă raşii.
Seara, după ce toţi s-au dus la treburile lor, a spus Harun
că tre Djafar:
— Haidem, Djafare, să -l vedem pe califul celă lalt…
Ş i toţi, şi Harun, şi Djafar, şi Mesrur, s-au îmbră cat iar ca
neguţă tori, şi au ieşit, veseli, printr-o uşă tainică , spre Tigru.
Luntraşul îi şi aştepta. S-au suit în luntre…
Ş i iată că nu după mult, s-a ară tat şi luntrea califului
celuilalt… Iar au vă zut două sute de curteni, şi fă clierii
strigau, ca de obicei, că nimeni n-are voie să mişte pe apa
Tigrului, că -i pâ ndeşte moartea!
— N-aş fi crezut una ca asta niciodată ! a spus Harun că tre
Djafar. Dacă mi s-ar fi istorisit una ca asta, aş fi râ s, ca de-o

1300
pă că leală bună . Dar iată … am vă zut singur, cu ochii mei…
Ş i Harun s-a întors spre luntraş, dâ ndu-i zece dinari:
— Du-ne pe urmele califului! Nu te teme, că ci el se află în
lumină ţie mare, şi noi, în întuneric, aşa că -l vom putea privi
bine, fă ră să fim vă zuţi…
Ş i luntraşul vâ slea zdravă n, pe urma celui de-al doilea
calif. Ş i luntrea din faţă s-a oprit abia la gră dinile din-afara
Bagdadului, în faţa unui gard, unde stă teau doi slujitori cu
un catâ r înşeuat gata… Ş i aşa-zisul calif a să rit din luntre şi
a încă lecat, şi a mers, în mijlocul alaiului, mai departe.
Înainte mergeau, cu tă ră boi mare, fă clierii şi ceauşii.
Harun a coborâ t cu Djafar şi Mesrur, şi s-au amestecat
printre slujitorii aşa-zisului calif.
Vă zâ nd însă fă clierii, printre oamenii lor, trei neguţă tori, s-
au nă pustit asupră -le şi i-au dus în faţa aşa-zisului calif.
— Cum aţi ajuns aici? i-a întrebat acesta. Ce că utaţi ia
acest ceas tâ rziu? O, dar ce bine semeni cu mine! Iar tu, ce
bine semeni cu Djafar…
— O, stă pâ ne! au ră spuns ei. Suntem neguţă tori stră ini.
Ne-am plimbat pe-aici, azi fiind ziua naşterii noastre, dar
oamenii tă i au pus mâ na pe noi şi ne-au dus în faţa ta…
— Fiţi liniştiţi! Le-a ră spuns aşa-zisul calif. N-o să vi se
întâ mple nimic, că ci sunteţi stră ini, dar dacă aţi fi din
Bagdad, am fi poruncit să vi se taie capul…
Ş i astfel zicâ nd, aşa-zisul calif s-a îndreptat apoi spre
vizirul să u, şi i-a poruncit:
— Ia-i cu tine, să fie noaptea asta oaspeţii noştri…
Ş i au mers împreună , pâ nă au ajuns în faţa unui serai
mă reţ, atingâ nd nourii cu creasta, un serai cum nu avea
niciun sultan de pe pă mâ nt…
Ş i câ nd s-a deschis poarta de abanos şi aur, au intrat într-
o încă pere cu multe fâ ntâ ni ţâ şnitoare, cu rogojini de frunze
fine de palmieri, perne din stofe egiptene, perdele şi
covoare…

1301
Deasupra uşii erau scrise urmă toarele versuri:

1302
 „E minunat seraiul, cum nu găseşti la fel…
Coboare mântuirea şi pacea peste el!
Averile de-aice au raze de neşters!
Nu poate să le cânte nici cel mai meşter vers”…

Ş i îndată , aşa-zisul calif s-a aşezat pe-un tron de aur,

acoperit cu un covor verde, de mă tase, şi împodobit cu pietre
preţioase, şi curtenii s-au aşezat în juru-i, şi paloşul
ră zbună rii stă tea în faţa sa.
S-au întins numaidecâ t mesele…
Apoi, s-au adus burdufurile cu vin, că nile şi cupele… Ş i
cupele au fă cut ocolul încă perii, pâ nă i-a venit râ ndul lui
Harun, şi nevoind să bea, aşa-zisul calif l-a întrebat pe
Djafar:
— Prietenul tă u de ce nu bea?
— De la un timp nu-i mai place vinul, a ră spuns Djafar.
— Avem şi alte bă uturi… a adă ugat aşa-zisul calif, şi a
poruncit să se aducă must de mere, şi l-a pus în faţa lui
Harun. I-a spus:
— De câ te ori îţi vine râ ndul, poţi bea must…
Toţi ceilalţi au bă ut vin, pâ nă le-a cuprins minţile.
— Pe Alah! a spus la o vreme Harun că tre Djafar. Eu nu
am vase aşa de scumpe ca omul acesta… Aş vrea să ştiu cine
e…
Ş i vă zâ ndu-i aşa-zisul calif şoptind, a spus, gata să se
supere:
— Nu e cinstit a vorbi în şoaptă …
— Nu-i nimic necinstit! a ră spuns Djafar. Prietenul meu a
stră bă tut aproape tot pă mâ ntul, şi a stat la masa şahilor şi
sultanilor, dar nică ieri n-a vă zut încă pere mai mă reţ
împodobită ! Totuşi, nu spune o vorbă din Bagdad, că la vin
trebuie şi câ ntec?
Aşa-zisul calif a zâ mbit şi s-a bucurat, şi a bă tut uşor într-

1303
o masă , şi deodată s-a deschis o uşă , şi dintr-o încă pere
vecină a intrat un slujitor cu un tron de fildeş, împodobit cu
aur, şi în urma lui venea o fată frumoasă , cu lă ută indiană .
Ş i cum s-a aşezat pe tron, ea s-a plecat dră gă stos asupra
talantului, şi talantul a scos două zeci şi patru de sunete
felurite. Apoi, fata a câ ntat urmă toarele versuri:

„Iubirea mea, cu glas de rugăciune,

Grăieşte doar din inimă şi-ţi spune
Cât te iubesc! A inimii văpaie
Mi-i martoră!”

Cum a auzit aşa-zisul calif aceste versuri, a dat un ră cnet

puternic, şi-a sfâ şiat veşmintele şi s-a acoperit cu un covor,
pâ nă i s-a adus un alt veşmâ nt, mai frumos. Apoi s-a aşezat,
şi câ nd cupa cu vin a ajuns iar în dreptul lui, a lovit iar în
masă , uşurel, şi s-a deschis o uşă , şi a intrat un slujitor cu
un tron de aur, şi în urma lui venea o fată şi mai frumoasă …
Cum s-a aşezat pe tron, ea a luat lă uta şi a câ ntat
urmă toarele versuri:

„Oh, dragostea ce jertfe îmi mai cere,

Că-mi schimbă bucuria în durere?
De-atâta nopţi veghez. Mi-s ochii grei…
Potop de lacrimi varsă ochii mei…”

Aşa-zisul calif a ră cnit iar, şi-a sfâ şiat iar veşmintele, şi s-a
acoperit cu covorul, şi i s-a adus alt veşmâ nt. Apoi, câ nd
cupa plină a ajuns iar în dreptul să u, a bă tut în masă din
nou, şi s-a ară tat alt slujitor, cu alt tron, şi altă fată cu lă uta,
şi a câ ntat şi ea versuri.
Ş i iar a ră cnit aşa-zisul calif, şi şi-a sfâ şiat veşmintele.
Ş i a venit altă fată . A câ ntat:

1304
 „Atâţia ani am vrut să-ţi fiu mireasă!
Şi ani la rând am tot dorit, nespus…
Şi-aşa departe anii mi te-au dus,
Şi doar pustiul umblă azi prin casă…
În nopţi adânci luceafărul mi-i ornic,
Când rătăcesc pe uliţe, oftând…
Şi-n zori adorm cu tine doar în gând,
Căci până azi e dorul meu statornic.

Iar a ră cnit aşa-zisul calif. Iar şi-a sfâ şiat veşmintele. Iar a
că zut în nesimţire, şi încă înainte de a fi acoperit cu covorul,
Harun a vă zut pe trupul să u nenumă rate ră ni.
— Pe Alah! a spus el că tre Djafar. Acest fecior este foarte
frumos, dar trebuie să fie un ucigaş înfricoşă tor, că ci poartă
urmele multor bă tă i pe trup…
Ş i câ nd aşa-zisul calif a îmbră cat alt veşmâ nt şi s-a aşezat,
l-a întrebat pe Djafar ce gră ise cu prietenul să u…
— Prietenul meu mi-a spus că a că lă torit în multe ţă ri, şi a
tră it în tovă ră şia şahilor, califilor şi sultanilor, şi a altor feţe
mari, însă n-a vă zut pe nimeni să -şi sfâ şie astfel nişte
veşminte valorâ nd cel puţin cinci sute dinari… Nu e oare
aceasta o risipă mare?
— Să nu-i pese de asta! a ră spuns aşa-zisul calif, că ci
banii sunt ai mei, şi veşmintele ale mele, iar cele rupte sunt o
parte a darurilor pentru curtenii şi slujitorii mei, că ci fiecare
veşmâ nt rupt e dat lor cu încă cinci sute dinari pe
deasupra…
Auzindu-l, Djafar i-a alcă tuit numaidecâ t urmă toarele
versuri:

„Mărinimia – eu ţi-o spun în treacăt —

În mâna ta o ţii, ca pe un lacăt:
Şi o descui când vrei şi-o crezi cu cale.

1305
 Căci cheile sunt degetele tale…”

Auzind aşa-zisul calif versurile lui Djafar, a poruncit să i se

dea o mie dinari şi un veşmâ nt, apoi cupele pline au
înconjurat iar masa.
— Întreabă -l ce însemnează urmele loviturilor de pe trupul
să u… a şoptit Harun că tre Djafar. Să vedem ce va
ră spunde…
— Nu te gră bi, stă pâ ne! a ră spuns Djafar. Ai ră bdare şi
gâ ndeşte-te la viaţa ta…
Însă Harun a jurat pe viaţa lui şi pe amintirea lui Abbas,
stră bunul să u, că trebuie să -l întrebe, sau îşi pune capă t
vieţii…
Vă zâ ndu-i aşa-zisul calif că iar şoptesc, s-a îndreptat spre
Djafar:
— Ce tot gră ieşti cu prietenul tă u? Pe Alah! Vreau să
cunosc tot adevă rul.
— Stă pâ ne! a ră spuns Djafar. Prietenul meu a vă zut pe
trupul tă u urme de lovituri, şi a spus că sunt urmele unor
bă tă i crâ ncene! Drept este? Poate afla cum s-a întâ mplat
aceasta?
Aşa-zisul calif a zâ mbit. A spus oftâ nd:
— Minunată e istoria mea! Dacă ar fi înscrisă cu acul în
adâ ncul ochiului, ar servi tuturor drept învă ţă tură … Iată ,
ascultă torilor preabuni! Dacă voi face semn acestor doi
slujitori, unul va spune că e Djafar, celă lalt că e Mesrur. Aşa
e?
— Aşa e! au ră spuns amâ ndoi slujitorii.
— Ş i totuşi nu-i adevă rat! a adă ugat aşa-zisul calif,
zâ mbind. Eu nu sunt stă pâ nitorul dreptcredincioşilor! Mă
numesc Mahomed Ali, fiul lui Mahomed, bijutierul. Tată l
meu a fost om ales şi mi-a lă sat la moarte avere nenumă rată .
Într-o zi, în timp ce şedeam în casa mea de negoţ, înconjurat
de oamenii mei, a venit o fată că lare pe catâ r, cu trei roabe ca

1306
luna de frumoase. Ea s-a dat jos, în faţa pră vă liei mele. S-a
aşezat lâ ngă mine şi m-a întrebat dacă sunt Mahomed-
bijutierul.
Am ră spuns:
— Eu sunt, şi sunt în acelaşi timp supusul rob al tă u…
— Ai bijuterii frumoase?
— Stă pâ na mea! am ră spuns. Vreau să -ţi ară t tot ce am, şi
dacă -ţi va plă cea ceva, robul tă u va fi fericit; dacă nu, robul
tă u nemâ ngâ iat fi-va…
Aveam o sută de şiraguri de pietre preţioase, şi i le-am
ară tat toate, însă ei nu i-a plă cut nimic. A spus:
— Trebuie să ai şi mai frumoase…
Mai aveam, într-adevă r, un şirag de diamante cumpă rate
de tata, cu o sută mii dinari, şi atâ t de mari, cum nu se
gă sesc nici la cei mai bogaţi sultani. Cum i-am spus despre
diamante, a vrut să le vadă , şi cum le-a vă zut, a strigat:
— Iată ce mi-am dorit, de câ nd mă ştiu! Câ t ceri pe ele?
— Tata le-a cumpă rat cu o sută mii dinari…
— Atunci câ ştigi la ele cincizeci mii…
— Ş i diamantele, şi stă pâ nul lor stau la picioarele înă lţimii
tale…
— Pentru ca bună tatea ta să nu ră mâ nă neră splă tită , vino
să -ţi primeşti banii. Fie pentru noi toţi ziua de azi albă ca
laptele…
Eu mi-am închis pră vă lia şi am urmat-o. Ş i ea a încă lecat,
şi am mers în urmă , pâ nă la o casă minunată , ară tâ nd mare
bogă ţie.
Pe poartă se afla urmă toarea înscripţie, în aur şi azur:
„O casă, tristeţea să nu-şi găsească loc înăuntrul tău, şi
soarta să fie totdeauna binevoitoare cu stăpânul tău! Eşti loc
al bucuriei pentru oaspeţi”…
Fata s-a dat jos de pe catâ r, şi am intrat, şi m-a poftit să
şed pâ nă vine zaraful. M-am aşezat în faţa uşii, iar după
câ tva timp a venit afară o femeie, şi mi-a spus:

1307
 — Stă pâ ne, vino, rogu-te, înă untru, în acest gang, că ci nu
se cuvine să aştepţi la uşă …
M-am aşezat pe-o bancă din gangul casei, şi deodată a
venit altă fată , şi mi-a spus:
— Vino şi aşază -te lâ ngă uşa acestei încă peri, pâ nă -ţi vei
primi banii…
M-am aşezat unde mi-a spus fata, şi cum stam, am vă zut
un tron de aur, acoperit cu un covor, în faţă avâ nd o perdea
de mă tase. Cum perdeaua era ridicată , am cunoscut-o pe
fata ce cumpă rase de la mine diamantele. Acum le avea la
gâ t, şi chipul ei stră lucea prietenos ca luna, şi era atâ t de
frumos, încâ t mi-am pierdut cu totul minţile… Cum m-a
vă zut, ea s-a sculat, mi-a venit în întâ mpinare, spunâ ndu-
mi:
— O, lumina ochilor mei! Un bă rbat frumos ca tine nu se
va îndura de-o îndră gostită ? Află că -mi eşti drag… Ş tii cine
sunt eu? m-a întrebat apoi. Numele meu este Dunia, şi sunt
fata lui Jahjas, şi sora vizirului Djafar!… Nu te teme! a
adă ugat ea, vă zâ nd că m-am speriat. Gâ ndurile mele sunt
curate! Dacă vrei să te însori cu mine. Chem cadiul şi
martorii, numaidecâ t…
Cum am spus că mă învoiesc, a poruncit să fie chemaţi
cadiul şi doi martori, şi cum au venit şi unii şi alţii, ea a
spus:
— Acest om, cu numele Mahomed Ali, vrea să mă ia de
soaţă şi îmi dă acest lanţ de diamante…
Astfel, hrisovul de nuntă a fost numaidecâ t scris, şi s-a
adus vin, şi cupele pline au fă cut înconjurul mesei, şi câ nd
vinul a început a ne înfierbâ nta capetele, a fost chemată o
câ ntă reaţă cu lă uta, şi s-au câ ntat multe şi preafrumoase
versuri.
Ş i ne-a fermecat fata cu câ ntă rile, şi la porunca Duniei, au
venit încă nouă câ ntă reţe, iar pe urmă chiar Dunia a luat
lă uta şi a câ ntat:

1308
 „Iubirea lui m-a-nlănţuit mereu.
Aduceţi vin, să mă îmbăt şi eu!
Cântaţi, lăute! Stele, răsăriţi!
Voi, nuferi de pe ape, înfloriţi!”

Apoi, am luat eu lă uta, şi am câ ntat urmă toarele versuri:

„Să preamărim puterea nemărginitei Firi,

Că ţi-a-nsemnat obrajii cu crini şi trandafiri!
Cântaţi mărire Firii, căci a prelins văpăi,
Şi raze de lumină, în dulcii ochi ai tăi”…

Versurile mele i-au fă cut multă bucurie Duniei.

Am ră mas o lună în seraiul ei.
— O, lumina ochilor mei! Mi-a spus într-o zi. Vreau să mă
duc azi la baie. Ră mâ i singur pâ nă mă întorc…
— Cu plă cere, am spus, însă ea s-a dus numai după ce am
jurat că nu mă mişc din casă , dar abia a ajuns ea la capă tul
uliţei, că uşa s-a deschis şi a intrat o babă . Mi-a spus:
— O, stă pâ ne! Maria sa Sovaida, soaţa califului, vrea să te
vadă , că ci a auzit multe despre câ ntecul tă u frumos…
— Nu mă pot mişca de-aici, pâ nă se întoarce soaţa mea…
am ră spuns.
— Ţ i-o faci pe Sovaida vră jmaşă , feciorule… Vino, şi te poţi
întoarce numaidecâ t…
Am urmat-o la Sovaida.
— Tu eşti iubitul uneia, Dunia? m-a întrebat Sovaida.
— Sunt…
— Cu drept mi s-a spus că eşti cel mai frumos bă rbat!
Câ ntă -mi ceva, să -ţi aud glasul…
— Cu plă cere… am ră spuns, şi Sovaida a poruncit să fie
adusă o lă ută , şi după ce am câ ntat câ teva versuri, a spus:
— Alah să -ţi pă streze trupul să nă tos şi să -ţi dă ruiască o

1309
viaţă plină de bucurii, că ci frumuseţea şi farmecul îţi sunt
fă ră prihană ! Du-te acum acasă , înainte de întoarcerea
Duniei…
Eu am să rutat în faţa ei pă mâ ntul, şi tot baba aceea m-a
dus pâ nă la uşă , însă câ nd m-am întors, soaţa mea se şi
înapoiase, şi dormea pe-un divan. A deschis ochii. M-a izbit
cu picioarele. Striga, plină de gelozie:
— Ţ i-ai că lcat jură mâ ntul, şi te-ai dus la Sovaida! Pe Alah,
dacă nu mi-ar fi teamă de prea mare vâ lvă , i-aş pustii
seraiul…
Ş i chemâ nd un că mă raş cu paloş, i-a poruncit:
— Taie-i capul acestui mincinos necredincios!
Că mă raşul mi-a legat ochii, şi a vrut să -mi taie capul, însă
toate femeile din serai au alergat la Dunia, plâ ngâ nd:
— Oare numai acest om a fost supus greşelii? Oare e aşa
de mare greşeala sa?
Dunia s-a gâ ndit puţin.
A spus:
— Pe Alah! Să -i las atunci cel puţin o amintire…
Ş i a dat poruncă să fiu bă tut – şi din bă taia aceea am
ră mas cu urmele ce mi se mai vă d pe coaste…
Apoi a poruncit să fiu alungat din serai!
M-am tâ râ t încet pâ nă la locuinţa mea, şi am chemat un
medic, şi i-am ară tat ră nile. Medicul m-a îngrijit şi şi-a dat
multă osteneală să mă vindece. Apoi, după ce m-am
vindecat, m-am dus la baie, mi-am deschis pră vă lia din nou,
am vâ ndut tot ce mai era înă untru, şi mi-am cumpă rat patru
sute de hadâ mbi, cum nu mai are nimeni, în toate seraiurile
Ră să ritului. În fiecare zi iau două sute cu mine. Am mai
poruncit să mi se construiască o luntre mare, în preţ de o
mie două sute dinari, şi am luat pe lâ ngă mine un alai mare,
alcă tuit din oameni de felurite ranguri, şi m-am dat drept
calif, poruncind să se vestească în lungul apei Tigrului: „Cine
mişcă pe apa Tigrului, îşi pierde capul…”

1310
 Astfel tră iesc de-un an încheiat, fă ră să mai ştiu de
Dunia…
După ce Harun a auzit aceasta, a strigat:
— Lă udat fie Alah, cel ce nu lasă să se întâ mple nimic fă ră
temei!
Apoi l-a pă ră sit pe aşa-zisul calif, şi şi-a pus în gâ nd să -i
facă bogate daruri.
Cum a ajuns la seraiul să u, a spus că tre Djafar:
— Adă -l pe feciorul acela numaidecâ t…
Feciorul s-a speriat straşnic, şi câ nd a ajuns în faţa
califului, l-a recunoscut pe dată , şi s-a apropiat ruşinat peste
mă sură , şi a fă cut o rugă ciune adâ ncă , şi i-a dorit glorie
veşnică şi noroc fă ră sfâ rşit…
Ş i a rostit şi urmă toarele versuri:

„Seraiul tău cel binecuvântat

Ca nopţile din Mecca să fie căutat,
Şi pulberea din faţa-i s-o tot ia,
Cu fruntea, bătătorii de-adâncă temenea…
Şi înţelept să fii, ca un profet,
Frumos ca porumbelul, în zori, pe minaret…”

Califul i-a zâ mbit cu prietenie, auzindu-l, şi i-a ră spuns la

închinare, şi l-a poftit ală turi, şi i-a spus:
— O, Mahomed Ali! Vreau să mai aud câ te ceva din istoria
ta de ieri, că ci minunată este…
— Îndurare, o, stă pâ ne al tuturor dreptcredincioşilor! a
strigat feciorul. Dă -mi nă frama ta, în semn că nu mi se va
întâ mpla nimic…
Califul i-a dat nă frama, şi a cerut să -i istorisească iar
aventurile cu Dunia, şi înţelegâ nd din istorie că feciorul o
mai iubea, l-a întrebat:
— Să ţi-o aduc la inima ta, să rmane om?
— O, stă pâ ne al tuturor dreptcredincioşilor! a ră spuns

1311
feciorul. Nu s-ar afla timp mai bun şi loc mai potrivit unei
binefaceri!
— Ad-o numaidecâ t pe Dunia, sora ta… a poruncit califul
că tre Djafar.
Ş i s-a supus Djafar, şi câ nd sora sa a venit în faţa
califului, acesta a întrebat-o, ară tâ nd spre fecior, dacă -l
cunoaşte…
— De unde? S-a prefă cut că se miră Dunia, iar califul a
spus râ zâ nd:
— Ş tim toată istoria… Totul iese la lumină , oricâ t de adâ nc
ar fi ascuns…
Pe urmă , califul a râ s, şi a poruncit să fie chemat cadiul şi
martorii, şi să se întocmească alt hrisov de nuntă , şi l-a fă cut
pe Mahomed Ali curtean al să u.
Ş i au tră it fericiţi, spre necazul tuturor ră ilor, pizmaşilor şi
viclenilor, pâ nă le-a venit râ ndul să treacă şi ei acolo unde
peste somnul tuturor creşte iarba…

HARUN AL RAŞID ASCULTĂ TREI ISTORII…

În noaptea urmă toare, Ş eherazada a început astfel:

— Fă ră îndoială , preamă rit stă pâ ne, ştii şi tu că uneori
omul se află într-o asemenea stare bună , încâ t îi înveseleşte
şi pe cei din juru-i, şi se bucură de bucuriile altora, după
cum, de bună seamă , prea bine ştii că uneori suntem aşa de
trişti, încâ t nu ne putem suferi nici noi înşine, şi dacă ne
întreabă cineva ce avem, nu putem ră spunde, oricâ t ne-am
chinui mintea şi ne-am ră scoli gâ ndurile…
Într-o stare grozav de proastă se afla odată califul Harun,
câ nd credinciosul şi mult iubitul vizir Djafar a venit, parcă
chemat anume… L-a gă sit singur, ceea ce se întâ mpla rar, şi
vă zâ ndu-l aşa de trist, că mă car nu-şi ridica ochii, a tot stat
1312
în picioare, în faţa lui, pâ nă ce califul îl va învrednici cu o
privire.
În sfâ rşit, şi-a ridicat ochii şi s-a uitat la Djafar, dar iar şi
i-a lă sat în jos şi a ră mas în starea de mai-nainte…
Ş i nevă zâ nd Djafar în ochii califului mâ nie împotriva lui, a
luat în cele din urmă cuvâ ntul, şi a spus astfel:
— O, stă pâ nitorule al dreptcredincioşilor! Îngă duie-mi
numai o întrebare: de unde a izvorâ t tristeţea asta pe faţa ta,
câ nd bine se ştie că nu eşti din fire trist…
— E adevă rat, vizire; de obicei nu prea cad în tristeţe, şi
dacă n-ai fi venit să -mi spui, nici n-aş fi ştiut câ t sunt de
trist… Dacă nu te-a adus la mine vreo treabă ce nu suferă
amâ nare, fă -mi plă cerea şi nă scoceşte ceva, să mă înveselesc,
că ci tristă foarte este inima mea…
— O, stă pâ nitor al dreptcredincioşilor! M-a adus numai
datoria, şi-mi îngă dui să -ţi amintesc că însuţi tu ţi-ai luat
sarcina să veghezi cu ochi neadormiţi asupra bunelor
râ nduieli din Bagdad şi împrejurimile Bagdadului! Ş i cum
chiar ziua de azi era hotă râ tă pentru a cerceta cetatea şi
împrejurimile, iată , ai cel mai frumos prilej să -ţi alungi nourii
ce-ţi întunecă voioşia…
— Uitasem cu totul şi tu-mi aminteşti la timp prielnic! Du-
te deci şi schimbă -ţi veşmintele, că ci între timp mi le voi
schimba şi eu…
Ş i astfel, îmbră caţi ca neguţă tori stră ini, au ieşit împreună
printr-o poartă tainică a gră dinii, într-un maidan gol. S-au
îndepă rtat mult de porţile seraiului, apoi au înconjurat
cetatea pâ nă departe, la malul Tigrului, fă ră să vadă abateri
de la bunele râ nduieli.
Ş i au trecut fluviul cu prima luntre ce au gă sit-o, şi au
cercetat şi partea cealaltă a cetă ţii, apoi şi-au urmat drumul,
peste podul cel mare, ce lega cele două pă rţi ale Bagdadului.
Ş i întâ lnind la capă tul podului un moşneag orb, cerâ nd
pomană , califul s-a îndreptat spre el, şi i-a pus în mâ nă o

1313
monedă de aur. Orbul i-a apucat mâ na. L-a ţinut pe loc. A
vorbit:
— Oricine ai fi, omule milostiv, trimis de Alah să -mi dea
pomană , ascultă -mi, rogu-te, rugă mintea, miluieşte-mă cu
câ teva perechi de palme…
Ş i zicâ nd aceasta, moşneagul a lă sat mâ na califului,
pentru ca să -l poată pă lmui, dar, spre încredinţare că nu
pleacă , l-a apucat de veşmâ nt…
Uimit la culme, califul i-a spus:
— Om bun, eu nu-ţi pot îndeplini rugă mintea, şi mă voi
feri să pâ ngă resc pomana fă cută ţie, cu asemenea rea
purtare…
Gră ind astfel, califul a încercat să se desprindă , dar orbul
şi-a întrebuinţat toate puterile, spre a-l ţine locului.
— Stă pâ ne, i-a spus el, iartă îndră zneala şi obră znicia
mea, dar pă lmuieşte-mă , rogu-te, sau ia-ţi înapoi pomana!
Altfel nu mi-i îngă duit s-o ţin, că ci ar trebui să calc un
înfricoşat jură mâ nt! Dacă ai cunoaşte pricina, mi-ai da
dreptate…
Ş i fiindcă n-a vrut să mai piardă vreme cu el, califul i-a
tras o palmă uşoară , şi orbul i-a ră spuns cu multe mulţumiri
şi ură ri de bine. I-a dat numaidecâ t drumul de poala
veşmâ ntului, şi califul şi vizirul au mers mai departe.
— Acest orb trebuie să aibă o istorie grozavă , că cere de la
miluitorii lui perechi de palme… a spus califul. Vreau să ştiu
ce-i cu el! Întoarce-te deci, Djafare, spune-i cine sunt şi
porunceşte-i să vină la seraiul meu mâ ine, în timpul
rugă ciunii de după prâ nz…
Djafar s-a întors numaidecâ t, a dat orbului pomană grasă
şi câ teva perechi de palme; i-a spus porunca şi s-a întors
repede la calif.
Ş i s-au întors în cetate, şi în timp ce treceau printr-un
maidan, au întâ lnit o mare mulţime, uitâ ndu-se la un bă rbat
tâ nă r, că lare pe-o iapă , pe care o gonea în jurul maidanului

1314
cu frâ ul strâ ns, şi izbind-o neîntrerupt cu pintenii şi cu
biciul, atâ t de crunt, că bietul animal era cu totul acoperit de
spumă şi sâ nge…
Califul s-a mirat grozav de cruzimea omului, şi a întrebat
privitorii despre cauza cruzimii, dar i s-a ră spuns că nimeni
nu ştie, însă ştiut este că la ceasul acela, în fiecare zi, omul
îşi muncea iapa aşa…
Ş i mergâ nd mai departe, califul a spus vizirului Djafar să
ţină minte maidanul, şi să nu uite să -l înştiinţeze pe
chinuitorul iepei să se înfă ţişeze la serai, la acelaşi ceas cu
orbul.
Ş i înainte de a ajunge la serai, califul a ză rit pe-o uliţă o
clă dire nouă , socotită drept locuinţa unui curtean al să u. L-a
întrebat deci pe vizir dacă ştie a cui era casa, şi acesta a
ră spuns că nu ştie, însă va întreba…
Ş i a întrebat un vecin, şi vecinul i-a ră spuns că acea casă
era a lui Hogea Hasan, numit Alhabbal, din pricina meseriei
de frâ nghier. Ş i se spunea despre acel Hogea Hasan că fă ră
să ştie nimeni cum, dobâ ndise asemenea avere, încâ t a putut
plă ti uşor cheltuielile clă dirii acestei case mă reţe…
Djafar a spus califului tot ce a auzit, iar califul a gră it,
zicâ ndu-i:
— Vreau să -l vă d numaidecâ t pe acest Hogea Hasan
Alhabbal. Du-te deci şi fă -i cunoscut să se înfă ţişeze mâ ine la
acelaşi ceas…
Djafar i-a îndeplinit numaidecâ t porunca…
Ş i astfel, a doua zi, îndată după strigă rile muezinilor la
prâ nz, califul a intrat în divanul judecă torilor, şi marele vizir
i-a adus numaidecâ t pe cei trei oameni. Cum au intrat, s-au
aruncat tustrei la pă mâ nt, bă tâ nd temenelele înfricoşate ale
spaimei, în faţa tronului stă pâ nitorului dreptcredincioşilor!
Apoi, cum s-au ridicat, califul l-a întrebat pe orb cum îl
cheamă :
— Baba Abdallah…

1315
 — Ascultă deci, Baba Abdallah! Felul tă u de a cere pomană
mi s-a pă rut atâ t de ciudat, încâ t, dacă nu mă gră beam,
neavâ nd timp de pierdut, nu te miluiam cu o palmă . Să -mi
spui ce anume te-a hotă râ t să faci un jură mâ nt de neînţeles,
şi din ră spunsul tă u voi hotă rî dacă ai fă cut bine, şi dacă -ţi
voi putea îngă dui şi pe viitor o purtare rea, exemplu ră u
pentru tot Bagdadul… Spune-mi pe faţă cum de ţi-a venit
acest gâ nd ciudat…
Baba Abdallah s-a aruncat a doua oară cu faţa la pă mâ nt,
în faţa tronului, şi după ce s-a ridicat, a început:
— O, stă pâ nitorule al dreptcredincioşilor! Cu cea mai mare
smerenie te rog să mă ierţi pentru obră znicia mea, silindu-te
să -mi tragi palme! Îmi recunosc vina, şi pentru că atunci n-
am ştiut că în faţa mea se află stă pâ nul şi sultanul meu, îl
rog acum de îndurare, şi sper că vei lua neştiinţa mea în
socoteală ! În ce priveşte nebunia mea, trebuie să recunosc că
purtarea mea nu putea să pară altceva în ochii oamenilor! E
vorba de o nelegiuire groaznică , de care m-am fă cut vinovat,
şi pe care n-aş putea-o îndestul ispă şi, chiar dacă ar veni
unul după altul toţi oamenii şi mi-ar trage palme…
Vei judeca singur, o, stă pâ ne, după ce, potrivit poruncii
tale, îţi voi spune istoria mea…

ORBUL BABA ABDALLAH ÎŞI SPUNE ISTORIA. ŞI AFLĂM

LUCRURI DE MINUNE…

— Stă pâ nitorule al tuturor dreptcredincioşilor! a început

Baba Abdallah. M-am nă scut la Bagdad. Tata şi mama mi-au
lă sat o mică avere. Ş i cu toate că eram tâ nă r, n-am risipit
averea, ca alţii, eu lucruri fă ră trebuinţă .
Am ajuns în cele din urmă atâ t de bogat, încâ t aveam
optzeci de că mile, şi le închiriam neguţă torilor cu caravanele,
1316
care, după fiecare că lă torie în cele mai îndepă rtate ţinuturi,
îmi aduceau mari sume de bani…
Într-o zi din timpul înfloririi norocului meu, şi pe câ nd
eram mistuit de dorinţa straşnică de a mă îmbogă ţi mai tare,
mă înapoiam fă ră poveri, cu că milele, tocmai de la Basora. La
dus, fuseseră încă rcate cu mă rfuri pentru India. Le lă sasem
să pască într-un ţinut unde am gă sit pă şune bună . Ş i pe
câ nd ele pă şteau, a venit un derviş, care mergea la Basora pe
jos, şi s-a aşezat lâ ngă mine, să se odihnească .
L-am întrebat de unde vine şi încotro merge. Mi-a pus şi el
aceleaşi întrebă ri, la râ ndu-i, şi după ce am aflat unul de
altul, de unde veneam şi încotro mergeam, ne-am amestecat
merindele, mâ ncâ nd împreună …
Ş i mâ ncâ nd, am tot gră it despre fel de fel de lucruri, şi în
cele din urmă , dervişul a spus că nu departe de locul unde
stam se află o comoară , alcă tuită din bogă ţii atâ t de
nemă surate, încâ t chiar dacă aş lua aur şi pietre preţioase
câ t ar putea duce cele optzeci de că mile, nici nu s-ar bă ga de
seamă …
Cuvâ ntul lui m-a mirat şi m-a bucurat foarte, încâ t era să -
mi pierd minţile. Nu credeam că dervişul râ de de mine. M-am
aruncat de gâ tul lui. I-am spus:
— O, bunule derviş, vă d că -ţi pasă prea puţin de bogă ţiile
acestui pă mâ nt! La ce-ţi poate deci folosi cunoaşterea unei
asemenea comori? Eşti singur, şi poţi duce foarte puţin cu
tine! Arată -mi unde se află comoara, şi eu o voi încă rca pe
cele optzeci de că mile, iar ţie, drept mulţumire pentru
prietenie şi bucuria prilejuită , îţi voi da de pomană o
că milă …
De bună seamă că numai dimonul zgâ rceniei m-a
îndemnat să -i spun o prostie aşa de mare!
Cum şi-a dat seama de marea mea lă comie de bani,
dervişul nu s-a supă rat câ nd a auzit cu ce vreau să -l
ră splă tesc!

