Pomul înflorit

Se spune că prietenia este comoara cea mai de preț. Eu nu mai cred asta. Când i-
am văzut cum se țineau de mână în parc, am știut că între mine și Maria nu poate
rămâne nicio urmă de prietenie. Nemernica! Și doar știa că îmi place de Alin!
Maria este prietena mea cea mai bună. Mă rog, era prietena mea cea mai bună.
Astăzi, când am mers să mă plimb prin parc, am văzut-o lângă un copac frumos cu
flori roz, uriașe. Părea că așteaptă pe cineva. Am vrut să mă apropii fiindcă voiam să o
salut. Dar ce să vezi? Pe alee cobora Alin, plin de încredere și veselie.
De Alin îmi plăcea încă din clasa a V-a. Era cu un an mai mare decât noi și îl
vedeam de multe ori pe holul școlii sau în sala de sport. Era cel mai bun la fotbal. Nu
se descurca la matematică, dar știa cum să calculeze loviturile spre poartă. Se arunca
asupra mingii cu forță și eleganță. Nu rata niciun gol. Dar acum iată-l pe Alin cum se
apropie de Maria, o prinde de mână și o sărută pe obraz. Deasupra capetelor lor, pomul
cel înflorit trebuia să fie romantic. Mie mi se părea batjocoritor, de parcă ar râde de
mine.
Am fost șocată. Timp de o secundă, am încremenit. Nu știam ce să fac sau cum
să mă comport. M-am gândit să merg spre cei doi îndrăgostiți, să trec pe lângă ei și să
mă prefac că nu îi cunosc și că nu i-am mai văzut în viața mea. Când sunt rănită, mă
prefac de multe ori că sunt indiferentă. Sora mea, Denisa, râde de mine când fac asta.
Mă cunoaște bine și știe când mă prefac, dar nu aș ști cum să reacționez altfel. Poate că
și ei ar fi văzut prin indiferența mea ca prin sticlă și ar fi râs de mine, ca Denisa. Am
decis să stau pe loc și să îi mai privesc un pic.
S-au îndepărtat pe alee, mână în mână. Eu am rămas în urma lor, în timp ce îmi
târâiam tenișii prin praf. M-am oprit lângă copacul înflorit și m-am așezat pe bancă,
oftând. Este o primăvară gri și curând se apropie ziua mea de naștere.