Calimara cu cerneala

Autor:  fara autor

Ma aflam la masa mea de scris, dar povastirea la care lucram, nu vroia sa se lege cu
niciun chip. Fiecare pagina care mi se parea finisata, dupa ce o reciteam, o aruncam la
gunoi. Cosul era plin cu astfel de cocoloase, in timp ce foi scrise pe birou, mai
ramasesera doua sau trei. Mi-am spus ca in felul acesta imi pierd vremea degeaba si
am inchis stiloul.

Din nebagare de seama, am lovit calimara, care imediat a inecat intr-o mare albastra
cele cateva foi scrise cu truda. Furios, am inceput sa strang cu servetele, sigativa si tot
ce-mi statea la indemana, lichidul care se imprastia cu repeziciune, cand am zarit un
omulet mic mititel, aparut din calimara rasturnata, pe postavul ros al mesei. Nu-mi
venea sa-mi cred ochilor, iar cand l-am auzit vorbind, am fost gata s-o iau la fuga

-Stai nu pleca! mi-a spus piticul. Nu sunt o aratare si nici vrajitor nu sunt. Sunt muza ta.
-Muza? am intrebat razand. Eu credean ca o muza arata altfel.

Sa-ti spun drept, mi te inchipuiam cu o fata de artista holiwudiana, cu o tinuta de clasa.

Si cand colo!..
-N-ai gresit prea mult, imi raspunse omuletul imperturbabil. Eu sunt numai ajutorul
Muzei

-N-am stiut ca o muza are nevoie de ajutoare, am remarcat ironic.

-Ba, bine ca nu! Asta de cand se scrie atata literatura.

Inainte, doar cei dotati cu harul divin, indrazneau sa ia condeiul in mana, dar acum
fiecare al doilea pamantean, are ceva de scris. Si numai ce-i auzi ca se intituleaza
poeti, dramaturgi, sau critici literari. Cum sa faca fata bietele muze, la aceasta avalansa
de hartie?

Noi, fapturi mititele, ne strecura, in pixuri si calimari, ajutand cat ne tin puterile.

-Serios! am spus eu, chiar cat va tin puterile. Abia acum m-am lamurit de ce nuvela
mea e atat de "inspirata"

-Ma invinovatesti degeaba, a raspuns omuletul fara sa se tulbure. Te-ai gandit vreodata,
cand iti venea chef sa scri, ca eu trebuie sa ma prezint imediat la datorie. Ca poate
tocmai atunci mancam, sau dormeam (caci eu sufar de insomnii) sau pur si simplu
vroiam sa ma odihnesc si eu ca omul? Te-ai gandit la cate prostii ma obligi sa fiu
partas, cand, cica nu iti canta pana? Si atunci cine-i vinovatul, daca nu tot eu?

-Esti un obraznic, i-am raspuns; mic si obraznic!

-Serios! Dar tu, mai intrebat daca-mi place tovarasia ta? Si nu-ti permit sa-mi vorbesti
pe tonul acesta! a ripostat mogaldeata

Ha! Si ma rog ce-ai sa-mi faci? Sau, te pomenesti ca ma lasi fara muza?

Omuletul a spus rautacios

Ba, am sa te pedepsesc altfel! Pur si simplu, vom inversa rolurile. De acum incolo, ai sa
asculti tu, balivernele unor confrati, care se pretind scriitori. Astfel, voi fi razbunat!

Si, cat ai zice peste, m-am facut mic si rosu de furie, fiindca urma sa ma scufund in
sticluta cu cerneala violeta.

Am realizat indata ca aceasta e o adevarata catastrofa. Am vrut sa-mi cer scuze, iertare
in genunchi, numai sa redevin cel de dinainte. Acum nu mi se mai parea deloc simplu
rolul piticului, dar era prea tarziu. Omuletul meu disparuse.

In locul lui, cu fruntea rezemata-n palma, nervos si transpirat, statea la masa scriitorul,
si-n fata lui doua-trei foi, dintr-o povestire care nu voia sa se lege.

Mi-am pus mainile sub cap si m-am intins "cat eram de scurt" pe fundul calimarii,
gandind in sinea mea Cine rade la urma, rade mai bine!

...nu cumva sa verse sticluta cu cerneala.