1317
 — O, fratele meu! a spus el, cu multă linişte. Vezi singur
că ceea ce vrei să -mi dai e prea puţin faţă de ceea ce vreau
să -ţi dau eu! Puteam să nu spun despre comoară nimic, şi să
pă strez taina. Ceea ce ţi-am împă rtă şit, din buna mea voie,
poate fi pentru tine dovadă de câ t de înclinat sunt să -ţi fac
un bine, şi prin întemeierea fericirii tale, şi a fericirii mele,
să -ţi las o amintire veşnică . Vreau să -ţi propun altceva, un
lucru mai drept. Ascultă şi spune-mi dacă -ţi convine… Spui
că ai optzeci de că mile. Eu sunt gata să te duc la comoară şi
să le încarc cu atâ ta aur şi pietre preţioase, câ t pot ele duce,
însă după ce le vom fi încă rcat, trebuie să -mi laşi mie
jumă tate din ele, cu tot cu încă rcă tură , şi să te mulţumeşti
cu cealaltă jumă tate, apoi ne vom despă rţi, fiecare ducâ ndu-
se unde vrea, cu că milele şi încă rcă tura lor… Vezi deci că
împă rţirea asta este dreaptă , că ci dacă tu îmi dă ruieşti
patruzeci de că mile, eu îţi fac rost de atâ ţia bani, încâ t îţi poţi
cumpă ra o mie de că mile…
Nu puteam spune că propunerea lui nu era foarte cinstită ,
însă , fă ră să mă gâ ndesc la bogă ţiile mari ce le dobâ ndeam,
am socotit pierdere mare împă rţirea pe din două a că milelor,
şi nu mă puteam împă ca nici cu gâ ndul că dervişul va lua tot
atâ t de mult ca mine. Pe scurt, îmi şi ară tam nerecunoştinţa,
înainte ca dervişul să -mi fi fă cut binele… Dar nu era timp de
pierdut. Trebuia să primesc, ori nu…
Mi-am adunat că milele numaidecâ t, şi am pornit la drum,
împreună . După câ tva timp, am ajuns într-o vale întinsă , cu
intrare foarte îngustă , încâ t că milele mele au putut intra
doar una câ te una, dar îndată ce valea a început a se lă rgi,
le-am câ rduit iar, în cea mai bună râ nduială … Valea trecea
acum printre doi munţi, şi o închideau, în urma noastră , în
spate, într-un semicerc, şi erau atâ t de înalţi, de pră pă stioşi
şi de greu de urcat, încâ t nu aveam a ne teme că am putea fi
vă zuţi de vreun muritor… După ce am intrat mai bine între
munţi, mi-a spus dervişul:

1318
 — Să au mai înaintă m! Opreşte că milele şi porunceşte-le
să îngenuncheze aici, să le putem încă rca fă ră osteneală !
Îndată mă duc să deschid comoara…
Am poruncit că milelor, să îngenuncheze… M-am dus pe
urma dervişului. Câ nd l-am ajuns, am vă zut că avea în mâ nă
o scă pă ră toare, şi tocmai strâ ngea bucă ţi de lemne uscate,
pentru foc. Ş i cum a aprins focul, a aruncat în flă că ri tă mâ ie
şi a rostit câ teva cuvinte. S-a ridicat un fum gros. El a
despicat fumul, şi tot atunci a apă rut în stâ nca dintre cei doi
munţi un portal uriaş, cu sculpturi ciudate.
Ş i cum s-a deschis portalul, am vă zut în faţa ochilor
noştri, într-o adâ ncitură mare, un serai mă reţ, parcă nu
clă dit de mâ ini omeneşti, ci mai degrabă de nişte spirite, că ci
era peste putinţă ca oamenii să -şi fi închipuit mă car
asemenea lucrare…
— Însă , o, stă pâ nitorule al dreptcredincioşilor, vorba asta o
spun abia acum, în faţa ta, că ci atunci nu mi-a venit în gâ nd.
Da, stă pâ ne, nici mă car m-am admirat bogă ţiile nemă surate,
ci m-am nă pustit ca un vultur asupra pră zii, asupra celei
dintâ i movile de aur, şi am început să -l arunc în sacii aflaţi
în numă r foarte mare… Ş i aş fi umplut sacii pâ nă la gură , cu
dragă inimă , dar trebuia să mă gâ ndesc câ t pot duce
că milele… Dervişul a umplut şi el sacii, dar am vă zut că lua
mai mult pietre preţioase. Pe scurt, am umplut toţi sacii, şi i-
am urcat pe că mile. Nu ne ră mâ nea decâ t să închidem
comoara la loc, şi să pornim pe drumul de întoarcere. Ş i
înainte de a porni, dervişul a intrat încă o dată în încă perea
comorii, şi eu am vă zut cum a scos dintr-un loc, unde se
aflau nenumă rate vase de aur mă estru lucrate, o cutie mică ,
dintr-un lemn necunoscut, şi a bă gat-o în sâ n. Apoi, muntele
s-a închis la loc.
Am îndemnat că milele să se ridice cu poverile, şi le-am
împă rţit în două . Eu am trecut în fruntea celor patruzeci ale
mele, şi dervişul în fruntea celor cuvenite lui. Astfel am mers

1319
iar, pe calea îngustă , ca la pă trunderea în vale, şi am tot
mers departe, pâ nă la drumul mare, unde am vrut să ne
despă rţim, dervişul spre Basora, eu spre Bagdad.
I-am mulţumit cu cele mai că lduroase cuvinte, pentru că
m-a ales tocmai pe mine la împă rţirea bogă ţiilor nemă rginite,
apoi ne-am îmbră ţişat cu toată inima, ne-am luat ră mas
bun, şi ne-am vă zut de drum…
Dar abia am fă cut câ ţiva paşi, să -mi ajung că milele, că
dimonul pizmei şi al nerecunoştinţei a pus stă pâ nire pe
inima mea! Nu mă puteam învă ţa cu pierderea celor
patruzeci de că mile şi a bogă ţiilor…
„Dervişul, mi-am spus eu, nu are nevoie de toate bogă ţiile
acestea. Poate face ce vrea cu toată comoara, şi-şi poate lua
câ t şi câ nd vrea…”
Ş i astfel, cuprins de cea mai neagră nerecunoştinţa, m-am
hotă râ t să -i iau că milele cu încă rcă tura. Am oprit caravana
mea. Am fugit în urma dervişului, strigâ ndu-i din ră sputeri,
ca şi cum aş avea să -i spun ceva. I-am fă cut semn să
oprească … El mi-a auzit strigă tul. S-a oprit.
— Fratele meu! i-am spus ajungâ ndu-l. Cum te-am
pă ră sit, mi-a venit în gâ nd că eşti derviş, obişnuit cu o viaţă
liniştită , liber de toate grijile lumii. Nu ştii deci ce povară ai
luat asupră -ţi, prin numă rul atâ t de mare de că mile! Ascultă -
mă pe mine şi mulţumeşte-te cu treizeci, deşi chiar şi acestea
au să -ţi aducă destulă trudă ! Te poţi bizui pe mine, că ci eu
sunt, pă ţit…
— Cred că ai dreptate, a ră spuns dervişul, şi-ţi
mă rturisesc că la asta nu m-am gâ ndit… Chiar şi începusem
să mă neliniştesc! Alege deci, după placul tă u, zece că mile, şi
du-le cu tine…
Eu mi-am ales zece că mile, şi le-am îndreptat spre
caravana mea. La drept gră ind, nu crezusem că dervişul se
va lă sa aşa de uşor convins. Firea lui îngă duitoare mi-a mă rit
lă comia şi mai mult, şi m-am gâ ndit că pot că pă ta tot aşa de

1320
uşor încă zece că mile. În loc să -i mulţumesc deci pentru
preţiosul să u dar, am adă ugat:
— Fratele meu bun! Nu mă pot despă rţi de tine, fă ră să -ţi
spun ce greu e să conduci treizeci de că mile încă rcate, mai
ales pentru un om neobişnuit cu asemenea treburi. Cred deci
că ar fi mult mai bine dacă ai vrea să -mi mai faci un dar.
Vezi bine că nu gră iesc din lă comie, ci mai degrabă pentru a-
ţi face un mare bine! Uşurează -ţi deci povara cu încă zece
că mile, şi dă -mi-le, că ci pentru mine-i tot una dacă am grijă
de-o sută , sau de una singură …
Dervişul mi-a dat numaidecâ t încă zece că mile. A ră mas
doar cu două zeci, însă eu aveam şaizeci, cu încă rcă tura
întrecâ nd bogă ţiile multor şahi şi sultani… S-ar putea crede
că mă mulţumisem deplin, cu câ t aveam!
Însă , o, stă pâ nitor al dreptcredincioşilor, semă nă m cu
însetatul care, cu câ t bea mai mult, cu atâ t setea îi creşte.
Ardea în mine lă comia de a pune mâ na şi pe celelalte
două zeci de că mile!
Am început să -l rog iar, cu stă ruinţă , şi cu cea mai mare
neruşinare, să -mi mai dea zece…
Mi le-a dat! Apoi, spre a mi le da şi pe ultimele zece, l-am
îmbră ţişat, şi l-am rugat atâ t de mult să -mi asculte
rugă mintea, încâ t mi le-a dat şi pe ultimele zece…
— Însă să foloseşti bine darul, fratele meu! Spre ajutorarea
să racilor…
Eram însă prea orb, spre a mă putea folosi de acest sfat
înţelept. Nemulţumit cu stă pâ nirea celor optzeci de că mile, şi
cu încă rcă tura nemă surată de comori, ce trebuiau să mă
facă cel mai bogat om, m-a dus gâ ndul şi la cutioara luată de
el din peşteră .
După ce l-am îmbră ţişat şi mi-am luat ră mas bun, m-am
întors. I-am spus:
— Încă ceva, o, cucernice derviş… La ce-ţi foloseşte
cutioara? Mi se pare atâ t de lipsită de valoare, încâ t nu i se

1321
cuvine osteneala de a o lua cu tine, mai cu seamă un derviş,
care cu silă se uită la deşertă ciunile lumeşti…
Eram mai puternic decâ t el, eram hotă râ t să i-o iau cu
sila, dacă nu mi-o dă de voie! Dervişul a scos-o din sâ n
numaidecâ t, şi mi-a dat-o. Mi-a spus:
— Ia şi asta, pentru ca să nu lipsească nimic, spre
mulţumirea ta! Dacă mai pot face pentru tine ceva, trebuie
doar să porunceşti…
Cum am luat cutioara, am deschis-o. Avea înă untru alifie.
Am spus dervişului:
— Fiindcă eşti atâ t de prietenos şi-mi împlineşti toate
rugă minţile, te rog să -mi spui la ce-i bună alifia asta…
— Are întrebuinţare ciudată şi minunată ! Dacă -ţi ungi cu
ea ochiul şi pleoapa stâ ngă , îţi apar în faţa ochilor toate
comorile din sâ nul pă mâ ntului. Dacă -ţi ungi însă ochiul
drept, orbeşti…
— Vreau să încerc alifia numaidecâ t! Am spus, întinzâ ndu-
i cutia. Ia-o şi unge-mi ochiul stâ ng, că ci te pricepi mai
bine…
Dervişul mi-a spus să închid ochiul stâ ng. L-a uns cu
alifie. Cum l-am deschis, am vă zut că -mi spusese adevă rul.
Am ză rit, într-adevă r, o mulţime grozavă de comori, bogă ţii
atâ t de minunate, încâ t mi-ar fi peste poate să le descriu…
L-am rugat să -mi ungă puţin şi ochiul drept.
— Cu plă cere! a ră spuns el, însă trebuie să te gâ ndeşti la
urmă ri, că ci dacă te ung, numaidecâ t orbeşti…
Aşa gră it-a dervişul, însă eu am crezut că vrea să ascundă
cine ştie ce taină .
I-am spus:
— Dragă frate, vă d că vrei să râ zi de mine. Cum se poate
ca aceeaşi alifie să facă şi bine şi ră u?
— Ş i totuşi aşa este, a ră spuns dervişul. Poţi să nu mă
crezi, dar eu nu ascund niciodată adevă rul…
N-am vrut să mă încred în cuvâ ntul lui. Mi-am închipuit,

1322
în nebunia mea, că dacă alifia pusă pe ochiul stâ ng a avut
puterea de a mă învrednici să vă d toate comorile pă mâ ntului,
dacă îmi voi unge cu ea ochiul drept, voi avea puterea de a fi
stă pâ nitorul lor… Cu această credinţă , l-am rugat stă ruitor
să -mi ungă ochiul drept, dar n-a vrut…
— După ce ţi-am fă cut atâ t de mult bine, fratele meu, nu
mă pot hotă rî să te arunc într-o asemenea nenorocire.
Gâ ndeşte-te ce trist e să -ţi pierzi lumina ochilor…
Eu însă am împins îndă ră tnicia pâ nă dincolo de margini:
— Fratele meu, am spus aproape mâ nios… Unge-mi
numaidecâ t şi ochiul drept, aşa cum te rog eu… În numele
lui Alah, arată -mi şi această ultimă bucurie… Chiar dacă mi
s-ar întâ mpla orice, nu voi fi supă rat pe tine niciodată .
Dervişul şi-a pus la bă taie toată puterea cuvâ ntului, să mă
abată de la gâ ndul meu, dar câ nd a vă zut că eram în stare
să -i silesc, a spus:
— Fiindcă vrei cu tot dinadinsul, facă -se voia ta…
Ş i astfel, a luat puţină alifie şi mi-a uns ochiul drept. L-am
închis cu putere. Însă , vai! Câ nd l-am deschis, n-am mai
vă zut decâ t un întuneric deplin, şi am ră mas din ceasul acela
orb, precum mă vezi…
— Derviş blestemat de Alah! am strigat eu. Vă d acum că
tot ce mi-ai spus a fost prea adevă rat! Oh, lă comie
nesă ţioasă ! În ce pră pastie a mizeriei m-ai aruncat! Recunosc
că mi-am fă cut-o cu mâ na mea, însă , scumpul meu frate, am
continuat eu că tre derviş, ai fost atâ t de prietenos şi darnic
faţă de mine, dar oare nu cunoşti tu, printre atâ tea taine
minunate, şi taina redă rii luminii ochilor?
— Nefericitule, a ră spuns dervişul. Eu nu sunt vinovat de
că derea ta în nenorocire! De altfel n-ai că pă tat decâ t ce ţi s-a
cuvenit, că ci orbirea inimii e şi spre orbirea ochilor… E
adevă rat că cunosc taine, precum te-ai putut încredinţa, dar
taina redă rii luminii ochilor n-o cunosc… Bogă ţii ai avut, şi
te-ai ară tat nedemn de ele! Acum nu le mai ai, că ci, prin

1323
mâ inile mele, aceste bogă ţii ajunge-vor la oamenii să rmani…
A tă cut dervişul. N-am ştiut ce să -i ră spund. M-a lă sat
acolo, copleşit de cea mai mare durere şi disperare. A adunat
cele optzeci de că mile în caravană , şi le-a mâ nat pe drumul
spre Basora.
L-am rugat să nu mă pă ră sească , să mă ducă cel puţin
pâ nă la cel mai apropiat drum de caravane. A ră mas surd
faţă de rugă minţile şi vaietele mele. În felul acesta,
pierzâ ndu-mi lumina ochilor şi tot ce mai aveam în lume, aş
fi murit de inimă rea şi foame, dacă a doua zi nu m-ar fi
primit de milă o caravană , ce se întorcea din Basora, şi nu
m-ar fi adus la Bagdad.
Aşa am ajuns, de la cea mai mare bogă ţie, la sapă de lemn!
M-am hotă râ t să cerşesc. Pentru a-mi ispă şi însă nelegiuirea
lă comiei, m-am hotă râ t să cer miluitorilor mei evlavioasele
palme peste obraji…
Iată , o, stă pâ nitor al dreptcredincioşilor, asta e pricina
purtă rii mele! Să mă ierţi şi mă supun cu dragă inimă
pedepsii ce mi se cuvine!
După ce orbul şi-a sfâ rşit istoria, califul s-a minunat
straşnic şi i-a zis:
— O, Baba Abdallah! Mare este pă catul tă u, însă ţi-ai dat
singur seama de urâ ciunea lui! Pentru ca să nu mai primeşti
palme pe la podurile Bagdadului, îţi dau pentru toată viaţa
pomana de patru drahme de argint pe zi! Marele vizir ţi le va
plă ti. Ră mâ i deci aici şi aşteaptă pâ nă ce marele vizir îmi va
îndeplini porunca…
La aceste cuvinte, Baba Abdallah s-a aruncat la pă mâ nt,
în faţa tronului, şi după ce s-a ridicat, a mulţumit cu
smerenie şi i-a urat noroc, fericire şi binecuvâ ntare…
Straşnic i-a plă cut această istorie lui Harun!
S-a întors asupra feciorului:
— Cum te cheamă ?
— Sidi Numan…

1324
 — Sidi Numan, am vă zut în viaţa mea cai mulţi, şi eu
însumi am că lă rit mulţi, însă neomenie ca aceea să vâ rşită de
tine ieri, într-un maidan, n-am mai vă zut! Toţi privitorii erau
mâ nioşi peste mă sură de cruzimea ta, şi au început a ră cni
la tine. Eu însumi m-am mâ niat, şi puţin a lipsit să mă dau
pe faţă , spre a curma cruzimea! Dar faţa ta nu arată a om
crud şi aspru. Vreau să cred că ai avut un temei puternic…
Spune-mi adevă rul gol-goluţ, şi nu-mi ascunde nimic…
Sidi Numan a priceput uşor că nu va putea ocoli adevă rul.
Îi venea greu să istorisească totul, aşa cum i s-a cerut. S-a
schimbat la faţă de mai multe ori, ară tâ nd câ t de mare îi era
încurcă tura. S-a aruncat la picioarele califului, şi câ nd s-a
ridicat, a vrut să înceapă , dar a ră mas în picioare, cu totul
uluit şi fă ră grai.
— Sidi Numan, i-a spus califul, liniştit. Vino-ţi în fire şi
închipuieşte-ţi că nu mie ai să -mi istoriseşti, ei unui prieten
care te roagă … Dacă în istoria ta apar anumite lucruri ce te
pun în încurcă tură , şi despre care crezi c-ar putea să mă
atingă , te iert de pe acum… Înlă tură -ţi deci teama, şi
istoriseşte deschis, şi nu-mi ascunde nimic, ca şi cum l-ai
avea în faţă pe cel mai bun prieten…
Sidi Numan, astfel auzindu-l, a început:
— Stă pâ nitor al dreptcredincioşilor! Oricâ t de sfios şi
speriat ar trebui să se simtă orice muritor câ nd se apropie de
stră lucirea tronului tă u, eu mă simt totuşi destul de puternic
spre a crede că teama aceasta plină de respect nu-mi va
închide gura, câ nd voi vorbi în faţa ta, că ci eu ştiu câ tă
supunere îţi datorez. E de datoria mea să -ţi spun nu numai
despre ceea ce m-ai întrebat, ci şi despre multe altele! Fă ră a
fi omul cel mai de treabă , nu sunt totuşi destul de ră u spre a
să vâ rşi ceva împotriva legilor! Îmi dau seama că nu sunt
scutit de greşelile să vâ rşite din neştiinţă . Nu vreau să mă
folosesc de iertarea fă gă duită în bună tatea ta, fă ră să mă
asculţi, ci, dimpotrivă , mă supun dreptă ţii tale şi orică rei

1325
pedepse cuvenite.
Mă rturisesc că felul cum mi-am bă tut iapa e ciudat, crud
şi pildă rea pentru alţii! Nă dă jduiesc însă că vei gă si
întemeiate pricinile mele şi mă vei gă si mai vrednic de milă
decâ t de pedeapsă . Însă n-am voie să -ţi pun la încercare
ră bdarea printr-o cuvâ ntare plictisitoare. Ascultă deci ce mi
s-a întâ mplat…

ASCULTĂM ISTORIA FECIORULUI… DE CE-ŞI BĂTEA

IAPA ŞI DE CE ERA VREDNIC DE MILĂ TOT EL…

— Stă pâ nitor al tuturor dreptcredincioşilor! N-am să

vorbesc de ai mei, că ci nu mă trag din oameni de seamă , viţa
mea nu e atâ t de stră lucitoare, spre a fi vrednică de
pomenire… În ce priveşte avutul, înaintaşii mei, prin
chibzuinţă şi înţelepciune, mi-au lă sat atâ t câ t îmi puteam
dori, spre a tră i ca om cinstit, fă ră ambiţii şi fă ră să cad
povară cuiva. Astfel stâ nd lucrurile, singurul vis ce-l mai
puteam avea, spre întregirea fericirii mele, ar fi fost o femeie
de treabă , că reia să -i pot dă rui întreaga mea dragoste şi să
fie pă rtaşă la fericirea mea…
Însă , se vede că lui Alah nu i-a plă cut să -mi dă ruiască o
soaţă cum doream, ci mi-a dat una înspă imâ ntă toare! Încă
din prima zi după nuntă , a început să -mi pună ră bdarea la
încercare. M-am însurat şi eu, după obiceiul ţă rii, fă ră să -mi
vă d mireasa, decâ t după ce se scrie hrisovul de nuntă .
Câ nd am vă zut-o prima dată la faţă , m-am bucurat că , în
ce priveşte frumuseţea ei, nu fusesem amă git! Am gă sit-o cu
totul după placul meu.
În prima zi după nuntă , ni s-a dat un prâ nz alcă tuit din
mai multe feluri. Am intrat în încă perea unde era pusă masa,
şi fiindcă n-am gă sit-o pe soaţa mea acolo, am spus să fie
1326
chemată . Ea a venit după ce m-a lă sat să aştept un timp. Ne-
am aşezat la masă . Am început cu orezul. L-am mâ ncat ca de
obicei, cu lingura. Soaţa mea, dimpotrivă , în loc să se
slujească de lingură , ca toţi oamenii, a scos un fel de
linguriţă şi a început să ia orez şi să şi-l ducă la gură , bob cu
bob, că ci mai mult nu putea lua cu linguriţa…
Am întrebat-o mirat:
— Amino, aşa ai învă ţat a mâ nca orezul? Îl mă nâ nci aşa,
pentru că vrei să -l guşti bob cu bob, sau vrei să -l numeri,
spre a nu mâ nca altă dată mai mult ca azi? Dacă numeri
boabele din economie, spre a mă feri de ruină , n-ai a te teme
în privinţa asta, şi te pot încredinţa că din pricina orezului n-
o să ne ruină m… Avem destul, spre a tră i bine.
I-am fă cut mustră rile cu glas prietenos, nă dă jduind să
capă t un ră spuns ca lumea, dar Amina n-a scos un cuvâ nt.
Mâ nca mai departe, bob cu bob, anume spre a mă scoate din
să rite. Iar câ nd au venit la râ nd celelalte bucate, ducea câ te-
o firimitură la gură , câ nd şi câ nd, nu mai mult, nici mai
puţin decâ t ar fi ciugulit o vrabie… Îndă ră tnicia asta m-a
supă rat, dar am vrut să ră mâ n la pă rerea cea mai bună
despre ea, şi spre a fi îngă duitor, am bă nuit că nu era
obişnuită să stea la masă de faţă cu bă rbaţii… Ş i mă
gâ ndeam că mă cunoştea prea puţin, că aşa i se spusese de-
acasă , de la pă rinţi, să nu fie lacomă , că nici chiar faţă de
soţul tă u nu-i cu cale să te ară ţi hulpavă la masă … Ş i m-am
mai socotit că poate mai mâ ncase, sau ră bda ca să poată
mâ nca mai tâ rziu, singură . Gâ ndurile acestea m-au oprit să
mai spun vreun cuvâ nt.
Apoi, după masă , mi-am luat de la ea ră mas bun, tot aşa
de prietenos, şi am lă sat-o. Seara, lucrurile s-au petrecut la
fel, şi tot aşa şi în ziua urmă toare… Mi-am dat seama că o
femeie nu poate tră i mâ ncâ nd aşa de puţin, că trebuie să fie
la mijloc o taină . Asta m-a dus la hotă râ rea de a mă preface.
M-am prefă cut că nu mă mai uit la ea, cu speranţa că se va

1327
învă ţa cu timpul şi se va da după mine…
Însă speranţa mi-a fost deşartă , cum am trebuit să vă d nu
prea tâ rziu…
Am vă zut deci, preaînalte calif Harune, că soaţa mea era
prietenă cu nişte spirite rele, împreună cu care mergea
noaptea la ospeţe. Cum a aflat că ştiu, s-a uitat la mine cu
înspă imâ ntă toare vrajbă !
— Tică losule! a strigat. Primeşte-ţi pedeapsa! În câ ine
prefă -te!
Cum a rostit aceste cuvinte tică loasa vră jitoare, m-am
prefă cut în câ ine. Eram atâ t de mirat de schimbarea
neaşteptată , încâ t nu m-am gâ ndit să fug de acolo
numaidecâ t, şi astfel ea a avut câ nd pune mâ na pe-o bâ tă .
M-a bă tut groaznic, încâ t nu înţeleg cum de n-am că zut mort
pe loc. Am crezut că voi putea scă pa de furia ei, dacă mă voi
ascunde în ogradă , însă ea m-a urmă rit, şi oricâ t de dibaci
mă ascundeam dintr-o parte în alta, spre a ocoli loviturile,
totuşi n-am fost destul de sprinten, şi a trebuit să -i mai simt
mâ na, greu şi crunt… Dar, în cele din urmă , ea a obosit tot
bă tâ ndu-mă şi urmă rindu-mă , însă nu s-a necă jit că n-a
izbutit să mă omoare! A nă scocit ceva dră cesc. A deschis
poarta la drum, însă numai un pic, aşa fel, ca dacă voi
încerca să mă strecor, s-o trâ ntească şi să mă strivească …
Am bă nuit îndată ce ticluise. Mi-am potrivit clipa atâ t de
bine, pâ ndindu-i toate mişcă rile, încâ t am izbutit s-o
pă că lesc şi să mă strecor repede afară , ză dă rnicindu-i astfel
tică loasele ticluiri! Am scă pat într-adevă r, fă ră altă pagubă
decâ t că mi-a fost ştirbit puţin vâ rful cozii! Am urlat de
durere. Alergam în lungul drumului, scheunâ nd, încâ t toţi
câ inii s-au nă pustit, muşcâ ndu-mă .
Dar, spre a scă pa de urmă rirea lor, am intrat într-o
mă celă rie, unde se vindeau capete de berbec, limbă şi
picioare de vită . Plin de milă , mă celarul mi-a luat îndată
partea, şi a fugă rit câ inii. M-am ascuns într-un colţ. Dar nici

1328
acolo n-am gă sit scă parea şi ocrotirea, că ci mă celarul era
unul dintre proştii ce cred că să rmanii câ ini sunt necuraţi, că
nu se află pe pă mâ nt destulă apă şi destul să pun spre a-şi
spă la veşmintele cum trece un câ ine pe lâ ngă ei…
După ce s-au îndepă rtat câ inii, mă celarul a tot încercat mă
scoată din casă , însă eu m-am ascuns bine, astfel că nu mi-a
putut veni de hac! Deci, fă ră voia lui, mi-am petrecut noaptea
la el în pră vă lie, şi mare nevoie am avut de odihnă , în urma
bă tă ilor că pă tate de la Amina…
A doua zi, câ nd s-a întors mă celarul cu cumpă ră tură
proaspă tă , şi a deschis pră vă lia, şi şi-a întins marfa, am ieşit
din colţul meu, şi vă zâ nd mai mulţi câ ini din vecini atraşi de
mirosul că rnii, m-am amestecat printre ei. Mă celarul mi-a
aruncat bucă ţi mai mari ca celorlalţi.
Apoi, după ce şi-a închis mâ na milostivă , am vrut să mă
reîntorc în pră vă lie, şi am dat din coadă cu prietenie, şi m-
am uitat la el cu o privire rugă toare, însă mă celarul a ră mas
neînduplecat, şi sta în uşă cu bă ţul în mâ nă , şi cu o faţă atâ t
de neîndură toare, încâ t am fost nevoit s-o şterg de-acolo.
M-am oprit în faţa unei brută rii, unde am vă zut un om
vesel şi pornit pe râ s. Tocmai mâ nca. Mi-a aruncat şi mie o
bucată de pâ ine. Nu m-am nă pustit, ca alţi câ ini, ci i-am
fă cut semn cu capul şi am dat din coadă , ca şi cum aş fi vrut
să -i ară t că -i mulţumesc… I-a plă cut omului, şi mi-a zâ mbit.
Nu-mi era foame, la drept gră ind, dar am luat bucata de
pâ ine, de dragul lui, şi am mâ ncat-o încet.
Vă zâ nd brutarul toate acestea, a fost atâ t de bun, încâ t m-
a lă sat să stau acolo, în pragul brută riei. M-am aşezat, cu
capul spre drum, spre a-i ară ta că de acum încolo nu vreau
decâ t să mă ocrotească . Brutarul m-a mâ ngâ iat, şi m-a
încurajat astfel să intru în casă . Am intrat, cu toată sfiala
cuvenită . Brutarul mi-a ară tat chiar şi locul unde să mă
aşez, fă ră să -i stau în drum. Am luat îndată locul în
stă pâ nire, şi l-am pă strat, câ t am stat în casa lui. Mi-am

1329
primit totdeauna partea, de la masa acelui om bun, iar eu i-
am ară tat cel mai mare devotament şi bună credinţă . Ochii
mei erau îndreptaţi spre el tot timpul, şi nu fă cea niciun pas
fă ră să nu mă ţin de el, prin casă sau câ nd ieşea prin cetate,
după cumpă ră turi. Mă aflam de câ tva timp în casa lui, câ nd,
într-o zi, a venit o femeie să cumpere pâ ine. A plă tit, dâ ndu-i
însă , printre banii buni, şi o monedă falsă . Brutarul a bă gat
de seamă , şi i-a dat-o înapoi, şi a cerut alta, bună . Însă
femeia n-a vrut s-o mai primească …
— Moneda ta, a spus brutarul, e atâ t de falsă , încâ t
încredinţat sunt că şi câ inele meu nu s-ar lă sa înşelat cu ea.
Vino încoa’, Obraz Negru! M-a chemat el, că ci aşa-mi spunea.
Am să rit sprinten pe tejghea. Brutarul mi-a aruncat
monedele dinainte:
— Uită -te, Obraz Negru, dacă printre monedele acestea se
află şi una falsă …
M-am uitat la toate monedele, mi-am pus laba pe cea falsă
şi am dat-o la o parte, privindu-l pe stă pâ nul meu. Ca şi cum
aş fi vrut să i-o ară t.
Brutarul, care încercase în glumă judecata mea, a ră mas
peste mă sură de mirat… Chiar şi femeia s-a mirat,
încredinţâ ndu-se că moneda era falsă … A dat alta, bună !
Cum a plecat ea, stă pâ nul meu a chemat vecinii, le-a
istorisit ce s-a întâ mplat, şi mi-a lă udat înţelepciunea! Ş i
câ nd vecinii au vrut să vadă cu ochii lor, mi-au pus în faţă o
mulţime de monede false, amestecate cu cele bune, şi eu am
pus laba numai pe cele false, pe cele bune dâ ndu-le la o
parte… Nici femeia nu s-a stă pâ nit, şi a spus tuturor
vecinelor ce vă zuse… Astfel s-a ră spâ ndit, în scurt timp,
vestea despre priceperea mea în cunoaşterea banilor falşi, nu
numai în vecini şi mahala, ci peste tot în cetate…
A trebuit să le fac pe plac tuturor celor ce veneau la
stă pâ nul meu, şi să le ară t priceperea. Lumea toată venea în
pră vă lie; faima mea i-a adus atâ ţia muşterii stă pâ nului, încâ t

1330
abia-i mai putea mulţumi pe toţi.
Asta a durat mult, şi stă pâ nul meu n-a putut să nu
mă rturisească vecinilor şi prietenilor că eu sunt o adevă rată
comoară pentru el. Dar totodată priceperea mea i-a adus şi
mulţi duşmani! Eram urmă rit, să fiu ră pit, şi stă pâ nul
trebuia să vegheze asupra mea necontenit!
Într-o zi, a venit o femeie, îndemnată şi ea de farmecul
noută ţii, şi a cumpă rat pâ ine. Locul meu obişnuit era pe
tejghea. Mi-a aruncat dinainte şase monede, cinci bune şi
una falsă . Am pus laba pe moneda falsă şi m-am uitat la
femeie, întrebâ nd-o din ochi dacă era adevă rat sau nu…
— Da, a ră spuns ea. Asta-i moneda falsă !
Ş i s-a tot uitat la mine. M-am uitat şi eu la ea. Apoi a plă tit
pâ inea, şi înainte de a ieşi, mi-a fă cut semn s-o urmez… M-
am gâ ndit că femeia aceea ştie ceva despre nenorocirea
întâ mplată mie. Nu m-am înşelat!… Am lă sat-o însă să -şi
vadă de drum, şi m-am mulţumit s-o privesc numai!
Dar după doi-trei paşi, s-a întors, şi vă zâ nd că mă uitam
după ea mereu, fă ră să mă mişc din loc, mi-a fă cut semn a
doua oară ! N-am mai şovă it. Brutarul era tocmai prins cu
cură ţirea cuptorului. Am să rit jos de pe tejghea! Am alergat
în urma femeii. Era bucuroasă foarte! După o bucată de
vreme, a ajuns acasă , a deschis uşa şi mi-a spus:
— Vino înă untru, că ci n-o să -ţi pară ră u că m-ai urmat…
Cum am intrat, ea a închis uşa, m-a dus într-o încă pere,
unde am vă zut o fată de o frumuseţe rară , şezâ nd şi câ rpind.
Era fiica acelei femei milostive.
— Fiica mea! i-a spus mama. Iată , îţi aduc câ inele
brutarului, cel ce ştie deosebi banii falşi de cei buni… Îţi vei
aminti ce-am spus eu, chiar de la început, câ nd i s-a dus
vestea, că poate e vorba de un om, prefă cut, de ră utatea
cuiva, în câ ine. Azi m-am gâ ndit să mă duc la brutar, să
cumpă r pâ ine. M-am încredinţat că acest câ ine e om, şi am
izbutit să -l aduc încoace. Ce spui, fată dragă ? Sau poate să

1331
mă fi înşelat în presupunere?
— Nu te-ai înşelat, mamă dragă , a ră spuns fata. Ţ i-o voi
dovedi îndată …
Ş i fata s-a sculat, a luat un vas cu apă , şi-a muiat în el
mâ na, m-a stropit şi a rostit:
— Dacă eşti câ ine din naştere, câ ine ră mâ i! Dacă eşti însă
om din naştere, atunci ia din nou chip de om, prin puterea
acestei ape…
Într-o clipă , vraja a fost desfă cută şi mi-am pierdut
înfă ţişarea de câ ine, şi m-am preschimbat iar în om. Pă truns
de mă reţia acestei binefaceri, m-am aruncat la picioarele
fetii, i-am să rutat poala veşmâ ntului şi am strigat:
— Scumpă eliberatoare a mea! Simt în adâ ncul inimii mele
nemaiîntâ lnita şi nesfâ rşita bună tate a ta faţă de un
necunoscut ca mine, şi te rog să -mi spui ce aş putea face, să -
ţi pot ară ta în chip demn recunoştinţa mea! Sau socoteşte-
mă drept robul tă u! Ş i spre a-l cunoaşte mai bine pe omul ce
l-ai primit în stă pâ nire, vreau să -ţi spun în câ teva cuvinte
istoria mea…
I-am spus apoi cine sunt, cum m-am însurat cu Amina,
cum i-am ră bdat toanele, iar la urmă i-am mulţumit şi
mamei acelei fete, pentru norocul nespus de mare ce mi-l
adusese, chemâ ndu-mă de la brută rie în urma ei…
— Sidi Numan, a spus că tre mine fata. Să nu mai vorbim
aşa, că ci cu nimic nu-mi eşti dator! Gâ ndul că ţi-am fă cut un
bine e mai preţios ca toate mulţumirile… Să gră im mai bine
despre Amina! Eu am cunoscut-o încă înainte de a o lua tu.
Precum bine am ştiut, ea este vră jitoare. Ş tie şi ea despre
mine că nu sunt stră ină de meşteşugul vră jitoriei! Am învă ţat
amâ ndouă la aceeaşi pricepută dă scă liţă … Ne-am întâ lnit la
baie deseori…
Trebuie să -ţi spun că încă nu-i destul ce am fă cut pentru
tine! Vreau să sfâ rşesc ce-am început! Nu mă mulţumesc
deloc că am rupt vraja prin care ea te-a alungat dintre

1332
oameni, într-un chip atâ t de urâ t! Trebuie să -i dai şi tu
pedeapsa cuvenită ! Întoarce-te în casa ta!
Apoi, eliberatoarea mea s-a dus într-o încă pere vecină , şi
câ t a stat ea acolo, am avut timp să -i mulţumesc încă o dată
mamei…
— Fiica mea, mi-a ră spuns mama, este, precum vezi, tot
atâ t de pricepută în vră jitorie ca şi Amina, însă fata mea
foloseşte ce ştie spre binele oamenilor, şi te-ai mira dacă ai
afla câ t bine a fă cut şi mai face cu ştiinţa ei… Iată de ce nu i-
am pus niciodată piedică în drum!…
Ş i tocmai câ nd mama a început să -mi spună una din
faptele minunate, fata s-a întors cu o sticlă .
— Sidi Numan, mi-a spus ea, am cercetat că rţile şi am
aflat că acum Amina nu-i acasă , dar că se va întoarce… Am
aflat că fă ţarnica se preface în faţa slujitorilor că e îngrijorată
foarte de lipsa ta, şi le-a spus că în timp ce sta la masă cu
tine, ţi-ai amintit deodată de o socoteală , şi a trebuit
numaidecâ t să pleci, şi că la plecare ai lă sat uşa deschisă , şi
a intrat un câ ine, şi că ea a trebuit să -l dea afară , cu lovituri
de bâ tă … Întoarce-te deci numaidecâ t acasă . Cum ţi se va
deschide, aşteaptă în încă perea ta, pâ nă se reîntoarce Amina;
că ci ea nu va lipsi mult. Cum vine, du-te în întâ mpinarea ei,
şi va fi atâ t de mirată că te vede, încâ t va încerca s-o ia la
fugă , însă tu stropeşte-o cu puţină apă din sticluţă şi
rosteşte cu îndră zneală cuvintele: „Primeşte-ţi pedeapsa
pentru ră utatea ta!”…
Mai mult nu-i nevoie să -ţi spun, că ci vei vedea singur ce se
mai întâ mplă …
Mi-am luat ră mas bun de la fată şi de la maică -sa…
M-am întors acasă ! Toate s-au întâ mplat cum le prevă zuse
fata. Amina n-a lipsit mult. Câ nd a intrat în ogradă , eu i-am
ieşit înainte, cu apa gata pregă tită !
Ea a scos un ră cnet puternic, şi a vrut să se întoarcă
repede spre poartă .

1333
 Eu am stropit-o cu apă , şi am rostit cuvintele!
Tot atunci, Amina s-a preschimbat în iapa pe care ai
vă zut-o ieri.
Am prins-o! Apoi am înşfă cat-o de coamă . Am tras-o, cu
toată împotrivirea ei, într-un grajd.
I-am pus că pă strul!
Ş i după ce am legat-o, am bă tut-o cu biciul, pâ nă eram
gata să pic de oboseală !
Ş i aşa, o bat zi cu zi!
— Stă pâ nitorule al dreptcredincioşilor! a continuat Sidi
Numan, încheindu-şi istoria. Îndră znesc să sper că nu mă vei
un pentru purtarea mea…
Câ nd califul a vă zut că Sidi Numan nu mai avea nimic de
adă ugat a gră it astfel:
— O, Sidi Numan! Ciudată e istoria ta, şi nu-ţi osâ ndesc
purtarea. Totuşi, dă -ţi seama ce chin e pentru ea să fie
înjosită la starea de animal! Dar rogu-te n-o mai bate… Ţ i-aş
porunci, Sidi Numan, să te duci la vră jitoare, s-o îndemni să
desfacă vraja, dacă nu mi-ar fi cunoscută încă pă ţâ narea şi
îndă ră tnicia vră jitorilor şi vră jitoarelor, că ci folosind prost
ştiinţa lor, ţi-ar putea face un şi mai mare ră u…
Califul s-a întors spre Hogea Hasan:
— Hogea Hasane! Trecâ nd ieri pe lâ ngă casa ta, am gă sit-o
atâ t de mă reaţă , că am vrut să aflu a cui este! Am aflat că tu
ai poruncit să fie clă dită , după ce mai înainte abia aveai cu
ce tră i din să rmană meseria ta… Mi s-a mai spus, de
asemenea, că nu te fă leşti cu bogă ţiile, şi le întrebuinţezi
bine, iar vecinii tă i spun multe lucruri bune despre tine…
— Toate acestea, a urmat califul după o clipă , m-au
bucurat destul, şi sunt încredinţat că mijloacele şi că ile
întrebuinţate de tine trebuie să fie minunate şi
nemaipomenite… Vreau deci să le aflu din gura ta, Hogea
Hasane, de aceea te-am chemat, să -mi faci plă cerea… Spune-
mi totul, deschis, ca să mă pot bucura şi mai mult de

1334
norocul tă u… Pentru ca voinţa mea de a şti să nu-ţi pară
ciudată , şi pentru ca să nu crezi că urmă resc ceva, ţi-o spun
deschis că nu râ vnesc la bogă ţiile tale, ci, dimpotrivă , îţi dau
ocrotirea mea, ca să te poţi bucura de ele…
Auzind cuvâ ntul califului, Hogea Hasan s-a aruncat în faţa
tronului, a atins covorul cu fruntea şi a început:
— Stă pâ nitor al dreptcredincioşilor! Orice om, care nu s-ar
şti curat la cuget ca mine, s-ar fi speriat la primirea poruncii
tale… Pentru că n-am avut niciodată pentru tine alt
simţă mâ nt decâ t respectul profund, şi niciodată n-am
să vâ rşit ceva ce ar fi ştirbit supunerea ce ţi-o datorez sau
legile ţă rii, am avut doar teama că mă va opri stră lucirea
mă reţiei tale! Asta pe de o parte! Pe de altă parte, cunoscut
este că tu primeşti şi asculţi cu înţelegere şi milă , chiar şi pe
cel mai de râ nd supus al tă u, şi asta m-a liniştit, şi nu m-am
îndoit că -mi vei da şi mie curaj să -ţi spun tot ce vrei să afli…
O, stă pâ nitor al dreptcredincioşilor, m-ai încredinţat de
puternica ta ocrotire, fă ră ca să ştii prin ce mi se cuvine, şi
sper că vei fi întă rit în starea bună faţă de mine!
Îţi voi istorisi deci viaţa mea…
După acest cuvâ nt ales, după care a vrut să se
încredinţeze de bună voinţa califului, şi după ce şi-a mai
chemat în minte cele trecute, Hogea Hasan a istorisit:

HOGEA HASAN ÎŞI SPUNE ISTORIA…

— Stă pâ nitor al tuturor dreptcredincioşilor! Spre a înţelege

mai bine pe ce că i am ajuns la norocul meu, trebuie întâ i de
toate să -ţi istorisesc despre doi prieteni ai mei, locuitori ca şi
mine ai slă vitei cetă ţi Bagdad! Prietenii mei tră iesc, şi pot
mă rturisi adevă rul spuselor mele. Lor le datorez cel mai mult.
Aceşti doi prieteni se numesc Saadi şi Saad. Saadi este
1335
grozav de bogat, şi are crezul că orice noroc în lume se
întemeiază pe stă pâ nirea marilor bogă ţii, că ci bogă ţiile, cum
spunea Saadi, îţi aduc puterea de a nu atâ rna de nimeni…
De altă pă rere este Saad! Spune şi el că este bine să ai ce-
ţi trebuie, dar numai atâ t câ t îţi trebuie de azi pe mâ ine, şi
spune că omul trebuie să -şi întemeieze fericirea pe virtute, şi
are voie să se lase dus de bunurile lumeşti, numai dacă ,
poate ajunge prin aceasta binefă că tor al oamenilor…
Saad tră ieşte credincios acestei virtuţi, şi e foarte fericit şi
mulţumit.
Ş i astfel, cei doi prieteni au ajuns într-o zi, plimbâ ndu-se,
tocmai la mahalaua unde eu lucram la frâ nghieria mea,
meserie moştenită de la tată l meu, şi moştenită de el de la
pă rinţii lui, şi aşa, din neam în neam, pâ nă la Adam…
Chiar după îmbră că minte şi-au dat seama că trebuie să fiu
foarte să rac.
S-au apropiat de mine. Vă zâ nd că voiau să -mi vorbească ,
m-a m oprit din lucru. Mi s-au închinat amâ ndoi, zicâ ndu-mi:
— Pacea fie cu tine!
Saadi şi-a început apoi cuvâ ntul. M-a întrebat cum mă
cheamă .
Eu, ră spunzâ nd închină ciunii lor, am ră spuns:
— Numele meu, stă pâ ne, este Hasan, şi mi se spune
„Alhabbal”, adică , „Frâ nghierul”, datorită meseriei mele…
— O, Hasane Alhabbal! a început Saadi. Ş tiut fiind că nu
se află meşteşug mai fă ră spor, nu mă îndoiesc că al tă u îţi
aduce totuşi destul spre a putea tră i binişor! Mă mir deci că ,
deşi munceşti de-atâ ta timp, n-ai pus nimic de-o parte, şi nu
ţi-ai cumpă rat multă câ nepă !… Ai putea împleti frâ nghii mai
multe, şi ai putea avea ucenici şi calfe, astfel uşurâ ndu-ţi
viaţa atâ t de grea…
— Stă pâ ne! am ră spuns. Nu te-ai mai mira că n-am pus
de-o parte nimic şi că n-am apucat pe drumul ară tat de tine
spre a mă îmbogă ţi, dacă ai şti că eu, cu toată munca mea

