I.

Nălucile au trebuință de fierari

T in-Ding, Tin-Ding! Tin-Ding, Tin-Ding! Tin-Ding, Tin-Ding! Loviturile ciocanului
cădeau greu, precis și ritmic asupra oțelului încins. Scânteile incandescente ce zvâcneau
de sub deloc mângâietoarea atingere a ciocanului, împrăștiau în jur reflexe roșiatice, care în
fața palorii amorțitoare a amurgului, contrastau puternic. La lumina vie aruncată de focul ce se
zvârcolea captiv într-o vatră de piatră, fierarul Dan nu dădea niciun răgaz mușchilor săi.
Bărbat mic de statură, dar spătos, lat în umeri și viguros ca un taur, Dan trudea cu spor și cu
voie bună. De fapt, de-a lungul vieții sale, Dan nici nu cunoscuse vreun alt fel de a munci,
decât acesta: cu spor și cu voie bună. Artist desăvârșit și faur experimentat, nu existau taine în
meșteșugul său pe care să nu fi ajuns să le cunoască, iar bătăile sonore ale ciocanului peste
metalul fierbinte deveniseră, deja, muzică pentru urechile sale, ce-i drept, o muzică ce-i mai
luase, cu timpul, din auz. „Ce să-i faci, le zicea el uneori ucenicilor săi, așa-i menit, asta-i firea
lucrurilor: să lași o părticică din tine în orice împlinești. Altfel nu se poate!”
O ceată numeroasă de oșteni se adunase în jurul forjăriei în aer liber. După apriga încleștare
din ziua precedentă, mărturie căreia serveau zburătoarele ce planau în cercuri largi deasupra
unui anume loc din pădurea Cosminului, fiecare avea ceva de dres: un paloș, o pavăză, un coif.
Voinicii ședeau care în picioare, care pe niște buturugi, urmărindu-l cu viu interes pe meșterul
fierar în timp ce-și așteptau rândul. Peste tabăra moldovenească, așezată sub geana pădurii,
domnea o larmă veselă, așa cum și era de așteptat în cazul unor învingători.
Dan tocmai scufunda pieptarul la care lucrase într-o putină cu apă pentru a-l răci, când
sesiză o crescândă agitație printre oștenii ce-l înconjurau. Aproape imediat răsună un strigăt de
spaimă:
- Strigoiul!
Apoi un altul:
- Necuratul, necuratul e printre noi!
În scurt timp, aceste două apelative, precum și altele ca „blestematul” și chiar „moartea”,
fură rostite, șoptite sau urlate de zeci de guri, toată mulțimea adunată sfârșind prin a se
împrăștia în mare grabă. Tânărul boiernaș ce trebuia să intre în posesia pieptarului făurit de
Dan își luă și el picioarele la spinare fără să-și ia comanda, fugind ca de ciumă și lăsându-l pe
Dan singur și nedumerit.
Dan fu curând lămurit ce, sau mai bine zis cine, provocase o asemenea hărmălaie și spre
cine fură aruncate toate acele atribute de mai sus. Desluși în penumbră o siluetă uriașă, ce
stătuse până atunci nemișcată și care acum, iată, se îndrepta spre el!
Dan se întrebă în timp ce silueta se apropia dacă auzul său era de vină, sau arătarea din fața
lui chiar nu făcea nici cel mai mic zgomot când pășea. Fu însă sigur în clipa următoare că auzi
un fâlfâit puternic de aripi și un „Hu-huuuu” strident. Sângele îi îngheță în vene.
În cele din urmă, arătarea intră în raza de lumină a focului din vatră. Cu inima cât un purice,
Dan își încleștă degetele de mânerul ciocanului.
- Ceas b-bun..., tată..., rosti apariția, dovedindu-se a fi pământean de gen bărbătesc și
moldovean pe deasupra, după grai și voce. Dar ce voce ciudată: joasă, guturală, aproape stinsă
și nesigură, ce lăsa parcă impresia că posesorul ei n-o întrebuințase de ceva vreme, sau cel
puțin, nu în rostirea cuvintelor.
