Birbicusa

Educatie,Povesti,Povesti pentru copii

SHARE
FacebookGoogle+EmailPrint

Autor:  fara autor

A fost odata un celnic, care cu sotia sa se bucurau de o avere foarte mare in turme de oi si capre,
de nu le mai stiau numarul. Stanele erau razletite pe munti si muntii intregi erau tot avutul lor. Se
bucurau de o viata tihnita in largul pajistelor inflorite si al cerului instelat.
 

Singurul lucru ce le invenina sufletul, era ca nu aveau copii. Nu avea cine sa mosteneasca tot ce
agonisisera ei o viata de om si nici cine sa le poarte numele mai departe.

Intre multele lor fapte bune, era si o fantana zidita chiar de mana celnicului si pe care sta scris
numele sau. O inaltase pentru ca orice trecator prin fata locului sa-si poata astampara setea. Si
fiecare trecator prin fata acestei fantani se oprea si bea din apa stralimpede ca clestarul si rece ca
gheata si ura numai bine infaptuitorului unui asa de minunat izvor.

Intr-una din zile, pe cand sotia celnicului veni la fantana, gasi aci, trudita de drum, o batrana.
Aceasta, dupa ce isi umplu ulciorul, o vazu suparata pe femeie si o intreba care ii este supararea.
 

- Cum sa nu fim mahniti si eu si sotul meu, ca ni se stinge neamul fara de urmasi?

Batrana ii raspunse:

- Sa stii ca ti se va implini ceea ce doresti. Iti dau marul acesta rosu, sa-l mananci si aceasta
floare s-o rasadesti in glastra si s-o pastrezi pana ce va inflori. In ziua cand va imboboci si va da
in floare vei avea un baiat.
 

Intr-adevar, cand floarea prinse sa se deschida, celnicul cu sotia sa avura un fecior cu obrazul alb
ca floarea si rosu ca marul. Se nascuse cu soarele pe piept si cu luna in frunte. Acest fecior fu
botezat cu numele de Birbicusa si crestea ca floarea, invata tot ce era de invatat. Ajunsese fecior
mare si frumos si mintos. Cum parintii voira ca, inainte sa moara, sa-1 vada asezat la casa lui, ii
gasira o fata potrivita pentru el cu numele Livina si facura o nunta, de venira oaspeti din cele
patru parti ale lumii.
 

Pe pajistea mare, la lumina soarelui si a lunii, serbara cununia timp de sapte zile si sapte nopti
cu cantec si joc. Fetele se incinsera in cor si imprejurul lor facura cerc feciorii cu un cor si mai
mare. In vreme ce fetele cantau, baietii se invarteau in joc, iar in vreme ce ei cantau. ca niste
porumbite se invarteau fetele.
 

In clipa cand se apropiara mirele si cu mireasa sa se alature in hora lor, deodata se lasara niste
nori negri ca pacura si ca vantul de repede zburara peste capul tuturor noua zane albe ca zapada
si rapira pe mire.
 

Uimiti de aceasta intamplare ramasera cu jalea in suflet parinti si prieteni si neamurile toate.
Sotia ramase ca marmura.

Dar dupa ce se zbatu si planse amarnic vreo cateva zile, ea zise soacrei:

 

- Nu mai pot sa stau sa jelesc inainte de a sti daca Birbicusa e mort sau viu. Daca el a murit, voi
muri si eu. O sa merg din sat in sat si din casa in casa sa-l caut.
 

Soacra ii raspunse:

- Nu mai plange atata sa nu-ti strici fata de prea mult plans. Poate ca el se va intoarce si nu ne
va lasa sa inchidem ochii fara a avea aceasta bucurie. Nu pleca de langa noi, caci tu esti de-acum
si fata noastra si feciorul nostru.
 

Ce nu au facut socrii s-o intoarca din drum? Livina i-a rugat sa-i faca rost de opinci si de un toiag
de fier si o porni.
 

Cutreiera tot locul; intreba peste tot de sotiorul ei. Cand ajunse in satul cel mai departat, tocmai
la cel din urma bordei din margine, zari o batrana uitata de moarte, care ii zise:

 
- Oricat il vei cauta pe Birbicusa, nu-l vei gasi pe acest pamant. Ci mergi pana la luminatul
Soare, caci el, cum lumineaza peste tot, va fi vazut pe unde l-au dus zanele.

- Dar pe unde e drumul catre Soare? intreba Livina.

- Palatul lui este pe culme de munte. Ia-o peste rape. Livina multumi si porni cu rasuflarea
intretaiata catre dealul rapos. Mai pe drum neted, mai cu umbletul pe urcus peste stancarie, tot
sui din greu muntii, zile intregi si nopti intregi, pana ce ajunse sus pe creasta la poarta palatului
Soarelui. Batu la poarta si-i deschise o batrana, care o intreba:

- Ce cauti pe meleagurile astea, unde nici pasarea nu ajunge, nici picior de om nu calca?

- Vai, ca durerea mea ma aduse incoace! zise cu lacrimi in ochi Livina.

Si-si spuse povestea. Vorbele ii alunecau ca margaritarul, marturisindu-si tot focul inimii.

Batranei i se facu mila de ochii ei frumosi si plansi si zise:

- Intra, draga mea, si tine firul asta de par in mana. Deseara, cand fiul meu va bate la poarta,
abureste firul de par, sa te faci matura ascunsa pe dupa usa, ca el cum va veni obosit si flamand,
si va simti un om, numaidecat va fi gata sa-l manance.

Catre amurg, incins de osteneala, Soarele intra pe usa si zise mamei sale:

- Mama, mama, miroase a om pe aici!