1336
din zori în noapte, câ ştig abia cu câ t să -mi pot cumpă ra, mie
şi familiei mele, pâ ine şi câ teva legume. Am soaţă şi cinci
copii, şi niciunul nu este destul de mare spre a mă putea
sprijini. Trebuie să -i hră nesc şi să -i îmbrac, şi dacă o
gospodă rie e chiar câ t de mică , sunt totuşi mii de trebuinţe.
Câ nepa nu e scumpă , într-adevă r, însă trebuie să ai bani ca
s-o cumperi, oricâ t de mic ar fi preţul ei… Din tot ce câ ştig,
întâ i pun de-o parte bani pentru câ nepă , că ci altfel n-aş
putea face faţă cheltuielilor casei. Îţi poţi da seama uşor că
mi-ar fi peste putinţă să economisesc, pentru a-mi crea o
stare, mie şi familiei. Nu avem, dar nici nu cerem nimă nui
nimic!
— Hasane Alhabbal! a ră spuns Saadi. Nu mă mai mir.
Ş i înţeleg prea bine de ce eşti nevoit să te mulţumeşti cu
starea ta. Dacă ţi-aş dă rui o pungă cu două sute monede
aur, nu i-ai întrebuinţa cu folos? Nu crezi că avâ nd suma
asta, ai putea deveni în scurt timp bogat, cum sunt cei mai
de vază bă rbaţi din breasla ta?
— Stă pâ ne, am ră spuns eu, pari a fi om cumsecade. Dacă
vrei să -mi pui la încercare iscusinţa, ei, bine, pe Alah,
îndră znesc să spun, fă ră a mă fă li, că o sumă mult mai mică
ar fi destul spre a-mi înflori nu numai starea, dar spre a
ajunge la starea celor mai cuprinşi breslaşi, iar în scurt timp
aş fi mai bogat decâ t toţi bogaţii Bagdadului la un loc!
Iscusinţă este destulă , o, stă pâ ne, dar şi angaralele mele mă
trag în jos! Iar dacă ceea ce spui nu e o glumă , îşi aş dobâ ndi
averi, le-aş folosi spre binele să rmanilor…
Darnicul Saadi mi-a dovedit îndată că gră ise cu inima
deschisă . A scos punga şi mi-a dat-o spunâ ndu-mi:
— Ia punga, şi vei gă si în ea două sute monede aur. Poţi fi
încredinţat că prietenul meu, Saad, aici de faţă , şi cu mine,
ne vom bucura foarte, câ nd vom auzi că banii aceştia ţi-au
adus înmiită dobâ ndă şi înmiită bucurie…
După ce, o, stă pâ nitor al tuturor dreptcredincioşilor, am

1337
primit punga şi am bă gat-o în sâ n, am fost atâ t de pă truns
de mulţumire, că mi-a pierit graiul. N-am putut rosti niciun
cuvâ nt de recunoştinţă faţă de binefă că torul meu! N-am fost
în stare decâ t să întind mâ na spre poala veşmâ ntului, să i-o
să rut, dar Saadi s-a îndepă rtat repede, cu prietenul să u.
Câ nd m-am întors la munca mea, primul gâ nd a fost să
gă sesc un loc unde să pă strez punga. Nu aveam în
să ră că cioasa mea casă mă car o ladă , sau un dulap. Nu
cunoşteam niciun loc unde să fiu încredinţat că nu va fi
descoperită comoara mea… Neaflâ nd altă dezlegare, m-am
hotă râ t să pun banii în cutele turbanului, cum fac toţi cei
să raci…
M-am dus acasă . Am luat turbanul, fă ră să mă vadă
nimeni. Am scos din pungă zece monede aur şi le-am pus de-
o parte, pentru cheltuielile mai apropiate, iar restul l-am
învelit în cutele pâ nzei, şi aşa mi-am înfă şurat capul. Am
cumpă rat numaidecâ t multă câ nepă . Apoi, pentru că de mult
timp nu mai fusese vă zută pe masa noastră o bucată de
carne, m-am dus la un mă celar şi am cumpă rat carne pentru
masa de seară .
Câ nd am vrut însă să pornesc spre casă , cu carnea în
mâ nă , s-a repezit deodată din vă zduh un vultur flă mâ nd, şi
mi-ar fi înşfă cat carnea, dacă n-aş fi ţinut-o cu toată puterea!
Însă , vai! Mai bine ar fi fost dacă l-aş fi lă sat să ia carnea,
că ci astfel n-aş fi pierdut punga! Cu câ t s-a izbit vulturul de
o împotrivire mai mare, cu atâ t şi-a dat osteneala să -mi
smulgă carnea. M-a tras câ nd într-o parte, câ nd în alta, fă ră
să lase prada! Însă , din nefericire, turbanul mi-a că zut.
Vulturul a dat drumul pră zii, şi s-a nă pustit asupra
turbanului, şi a zburat cu el. Am dat un ră cnet atâ t de
puternic, încâ t toţi vecinii s-au speriat, şi, bă rbaţi, femei şi
copii au venit din toate pă rţile şi au început a striga spre
vultur, să dea drumul pră zii. Însă vulturul nu s-a lă sat
speriat, ci s-a tot dus cu turbanul meu, departe, astfel că l-
1338
am pierdut repede din ochi…
Ar fi fost cu totul zadarnic să fug după dâ nsul! M-am
întors acasă , nespus de amă râ t. A trebuit să -mi cumpă r alt
turban. Mă chinuia gâ ndul că binefă că torul meu, câ nd îmi va
afla nenorocirea, va gă si-o cu totul de necrezut, şi o va privi
ca o vorbă goală , şi necă jit fi-va că darul să u intrase în nişte
mâ ini nevrednice…
Am putut tră i un timp, cu ai mei, din ce-mi mai ră mă sese
din monedele puse de-o parte, dar foarte repede am ajuns
să rac ca mai înainte. Totuşi, nu m-am plâ ns…
Soaţa mea, aflâ nd pierderea, a fost, dimpotrivă , mâ hnită
foarte. Fă ră să -mi dau seama, mi-a scă pat şi faţă de vecini
vorba că pierdusem, odată cu turbanul, şi o pungă cu o sută
nouă zeci monede aur. Ş i pentru că ei îmi ştiau să ră cia şi nu
puteau înţelege cum am putut câ ştiga o sumă aşa de mare,
au râ s, şi pâ nă şi copiii îşi bă teau joc de mine…
Au trecut aproape şase luni! Cei doi prieteni s-au plimbat
iar prin mahalaua unde locuiam. Saad şi-a adus aminte de
mine şi a spus că tre Saadi:
— Ne află m în apropierea uliţei unde stă Hasan Alhabbal.
Să ne ducem pâ nă la el şi să vedem dacă cele două sute
monede aur i-au deschis drumul spre mai bună stare…
— Cu plă cere, a ră spuns Saadi. M-am gâ ndit şi eu la el.
Vei vedea că s-a întâ mplat cu el o mare schimbare. Cred că
abia îl voi mai recunoaşte… Sau, dimpotrivă , i-a risipit, ca un
nechibzuit…
În timp ce Saadi gră ia astfel, au şi intrat în uliţa mea.
Saad, Vă zâ ndu-mă de departe, a spus că tre prietenul să u:
— Iată -l pe Hasan Alhabbal! Nu vă d însă nici cea mai mică
schimbare! E tot atâ t de prost îmbră cat, şi toată deosebirea
stă doar în turbanul ceva mai curat. Uită -te singur dacă e
adevă rat sau nu…
Saadi a vă zut prea bine că Saad avea dreptate. Era atâ t de
uluit, încâ t n-a putut rosti niciun cuvâ nt. Saad mi s-a

1339
închinat. Mi-a spus:
— Deci, Hasane, nici nu trebuie să mai întrebă m cum îţi
merg treburile… Fă ră îndoială că merg mai bine, şi cele două
sute monede aur ţi-au îmbună tă ţit starea…
— Preaînalţi stă pâ ni! am ră spuns. Trebuie să vă
mă rturisesc, spre marea mea durere, că speranţele voastre s-
au dus vâ ntului, odată cu ale mele! N-o să -mi credeţi poate
întâ mplarea ciudată ! Totuşi, ascultaţi-o, că ci vreau să spun
adevă rul curat…
Ş i le-am istorisit pă ţania mea.
Saadi n-a vrut să creadă .
— Hasane, a spus el, vrei să -ţi baţi joc de mine, că ci ceea
ce spui e cu totul de necrezut, că ci vulturii nu vâ nează
turbane… Ai fă cut şi tu ce fac de obicei toţi nechibzuiţii: cum
au un ban, îşi lasă îndeletnicirea şi petrec toată ziua
benchetuind! Tră iesc bine câ t ţin banii, după aceea se întorc
iar la să ră cia de mai înainte. Ră mâ i deci în să ră cia ta, că ci ţi
se cuvine, şi nedemn ai fost de binefacere…
— Stă pâ ne! am ră spuns. Trebuie să -ţi îngă dui să -mi spui
aceste cuvinte, şi chiar şi altele, mai amare! Eu le rabd, cu
atâ t mai mult cu câ t sunt încredinţat că nu mi se cuvin.
Nenorocirea mea cu vulturul ţi-o poate spune orice om din
mahala… Întreabă şi tu singur, stă pâ ne, şi vei afla că nu
mint! Trebuie să mă rturisesc că nici eu n-am mai auzit
despre vulturi ră pitori de turbane, totuşi mie mi s-a
întâ mplat, cum se întâ mplă în fiecare zi mii de lucruri care
nu s-au mai întâ mplat…
Saad mi-a luat partea, şi a istorisit lui Saadi atâ tea poveşti
ciudate cu vulturi, încâ t în cele din urmă Saadi a scos din
sâ n punga şi mi-a numă rat în mâ nă alte două sute monede
aur, şi le-am luat şi le-am bă gat în sâ n.
— Hasane, mi-a spus el. Îţi dă ruiesc încă două sute
monezi aur. Pă strează -le în loc bun, să nu ajungi iar
nenorocit…

1340
 Eu l-am încredinţat că -i voi datora recunoştinţă şi mai
adâ ncă .
Ş i am vrut să -i mai spun multe, însă n-am mai avut câ nd,
că ci Saadi s-a îndepă rtat repede, cu prietenul să u.
Cum s-au dus ei, mi-am lă sat lucrul şi m-am dus acasă ,
unde n-am gă sit nici nevastă , nici copii. Am pus de-o parte
zece monede, iar celelalte le-am înfă şurat într-o bucată de
pâ nză , legâ ndu-le cu nod. Trebuia gă sit un loc bun.
După îndelungată chibzuire, mi-a venit în sfâ rşit gâ ndul să
pun legă tura cu bani într-o oală de lut cu tă râ ţe, ce stă tea
într-un colţ, că ci nu-mi puteam închipui că nevasta sau
copiii au să umble tocmai la oală …
Cum a venit nevasta, i-am spus că mă duc să cumpă r
câ nepă , însă nu i-am spus nimic despre banii ascunş i.
Ş i în timp ce lipseam, a venit la soaţa mea unul ce avea de
vâ nzare un fel de pulbere bună pentru spă lat! Ş i fiindcă nu
avea deloc bani, ea l-a întrebat dacă nu vrea să -i dea pulbere
în schimbul unor tă râ ţe…
Neguţă torul a poftit să vadă tă râ ţele! Soaţa mea i-a ară tat
oala. Au că zut la învoială . Ea a primit pulberea, el s-a dus cu
oala…
M-am întors cu câ nepă câ t puteam duce, eu şi cinci
hamali; după ce le-am plă tit hamalilor pentru osteneală , şi
după ce s-au dus, am vrut să mă odihnesc puţin. M-am uitat
numaidecâ t că tre locul unde lă sasem oala cu tă râ ţe. Am
vă zut că nu mai era!
O, stă pâ nitor al dreptcredincioşilor! Nu-ţi pot descrie
groaza ce m-a cuprins! Îndată am întrebat-o pe soaţa mea
unde-i oala, şi ea mi-a istorisit despre tocmeală , adă ugâ nd că
doar câ ştigase mult…
— Nenorocito! am strigat. Nu ştii în ce nenorocire ne-ai
aruncat! Ai crezut că vinzi numai tă râ ţe, şi l-ai îmbogă ţit cu
tă râ ţele tale pe vâ nză torul de pulbere…
N-a lipsit mult, şi soaţa mea ar fi că zut în disperare, aflâ nd

1341
ce greşeală fă cuse în neştiinţa ei! A izbucnit în vaiete
puternice, s-a lovit în piept, şi-a smuls pă rul, şi-a rupt
veşmintele. Ră cnea:
— Vai mie! Mai pot tră i după nenorocirea asta? Unde să
aflu pe neguţă torul de pulbere? Nici nu-l cunosc mă car, că ci
a venit prima oară pe uliţa noastră , şi poate niciodată n-o să -
l mai vă d… Vai, dragul meu, ai fă cut nespus de ră u! De ce
nu mi-ai spus şi mie că ai atâ ţia bani?
— Dragă femeie, am spus eu, potoleşte-te şi gâ ndeşte-te că
prin vaietele şi prin ţipetele tale aduni toţi vecinii, şi ei nu
trebuie să afle nimic… În loc să se împă rtă şească din
nenorocirea noastră şi să ne mâ ngâ ie în durere, îşi vor bate
joc! Cel mai bun lucru, deci, e să nu spui la nimeni…
Câ t de întemeiate îmi erau cuvintele, greu mi-a fost totuşi
s-o fac să uite. Timpul, cel ce lecuieşte cele mai mari
suferinţe, a mâ ngâ iat-o şi pe ea pâ nă la urmă …
Ne-am liniştit. M-am apucat de împletit cu atâ ta vioiciune,
încâ t nimeni n-ar fi bă nuit ce nenorociri mari m-au fost lovit.
Mă îndurera o grijă : cum mă voi înfă ţişa binefă că torului
meu, câ nd va veni şi va cere socoteală ?
Cum cei doi prieteni s-au ară tat iar în uliţă , i-am vă zut de
departe, şi aşa de tare m-am speriat, încâ t am vrut să las
lucrul, să fug, să mă ascund! Am ră mas însă locului,
prefă câ ndu-mă că nu-i vă d. Nu mi-am ridicat ochii, decâ t
câ nd mi-au urat bun gă sit! Mi-am lă sat iar ochii în jos. Le-
am spus tot ce mi s-a întâ mplat. Ajuns la sfâ rşit cu povestea
mea, am mai adă ugat:
— Îmi veţi spune poate că ar fi trebuit să ascund în alt loc
cele o sută nouă zeci monede, dar aflaţi că oala stă tea acolo
de mai mulţi ani! Cum mi-aş fi închipuit că tocmai atunci are
să vină neguţă torul de pulbere?
— Stă pâ ne! Am continuat eu că tre Saadi, se vede că nu a
fost cu putinţă să mă îmbogă ţesc din dă rnicia ta! Dar să vezi
că nici n-am risipit ca un nevrednic. Nu voi înceta să am faţă

1342
de tine aceeaşi recunoştinţă , ca şi câ nd dă rnicia ta şi-ar fi
atins ţelul…
Am tă cut. Saadi a ră spuns:
— Hasane, chiar dacă aş vrea să cred că tot ce-ai spus e
adevă rat, nu pot crede în ruptul capului. Nu-mi pare ră u
după cele patru sute monede aur! Spun că mi le-am furat eu
însumi, şi pace bună , dar am vrut să fac o încercare… să te
scot din să ră cie.
Atunci Saad mi-a dat zâ mbind o bucată de plumb. Mi-a
spus:
— Ia-o, Hasane! Ş i lasă -l pe Saadi să râ dă ! Vei avea ce
istorisi câ ndva despre norocul adus în casă de plumbul
acesta…
Eu am crezut că Saad glumea. Totuşi, am primit bucata de
plumb, cu mulţumiri şi pentru a-i face pe plac, am bă gat-o în
sân.
Apoi, cei doi prieteni s-au dus.
M-am apucat de lucru. Seara, câ nd m-am dezbră cat să mă
culc şi mi-am scos brâ ul, bucata de plumb a că zut jos. Am
ridicat-o şi am pus-o undeva.
Tot în noaptea aceea s-a întâ mplat ca unul dintre vecinii
mei, un pescar, să vadă , la potrivirea nă voadelor, că la unul
îi lipsea o bucată de plumb, şi n-avea de unde lua, bazarele
fiind toate închise.
Ş i cum trebuia totuşi să se ducă la pescuit, cu două ore
înainte de ivirea zorilor, s-a plâ ns soaţei lui de lipsa
plumbului, şi a trimis-o în vecini, să caute…
Ş i a umblat ea din uşă -n uşă , pe amâ ndouă pă rţile uliţei,
însă n-a gă sit ce că uta, şi s-a întors la bă rbatul ei, şi el i-a
numă rat mulţi vecini, cu numele lor, întrebâ nd-o dacă a fost
la toţi…
— Da, am fost!
— Da la Hasan Alhabbal ai fost?
— Nu, n-am fost! Mi-a fost prea departe pâ nă la casa lui, şi

1343
chiar dacă mi-aş fi dat osteneală să mă duc, crezi că aş fi
gă sit la el plumb? La Hasan trebuie să te duci numai câ nd ai
de toate…
— Chiar dac-ar fi aşa, tot trebuia să te duci, să întrebi…
că ci poate să gă seşti tocmai la el plumbul de care am
nevoie… Du-te deci numaidecâ t la Hogea Hasan…
Soaţa pescarului a ieşit din casă , bombă nind, şi a bă tut la
uşa mea. Dormeam. M-am trezit numaidecâ t. Am întrebat-o
ce s-a întâ mplat.
— Hasan Alhabbal, a spus ea, bă rbatul meu are nevoie de
o bucată de plumb pentru nă voade. Dacă ai cumva, te roagă
să i-l dai…
I-am ră spuns deci vecinei mele că am plumb, dar să facă
bine să aştepte puţin, că i-l va aduce soaţa mea.
Soaţa mea s-a sculat şi a că utat pe întuneric. După ce a
gă sit plumbul, a deschis puţin uşa şi i l-a dat.
Vecina a fost mulţumită foarte că n-a umblat degeaba.
A spus că tre soaţa mea:
— Dragă vecină , îmi faci un bine aşa de mare, că -ţi
fă gă duiesc toţi peştii ce-i va prinde bă rbatul meu, la prima
aruncă tură de nă vod…
Pescarul s-a bucurat şi el de bucata de plumb, şi a spus că
fă gă duiala ei va fi adusă întocmai la îndeplinire…
După aceea, şi-a dres nă voadele, şi s-a dus, ca de obicei,
cu două ore înainte de ivirea zorilor, la pescuit. La prima
aruncă tură , a scos doar un singur peşte, însă mai lung de-
un cot, şi peste mă sură de gras. Norocoase au fost şi celelalte
aruncă turi, însă niciun peşte nu semă na cu cel dintâ i, nici
pe departe…
După ce a pescuit destul şi s-a întors acasă , la mine i-a
fost primul gâ nd, şi am fă cut ochii mari, câ nd l-am vă zut în
faţa mea cu peştele…
— Vecine, a spus el, soaţa mea ţi-a fă gă duit azi noapte,
drept mulţumire pentru plumbul dat, peştii prinşi la cea

1344
dintâ i aruncă tură . Eu am zis, aşijderea, că ţi se cuvin, şi iată
acest peşte pentru tine! Te rog să -l primeşti! Dacă mi s-ar fi
umplut nă vodul, pe toţi ţi-i aduceam! Mulţumeşte-te deci cu
el!
— Vecine, am ră spuns. Bucata de plumb valorează aşa de
puţin, că n-ar trebui să pui pe ea un preţ aşa mare! Vecinii
trebuie să se ajute! Nu ţi-aş primi darul, dacă n-aş fi
încredinţat că mi-l dai din inimă , şi că dacă nu l-aş primi te-
ai simţi nu ştiu cum… Îl primesc deci, fiindcă vrei tu, şi îţi
aduc mulţumirea mea…
Cu asta s-au sfâ rşit cuvintele noastre. Am dus soaţei mele
peştele.
— Iată , femeie, un peşte… Mi l-a adus vecinul nostru,
pescarul, drept mulţumire pentru bucata de plumb…
Câ nd a vă zut peştele aşa mare şi gras, soaţa mea a ră mas
încurcată o clipă :
— Ce să facem cu el? Gră tarul nostru e fă cut numai
pentru peşti mici, iar dacă vreau să fierb peştele acesta cu
puţin sos, n-avem oală potrivită …
— Treaba ta… Fă ce vrei, frige-l, fierbe-l, eu tot aşa de
mulţumit voi fi…
M-am înapoiat la lucru.
Câ nd soaţa mea a tă iat peştele, i-a gă sit în mă runtaie un
diamant mare, şi spă lâ ndu-l cu apă , credea că gă sise un ciob
de sticlă . De fapt, auzise ea gră indu-se despre diamante, şi
poate chiar şi vă zuse, sau poate chiar le şi ţinuse în mâ nă ,
dar, oricum, era prea puţin cunoscă toare spre a le deosebi
cum trebuie. Iată de ce a dat diamantul celui mai mic copil al
nostru, să se joace cu el, împreună cu surioarele şi fră ţiorii,
şi copiii au luat diamantul, bucurâ ndu-se de frumuseţea şi
stră lucirea lui.
Seara, câ nd s-a aprins lampa, copiii noştri, mai jucâ ndu-
se cu diamantul, trecâ ndu-şi-l din mâ nă în mâ nă , au vă zut
cum ţâ şnea din el o lumină scâ nteietoare. Au prins să se

1345
certe, smucindu-şi-l unul de la altul.
Nu mă prea amestecam în certurile dintre ei, şi puţin îmi
pă sa câ nd se luau la bă taie şi plâ ngeau, că ci ştiam că pâ nă
la urmă le trece. Copiii mai mă rişori s-au râ nduit eu noi la
masă , ceilalţi primindu-şi şi ei, deoparte, tainul de seară …
Apoi, au început a se juca mai departe, şi fă ceau gă lă gie şi
mai mare, încâ t am vrut să ştiu de ce se certau, şi l-am
chemat pe cel mai mare. L-am întrebat de ce se ceartă …
— Dragă tată , a ră spuns copilul, avem un ciob de sticlă ,
din care ţâ şneşte lumină , cum îl apropiem de lampă …
Am poruncit să -mi aducă ciobul. L-am apropiat de lampă ,
şi lumina aproape că m-a orbit.
Am întrebat-o pe soaţa mea, tot atunci, ce fel de sticlă era
aceea şi de unde-o avea.
— Nu ştiu, a ră spuns ea. Am gă sit-o în pâ ntecul peştelui…
Nu m-am gâ ndit nici eu că ar putea fi altceva decâ t o
sticlă , totuşi am vrut să fac mai multe încercă ri, şi i-am spus
soaţei să ascundă lampa în horn. Ş i am vă zut atunci că
ciobul împră ştie o lumină atâ t de stră lucitoare, încâ t nu mai
aveam nevoie de lampă … L-am pus pe marginea hornului,
stingâ nd lampa, şi ciobul ne lumina încă perea toată …
— Iată ce noroc ne-a mai adus bucata de plumb, dată mie
de prietenul lui Saadi! De-acum nu va mai trebui să risipim
banii pe uleiul pentru lampă .
Câ nd au vă zut copiii că am spus să se stingă lampa, şi am
pus sticla în locul ei, au început a striga şi a ţipa aşa de tare
de bucurie, încâ t au auzit vecinii. Ş i am mai mă rit şi noi
gă lă gia, strigâ nd la copii să tacă , dar nu i-am putut potoli,
pâ nă nu s-au culcat în paturile lor. Au mai gră it despre sticla
minunată , pâ nă au adormit.
Ne-am dus şi noi la culcare, şi adormind, şi trecâ nd
noaptea, şi venind ziua, m-am dus la lucrul meu, fă ră să mă
mai gâ ndesc la bucata de sticlă .

1346
1347
 Să nu se mire nimeni de asta, că ci aşa i se poate întâ mpla
oricui n-a vă zut toată viaţa diamante, ci numai sticlă
proastă , şi chiar dacă a vă zut diamante, niciodată nu l-a
privit câ t preţuiesc…
Trebuie să -ţi spun, o, stă pâ nitorule al dreptcredincioşilor,
că de vecinul meu mă despă rţea doar un perete foarte subţire
de lemn. Casa asta era a acelui vecin, putred de bogat, după
toate semnele bijutier. Încă perea unde dormeau el şi nevasta
era despă rţită , după cum am ară tat, doar de acel perete.
Se şi culcaseră şi adormiseră , câ nd au început copiii mei
cu gă lă gia, şi s-au trezit, şi n-au mai putut adormi.
A doua zi dimineaţa, soaţa vecinului a venit, atâ t în
numele ei câ t şi al bă rbatului, să se plâ ngă .
— Dragă vecină ! i-a ră spuns soaţa mea. Ră u îmi pare de
cele întâ mplate, şi te rog iartă -ne… Ş tii doar cum sunt copiii:
câ nd râ d, câ nd plâ ng, pentru toate nimicurile… Vino să -ţi
ară t pentru ce lucru de nimic au ţipat aşa…
Vecina a intrat în casă , şi soaţa mea a luat diamantul de
pe horn şi l-a ară tat:
— Vezi? S-au certat pentru bucata asta de sticlă !
Vecina se pricepea la toate pietrele preţioase. Se uita
surâ zâ nd la diamant. Soaţa mea îi istorisea cum l-a gă sit în
pâ ntecul peştelui şi cum s-au întâ mplat toate.
După ce soaţa mea a tă cut, vecina i-a dat diamantul
înapoi:
— Într-adevă r, e un ciob de sticlă , dar pentru că e frumos,
ţi-l cumpă r cu plă cere…
Cum au auzit copiii de vâ nzarea jucă riei, le-au întrerupt
cuvâ ntul, cu ţipete puternice, şi au rugat-o pe soaţa mea să
le-o lase, astfel că ea a trebuit să le fă gă duiască , însă numai
spre a-i linişti.
Vecina a trebuit să se întoarcă acasă , şi a rugat-o încet pe
soaţa mea, înainte de a se despă rţi, să nu arate bucata de

1348
sticlă nimă nui, înainte de a-i da şi ei ştiinţă …
Soţul ei plecase mult mai dimineaţă , la pră vă lia lui din
Maidanul Bijutierilor. Vecina s-a dus la el numaidecâ t,
fă câ ndu-i cunoscută descoperirea diamantului! Ş i i-a descris
în amă nunt mă rimea, greutatea, frumuseţea şi stră lucirea,
mai ales minunatul dar de a lumina noaptea, după cum îi
istorisise soaţa mea, în flecă reala ei nebă nuitoare şi fă ră
judecată …
Vecinul a trimis-o pe soaţa lui înapoi numaidecâ t, să
cumpere diamantul! La nevoie să crească preţul, să -l tot
crească , pâ nă la orice sumă …
A venit deci ea, a luat-o pe soaţa mea deoparte şi a
întrebat-o dacă nu vrea să primească pe sticlă două zeci
monede aur…
Soaţa mea a gă sit aşa de mare suma, încâ t a ră mas cu
gura că scată , dar a spus că nu face nicio mişcare, niciodată ,
fă ră să mă întrebe…
Ş i venind vremea prâ nzului, m-am întors acasă , şi am vrut
să intru, dar m-am oprit, auzindu-le gră ind…
M-a chemat soaţa mea şi m-a întrebat dacă -i îngă dui să
vâ ndă bucata de sticlă gă sită în pâ ntecul peştelui, cu
două zeci monede aur, că ci atâ ta dă pe ea vecina noastră …
Nu i-am ră spuns numaidecâ t, aducâ ndu-mi aminte cum
spunea Saad că bucata de plumb îmi va aduce avere şi
fericire…
Vecina însă a crezut că nu ră spund, pentru că era prea
puţin câ t da, aşa că a spus repede:
— Îţi dau, vecine, cincizeci… Eşti mulţumit?
Câ nd am vă zut că a urcat aşa de repede de la două zeci la
cincizeci, am spus că acesta nu era nici pe departe preţul la
care mă gâ ndesc…
— Vecine, a ră spuns ea, îţi dau o sută monede aur, preţ,
de bună seamă , peste mă sură de mare, şi mă car nu ştiu
dacă bă rbatul meu e gata să dea atâ t…

1349
 Auzind ce spune, i-am cerut o sută de mii monede aur.
Totuşi ca bun vecin, spre a-i face ei şi bă rbatului ei o
îndemâ nă , mă mulţumesc cu o sută mii monede, şi mai jos
nu las: dacă nu-i mulţumită , de bună seamă că mai sunt şi
alţi bijutieri, gata să dea mai mult…
Vecina mi-a tot dat cincizeci de mii monede aur, dar n-am
primit, spunâ nd că nu-l dau decâ t cu o sută mii…
— Mai mult nu-ţi pot da! a ră spuns vecina. Nu pot, fă ră
încuviinţarea bă rbatului meu. Cum se întoarce seara, gră iesc
cu dâ nsul, dar te rog să nu vinzi sticla.
I-am fă gă duit.
Câ nd soţul ei s-a întors seara acasă , soaţa i-a spus că n-a
izbutit nimic, nici cu mine, nici cu soaţa mea, cu toate că -mi
dă duse cincizeci mii…
Vecinul a aşteptat pâ nă m-am întors de la lucru.
— Vecine Hasane, m-a strigat el, fii bun şi arată -mi
diamantul…
L-am poftit la mine şi i l-am ară tat.
Ş i fiind întuneric, şi-a dat seama îndată , prin lumina
diamantului, şi prin minunata lui stră lucire, că soaţa lui nu
se înşelase… L-a luat în mâ nă şi l-a privit mult, şi nu-şi
putea gă si cuvintele de laudă …
— Dragă vecine, a spus el, în cele din urmă , soaţa mea ţi-a
dat, după cum spune, cincizeci mii monede aur, dar spre a fi
mulţumit cu totul, iată , îţi mai dau două zeci mii…
— Vecine, am ră spuns eu, soaţa ta ţi-ar fi putut spune că
am cerut o sută mii; ori îmi dai câ t cer, ori ră mâ ne al meu
diamantul, că ci nu pot lă sa niciun ban…
El s-a mai tocmit mult, cu speranţa că voi lă sa ceva din
preţ, şi temâ ndu-se că aş putea ară ta şi altor bijutieri
diamantul, cum şi aveam de gâ nd, mi-a dat preţul!
A spus că de fapt nu are la sine o sută mii, bani-gheaţă ,
dar că îmi aduce a doua zi, la aceeaşi oră , sau chiar şi mai
devreme, toţi banii, şi pentru ca tâ rguiala să fie socotită

1350
încheiată , mi-a adus numaidecâ t două pungi cu câ te o mie
monede aur…
Nu ştiu dacă şi-a împrumutat banii de la prieteni, ori s-o fi
însoţit la cumpă rat cu alţi bijutieri, încă a doua zi mi-a
numă rat, la ceasul hotă râ t, o sută mii monede aur, bani-
gheaţă pe masă , şi eu i-am dat diamantul!
După ce m-am îmbogă ţit aşa, pe neaşteptate, cu dragă
inimă m-aş fi aruncat la picioarele lui Saad, spre a-i dovedi
recunoştinţa mea, dacă aş fi ştiut unde şade…
Ş i venind ziua a doua, m-am dus la mulţi frâ nghieri, şi le-
am dat bani înainte, şi i-am rugat să facă funii. I-am
încredinţat că dacă se vor purta bine, au să se înfrupte din
bani mulţi şi buni… Ş i aşa, am dat bani buni, la toţi
frâ nghierii din Bagdad, şi toţi împleteau funii numai pentru
mine, şi toţi erau mulţumiţi că le plă tesc la legiuitul soroc.
Ş i pentru că baloturile de funii erau acum aşa de multe,
am închiriat magazii, şi la fiecare magazie am tocmit, cu bani
buni, sameşi. Lucrul acesta bine chibzuit mi-a adus curâ nd
însemnate câ ştiguri. Apoi, vrâ nd a uni într-un singur loc
toate magaziile împră ştiate, am cumpă rat o clă dire mare,
largă , însă ruinată . Am poruncit să fie dă râ mată şi să se
ridice în locul ei casa vă zută ieri de luminaţii tă i ochi, o,
stă pâ nitorule al tuturor dreptcredincioşilor… Dar oricâ t de
grozavă pare casa, ea nu-i alcă tuită decâ t din podurile unde-
mi pun marfa şi din încă perile de locuit, pentru mine şi ai
mei.
Trecuse un timp de câ nd îmi pă ră sisem că suţa veche şi mă
mutasem în casa mare şi nouă , câ nd, într-o bună zi, Saadi şi
Saad şi-au adus aminte de mine. S-au hotă râ t să facă o
plimbare, şi câ nd au ajuns pe uliţa unde mă vedeau de obicei
altă dată , s-au mirat foarte că nu m-au mai gă sit lucrâ nd.
Au întrebat ce s-a întâ mplat cu mine. Poate murisem…
Însă mare le-a fost mirarea câ nd au auzit că eram acum
neguţă tor mâ ndru, că nu mi se mai spune, ca oricui, Hasan,

1351
ci Hogea-Hasan Alhabbal, ceva ce înseamnă Hasan,
neguţă torul de frâ nghii, şi că -mi ridicasem în cutare şi cutare
uliţă o casă ca un serai…
Cei doi prieteni m-au că utat. Saadi nu şi-a putut închipui
că bucata de plumb dată mie de Saad îmi adusese atâ ta
noroc…
— Mă bucur, o, Saade, i-a spus el. Peste mă sură de mult,
mă bucur că am putut întemeia fericirea lui Hasan Alhabbal!
Că ci numai prin banii mei s-a îmbogă ţit. Numai că nu-mi
place că de două ori m-a minţit, pentru a scoate de la mine
patru sute, în loc de două sute monede aur, că ci bucata de
plumb nu i-a putut aduce atâ ta noroc. Nimeni n-ar crede
una ca asta…
— Aşa crezi tu… a ră spuns Saad. Eu însă nu cred aşa, şi
nu vă d de ce vrei să fii aşa de nedrept cu Hogea Hasan, şi să -
l ţii drept mincinos… Îngă duit fie-mi să cred că el ne-a spus
adevă rul, că nu ne-a ascuns nimic, şi că bucata de plumb i-a
fost aducă toarea norocului… Dar Hogea Hasan ne va da
curâ nd singur desluşirile…
Ş i aşa, cei doi prieteni au ajuns în uliţa unde mi se află
casa. Au întrebat, şi li s-a ară tat unde stau. Câ nd au vă zut
poarta din faţă a casei, abia le-a venit să creadă că -i a mea!
Au bă tut. Paznicul porţii le-a deschis.
Saadi, temâ ndu-se să nu să vâ rşească vreo necuviinţă , a
întrebat:
— Drept o fi, oare? Ni s-a spus că această casă e a lui
Hogea Hasan. Drept este?
— Drept este! Într-adevă r, aceasta este casa lui, şi poftim
înă untru, a ră spuns paznicul porţii.
Cei doi prieteni au intrat. I-am cunoscut numaidecâ t. M-
am ridicat. Le-am ieşit întru întâ mpinare. Am vrut să le apuc
poala veşmâ ntului, să o să rut. Nu mi-au îngă duit. M-au
îmbră ţişat. I-am poftit pe o canapea, aşezată spre gră dină . I-
am rugat să se aşeze. Au cerut însă să mă aşez eu pe locul de

1352
cinste…
— Stă pâ nii mei! Am spus. Vă rog, nu mă ruşinaţi mai
mult, stâ nd în picioare în faţa mea…
S-au aşezat. M-am aşezat şi eu, în faţa lor.
A început a gră i Saadi:
— Hogea Hasan, nu-ţi pot spune câ t mă bucur că te vă d în
starea asta înfloritoare! Ş i mulţumit sunt că ţi-am dă ruit de
două ori două sute monede aur, şi sunt încredinţat că cele
patru sute monede au pricinuit minunata schimbare a stă rii
tale! Că numai banii te-au putut ajuta, dacă nu i-ai cheltuit
în nimicuri, ca toţi nevrednicii… Mă bucur mult, Hogea
Hasan… Numai un singur lucru nu-l pot pricepe: de ce mi-ai
ascuns adevă rul de două ori? Nu-i aşa că atunci câ nd te-am
vă zut ultima dată , ţi-a fost ruşine să mă rturiseşti că încă nu
te învredniciseşi să te salţi din greu? Aştept să -mi ră spunzi,
Hogea Hasan, că e aşa cum spun…
Saad a ascultat cu multă ră bdare cuvâ ntarea lui Saadi.
Câ nd a sfâ rşit, i-a spus:
— Iartă -mă , o, Saadi, dacă -mi spun cuvâ ntul înaintea lui
Hogea Hasan, spre a-ţi ară ta că mă mir foarte că nu-l vezi cu
inima deschisă faţă de tine, şi-l crezi că te-a minţit,
spunâ ndu-ţi că banii daţi de tine fă ră folos s-au pierdut… Ţ i-
am spus, şi ţi-o spun şi acum; eu l-am crezut pe Hogea
Hasan, chiar de la începutul istorisirii lui simple, despre cele
două pierderi ciudate! Poţi spune ce vrei, eu sunt însă
încredinţat că lucrurile stau chiar aşa. Dar să -l lă să m pe el
să spună , şi el ne va putea lă muri care din noi doi l-a judecat
bine, şi care nu…
După ce cei doi prieteni au gră it astfel, am luat cuvâ ntul,
şi le-am spus:
— O, voi, înalţilor mei stă pâ ni! Lă muriri îmi cereţi, şi
mă rturisesc că mi-aş pecetlui gura pe de-a pururea, spre a
nu gră i, dacă n-aş fi bine încredinţat că cearta voastră , în
legă tură cu mine, nu poate începe decâ t din prietenia

1353
 inimilor voastre! Fiindcă mi-o cereţi, iată , gata sunt să
gră iesc, şi vă rog să fiţi bine încredinţaţi că cuvintele mele vor
avea, ca totdeauna, sinceritatea focului ceresc al luceferilor…
Ş i astfel, le-am spus apoi toată istoria. Totuşi, cuvâ ntul
meu n-a fost în stare să -l clintească pe Saadi din ce credea,
că adică nu pierdusem banii, şi mă îmbogă ţisem cu ei, şi nu
cu bucata de plumb.
— Hogea Hasan, mi-a spus Saadi. Întâ mplarea cu peştele
şi cu diamantul mi se pare tot atâ t de necrezut ca şi ră pirea
turbanului de că tre vultur, ca şi schimbarea tă râ ţelor cu
pulberea… Oricum ar fi, de altfel, m-am încredinţat că tu nu
mai eşti să rac, ci bogat, ceea ce am urmă rit de fapt de la
început şi mă bucur din toată inima…
Ş i Saadi s-a ridicat şi a vrut să -şi ia ră mas bun.
S-a ridicat şi Saad. M-am ridicat şi eu. I-am oprit.
— Stă pâ nii mei preaînalţi! Daţi-mi voie să vă fac o
rugă minte! Faceţi-mi cinstea de a cina cu mine şi de a
petrece la mine noaptea, să vă pot duce mâ ine dimineaţă pe
apă , la o casă mică , de ţară , unde mă bucur din Câ nd în
câ nd de aer proaspă t! Vă voi întoarce apoi la Bagdad, pe
drumul uscatului, cu caii mei…
— Dacă Saad nu are treburi, a spus Saadi, eu unul
primesc cu dragă inimă …
— N-am treburi, a ră spuns Saad, şi cum aud că mă pot
bucura de o petrecere plă cută , numaidecâ t primesc…
Trebuie numai să trimitem pe cineva pe la noi pe-acasă , să
înştiinţeze că vom lipsi…
Am poruncit să fie chemat un slujitor, şi în timp ce ei îi
spuneau ce are de fă cut, eu am dat poruncă să se întindă
mesele…
În sfâ rşit, ni s-a spus că mesele s-au întins! i-am poftit pe
binefă că tori, şi ei s-au mirat foarte de lumină ţia stră lucitoare
şi de frumuseţea încă perii, iar bă uturile şi bucatele le-au
gă sit, de asemenea, pe placul lor. În timpul mesei, ne-au