Deși cele trei vorbe avură darul să-l liniștească, Dan nu văzu fața celui ce-i dăduse astfel
binețe, deoarece era umbrită de capișonul blănii de urs pe care o purta pe post de manta și
care-i cădea până la genunchi. Fierarul nostru văzu însă că străinul, a cărui neobișnuită
înălțime întrecea șase picioare și în fața căruia se simți dintr-o dată nespus de mic, ținea în
mâna dreaptă nu unul, ci două arcuri, de lungimi diferite, iar în cealaltă, un sac conținând ceva
greu, dar care nu părea să-i smulgă deținătorului vreun efort deosebit în a-l purta.
Sub mantaua din blană de urs, nou-venitul purta o tunică albă, lungă și largă, din piele
tăbăcită de căprioară. Mijlocul îi era încins de un brâu lat, cu trei catarame, din piele bătută cu
ținte, căptușit pe dinăuntru cu blană de lup, lăsată într-adins să depășească lățimea brâului,
astfel încât acesta arata și solid, și elegant. Dintr-un tesac prins la brâu se ițea plăseaua unui
jungher. Tot la brâu, pe partea stângă, și nu pe umăr, ca arcașii de la oaste, își purta străinul
tolba cu săgeți, care era fixată de cingătoare cu ajutorul unor curele. Dan realiză și aprecie în
gândul său practicabilitatea acestui mod de a-ți duce tolba: ai săgețile aproape, la îndemână, și
mai multă mobilitate în brațe și în mânuirea arcului. Dar mai realiză ceva: omul pe care-l avea
înainte era stângaci. Vestimentația acestuia era completată de nădragi croiți din același
material ca și tunica, precum și de o pereche de opinci cu pingea și nojițe din piele de mistreț,
argăsite în coajă de arin negru. Brațele, de la încheietura mâinii până la jumătatea acestora, le
avea înfășurate strâns în șușănițe din pielicică flaușată, menite să ofere un plus de protecție; în
cazul celei de pe brațul drept, împotriva destinderii vibrante și puternice a corzii de arc în clipa
slobozirii săgeții.
O asemenea ținută, după care ar fi întors capul și țărăncuțele, și jupânesele, și i-ar fi făcut
cinste și unui boier, nu te putea lăsa impasibil. În sufletul lui Dan deșteptă admirație și, dacă e
să fim pe deplin sinceri, un mic strop de invidie. Varietatea blănurilor și a pieilor vorbea
despre iscusința vânătorului, felul în care fuseseră prelucrate - despre rafinamentul tăbăcarului,
iar cusătura veșmintelor - despre experiența croitorului. Dan nu avea de unde să știe încă, dar
vânătorul, tăbăcarul și croitorul erau una și aceeași persoană: cea dinaintea lui.
Pe umărul stâng al misteriosului personaj, Dan descoperi sursa acelui „Hu-huuuu” prelung
pe care-l auzise adineauri: o buhă mare și frumoasă, cu un penaj bogat și admirabil pictat, cu
ochi mari și înfocați ca două văpăi. Egretele negricioase și bârligate, precum și pufușorul
înfoiat din jurul ciocului arcuit și puternic, atribuiau fizionomiei păsării o expresie de
bosumflare nostimă. Dan fu captivat de această zburătoare, pe care nu o văzuse niciodată atât
de aproape și care constituia subiectul atâtor superstiții în rândul moldovenilor, care susțineau
că strigătul ei prevestește moartea sau alte nenorociri. Admirând-o acum, nu aducea deloc a
mesager al morții. Își rotea curioasă creștetul, clipind rar și, i se păru lui Dan, chiar galeș.
Spaima trecându-i, negăsind până la acel moment vreo pricină pentru aceasta, meșterul
fierar înaintă un pas și puse acea întrebare care-ți stă probabil, și ție, cititorule, pe vârful
limbii:
- Cine ești?
 Murind de curiozitate, adăugă:
- Arată-ți fața!
Necunoscutul nu răspunse deodată. S-ar fi spus că nici el nu știa cine este și că încerca să-și
amintească. După un moment de reculegere, ce lui Dan i se păru că ține o veșnicie, veni
răspunsul, pe aceeași tonalitate joasă, cu acea voce guturală și ezitantă:
- Sunt... sunt Oleandru. Oleandru... Lebădă. Sunt Oleandru Lebădă.
- Ei bine, Oleandru Lebădă, arată-ți fața!, o ținu cu insistență Dan pe-a lui.
