PĂRINŢI TOXICI- Cum sã

scãpãm de sub influenţa lor

29 MarțiNOI 2016
POSTED BY SIMONA IN UNCATEGORIZED
≈ SCRIE UN COMENTARIU
[Editare]
Etichete
binecuvantari, blocaj, comunicare, control, credinte, critica, Cuplu: dragoste, sex, relatie | Subiecte tratate: abuz
emotional, relatie, cuplu, respingere, familie, terorizare, degradare, exploatare, izolare, frica, agresivitate, relatie,
vinovatie, slabiciune, ego, granite, Micul Print de Antoine de Saint
Exupery, motivatie, par, prosperitate, psiholog, psihoterapeut, puterea cuvintelor, sarcasm, sex, trauma, What the
bleep do we know

Susan Forward
traducere din franceză din cartea
sursa http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Susan_Forward-Parinti_toxici.htm#unu
Părinţii dominatori
Autoritatea nu este neapărat un rău. Când o mamă îşi reţine copilul mic să nu meargă să
vagabondeze pe stradă, nu considerăm că este o mamă dominatoare, ci spunem că este
prudentă. Ea exercită un control care este adaptat realităţii, justificat de faptul că copilul ei
are nevoie se fie îndrumat şi protejat.
Controlul adecvat devine abuziv atunci când mama îşi reţine copilul zece ani mai târziu, mult
după ce el este perfect capabil să traverseze singur strada.
Copiii care nu sunt încurajaţi să acţioneze, să încerce, să exploreze, să stăpânească un
comportament şi să rişte eşecul se simt în general slabi şi incapabili. Abuziv controlaţi de
părinţii lor temători şi anxioşi, aceşti copii devin adesea ei înşişi temători şi anxioşi. Din
cauza aceasta au dificultăţi în a se maturiza. În cursul adolescenţei şi la vârsta adultă,
dezvoltarea lor, pentru mulţi dintre ei, nu le permite niciodată să se lipsească de sfaturile şi
de controlul părinţilor lor. Rezultatul este acela că părinţii lor continuă să le invadeze viaţa,
să-i manipuleze şi adesea să-i domine.
Teama de a nu mai fi necesar îi motivează pe mulţi părinţi dominatori să perpetueze la copiii
lor această neputinţă. Aceşti părinţi au o teamă nesănătoasă de „sindromul cuibului gol”,
acel sentiment de pierdere pe care în mod inevitabil îl resimte orice părinte atunci când
copiii lor le părăsesc casa. Părintele dominator are o atât de mare parte din identitatea lui
legată de rolul lui parental încât se simte trădat şi abandonat atunci când copilul devine
independent.
Ceea ce îl face pe un părinte dominator atât de insidios, este faptul că controlul lui se
exercită sub masca grijii (îngrijirii, preocupării). Fraze ca: „Nu fac asta decât pentru tine” şi
„Numai pentru că te iubesc atât”, semnifică toate acelaşi lucru: „Fac aceasta pentru că mi-
este atât de frică să nu te pierd încât sunt gata să te fac nefericit”.
S-ar putea chiar argumenta: „Este pentru binele tău.”
Să ne imaginăm o conversaţie între un fiu – sau o fiică – adult şi unul din părinţii lui
dominatori care, dacă aceste două persoane ar fi capabile să exprime sincer sentimentele
lor cele mai secrete, s-ar derula astfel:
COPILUL DEVENIT ADULT: Pentru ce acţionezi în felul acesta? Pentru ce tot ce fac este rău?
De ce nu mă poţi trata ca pe un adult? Ce poate să-i facă aceasta lui tata dacă nu sunt
doctor? Ce poate să-ţi facă ţie dacă mă căsătoresc cu o persoană sau alta? Când mă vei lăsa
liber? De ce acţionezi ca şi cum fiecare din deciziile pe care le iau singur ar fi ca o agresiune
faţă de tine?