1354
câ ntat fete cu ală utele, apoi am dat poruncă dă nţuitoarelor
să ne arate şi ele ce ştiu…
Apoi, m-am înţeles cu Saadi şi Saad să ne sculă m
devreme, spre a ne putea bucura de aerul proaspă t, şi ne-am
dus, mult înainte de ră să ritul soarelui, la ţă rmul fluviului;
am gă sit o luntre bună , acoperită cu covoare, şi am urcat, şi
am ajuns, după vreo oră şi jumă tate de drum, cu ajutorul a
şase luntraşi zdraveni şi a vâ ntului prielnic, la casa mea de
ţară …
Cum am coborâ t, cei doi prieteni s-au oprit, nu atâ t pentru
a privi casa pe dinafară , câ t spre a admira felul cum era
aşezată , şi mă reţele privelişti.
I-am însoţit la odă i, şi aruncâ ndu-şi ei ochii asupra
podoabelor, le-au aflat frumoase şi la locul lor.
Ne-am dus apoi în gră dină , unde nimic nu le-a plă cut mai
mult, ca o pă dure de lă mâ i şi portocali, ale că ror flori şi
fructe parfumau aerul. Ş i portocalii şi lă mâ ii erau crescuţi în
râ nduri, şi erau udaţi de un pâ râ iaş limpede şi ră coros pornit
din fluviu. Umbra şi ră coarea, murmurul blâ nd al apei,
câ ntecul fermecă tor al pă să rilor, şi multe alte frumuseţi le-au
plă cut aşa de tare, încâ t întruna mă lă udau… I-am dus pâ nă
la capă tul dumbră vii de portocali şi lă mâ i, apoi i-am dus
într-un chioşc umbrit de palmieri. Au intrat şi s-au hodinit
pe o canapea acoperită cu covoare şi perne.
Doi dintre bă ieţii mei, veniţi la aer cu învă ţă torul lor,
intraseră în dumbravă mai adâ nc, că utâ nd cuiburi de pă să ri,
şi la urmă au vă zut un cuib sus, în ramurile unui copac
mare. Au încercat la început să se suie în copac, dar
lipsindu-le îndemâ narea şi obişnuinţa, au spus unui slujitor
să urce, să le aducă puii…
Slujitorul s-a suit, a ajuns pâ nă la cuib, şi a vă zut, spre
marea lui mirare, că cuibul era aşezat într-un turban. A luat
deci cuibul, aşa cum era, a coborâ t cu el, şi a ară tat copiilor
mei turbanul. Apoi l-a dat celui mai mare, să mi-l aducă …

1355
 L-am vă zut de departe, venind cu mare bucurie, cum se
bucură toţi copiii câ nd gă sesc un cuib!
— Vezi, dragă tată , acest cuib e fă cut într-un turban…
Saadi şi Saad n-au fost mai puţin uluiţi ca mine! M-am
mirat însă şi mai tare, câ nd mi-am recunoscut turbanul ră pit
de vultur! După ce ne-am uitat la el bine, şi l-am învâ rtit în
toate pă rţile, i-am întrebat pe cei doi prieteni:
— Preaînalţi stă pâ ni, aveţi, de bună seamă , ţinere de minte
bună , spre a vă aminti că acest turban îl purtam în ziua
câ nd mi-aţi fă cut prima oară cinstea de a-mi cuvâ nta?
— Nu cred, a ră spuns Saad, că Saadi a bă gat de seamă
atunci, mai bine ca mine, însă nici eu, nici el nu ne vom
putea îndoi, dacă se vor gă si înă untrul turbanului cele o sută
nouă zeci monede aur…
— Preaînalte stă pâ ne! am ră spuns eu. Nu te îndoi, că ci
turbanul e acelaşi, şi vă d, după greutatea lui, că nu poate fi
altul, şi-ţi vei da singur seama de asta, dacă te vei osteni să -l
iei în mâ nă …
I-am dat turbanul, după ce am scos din el puii.
Saad l-a luat în mâ nă şi l-a trecut lui Saadi, să se
încredinţeze şi el de greutate.
— Vreau să cred, cu dragă inimă , că e turbanul tă u, a
spus Saadi. Totuşi, convingerea mea ar fi mai mare, dacă aş
vedea în el cele o sută nouă zeci monede aur…
— Te rog, înalte stă pâ ne, înainte de a mă atinge de el,
încredinţează -te că turbanul se afla în copac, din ziua câ nd
mi l-a ră pit vulturul… Fă ră îndoială că vulturul acela sau l-a
pus singur, sau i-a dat drumul câ nd trecea pe deasupra
copacului, şi ramurile nu l-au lă sat să cadă la pă mâ nt…
Cercetaţi bine, rogu-vă , spre a nu că dea nicio bă nuială
asupră -mi…
Saad a trecut numaidecâ t de partea mea!
— Saadi, a spus el, lucrul acesta te priveşte pe tine, nu pe
mine, că ci eu am fost încredinţat dintotdeauna că Hogea

1356
Hasan nu vrea să ne înşele.
Pe câ nd Saad gră ia astfel, am desfă cut pâ nza turbanului şi
am scos punga! Saadi a cunoscut-o numaidecâ t. Am
deşertat-o pe covor, în faţa ochilor lor, şi am spus:
— Uitaţi-vă , preaînalţi stă pâ ni, monedele de aur… Rogu-
vă , numă raţi-le singuri, să vedeţi dacă numă rul lor e cel ce
trebuie să fie…
Saadi a numă rat monedele, şi a gă sit că erau o sută
nouă zeci.
Mi-a spus:
— Recunosc, Hogea Hasan, că nu te-ai îmbogă ţit cu aceste
o sută nouă zeci monede aur, însă celelalte o sută nouă zeci,
pe care, chipurile, le-ai ascuns într-o oală cu tă râ ţe, te-au
ajutat, de bună seamă …
— Înalte stă pâ ne! am ră spuns eu. Ş i-n privinţa celorlalţi
bani ţi-am spus adevă rul. Cum aş îndră zni să -l mint pe
binefă că torul meu?
— Hogea Hasan, mi-a spus atunci Saad. Lasă -l pe Saadi în
credinţa lui! Îl las şi eu, cu dragă inimă , la convingerea că -i
datorezi jumă tate din avuţie; el trebuie însă să creadă că prin
bucata de plumb ai câ ştigat jumă tatea cealaltă , aşa încâ t n-
are voie să se mai îndoiască de gă sirea diamantului…
Vorba s-a sfâ rşit aşa. Ne-am ridicat, ne-am înapoiat în
casă , unde ne aşteptau mesele întinse.
După ce am ospă tat, i-am lă sat pe oaspeţii mei singuri. M-
am dus la sameşul casei şi la gră dinar, spre a-i milui cu
porunci. M-am întors apoi la oaspeţi. Am gră it de una, de
alta, pâ nă a trecut că ldura cea mare. Apoi ne-am dus în
gră dină , şi am stat la ră coare, pâ nă aproape de apusul
soarelui.
Apoi, toţi, însoţiţi de un slujitor, ne-am urcat pe cai şi am
ajuns, pe-o lună minunată , la Bagdad, pe la cea de a doua
strigare a stră jilor…
Am bă gat de seamă că nu mai aveam orz pentru cai.

1357
Magaziile de cereale erau închise, şi era prea tâ rziu, oricum!
Unul dintre slujitorii mei a că utat pe la vecini, şi a gă sit,
într-o pră vă lie încă deschisă , o oală cu tă râ ţe. A cumpă rat
tă râ ţa cu tot cu oală , spunâ nd că a doua zi o duce înapoi!
Ş i câ nd slujitorul a turnat tă râ ţa în iesle, şi câ nd a vrut s-o
împră ştie dinaintea cailor, a simţit că a pus mâ na pe o
legă tura destul de grea! Mi-a adus-o, fă ră s-o desfacă , aşa
cum a gă sit-o, şi a adă ugat că era poate basmaua cu bani
despre care m-a tot auzit spunâ nd de câ te ori povesteam
prietenilor istoria mea…
— Preaînalţilor stă pâ ni! am strigat că tre binefă că torii mei.
Se vede că nu sunteţi cu totul convinşi de adevă rul spuselor
mele, despre oala cu tă râ ţe… Aici, am continuat eu că tre
Saadi, aici sunt celelalte o sută nouă zeci monede aur, primite
de la tine! Le cunosc după legă tură …
Am dezlegat tot atunci basmaua şi am numă rat banii în
faţa lor. Am spus tot atunci să mi se aducă oala. Am
cunoscut-o îndată , şi am trimis-o soţiei mele, cu întrebarea
dacă o cunoaşte… Ea a cunoscut-o numaidecâ t! A trimis
ră spuns că aceea era, şi nu alta…
Atunci, neîncreză torul Saadi s-a dat în sfâ rşit bă tut, şi a
spus că tre Saad:
— M-ai biruit, Saade! Recunosc că banii nu aduc
totdeauna alţi bani…
După ce Saadi şi-a sfâ rşit cuvâ ntul, i-am spus:
— Înalte stă pâ ne! Nu pot îndră zni să -ţi dau înapoi
monezile de aur! Însă nă dă jduiesc că vei încuviinţa să -i
împart mâ ine să racilor şi neputincioşilor…
Cei doi prieteni şi-au mai petrecut o noapte în casa mea şi
venind dimineaţa, m-au îmbră ţişat şi s-au dus acasă . Am
ră mas prieten şi cu Saadi, şi cu Saad…
Califul Harun a ascultat, cu ochii mari, istoria lui Hogea
Hasan. Abia după ce povestitorul a tă cut, el şi-a da seama că
ajunsese la sfâ rşit…

1358
 — Hogea Hasane, a spus califul. N-am mai auzit de mult o
istorie ca a ta. Trebuie să -ţi cheltuieşti banii numai pentru
faceri de bine! Pe urmă , am bucuria să -ţi spun că diamantul
ce ţi-a întemeiat norocul se află în vistieria mea, şi îmi face
plă cere să ştiu cum a ajuns acolo. Deoarece, poate că în
sufletul lui Saadi mai dă inuie vreo îndoială asupra acestui
diamant, aş vrea să -l aduci la mine. Să poftească şi Saad,
numaidecâ t! Vistiernicul să le arate diamantul, iar Saadi,
dacă nu s-a lecuit încă de necredinţa sa, să se convingă că
banii nu sunt totdeauna mijloc de îmbogă ţire a să rmanilor!
Bogă ţia cea mare stă într-adevă r numai în vrednicie, după
cum bine a spus Saad! Plumbul a încă put în mâ na unui
pescar ce-şi câ ştiga hrana cu sudoare; din munca lui a venit
şi norocul tă u! Ş i nu uita Hogea Hasan! Spune istoria ta şi
vistiernicului, iar el s adune caligrafii, s-o scrie, şi să fie
pă strată printre como rile mele, ală turi de diamant…
Apoi, printr-un semn din cap, califul a dat a înţelege şi lui
Hogea Hasan, şi lui Sidi Numan, şi lui Baba Abdallah că a
fost mulţumit de istoriile lor.
Ei şi-au luat ră mas bun, aruncâ ndu-se la picioarele lui.
Apoi s-au dus acasă .

*
* *

Ş eherazada a vrut să înceapă altă poveste, însă Riar Ş al a

spus că o ascultă bucuros noaptea urmă toare…

ISTORIA LUI ALI HOGEA, NEGUŢĂTOR DIN BAGDAD

Ş i venind noaptea urmă toare, Ş eherazada a prins, în

sfâ rşit, a spune:
1359
 — Sub câ rmuirea califului Harun al Raşid, tră ia la Bagdad
un neguţă tor. Îl chema Ali Hogea. Nu era nici bogat, nici
să rac. Tră ia în casa pă rinţilor, şi nu avea nici nevastă , nici
copii. Ş i cum tră ia el, cu totul după pofta inimii, trei nopţi la
râ nd a avut un vis…
Se fă cea că se arată un moşneag cucernic, cu privire ageră
şi aspră , şi că -l mustră că încă nu că lă torise în hagealâ c, la
Mecca…
Ali Hogea s-a hotă râ t să nu mai ză bovească . Ş i-a vâ ndut
aproape tot ce avea şi şi-a oprit doar mă rfuri cu că utare la
Mecca. A închiriat casa. Astfel, câ nd caravana din Bagdad
voia să pornească , era şi el gata, dar a mai vrut să pună bine
o mie monezi aur. A ales un vas de mă rime potrivită , a pus
mia şi l-a umplut-ochi cu mă sline, şi după ce l-a închis bine,
l-a dus la un prieten bun, neguţă tor, şi i-a spus:
— O, frate! Ş tii că peste câ teva zile pornesc cu caravana, la
Mecca, în hagialâ c! Fii deci aşa de bun şi ia în pă strare acest
vas cu mă sline, şi pă strează -l pâ nă mă întorc…
— Poftim aici cheia de ia magazia mea, a ră spuns prietenul
bucuros. Du-ţi singur vasul şi aşază -l unde vrei, că ci eu îţi
fă gă duiesc că neatins îl vei gă si…
Câ nd a sosit ziua plecă rii caravanei, Ali i s-a ală turat cu o
că milă , încă rcată cu mă rfuri rare, şi a ajuns cu bine la
Mecca. A cercetat şi el, cu ceilalţi hagii, templul în toată
lumea vestit. Apoi, cum şi-a îndeplinit datoriile de hagiu, şi-a
scos mă rfurile, să le vâ ndă sau să facă schimb. Ş i ză rindu-i
mă rfurile doi neguţă tori, le-au gă sit aşa de frumoase, încâ t s-
au oprit să le cerceteze mai bine, deşi nu aveau nevoie de
mă rfuri ca acelea. După ce le-au cercetat, la plecare unul a
spus celuilalt:
— Dacă neguţă torul acesta ar şti câ t ar putea câ ştig: a cu
mă rfurile lui la Cairo, le-ar duce într-acolo, şi nu le-am vinde
aici, unde valorează aşa puţin…
Auzind Ali Hogea ce spun ei, şi pentru că frumuseţea

1360
Egiptului de o mie de ori îi fusese lă udată , s-a hotă râ t să se
folosească de prilej şi să se ducă în ţara Egiptului. Ş i-a
împachetat din nou mă rfurile, şi în loc să se înapoieze la
Bagdad, s-a ală turat unei caravane spre Cairo. Ş i odată
ajuns la Cairo, n-a avut de ce să -i pară ră u! Ş i-a vâ ndut
mă rfurile în câ teva zile, cu mult mai mult decâ t nă dă jduia! A
cumpă rat alte mă rfuri, să se întoarcă cu ele la Damasc. Dar
caravana spre Damasc avâ nd să pornească abia peste şase
să ptă mâ ni, Ali Hogea a cercetat nu numai toate ciudă ţeniile
din Cairo, ci a vizitat şi piramidele, a că lă torit o bucată bună
pe Nil în sus, şi a admirat cele mai renumite cetă ţi de pe
malurile fluviului. Ş i trecâ nd caravana spre Damasc, prin
Ierusalim, Ali Hogea s-a folosit şi de acest prilej, şi a cercetat
vestitul templu al Ierusalimului…
Apoi, Ali Hogea a aflat Damascul nemă surat de plă cut cu
bogă ţia de ape, cu frumoasele livezi şi minunatele gră dini.
Tot ce citise pâ nă atunci în că rţile de istorie, despre
frumuseţea şi farmecul Damascului, i s-a pă rut că stă mult
sub adevă r, şi s-a oprit acolo timp îndelungat.
Dar pentru că nu putea uita că era tocmai de la Bagdad, în
cele din urmă a trebuit să plece, şi a ajuns şi la Alepo, unde
a ră mas un timp, apoi a trecut Eufratul, şi a luat-o pe
drumul spre Mosul, cu gâ nd să scoboare pe apa Tigrului, s-
ajungă mai repede.
Cum a ajuns la Mosul, cu nişte neguţă tori persieni, cu
care se împrietenise bine, ei l-au hotă râ t, fă ră osteneală să -i
mai însoţească pâ nă l-a Siraz, de unde s-ar putea întoarce la
Bagdad uşor, şi cu câ ştig mare! Ş i astfel, i-a însoţit Ali pe
persieni prin cetă ţile Sultanieh, Rei, Kaam, Ispahan şi Siraz,
şi a mers cu ei şi în India, şi iar s-a întors la Siraz, şi aşa
trecuseră şapte ani de la plecarea din Bagdad!
În vremea asta, prietenul că ruia îi încredinţase vasul cu
mă sline nu s-a mai gâ ndit nici la el, nici la vas. Însă tocmai
câ nd Ali venea cu caravana de la Siraz, prietenul să u,

1361
neguţă torul, ospă ta într-o seară în mijlocul alor să i, iar soaţa
lui i-a spus că ar mâ nca mă car câ teva mă sline…
— Ah! a strigat neguţă torul, auzind-o. Îmi aduc aminte că
Ali Hogea mi-a dat acum şapte ani, înainte de a porni la
Mecca, un vas cu mă sline, şi l-a dus singur în magazie, să le
gă sească la întoarcere cum le-a pus… Unde să fie oare Ali
Hogea? Mi-a spus unul, după întoarcerea caravanei, că el s-a
dus în Egipt, şi fă ră îndoială că a murit acolo, dacă atâ ţia ani
nu s-a ară tat! Putem mâ nca mă slinele dacă vor mai fi fiind
bune… Daţi-mi o farfurie şi o lumâ nare, că ci vreau să aduc
îndată câ teva, să le gustă m…
— Dragă bă rbate, i-a ră spuns femeia, te rog, nu să vâ rşi
asemenea faptă ! Ş tii doar că nimic nu-i mai sfâ nt decâ t
lucrul încredinţat! Spui că au trecut şapte ani, că Ali Hogea
s-a dus la Mecca şi nu s-a mai întors; ţi s-a mai spus că s-a
dus în ţara Egiptului, şi nu poţi şti dacă nu s-a dus de-acolo
mai departe… Oricum, nu ai nicio ştire despre moartea lui, şi
se poate întoarce mâ ine, sau poimâ ine. Ce ruşine ar fi pentru
noi toţi, dacă se întoarce Ali şi nu-i vei putea da vasul cum l-
a lă sat! Îţi spun că nu mai am poftă să gust mă sline! Pe de
altă parte, mă slinele lui Ali vor fi fiind putrede şi stricate. Ş i
dacă Ali nu s-a adă ugat morţilor, şi se întoarce şi vede că te-
ai atins de lucrul lui, ce va spune despre prietenia şi credinţa
ta?
Femeia i-a gră it aşa de mult, numai pentru că l-a vă zut
încă pă ţâ nat. Într-adevă r, el nu i-a ascultat bunul sfat, ci s-a
sculat, a luat o lumâ nare şi o farfurie şi s-a dus în magazie.
— Cel puţin să nu uiţi că eu n-am niciun amestec! a
strigat ea.
Neguţă torul a ră mas totuşi surd şi la aceste cuvinte.
Cum a intrat în magazie, a luat vasul, a ridicat capacul şi
a gă sit toate mă slinele stricate. Dar, spre a se încredinţa că
nu-s stricate numai cele de deasupra, a ră sturnat vasul, şi
numaidecâ t au că zut în farfurie şi câ teva monezi de aur…

1362
Neguţă torul, lacom din fire, a cercetat vasul mai bine, şi a
vă zut că se află în el numai o farfurie de mă sline, restul,
pâ nă la fund, fiind aur curat… A turnat mă slinele la loc şi s-
a înapoiat în casă .
— Femeie, a spus el, ai avut dreptate, mă slinele sunt
stricate, şi am închis vasul la loc, astfel că Ali Hogea dacă se
mai întoarce câ ndva, nici nu-şi va da seama că m-am atins
de el…
— Fă ceai mai bine dacă mă ascultai! a ră spuns femeia.
Bine era dacă nu-l atingeai deloc!
Toată noaptea s-a gâ ndit neguţă torul cum să facă să -şi
însuşească aurul lui Ali Hogea…
Ş i trecâ nd noaptea, şi venind dimineaţa, a cumpă rat
mă sline din acel an, le-a dus în magazie. A aruncat mă slinele
vechi din vasul lui Ali, a luat banii, şi i-a pus, bine la
pă strare. Apoi a umplut vasul cu mă slinele proaspete l-a
acoperit cu acelaşi capac şi l-a aşezat pe locul vechi.
Cam la o lună după ce neguţă torul a să vâ rşit fapta
mâ rşavă , ce avea să -i priască aşa de ră u, a sosit şi Ali Hogea
la Bagdad!
Ş i, cum înainte de plecarea sa îşi închinase casa, a tras la
han, pâ nă se va muta chiriaşul. Iar a doua zi, l-a că utat pe
prietenul să u, neguţă torul, şi acesta i-a urat bun venit
îmbră ţişâ ndu-l şi ară tâ nd mare bucurie…
— Că ci, spunea el, pierdusem aproape orice speranţă că te
voi mai vedea vreodată ! Se spunea, Ali Hogea, că te-ai
adă ugat stră moşilor…
După închină rile obişnuite, Ali Hogea l-a rugat să -i aducă
vasul cu mă sline.
— Scumpul meu Ali, a ră spuns neguţă torul. Poftim cheia
de la magazia mea; ia-ţi singur vasul, că ci îl vei gă si în
acelaşi loc, unde l-ai pus atunci…
Ali Hogea s-a dus în magazie, şi-a luat vasul, şi după ce i-a
dat cheia înapoi, şi i-a mulţumit încă o dată , s-a înapoiat la

1363
han.
Cum a deschis vasul şi a bă gat mâ na, s-a minunat,
negă sind nicio monedă ! Credea că se înşală , că are vedenii, şi
pentru a pune repede capă t orică rei îndoieli, a luat farfurii, a
deşertat în ele toate mă slinele, dar n-a gă sit nicio monedă ! A
înlemnit. Apoi şi-a ridicat mâ inile şi ochii spre cer, şi a
strigat:
— E adevă rat oare? Se poate? Tocmai omul socotii drept
prietenul meu cel mai bun?
Ş i Ali Hogea s-a dus înapoi la neguţă tor:
— Dragă prietene, nu te mira că mă întorc aşa de repede,
dar mă rturisesc că am recunoscut vasul cu mă sline, însă în
afară de mă sline, mai pusesem în el şi o mie monezi aur, şi
nu le mai gă sesc în vas… Poate ai avut nevoie de bani, şi i-ai
bă gat în negoţul tă u? Dacă -i aşa, eu îţi stau la îndemâ nă , şi
ţi-i mai las, dar, te rog, scapă -mă de neliniştea asta şi
iscă leşte o poliţă … apoi mi-i poţi da câ nd vrei…
Neguţă torul a ră spuns:
— Dragă prietene Ali! Câ nd mi-ai adus vasul cu mă sline,
nici mă car nu l-am atins. Nu ţi-am dat eu cheia de la
magazie? Nu l-ai dus tu, singur, acolo, şi l-ai gă sit în acelaşi
loc unde l-ai pus? Nu l-ai gă sit tot acoperit? Dacă ai pus
înă untru aur trebuie să mai fie în vas, dar tu mi-ai spus că
sunt numai mă sline, şi eu am crezut. Mai mult nu ştiu
nimic. De altfel poţi crede ce vrei!
Ali Hogea a întrebuinţat toate mijloacele, să -l înduplece să -
şi mă rturisească nedreptatea.
— Eu, unul, tră iesc bucuros în pace cu toată lumea, a
spus el. Îţi mai spun o dată , mi-ar fi peste mă sură de
neplă cut dacă îndă ră tnicia ta m-ar sili să aleg calea
judecă ţii…

1364
1365
 — Ali, a ră spuns neguţă torul, tu mă rturiseşti singur că mi-
ai dat spre pă strare un vas cu mă sline. Ţ i l-ai luat înapoi cu
mâ na ta, l-ai dus unde-ai vrut, şi acum vii să -mi ceri o mie
monezi aur! Mi-ai spus tu oare că sunt monezi în vas? Nu
ştiu dacă au fost mă car mă sline, că ci nici mă sline nu mi-ai
ară tat! De ce nu ceri şi perle, şi diamante? Îţi dau un sfat:
du-te acasă , să nu se strâ ngă tot poporul în faţa pră vă liei
mele…
Într-adevă r, se şi opriseră câ ţiva oameni, şi auzind
cuvintele mâ nioase ale neguţă torului, au început a veni chiar
şi neguţă tori vecini, spre a vedea despre ce era vorba şi spre
a-i împă ca.
După ce Ali Hogea le-a spus cum stau lucrurile, cei mai de
vază neguţă tori l-au întrebat pe fă ptaş ce are de ră spuns?
Neguţă torul a recunoscut că a pă strat vasul lui Ali,
tă gă duind însă că l-ar fi atins mă car, şi jurâ nd că ştia că în
vas erau mă sline, numai pentru că aşa-i spusese Ali Hogea…
În acelaşi timp, îi lua pe toţi martori că Ali Hogea îl
batjocorise prin cuvinte grele…
— Îţi aduni ruşinea cu mâ na ta! i-a ră spuns Ali. Pentru că
te porţi aşa, te voi trage în judecată …
Să vedem dacă vei avea neruşinarea să spui şi-n faţa
cadiului tot aşa…
— Foarte bine, a ră spuns neguţă torul, neîndră znind să
spună că nu merge la judecată . Tocmai judecată cer şi eu! Ş i
vom vedea cine are dreptate…
Ali Hogea l-a dus în faţa cadiului, şi l-a pâ râ t că i-a furat o
sumă de o mie monezi aur, şi, totodată , a lă murit cum s-au
petrecut lucrurile…
Cadiul l-a întrebat dacă are martori. El a ră spuns că n-a
socotit că -i trebuie asemenea mă sură , că ci a socotit pe
neguţă tor drept prieten, şi l-a cunoscut ca om cinstit… Iar
neguţă torul, apă râ ndu-se, n-a spus mai mult decâ t spusese

1366
lui Ali Hogea în faţa vecinilor, şi a încheiat, zicâ nd că -i gata
să întă rească jură mâ ntul că învinuirea de furt a o mie
monezi aur este neîntemeiată ! Cadiul i-a luat jură mâ ntul, şi
l-a, trimis acasă . Mâ hnit peste mă sură , Ali Hogea a spus că
nu se dă mulţumit cu hotă râ rea şi îşi va duce plâ ngerea pâ nă
în faţa califului Harun al Raşid!
Cadiul însă nu s-a mirat de nesupunerea lui Ali Hogea, ci
a ţinut seama că era amă râ t. Credea că şi-a fă cut datoria
deplin, îndreptă ţind un pâ râ t împotriva că ruia nu s-a putut
aduce niciun temei…
În timp ce neguţă torul mergea spre casă , plin de bucuria
de a-l fi biruit pe Ali Hogea şi de a fi dobâ ndit atâ t de lesne o
mie galbeni, bietul Ali Hogea a întocmit o plâ ngere şi a
aşteptat pâ nă la rugă ciunea de prâ nz, câ nd califul trebuia să
se întoarcă de la moschee. S-a aşezat într-o uliţă , în calea lui
Harun al Raşid, şi câ nd a trecut, el a ridicat mâ na cu
plâ ngerea, aşa că un că mă raş a ieşit îndată din alai şi a luat-
o.
Ali Hogea ştia că Harun al Raşid avea obicei să citească
plâ ngerile îndată după întoarcerea în serai, şi a mers în urma
alaiului, a intrat în serai, şi a aşteptat pâ nă ce că mă raşul a
ieşit în prag şi i-a spus că plâ ngerea i-a fost citită … I-a mai
spus la ce oră din ziua urmă toare va fi înfă ţişarea… Apoi
că mă raşul l-a întrebat unde stă neguţă torul, şi l-a înştiinţat
şi pe el, să poftească în ziua şi la ceasul hotă râ t.
Dar venind seara, califul, împreună cu marele vizir Djafar,
şi cu Mesrur şi-au fă cut toţi trei plimbarea prin cetate.
Mergâ nd ei astfel, Harun a auzit larmă într-o ogradă , şi şi-
a iuţit paşii. A ajuns la o poartă . S-a uitat printr-o cră pă tură .
A vă zut o curte unde se mai jucau, la lumina lunii, vreo zece-
cineisprezece copii. Harun ar fi vrut să afle ce joc anume
jucau, şi s-a aşezat pe banca de piatră de la poartă …
— Hai să ne jucă m de-a cadiul! a strigat un bă iat. Deci eu
sunt cadiul, şi voi trebuie să -l jucaţi pe Ali Hogea şi pe

1367
neguţă torul care i-a furat cele o mie monezi aur…
Califul şi-a adus aminte de plâ ngerea primită . Ş i-a aţintit
bine auzul, să vadă ce hotă râ re va da judecata copiilor…
După cum bine se vede, gâ lceava dintre Ali Hogea şi
neguţă tor. Stră bă tuse în lung şi lat Bagdadul, şi fă cuse vâ lvă
mare chiar şi printre copii! Iată -i deci pe copiii din ograda
aceea, împă rţindu-şi rosturile la judecată ! Iată -l pe bă iatul
cel mai mă rişor aşezâ ndu-se într-un închipuit jilţ de cadiu!
Iată -l pe altul, luâ ndu-şi rostul de staroste al strigă rilor, şi
iată -i şi pe pricinaşi…
— Să se înfă ţişeze numaidecâ t judecă ţii noastre înalte Ali
Hogea! A cuvâ ntat starostele strigă rilor, şi un bă iat blâ nd a
fă cut un pas înainte…
— Acum, a reluat starostele strigă rilor, să se înfă ţişeze
neguţă torul din Bagdad, pâ râ t de că tre Ali Hogea… Se
înfă ţişează neguţă torul, sau nu?
— Se înfă ţişează ! a ră spuns un bă iat cu ochi prefă cuţi
anume ră i, cum i-o cerea prilejul…
— Ali Hogea! a strigat califul. Ce vrei de la acest neguţă tor?
Ali Hogea a fă cut o adâ ncă plecă ciune şi a istorisit cadiului
toată pă timirea lui, punct cu punct, de la început pâ nă la
sfâ rşit, şi cum s-a dus la Mecca, în cuvenitul hagialâ c, şi
cum, înainte de a porni, a încredinţat neguţă torului vasul cu
mă sline; mă slinele erau însă numai la faţă , că ci în cuprins
vasul avea aur greu…
Micul cadiu a ascultat pâ nă la capă t toată istoria, cu o
ră bdare adâ ncă , de cadiu adevă rat şi trecut prin multe. Ş i-a
întors apoi închipuita barbă , şi şi-a semeţit-o asupra
pâ râ tului:
— De ce nu dai înapoi aurul lui Ali Hogea? Ce, crezi că a
pierit dreptatea la Bagdad? Dă omului aurul înapoi!…
— Preaînalte şi dreptcredincios cadiu! a ră spuns pâ râ tul.
N-am luat, nu dau! Ali Hogea putea mă rturisi că avea în vas
un elefant…

1368
 Freamă t mare a bâ ntuit ceata copiilor ascultă tori la aceste
cuvinte spuse cu fă ţişă obră znicie! Pâ râ tul s-a întors, s-a
uitat la ei chiorâ ş. După aceea, iar s-a întors spre cadiu, cu
un aer de biruinţă :
— Vrea Ali Hogea să jure pe sufletul să u că e adevă rat ce
spune? Vrea?
— Să nu ne gră bim cu jură mintele… a ră spuns liniştit
cadiul. Pâ nă la jură mâ nt mai este, că ci întâ i şi-ntâ i vreau să
vă d vasul cu pricina! Ali Hogea, l-ai adus poate cu tine?
— Nu… a ră spuns Ali Hogea.
— Atunci fă bine şi repede-te şi adă -l…
— Iată , l-am adus! a spus închipuitul Ali Hogea, după o
clipă , prefă câ ndu-se că pune dinaintea cadiului un vas.
— Cunoşti acest vas, pâ râ tule? Îl cunoşti? a întrebat
cadiul. Acesta este?
— Da, acesta este… a ră spuns pâ râ tul, lă sâ ndu-şi ochii în
pă mâ nt.
— Ş i acum, a continuat cadiul, poruncesc ca vasul să fie
deschis! Îl deschideţi odată , sau nu?
— Numaidecâ t, preaînţeleptule cadiu! a ră spuns Ali Hogea,
şi numaidecâ t s-a prefă cut că ia capacul de pe un vas…
Cadiul s-a plecat adâ nc, prefă câ ndu-se că se uită
înă untrul unui vas:
— Aferim! Frumoase mă sline! a spus el. Se poate să gust?
Îmi îngă duiţi?
— Cu plă cere! a ră spuns Ali Hogea, şi cadiul s-a prefă cut
că ia o mă slină . S-a prefă cut că o duce la gură , că o mestecă .
A plescă it din buze:
— Aferim! Straşnice mă sline… Crezusem însă că nişte
mă sline pă strate şapte ani nu mai sunt chiar atâ t de bune!
Poruncesc să mi se înfă ţişeze tot acum câ ţiva neguţă tori de
mă sline…
Ceata copiilor ascultă tori s-a învolburat. Au ieşit la faţă
doi:

1369
 — Sunteţi neguţă tori de mă sline? i-a întrebat cadiul.
— Da.
— Aferim, bre! Să -mi ră spundeţi numaidecâ t la o
întrebare…
— Aferim, cadiule! S-o auzim…
— Ş tiţi câ t ţin mă slinele puse bine la pă strare? Ş tiţi? Ţ in
un an? Doi?
— Stă pâ ne! au ră spuns neguţă torii. Chiar puse bine în
saramura lor, şi chiar dacă le-ai pă stra ca pe ochii din cap,
după trei ani mă slinele sunt bune de zvâ rlit la porci… După
trei ani îşi pierd şi gustul, şi culoarea, şi li se chircesc chiar
sâ mburii…
— Aferim ră spuns! a strigat cadiul. Ş i acesta fiind
adevă rul, fiţi buni şi uitaţi-vă la mă slinele din acest vas: cam
de câ nd credeţi că au fost puse la saramură ?
Neguţă torii s-au prefă cut că se uită , că cercetează
mă slinele dintr-un vas.
— Sunt proaspete de tot, luminate cadiule!
— N-aveţi dreptate, bre! Le-a ră spuns cadiul. Ali Hogea
spune că le-a pus în vas acum şapte ani…
— Stă pâ ne, au ră spuns neguţă torii. Orice-ar spune Ali
Hogea, mă slinele din vas sunt culese anul acesta, acum
câ tva timp! N-aveţi decâ t să întrebaţi pe cine vreţi, şi dacă nu
va mă rturisi tot aşa, unde ne stau picioarele să ne stea
capetele…
Pâ râ tul s-a mişcat cu nelinişte. Era crunt sub sprâ ncene.
A vrut să spună că neguţă torii nu mă rturisesc adevă rul. Dar
n-a mai apucat a deschide gura. Cadiul a poruncit gâ zilor să -
l ia între iatagane, să -l urce în furci, la luminatele porţi ale
Bagdadului…
Aşa şi-au sfâ rşit copiii jocul, bă tâ nd bucuroşi din palme şi
nă pustindu-se asupra închipuitului pâ râ t.
Cine-ar fi în stare să descrie câ t a admirat califul Harun
înţelepciunea acelui bă iat, că dă duse o hotă râ re atâ t de

1370
dreaptă , într-o pricină atâ t de sucită ?
Ş i astfel, după ce jocul s-a sfâ rşit, s-a ridicat şi Harun
să tul de uitat prin cră pă tură , şi tot atunci l-a întrebat pe
Djafar dacă vă zuse şi el judecata copiilor, şi dacă o vă zuse, ce
crede? Dreaptă fost-a?
— Stă pâ nitor al dreptcredincioşilor! a ră spuns Djafar.
Nimeni nu-i mai uluit ca mine! Cum, se poate înţelepciune
atâ t de rară , la vâ rstă atâ t de fragedă ?
— Dar ştii tu, Djafare, că mâ ine am de hotă râ t în aceeaşi
pricină , că adevă ratul Ali Hogea mi-a dat astă zi plâ ngere?
— Ş tiu asta, o, preaînalte, chiar din gura ta…
— Crezi deci că aş putea da altă hotă râ re decâ t cea auzită
mai-nainte?
— Dacă lucrurile stau întocmai, cred că stă pâ nul meu nu
poate da altă hotă râ re…
— Ţ ine minte… a spus califul mai departe. Adă mâ ine
copilul la mine, el să hotă rască … Să vină şi cadiul ce l-a
lă sat pe tâ lhar slobod, ca să vadă , din pilda copilului,
Care-i este datoria. Pe de altă parte, aş vrea să porunceşti
să i se spună lui Ali Hogea să aducă cu sine vasul şi totodată
să vină doi neguţă tori de mă sline…
Califul îşi da poruncile, urmâ ndu-şi raita de noapte prin
Bagdad. N-a mai întâ lnit însă nimic vrednic de luare aminte.
Ş i trecâ nd seara, şi venind dimineaţa, marele vizir Djafar
s-a dus la casa unde fusese jocul copiilor, şi a cerut să
gră iască cu stă pâ nul. Ş i fiind dus stă pâ nul întru ale sale,
Djafar s-a îndreptat spre soaţa lui, şi i s-a închinat. A
întrebat-o câ ţi copii are? Doi? Trei?
— Trei, a ră spuns ea, şi a poruncit să i se înfă ţişeze
tustrei.
— Dragilor copii! le-a spus marele vizir. Cine dintre voi era
ieri seară cadiul?
Bă iatul cel mare a ră spuns că el, şi s-a fă cut deodată
palid.

1371
 — Fiul meu, i-a spus marele vizir Djafar. Vino cu mine,
că ci vrea să te cunoască Harun al Raşid, stă pâ nitorul
dreptcredincioşilor…
Mama bă iatului s-a speriat îngrozitor, auzind aceasta:
— Dar de ce vrea stă pâ nul dreptcredincioşilor să -mi
ră pească fiul?
Marele vizir a liniştit-o, fă gă duindu-i că cel tâ rziu într-o
oră fiul i se va întoarce, şi va afla şi ea, cu bucurie mare,
pentru ce a fost chemat…
— Dacă -i adevă rat ce spui, s-a liniştit mama, cel puţin
îngă duie-mi să -i pun un veşmâ nt mai frumos, să se poată
înfă ţişa în faţa stă pâ nitorului dreptcredincioşilor…
Ş i fă ră să mai piardă timp, a pus bă iatului un veşmâ nt
frumos, şi marele vizir l-a luat de mâ nă , şi l-a înfă ţişat
califului. Era timpul înfă ţişă rilor. Ali Hogea şi neguţă torul
veniseră .
Vă zâ nd că copilul era însă speriat un pic, Harun al Raşid i-
a spus:
— Vino, fiule, apropie-te… Deci tu eşti cel ce a hotă râ t ieri,
în gâ lceava dintre Ali Hogea şi neguţă tor! Te-am vă zut, te-am
ascultat, şi sunt mulţumit. Aferim de tine…
Bă iatul s-a liniştit. A ră spuns sfios şi la locul lui, că el a
fost acela…
— Fiul meu, a continuat califul. Am să -ţi ară t azi pe Ali
Hogea cel adevă rat şi pe adevă ratul neguţă tor! Hai,
îndră zneşte! Vino şi aşază -te lâ ngă mine…
Cu aceste cuvinte, califul l-a luat de mâ nă , s-a urcat pe
tronul să u, şi bă iatul s-a aşezat ală turi!
Au început strigă rile numaidecâ t! S-au înfă ţişat pâ râ tori şi
pâ râ ţi, fiecare după numele lor mă rturisit la uşă !
Toţi s-au aruncat la picioarele califului, atingâ nd cu
fruntea lor covorul de acoperă mâ nt al tronului! Ş i după ce s-
au sculat, califul le-a poruncit blâ nd să -şi spună numaidecâ t
vinile şi pricinile…

1372
 — Iată , a adă ugat califul, acest copil vă va asculta, vă va
judeca, şi vă va da dreptate! Să nu fiţi temă tori de aceasta,
că ci dacă greşeşte el, eu sunt ală turi, şi-i sar în ajutor
numaidecâ t…
Apoi, Ali Hogea şi neguţă torul au gră it fiecare la râ nd, şi
câ nd neguţă torul a vrut să jure, ca şi-n faţa cadiului, copilul
i-a ră spuns că să mai îngă duie cu jură mâ ntul, că ci întâ i
judecata trebuie să vadă neapă rat vasul cu mă sline…
Ali Hogea a adus vasul tot atunci. L-a aşezat la picioarele
califului. I-a scos capacul…
Califul s-a uitat la mă sline, a luat una, a gustat-o…
Apoi, vasul a fost dat neguţă torilor spre cercetare.
— Bune mă sline! Nu? i-a întrebat bă iatul. De câ nd sunt
culese?
— De bune, sunt straşnic de bune! au ră spuns neguţă torii.
Iar de culese, au fost culese acum câ teva luni…
Bă iatul le-a spus că Ali Hogea mă rturiseşte că le-a pus în
vas înainte cu şapte ani. Ce au de spus neguţă torii la una ea
asta? Ce erau să spună neguţă torii? au ră spuns, ca şi
neguţă torii de la judecata copiilor, că mă slinele erau culese
abia de câ teva luni, după cum spuseseră …
Acestea auzindu-le, pâ râ tul nu ştia ce să mai spună ,
vă zâ ndu-se biruit… Înainte de a da hotă râ rea, bă iatul s-a
întors spre calif:
— Stă pâ nitor al tuturor dreptcredincioşilor! Binevoieşte a
şti că azi nu ne mai jucă m ca ieri, şi deci binevoieşte şi dă
osâ nda tu…
Încredinţat deplin de vinovă ţia neguţă torului, califul a
poruncit stră jilor să -l ia şi să -l ridice în furci, după ce va
ară ta unde a ascuns monezile lui Ali Hogea.
Iar cadiului, care dă duse nedreapta hotă râ re mai înainte,
califul i-a poruncit să se pună sub ascultarea bă iatului, să
înveţe legile!…
Apoi, Harun al Raşid a să rutat bă iatul pe amâ ndoi obrajii,

1373
şi i-a dat şi o pungă cu o sută monezi aur.
Ş i s-a întors bă iatul acasă , şi a crescut, şi a fost în zilele
lui om de vază , pâ nă s-a adă ugat şi el la numă rul morţilor.