Se vede că cererea fierarului nu-i cădea tocmai bine lui Oleandru Lebădă, căci făcu un gest
ce trăda exasperare, însă tocmai această stare de spirit, în care îl adusese faurul cu persistența
lui, reuși să-l facă, dintr-o dată, sigur pe el și rosti iritat, dar lung și curgător:
- Știi de ce acei oșteni și-au luat tălpășița? Îți zic eu de ce: tocmai pentru că mi-au văzut fața,
și asta din cauza vântului ăsta afurisit ce mi-a smuls capișonul, că dacă era după mine, nu mi-l
scoteam decât atunci când mă știam departe de tabără, în măruntaiele codrului. Chiar n-am
nevoie s-o iei și mata la sănătoasa, am prea mare nevoie de serviciile dumitale.
Zicând aceasta, scoase din sac, spre surprinderea lui Dan, o cuirasă din cel mai bun oțel,
cântărind în jur de treizeci de livre, și spuse:
- Morții nu mai au nevoie de platoșe, eu pe de altă parte, am trebuință de niscai vârfuri
pentru săgeți. Crezi că e cu putință să-mi făurești cevași din asta?
Dan înțelese îndată de unde ajunsese cuirasa în sacul lui Oleandru și dădea dreptate unui
asemenea spirit practic. Dintr-o scrutare, își dădu seama de calitatea armurii, de faptul că dintr-
o bucată frumoasă ca aceea se puteau face mult mai multe decât vârfuri de săgeți și că, la cum
știa el să lucreze cu oțelul, acesta, la topire, nu și-ar fi pierdut decât puțin din tăria avută inițial.
- E cu putință, răspunse, dar am o condiție: să văd chipul celui pe care am onoarea al sluji.
Dan putea fi un îndărătnic fără leac.
Oleandru trânti cuirasa de pământ.
- Da' bine, omule, vrei să-mi vezi chipul? Na, uite-l, privește-l bine, da? Privește-l bine, ca
nu cumva să-ți iasă din cap și să-l uiți, da' să știi că eu încă am nevoie de vârfurile alea, că
vânător sunt, tăbăcar sunt, croitor sunt, numai fierar n-am ajuns încă, din păcate ori din
fericire!
În timp ce încă vorbea, Oleandru își îndepărtă, cu un gest năvalnic, gluga îmblănită.
Focul vetrei lumină imediat fața descoperită astfel fierarului Dan.
Acesta mai avu puțin și mai că se prăbuși în vatră, când o văzu.
- Huuuuuu!, făcu marea buhă.
- Da, Ochioaso, oftă trist Lebădă, sărutându-și tovarășa înaripată, iarăși. Iarăși.

II. Prolog
S e cuvine să menționăm că, în urmă cu treizeci și șapte de ani de la momentul în care
fierarul Dan trase sperietura vieții sale, adică în anul Domnului 1460, la trei ani de la
înscăunarea pe tronul Moldovei a tânărului Ștefan din dinastia Mușatinilor, într-un sătuc al
cărui nume nu-l vom dezvălui cititorului, în familia Lebădă, se născu un copil, un băiețel.
„Dar bine, vei zice, chiar și în acele vremuri, copii se nășteau zilnic, cu ce putea fi acesta
deosebit?”
Ei bine, acesta nu era un copil obișnuit la înfățișare sau mărime. Când îl primi, plin de sânge
și chiuind parcă, de bucurie că vedea în sfârșit lumina zilei, moașa, o babă superstițioasă, îi
astupă gânguririle cu țipete de groază. Mama băiatului, stoarsă de vlagă după nașterea grea,
găsi totuși în ea forța de a se ridica în picioare și de a-și smulge pruncul din brațele istericoasei
moașe, de teamă că acesta, agitată cum era, să nu-i facă ceva ori să-l scape.
Strângându-l la piept, mama își examină odrasla și până și ei îi scăpă o exclamație ce trăda
uimire. Copilul ei, mult mai mare decât alți nou-născuți pe care-i văzuse, avea o piele palidă,
albă ca varul, o claie de păr spălătocit, alb ca zăpada din februarie, de ai fi zis avusese o
sumedenie de griji chiar înainte de a se fi născut, și ochi bulbucați, de un cenușiu-metalic,
expresivi nu datorită sprâncenelor, care fiind la fel de lipsite de pigment ca și pielea, nu
atribuiau vreo accentuare privirii băiețelului, ci datorită frunții care juca și se încrețea de
fiecare dată când copilul făcea inconștient felurite scălâmbăieli.