PĂRINTELE DOMINATOR: Nu pot să descriu durerea pe care o simt când te îndepărtezi de
mine. Am nevoie ca tu să ai nevoie de mine. Nu pot suporta ideea de a te pierde. Tu eşti
toată viaţa mea. Mi-e îngrozitor de frică să nu faci erori teribile. Aş suferi îngrozitor să te
văd rănit. Aş prefera să mor mai degrabă decât să simt că am eşuat ca mamă sau ca tată.
Autoritatea manifestă
Nici o ambiguitate în autoritatea directă. Este un comportament manifest, evident, întrutotul
deschis. „Fă ceea ce îţi spun sau nu îţi voi mai vorbi niciodată”; „Fă ceea ce îţi spun sau nu-
ţi voi mai da bani”; „Dacă nu faci ceea ce îţi spun, nu vei mai aparţine familiei”; „Dacă mă
vei supăra, voi face un atac”. Nu este nimic subtil aici.
Controlul direct se însoţeşte de obicei cu intimidarea şi este de multe ori umilitor.
Sentimentele şi nevoile voastre trebuie să fie subordonate celor ale părinţilor voştri. Sunteţi
antrenat într-un abis fără fund de ultimatumuri. Opinia voastră nu are nici o valoare; nevoile
voastre, dorinţele voastre nu au nici cea mai mică importanţă. Dezechilibrul de forţe este
considerabil, aşa cum vedem la Michel, Clara şi Martin.
Michel, un fermecător agent publicitar de 36 de ani, cu trăsături ce poartă o amprentă de
blândeţe, ne oferă un exemplu din această situaţie. Soţia lui, pe care o iubea profund şi
împreună cu care trăia de şase ani, întreţinea relaţii foarte conflictuale cu părinţii lui, ceea
ce a sfârşit prin a compromite serios înţelegerea lor şi chiar şi mariajul lor. Este motivul
pentru care el a venit să mă consulte.
„Necazurile mele au început efectiv odată cu plecarea mea în California. Cred că mama mea
credea că este ceva temporar. Dar când am anunţat-o că mă îndrăgostisem şi intenţionam
să mă căsătoresc, ea şi-a dat seama că eu voiam să mă instalez definitiv acolo. În acel
moment a început să facă presiuni asupra mea ca să rămân acasă.”
I-am cerut lui Michel să spună mai mult despre „presiune”.
„Incidentul cel mai grav a izbucnit cam la un an de la căsătorie. Noi prevăzuserăm să
mergem la Boston să sărbătorim aniversarea căsătoriei părinţilor mei când soţia mea a făcut
o gripă puternică. Ea era într-adevăr bolnavă. Eu nu voiam să o las, am sunat-o deci pe
mama pentru a ne contramanda. Iniţial a izbucnit în hohote. Apoi mi-a declarat: „Dacă nu
vii pentru aniversarea căsătoriei noastre eu voi muri din cauza aceasta.” Atunci am cedat şi
am plecat la Boston. Am ajuns în dimineaţa sărbătorii, dar abia am pus piciorul afară din
avion că ei au început să-mi spună că trebuia să rămân toată săptămâna. Eu nu am răspuns
nici da, nici nu, dar am plecat a doua zi dimineaţa. La o zi după aceea am primit un telefon
de la tatăl meu: „Tu eşti pe cale să-ţi omori mama. Ea a plâns toată noaptea. Mă tem să nu
aibă un atac.” Ce dracu vor de la mine? Să divorţez, să revin la Boston şi să mă instalez din
nou în camera mea?”
Părinţii lui Michel, deşi departe la 5000 de km, reuşeau să tragă sforile. L-am întrebat pe
Michel dacă familia lui a acceptat-o pe soţia lui. El a roşit de mânie.
„Absolut deloc. Când telefonează, ei nu întreabă nimic despre ea. De fapt, ei nu-i
menţionează niciodată numele. Ca şi cum s-ar face că ea nu există.”
