CEL MAI FRUMOS DAR

Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Crăciunului. Seara se lăsă,
uşoară, îmbrăcând cu umbre minunea argintie a micuţului oraş acoperit de zăpadă. Casele
răspândite pe dealuri, purtând cuşme de nea, păreau nişte moşneguţi aţipiţi. Totul era
încremenit într-o linişte peste care cădeau fulgi mari şi pufoşi, ca într-un basm povestit la
gura sobei. Fumul se înalţa uşor din hornuri, iar în aerul rece plutea un miros plăcut, de lemn
ars, amestecat cu parfumul de vanilie al cozonacilor ce se pregateau ăn fiecare casă.
Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi picioarele
goale. Avusese ea nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte
papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i
pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri.
Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig. Ducea în mână o treistuţă în
care se aflau doi covrigi uscaţi primiţi ca plată pentru colindă. Era puţin, dar pentru ea era
mult căci aceasta urma a fi mâncarea de mâine dimineaţă pentru frăţiorii ei. Fusese o zi grea
pentru dansa. Biata fetiţă! Fulgii de zapada cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea
frumos pe lângă ceafă. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspandea în
stradă; era ajunul Crăciunului.
Era singură; nimeni nu o însoţea. Trecuse mai devreme pe lângă câteva fete ce
umblau cu colindul şi le-a strigat, rugându-le:
-Luaţi-mă şi pe mine cu voi. Vă rog!
-Cum să te luăm! Tu nu vezi cât eşti de urâtă şi ai haine atât de murdare şi pielea murdară!
-Dar vă rog. Vreau să vin cu voi. Mi-e atât de frică să merg singură!
Fetele nu-i dădură importanţă şi plecară mai departe. Tristă şi obosită cu capul afundat
în năframa veche ce o purta la gât, fata merse mai departe pe străzile reci ale oraşului. Totul
era atât de frumos. Steluţele brazilor sclipeau asemeni unor luminiţe multicolore. Lumea era
atât de fericită. Fulgi albi cădeau din cer mângâindu-i năsucul. Zăpada era de un alb orbitor.
Se apropie cu îndrăzneală de bradul cel mare din central oraşului şi se minună la vederea
atâtor frumuseţi. Pe o bancă stătea o bătrânică sărmană; văzând-o bătrânica îi spune:
-Fată cuminte ce ai în traistă? Dă-mi şi mie, rogu-te ceva de mâncare că nu am mâncat nimic
de două zile.
Fetiţa se uită mirată. Ştia că tot ce ea avea în traistă era mâncarea pentru frăţiorii ei. Dar
bătrâna e atât de amărâtă că fetei i se făcu milă şi-i dădu mâncarea femeii, apoi trecu mai
departe străbătând centrul oraşului. Îi e atât de frig. Ar fi vrut să meargă acasă, dar acasă o
aştepta o mamă vitregă care ar fi bătut-o pentru faptul că nu a adunat destul de multă mâncare
şi bani. Şi oricum casa ei e prea departe. Picioarele îi sunt îngheţate. Abia poate să mai
meargă.
La o fereastră se zăreşte un brad cu steluţe aurii. E atât de frumos. Şi-ar fi dorit şi ea un
brad atât de frumos, dar familia ei era prea săracă să poată cumpăra aşa ceva. Minunată de
frumuseţa acelui brad, fetiţa se ghemui sub fereastră. Mâinile şi picioarele îi erau amorţite. O
mireasmă plăcută de cozonac cu vanilie îi mângâie năsucul. Fata adormi. În visul ei visă o
masă plină de toate bunătăţile: cozonaci, prăjituri, sarmale. Masa era întinsă într-o camera
caldă şi o muzică plăcută se auzea în surdină. Un pat cald o aştepta în dormitor. După ce se
ospătă pe săturate, se aşeză în pat unde o aşteptau o grămadă de jucării. Deodată, auzi o voce
necunoscută:
-E bolnavă sărăcuţa. Aproape că a degerat de frig. Dacă nu am fi găsit-o la poartă la
momentul potrivit, cine ştie ce s-ar fi întâmplat.
Era vocea unei femei ce o privea cu blândeţe. Se afla într-un pat cald şi era învelită cu
o plapumă moale de culoare roz.
 -Ce bine că soţul meu te-a găsit la timp, îi spuse femeia Dacă nu te-ar fi găsit s-ar fi
putut întâmpla o nenorocire. Noi am avut o fetiţă aşa ca tine, dar soarta ne-a luat-o. S-a
îmbolnăvit foarte rău şi a plecat la cer printre îngeri. De atunci o plângem mereu şi fiecare
Crăciun e trist fără ea. Casa e pustie şi un copil alături de noi ne-ar face să râdem, să fim din
nou fericiţi. Nu ai vrea să fi fetiţa noastră?
Fata o privi înlăcrimată. Atâta blândeţe nu mai văzu în ochii unui om de când se
prăpădise săraca maică-sa. Cu vocea tremurândă şi plină de emoţie răspunse:
-Da, mamă!
Femeia o luă în braţe şi o sărută pe frunte cu dragoste. De atunci fetiţa rămase în casa
acelor oameni buni unde nu-i lipsi nimic, unde toată lumea o iubea şi unde era fericită. Pentru
ea acesta fusese cel mai frumos cadou de Crăciun.
Când se aud colindatori la geam, când trebuie sa devenim mai buni, primeste vraja
mirifica a Crăciunului în sufletul tău. Dăruiete iubire, e cel mai frumos dar pe care îl poţi face
de Crăciun. Fie ca Sfintele Sărbatori să ne lumineze viaţa!