După ce-l cercetă pe toate părțile, după ce-și simți degetul mic strâns de un pumnișor vânjos
și după ce prinse căutătura senină a celui care era fiul ei, Oana Lebădă hotărî că ținea în brațe
cel mai frumos băiețaș din câți se născuseră pe lume.
Moașa nu zăbovise în casă nicio clipă mai mult decât îi ceruse datoria meseriei. Ieșise
demult, fără a mai vedea scena maternă și, trecând în fugă pe lângă tatăl băiatului, care în tot
acel timp așteptase afară cu sufletul la gură, cu inima zvâcnindu-i mai-mai să-i spargă pieptul,
îi aruncă aceste vorbe:
- Habar n-am cu ce l-ați supărat pe Dumnezău, de v-o trimis așă un blestămat, și, ca mai
toate babele guralive, plecă numaidecât să răspândească prin sat vestea venirii pe lume a
„strigoiului”, din familia Lebădă.
Toader Lebădă dădu buzna în odaia în care se găsea nevasta și copilul său. Fu întâmpinat de
un chiot vioi și de zâmbetul larg al Oanei, care șopti:
- Toadere, ni s-o născut o lebădă!

****

Trecură câțiva ani. Fiul Oanei și a lui Toader Lebădă creștea, cum spun poveștile cu feți-
frumoși, „într-o săptămână cât alți băieți în zece”. La propriu. La 8 ani îi egalase tatălui în
înălțime. Doar că, spre deosebire de feții-frumoși din poveștile pe care i le spunea mama, el nu
erau frumos. Sau cel puțin așa considerau vecinii. Și copiii acestora. Și tot satul. În ochii lumii,
el era departe de a fi un făt frumos. El era „zmeul”. El era „balaurul”, „strigoiul”, „copilul
necuratului”. Era buruiana otrăvitoare de care se fereau cu toții. „Oleandru”, așa îl strigau
băieții când îl vedeau venind, iar treptat, porecla începu să fie folosită și de restul așezării.
Autorii poreclei aflaseră despre această plantă toxică, nativă regiunilor mediteraneene, de la
niște neguțători greci ce poposiseră la un moment dat la hanul din sat. Unul dintre negustori,
un împătimit colecționar de felurite ierburi, culese din diferitele meleaguri unde-l purta
negoțul, le dăduse o chiar o floare de oleandru, uscată între scoarțele grele ale condicii cu
socoteli. Băieții i-o aruncară într-o zi în față copilului familiei Lebădă, strigându-l „Oleandru,
Oleandru!”, luând-o imediat la sănătoasa, de parcă i-ar fi dat de înțeles astfel că motivul din
cauza căruia era ținut la distanță era totuna cu cel din cauza căruia floarea de oleandru este
considerată atât de primejdioasă.
Copilul examină floarea și o găsi fermecătoare. Rozaliul ce bătea pe alocuri în purpuriu îl
fermecase. Auzindu-se strigat „Oleandru”, într-una, zi după zi, băiețașul conchise că acest
nume, pe care-l asocia nu cu veninul plantei, ci cu splendoarea florii, era unul nemaipomenit
de frumos și începu a-l folosi în locul numelui pe care i-l dăduseră părinții. Oricât nu încercară
aceștia să-l dezbaiere de "Oleandru", reamintindu-i cu insistență că este "******", rugămințile
lor disperate - lacrimile fierbinți ale mamei și insistențele tatălui - se dovediră a fi zadarnice.
Copilul adoptase numele impus de obște, fără să-i înțeleagă încă adevărata semnificație, pe
care o avea cu referire la persoana lui.
Toader îi zise Oanei într-o seară, după ce fiul lor adormise: „Oricum n-ar zice el ori alții că-l
cheamă, e fiul nostru și nimic nu va schimba asta!”. Oleandru i-a rămas numele.
Cred că te-ai dumerit și singur, cititorule, că Oleandru n-avea prieteni. Ba avea. Părinții săi.