L-am întrebat pe Michel dacă el a abordat subiectul acesta cu părinţii lui şi el a părut
încurcat răspunzându-mi:
„Nu, îmi pare rău. De fiecare dată când părinţii mei îi făceau reproşuri, eu estimam că ea
trebuia să le accepte. Când ea se plângea, eu îi ceream să-i înţeleagă. Înţelegere, ce stupid
am fost! Părinţii mei se înverşunau contra soţiei mele şi eu, tot ceea ce găseam de făcut,
era să-i las să-i facă rău.”
Crima lui Michel era aceea de a fi devenit independent, ceea ce i-a redus pe părinţii lui la
disperare; aceştia au reacţionat cu tacticile pe care ei le ştiau cel mai bine: retragerea
afecţiunii lor şi predicţia de catastrofe.
Ca mulţi părinţi dominatori, tatăl şi mama lui Michel erau incredibil de egocentrici. Ei se
simţeau ameninţaţi de fericirea lui Michel, în loc să vadă acolo reuşita educaţiei lor. Ei nu
acordau nici cea mai mică importanţă intereselor lui Michel. După ei, el nu a plecat în
California din raţiuni profesionale, el a plecat ca să-i pedepsească. El nu s-a căsătorit din
dragoste, el s-a căsătorit pentru a-i contraria. Soţia lui nu a căzut bolnavă din cauza unui
virus, ea a căzut bolnavă pentru a-i priva de fiul lor.
Părinţii lui Michel îl obligau mereu să aleagă între ei şi soţia lui. Şi fiecare alegere era
transformată de ei într-o decizie de totul sau nimic. Cu părinţi explicit dominatori, nu există
cale de mijloc. Dacă copilul încearcă să regăsească fie şi cât de puţin controlul propriei lui
vieţi, el plăteşte preţul pentru aceasta: culpabilitate, mânie, frustrare şi sentimentul profund
de a fi trădat.
La prima lui consultaţie, Michel avea impresia că problema majoră era o problemă de cuplu.
Nu i-a trebuit mult timp pentru a-şi da seama că cuplul lui nu era decât victima războiului
pe care părinţii lui l-au întreprins pentru a-şi păstra influenţa asupra lui, începând cu
momentul în care a plecat de la ei.
Mariajul unui copil poate fi resimţit ca o foarte gravă ameninţare pentru părinţii dominatori.
Ei văd în partenerul conjugal un rival care îl va împiedica pe copilul lor să li se consacre lor.
Acest fapt provoacă conflicte groaznice între părinţi şi partenerul conjugal, conflicte care îl
plasează pe copil în mijlocul focurilor încrucişate, între două sentimente de loialitate care se
opun.
Unii părinţi atacă cuplul cu critici, sarcasme, predicţii de eşec. Alţii, ca în cazul lui Michel,
refuză să accepte pe noua venită sau merg chiar până acolo încât să ignore existenţa ei. Iar
alţii persecută deschis pe noul partener conjugal. Nu rareori asemenea acţiuni produc
bulversări care pot ameninţa supravieţuirea mariajului, cum se vede, prin probleme
financiare, cazul lui Clara atunci când declară: „Pentru ce mă las cumpărată de părinţii mei?”
Banii, se ştie, au fost dintotdeauna limbajul primar al puterii, ceea ce face din el un
instrument în slujba părinţilor dominatori. Mulţi părinţi dominatori utilizează banii pentru a-i
menţine pe copiii lor într-o stare de dependenţă.
Clara a venit să mă consulte pentru diverse motive. Ea avea 41 de ani, era prea grasă, nu-i
plăcea serviciul pe care-l avea, tocmai divorţase, cu doi copii adolescenţi. Era ca şi cum nu
reuşea să iasă din rutină; căci ea voia să piardă din greutate, voia să-şi asume riscuri pe
plan profesional şi să găsească un scop în viaţă. Dar ea era convinsă că nu exista decât un
singur mod pentru a veni de hac tuturor problemelor ei şi anume: să întâlnească bărbatul
ideal.