ÎN ALTĂ NOAPTE, ŞEHERAZADA ISTORISEŞTE

NEMAIPOMENITELE ÎNTÂMPLĂRI ALE LUI ALASMAN
ZEYN…

Se afla câ ndva, la Basora, un sultan bogat foarte, iubit de

că tre supuşi, dar trist din pricină că n-avea fii şi fiice. Ş i a
poruncit sultanul tuturor hogilor şi imamilor să se suie în
minarete şi să strige spre Alah, să -l învrednicească întru
înmulţire, însă au coborâ t şi hogii şi imamii, mofluzi; şi a
poruncit sultanul şi cititorilor în stele să urce în foişoare, să
vadă cu lunetele ce scrie despre el în stele?… Ş i au coborâ t
cititorii din foişoare, mofluzi, că ci în scrierea stelelor scria
ră u! Atunci, îndreptâ ndu-se sultanul spre pustnicii din
deşerturi de piatră , aceştia au adus sultă niţei nişte ră dă cini,
şi iată că sultă niţa a nă scut un bă iat, şi i-au pus numele
Alasman Zeyn, adică Monumentul Monumentelor…
Ş i iar s-a dat poruncă să se înfă ţişeze cititorii în stele, cu
lunetele, să citească viitorul copilului, în scrierea cerească .
După ce au citit, toţi i-au prezis că Alasman Zeyn are să aibă
viaţă lungă , dar că va ră zbate greu printr-o nenorocire mare!
— Dacă fiul meu va avea curaj, a ră spuns sultanul, nu-l
plâ ng, că ci încercă rile grele cresc mintea şi curajul oamenilor
tineri… Ş i socotesc că bine ar fi dacă niciun om tâ nă r n-ar fi
scutit de încercă rile grele, spre a ajunge în zilele lor oameni
vrednici! Cei crescuţi în pene şi puf se risipesc, în primul
vâ nt greu, ca penele şi ca puful, dar nimeni nu-i biruie pe cei
că liţi în aspre vâ nturi…
Ş i dâ nd cititorilor în stele cuvenitul bacşiş, sultanul i-a
1374
trimis la foişoarele lor, iar pe Alasman Zeyn l-a lă sat să
crească , şi i-a dat învă ţă tori aleşi, la vreme potrivită , spre a
se putea folosi de învă ţă tura lor. Bunul sultan râ vnea să facă
din el om desă vâ rşit, dar n-a mai avut câ nd, că ci se vede că
lipsea unul la numă rul morţilor, şi a fost ales tocmai el să
umple lipsa din numă r! Vă zâ nd deci că i se apropie ceasul, a
poruncit să fie chemat fiul să u, şi i-a spus, printre altele, să
caute să -şi câ ştige mai degrabă dragostea decâ t teama
poporului, să nu-şi plece niciodată urechea spre linguşitori,
să fie cumpă nit în ră splă ţi şi-n pedepse, că ci des de tot cei ce
conduc neamurile se lasă înşelaţi de faţa lucrurilor, şi
copleşesc cu binefaceri pe cei ră i, iar pe cei nevinovaţi
supunâ ndu-i paloşului asupritor!
Cum sultanul a împlinit lipsa în numă rul cel mare, Zeyn
şi-a pus veşminte negre, purtâ ndu-le şapte zile; şi venind
ziua a opta, s-a urcat pe tron, scoţâ nd chipul tată lui de pe
monede şi sigilii, şi punâ nd chipul să u în loc. Încet, încet a
început să guste din dulceaţa amă gitoare a puterii, şi-i
plă cea să vadă cum curtenii i se plecau, facâ ndu-şi din
supuşenia faţă de el cea mai înaltă datorie a vieţii; într-un
cuvâ nt, era linguşit foarte, şi-i plă cea să fie, iar puterea cea
mai deplină de a stă pâ ni îl copleşise cu totul, încâ t nu mai
vedea nimic înaintea ochilor. Se gâ ndea numai la datoriile
supuşilor, nu şi la datoriile lui faţă de ei, cu câ rmuirea
bă tâ ndu-şi capul prea puţin.
Se înconjurase numai de oameni ră i şi desfrâ naţi, miluiţi
cu cele mai înalte ranguri.
Nu mai cunoştea mă sura în nimic, şi nu mai avea niciun
ţel. Dă rnicia i s-a prefă cut în risipă fă ră frâ u, şi, încet-încet,
cei urcaţi de el pe cele mai înalte trepte ale mă ririi i-au pă pat
pâ nă şi ultima leţcaie, lă sâ ndu-l mofluz-sadea…
Maică -sa, sultă niţa, încercase de mai multe ori să -i
stă vilească viaţa de risipă şi desfrâ u, ară tâ ndu-i că dacă
merge înainte aşa, se va îndepă rta de popor şi va pricinui

1375
ră scoale, costâ ndu-l uşor tronul şi viaţa. Mult n-a lipsit, şi
proorocirea ei era să se împlinească . Supuşii începuseră să
murmure, şi s-ar fi ajuns, fă ră îndoială , la ră scoală , dacă
bă trâ na sultă niţă n-ar fi îndepă rtat deznodă mâ ntul, prin
înţelepciunea ei.
Vă zâ nd însă Zeyn că şi-a risipit toată averea, că poporul
nu-l mai preţuieşte, s-a că it că n-a câ rmuit cum se cuvine. A
că zut în adâ ncă tristeţe, şi nu-l mai putea mâ ngâ ia nimic.
Într-o noapte, a vă zut în vis, apropiindu-se, un moşneag
cu barba albă , cu chip zâ mbitor:
— O, Zeyne! Să ştii că nu se află suferinţă neră splă tită cu
bucurie, şi că nu se află nenorocire neră splă tită cu noroc…
Dacă vrei ca nefericirea ta să ia sfâ rşit, ridică -te şi du-te
numaidecâ t la Cairo, în ţara Egiptului…
Cum s-a trezit, Zeyn s-a gâ ndit mult la visul lui, apoi l-a
spus mamei, dar ea a râ s cu îngă duinţă :
— Fiul meu, vrei poate să urmezi visului, şi să te duci în
ţara Egiptului?
— De ce nu, mamă ?
În zadar s-a ostenit ea să -l abată de la gâ ndul lui, că ci
Zeyn i-a încredinţat ei jilţul de sultan, şi a pă ră sit seraiul,
noaptea, în mare taină , şi a pornit, singur cum era, pe
drumul spre Cairo…
A ajuns în cetatea asta renumită , după multe greută ţi şi
osteneli, şi s-a oprit, şi s-a culcat la poarta unei moschei.
Cum a adormit, i s-a ară tat iar în vis moşneagul cu barba
albă , şi gră indu-i i-a zis:
— O, fiul meu, află că sunt mulţumit cu tine, că ci ai dat
cuvâ ntului meu creză mâ nt, şi nu te-ai speriat de lungimea şi
greutatea drumului… Iar acum, află că te-am îndemnat la
că lă toria asta mare, numai spre a te pune la încercare. Vă d
că ai tă rie neclă tinată şi curaj, aşa că ţi se cuvine să te fac
cel mai bogat şi mai fericit sultan de pe pă mâ nt! Întoarce-te
la Basora, şi vei gă si în seraiul tă u bogă ţii nemă surate, cum

1376
nu s-au mai aflat în tezaurul nici unui sultan!
— O, Alah… şi-a spus Zeyn câ nd s-a trezit. Cum m-am
înşelat! Cel mai bun lucru ar fi să mă întorc la Basora. La ce
stau aici, mai mult? Bine este că n-am împă rtă şit decâ t
mamei pricina că lă toriei, că ci dacă ar afla supuşii, m-ar
ară ta cu degetul…
Ş i astfel, s-a întors Zeyn înapoi la Basora, şi maică -sa l-a
întrebat dacă -i mulţumit de că lă torie. El i-a istorisit totul, şi
pă rea aşa de mâ hnit, încâ t maică -sa, în loc să -i mă rească
necazul prin dojană sau luare în râ s, şi-a dat osteneala să -l
mâ ngâ ie.
— Linişteşte-te, o, fiul meu! Fii fă ră grijă , şi tot ce-ţi pot
spune e să fii drept şi totdeauna la locul tă u. Ispititoare sunt
bucuriile dansului, flautului şi vinului purpuriu, dar fugi de
ele, că ci te-au adus pâ nă aproape de marginea ruinii!
Osteneşte-te, şi fă -i pe supuşii tă i fericiţi, că ci prin fericirea
lor vei fi fericit şi tu…
Zeyn a fă gă duit că -i va urma sfaturile.
Cum s-a lă sat noaptea, a vă zut în vis moşneagul cu barba
albă …
— Zeyne! i-a spus el. În sfâ rşit, a venit pentru tine clipa
fericirii. Cum te scoli mâ ine dimineaţă , ia un topor şi
cercetează încă perea ră posatului sultan, că ci vei gă si o
comoară mare…
Cum s-a trezit, Zeyn s-a dus numaidecâ t la maică -sa şi i-a
spus visul.
— Într-adevă r, fiul meu, moşneagul e stă ruitor, şi vă d că
nu-i destul că te-a înşelat de două ori! Ai de gâ nd cumva să -i
dai crezare?
— Nu, mamă , a ră spuns Zeyn. Nu-l mai cred! Dar vreau
totuşi, aşa, în glumă , să cercetez încă perea unde-a stat
tata…
— O, mi-am închipuit eu! a spus mama, râ zâ nd! Du-te,
Zeyne, şi încearcă dacă -ţi place… E bine că cel puţin nu vrei

1377
să te mai pribegeşti în ţara Egiptului…
— Dragă mamă , a ră spuns Zeyn. Azi noapte, moşneagul
mi-a ară tat locul unde se află o comoară . Mai degrabă vreau
să caut degeaba, decâ t să -mi pară ră u că n-am că utat…
Astfel gră ind, a poruncit să i se dea un topor, şi s-a dus
singur în încă perea unde stă tuse tată l să u, şi a început a
despica duşumeaua, şi a scos mai mult de jumă tate din
plă cile pă trate, fă ră a gă si nimic. S-a odihnit puţin şi a
început iar.
— Mă tem că maică -mea a râ s de mine pe bună dreptate.
Ş i-a spus Zeyn. Totuşi nu s-a descurajat.
Deodată , a descoperit o piatră albă . A ridicat-o. A gă sit sub
ea o uşă cu un lacă t de oţel. A spart lacă tul. A deschis uşa. A
ză rit o scară de marmură albă . A aprins o lumâ nare de ceară .
A coborâ t scara. A ajuns într-o încă pere podită cu porţelan
chinezesc. Pereţii şi tavanul erau de cristal. A vă zut patru
ridică turi. Pe tuspatru stă teau câ te zece amfore de porfir. S-a
gâ ndit că trebuiau să fie pline cu vin…
— Tot e bine, şi-a spus Zeyn. Vinul acesta trebuie să fie
foarte vechi, şi fă ră îndoială că trebuie să aibă gust
minunat…
S-a apropiat de o amforă , i-a scos capacul, şi a vă zut, cu
mare mirare şi bucurie, că era plină de monezi de aur…
A cercetat toate cele patruzeci de amfore, şi toate erau
pline cu bani. A luat o mâ nă de monezi şi a fugit la maică -sa.
Mare a fost mirarea ei!
— O, fiul meu! a strigat ea. Fereşte-te să nu risipeşti
prosteşte şi bogă ţiile acestea. Să nu faci duşmanilor tă i
bucuria asta…
— Nu, mamă , a ră spuns Zeyn. Voi tră i de acum înainte
altfel, şi ai să fii mulţumită de mine…
Apoi, mama l-a rugat s-o ducă în încă perea minunată .
Zeyn a dus-o, a ajutat-o să coboare scara de marmură , şi i-a
ară tat încă perea cu cele patruzeci de amfore.

1378
 Ea s-a uitat mirată la toate, şi a vă zut într-un colţ o
amforă mică , tot de porfir. A deschis-o şi a gă sit o cheie de
aur!
— Fiul meu, a spus ea. Cheia asta e de la altă comoară . Să
că ută m să descoperim…
Ş i au cercetat încă perea, şi în cele din urmă au aflat, în
mijlocul peretelui, un lacă t. Zeyn a încercat cheia.
S-a deschis o uşă , şi a vă zut altă încă pere, şi în mijlocul ei
se aflau două piedestale de aur curat. Pe opt piedestale se
înă lţau opt statui cioplite din opt diamante uriaşe,
ră spâ ndind atâ ta stră lucire, încâ t luminau încă perea ca
ziua…
— Grozave lucruri! a strigat Zeyn, plin de mirare. De unde
le-o fi primit tata?
Dar s-a mirat şi mai tare la al nouă lea piedestal, acoperit
cu o bucată de atlaz alb, cu scriere cuprinzâ nd urmă toarele,
după cum arată :
„O, fiul meu drag! Aceste opt statui le-am dobândit cu multă
osteneală! Ele sunt frumoase foarte, şi tu trebuie să ştii însă
că se mai află pe lume statuia a noua. Ea singură preţuieşte
mai mult decât o mie din cele ce le vezi. Dacă vrei să intri în
stăpânirea ei, porneşte spre cetatea Cairo, din Ţara Egiptului.
Acolo locuieşte unul dintre robii mei vechi, unul Mobarek.
Caută-l şi-l vei găsi! Du-te deci, caută-l, şi spune ce ţi s-a
întâmplat. El te va cunoaşte ca fiu al meu, şi te va duce la locul
unde se află statuia a noua, a cărei stăpânire îţi va aduce
fericire şi belşug.
— Nu vreau să mă lipsesc de statuia a noua! a spus Zeyn.
Trebuie să fie lucru rar, dacă valorează mai mult decâ t toate
celelalte… Mă gâ ndesc să mă duc la Cairo numaidecâ t, şi
nă dă jduiesc că n-ai nimic împotrivă …
— Nu, fiul meu, a ră spuns mama. Nu mă împotrivesc
hotă râ rii tată lui! Porneşte câ nd vrei tu! Mă voi îndeletnici eu
cu câ rmuirea!

1379
 Zeyn a poruncit să se facă numaidecâ t pregă tirile de
că lă torie, şi a luat cu sine doar un mic numă r de slujitori.
A ajuns la Cairo. A întrebat, şi i s-a spus că Mobarek era
unul dintre cei mai bogaţi oameni din cetate, tră ind ca un
beglerbeg, şi casa lui e deschisă totdeauna, îndeosebi pentru
stră ini. Zeyn a că utat casa. A bă tut la uşă . A deschis un
că mă raş. L-a întrebat:
— Cine eşti? Ş i ce cauţi?
— Sunt stră in! a ră spuns Zeyn. Am auzit de, mă rinimia lui
Mobarek, şi am venit să cer gă zduirea lui…
Că mă raşul l-a rugat să aştepte o clipă .
Mai apoi, Zeyn a intrat, şi a mers printr-o ogradă mare, şi
a ajuns într-o încă pere minunat împodobită , unde Mobarek îl
aştepta. L-a primit cu deosebită prietenie. A mulţumit lui
Zeyn pentru cinstea ce-i face.
— Află , o, Mobarek, a ră spuns Zeyn, sunt fiul sultanului
din Basora, şi mă numesc Zeyn Alasman…
— Sultanul acela a fost stă pâ nul meu, şi, după câ t ştiu, n-
a avut copii… Câ ţi ani ai?
— Două zeci… Câ t a trecut de câ nd ai pă ră sit slujba la
tată l meu?
— Aproape două zeci şi doi de ani. Dar cum poţi dovedi că
într-adevă r eşti fiul lui?
— Avea tată l meu, sub încă perea unde locuia, o tainiţă !
Am gă sit acolo, în tainiţă , patruzeci de amfore, de porfir,
pline cu aur…
— Ş i ce-ai mai gă sit?
— Am mai gă sit nouă piedestale de aur curat. Pe opt
piedestale se află opt statui de diamant, iar pe al nouă lea, o
bucată de atlaz alb, cu sfatul scris al tată lui meu, învă ţâ ndu-
mă ce trebuie să fac, spre a dobâ ndi a noua statuie, mai
preţioasă ca toate celelalte împreună ! Cunoşti, o, Mobarek,
locul unde se află statuia asta, că ci stă scris pe bucata de
atlaz că tu mă vei duce la a noua statuie…

1380
 Nu şi-a sfâ rşit Zeyn bine cuvâ ntul, că Mobarek i s-a
aruncat la picioare:
— Alah fie lă udat că te-a adus! Eşti, cu adevă rat, fiu!
Sultanului din Basora! Dacă vrei să vii cu mine, acolo unde
se află minunata statuie, vino… Înainte însă , trebuie să te
odihneşti câ teva zile! Dau azi un ospă ţ, în cinstea
că peteniilor cetă ţii Cairo, şi tocmai eram la masă ! Vrei
stă pâ ne, să ne faci cinstea de a intra şi de a te bucura cu noi
împreună ?
— De bună seamă ! Cu toată bucuria voi fi faţă la ospă ţul
tă u…
Mobarek l-a dus apoi într-o încă pere cu bolţi, unde
că peteniile cetă ţii stă teau la mesele întinse. Ş i a poftit şi Zeyn
la masă , şi chiar Mobarek îi da mâ ncă rurile, stâ nd dinainte-i
în genunchi… Ceilalţi oaspeţi mult se mirau de una ca asta,
şi şopteau:
— Cine să fie oare acest stră in?
Apoi, după ce bucatele s-au dus pe drumul firesc al
gâ tului, şi după ce Mobarek şi-a muiat buzele în vin, a luat
cuvâ ntul şi a zis:
— Voi, oameni de vază din Cairo! Nu vă miraţi că l-am
slujit astfel pe acest om tâ nă r. Aflaţi că el este fiul fostului
meu stă pâ n, sultanul din Basora! Tată l lui m-a cumpă rat cu
banii lui, şi a murit, fă ră să -mi dă ruiască libertatea, aşa că
încă mai sunt rob, şi, după câ t se vede, toată averea mea
aparţine de drept acestui sultan tâ nă r, unicul să u
moştenitor…
Zeyn l-a întrerupt:
— O, Mobarek! Spun, sus şi tare, în faţa acestor aleşi
meseni, că în clipa asta îţi dă ruiesc libertatea! Averile tale se
despart în clipa asta de averile mele, şi stă pâ n eşti să faci cu
ele ce vrei!
Auzindu-l, Mobarek a să rutat pă mâ ntul. Apoi a poruncit
să vină vinul şi ală utele însoţitoare! Ş i a împă rţit oaspeţilor

1381
daruri, înainte de a-şi bă ga toţi picioarele în iminei şi a ieşi,
cu că lcâ iele înainte, fă câ nd plecă ciuni după plecă ciuni. Cu
faţa la binevoitoarele gazde…
— Binevoitorule Mobarek, a spus Zeyn, a doua zi. De
hodinit m-am hodinit bine – aferim ţie! Dar n-am venit la
Cairo spre desfă tare numai, ci şi cu treabă ! Cum facem să
pot că pă ta statuia aceea?
— Stă pâ ne, a ră spuns Mobarek, gata sunt să îndeplinesc
orice poruncă a ta! Trebuie să ştii însă ce n-ai ştiut pâ nă
acum, că statuia a noua trebuie cucerită , că ci se ajunge la ea
prin mari pericole…
— Nu mă tem! a ră spuns Zeyn. Hotă râ t sunt să fac acest
drum al îndră znelii, şi, sau îmi ating ţinta, sau pier…
Câ nd Mobarek l-a vă zut aşa de hotă râ t, şi-a chemat
slujitorii şi le-a poruncit să facă toate pregă tirile de că lă torie.
Apoi, împreună eu Zeyn, s-au lă sat în genunchi, pe
chilimul pă mâ ntului, ca orice om înainte de a porni în vâ nt şi
necunoscut.
Mai apoi, că lă torind, vă zut-au multe lucruri mari şi
minunate. Ş i deodată au ajuns într-o câ mpie frumoasă şi s-
au oprit.
A gră it Mobarek:
— Aici să ră mâ nă slujitorii, asinii, catâ rii şi baloturile!
Poruncesc să aveţi grijă de toate… Haidem, Zeyne! Ne-am
apropiat de locul groazei… Mergem deci să cucerim statuia!
Numaidecâ t au ajuns la malul unui lac larg. S-au oprit.
— Va trebui să trecem lacul, o, Zeyne, şi din clipă în clipă
trebuie să se arate corabia fermecată , a marelui sultan,
stă pâ nul dihă niilor înfricoşă toare! Să nu uiţi ce-ţi spun: tot
timpul câ t vom pluti trebuie să pă strezi adâ ncă tă cere! Nu
gră i cu coră bierul niciun cuvâ nt! Oricâ t de ciudată îţi va
pă rea înfă ţişarea lui, şi orice ciudă ţenii ai să vezi, taci, că ci la
cel dintâ i cuvâ nt rostit, corabia se scufundă …
— Am să tac! a ră spuns Zeyn. Am să fac numai ce-mi

1382
porunceşti tu…
Ş i deodată , Zeyn a amuţit, vă zâ nd cum se apropie o
corabie de lemn roşu, de santal… Avea catarg de ambră şi
steag de atlaz albastru. Nu se vedea nimeni, decâ t câ rmaciul,
cu trup de tigru şi cap de elefant. Corabia s-a oprit, şi
câ rmaciul i-a luat de pe mal cu trompa, şi i-a pus pe punte.
Numaidecâ t apoi se aflau pe celă lalt mal… Ş i iar i-a luat
câ rmaciul cu trompa, şi cum i-a pus pe mal, s-a fă cut
nevă zut, cu corabie cu tot…
— Acum putem gră i! a spus Mobarek. Ne află m pe insula
sultanului dihă niilor, şi insulă ca asta nu se mai află în toată
lumea! Uită -te jur-împrejur, o, Zeyne, şi mă rturiseşte că loc
mai fermecă tor nu se mai află … Cred că aici e paradisul
adevă rat, că ci, uită -te la câ mpia împodobită cu flori şi plante
mirositoare, uită -te la pomii frumoşi, cu crengile plecate pâ nă
la pă mâ nt, sub greutatea minunatelor roade! Bucură -te, o,
Zeyne, de câ ntecele armonioase a miilor de pă să ri! Le auzi,
Zeyne! Melodiile lor fă ră seamă n au umplut cerul şi
pă mâ ntul…
Zeyn nu se mai să tura uitâ ndu-se, şi cu câ t mergeau, noi
minună ţii li se ară tau…
La urmă , au ajuns în faţa unui serai de smarald,
înconjurat cu şanţ lat, iar pe marginea şanţului, din loc în
loc se ridicau copaci înalţi, acoperind cu umbra tot seraiul.
În faţa porţii de aur curat era un pod, alcă tuit dintr-un
singur solz de peşte, de cel puţin şase stâ njeni lung, şi trei
stâ njeni lat. Pe marginea podului, apă râ ndu-l, se vedea o
ceată de dihă nii de o mă rime înfricoşă toare, cu mă ciuci
groase, de oţel chinezesc.
— Să ne oprim aici! a spus Mobarek. Dihă niile ne pot
ucide, dacă le înfruntă m cumva…
Cu aceste cuvinte, Mobarek a scos dintr-o pungă două
brâ ie de tafta galbenă , şi cu unul s-a încins el, şi cu celă lalt
Zeyn. Apoi, Mobarek a întins jos două feţe de masă mari, şi a

1383
pus pe ele câ teva pietre preţioase, cu mosc şi ambră . Ş i s-a
aşezat el pe o faţă de masă , şi Zeyn pe cealaltă .
— Stă pâ ne! i-a spus Mobarek. Acum îl voi ruga pe sultanul
dihă niilor, şi bine ar fi să nu ne ră spundă cu toată urâ ciunea
mâ niei lui! Mă rturisesc că mă cam tem! Dacă -i convine că am
venit pe insulă , ne va întâ mpina în chip de fecior prietenos,
dacă nu, va lua chipul unei dihă nii înfricoşă toare, dar
oricum va veni, ridică -te şi închină -te lui, însă pe faţa de
masă unde te afli, că ci dacă pă şeşti ală turi, al morţii fi-vei!
Spune că tre sultan: „O, puternice stă pâ nitor al
înfricoşă toarelor dihă nii! Tată l meu, slujitorul umilit al tă u, a
fost luat de îngerul morţii! Vrei oare să mă iei sub ocrotirea
ta, cum l-ai luat totdeauna, pe tată l meu, sub ocrotirea ta?”
Dacă te întreabă ce ai a-i cere, ră spunde-i că ai vrea să -ţi
dea statuia a noua.
Ş i deodată au fost orbiţi de un fulger prelung, urmat de un
tunet înspă imâ ntă tor! Toată insula a fost cuprinsă de
întuneric. S-a dezlă nţuit o furtună înfricoşă toare, şi s-a auzit
un ţipă t îngrozitor. S-a zguduit pă mâ ntul.
Zeyn şi-a pierdut cumpă tul o clipă , dar Mobarek zâ mbea:
— Linişteşte-te, Zeyne, că ci totul e spre folosul nostru…
Într-adevă r, tot atunci s-a ară tat sultanul dihă niilor
înfricoşă toare, sub înfă ţişarea de fecior frumos. Zeyn i s-a
închinat adâ nc.
— Fiul meu, i-a ră spuns zâ mbind sultanul dihă niilor. Pe
tată l tă u l-am iubit, şi ori de câ te ori venea să -şi
mă rturisească supunerea, eu îi dă ruiam câ te o statuie. Nu
sunt mai puţin binevoitor nici faţă de tine. Am poruncit
tată lui tă u, cu câ teva zile înaintea morţii, să scrie ceea ce ai
citit pe bucata de atlaz alb. I-am fă gă duit să te iau sub
ocrotirea mea şi să -ţi dă ruiesc a noua statuie, mai frumoasă
decâ t toate celelalte la un loc. Eu te-am chemat, că ci eu sunt
moşneagul cu barba albă , ivit în vis! Te-am lă sat să descoperi
încă perile de sub pă mâ nt, cu amforele şi statuile. Eu ţi-am

1384
pricinuit tot ce ţi s-a întâ mplat pâ nă acum! Ş tiu la ce-ai
venit; şi nu te vei întoarce cu mâ na goală ! Du-te liniştit
acasă , şi aşteaptă veşti…
Ş i cum a ajuns, supuşii să i i-au să rbă torit cu bucurie
mare întoarcerea, dar el s-a dus numaidecâ t la maică -sa.
Ş i coborâ nd mai tâ rziu în încă perea subpă mâ nteană , mare
le-a fost mirarea câ nd au ză rit, pe al nouă lea piedestal, în loc
de statuie de diamant, o fată de o frumuseţe ră pitoare!
— Iubita mea! a strigat Zeyn.
— Stă pâ ne! a ră spuns fata! Te aşteptai să vezi ceva mai
preţios ca mine, şi-ţi pare ră u că te-ai trudit?
— Nu, iubita mea, Alah mi-i martor! a ră spuns Zeyn.
Numai eu ştiu câ t mă bucur că tu eşti statuia a noua! Oricâ t
de preţioasă ar fi o statuie de diamant, nu preţuieşte nimic,
faţă de o fiinţă vie… Îmi eşti mai dragă decâ t toate
diamantele şi bogă ţiile…
Ş i iată că , în timp ce el gră ia astfel, tunetul a zguduit
încă perea. S-a ară tat sultanul insulei dihă niilor.
— Sultă niţă ! a bubuit el din glas, că tre mama lui Zeyn.
Fiul tă u se află sub ocrotirea mea! Să ştiţi că nimic nu-i mai
de preţ ca fiinţa vie înfă ţişată prin statuia a noua…
După o clipă , sultanul dihă niilor a adă ugat:
— Tră ieşte fericit, Zeyne, cu fata asta! Iubeşte-o şi te va
iubi!
Apoi, sultanul dihă niilor s-a fă cut nevă zut, într-un bubuit
de tunet.
Ş i s-au întins mesele la Basora.
Ş i au tră it, şi n-au mai murit, pâ nă s-a ară tat la mesele
întinse un vestitor, rugâ ndu-i să se ridice, să facă loc la alţii,
iar ei să se întindă , să se hodinească sub o învelitoare de
ţă râ nă …

*
* *

1385
 Sfâ rşind istoria lui Alasman Zeyn, Ş eherazada era gata să
înceapă altă istorie, însă Riar Ş ah a rugat-o să amâ ne pentru
noaptea urmă toare, că ci afară mijeau zorile…

ISTORIA LUI HADADAD ŞI A FRAŢILOR SĂI

Spun istoricii din Djarbekir despre un sultan bogat şi

puternic. Îl chema Hadadad. Leagă nul să u era cetatea
Harran. Îşi iubea supuşii, şi era iubit de ei. Avea o mie de
virtuţi. Nu-i lipsea, spre a fi fericit din plin, decâ t un
moştenitor.
Într-o noapte, i s-a ară tat în vis un moşneag cu glas blâ nd.
L-a sfă tuit că , dacă vrea să aibă un moştenitor, să dea iubitei
lui, Piruza, să ospă teze sâ mburii dintr-o rodie… Ş i a mâ ncat
Piruza cei cincizeci de sâ mburi, însă n-a purces grea, şi
Hadadad-sultan şi-a zborşit asupră -i toată mâ nia! Câ nd şi-a
tras paloşul, s-o fulgere, a să rit numaidecâ t marele vizir şi a
strigat:
— Nu te pripi cu moartea, Hadadade! Mai bine trimite-o la
Samaria, în surghiun…
I-a plă cut acest sfat sultanului, şi a trimis-o pe Piruza în
Samaria, cu o scrisoare că tre vă rul să u de acolo, s-o
primească bine.
Ş i cum a ajuns Piruza în Samaria, n-a trecut mult, şi a
nă scut un prunc frumos ca lumina soarelui…
Sultanul Samariei a trimis îndată ştire la Harran, lui
Hadadad, şi bucuria lui Hadadad n-a fost proastă …
Ş i copilului tot numele de Hadadad i s-a pus, şi a fost
învă ţat, la timp, la meşteşugul că lă riei, şi la tragerea cu
arcul, şi ştia tot ce trebuia să ştie un fiu de sultan, că ci la ani
optsprezece, Hadadad, fiul lui Hadadad, putea fi socotit
1386
minune adevă rată . Avea curaj vrednic de viteazul neam al
Harranienilor!
— Scumpă mamă ! a spus el într-o zi că tre Piruza. Simt că -
n mine arde volbura! Nu pot sta locului, câ nd firea mea mă
îndeamnă că tre ispră vi! Tată l meu, Hadadad din Harran, vă d
că bate dintr-o ureche în privinţa mea, aşa că am să mă duc
să mă amestec cu paloşul între cei ce stă pâ nesc lumea! Ori
tră iesc ca luceafă rul de seară , ori pier, dar pier frumos, între
bufniturile paloşelor, nechezatul cailor şi chemarea cornului!
Nu-i bine aşa, mamă ?
— O, fiul meu! a ră spuns Piruza. Tot aşa de mult ca tine
vreau şi eu să -ţi vă d numele vestit în lume, şi aş vrea să -ţi fi
putut ară ta curajul împotriva vră jmaşilor tată lui tă u, dar nu
uita că trebuie să aştepţi să te cheme el…
— Nu, dragă mamă ! Am aşteptat prea mult! Mor de dorul
de a-l vedea pe sultan, şi mare poftă am să mă duc la el, ca
un necunoscut, să intru în oastea lui, în leafă Fă ră îndoială
că va primi puterea braţului meu în slujbe sa, şi n-o să mă
dau pe faţă , înainte de a fi să vâ rşit o mie de fapte de vitejie,
să mă preţuiască înainte de a cunoaşte cine-s…
Piruza i-a lă udat curajoasa hotă râ re, şi pentru a ocol: orice
împotrivire din partea cuiva, Hadadad, fiul lui Hadadad, a
pă ră sit Samaria noaptea, spunâ nd că iese la vâ nă toare…
Avea cal alb, cu frâ u de aur şi potcoave de aur. Ş aua ş
pă tura îi erau de atlaz albastru, în întregime gă tite cu
diamante. Mâ nerul paloşului era dintr-un diamant, teaca din
lemn de santal, împodobit numai cu smaragde şi rubine.
Avea şi arc şi cucură . Aşa, mlă diindu-şi trupul în şa, a intrat
în cetatea Harranului. Ş i nu tâ rziu, sultanul Hadadad l-a
poftit la sine, cu inima tulburată , fă ră a şti că e fiu să u. L-a
întrebat: de unde vine? Cine este? Din ce oameni se trage?
Din os ales, sau din oameni de râ nd? Ş i ce caută la Harran?
— Vestite sultane Hadadad! a ră spuns el. Află că sunt
feciorul emirului din Cairo, şi m-a gonit din pă mâ ntul

1387
pă rinţilor mei setea de a cunoaşte lumea şi de a-mi încerca
puterea braţului în amestecul dintre viteji! Am aflat că eşti pe
picior de ră zboi cu nişte vecini, şi m-am înfă ţişat, spre a-ţi
mă rturisi că braţul meu e gata să ridice, sub semnul tă u,
paloşul încercă rilor şi izbâ nzilor împotriva vră jmaşilor.
Sultan Hadadad l-a primit tot atunci în oastea sa, şi
Hadadad cel tâ nă r şi-a ară tat numaidecâ t puterea şi
destoinicia, în biruinţele asupra vră jmaşului. Repede de tot,
Hadadad, oşteanul, a ajuns la inima lui Hadadad, sultanul.
Că tre Hadadad, oşteanul, au început să bată şi gâ ndurile
vizirilor, vrâ nd să se ală ture de cel mai tare, după obiceiul
din veac al tuturor vizirilor… Însă , Hadadad, sultanul, avea
nepoţi mulţi, şi la ei nimeni nu se uita, însă în inima lor,
drept sub coastele din stâ nga, îi zgâ ria pizma ca o
şerpoaică … Se vede că , dacă nu se descotoroseau din vreme
de acest Hadadad-vâ ntură -lume, li se ducea şi faima, şi,
poate, dreptul la moştenirea tronului… Ş i să rmanul
Hadadad-vâ ntură -lume a fost pus de Hadadad, sultanul,
chiar mai mare peste verii să i, şi asta a ridicat pizma la ură !
„Cum se poate una ca asta? Se întrebau ei. Nu-i destul că
sultanul iubeşte mai mult decâ t pe noi un stră in, dar îl mai
face şi mai mare peste capetele noastre?!” Asemenea lucrare
nedreaptă nu puteau îngă dui…
— Să ne nă pustim toţi asupra lui, să -l omorâ m! a spus
unul.
— Asta n-ajută la nimic! a spus altul. Aşa ne-am să pa
groapa singuri, că ci moartea lui ne-ar aduce ura sultanului
asupra capetelor! Trebuie să scă pă m de stră in, dar nu aşa, ci
prin viclenie! Să -l rugă m, bună oară , să ne îngă duie să ieşim
la vâ nă toare! Câ nd ne vom îndepă rta destul de cetatea
Harran, să ne îndreptă m spre vreo cetate, şi să ră mâ nem
acolo, mai mult. Sultanul se va mira de lipsa noastră , şi câ nd
va vedea că nu ne mai întoarcem, îşi va pierde ră bdarea şi va
porunci uciderea stră inului! Oricum, îl va alunga, fiindcă , el

1388
ne-a îngă duit să pă ră sim seraiul şi să ieşim la vâ nă toare…
— Bun cuvâ nt… au ră spuns toţi nepoţii, într-un glas, şi s-
au dus la Hadadad-vâ ntură -lume, şi l-au rugat să le îngă duie
să iasă la vâ nă toare, fă gă duind că se întorc tot în ziua
aceea…
Ş i astfel, fiul Piruzei, dâ ndu-le învoirea, a că zut în cursa
lor! Ş i nepoţii au ieşit că lă ri, şi nu s-au mai întors!
— Unde sunt nepoţii mei? Că nu i-am vă zut de mult… a
spus sultan Hadadad, după trei zile.
— Stă pâ ne! a ră spuns Hadadad-vâ ntură -lume, după o
temenea adâ ncă . De trei zile nepoţii tă i se află ia vâ nă toare,
cu toate că mi-au fă gă duit că se întorc mai repede!
Sultanul şi-a stă pâ nit mâ nia, după cum vâ ntul se
domoleşte, întâ lnind o clipă muntele. Dar câ nd a trecut şi
ziua a treia, a început să spumege…
— Stră in nenorocit! striga că tre să rmanul Hadadad. Cum
i-ai putut lă sa? Aşa înţelegi să -ţi faci datoria? Du-te şi caută -
i, şi adă -mi-i numaidecâ t! Ş i bagă -ţi bine în cap: dacă nu mi-i
aduci, al morţii fi-vei!
Aceste cuvinte l-au îngrozit pe nefericitul fiu al Piruzei. Ş i-
a pus numaidecâ t armura. S-a avâ ntat pe cal. A pă ră sit
Harranul. Ş i-a că utat verii pretutindeni, ca un pă stor care şi-
a pierdut turma. A întrebat pe la toate colibele. N-a putut afla
nimic. Toţi cei întrebaţi ridicau din umeri, că ci nu-i vă zuse
nimeni…
— Oh, voi, veri ai mei! a strigat el. Unde veţi fi fiind? Ce s-a
întâ mplat cu voi? Poate aţi că zut în mâ inile vră jmaşilor
noştri? Venit-am oare, la sultanul din Harran, spre a-i
pricinui asemenea cruntă durere?
După că ută ri zadarnice şi îndelungi, a ajuns într-o câ mpie
nemă surat de întinsă , în mijloc cu un serai de marmură
neagră . Hadadad-vâ ntură -lume s-a apropiat şi a ză rit la
fereastră o fată minunat de frumoasă , dar cu pă rul ră vă şit,
cu veşmintele rupte şi pe faţă cu umbra tristeţii celei mai

1389
adâ nci.
— O, că lă torule! a strigat ea, că tre Hadadad. Fugi de acest
serai nenorocit, altfel cazi în mâ inile dihă niei ce-l stă pâ neşte!
Ai auzit de harapul ce se hră neşte numai cu sâ nge de om? El
îi prinde pe toţi nenorociţii, mâ naţi încoace de soarta lor
tristă , şi-i închide în temniţe întunecoase, de unde îi scoate
numai spre a-i înghiţi…
— Stă pâ nă ! a ră spuns Hadadad. Spune-mi cine eşti, şi la
altele nici nu te gâ ndi…
— M-am nă scut la Cairo şi mă trag din viţă aleasă ! Ieri,
că lă torind spre Bagdad, am trecut pe lâ ngă acest serai, şi
harapul mi-a ucis toţi oamenii, şi m-a adus aici! Oh, dacă n-
ar trebui să -mi fie teamă decâ t de moarte, dar spre a-mi
întregi nenorocirea, îmi cere să -i fiu soaţă , şi dacă nu mă
supun mâ ine, de bună voie, trebuie să mă aştept la cea mai
groaznică pedeapsă ! Încă o dată te rog, stră ine, fugi câ t poţi!
Harapul se întoarce îndată , că ci e dus la urmă rirea unor
că lă tori vă zuţi pe câ mpie, departe! N-ai vreme de pierdut! Nu
ştiu dacă şi tu fuga mai poţi scă pa…
Dar nu şi-a sfâ rşit ea bine cuvâ ntul, că s-a şi ară tat un
harap de mă rime înfricoşă toare, cu înfă ţişare
înspă imâ ntă toare. Era că lare pe-un cal tă tă resc, straşnic, şi
purta paloş lat şi greu, numai el în stare să -l mâ nuiască .
Hadadad s-a minunat de statura lui! Numaidecâ t şi-a scos
paloşul. L-a aşteptat neclintit. Harapul a ră cnit la el să se
dea prins fă ră luptă , dacă ţine la viaţă . Hadadad însă a dat
vâ nt roibului înainte, asupra dihă niei, şi i-a dat o lovitură
puternică în ceafă . Harapul a scos un ră cnet, încâ t toată
câ mpia s-a cutremurat! S-a ridicat în şa, gata să -l
zdrobească pe Hadadad, cu o lovitură de paloş, şi de bună
seamă că Hadadad ar fi fost pierdut, dacă nu s-ar fi ferit, cu
sprinteneală de râ ndunică . Paloşul dihă niei a şuierat prin
aer, ca tră snetul, însă Hadadad, cu o lovitură straşnică , i-a
tă iat dintr-odată braţul drept! Paloşul înfricoşă tor a că zut la