Singurii. Unica lui mângâiere. O fustă în care să plângă și un braț puternic care să-l
îmbărbăteze - cu timpul, acestea îi deveniră mai mult decât suficiente, însă aflat în
imposibilitatea de a-și face tovarăși de seama sa, din cauza înălțimii neobișnuite pentru vârsta
lui, precum și din cauza felului în care arăta, Oleandru își închise definitiv obloanele
sufletului.
Deși respins de societate, Oleandru era un copil cu inimă mare, care dacă ar fi fost pusă pe
talerul unei balanțe, alături de inimile tuturor consătenilor adunate la un loc în talerul opus, ar
fi atârnat mai greu decât acestea și, sunt destul de sigur, ar fi rupt până și brațul balanței.
Fiul Oanei și al lui Toader era docil, curios ca toți copiii și îndemânatic nevoie-mare. Era de
așteptat că, date fiind circumstanțele în care se găsea, va petrece mult timp în preajma
părinților săi, astfel că însuși de la o vârstă fragedă deprinderi practice de la aceștia. Cu timpul,
învăță să croiască haine de la mama sa, o cusătoreasă minunată, iar tatăl său îl iniție în tainele
vânătorii și tăbăcitului. Cusutul și tăbăcitul îl ajutară să-și ascută intens simțul tactil, simț
care, după cum se va vedea mai încolo, avea să-i slujească din plin în compensarea unui cusur
căpătat din naștere.
Da, Oleandru avea încă din pruncie o slăbiciune: ochii lui nu puteau suporta lumina
puternică și directă, iar văzul îi era slab și încețoșat. De mic purtase scufii, iar mai apoi pălării
cu boruri largi și capișoane, pentru a se proteja de lumină, dar și pentru a nu atrage privirile
când se afla în treacăt pe lângă vreo mulțime. Din cauza acestui neajuns ezitase o vreme
Toader să-i permită fiului său să-l însoțească la vânătoare. „Ochii îs cea mai de preț unealtă a
unui vânător”, îi răspundea el Oanei când aceasta căuta să-l convingă să-l ia cu el pe Oleandru.
„Nu-i de dânsul meșteșugul vânătorii și, pe lângă asta, nu mi-aș putea-o ierta în vecii vecilor
dacă se prăvălește pe undeva și se prăpădește sub ochii mei.” Până la urmă, Toader își călcă pe
inimă și cedă în fața insistențelor nevestei sale, iar într-o bună dimineață, tatăl și entuziastul
fiu, amândoi echipați cu arcuri, se afundară în desișul codrului.
În acea seara, după o cină copioasă, Oleandru se duse încântat și mulțumit la culcare. Cum
numai se închise ușa de la odaia lui, Toader Lebădă izbucni: „Oană, habar n-ai cu ce minune
de băiat ne-am pricopsit, iaca, mă căiesc, mă căiesc amarnic de neîncrederea pe care i-am
arătat-o până acu'. Nu l-am crezut în stare, nu l-am crezut, da' las' că azi m-o învățat el minte;
eu îmi încordez ochii să dibuiesc vânatul, da' el când își încordează-odată arcul de trimite
săgeata într-o desime, îl doboară cât ai zice pește. Îl întreb cum de l-o văzut, că eu Oană, eu și
nu l-am văzut, la care el, ce crezi că-mi zice? Știi ce-mi zice? Că nu l-o văzut nici el... da' în
schimb, l-o auzit cum răsuflă. Auzi Oană, l-o auzit cum răsuflă, da, da, pe urecheatul din care
ne-am înfruptat adineauri, pitit într-un desiș aflat la cel puțin zece pași de locul unde ne
învârteam noi! Și mai socoate, Oană, că mâna pe arc n-o pus până azi!”.
Începând cu acea zi, Oleandru deveni pentru tatăl său un tovarăș permanent de vânătoare.

III. Răni nevindecate și amintiri cu două

tăișuri
C u fiece răsuflare a foalelor ce ațâțau mocnirea domolită a cărbunilor din vatră, crâmpeie
de amintiri, îngropate sub un strat gros de amărăciune apăsătoare, se ridicau, licărind
tremurător, la suprafața unei inimi zbuciumate.