Pe parcursul şedinţei noastre, am descoperit că Clara credea hotărât că ea nu este nimic
fără un bărbat care să se ocupe de ea. Am întrebat-o de unde îi vine această idee.
„Ei, bine! Sigur nu de la soţul meu. Mai mult eu mă ocupam de el. L-am întâlnit tocmai la
plecarea din universitate. El avea 27 de ani, locuia tot la părinţii lui şi era foarte indecis cu
privire la felul în care îşi va câştiga existenţa. Dar era sensibil şi romantic şi eu m-am
îndrăgostit de el. Tatăl meu era exact opusul lui, dar cred că în secret eram încântată că am
ales pe cineva incapabil să se descurce. Când i-am declarat că eram hotărâtă să mă
căsătoresc cu el, tatăl meu mi-a spus că el nu ne dă din ce să trăim pentru un anumit timp
şi că, dacă lucrurile nu se vor rezolva, el îi va oferi soţului meu un post în societatea lui.
Bineînţeles, auzind aceasta, tatăl meu pare un om extraordinar; de fapt, aceasta i-a dat
asupra noastră o putere incredibilă. Deşi căsătorită, eu rămâneam mica fetiţă a lui tata.
Tatăl meu ne întreţinea pe planul financiar, dar în schimb el ne spunea cum să ne trăim
viaţa. Eu ţineam o casă, creşteam copii, şi totuşi…”
Clara s-a oprit în mijlocul frazei. „Şi totuşi ce?” am întrebat eu. Ea a plecat ochii în pământ
terminând:
„Şi totuşi… eu aveam mereu nevoie de tata ca să se ocupe de mine.”
Am întrebat-o pe Clara dacă ea vedea legătura dintre relaţia ei cu tatăl ei şi dependenţa ei
de bărbaţi pentru a-i aduce fericirea.
„Nu pot nega că tatăl meu a fost persoana care a contat cel mai mult în viaţa mea. El mă
adora efectiv când eram mică, dar el nu a suportat ca eu să am ideile mele proprii. El
începea să urle de îndată ce îl contraziceam. El mă făcea în tot felul. Era efectiv violent,
înspăimântător. Când am devenit adolescentă, el a început să utilizeze banii pentru a mă
obliga să rămân în rând. Adesea el putea să fie incredibil de generos şi aceasta îmi dădea
impresia că sunt iubită şi protejată. Dar, în alte momente, el mă umilea obligându-mă să
plâng, să cerşesc totul, de la biletul de cinema la cărţile pentru şcoală. Eu nu ştiam efectiv
ce greşeală comisesem. Ceea ce este sigur este că eu petreceam enorm de mult timp
încercând să aflu cum să-i plac. El nu era niciodată acelaşi două zile la rând. El nu înceta să
facă lucrurile tot mai dificile.”
Pentru Clara, a încerca să-i placă tatălui ei, era ca şi cum ar alerga într-o cursă în care el nu
înceta să deplaseze linia de sosire. Cu cât alerga ea mai repede, cu atât el deplasa mai
repede linia de sosire. El utiliza banii în acelaşi timp ca recompensă şi ca pedeapsă, fără
logică şi fără coerenţă. El era rând pe rând generos şi avar cu banii lui, aşa cum era şi cu
afecţiunea lui. Ea primea mesaje contradictorii care o perturbau. Dependenţa ei a devenit în
mod inextricabil legată de aprobarea tatălui ei. Această confuzie s-a continuat în viaţa de
adult a Clarei.