1390
pă mâ nt! Harapul a fost atâ t de zguduit de puterea loviturii,
încâ t nu s-a mai putut ţine în şa. Câ nd s-a pră buşit,
pă mâ ntul s-a cutremurat. Hadadad a să rit din şa, s-a
aruncat asupra lui şi i-a tă iat capul!
Fata de la fereastră a ţipat de bucurie!
— Laudă ţie, eroule! a strigat ea apoi. Întregeşte-ţi acum
fapta: ia cheile seraiului de la harap, şi scapă -mă de aici…
Hadadad a luat cheile, şi cum a deschis prima poartă , a
intrat într-o curte mare, unde fata i-a şi ieşit în întâ mpinare.
Câ nd a vrut să i se arunce la picioare, ca semn al
recunoştinţei, el n-a îngă duit una ca asta, şi ea i-a lă udat iar
eroismul, şi l-a ridicat mai presus de toţi eroii de pe pă mâ nt!
Dar pe câ nd gră iau, s-au auzit deodată ţipete şi vaiete.
Hadadad şi-a tras paloşul.
— De unde vin aceste plâ nsete şi aceste gemete?
— Stă pâ ne, a ră spuns fata, ară tâ nd spre o uşă joasă .
Acolo se află o mulţime de nenorociţi, pe care steaua lor
rea i-a lă sat să cadă în mâ inile nelegiuitului!
Numaidecâ t au pornit spre uşa temniţei, şi cu câ t se
apropiau, cu atâ t auzeau mai tare vaietele. Spre a le pune
capă t suferinţelor câ t mai repede, au vrut să descuie un
lacă t, şi nenorociţii, crezâ nd că vine dihania, au prins a ţipa
şi mai îngrozitor! Glasurile lor tâ nguitoare ră sunau ca din
adâ ncul pă mâ ntului. Hadadad a deschis uşa, şi a aflat o
scară îngustă , şi a coborâ t într-o peşteră adâ ncă , slab
luminată , unde se aflau peste o sută de oameni legaţi la
stâ lp…
— Că lă torilor nefericiţi! a strigat Hadadad. Să rmane jertfe
ale neîndură ri! Mulţumiţi paloşului meu! Harapul e mort!
Auzind aceste cuvinte, prinşii au dat spre el ră cnete
puternice, de mirare şi bucurie. Hadadad şi fata au început
a-i dezlega, şi în scurt timp toţi erau liberi, şi s-au aruncat la
picioarele feciorului.
Dar câ t de mult s-a mirat Hadadad, câ nd i-a vă zut printre

1391
prinşi pe verii săi!
— Oh, dragii mei! a strigat el. Nu mă înşel oare? Sunteţi
voi, într-adevă r? Mă pot bucura că vă pot duce moşului
vostru? Sunteţi voi?
Ş i Hadadad i-a îmbră ţişat, şi împreună au cercetat seraiul,
şi au gă sit bogă ţii nemă surate, pâ nză fină , brocart de aur,
covoare persiene, atlaz chinezesc, şi multe alte mă rfuri, luate
de harap de la caravanele pră date…
— Dar cum vă veţi duce mă rfurile? i-a întrebat Hadadad
pe prinşi. În pustiu ne află m, şi caravane nu avem…
— Stă pâ ne, a ră spuns unul. Harapul ne-a furat şi
că milele, aşa încâ t poate se mai află în grajdurile seraiului…
— Se prea poate, a ră spuns Hadadad. Să că ută m!
Ş i s-au dus la grajduri, şi au gă sit nu numai că milele
neguţă torilor, ci şi caii nepoţilor sultanului Hadadad, şi se
aflau acolo slujitorii harapului, şi vă zâ ndu-i aceştia pe toţi
prinşii eliberaţi, şi dâ ndu-şi seama că stă pâ nul lor trebuie să
fie mort, au fost cuprinşi de spaimă , şi au fugit pe că i numai
de ei ştiute, şi nimeni nu s-a gâ ndit să -i urmă rească .
Neguţă torii erau plini de bucurie, şi s-au pregă tit de
întoarcere acasă , dar nu înainte de a mai mulţumi o dată
eliberatorului…
Cum s-au dus toţi, Hadadad a întrebat fata:
— Încotro apuci, preafrumoaso? Te voi duce eu unde vrei,
şi nu mă îndoiesc că şi aceşti nepoţi de sultan tot aşa spun.
Nepoţii sultanului din Harran au încredinţat-o că nici ei
nu o vor pă ră si…
— Eroul meu! a spus fata, că tre Hadadad. Sunt dintr-o
ţară foarte depă rtată , şi ar însemna că cer prea mult de la
mă rinimia ta, dacă te-aş lă sa să baţi un drum atâ t de lung…
Ş i, totodată , trebuie să ştii că sunt pentru totdeauna
despă rţită de ţara mea! Ţ i-am spus că sunt din Cairo, însă ,
după bună tatea ce mi-ai ară tat-o, şi după îndatorirea ce o
am faţă de tine, cum ţi-aş mai ascunde adevă rul? Află deci că

1392
sunt fată de sultan. Un tică los a pus stă pâ nire pe tronul
tată lui meu, după ce i-a ră pit viaţa, iar eu am fost nevoită să
fug!
Acestea auzindu-le, Hadadad şi verii lui au rugat-o să le
spună şi lor istoria ei, şi ea le-a mulţumit şi a început astfel:

ASCULTĂM ISTORIA SULTĂNIŢEI DIN DERIABAR…

— Aflaţi, binevoitori şi eroici fraţi, că cetatea mea de

naştere, Deriabar, e pe o insulă mare, şi acolo a domnit timp
îndelungat un sultan puternic, bogat şi vrednic! N-avea copii,
şi numai asta îi mai lipsea la deplină tatea fericirii.
După multă vreme de tristeţe, cerul s-a luminat şi pe acel
sultan, că ci sultă niţa i-a nă scut o fată . Fata acea sunt eu.
Tata, câ nd a vă zut că are o fată mai mult s-a întristat decâ t
s-a bucurat…
Ş i a hotă râ t tată l meu să fiu crescută cu mare grijă , s-a
hotă râ t să mă înveţe şi temeiul câ rmuirii, spre a putea,
câ ndva, urca pe tronul să u…
Într-o zi, pe câ nd se afla la vâ nă toare, a ză rit un mă gar
să lbatic, şi l-a urmă rit, îndepă rtâ ndu-se de ai să i, şi a să u l-a
fă cut să fugă rească mă garul pâ nă s-a-nnoptat astfel, câ nd a
să rit din şa, s-a aşezat lâ ngă pă durea în care dispă ruse
mă garul. Abia s-a lă sat noaptea, şi a vă zut printre copaci
lumină . S-a bucurat, cu speranţa că -şi va putea petrece
noaptea în vreo aşezare omenească . S-a îndreptat spre
lumină . Curâ nd şi-a dat seama că s-a înşelat. Lumina nu era
decâ t un foc, într-o colibă . Tata s-a apropiat. A vă zut spre
mirarea lui, un uriaş înfricoşă tor, stâ nd pe-un divan. Avea în
faţă o butie mare cu vin, şi frigea pe jar un bou chiar atunci
jupuit. Ş i, câ nd bea, câ nd rupea hă lci de carne. Deodată însă
tata a vă zut în colibă o femeie frumoasă pierdută în tristeţe.
1393
Era legată de mâ ini, şi la picioare ză cea un copil, cam de doi-
trei ani, plâ ngâ nd, umplâ nd preajma cu ţipetele lui, ca şi
câ nd şi el ar fi simţit nenorocirea mamei…
Tată l meu a vrut să se repeadă în colibă , să -l pă lească pe
uriaş, însă gâ ndul că ar fi fost înfrâ nt, poate, l-a oprit şi s-a
hotă râ t să -l învingă prin viclenie…
Între timp, uriaşul golise butia şi mâ ncase boul mai mult
de jumă tate.
— Frumoasa mea! a spus el că tre femeie. De ce mă sileşti,
prin îndă ră tnicia ta, să fiu aspru? Dacă vrei să fi fericită , să
te hotă ră şti să mă iubeşti şi să -mi fii credincioasă …
— Dimon scâ rnav! a ră spuns femeia. Nu nă dă jdui că
timpul va micşora sila mea faţă de tine, ci totdeauna vei fi în
ochii mei o urâ ciune…
— Asta-i prea mult! a strigat dihania. Dragostea mea s-a
prefă cut în ură . Numaidecâ t te voi ucide!
Astfel zicâ nd, a apucat-o de pă r, a ridicat-o în sus, cu o
mâ nă , şi a scos cu cealaltă paloşul, şi câ nd a vrut să -i taie
capul, tată l meu a slobozit o să geată , şi l-a nimerit drept în
pâ ntece! L-a vă zut cum s-a clă tinat şi s-a pră buşit mort!
Apoi, tata a intrat în colibă , a dezlegat femeia şi a întrebat-o
cine-i, şi în urma că ror întâ mplă ri se afla acolo…
— Stă pâ ne, a ră spuns ea. Află că la ţă rmul mă rii locuiesc
câ teva triburi de sarazini, şi soţul meu e că petenia lor…
Într-o zi, uriaşul acesta m-a ră pit, pe câ nd mă aflam într-
un loc mai depă rtat, şi luâ ndu-mă cu sine a pă ră sit meleagul
sarazinilor, şi m-a adus în pă durea asta, unde mă ţinea de
câ teva zile legată . Asta mi-i toată istoria… a sfâ rşit sultă niţa
sarazinilor.
— Stă pâ nă preacinstită ! a ră spuns tată l meu. Nenorocirea
ta m-a cutremurat, şi nimic nu voi cruţa spre a-ţi pregă ti o
soartă mai bună . Mâ ine, îndată ce ziua va fi împră ştiat
umbrele nopţii, vom pă ră si pă durea şi vom că uta drumul
spre marea cetate Deriabar, unde eu sunt sultan, şi dacă vei

1394
binevoi, vei locui în seraiul meu, pâ nă ce înaltul tă u soţ va
veni, pentru a te lua cu sine…
Sarazina s-a bucurat straşnic, şi nemaiavâ nd ce zice, a
pornit cu tată l meu, a doua zi. Cum au ieşit din pă dure, i-au
aflat pe toţi oamenii din alaiul să u, că ci aceştia, că utâ ndu-l
toată noaptea, tocmai ajunseseră lâ ngă pă dure, în zori. S-au
bucurat toţi, dar s-au minunat foarte câ nd l-au vă zut însoţit
de o femeie atâ t de frumoasă … El le-a istorisit cum o gă sise,
şi nu după mult au ajuns la serai, şi tata i-a dat frumoasei
sarazine o încă pere, şi a poruncit ca pruncul ei să fie crescut
cu multă grijă …
Ş i crescâ nd fiul ei, între timp, era bine fă cut la trup şi
isteţ, încâ t tată l meu l-a iubit! Toţi credeau că îndată ce fiul
sarazinei va creşte mare, se va însura cu mine şi că va
ajunge moştenitorul tronului, şi-l mă guleau toţi, de pe-acum,
şi lă sâ ndu-se pradă amă gitoarelor speranţe, el a îndră znit să
mă ceară tatei, de soaţă …
Tata i-a spus că are cu totul alte socoteli în legă tură cu
mine. Asta l-a îndâ rjit grozav pe fiul sarazinei! S-a simţit atâ t
de jignit, trufaşul, încâ t s-a hotă râ t să se ră zbune, şi cu o
nerecunoştinţă fă ră pildă , a pus la cale ră sturnarea din tron
şi uciderea tatei! L-a şi omorâ t, şi a fost ales sultan el. Cum l-
a înlă turat pe tata, a pă truns în fruntea unui numă r de
hicleni în încă perea unde stam! Voia să mă omoare sau să
mă silească să mă mă rit cu el, dar am avut destul timp să
scap! Marele vizir m-a scos din serai, şi m-a dus la un prieten
al lui! M-a ţinut mult timp ascunsă . Apoi, cu o corabie
pregă tită în taină , am porni la drum. Aşa am pă ră sit insula,
însoţită numai de o slujitoare şi de vizir. Dar trebuie să mai
ştiţi că acest om bun vizirul, avea de gâ nd să mă ducă la
sultanii vecini, să ceară ajutor şi ră zbunarea uciderii tatei;
însă n-a putut să -şi înfă ptuiască acest gâ nd!
După câ teva zile, s-a dezlă nţuit deodată , pe mare, o
furtună atâ t de nă prasnică , încâ t corabia, cu toată

1395
priceperea şi destoinicia coră bierilor, a fost aruncată de
puterea vâ ntului şi a valurilor şi sfă râ mată de-o stâ ncă . Nu
vreau să mă opresc la descrierea naufragiului. N-aş izbuti să
ară t cum marele vizir şi întregul echipaj au fost înghiţiţi de
adâ ncurile mă rii! Groaza nu mi-a îngă duit să -mi dau seama
de tot ce s-a petrecut! Mi-am pierdut cunoştinţa şi nişte
sfă râ mă turi ale coră biei m-au dus la ţă rm!
Nenorocirea ne face deseori nedrepţi. Nu mi-a trecut prin
gâ nd să -i plâ ng, nici pe vizir şi nici pe însoţitoarea mea.
Dimpotrivă , i-am fericit că pieriseră , şi încet-încet mintea mi
s-a întunecat, la vederea înfricoşă toarelor privelişti, încâ t m-
am hotă râ t să mă arunc în mare! Eram gata să mă arunc,
câ nd am auzit larmă mare de oameni şi galop de cai! M-am
întors să vă d ce-i, şi am ză rit mulţi că lă reţi înarmaţi, iar
printre ei era unul pe cal arab Purta veşmâ nt brodat cu
argint, cordon de pietre preţioase şi coroană pe cap! Era
frumos ca ziua. Mirat de vederea mea, a trimis câ ţiva oşteni
să mă întrebe cine-s. Le-am ră spuns prin lacrimi.
Sfă râ mă turile coră biei erau şi ele destul de gră itoare, spre a-
şi da seama din ce cumpă nă scă pasem! Au început să -mi
pună mii de întrebă ri, şi m-am încredinţat că sultanul lor e
mă rinimos şi că la seraiul lui afla-voi mâ ngâ iere.
Dar între timp, pă râ ndu-i-se sultanului că oştenii lipsesc
prea mult, şi vrâ nd să afle câ t mai repede cine sunt, a dat
vâ nt calului. S-a uitat la mine lung, apoi a poruncit oştenilor
să nu mă mai chinuiască cu întrebă rile, că ci sunt destul de
necă jită şi aşa…
— Stă pâ na mea! a spus el. Te rog să -ţi potoleşti tristeţea
nemă surată . N-ai temei să te laşi în voia desperă rii! Te rog, ai
încredere în viitor! Te încredinţez că aici, la noi, vei afla
mâ ngâ ierea pentru durerea ta… Seraiul meu îţi stă la
îndemâ nă !
Am mulţumit din inimă tâ nă rului sultan, pentru bună tate.
Am primit cuvâ ntul bun, şi spre a-i ară ta că nu sunt

1396
nedemnă , i-am spus cine sunt. I-am descris obră znicia
sarazinului, apoi istoria simplă şi neîmpodobită a
nenorocirilor mele, şi toate au stâ rnit milă adâ ncă în sufletele
oştenilor.
După ce mi-am sfâ rşit istoria de spus, sultanul a cuvâ ntat,
ră spunzâ ndu-mi că -n cetatea lui voi fi ca acasă , după aceea
m-a dus în serai, şi m-a înfă ţişat mamei sale, şi i-am istorisit
şi ei toate întâ mplă rile mele, vă rsâ nd alte râ nduri de
lacrimi… Sultă niţa s-a ară tat, de asemenea, plină de milă
pentru mine, şi m-a îndră git foarte, iar fiul să u s-a
îndră gostit de mine, şi mi-a dat coroana şi mâ na. Nunta
noastră a fost să rbă torită cu alaiuri nemaipomenite.
Dar iată că , în timp ce întregul popor de pe insulă era la
nuntă şi se veselea, într-o noapte a coborâ t un vecin vră jmaş,
cu oastea puternică . Era sultanul din Zanzibar… I-a trecut
pe toţi prin tă işul paloşului! N-a lipsit mult, şi ne-ar fi luat
prinşi, pe mine şi pe soţul meu, că ci apucase a pă trunde în
serai, cu o parte a oştilor. Am ajuns însă la ţă rmul mă rii, şi
am să rit într-o barcă de pescari, aflată acolo întâ mplă tor!
Două zile am plutit în jocul vâ ntului şi valurilor, fă ră să ştim
ce se va întâ mpla cu noi. Ş i venind ziua a treia, am ză rit o
corabie, ce se îndrepta spre noi, cu iuţeală mare. La început
ne-am bucurat, crezâ nd că era corabie neguţă torească , şi că
ne va salva; însă , cine putea descrie mirarea noastră câ nd,
după ce corabia s-a apropiat, am vă zut cam doisprezece
piraţi înarmaţi! Vreo cinci s-au aruncat în barca noastră şi
au pus mâ na pe noi! L-au legat pe sultan în fiare. Ne-au
urcat pe corabie! Tinereţea şi frumuseţea mea i-au fermecat
pe piraţi! În loc să tragă la sorţi, să hotă rască cine-mi era
stă pâ nul, s-au înfierbâ ntat straşnic, şi s-au luat la sfadă , şi
s-au nă pustit unii asupra altora, ca turbaţi. Într-o clipă ,
puntea era acoperită de stâ rvurile lor! Într-un cuvâ nt, au fost
omorâ ţi toţi, afară de unul.
— A mea eşti! Mi-a spus acesta. Am să te duc la Cairo şi te

1397
voi da unui prieten, că ruia i-am fă gă duit o roabă frumoasă !
În ce priveşte bă rbatul acesta, ce legă turi ai cu el? Ţ i-i iubit?
Soţ? Frate?
— Omule! am ră spuns. Acest bă rbat este soţul meu.
— Dacă -i aşa, trebuie să mă scap de el, din milă , că ci ar
suferi prea mult, dacă ar trebui să te vadă cum te dă ruiesc
prietenului meu!
Astfel gră ind, pe nefericitul meu soţ l-a aruncat în mare!
Am dat un ră cnet înfricoşă tor! Fă ră nicio îndoială că m-aş fi
aruncat în valuri şi eu, dacă piratul nu m-ar fi ţinut. M-a
legat cu funia de catargul cel mare, apoi a întins pâ nzele şi
am ajuns, nu peste mult, la un ţă rm. M-a dezlegat şi m-a dus
într-o mică cetate, la bazar. A cumpă rat că mile, corturi şi
robi. Apoi, am pornit spre Cairo Mă ducea prietenului să u!
Eram pe drum de câ teva zile. Ieri am ajuns aici. L-am ză rit pe
harap. La început am crezut că era un turn, dar câ nd s-a
apropiat, ne-am dat seama că era om. Ş i-a scos paloşul. A
strigat la pirat să să predea, cu toţi robii. Piratul era om
curajos. L-a atacat pe harap, cu robii să i! Lupta a durat
mult. În cele din urmă , piratul a că zut sub loviturile
duşmanului, de asemenea şi robii să i, pâ nă la unul. Apoi,
dihania m-a adus în serai, unde a adus şi stâ rvul piratului şi
l-a mâ ncat. Vă zâ ndu-mă că plâ ng, m-a dus într-o încă pere. A
încuiat toate uşile. Azi dimineaţă le-a deschis şi s-a dus să
urmă rească nişte că lă tori…
Cum şi-a sfâ rşit ea de spus istoria nenorocirilor, Hadadad
i-a ară tat adâ nca lui milă , zicâ ndu-i:
— O, stă pâ na mea! În mâ nă îţi stă liniştea zilelor de mâ ine!
Nepoţii sultanului din Harran te poftesc la seraiul moşului
lor, şi eu te rog să vii la Harran! Drept cheză şie asupra
bunelor şi cinstitelor mele gâ nduri, iată , dacă vrei mă însor
cu tine…
Ş i s-au întins în seraiul harapului mesele de nuntă că ci au
gă sit în că mă ri o mulţime de fructe minunate, tot felul de

1398
bă uturi şi vinuri de soi. S-au aşezat la masă cu toţii, şi după
ce au ospă tat şi bă ut după pofta inimii, au luat bună tă ţile
ră mase, şi au pă ră sit seraiul, pornind toţi, cu alai mare, spre
Harran. Ş i au că lă torit mai multe zile, şi au poposit în cele
mai frumoase locuri. Câ nd se aflau la o depă rtare de o zi de
cetatea Harran, s-au oprit şi au bă ut tot vinul ce-l mai aveau,
şi Hadadad a cuvâ ntat astfel:
— Voi, nepoţi ai lui Hadadad-sultan! Nu vreau să mai ţin
taina asupra vieţii mele, de aceea trebuie să vă mă rturisesc
că eu sunt vă rul vostru, Hadadad, şi sunt fecior al sultanului
din Harran. Emirul din Samaria m-a crescut, iar sultă niţa
Piruza îmi este mamă … Iubito, a continuat el că tre sultă niţa
din Deriabar. Iartă -mă că nu ţi-am spus mai repede cine
sunt!
— Stă pâ ne! a ră spuns ea. Nu trebuie să te îngrijorezi de
asta, că ci, oricine ai fi, îmi eşti tot atâ t de drag…
Nepoţii sultanului Hadadad s-au prefă cut că se bucură ,
dar îl urau şi mai tare în adâ ncul inimii.
În timp ce Hadadad şi soaţa gustau dulceaţa somnului, în
cort, ei, nerecunoscă torii şi pizmă reţii, au uitat că fă ră
curajosul fiu al Piruzei ar fi fost ucişi, şi au hotă râ t să -l
omoare mişeleşte…
— Să -l omorâ m numaidecâ t! a spus unul. Îndată ce moşul
nostru va afla că acest stră in e fiul să u, şi că singur a fost
atâ t de viteaz, încâ t a putut înfrâ nge un uriaş, şi mai tare îl
va îndră gi, şi va afla pentru el o mie de cuvinte de laudă … Îl
va alege moştenitor al tronului, şi noi vom fi datori să ne
aruncă m în faţa vă rului nostru la pă mâ nt şi să ne supunem
lui…
Aceste cuvinte au ajuns aşa de adâ nc la inima
pizmă reţilor, încâ t s-au dus numaidecâ t şi l-au pă lit pe
Hadadad, în somn. L-au stră puns cu mai multe lovituri de
hanger, l-au lă sat în braţele soaţei aproape mort. Ş i-au
urmat drumul, spre cetatea Harran. Au ajuns a doua zi.

1399
Moşul lor s-a bucurat vă zâ ndu-i, că ci pierduse orice speranţă
de a-i mai vedea vreodată . I-a întrebat unde au fost aşa de
mult timp, dar ei s-au ferit să mă rturisească adevă rul, şi n-
au amintit nici de harap, nici de Hadadad. Au spus doar că
n-au putut birui dorinţa de a că lă tori, şi că au ză bovit prin
câ teva cetă ţi…
În vremea asta, Hadadad ză cea în sâ nge, aproape mort în
cortul să u, iar soaţa sa umplea cerul de vaiete, îşi smulgea
pă rul şi scă lda faţa bă rbatului în lacrimi!
— Hadadade! Hadadade! striga ea. Scumpul meu
Hadadad, trebuie să vă d cum mi te scufunzi în mormâ nt. Ce
mâ ini îngrozitoare te-au lovit, Hadadad? Pot crede că verii tă i
te-au sfâ şiat atâ t de mişeleşte? Verii salvaţi de braţul tă u
curajos? Nu se poate, Hadadade! Nu verii tă i ci nişte dimoni
au luat înfă ţişarea lor şi au venit să -ţi ră pească viaţa! Voi,
neoamenilor, cum aţi putut ră splă ti cu atâ ta neagră
nerecunoştinţa fapta acestui om?
Totuşi, Hadadad nu murise. Câ nd l-a vă zut că mai respiră ,
ea a fugit la o aşezare din apropiere, să aducă un medic, şi
într-adevă r, a gă sit unul. Dar câ nd au intrat în cort, nu l-au
mai gă sit pe Hadadad! Au crezut că vreo să lbă ticiune l-a
tâ râ t şi l-a mâ ncat, şi ea a început iar a se tâ ngui. Medicul a
fost adâ nc mişcat, şi n-a vrut s-o pă ră sească în starea aceea
îngrozitoare. A sfă tuit-o să se înapoieze în aşezarea
omenească . Ea s-a lă sat încredinţată că era bine aşa, şi l-a
urmat.
— Stă pâ nă ! i-a spus el, într-o zi. Te rog, spune-mi şi mie
întâ mplă rile tale nenorocite, că ci vreau să ştiu: din ce ţară
eşti? Cine-ţi sunt neamurile? Ce sfat bun ţi-aş putea da? Vă d
că te pră pă deşti de inimă rea, şi nu te gâ ndeşti că se află
mijloace chiar şi împotriva celor mai mai rele…
Ş i medicul i-a gră it cu atâ ta că ldură , încâ t ea i-a spus
toată istoria pă timirilor ei.
— Stă pâ nă ! a spus medicul, la urmă . Dacă aşa stau

1400
lucrurile, te rog să nu te mai laşi copleşită de durere!
Înarmează -te mai bine cu ră bdare! Mergem la sultanul din
Harran, că ci îl ştiu că e om bun şi drept. Să -i spui nefericirea
lui Hadadad şi ră splata verilor să i, şi sunt încredinţat că
sultan Hadadad din Harran îţi va face dreptate…
— Adevă r gră it-ai! a ră spuns ea. E de datoria mea să -l
ră zbun pe Hadadad, fiul Piruzei! Ş i pentru că eşti atâ t de
îndatoritor şi mă rinimos, şi mă însoţeşti, gata sunt.
Îndată , medicul a poruncit să se pregă tească două că mile.
Au pornit la drum. S-au îndreptat spre cetatea Harran. Cum
au ajuns, au tras la cel dintâ i han şi l-au întrebat pe hangiu
ce se mai aude pe la seraiul sultanului…
— Acolo? Acolo se află mare nelinişte! Sultanul avea un
fiu, care a tră it la seraiul din Harran mult timp, ca un
necunoscut, după cum a povestit maică -sa Piruza, sosită
între timp la Harran. Acum însă nu se ştie ce s-a întâ mplat
cu dâ nsul, de câ nd s-a dus în că utarea verilor… Toată lumea
plâ nge pierderea acestui om, că ci avea firea eroilor! O lume
spune că bietul fecior e mort, şi eu tot aşa spun…
Auzind acestea, medicul a sfă tuit-o pe sultă niţa din
Deriabar să se înfă ţişeze numaidecâ t Piruzei, dar pasul ei nu
era lipsit de primejdie, şi cerea mare bă gare de seamă , că ci
nepoţii sultanului din Harran puteau să afle de sosirea şi
gâ ndurile ei, şi să caute să scape de dâ nsa… S-a gâ ndit
medicul şi la tot ce i se putea întâ mpla şi lui, şi a rugat-o pe
sultă niţa să ră mâ nă la han, că ci se va duce el singur la serai,
să vadă cu ochii lui cum se putea ajunge fă ră pericol la
Piruza!
S-a dus deci în cetate şi s-a apropiat de serai, ca orice om
dornic să vadă cum arată …
Ş i îndată a ză rit o femeie pe un catâ r împodobit. Era
însoţită de mai multe slujitoare, tot pe catâ ri, iar în urma lor
veneau un pâ lc puternic de oşteni şi o mulţime de robi negri.
Toţi oamenii de pe uliţă s-au râ nduit, s-o vadă trecâ nd, şi i s-

1401
au închinat, că zâ nd cu faţa la pă mâ nt, în temenele adâ nci. A
bă tut şi medicul o temenea temeinică , şi a întrebat un derviş
cine era femeia aceea…
— O, fratele meu! a ră spuns dervişul. Pe femeia asta o
cinsteşte şi o iubeşte cel mai mult poporul, că ci e mama lui
Hadadad…
Medicului nu i-a trebuit mai mult! A urmat-o pe Piruza,
pâ nă la o moschee. Ea a coborâ t de pe catâ r, şi a intrat, spre
a împă rţi pomeni. Îndată a dat nă vală poporul din Harran s-o
vadă . Moscheea era plină . Medicul şi-a croit drum prin
mulţime, şi a ajuns pâ nă la oştenii de pază ai Piruzei. A
ascultat toate rugă ciunile, şi după ce ea a pă ră sit moscheea,
s-a apropiat de un oştean. I-a şoptit la ureche:
— Frate, am să -i descopă r Piruzei o taină mare! Nu mă
poţi duce la dâ nsa?
— Dacă taina ta îl priveşte pe Hadadad, îţi pot face rost s-o
vezi chiar astă zi! Iar dacă nu, pierzi degeaba timpul, că ci ea e
cu gâ ndul numai la fiul ei…
— Tocmai despre acest fiu iubit vreau să -i vorbesc… a
ră spuns medicul.
— Dacă -i aşa, a ră spuns oşteanul, urmează -ne la serai, şi
vei putea vorbi cu ea numaidecâ t…
Ş i lucrurile s-au întâ mplat, într-adevă r, aşa. Piruza abia se
înapoiase în încă perea ei, câ nd oşteanul i-a spus că un
necunoscut are să -i spună multe în privinţa lui Hadadad.
Abia a rostit oşteanul aceste cuvinte, că Piruza a ară tat mare
neră bdare să vadă necunoscutul! Oşteanul l-a lă sat pe medic
să intre, şi cum l-a vă zut, ea l-a întrebat repede ce ştie…
— Stă pâ nă , a ră spuns medicul, după ce s-a aruncat cu
faţa la pă mâ nt. Am să -ţi istorisesc o poveste lungă , care, fă ră
îndoială , te va minuna mult!
Ş i i-a spus, amă nunţit, tot ce s-a petrecut între Hadadad şi
verii să i. Ea l-a ascultat cu adâ ncă încordare, şi câ nd el a
pomenit despre mişelescul omor, Piruza a leşinat, ca şi câ nd

1402
ar fi fost ea însă şi stră punsă de loviturile date fiului ei! Două
fete i-au venit repede în ajutor, şi au trezit-o. Medicul şi-a
depă nat mai departe istoria…
— Du-te repede la sultă niţa din Deriabar! i-a spus Piruza,
la urmă . Spune-i, în numele meu, că sultanul o va cunoaşte
în curâ nd ca noră , iar în ce te priveşte, încredinţat fii că
binele tă u va fi ră splă tit…
După ce s-a îndepă rtat medicul, Piruza a ră mas într-o
tristeţe de nedescris, pă trunsă de amintirea lui Hadadad.
— O, fiul meu, a strigat ea. Niciodată nu te voi mai vedea!
Câ nd te-am lă sat să te duci din Samaria, să vii aici, câ nd ţi-
ai luat de la mine ră mas bun, nu bă nuiam că te aşteaptă
departe o moarte groaznică ! O, nefericite Hadadad, de ce m-ai
pă ră sit? De bună seamă că n-ai fi dobâ ndit lâ ngă mine o
glorie atâ t de mare, dar mai tră iai, şi maică -ta n-ar fi vă rsat
atâ tea lacrimi!
Ş i Piruza a plâ ns amarnic.
În timp ce ea sta în tristeţea ei nemă surată , a intrat
sultanul, şi câ nd a vă zut-o, a întrebat-o dacă plâ nge pentru
că mai primise şi alte ştiri proaste despre Hadadad…
— Ah, stă pâ ne, a spus ea. Hadadad pierdut este! E mort
fiul meu, şi pentru ca durerea să -mi fie deplină , nu-i pot face
nici cinstea înmormâ ntă rii, că ci, după toate ce le ştim, l-au
sfâ şiat fiarele!
Apoi, ea a istorisit sultanului ce aflase de la medic,
ară tâ ndu-i că Hadadad fusese omorâ t de că tre verii să i…
— Femeie iubită şi nenorocită mamă ! a strigat sultanul.
Tică loşii care te-au fă cut să verşi lacrimi şi au pricinuit
moşului lor o sfâ şietoare durere îşi vor primi pedeapsa!
Ş i sultanul s-a dus, cu ochii scâ nteind de mâ nie, în
încă perea divanului celui mare, unde erau strâ nşi curtenii
să i şi mult popor venit cu jalbe. S-au mirat toţi câ nd l-au
vă zut aşa de mâ nios, şi inimile tuturor s-au înfiorat de
groază . Sultanul s-a urcat pe tron. A bă tut din picior să i se

1403
înfă ţişeze marele vizir! A venit repede marele vizir!
— Hasane! a strigat sultanul. Fii gata să -mi îndeplineşti
porunca! Ia o mie de oşteni, şi ia-i prinşi pe toţi nepoţii mei…
Închide-i numaidecâ t în turnul ucigaşilor!
Toţi cei de faţă s-au îngrozit. Marele vizir a şi ieşit, să i
îndeplinească porunca… Sultanul s-a stropşit asupra
jă lbarilor, să iasă numaidecâ t, şi marele divan a ră mas gol
ca-n palmă …
— Te-ai întors, vizire? Sunt toţi nepoţii mei în turn? a
întrebat nu după mult.
— Da, stă pâ ne! a ră spuns vizirul. Porunca ta a fost
îndeplinită întocmai…
— Ascultă bine altă poruncă ! Du-te la han şi ad-o pel
sultă niţa aflată acolo…
— Numaidecâ t! a spus marele vizir, tremurâ nd ca varga, şi
s-au urcat pe cai toţi emirii şi curtenii, şi s-au îndreptat toţi
spre hanul unde sta sultă niţa din Deriabar. Ş i cum au ajuns,
au rugat-o să încalece pe un catâ r alb, cu şa de aur şi frâ u
de aur, bă tut în rubine şi smaralde, şi însuşi medicul a
însoţit-o pe-un frumos cal tă tă resc… Tot poporul din Harran
sta la ferestre, să vadă trecâ nd mă reţul alai, şi câ nd s-a ştiut
că femeia dusă la serai atâ t de să rbă toreşte era soaţa lui
Hadadad, bucuria a cuprins inimile tuturor, şi vă zduhul
ră suna de mii de strigă te de bucurie!
Sultă niţa din Deriabar a fost întâ mpinată de sultan la
poarta seraiului, şi a luat-o de mâ nă , şi a dus-o în încă perea
Piruzei, şi şi-au amestecat suspinele şi lacrimile, şi au
pă strat câ tva timp tă cerea suferinţei celei mai adâ nci! Apoi,
sultă niţa din Deriabar şi-a istorisit pă timirile, şi a cerut să se
facă dreptate…
— Se va face, fiica mea, n-ai grijă ! a strigat sultanul. Piei-
vor nerecunoscă torii! Dar înainte, trebuie să dau strigare în
faţa locuitorilor cetă ţii, să ară t crâ ncena moarte a lui
Hadadad, pentru ca pieirea verilor să i să nu trezească în

1404
sâ nul poporului volbura.
După aceea, sultanul a spus vizirului să cheme arhitecţii,
şi numaidecâ t să fie clă dit, în câ mpia frumoasă a cetă ţii
Harranului, un mormâ nt cu cupolă de marmoră albă …
Marele vizir Hasan a poruncit să se lucreze la mormâ nt cu
atâ ta hă rnicie, şi a întrebuinţat atâ ţia lucră tori, încâ t lucrul a
fost gata doar în câ teva zile! Mai apoi, sub cupolă a fost
ridicată statuia lui Hadadad, spre neuitare în veac. Ş i s-au
adunat toţi harranienii în câ mpie, şi sultanul, însoţit de
marele vizir şi de cei mai înalţi demnitari, s-au îndreptat spre
cupolă , şi câ nd au ajuns, sultanul a intrat, şi s-a aşezat, cu
însoţitorii să i, pe covoare negre, de atlaz, cu flori de aur. A
trecut apoi prin faţa monumentului o ceată mare de că lă reţi,
cu capul în pă mâ nt şi cu ochii numai întredeschişi. Ş i au
înconjurat monumentul aşa, de două ori, în adâ ncă tă cere.
Apoi, câ nd s-au ară tat a treia oară , s-au oprit în faţa intră rii,
şi toţi că lă reţii au strigat pe râ nd şi cu glas puternic:
— Hadadade! Hadadade! Dacă prin ascuţişul paloşului
nostru şi prin vitejie omenească ţi-am putea uşura soarta, ai
vedea în curâ nd din nou lumina!
Apoi, s-au retras că lă reţii, spre a face loc unui pâ lc de o
sută de moşnegi cu bă rbi lungi, albe, că lă ri pe catâ ri negri.
Erau pustnici, coborâ ţi din peşteri, unde stă teau ascunşi, şi
nu se ară tau oamenilor, decâ t câ nd veneau la
înmormâ ntă rile sultanilor din Harran… Duceau câ te-o carte
groasă pe cap, ţinâ ndu-le cumpă na cu mâ na. Ş i au
înconjurat şi ei monumentul, în tă cere, şi câ nd s-au ară tat a
treia oară , s-au oprit în faţa uşii, şi unul a strigat:
— Ce putem face pentru tine, Hadadade? Dacă ţi s-ar
putea da viaţă , prin rugă ciuni sau prin ştiinţă , noi, rugâ ndu-
te, ne-am atinge bă rbile albe de picioarele tale…

1405
1406
 După ce schivnicii au gră it astfel, unul câ te unul s-au
îndepă rtat, şi numaidecâ t s-au apropiat cincizeci de fete, de o
deosebită frumuseţe, că lă ri pe cai mici, albi, şi purtau coşuri
de aur pline cu pietre scumpe. Au înconjurat şi ele
monumentul, şi, oprindu-se, cea mai tâ nă ră şi mai frumoasă
a plâ ns astfel:
— Tu, Hadadade, cel ce ai fost câ ndva atâ t de frumos, cu
ce-ţi putem sta în ajutor? Dacă te-am putea învia prin
farmecele noastre, vrem să fim, toate, roabele tale, tot acum,
dar nu mai ai simţire pentru frumuseţe, şi de noi nu mai ai
nevoie…
Apoi, după ce şi fetele s-au depă rtat, sultanul şi curtenii s-
au ridicat, şi au înconjurat şi ei de trei ori monumentul, şi
sultanul, oprindu-se, a zis, oftâ nd şi suspinâ nd:
— O, fiul meu scump, lumina ochilor mei! Te-am pierdut
pentru totdeauna!
Ş i plâ ngeau toţi, cu lacrimi câ t boabele, apoi uşile cupolei
s-au închis, şi toţi s-au întors în cetate. Ş i venind ziua a
doua, sultanul a hotă râ t ca nepoţii să i să fie trecuţi prin
ascuţişul paloşului. Tot Harranul era mâ nios de fapta lor
ruşinoasă , şi cu neră bdare aştepta să li se verse sâ ngele! Ş i
se ridicaseră schele înalte, unde să fie tă iaţi în vă zul
Harranului, câ nd a venit vestea că sultanii vecini se apropie
cu oşti numeroase şi că erau aproape… Ş tirea a stâ rnit
spaimă , şi toţi plâ ngeau după Hadadad, că ci grozave fapte de
eroism să vâ rşise el, chiar împotriva vră jmaşilor ce se
apropiau acum… Spuneau harranienii:
— Dacă ar mai tră i curajosul Hadadad, prea puţin ne-ar
pă sa de sultanii ce ne ameninţă !
Sultanul nu s-a lă sat copleşit de teamă , ci a strâ ns repede
oaste însemnată , şi a pornit în întâ mpinarea vră jmaşilor. Iar
vră jmaşii, aflâ nd la râ ndul lor că sultanul din Harran se
apropie, s-au oprit pe-o câ mpie, şi şi-au aşezat oastea în