Oleandru Lebădă, așezat pe un trunchi, căzu în acea stare ce-l năpădea ori de câte ori
Ochioasa îl părăsea, sau în rarele clipe când se găsea fără ceva de făcut. De astă dată, pentru
melancolia ce-l covârșise pe nebănuite, vina o purtau ambele circumstanțe: pasărea plecase la
vânătoarea de noapte, iar el, rămas pe moment fără loiala sa tovarășă, se afla în impas, neștiind
cum să omoare timpul în așteptarea vârfurilor de săgeți, la care fierarul din urma lui lucra de
zor și cu înfrigurare.
Scurtul răgaz în care își descoperise chipul în fața meșterului și în care flăcările cuptorului îi
luminaseră fața, avu asupra lui acel efect ce survenea de fiecare dată când o lumină puternică îi
izbea ochii sensibili: o durere ascuțită, arzătoare, și o încețoșare bruscă a tot ce se afla
împrejurul lui, însoțită de lacrimi ce-i împăienjeneau pleoapele iritate.
Cu gluga trasă, cu fața îngropată în mâini, între clipiri dese și încruntări adânci, imagini ale
trecutului, spălăcite la început, căpătau din ce în ce mai multă claritate pe măsură ce, în spatele
lui Oleandru, foalele mânuite de forjarul pe care-l speriase de moarte însuflețeau letargia
focului.
Își trecu ușor mâna peste arcul său cel mic, primul său arc, cu ajutorul căruia, cu mulți ani în
urmă, câștigase respectul tatălui său la prima lui vânătoare, când reușise să-și doboare întâiul
vânat, în ciuda neajunsului său cel mare - văzul slab - și a faptului că nu mai mânuise un arc
până atunci.
Acela constituise un moment de cotitură în relația lui Oleandru cu tatăl său: cei doi începură
să fie văzuți din ce în ce mai des împreună, și, în scurt timp, își făcură simțită prezența în
codru. Toader Lebădă, fascinat și încântat deopotrivă de paradoxurile descoperite în persoana
băiatul său, devenise antrenorul și mentorul acestuia. Tatăl și fiul lucrau împreună la
dezvoltarea abilităților, simțurilor și reflexelor acestuia din urmă, discipol supus și
perseverent, care devenea pe zi ce trece din ce în ce mai priceput în meșteșugul vânătorii.
Statura impunătoare la care Oleandru continua zilnic să adauge câte-un cot, câte-un stânjen,
reprezenta un atu în folosirea arcului, deoarece aducea cu sine și o anvergură mare a brațelor,
ce puteau astfel încorda arcuri de dimensiuni nespus de mari, trimițând săgeți la distanțe
impresionante. Toader antrena cu regularitate brațele ucenicului său, punându-l să ridice
bolovani și să stea atârnând, timp îndelungat, de crăcile groase ale arborilor din pădure. Tăria
brațelor i-ar fi permis lui Oleandru să-și mențină pentru o perioadă îndelungată săgeata în
arma încordată fără ca să obosească, lucru extrem de folositor în hăituirea vânatului, întrucât o
săgeată din timp pregătită nu necesită mișcări suplimentare ca aceea ce trebuie mai întâi,
scoasă din tolbă.
Dacă tot veni vorba de tolbă, de la Toader deprinse Oleandru acea manieră, rareori întâlnită,
de a și-o purta la brâu și nu în spate ori pe umăr, cum se obișnuia în rândul vânătorilor,
manieră ce, după cum am menționat în primul capitol, are avantaje indiscutabile pentru un
vânător cunoscător, care pune preț pe mobilitatea și silențiozitatea mișcărilor sale.
 Nu mai puțină atenție acordă Toader dăscălirii în ceea ce privește obiceiurile animalelor,
felului în care acestea viețuiesc, își procură hrană, își cresc puii, se luptă ori se joacă. Câte
ceasuri petrecură tatăl și fiul în adâncul pădurii nu întotdeauna vânând, ci și observând natura
cu vietățile ei. Deși nu întotdeauna le vedea, Oleandru învăță să le simtă. Auzul său, devenit
din cale-afară de fin, mirosul său, capabil să adulmece și să diferențieze cele mai
imperceptibile izuri, degetele lungi și flexibile, ce achipuiau din mers denivelările potecilor,
descoperind cea mai superficială urmă, toate aceste simțuri, ascuțite de nevoia compensării
celui mai slab dintre ele, făcură din Oleandru nu un bun și descurcăreț vânător sau cunoscător
al pădurii. Nu, el deveni întruparea pădurii. Nimic nu mișca în adâncimea hățișurilor fără ca
Oleandru să prindă îndată de veste.