„Mi-am încurajat soţul să meargă să lucreze pentru tatăl meu. Ce eroare! Din acel moment
eram la discreţia lui. Toate trebuiau făcute în felul lui: de la alegerea apartamentului până la
învăţarea curăţeniei pentru copiii noştri. El i-a făcut lui Joel o viaţă atât de infernală la birou
încât Joel a sfârşit prin a-şi da demisia. Tatăl meu a luat acest fapt ca pe încă o dovadă de
incapacitate a soţului meu, deşi acesta îşi găsise deja altă slujbă. Cu această ocazie, tatăl
meu ne-a ameninţat că nu ne mai ajută, dar apoi şi-a schimbat complet poziţia şi de
Crăciun mi-a cumpărat o maşină nouă. Dându-mi cheile, mi-a spus: „Nu ai vrea ca şi soţul
tău să fie atât de bogat ca mine?”
Sub un aer de mărinimie, tatăl Clarei îşi utiliza puterea financiară într-un mod distructiv şi
foarte crud. El se servea de bani pentru a se face tot mai indispensabil în ochii Clarei şi
pentru a-l devaloriza fără răgaz pe soţul ei. În acest mod, el a continuat să-i controleze
viaţa, mult timp după plecarea din cuibul familial. Dar, în multe cazuri, singură
devalorizarea poate fi suficientă pentru a fi toxică, aşa cum vedem în cazul lui Martin, atunci
când îl citează pe tatăl lui: „Tu nu te poţi împiedica să le faci pe toate strâmb?” Mulţi părinţi
toxici îşi controlează copiii adulţi tratându-i ca şi cum ar fi slabi şi incapabili, chiar şi atunci
când situaţia este clar opusă realităţii.
Martin, un bărbat de 43 de ani, slab, cu un început de chelie, era preşedintele unei mici
societăţi de materiale de construcţie; el a venit să mă caute într-o adevărată stare de
panică. El mi-a spus:
„Sunt terifiat. Ceva se petrece cu mine. Am accese de mânie. Nu pot să mă controlez. Am
fost totdeauna un om foarte liniştit, dar de câteva luni mă înfurii pe soţie şi pe copiii mei,
trântesc uşile şi, acum trei săptămâni, m-am enervat în asemenea hal încât am făcut o
gaură în perete. Mi-e frică efectiv să nu ajung să rănesc pe cineva.”
L-am felicitat pentru că a avut curajul şi bunul simţ de a veni în terapie înainte ca problema
să îl depăşească complet. L-am întrebat pe cine ar fi vrut să-l bată în momentul în care a
demolat acel zid. El a început să râdă cu amărăciune.
„Este simplu – tatăl meu. Oricare ar fi eforturile mele el mă face mereu să simt că greşesc.
M-aţi crede dacă v-aş spune că are tupeul de a mă denigra în prezenţa angajaţilor mei?”
Observând aerul meu deconcertat, el explică:
„Tatăl meu m-a făcut să intru în societate acum 18 ani, câţiva ani înainte de ieşirea lui la
pensie. Conduc această afacere de 15 ani. Ei, bine! În fiecare săptămână dată de bunul
Dumnezeu trebuie ca tatăl meu să vină la birou să-şi vâre nasul în socotelile mele. Şi apoi
comentează despre cum ţin registrele. Mă urmează, afară din biroul meu, urlând că eu îi
scufund societatea. În plen, în faţa angajaţilor. Ironia sorţii este că eu am transformata
ceastă afacere. Am dublat beneficiile în cursul ultimilor 3 ani; dar el nu vrea să mă lase în
pace. Ce îi trebuie acestui om pentru a fi mulţumit?”
Martin trebuia să sară neîncetat prin cercuri pentru a-şi dovedi valoarea. El avea o dovadă
irefutabilă a reuşitei lui – beneficiile pe care le realizase – , dar această dovadă nu conta în
faţa dezaprobării parentale. I-am sugerat lui Martin că poate tatăl său se simţea ameninţat
de succesul lui. Egoul bătrânului părea indisociabil de crearea acestei întreprinderi, dar, în
prezent, reuşita lui era eclipsată de cea a fiului său.