1407
stare de luptă … Ş i s-au râ nduit de luptă şi oştile Harranului,
şi l-au izbit pe vră jmaş, cu putere neasemuită . De amâ ndouă
pă rţile, a curs mult sâ nge, şi mult timp nu se ştia de partea
cui va fi izbâ nda. Însă , în cele din urmă oastea Harranului a
fost strâ nsă ră u între armele vră jmaşului, şi era gata să cadă
cu fruntea-n sâ nge, câ nd, deodată , s-au vă zut apropiindu-se
în galop o ceată mare de că lă reţi. Strigă te de mirare au dat şi
vră jmaşii, şi harranienii, şi deodată că lă reţii s-au nă pustit cu
atâ ta putere asupra vră jmaşului, încâ t l-au pus numaidecâ t
pe fugă ! Sultanul din Harran a lă udat foarte eroismul
că lă reţilor necunoscuţi, şi l-a vă zut pe că petenia lor luptâ nd
ca paraleul! A cerut numaidecâ t să cunoască numele acestui
erou, şi plin de neră bdare de a-l vedea şi de a-i mulţumi, a
galopat spre el, şi, deodată , sultanul din Harran l-a cunoscut
pe fiul să u, Hadadad! A ră mas fă ră grai, de mirare şi bucurie.
— Stă pâ ne! a spus Hadadad. Fă ră îndoială eşti mirat
foarte că vezi un om crezut mort…
— O, fiul meu! a strigat sultanul, şi şi-a întins braţele, şi l-
a strâ ns cu dragoste la pieptul să u.
— Ş tiu totul, o, fă tul meu… a spus apoi. Ş tiu cum te-au
ră splă tit verii tă i, pentru salvarea lor din mâ na harapului,
însă vei fi ră zbunat… Să mergem acum la serai, că ci mama
ta a vă rsat multe lacrimi, şi mă aşteaptă , spre a se bucura cu
mine împreună de înfrâ ngerea vră jmaşilor… Câ t de mare va
fi bucuria ei, câ nd va afla că biruinţa mea este lucrul
paloşului tă u, o, Hadadade…
— Stă pâ ne, a ră spuns Hadadad, îngă duie-mi să te întreb
cum ai putut afla pă timirile mele. Ţ i le-or fi spus poate verii
mei, chinuiţi de remuşcă ri?
— O, nu! a ră spuns sultanul. Toate le ştim de la sultă niţa
din Deriabar. Ea se află aici, că ci a venit să ceară ră zbunare
pentru crimele verilor tă i…
Hadadad nu mai putea de bucurie…
— Să ne gră bim, stă pâ ne! a strigat el. Să mergem la

1408
mama, că ci ne aşteaptă , şi ard de neră bdare să -i usuc
lacrimile şi s-o vă d pe sultă niţa din Deriabar.
Sultanul s-a întors îndată cu oastea în cetate. A intrat în
serai, cu alai mare, în uralele poporului, care ridica numele
eroului Hadadad pâ nă la stele…
După ce toţi au plâ ns de bucuria revederii, fiul Piruzei a
fost întrebat prin ce minune se mai află în viaţă , şi el a
ră spuns cum l-a luat un pă mâ ntean intrat întâ mplă tor în
cort, şi l-a pus pe catâ rul să u, şi l-a dus în casa sa. Ş i
punâ ndu-i pe ră ni ierburi felurite, oblojeli şi iruri, în câ teva
zile s-a vindecat!
— Câ nd m-am simţit în stare să merg, a continuat
Hadadad, i-am mulţumit omului, şi i-am dat toate
diamantele ce le aveam la mine. După aceea m-am apropiat
de cetatea Harran, dar aflâ nd că sultanii vecini au strâ ns
oşti, spre a-l lovi pe tata, m-am dat pe faţă în aşeză rile din
împrejurimi, şi am înflă că rat zelul poporului de a se ridica la
apă rarea ţă rii. Am înarmat numă r mare de oameni tineri, m-
am pus în fruntea lor, şi am ajuns în clipa câ nd cele două
oşti se aflau încă ierate…
— Să mulţumim lui Alah că l-a salvat pe Hadadad, a
strigat sultanul. Însă tică loş ii care au vrut să -l ucidă trebuie
să moară astă zi…
— Stă pâ ne, a ră spuns bunul fiu al Piruzei. Chiar câ t de
nerecunoscă tori şi ră i sunt, gâ ndeşte-te totuşi, că se trag din
sâ ngele tă u, că sunt verii mei, şi le iert crima, şi te rog pentru
ei de îndurare!
Aceste simţă minte alese l-au mişcat pe sultan pâ nă la
lacrimi. A poruncit să fie adunat poporul, şi a dat strigare
spre a se şti că Hadadad era moştenitorul tronului. Apoi, a
poruncit să fie aduşi în lanţurile lor grele vinovaţii, şi fiul
Piruzei, le-a scos lanţurile. Poporul era mulţumit foarte de
bună tatea lui Hadadad. În sfâ rşit, medicul a fost de
asemenea copleşit de daruri…

1409
 Ş eherazada a istorisit atâ t de frumos întâ mplarea asta,
încâ t soţul ei, Riar Ş ah, a îmbră ţişat-o, iar ea a început altă
istorie, şi o ascultă m şi noi…

ASCULTĂM STRAŞNICA ISTORIE A CELOR DOUĂ SURORI

PIZMAŞE! UNDE POATE DUCE URA, ŞI CÂT E DE GROZAV
ACEST SIMŢĂMÂNT, CARE ÎNTUNECĂ BUNA JUDECATĂ!
SE ARATĂ ŞI CĂ CEL TARE ÎN NENOROCIRE, PÂNĂ
LA URMĂ IESE BIRUITOR…

Stă pâ ne preaînalte! a început Ş eherazada. A fost odată , în

Persia, un şah cu numele Cosru, iubitor straşnic de
întâ mplă ri deosebite. Într-o noapte, îndată după urcare pe
tron, şi-a lepă dat veşmâ ntul de şah, şi însoţit de un vizir, a
ieşit în cetate, îndată după asfinţitul soarelui, să vadă cu
ochii lor tot ce se întâ mplă . Cum au ajuns în mahalaua
să rmanilor, Cosru a auzit, dintr-o casă , pe cineva gră ind cu
glas tare. S-a apropiat. S-a uitat printr-o cră pă tură a uşii, şi
a vă zut trei surori în jurul unei lumâ nă ri. Ş edeau pe divan.
Spunea cea mai mare:
— Pentru că am ajuns cu cuvâ ntul nostru aici, şi trebuie
să ne rostim dorinţele, eu una mă rturisesc că aş vrea să mă
mă rit cu pitarul şahului, că ci aşa m-aş să tura cu pâ inea
minunată , numită pâ inea şahului! Nu? Ian să vă aud şi pe
voi care v-ar fi cea mai mare dorinţă ?
— Eu, a ră spuns mijlocia, aş vrea să fiu nevasta calfei
bucă tarilor de la seraiul şahului, că ci aş mâ nca numai
bucate alese, şi, pentru că sunt încredinţată că toţi cei ce
tră iesc în serai se înfruptă din pâ inea şahului, nu mi-ar lipsi
nici mie… Vezi deci, surioară , că gustul meu e tot aşa de
bun.
— În ce mă priveşte, a spus sora cea mai mică şi mai
1410
frumoasă , dorinţa mea nu se opreşte la asemenea nimicuri,
ci zbor ceva mai sus, şi fiind vorba de dorinţe, îmi doresc să
ajung nevasta şahului. Iar dacă m-ar lua, i-aş naşte un bă iat
cu bucle jumă tate aur, jumă tate argint, iar lacrimile lui, dacă
ar plâ nge, ar că dea ca perlele! Buzele lui roşii, de câ te ori ar
zâ mbi, ar semă na cu mugurul trandafirului câ nd se
deschide.
Dorinţele celor trei surori s-au pă rut atâ t de ciudate
şahului Cosru, încâ t a hotă râ t să le împlinească . Fă ră să
spună nimic marelui vizir, i-a poruncit să ţină minte casa şi
să le aducă dimineaţa în faţa sa. Vizirul i-a îndeplinit
porunca aşa de repede, încâ t abia a lă sat surorilor timp să -şi
pună veşmintele.
— Spuneţi-mi, vă rog, a început Cosru, vă mai amintiţi de
dorinţele de-aseară ? Nu-mi ascundeţi nimic, că ci vreau să le
cunosc mai bine…
Astfel auzindu-l, cele trei surori au ră mas în mare
încurcă tură . Ş i-au lă sat ochii în jos. Cea mai tâ nă ră însă s-a
îmbujorat la faţă de ruşine, şi-i sta aşa de bine aşa
îmbujorată , încâ t a cucerit deplin inima şahului. Tustrele
tă ceau, şi de ruşine, şi de teamă să nu-l supere.
— Nu vă temeţi, le-a spus şah Cosru. Nu v-am chemat
spre a vă face ră u, şi vă zâ nd că întrebarea mea vă sperie, şi
fiindcă vă cunosc şi aşa dorinţele, nu vă mai cer să mi le
spuneţi. Tu, a continuat şahul că tre cea mică , ai fi vrut să -ţi
fiu soţ, şi te voi lua numaidecâ t de soaţă ! Iar voi, tot acum
veţi fi mă ritate, una cu pitarul, alta cu calfa bucă tarilor…
Cum şah Cosru a spus acestea, sora mică i s-a aruncat la
picioare, şi i s-au aruncat la picioare şi celelalte, ară tâ ndu-şi
astfel mulţumirea.
— Stă pâ ne, a spus cea mică . Noi am glumit aseară , şi nu
sunt demnă de cinstea ce mi-o faci! Te rog, să -mi ierţi
îndră zneala…
Celelalte două surori au vrut şi ele să se roage de iertare,

1411
dar şah Cosru le-a cuvâ ntat, zicâ ndu-le:
— Tot ce-am spus ră mâ ne bun spus… Aferim!
Îndată au venit trei cadii, şi s-au scris că rţile de nuntă , şi
s-au întins mesele, şi au venit lă utarii. Nunţile însă s-au
petrecut într-un fel cu totul deosebit, că ci nunta surorii celei
mai mici a fost însoţită de tot fastul şi stră lucirea, cum se
cuvine la nunta unui şah şi a unei şahiţe a Persiei; în schimb
nunţile celorlalte două surori n-au fost mai presus de rangul
pitarului şi calfei de bucă tar…
Cele două surori au simţit adâ nc în inimă deosebire
nemă surată între nunţile lor şi nunta surorii mai tinere, şi s-
au lă sat cuprinse de-o pizmă puternică , menită nu numai să
le strice lor bucuria, ci să pricinuiască mari nenorociri surorii
lor…
— Ce spui de sora noastră mai tâ nă ră ? a întrebat mijlocia
pe cea mare, câ nd s-au vă zut la o baie, în cetate, după câ teva
zile. Aferim şahiţă !
— Trebuie să mă rturisesc că nu mai înţeleg nimic! a
ră spuns cea mare. Nu-mi pot închipui ce a gă sit şahul la ea,
că s-a lă sat orbit!? Tu ai fi fost demnă de şah, nu ea…
— Dragă soră , a ră spuns mijlocia. Să nu mai gră im despre
mine! N-aş fi avut nimic de spus dacă şahul te alegea pe tine,
dar el a ales-o pe urâ cioasa aceea, şi asta mă mâ hneşte
adâ nc! Vreau să mă ră zbun… şi dacă vreau să mă ră zbun,
trebuie să mă ajuţi şi tu, unindu-te gâ nd la gâ nd cu mine…
Ş i aşa s-au aprins cele două vipere, să tulbure sau chiar
să distrugă fericirea surorii lor mai tinere. Mergeau din câ nd
în câ nd la sora lor, şi cu prefă că torie îi dă deau tot felul de
dovezi de prietenie, spre a o încredinţa câ t sunt de bucuroase
cu ridicarea ei la rang… Ea le primea totdeauna, cu toate
dovezile de prietenie, şi le iubea ca mai înainte, cu toată
inima ei sinceră …
La câ teva luni după nuntă , şahiţa a purces grea, şi şahul
nu mai putea de bucurie, şi vestea s-a ră spâ ndit în serai, pe

1412
urmă în cetate, şi au aflat de asta şi cele două surori, şi au
venit să -i ureze surorii mai mici noroc. Au sfă tuit-o ca nu
cumva, câ nd va naşte, să cheme vreo moaşă . Nu! Să le
cheme pe ele, pentru ca ele să aibă grijă de ea şi de prunc, ca
nişte bune surori ce-i sunt…
— Dragi surori, le-a ră spuns şahiţa. Vă puteţi închipui că
asta m-ar bucura mult. Vă sunt recunoscă toare pentru buna
voastră inimă , dar trebuie să mă supun voinţei şahului!
Gră iţi cu bă rbaţii voştri despre asta, pentru ca ei, prin
prietenii lor, să -l roage pe şah, şi dacă şahul va spune da, eu
tot da voi spune…
Soţii surorilor au gră it cu nişte curteni, şi curtenii au gră it
cu şahul, şi el a fă gă duit, şi s-a ţinut de cuvâ nt. A spus
şahiţei că bine ar fi dacă surorile ei ar sluji-o ca moaşă , câ nd
va veni vremea…
— Stă pâ ne! a ră spuns şahiţa. M-am gâ ndit să nu ies
niciodată din voia ta! Dacă ai avut bună tatea să -ţi arunci
ochii asupra surorilor mele, îţi mulţumesc!
Ş i astfel, şah Cosru a hotă râ t că surorile şahiţei au voie să
intre şi să iasă din serai câ nd vor, şi ele au fost deosebit de
bucuroase că au gă sit prilej să -şi înfă ptuiască mâ rşavul gâ nd
împotriva surorii lor…
Ceasul s-a apropiat, şi şahiţa a nă scut un bă iat frumos ca
lumina zilei, dar nici frumuseţea lui, nici starea lui lipsită de
apă rare n-au putut mişca inima nemiloaselor surori! Cum l-
au luat, l-au învelit în scutece, l-au pus într-un coşuleţ de
papură şi l-au aruncat într-un pâ râ u… Au pus în leagă n, în
locul bă iatului, un că ţel mort, şi au dat strigare că şahiţa l-a
nă scut!
Auzind şahul una ca asta, a izbucnit într-o mâ nie neagră ,
însă marele vizir i-a spus că ar fi nedrept s-o ucidă pe şahiţă ,
fă câ nd-o ră spunză toare de jocurile ciudate ale firii…
Între timp, coşuleţul cu bă iatul plutea pe pâ râ u la vale, şi
a ajuns pâ nă la zidul împrejmuitor, în dreptul gră dinii. Ş i

1413
întâ mplâ ndu-se să se afle pe-acolo, la preumblare, marele
gră dinar al şahului, a vă zut coşuleţul plutind, şi a chemat
numaidecâ t un gră dinar, şi i-a poruncit să -i prindă coşuleţul
şi să i-l aducă … Gră dinarul s-a dus repede, şi a prins
coşuleţul cu dibă cie, şi i l-a dus…
Ş i s-a minunat peste mă sură marele gră dinar, câ nd a gă sit
în coşuleţ un prunc înfă şat şi de-o mare frumuseţe! Ş i fiind
marele gră dinar dornic să aibă urmaş vrednic în meşteşug şi-
n ştiinţa gră dinilor, a poruncit gră dinarului să -i aducă acasă
coşuleţul cu pruncul…
— Nevastă ! a strigat că tre soaţa sa. N-am avut copii pâ nă
acum, şi vă d că Alah ne dă ruieşte unul… Cheamă repede o
doică , şi ai grijă de prunc, ca şi cum ar fi fiul nostru, că ci de
azi înainte al nostru este…
„îmi dau bine seama, îşi spunea în sinea lui marele
gră dinar, că pruncul acesta vine din seraiul şahiţei, dar nu e
treaba mea să întreb ce se petrece!”
Ş i trecâ nd anii, şahiţa a nă scut tot un bă ieţel frumos ca
lumina zilei, însă surorile tică loase au fost tot atâ t de
nemiloase, şi l-au lepă dat şi pe el într-un coş, pe pâ râ u la
vale, spunâ nd că sora lor a nă scut o pisică .
Ş i iar, spre norocul pruncului, marele gră dinar l-a scos la
mal şi l-a dus acasă , iubindu-l ca pe fiul să u…
Ş ah Cosru a fost însă şi mai mâ nios, şi nu şi-ar fi pus frâ u
mâ niei, dacă cuvâ ntul marelui vizir n-ar fi fost destul de tare,
să -l potolească …
Ş i astfel, curâ nd şahiţa a nă scut a treia oară , dar nu un
bă ieţel, ci o fetiţă frumoasă ca lumina, şi cele două surori au
lepă dat-o şi pe ea, într-un coşuleţ, pe pâ râ u la vale, dar şi ea
a fost salvată de marele gră dinar, şi dusă în casa lui! Cele
două surori, negre la inimă ca iadul, au ară tat şahului o
bucată de lemn, susţinâ nd cu obră znicie că şahiţa îl
nă scuse…
Ş ah Cosru nu şi-a mai înfrâ nat mâ nia! Striga, scos din

1414
minţi:
— Femeia asta nedemnă îmi va umple seraiul cu dihă nii,
dacă o las să mai tră iască ! Îţi poruncesc ţie, mare vizir, tot
acum s-o omori…
Dar marele vizir, şi toţi cei de faţă s-au aruncat la
picioarele şahului şi l-au rugat s-o ierte.
— Stă pâ ne! a strigat marele vizir. Fie îngă duit slujitorului
tă u să -ţi aducă aminte că legile ce osâ ndesc cu moartea sunt
numai pentru pedepsirea crimelor! Cele trei naşteri
neaşteptate ale şahiţei nu sunt crime, că ci cum s-ar putea
spune că este ea vinovată de aceasta? Nenumă rate femei au
aceeaşi soartă , şi sunt demne de mila noastră , nu de
pedeapsă ! Stă pâ nul meu poate s-o alunge pe şahiţă din faţa
ochilor, dar s-o lase să tră iască …
Dâ ndu-şi seama şah Cosru că ar fi nedrept s-o osâ ndească
la moarte, a ră spuns:
— Facă -se voia ta, mare vizire! Îi dă ruiesc viaţa, însă cu un
adaos grozav: să i se clă dească o locuinţă , la uşa moscheii
celei mari! Să aibă locuinţa ei o ferestruică , şi să stea
deschisă ferestruica pururi, şi ea să fie închisă acolo,
îmbră cată în veşmâ nt aspru, şi toţi trecă torii, ducâ ndu-se la
rugă ciune, în moschee, s-o stupească în faţă … Poruncesc
deci: să i se zidească acolo casa, şi cine nu o va stupi în faţă
să fie trecut prin ascuţişul iataganului…
Porunca i-a închis marelui vizir gura. Casa a fost zidită ,
spre marea bucurie a celor două surori! Îndată ce s-a ridicat
din lă uzia ei, să rmana femeie a fost închisă acolo, după
porunca şahului, şi supusă batjocurii întregului popor. Ea a
ră bdat însă , cu o înaltă stă pâ nire de sine ce i-a adus lauda şi
mila tuturor oamenilor.
Între timp, cei doi bă ieţei şi fetiţa au fost crescuţi în casa
marelui gră dinar, cunoscâ nd din adâ nc dragostea de tată şi
de mamă . Creşteau ca din apă , bă ieţii frumoşi şi voinici, iar
fetiţa frumoasă ca luna, ca florile şi mă rgă ritarele… Tustrei

1415
erau şi cuminţi. Cel mai mare se chema Baman, cel mai mic
Pervis, nume vestite ale stră vechilor şahi ai Persiei. Pe fetiţă
au numit-o Perisada, ca pe stră vechile şi luminatele şahiţe.
Marele gră dinar a adus la timp dască li vestiţi, să -i înveţe a
citi şi scrie, şi Perisada s-a dovedit tot atâ t de iscusită ca şi
Baman şi Pervis. Curâ nd, erau pricepuţi în geografie, în
poezie, în istorie, şi chiar şi în ştiinţele cele tainice… Se
mirau dască lii, scă rpinâ ndu-se sub turbane, de atâ ta putere
de pă trundere… Hotă râ t, dacă Baman, Pervis şi Perisada vor
învă ţa tot aşa de bine, înainte, îi va întrece… În orele de
odihnă Perisada poftea să vină meşteri cu talanturile, şi
învă ţa şi arta câ ntă rii. Câ nd bă ieţii au învă ţat a merge că lare,
ea n-a vrut să ră mâ nă în urmă , astfel că în scurt timp să rea
şi ea în şa, cu iscusinţă , ştia ca şi ei să tragă cu arcul şi să
lupte cu lancea… În ce priveşte întrecerea la fugă , uneori îi
întrecea.
Marele gră dinar nu mai putea de bucurie, câ nd îşi vedea
copiii atâ t de pregă tiţi în toate puterile spiritului şi trupului.
A cumpă rat casă , în apropierea cetă ţii, şi avea ogoare, livezi
şi pă duri, şi nepă râ ndu-i-se casa destul de frumoasă şi
încă pă toare, a poruncit să fie dă râ mată , şi n-a cruţat nicio
cheltuială , încâ t casa ce o clă dea să fie cea mai frumoasă din
partea locului. Se ducea în fiecare zi să urmă rească lucrul.
Astfel, casa a fost în curâ nd sfâ rşită , şi s-a trecut îndată la
gră dină , după un plan al marelui gră dinar, şi au lă rgit
gră dina, şi au împrejmuit-o cu zid înalt, şi au fost aduse tot
felul de să lbă ticiuni, pentru ca bă ieţii şi fata să se poată
îndeletnici şi cu vâ nă toarea…
Câ nd totul a fost gata, marele gră dinar s-a dus la şah, i s-a
aruncat la picioare, şi după ce i-a amintit de îndelungaţii ani
de slujbă credincioasă , l-a rugat să -i ia sarcina de mare
gră dinar, că ci anii lui bă trâ ni îi cer să tră iască liniştit.
Ş ahul n-a avut nimic împotrivă , şi i-a îndeplinit ruga, dar
l-a întrebat ce ar mai putea face pentru ră splă tirea lui şi mai

1416
deplină ?
— Stă pâ ne, a ră spuns marele gră dinar. Însuţi tu şi tată l
tă u, şahul de fericită amintire, m-aţi copleşit cu atâ tea
binefaceri, încâ t altă dorinţă n-am, decâ t să ră mâ n în mila
ta, pâ nă la sfâ rşitul zilelor.
Ş i şi-a luat ră mas bun de la şahul Cosru, şi s-a statornicit
în casa nouă , cu Baman, Pervis şi Perisada. Soaţa
gră dinarului murise de câ ţiva ani, şi chiar şi el, după ce a
tră it vreo cinci luni în casa nouă , a fost atâ t de repede luat de
moarte, încâ t n-a mai avut câ nd spune copiilor cine sunt şi
cum au fost gă siţi…
Baman, Pervis şi Perisada nu ştiau nimic de alt pă rinte, şi
l-au jelit, şi i-au ară tat şi în moarte toată cinstea, dragostea
şi recunoştinţa! Mulţumiţi cu marile avuţii moştenite, au tră it
în bună înţelegere, şi nu s-au lă sat stă pâ niţi de ambiţia de a
se înfă ţişa lui Cosru-şah, în râ vna spre treptele mă ririi…
Într-o zi, câ nd Baman şi Pervis se aflau la vâ nă toare, iar
Perisada sta singură acasă , s-a ară tat la poartă o babă şi a
cerut să i se îngă duie să intre, spre a-şi face rugă ciunea…
Perisada a poruncit să fie lă sată să intre, şi a mai poruncit
ca, după ce-şi va sfâ rşi rugă ciunea, să i se arate casa şi
gră dina, apoi să -i fie înfă ţişată . Femeia a intrat şi şi-a fă cut
rugă ciunea, şi două slujitoare au dus-o să vadă casa şi
gră dina, şi câ nd a fost dusă în încă peri, se uita la toate
lucrurile cu pricepere. În sfâ rşit, s-a înfă ţişat Perisadei, într-o
încă pere largă , a că rei frumuseţe şi bogă ţie întrecea tot ce
admirase pâ nă atunci. Cum a vă zut-o intrâ nd, Perisada a
spus:
— Vino, mamă bună , şi aşază -te lâ ngă mine. Mă bucur
mult că întâ mplarea mi-a adus norocul să mă înalţ câ teva
clipe, stâ nd în preajma unei femei ca tine!
Femeia n-a vrut să se aşeze pe divan, ci numai pe margine,
dar Perisada nu i-a îngă duit, ci s-a ridicat, şi luâ nd-o de
mâ nă , a poftit-o să se aşeze ală turi de ea, pe locul de cinste…

1417
 — Fată cu inimă aleasă ! i-a spus baba. Nu mi se cuvine
asemenea deosebită cinste, şi te ascult numai pentru că
porunceşti…
După ce s-a aşezat, o slujitoare i-a pus în faţă o mă suţă
încrustată cu sidef şi abanos, şi o tavă de porţelan cu
cozonac, şi alte tă vi cu poame proaspete.
— Ia şi îmbie, mamă bună … a poftit-o Perisada. Ai nevoie
de hrană multă , după lungul drum fă cut pâ nă aici…
— Fată cu inima aleasă … i-a ră spuns baba… Nu sunt
învă ţată cu bucate alese, şi dacă ospă tez totuşi, ospă tez
numai pentru că nu vreau să îndepă rtez de la mine ceea ce
Alah îmi trimite printr-o mâ nă atâ t de darnică …
Ş i-n timp ce baba ospă ta, Perisada i-a pus fel de fel de
întrebă ri, şi femeia ră spundea cu modestie. Printre altele, a
întrebat-o ce pă rere are despre casă şi dacă îi place…
— Fată cu inimă bună ! a ră spuns baba. Ar trebui să am
prost gust, dacă aş gă si ceva de câ rtit în ce priveşte
frumuseţea casei. E frumoasă , şi podoabele n-ar putea fi mai
potrivit aşezate. Totodată , e aşezată pe-un loc frumos, şi nu-
ţi poţi închipui altă gră dină , cu privelişte mai plă cută ! Dacă
îmi îngă dui să -ţi spun toată pă rerea mea, îmi iau libertatea
să -ţi spun că ea ar fi cu totul fă ră seamă n, dacă ar mai
cuprinde trei lucruri…
— Care sunt cele trei lucruri, mamă bună ?
— Fată cu inimă bună ! Cel dintâ i dintre cele trei lucruri ar
fi pasă rea gră itoare, numită Bulbulhesar, ceea ce înseamnă o
mie de privighetori, şi are însuşirea de a atrage toate pă să rile
câ ntă toare, încâ t toate se adună în jurul ei, spre a câ nta
împreună ! Al doilea lucru ar fi copacul câ ntă tor, cu frunze
ale că ror glasuri alcă tuiesc un câ ntec fă ră seamă n! În sfâ rşit,
al treilea lucru ar fi apa aurie…
— Oh, mama mea bună , a strigat Perisada. Câ t îţi
mulţumesc că mi-ai spus despre aceste lucruri minunate! Eu
încă n-am auzit de ele, şi fiind încredinţată că cunoşti locul

1418
unde se află , aştept să mi-l ară ţi…
— Fată cu inimă bună ! a ră spuns baba. M-aş ară ta
nedemnă de ospeţie, dacă nu ţi-aş spune unde se află cele
trei lucruri! Am deci cinstea să -ţi ară t că cele trei lucruri se
află la hotarul dintre Persia şi India. Drumul într-acolo trece
pe lâ ngă casa ta. Solul trimis, are voie să -l urmeze numai
două zeci de zile, şi în ziua a două zeci şi una trebuie să
întrebe unde se află pasă rea gră itoare, copacul câ ntă tor şi
apa aurie… Nu-i lucru uşor să le dobâ ndeşti, şi nu ţi-aş fi
vorbit de ele, dacă n-aş şti că ele ar fi spre folosul vostru, nu
numai ca podoabe.
Acestea zicâ ndu-le, baba s-a sculat, şi-a luat ră mas bun şi
şi-a vă zut de drum. Perisada era aşa de încâ ntată în gâ nduri
despre pasă rea gră itoare, copacul câ ntă tor şi apa aurie, încâ t
şi-a dat seama prea tâ rziu de plecarea ei, şi n-a mai avut
câ nd o întreba mai multe. Îndată , s-a gâ ndit, cu multă
bucurie, ce fericită va fi, dacă va izbuti să intre în stă pâ nirea
unor atâ t de minunate lucruri! Câ nd fraţii s-au întors de la
vâ nă toare, s-au mirat că n-o află veselă ca de obicei, ci
pierdută în gâ nduri şi aproape tristă .
— Dragă surioară , i-a spus Baman, unde ţi-i veselia de
pâ nă acum? Poate eşti bolnavă ? Ţ i s-a întâ mplat ceva ră u?
Te-a supă rat cineva?
Perisada a ră mas tă cută . Apoi şi-a ridicat ochii, şi-a privit
fraţii, şi iar s-a uitat în jos…
— Dragă surioară , a întrebat-o iar Baman. Pesemne că s-a
petrecut ceva deosebit şi tu ne ascunzi adevă rul. Nu ne
ascunde nimic, o, Perisada! Că ci ar trebui să credem că nu
mai vrei prietenia noastră …
— Pentru că stă ruiţi, a ră spuns Perisada, vreau să vă spun
totul! Aţi crezut pâ nă acum că această casă e desă vâ rşită în
toate privinţele, şi că nu-i lipseşte nimic. Azi am aflat însă că -
i lipsesc trei lucruri, care ar ridica-o mult deasupra tuturor
caselor din lume. Aceste trei lucruri sunt: pasă rea gră itoare,

1419
copacul câ ntă tor şi apa aurie… O babă că lă toare mi-a spus
despre aceste trei lucruri, şi mi-a spus şi locul unde se află ,
câ t şi drumul într-acolo. Veţi gă si poate că aceste lucruri nu
au niciun preţ pentru desă vâ rşirea casei noastre, şi că poate
fi socotită frumoasă şi aşa, că nu avem nevoie de ele! Gâ ndiţi
ce vreţi, dar eu nu mă liniştesc pâ nă nu aduc cele trei
lucruri… Vă rog, oricum, să mă ajutaţi cu sfatul vostru şi să -
mi spuneţi pe cine aş putea trimite să le aducă din India…
— Dragă surioară , a ră spuns Baman, nimic din ce-ţi stă la
inimă nu poate fi pentru noi fă ră preţ. Dacă vrei aşa de mult
să capeţi cele trei lucruri, noi socotim de datoria noastră să ţi
le aducem! Spune-mi numai drumul, şi pornesc chiar
mâ ine…
— Frate dragă , a spus Pervis. Eu unul nu socot că e bine
ca tu, capul şi sprijinul casei, să te îndepă rtezi pentru atâ ta
timp, aşa că o rog pe sora noastră să mă ajute să te abatem
de la hotă râ rea asta. Îngă duit fie-mi să mă duc eu.
— Frate, a ră spuns Baman. Eu sunt încredinţat de buna
ta voinţă , şi nu mă îndoiesc deloc că vei trece prin această
încercare tot aşa de bine ca mine, dar trebuie să mă duc eu.
Ş i Baman şi-a petrecut restul zilei cu pregă tirile de
că lă torie lungă , şi a rugat-o pe Perisada să -i mai spună o
dată tot ce ştia de la femeia stră ină . Ş i venind ziua a doua,
Baman a încă lecat, şi Pervis şi Perisada l-au îmbră ţişat şi i-
au urat drum bun.
— Însă , fratele meu, a strigat Perisada. Nu m-am gâ ndit
deloc la greută ţile acestei că lă torii, şi cine ştie dacă te-oi mai
vedea vreodată ! Te rog, descă lecă şi nu te mai duce! Mai
degrabă mă lipsesc de pasă rea gră itoare, de copacul câ ntă tor
şi de apa aurie, decâ t să te pierd pentru totdeauna…
— Surioară , a ră spuns Baman, zâ mbind. Hotă râ rea mea e
fă ră abatere! E adevă rat că pot pieri, dar numă rul celor
norocoşi e mult mai mare decâ t al nenorociţilor! Totuşi, îţi las
acest cuţit.

1420
 Astfel zicâ nd, Baman a scos un cuţit.
— Ia-l, Perisada, şi dă -ţi din câ nd în câ nd osteneala şi
scoate-l din teacă , şi câ t îl vei vedea curat ca acum, va fi
semn că mai tră iesc; dar dacă vei vedea picurâ nd sâ nge, să
ştii că am murit.

BAMAN PORNEŞTE ŞI STRĂBATE PERSIA. ÎN ZIUA A

DOUĂZECI ŞI UNA, AJUNGE LA HOTARUL INDIEI ŞI
TUNDE UN DERVIŞ…

Ş i-a luat ultima oară ră mas bun şi a pornit, că lare pe un

cal mâ ndru, bine înarmat şi bine pregă tit de cale lungă . A
mers pe drumul ară tat, fă ră să se abată la dreapta sau la
stâ nga, şi a stră bă tut toată Persia, pâ nă ce, în ziua a
două zeci şi una, a vă zut, în faţa unei colibe de lâ ngă drum,
un moşneag cu înfă ţişare îngrozitoare, cu sprâ ncenele, pă rul,
mustaţa şi barba albe ea ză pada. Mustaţa îi acoperea gura,
barba şi pă rul îi acopereau picioarele. Unghiile de la mâ ini şi
de la picioare îi erau nespus de lungi, şi capul îi era acoperit
cu un fel de umbrelă de soare. Toată îmbră că mintea îi era
alcă tuită dintr-o rogojină . Acest moşneag era un derviş, fugit
de mulţi ani din lume… Baman s-a oprit. A descă lecat, şi
ducâ ndu-şi calul de frâ u, s-a apropiat de el şi i s-a închinat,
cuvâ ntâ nd:
— Cucernice pă rinte! Alah să -ţi prelungească zilele şi să -ţi
împlinească toate dorinţele!
Dervişul i-a ră spuns la închinare, dar Baman nu l-a auzit
bine, din pricină că mustă ţile îi acopereau prea tare gura!
Baman a scos foarfeca:
— Preacucernice pă rinte… Vreau să gră iesc cu tine, şi nu-
ţi înţeleg bine cuvintele, din cauza mustă ţilor. Te rog, deci,
îngă duie-mi să ţi le scurtez, şi să -ţi scurtez şi sprâ ncenele, ca
1421
să nu mai araţi ca ursul…
Dervişul nu s-a împotrivit. L-a lă sat să -l tundă . Ş i cu câ t
Baman îl tundea, de sub pă r se tot ară ta înfă ţişarea unui om
frumos şi tâ nă r…
— Bunule derviş, i-a spus Baman. Dacă aş avea oglindă ,
ţi-aş ară ta cu câ t te-am întinerit…
Dervişul a zâ mbit şi a ră spuns:
— Înalte stă pâ ne, oricine ai fi, îţi sunt peste mă sură de
îndatorat că m-ai tuns, şi gata să -ţi ară t mulţumirea mea! N-
ai descă lecat degeaba; deci spune-mi despre ce-i vorba…
— Bunule derviş, a ră spuns Baman. Vin de departe, şi
caut pasă rea gră itoare, copacul câ ntă tor şi apa aurie. Ş tiu că
aceste trei lucruri se află undeva, în acest ţinut, însă locul
nu-l cunosc. Dacă -l ştii, te rog să -mi ară ţi drumul…
Astfel auzindu-l, dervişul s-a schimbat la faţă , şi-a lă sat
ochii în jos. A tă cut îndelung.
— Tată ! a spus Baman. Cred că ai înţeles despre ce
gră iesc! Spune-mi deci dacă cunoşti locul, sau dacă nu-l
cunoşti, să nu mai pierd timpul…
— Înalte stă pâ ne! a ră spuns dervişul. Drumul îl cunosc,
dar încă nu sunt hotă râ t să ţi-l ară t…
— De ce?
— Din pricina greută ţilor! Mulţi ca tine au trecut pe-aici, şi
nu s-au mai întors… Dacă ţii la viaţa ta şi vrei să -mi urmezi
sfatul, mai departe nu te duce!
— Vreau să cred, cu dragă inimă , că sfatul tă u porneşte
din inimă bună , şi dovada ta de prietenie mă mişcă ! Dacă voi
fi ameninţat, am arme bune, şi nu cred că potrivnicul va fi
mai viteaz şi mai curajos ca mine…
— Dar dacă cei ce te vor ataca sunt nevă zuţi!
— Tată ! Fiindcă cunoşti drumul, te mai rog o dată , arată -
mi-l!
Dervişul a bă gat mâ na într-un sac, a scos o minge, şi i-a
dat-o, cuvâ ntâ nd astfel:

1422
 — Vă d că nu te pot hotă rî să asculţi glasul meu şi să
urmezi sfatul meu! Ia mingea asta! Suie că lare şi arune-o
înaintea ta! Urmeaz-o pâ nă la piciorul unui munte, unde
mingea se va opri! Cum o vezi că s-a oprit, descă lecă şi zvâ rle
calului hă ţurile în jurul gâ tului, şi el va ră mâ ne pe loc, pâ nă
te vei reîntoarce. Câ nd tu vei urca muntele, vei ză ri la
dreapta şi la stâ nga mare numă r de pietre negre, şi din toate
pă rţile vei auzi vuiete şi glasuri, strigâ ndu-ţi mii de cuvinte
de ocară , spre a te descuraja, să nu poţi atinge vâ rful
muntelui. Bagă de seamă să nu te sperii, şi înainte de toate
nu te uita în urmă , că ci dacă te uiţi, tot atunci te prefaci în
piatră neagră , ca pietrele de pe marginile drumului, că ci
toate au fost oameni ca tine… Dacă vei ajunge, într-adevă r,
în vâ rful muntelui, vei gă si o colivie, şi în colivie pasă rea…
Întreab-o unde se află copacul câ ntă tor şi apa aurie! Asta-i
tot ce-aveam să -ţi spun, şi înc-o dată te sfă tuiesc să te întorci
de unde-ai venit.
— Tată ! a ră spuns Baman, după ce a luat mingea. În toate
te voi asculta, dar voi merge înainte… Ră mâ i cu bine şi cu
să nă tate…
Ş i a aruncat mingea înainte, şi mingea s-a tot rostogolit, şi
la piciorul muntelui s-a oprit, cum i-a spus dervişul, şi
Baman a descă lecat, a pus hă ţurile pe gâ tul calului, şi calul
nu s-a mai mişcat! Apoi, s-a uitat bine în susul muntelui şi a
vă zut pietrele negre. A început să urce, dar abia a fă cut patru
paşi, şi s-au auzit glasurile înspă imâ ntă toare…
— Unde vrea să meargă zvă pă iatul? întrebau unele. Ce
vrea? Nu-l lă saţi să treacă !
— Opriţi-l! Atacaţi-l! Omorâ ţi-l! strigau altele.
— Hoţule! Ucigaşule! Netrebnicule! strigau altele, cu putere
de tunete.
— Ba, lă saţi-l în pace! strigau alte glasuri, batjocoritoare.
Lă saţi-l, că ci doar pentru el a fost pă strată colivia şi
pasă rea…

1423
 Baman urca fă ră să asculte, fă ră să se sperie, dar la un
timp l-a cuprins teama şi groaza… Picioarele au început să -i
tremure. Se clă tina… Cum a simţit că -l pă ră sesc puterile, a
uitat cuvâ ntul dervişului, şi s-a uitat în urmă , să vadă pe
unde să se întoarcă mai repede, şi tot atunci s-a prefă cut
într-o stană de piatră neagră … Tot în stană de piatră neagră
i s-a prefă cut şi calul…
Iar în vremea asta, Perisada, purtâ nd cuţitul în teacă ,
mereu la sine, îl tot privea şi un timp a avut mâ ngâ ierea să -l
ştie pe Baman deplin să nă tos, şi gră ia despre el cu Pervis…
Ş i astfel, tocmai despre el gră iau şi-n ziua nefericită câ nd
Baman a fost prefă cut în stană de piatră .
— Dragă soră , a spus Pervis. Scoate cuţitul rogu-te, să
află m cum îi merge fratelui nostru…
Perisada a scos cuţitul, şi câ nd s-a uitat la el, l-a vă zut
picurâ nd sâ nge…
— Oh, fratele meu iubit, a strigat Perisada, îngrozită . Eu
te-am ucis! O, nenorocita de mine!
Nici Pervis nu era mai puţin îndurerat.
— Dragă surioară , a spus el. Îl plâ ngem zadarnic pe fratele
nostru Baman, iar vaietele şi durerea nu-i pot da viaţă ! Ş i
apoi socot că baba ţi-a spus numai adevă rul! De aceea, soră
dragă , să nu ne lă să m! Chiar de la început am spus că vreau
să pornesc în locul lui. Gata sunt şi acum… Pă ţania fratelui
nu-mi poate abate gâ ndul. Vreau să pornesc la drum chiar
mâ ine!
Perisada s-a zbă tut mult să -l abată de la hotă râ re, şi l-a
rugat, cu cele mai mişcă toare cuvinte, dar Pervis a ră mas
surd în faţa rugă minţilor. Înainte de a porni, i-a dat un colier
cu o sută de perle…
— Câ t timp perlele vor ră mâ ne lipite una de alta, să ştii că
tră iesc şi sunt să nă tos; şi să ştii că am murit, câ nd perlele se
vor desprinde şi vor picura ca lacrimile…
Ş i astfel, a pornit şi Pervis, că lare, şi în ziua a două zeci şi