Cu timpul, desimile tainice ale codrului îl făcură să uite că își dorise, cândva, tovărășia
altora, de vârsta lui. În pădure nu se simțea singur. Aceasta mișuna de ființe pe care le simțea
în permanență, aproape. Le simțea răsuflarea, bătăile accelerate ale inimii, încrețirile
mustăților. În acest cadru liniștit, pașnic, nu trebuia să se ascundă sau să-și acopere chipul.
Putea să se arate așa cum era, să fie cine era, fără să se simtă respins ori judecat. Era liber! Cât
de îndatorat îi era tatălui său pentru că îi fusese călăuză binevoitoare spre acest tărâm al
libertății, care îl primise fără părtinire, oferindu-i refugiu.
Oleandru mai învățase, de la tatăl său, să respecte toate viețuitoarele. Ajuns în anii
adolescenței un vânător fără pereche, ce-și depășise demult tatăl în profesarea acestei ocupații,
nu lua niciodată viața unei creaturi din plăcere sau pentru antrenament, având întotdeauna un
țel bine definit atunci când dădea drumul unei săgeți, indiferent că acesta era dobândirea
hranei pentru familia sa, ori a blănii pentru confecționarea unui acoperământ. Când avea de
unde alege, cruța indivizii aflați în deplină putere sau pe cei aflați în fruntea turmelor sau
haitelor, fără de experiența cărora restul grupului s-ar fi prăpădit. Pe animalele prea bolnave
sau aflate în pragul morții, le cruța de suferințe chinuitoare sau îndelungate. Pe celelalte,
aflate, într-un fel sau altul, la ananghie, le ajuta în repetate rânduri, ba chiar se împrieteni cu
unele dintre cele pe care, la un moment dat, le salvase.
Singura conexiune cu societatea umană o constituiau, pentru Oleandru, părinții acestuia.
Doar cu ei întreținea conversații în limba omenească, și-i era de ajuns. Viața lui era perfect
balansată: ceea ce nu-i oferea societatea umană, îi oferea "societatea naturală", iar ceea ce nu-i
putea oferi aceasta din urmă - comunicare în graiul omenesc ori sentimente precum acela că
este iubit, prețuit și trebuincios - îi ofereau Oana și Toader, cei doi oameni înspre care erau
îndreptate toate acțiunile pe care le înfăptuia. Tot ce făcea era pentru ei. Pentru ei vâna, pentru
ei trudea. Începuseră chiar o afacere de familie: Oleandru era vânătorul, Toader tăbăcarul, iar
Oana - croitoreasa. Hainele confecționate de familia Lebădă erau de cea mai bună calitate, iar
paralele obținute de pe acestea prin târguri și iarmaroace erau parale bune, provenite din
pungile celor cu stare.
Se părea că totul merge bine, iar Oleandru, ei bine, Oleandru era fericit. Doi oameni care te
iubesc și aerul înmiresmat al pădurii - ce altceva ți-ai mai putea dori de la viață? Însă viața e
imprevizibilă, putând lua turnuri din cele mai tragice.
Întorcându-se într-o noapte acasă de la vânat, Oleandru își găsi casa... amândoi părinții... iar
sătenii îl învinuiră... furci, coase... Fugi... Orice legătură fusese ruptă... podul distru...
...Un hohot puternic de plâns îl podi pe Oleandru când șirul amintirilor ajunse, într-un
sfârșit, la acel moment sumbru din viața lui. Începu să se scuture convulsiv, de parcă încerca
să alunge acea imagine vividă și sfâșietoare din fața ochilor săi, s-o îngroape înapoi de unde
răsărise.
Simți o atingere pe spate. Tresări. Lângă el stătea o figură măruntă, a cărei față, ca și a lui,
era umbrită de un capișon larg. În intensitatea cu care îl copleșiseră amintirile, nici n-o auzise
când se apropiase, ceva foarte necaracteristic lui Oleandru.
Figura își descoperi creștetul.
- Pace, ție, fiule!, rosti un glas domol.
- Măria ta, șopti, îngenunchind pe dată, uimit și încă tulburat, Oleandru Lebădă.