1424
una a ajuns la derviş…

PERVIS NU SE LASĂ MAI PREJOS! URCĂ ŞI EL, ŞI-N

VREMEA ASTA PERISADA, UITÂNDU-SE LA COLIER, A
VĂZUT PERLELE PICURÂND CA LACRIMILE…

După ce s-a închinat dervişului, l-a rugat să -i arate locul

unde se află pasă rea gră itoare, copacul câ ntă tor şi apa aurie,
iar dervişul i-a ră spuns, ca şi lui Baman, ară tâ ndu-i
greută ţile şi primejdiile, şi a adă ugat că nu de mult l-a
întrebat de acelaşi drum un alt fecior ca el… Ş i vă zâ nd că şi
Pervis stă ruieşte atâ t, i-a ară tat drumul, spunâ ndu-i tot ce
trebuie să facă .
— Preacinstite derviş! a cuvâ ntat Pervis. Ş tiu cine este cel
dus înaintea mea pe munte: este chiar fratele meu mai mare,
şi ştiu că a murit, dar nu ştiu cum…
— Ţ i-o voi spune eu… a ră spuns dervişul. Fratele tă u, ca şi
toţi cei duşi înaintea lui, a fost prefă cut în stană de piatră
neagră , şi te poţi aştepta la una ca asta şi tu, dacă nu-mi
urmezi sfaturile întocmai…
— Preacinstite derviş! a ră spuns Pervis. Nu-ţi pot ară ta
mulţumirea îndeajuns, pentru grija ce o porţi vieţii mele!
Te rog însă , ajută -mă , cum l-ai ajutat şi pe fratele meu, şi
poate voi izbuti eu ce n-a izbutit el…
— Pentru că vă d bine că nu te pot abate de la hotă râ re,
facă -se voia ta… a ră spuns dervişul.
Pervis a luat mingea şi şi-a aruncat-o înainte… Cum a
ajuns la piciorul muntelui, mingea s-a oprit, şi Pervis a
descă lecat, a pus frâ ul pe gâ tul calului, apoi a stat locului o
clipă , să -şi aducă bine aminte sfaturile dervişului. A prins
curaj, în sfâ rşit, şi a început a urca! Dar abia a fă cut câ ţiva
paşi, că a şi auzit în spatele să u un glas:
1425
 — Opreşte, îndră zneţule! O, câ t de grozav te voi pedepsi
pentru obră znicia ta!…
Pervis a uitat, deodată , toate sfaturile dervişului! Ş i-a scos
paloşul, şi s-a întors să se ră zbune, însă abia a mai putut
vedea că nu-l urmă reşte nimeni… S-a prefă cut în stană de
piatră neagră . În stană de piatră neagră i s-a prefă cut tot
atunci şi calul…
Iar în vremea asta, Perisada s-a tot uitat la colierul de
perle, şi în clipa câ nd Pervis a pierit, a vă zut perlele picurâ nd
ca lacrimile. N-a pierdut nici ea timp!
Cum a venit ziua a doua, s-a îmbră cat bă rbă teşte şi s-a
înarmat. A spus slujitorilor că se întoarce peste câ teva zile. S-
a suit pe cal, şi s-a dus tot pe drumul acela. În ziua a
două zeci şi una, se afla în faţa dervişului. A descă lecat. S-a
dus cu calul de frâ u pâ nă în faţa lui.
— Preacinstite! Îngă duie-mi să mă odihnesc aici câ teva
clipe, şi poate vei avea şi bună tatea să -mi spui dacă n-ai
auzit cumva de locul unde pot fi gă site pasă rea gră itoare,
copacul câ ntă tor şi apa aurie…
— Frumoasă şi dulce fată ! Degeaba te-ai înveşmâ ntat aşa,
că ci glasul te dă de gol! Fă ră să -ţi fac din asta vreo osâ ndă ,
mă închin ţie pentru închinare, şi-ţi spun, asemeni, bun
venit la hotarul Indiei… Locul cu pricina îl cunosc, şi ţi-l şi
ară t, numai dacă -mi spui la ce-ţi trebuie pă să ri gră itoare şi
copaci care câ ntă …
— Preacinstite! Mi s-au spus atâ tea despre pasă rea
gră itoare, copacul care câ ntă şi apa aurie, încâ t vreau să fie
ale mele…
— Frumoasă şi dulce fată ! Adevă r gră it-ai! Pomenitu-ţi-s-a
despre tustrele minună ţii, dar nu ţi-a spus nimeni despre
greută ţile ce trebuie să le învingi, spre a ajunge în stă pâ nirea
lor! Dacă ţi s-ar fi spus, de bună seamă ai fi stat acasă , la
brodat perle. Primeşte un sfat bun: întoarce-te tot acum, şi
nu-mi cere să te ajut să te nenoroceşti…

1426
 — Preacinstite! Află că vin din depă rtare mare, şi acasă nu
mă întorc fă ră dobâ ndă … Descrie-mi toate relele acestui
urcuş pe munte, pentru ca să -mi pot da seama dacă pot să
mă încred sau nu în hotă râ rea, curajul şi puterea mea.
— Preafrumoasă fată ! i-a întors cuvâ nt dervişul, zâ mbind
cu bună tate. Întâ i trebuie să urci muntele, să ajungi la
pasă rea gră itoare, şi pe urmă vei afla şi copacul care gră ieşte,
şi apa aurie, dar mari sunt piedicile ce te aşteaptă în cale…
Glasuri ameninţă toare şi îngrozitoare vei auzi din toate
pă rţile.
— Câ t înţeleg din cuvâ ntul tă u, preacinstite, greută ţile cele
mari ale acestui drum stau în strigă tele şi ră cnetele unor
fiinţe nevă zute, şi că nu-i îngă duit să te uiţi în urmă … Eu
cred că am destulă stă pâ nire de sine, şi n-am să mă uit… În
ce priveşte strigă tele şi ră cnetele, mă rturisesc că pot fi în
stare să înfricoşeze chiar şi pe cei mai curajoşi oameni, dar
eu am de gâ nd să mă folosesc, împotriva lor, de şiretenie, şi
te întreb dacă îmi e îngă duit s-o folosesc…
— Ş i cam ce şiretenie vrei să foloseşti?
— Mă gâ ndesc că dacă -mi astup urechile cu bumbac,
oricâ t de puternice şi îngrozitoare ar fi strigă tele şi ră cnetele,
m-aş ţine dreaptă pâ nă la urmă …
— Frumoasă şi dulce fată ! Eu unul nu ştiu dacă dintre toţi
cei ce au trecut pâ nă acum pe aici, să fi folosit vreunul
şiretenia asta. Ş tiu numai că niciunul n-a pomenit de aşa
ceva, şi că au pierit toţi. Dacă stă rui totuşi în hotă râ rea ta,
poţi face încercarea!
— Cucernice! Nimic nu mă poate abate de la hotă râ re, cu
atâ t mai mult cu câ t vreau să -mi ră zbun fraţii, şi-mi spune
inima că şiretenia îmi va folosi, şi sunt hotă râ tă să mă
folosesc de ea! Trebuie să aflu însă ce drum trebuie să apuc!
— Ia mingea asta, fata mea! Încalecă , aruncă mingea şi
urmeaz-o…
Perisada i-a mulţumit adâ nc. Ş i-a luat ră mas bun. A

1427
încă lecat. A aruncat mingea, înainte… S-a oprit la piciorul
muntelui… A descă lecat. Ş i-a astupat urechile cu bumbac. A
început să urce, cu pas hotă râ t şi cu curaj de neclintit. A
auzit strigă tele şi ră cnetele, dar şi-a dat seama îndată că
bumbacul îi era de folos mare. Cu câ t urca mai sus, cu atâ t
mai tari erau ră cnetele, însă Perisada a început a râ de… A
urcat aşa de sus, încâ t putea să vadă colivia, şi a auzit
pasă rea strigâ nd:
— Înapoi! Nu te apropia!
Dar Perisada şi-a gră bit pasul, câ nd s-a vă zut aşa de
aproape de ţelul că lă toriei! A ajuns în vâ rful muntelui,
fericită . A apucat colivia cu amâ ndouă mâ inile…
— O, mă iastră pasă re! a strigat. Acum, oricâ t mi te-ai
împotrivi, te afli în puterea mea…
— Curajoasă fată … i-a gră it pasă rea. Nu fi mâ nioasă pe
mine că am strigat împotriva ta; că ci îmi pă zesc libertatea…
Deşi eram închisă într-o colivie, eram totuşi mulţumită cu
soarta, dar vă d că sunt hă ră zită robiei, şi vreau mai degrabă
să te am ca stă pâ nă pe tine, că ci m-ai cucerit într-un chip
atâ t de curajos şi demn. Îţi jur credinţă nemă rginită , şi
supunere deplină sub poruncile tale! Ş tiu cine eşti şi vreau
chiar să -ţi spun că tu nu ştii cine eşti, dar va veni o zi câ nd
vei şti!
— Ş i-mi vei fi foarte recunoscă toare. Pentru a-ţi da tot
acum dovezi ale sincerită ţii mele, spune-mi ce doreşti, că ci
gata sunt să te ascult…
De nedescris era bucuria Perisadei!
— Pasă re mă iastră ! De vrut vreau multe, şi mă bucur
deosebit că mi-ai luat-o înainte şi mi-ai fă gă duit sprijinul tă u!
Pentru început, am auzit că se află aici o apă aurie, cu
minunate însuşiri, şi eu te rog să -mi spui: drept este? Ş i
dacă -i drept, unde se află apa aceea?
Pasă rea i-a ară tat locul, şi Perisada s-a dus şi a umplut un
vas de argint, adus anume cu sine.

1428
 — Pasă re mă iastră ! a gră it după aceea, nu sunt mulţumită
numai cu apa, că ci caut şi copacul care câ ntă . Unde se află ?
— Întoarce-te şi vei vedea în spatele tă u o pă dure, a
ră spuns pasă rea. Acolo se află şi copacul câ ntă tor!…
Perisada s-a dus în pă dure, şi a ră mas ameţită de miile de
glasuri. Câ nta din frunze un copac nespus de înalt şi gros…
Perisada s-a întors la pasă re:
— Pasă re mă iastră ! Am gă sit copacul câ ntă tor, dar nu-l
pot scoate din pă mâ nt, să -l iau cu mine…
— Nu-i nevoie de asta, a ră spuns pasă rea. Trebuie să rupi
doar o crenguţă , s-o iei acasă şi s-o să deşti în gră dina ta,
că ci ea va prinde îndată ră dă cini, şi în scurt timp o vei vedea
crescâ nd şi devenind copac tot atâ t de frumos.
Mai apoi, câ nd Perisada s-a vă zut cu cele trei lucruri, a
cuvâ ntat:
— Pasă re mă iastră ! Câ t de multe ai fă cut pentru mine,
totuşi încă nu-i destul. Eşti vinovată de moartea celor doi
fraţi ai mei, şi trebuie să se afle şi ei printre pietrele negre! Aş
vrea, cu dragă inimă , să -i iau acasă …
Se pă rea că pasă rea n-ar prea fi vrut să -i îndeplinească
rugă mintea, dar Perisada a stă ruit:
— Aminteşte-ţi, pasă re mă iastră , că mai înainte ai spus că
eşti roaba mea. Ş i eşti, într-adevă r, şi în puterea mea îţi stă
viaţa…
— Acest adevă r nu-l pot tă gă dui… a ră spuns pasă rea. Cu
toate că ceea ce-mi ceri e mult mai greu, totuşi am să -ţi
împlinesc dorinţa! Vezi acest ulcior?
— De bună seamă …
— Ia-l, şi la coborâ re stropeşte, cu apa din el, stanele…
Perisada a luat ulciorul, colivia, vasul şi crenguţa, şi, cu
câ t cobora, stropea stanele de piatră , pe râ nd, şi toate stanele
se prefă ceau în bă rbaţi mâ ndri… Ş i au înviat din piatră şi
mulţimi de cai, şi la urmă au înviat din piatră şi fraţii ei,
Baman şi Pervis… S-au îmbră ţişat strâ ns, strâ ns…

1429
 — Ce fă ceaţi aici? i-a întrebat ea.
— Dormeam de nu ştiu când…
— Aţi fi dormit mult şi bine, dacă nu veneam eu… Nu vă
amintiţi că aţi pornit să că utaţi pasă rea gră itoare, copacul
câ ntă tor şi apa aurie, şi că aţi ză rit şi pietrele negre? Uitaţi-
vă în jurul vostru şi vedeţi dacă a mai ră mas mă car o piatră !
Aceşti bă rbaţi vrednici, şi voi chiar, pietre aţi fost, şi pietre au
fost caii voştri! Dacă vreţi să aflaţi cum s-a petrecut minunea
învierii voastre, aflaţi că asta s-a întâ mplat prin puterea apei
din acest ulcior. Eu am stropit pietrele, şi voi aţi înviat la
viaţă … După ce pasă rea gră itoare, aici de faţă , în colivie, mi-
a devenit roabă , şi după ce am gă sit, cu ajutorul ei, copacul
câ ntă tor şi apa vie, n-am vrut să mă înapoiez acasă fă ră a vă
lua cu mine. Am silit pasă rea, prin puterea ce o am asupră -i,
să -mi arate mijlocul de a vă învia…
S-au strâ ns în jurul lor şi oamenii stră ini, înviaţi din
pietre, şi auzind-o cum cuvintează , au spus că toţi sunt robii
ei, gata să facă tot ce le porunceşte…
— Bă rbaţi eroi! le-a ră spuns Perisada, dacă m-aţi ascultat
bine, aţi vă zut că n-am avut alt gâ nd decâ t să -mi regă sesc
fraţii, şi dacă asta v-a fost de folos şi vouă , nu-mi sunteţi cu
nimic datori! Vă socot pe toţi, cu toate că aţi spus că sunteţi
robii mei, oameni liberi, precum aţi fost şi înainte de
nenorocirea voastră , şi mă bucur împreună cu voi de norocul
ce l-aţi avut prin mâ na mea… Să nu mai stă m însă într-un
loc unde nu mai avem ce că uta! Să încă lecam! Să ne
întoarcem înapoi în ţă rile şi cetă ţile noastre…
Perisada şi-a că utat calul. A încă lecat. Baman a rugat-o
să -i îngă duie să ducă el colivia…
— Dragă frate, pasă rea este roaba mea, şi vreau s-o duc eu
singură ! Dacă vrei însă să duci crenguţa copacului câ ntă tor,
pofteşte… Iar tu, frate Pervis, dacă nu ţi-i greu, ia în pă strare
vasul cu apă aurie…
Pervis, cu mare bucurie a luat vasul, şi s-a alcă tuit bine

1430
pâ lcul de că lă reţi, şi Perisada aştepta să se aşeze unul dintre
ei în frunte, dar toţi au poftit-o în frunte pe ea…
— Dacă -i aşa, înainte… a strigat Perisada.
— Dacă -i aşa, preacinstită fată , a spus unul, îngă duie-ne
să te urmă m…
— Preacinstiţi feciori! a ră spuns ea. Nu mi se cuvine atâ ta
cinste, şi primesc numai fiindcă vreţi voi!
Ş i pâ lcul s-a pus în mers. Ş i trecâ nd, au vrut să -i
mulţumească dervişului, pentru buna primire şi sfaturile
binevoitoare, dar el murise.
Astfel că toţi şi-au vă zut de drum, şi pâ lcul se tot
împuţina, pe la marile ră scruci, toţi apucâ nd spre ţă rile şi
cetă ţile lor, râ nd pe râ nd… Perisada, Baman şi Pervis au
că lă torit pe drumul lor mai departe, pâ nă au ajuns acasă .
Aici, înainte de toate, Perisada a aşezat colivia în gră dină ,
sub fereastra ei, şi îndată ce pasă rea a început să câ nte, au
zburat spre ea privighetorile, ciocâ rliile, sticleţii şi sumedenii
de pă să ri ale ţă rii… Crenguţa a să dit-o într-o pajişte din
apropierea casei, şi a prins ră dă cini, şi a crescut în scurt
timp copac puternic, şi frunzele lui se auzeau câ ntâ nd –
armonie cerească , pe mii de glasuri… În ce priveşte apa
aurie, a poruncit să se zidească în mijlocul gră dinii un bazin
de marmură , frumos şi mare, şi a vă rsat în bazin apa aurie,
şi numaidecâ t apa a început a creşte, şi câ nd a ajuns la
marginea bazinului, a ţâ şnit din mijlocul ei un snop gros ca
de aur, înalt de cincizeci de picioare, şi mereu se ridica şi
cobora…
Vestea despre minunatele lucruri s-a ră spâ ndit în toată
vecină tatea, şi pentru că nici porţile gră dinii, nici uşile nu
erau încuiate pentru nimeni, au început a veni oameni mulţi
din împrejurimi… La câ teva zile după întoarcere, Baman şi
Pervis au început a tră i ca înainte, vâ nă toarea fiindu-le
obişnuita desfă tare. S-au suit pe cai, şi s-au dus departe de
casa lor, şi în timp ce ei vâ nau, şahul Persiei a ajuns şi el pe-

1431
acolo, tot la vâ nă toare, şi îndată s-a ştiut, după mulţimea
că lă reţilor, că vine şahul… Baman şi Pervis au vrut să curme
vâ nă toarea, spre a ocoli întâ lnirea, dar s-au gă sit într-un loc
atâ t de strâ mt, încâ t n-au putut nici să -l ocolească , nici să se
întoarcă . Au avut doar timp să descalece şi să se arunce la
pă mâ nt. Au ră mas aşa, cu fruntea-n ţă râ nă , fă ră să -l
privească , însă şahul cum i-a vă zut îmbră caţi aşa de frumos,
a vrut să -i vadă la chip numaidecâ t. S-a oprit şi le-a poruncit
să se ridice… Baman şi Pervis s-au ridicat, şi au ră mas cu
capetele plecate! Ş ahul i-a mă surat în tă cere, lung, din cap
pâ nă -n picioare, apoi i-a întrebat cine-s şi de unde-s…
— Stă pâ ne! a ră spuns Baman. Suntem fiii ră posatului
mare gră dinar, şi locuim în afara cetă ţii. Tră im aşa, pâ nă
vom ajunge să fim vrednici de a-l putea sluji pe stă pâ nul
nostru, mă ria sa şahul Persiei…
— După cum vă d, vâ nă toarea vă place…
— Stă pâ ne, a ră spuns Baman. Vâ nă m, dar nu întru
că să pirea fiinţelor, ci spre a nu ni se lenevi trupul…
S-a bucurat mult şahul de ră spunsul înţelept. I-a întors
cuvâ nt:
— Dacă lucrurile stau aşa, aş vrea să vă vă d vâ nâ nd…
Feciorii au încă lecat şi l-au urmat, şi deodată au vă zut mai
multe să lbă tă ciuni.
Baman şi-a ales leul, Pervis ursul! S-au repezit amâ ndoi
deodată , cu un curaj ce l-a uimit pe şah. Au ajuns
să lbă tă ciunile, şi au aruncat cu atâ ta îndemâ nare suliţele,
încâ t amâ ndouă s-au pră buşit deodată … Fă ră a se opri,
Baman a urmă rit alt urs, şi Pervis alt leu, şi în câ teva clipe i-
au stră puns… Câ nd au vrut să se repeadă mai departe,
şahul a poruncit să fie chemaţi. Le-a spus:
— Dacă v-aş lă sa să vâ naţi după placul vostru, mi-aţi
nimici tot vâ natul. Dar nu vreau totuşi să -mi cruţ atâ t de
mult vâ natul, câ t viaţa voastră , că ci am convingerea că
eroismul vostru îmi va fi câ ndva mai folositor…

1432
 Astfel, şah Cosru a simţit o dragoste atâ t de mare pentru
ei, încâ t i-a poftit să -l urmeze.
— Stă pâ ne, a ră spuns Baman. Mare cinste ne faci
poftindu-ne, dar oare ni se cuvine? Cu ce suntem vrednici de
ea?
— Totuşi, ce vă împiedică să mă urmaţi? A stă ruit şah
Cosru.
— Stă pâ ne, a ră spuns Baman. Noi avem o soră mai
tâ nă ră , şi totdeauna îi cerem sfatul, după cum nici ea nu
face nimic fă ră să ne întrebe…
— Fră ţeasca voastră bună â nţelegere îmi place! a ră spuns
şahul. Dacă -i aşa, întrebaţi-o pe sora voastră , şi veniţi mâ ine,
la vâ nă toare, să -mi spuneţi ce a hotă râ t…
Cei doi fraţi s-au întors acasă , dar nu s-au mai gâ ndit la
întâ mplarea cu şahul, şi n-au spus Perisadei nimic. Câ nd s-
au înfă ţişat a doua zi la vâ nă toare, i-a întrebat şahul:
— Ei bine, ce aţi vorbit cu sora voastră ? Ce spune?
Cei doi fraţi s-au uitat unul la altul şi s-au înroşit de
ruşine.
— Stă pâ ne, a ră spuns Baman. Te rugă m cu umilinţă să ne
ierţi, dar am uitat, şi fratele meu şi eu…
— Atunci să vă gâ ndiţi azi… Nu uitaţi să -mi aduceţi mâ ine
ră spunsul.
Baman şi Pervis au uitat însă şi-n ziua aceea, dar şahul
nu s-a supă rat, ci a scos din pungă trei bile de aur, şi le-a
dat lui Baman. I-a spus zâ mbind:
— Bilele acestea vă vor aminti de mine. Puneţi-le în sâ n, şi
câ nd vă veţi descinge, înainte de culcare, ele vor că dea pe
duşumea cu atâ ta zgomot, că vă veţi aminti de mine
numaidecâ t…
Lucrurile s-au întâ mplat chiar aşa. Baman şi-a adus
aminte de şah Cosru şi s-a dus numaidecâ t la Pervis, şi
amâ ndoi s-au dus la Perisada, şi i-au spus toată
întâ mplarea.

1433
 — Înainte de a ne hotă rî, a ră spuns ea, să întrebă m
pasă rea gră itoare, şi să auzim ce ne sfă tuieşte, că ci e
înţeleaptă şi prevă ză toare, şi ne-a fă gă duit ajutor în
împrejură rile noastre grele…
Ş i Perisada a spus să i se aducă colivia. A întrebat
pasă rea…
— Fraţii tă i trebuie să îndeplinească porunca şahului… a
ră spuns pasă rea. Ş i ar fi bine chiar să -l poftească şi ei aici pe
şah Cosru…
— Dar, pasă re mă iastră , a spus Perisada, noi ne iubim
fă ră seamă n, şi printr-un asemenea pas nu ne va fi vă tă mată
dragostea?
— Nicio grijă să n-ai! a ră spuns pasă rea, că ci aşa,
dragostea voastră fră ţească va fi şi mai puternică …
— Dar şahul va trebui să mă vadă şi pe mine… a adă ugat
fata, şi pasă rea i-a ră spuns că şahul trebuie s-o vadă , şi
toate vor merge mai bine după aceea…
Ş i trecâ nd ziua aceea, şi venind ziua a doua, Baman şi
Pervis s-au înfă ţişat la vâ nă toare, şi şahul i-a întrebat de
departe dacă au gră it cu sora lor.
— Stă pâ ne, a ră spuns Baman. Porunceşte-ne, şi noi
pulbere îţi suntem la picioare…
Ş ah Cosru şi-a întrerupt vâ nă toarea, că ci simţea o dorinţă
straşnică să gră iască cu cei doi feciori. A pornit spre cetate,
şi i-a luat ală turi, chiar înaintea marelui vizir, şi toţi se uitau
la ei cu duşmă nie…
Câ nd şahul a intrat în cetate, poporul şi-a îndreptat ochii
numai asupra lui Baman şi Pervis, şi se întreba cine ar putea
fi…
— Oricine ar fi ei, spuneau cei mai mulţi, de-ar fi vrut Alah
să aibă şahul asemenea fii bine fă cuţi şi chipeşi, ar fi fost
acum mari ca aceşti feciori, dacă naşterile şahiţei ar fi fost
mai fericite!
Câ nd a ajuns la serai, şah Cosru i-a dus pe cei doi fraţi în

1434
minunatele încă peri, şi le-au lă udat, ca oameni pricepuţi,
frumuseţea, bogă ţia şi podoabele. Ş ah Cosru a poruncit să se
întindă mesele, şi i-a poftit la dreapta şi la stâ nga sa. La
început ei n-au vrut să primească , dar s-au supus câ nd
şahul le-a spus că sunt îndatoraţi să -i facă voia.
„Chiar copiii mei, îşi spunea în sine, n-ar fi putut fi mai
ageri şi mai bine instruiţi…”
Pe scurt, el a gă sit o bucurie aşa de mare să stea de vorbă
cu ei, încâ t nu s-a despă rţit de dâ nşii pâ nă noaptea tâ rziu…
— N-aş fi crezut niciodată că se află în ţară , printre supuşii
mei, tineri atâ t de binecrescuţi, atâ t de înţelepţi şi atâ t de
ageri… Ş i acum, fiii mei, pentru că nimic nu poate împră ştia
mai bine gâ ndurile, ca muzica, să auziţi nişte câ ntece de
lă ută …
Ş i numaidecâ t au intrat câ ntă reţii şi lă utarii, pe urmă au
venit mă scă rici, dă nţuitori şi dă nţuitoare…
Câ nd cei doi fraţi au vă zut că se apropie sfâ rşitul
petrecerii, s-au aruncat la picioarele şahului, şi după ce i-au
mulţumit pentru cinste şi bună tate, l-au rugat să le îngă duie
să se întoarcă acasă .
Ş ahul le-a spus, luâ ndu-şi ră mas bun:
— Mă despart de voi, dar să vă gâ ndiţi că am vrut numai
să vă ară t drumul spre seraiul meu, pentru ca de-acum
înainte să veniţi singuri. Veţi fi bineveniţi, şi cu câ t mai des
veţi veni, cu atâ t mai tare mă voi bucura.
— Stă pâ ne, a ră spuns Baman. Ne putem oare lua
libertatea de a te ruga să ne faci, nouă şi surorii noastre
cinstea de a veni în casa noastră , să te odihneşti câ teva clipe,
la una din vâ nă torile viitoare?
— Casa unor asemenea oameni nu poate fi decâ t frumoasă
şi demnă de voi! a ră spuns şahul. Voi veni cu mare plă cere!
Vă voi fi oaspete vouă şi surorii voastre, care mi-a devenit
dragă , fă ră s-o fi vă zut, numai din istorisirile voastre despre
însuşirile ei frumoase.

1435
 Baman şi Pervis s-au întors acasă , şi i-au spus îndată
Perisadei cum i-a primit şahul, că n-au uitat să -l poftească în
casa lor.
— Dacă lucrurile stau aşa, a spus Perisada, trebuie să ne
gâ ndim chiar din ceasul acesta să -i pregă tim un ospă ţ, şi va
fi bine dacă vom întreba în acest scop pasă rea gră itoare, că ci
ea ne va spune ce-i place şahului şi ce nu…
— Pasă re mă iastră , a întrebat ea pasă rea, mai apoi. Ş ah
Cosru ne va face cinstea de a veni în casa noastră , şi trebuie
să -l ospă tă m. Spune-ne, pasă re mă iastră , ce bucate îi plac
şahului? Cum să -l primim? Ce să -i pregă tim?
— Stă pâ na mea dragă , a ră spuns pasă rea. Ai bucă tari
meşteri, şi lasă -i pe ei să facă tot ce ştiu că -i mai bun. Dar,
mai cu seamă , să nu uite să pregă tească o strachină cu
castraveţi umpluţi cu perle! Mâ ncarea asta să fie trecută la
masă prima…
— Castraveţi umpluţi cu perle?! s-a mirat Perisada. Nu eşti
în toate minţile, pasă re mă iastră ? Ce mâ ncare mai e şi asta?
Ş ah Cosru vine doar să ospă teze, nu să se uite la perle… De
altfel, toate perlele ce le am n-ar ajunge…
— Stă pâ nă , a ră spuns pasă rea. Fă cum îţi spun eu, şi nu
te îngriji de ce va ieşi la urmă ! În ce priveşte perlele, du-te
mâ ine dimineaţă , devreme de tot, la primul copac din gră dina
ta, şi porunceşte să se sape la ră dă cina lui, şi vei gă si perle
mai multe decâ t ai nevoie…
Cum a trecut noaptea, şi a venit dimineaţa, Perisada s-a
dus cu un gră dinar la copacul amintit, şi să pâ nd gră dinarul,
a nimerit cu hâ rleţul într-o cutiuţă de aur, încuiată . Perisada
a cercetat-o bine, şi a deschis-o pe loc, şi a vă zut că era plină
cu perle. Bucuroasă foarte, a încuiat-o la loc, a luat-o sub
braţ şi s-a întors acasă .
Baman şi Pervis au mers în întâ mpinarea ei.
— Dragă surioară , a spus Baman, vă zâ nd cutiuţa. Ai gă sit,
poate, o comoară ?

1436
 — Fraţi ai mei! a ră spuns ea. Vă veţi mira de comoara mea
şi mai mult, câ nd veţi vedea ce cuprinde…
Ş i a deschis cutiuţa, şi ei s-au mirat la culme, câ nd au
vă zut-o plină cu perle.
S-au întors acasă , tustrei şi ea le-a istorisit, pe drum, cum
a întrebat pasă rea şi ce i-a ră spuns.
Straşnic s-a mirat meşterul bucă tar, câ nd a auzit de
castraveţi cu perle! S-a dat înapoi, speriat, doi paşi!
— Vă d prea bine că mă crezi smintită ! i-a spus Perisada,
însă îţi poruncesc să faci totul, întocmai…
În dimineaţa urmă toare, cei doi fraţi s-au dus la locul de
vâ nă toare. A sosit şi şahul Persiei. Au început vâ nă toarea. Au
tot vâ nat, pâ nă i-a ajuns soarele dogoritor, de prâ nz. Ş i câ nd
a sosit şahul, şi a descă lecat în faţa casei, Perisada i-a ieşit în
întâ mpinare, şi i s-a aruncat la picioare. Ş ah Cosru s-a
plecat s-o ridice, şi după ce i-a privit lung stră lucirea
orbitoare a frumuseţii, graţia şi ţinuta aleasă , a spus:
— Într-adevă r, fraţii sunt demni de sora lor, şi sora demnă
de fraţii ei!
— Stă pâ ne, a ră spuns Perisada. Pulbere suntem la
picioarele tale! Pofteşte în să rmana noastră casă , şi iartă -ne
puţină tatea bunurilor şi podoabelor…
Ş i l-a dus apoi prin toate încă perile, şi el se uita cu multă
bucurie şi admiraţie.
— Cum, copila mea frumoasă , casă de ţară e asta? Cele
mai frumoase şi mai mari cetă ţi ar fi pă ră site curâ nd, dacă
toate casele de ţară ar semă na cu asta! Acum nu mă mai mir
că -ţi place aşa de mult să tră ieşti aici şi dispreţuieşti cetatea!
Lasă -mă să vă d şi gră dina, că ci, de bună seamă , e şi ea pe
potriva casei…
Perisada a deschis uşa spre gră dină , şi şahul a vă zut
numaidecâ t bazinul cu ţâ şnitura de apă aurie! A stat mult
timp, tă cut şi uimit.
— De unde vine apa asta minunată ? a întrebat apoi. Unde-

1437
i este izvorul, şi prin ce dibă cie s-a putut face asemenea
ţâ şnitoare, fă ră de seamă n în întreaga lume? Vreau să mă uit
mai bine la minunea asta…
Perisada l-a dus apoi la copacul câ ntă tor, şi câ nd s-a
apropiat, şahul a auzit muzică dulce, cum nu mai auzise
niciodată ! Se uita în toate pă rţile, să vadă cine câ ntă , şi cum
n-a ză rit pe nimeni, a stat iar locului, fermecat…
— Dar unde sunt câ ntă reţii, frumoasa mea? a întrebat.
Sub pă mâ nt? În vă zduh? Cu astfel de glasuri minunate şi
fermecă toare, se pot lă sa vă zuţi…
— Stă pâ ne, a ră spuns Perisada, zâ mbind. Câ ntă rile nu
sunt ale unor câ ntă reţi, ci copacul din faţa înă lţimii tale
câ ntă din frunze… Dacă vrei să te mai osteneşti câ ţiva paşi,
nu te vei mai îndoi, ci, şi mai lă murit vei auzi glasurile…
Ş ahul s-a apropiat şi a fost aşa de fermecat de armonia
dulce a câ ntă rilor, încâ t nu se putea să tura… La urmă a rupt
tă cerea:
— Te rog, frumoasa mea, spune-mi dacă acest copac se
află întâ mplă tor în gră dina ta? Ţ i l-a dat în dar cineva, sau ţi
s-a adus din ţă ri îndepă rtate? Trebuie să fie de departe, că ci
altfel, eu ca prieten al naturii, ar fi trebuit să aud gră indu-se
mă car de-un astfel de copac. Cum îi spune?
— Stă pâ ne, a ră spuns Perisada. I se spune copacul
câ ntă tor, şi nu creşte la noi în ţară . Nu-i timpul să -ţi spun
cum a ajuns aici, odată cu apa aurie şi cu pasă rea
gră itoare…
— Copilă dragă ! a ră spuns şahul. Ard de neră bdare să vă d
şi pasă rea gră itoare!
Apoi, câ nd a ajuns iar la fâ ntâ nă , ochii lui au ră mas mult
timp îndreptaţi spre snopul de apă aurie.
— După vorbele tale, copila mea frumoasă , apa asta nu are
izvor, şi nici prin ţevi subpă mâ ntene nu vine. Înţeleg numai
că apa asta, ca şi copacul câ ntă tor, sunt din ţă ri stră ine…
Acum, du-mă la pasă rea gră itoare, a rugat-o şahul, şi

1438
mergâ nd ală turi de Perisada a vă zut pe toţi arborii din
apropiere numă r uluitor de pă să ri, umplâ nd vă zduhul cu
ciripitul şi câ ntă rile… A întrebat de ce s-au strâ ns pă să rile…
— Stă pâ ne, a ră spuns Perisada toate s-au strâ ns, să
îngâ ne câ ntecul pă să rii mă iestre, pe care stă pâ nul meu o
poate vedea numaidecâ t…
Ş ahul s-a oprit dinaintea coliviei, şi pasă rea câ nta, şi
Perisada a îndemnat-o, blâ nd:
— Pasă re mă iastră , arată şahului Cosru preţuirea ta…
Pasă rea s-a oprit numaidecâ t din câ ntec. S-au oprit şi
celelalte pă să ri…
— Binevenit fie şahul! a dat glas pasă rea.
— Îţi mulţumesc, pasă re, pentru închinarea ta! a ră spuns
şahul. Sunt bucuros foarte să vă d în tine pe sultă niţa şi
şahiţa pă să rilor!
Cum s-au aşezat apoi la masă , şi a vă zut strachina cu
castraveţi, şah Cosru a vrut să îmbie, dar s-a mirat foarte
câ nd a gă sit castraveţii umpluţi cu perle…
— Ce ciudă ţenie! a spus el. Ce înseamnă umplutura asta?
Doar perlele nu se pot mâ nca!
Gră ind astfel, s-a uitat lung la cei doi fraţi şi la Perisada.
— Stă pâ ne! a cuvâ ntat atunci pasă rea. Cum te poţi mira
de umplutura de perle, câ nd ai putut crede aşa de uşor că
şahiţa, soaţa ta, a adus pe lume un câ ine, o pisică şi o
bucată de lemn?
— Am crezut, pentru că m-au încredinţat moaşele…
— Moaşele acele, stă pâ ne, au fost surorile şahiţei, dar,
cum erau cuprinse de pizmă şi ură , te-au minţit! Supune-le
muncilor, şi-şi vor mă rturisi nelegiuirea… Află , şah Cosru, că
aceşti doi fraţi şi fata asta sunt copiii tă i, aruncaţi de moaşele
nelegiuite în coşuleţe de papură , pe pâ ră u la vale. Marele
gră dinar i-a salvat, i-a îngrijit şi i-a crescut…
— Pasă re mă iastră ! a ră cnit şahul. Nu mi-i greu să cred
ce-mi spui! Dragostea ce am simţit-o de la început pentru ei

1439
nu m-a înşelat! Veniţi, dragii mei fii, vino, dragă fiică , la
sâ nul meu, să vă îmbră ţişez!
Spunâ nd aceasta, şah Cosru i-a îmbră ţişat şi şi-a
amestecat lacrimile cu lacrimile lor.
— Dragi copii! a strigat şahul. Mâ ine vă voi duce la maica
voastră ! Pregă tiţi-vă s-o primiţi ca pe inima voastră …
Ş i şahul s-a întors repede în cetate. Cum a descă lecat şi a
intrat în serai, a poruncit vizirului să adune divanul de
judecată .
Cele două surori au fost aduse, judecate şi muncite, apoi
tă iate în patru.
Apoi, şah Cosru, însoţit de toate că peteniile, s-au dus pe
jos pâ nă la uşa moscheii celei mari. A scos-o el singur, din
temniţa strâ mtă , pe şahiţă . A îmbră ţişat-o cu lacrimi. Apoi,
în faţa unei mari mulţimi, venite din toate pă rţile, şah Cosru
i-a înfă ţişat copiii, în urale şi strigă te de bucurie…
Ş i venind ziua a doua, şah Cosru, împreună cu şahiţa, şi
cu tot alaiul, s-au îndreptat spre casa de ţară , şi cei doi fraţi
şi cu sora lor au poruncit să se întindă mesele veseliei şi să
se aprindă fă cliile bucuriei!
Ş i s-au aşezat la masă , şi după ce au ospă tat, şahul a
poftit-o pe şahiţă în gră dină , şi i-a ară tat copacul câ ntă tor şi
havuzul cu apă aurie… Iar pasă rii mă iestre, numai cuvinte
de laudă i-a adus tot timpul… Câ nd s-au îndreptat toţi, spre
cetate, Perisada ducea pasă rea, şi câ ntau lă utele, şi strigau
mulţimile, şi-n toată cetatea era numai lumină …
Ş i au tră it toţi, în fericire şi bucurie, pâ nă ce şi ei şi-au
supus osul timpului care macină şi stâ ncile…

1440
 ÎNCHEIERE

O mie şi una de nopţi trecuseră de când Riar, şahul Persiei,

asculta nemaipomenitele istorii ale Şeherazadei! Deseori,
rămânea pe gânduri, dându-şi seama tot mai lămurit cât
greşise, supunând fetele satirului, când între ele se mai pot
afla atâtea perle ale gândirii, atâtea imaginaţii creatoare,
atâta geniu în istorisirea vechilor întâmplări…
Cu cât treceau nopţile, Şeherazada îi era tot mai dragă, şi
nu se afla seară când să nu ofteze de dorul ei.
„O mie şi una de nopţi, şi o singură povestitoare”… se mirau
cei mai vestiţi ştiutori de basme.
Riar-Şah ardea mereu de nerăbdare s-o mai audă pe
Şeherazada. Spunea să se întindă covorul moale ca muşchiul
codrului, să se aprindă luminile de noapte, şi dacă se poate,
înainte de a începe ea, să răsune puţin lăutele.
Şi cum se potrivea covorul, şi cum se aprindeau luminile,
începeau lăutele a cânta, şi Şeherazada făcea semn cu mâna
spre noaptea împodobită cu scrierile luceferilor; şi chema
adâncul timpului, să se trezească; şi adâncul timpului se
trezea la semnul ei, reînviind şahi şi sultani, emiri şi bei, hogi
şi imami, califi şi dervişi; într-un cuvânt, chema lumea
alcătuitoare a străvechilor întâmplări din răsărit, şi parcă
încăperea se umplea de umbre, de foşnetul veşmintelor, de
suspine, de paşi abia înăbuşiţi sub iminei…
Dulce sunau lăutele, dar când începea Şeherazada, cântare
ca a glasului ei nu se mai afla.
Şi am istorisit şi noi, cum ne-am priceput şi cum am putut,
pentru prima oară în limbi noastră, în întregime, vestitele istorii

1441
răsăritene, nemaipomenitele basme arabe…

POVESTITORUL

1442