L-am întrebat pe Martin dacă, în cursul acestor incidente, simţea şi altceva decât mânia:
„Aceasta e sigur. Mi-este efectiv ruşine să v-o mărturisesc, dar de fiecare dată când
pătrunde în biroul meu, am impresia că am din nou doi ani. Nu sunt nici măcar capabil să
răspund întrebărilor. Încep să mă bâlbâi, mă scuz şi mă simt înfricoşat. El dă o impresie atât
de plină de forţă încât, deşi sunt fizic la fel de mare ca el, am impresia că am abia jumătate
din înălţimea lui. Are acea privire glacială, acel ton critic. Pentru ce nu mă tratează ca pe un
adult?”
Tatăl lui Martin utiliza societatea pentru a-şi menţine fiul într-o stare subiectivă de
incapacitate, ceea ce avea drept consecinţă să-i permită tatălui să se simtă el însuşi mai
bine. Chiar şi când papa apăsa pe butonul cel bun, Martin redevenea un copil fără apărare în
haine de adult.
A fost nevoie de ceva timp, dar Martin a ajuns să-şi dea seama că trebuia să abandoneze
speranţa că tatăl său se va schimba într-o zi. În prezent, Martin lucrează serios pentru a-şi
modifica maniera de a se comporta cu tatăl său.
Părinţii manipulatori şi capitularea copiilor
Există o altă putere de dominaţie care, deşi mult mai subtilă şi mai insidioasă decât
controlul direct, este la fel de distructivă: manipulare. Părinţii manipulatori obţin ceea
ce vor fără să o ceară vreodată, fără să rişte vreodată refuzul întrucât ei nu-şi
exprimă deschis dorinţele lor.
Toţi, îi manipulăm pe ceilalţi, într-o anumită măsură. Puţini sunt cei dintre noi care au
destulă siguranţă pentru ca pur şi simplu să ceară ceea ce doresc. În consecinţă, noi
elaborăm moduri indirecte de a cere. Noi nu-i cerem soţiei un pahar cu vin, noi întrebăm
dacă există o sticlă începută, noi nu cerem invitaţilor noştri să plece la sfârşitul seratei, noi
căscăm; noi nu-i cerem unei frumoase necunoscute numărul ei de telefon, noi angajăm o
conversaţie anodină. Copiii îşi manipulează părinţii tot aşa cum părinţii îşi manipulează
copiii. Soţul şi soţia, prietenii, membrii unei familii, toţi se manipulează unii pe alţii…
Comercianţii îşi câştigă existenţa prin manipulare. Nu există aici nimic care să fie intrinsec
rău; este un mod de comunicare uman normal.
Dar, atunci când devine un instrument de control deliberat, manipularea poate fi extrem de
distructivă, în special într-o relaţie părinte-copil. Părinţii manipulatori sunt atât de
experţi în arta de a ascunde adevăratele lor motivaţii încât copiii lor trăiesc într-o
lume de confuzie. Ei ştiu că sunt pe cale sà rateze ceva, şi aceasta va antrena, vom
vedea, forme diverse de depresie, aşa cum o dovedeşte Laura, când ea strigă dintr-o
dată: „Pentru ce trebuie ca mereu ea să mă ajute?”
De fapt, unul din tipurile cele mai curente de manipulare este „bunul samaritean”. În loc să
lase lucrurile să se facă, bunul samaritean creează situaţii de aşa natură încât copilul lui
adult să aibă nevoie de el – sau de ea. Această manipulare se prezintă adesea sub aspectul
unei asistenţe pline de bune intenţii, dar care nu este dorită.
Laura, o tânără sociabilă de 32 de ani, era o fostă campioană de tenis amator devenit
profesional şi care avea o carieră prosperă în clubul de tenis. În pofida unei vieţi sociale
active, o reuşită profesională evidentă şi o slujbă bună, ea era cu regularitate predispusă
unor crize profunde de depresie. Raporturile ei cu mama sa au devenit repede subiectul
dominant al primei noastre şedinţe împreună:
„Eu am lucrat foarte din greu să ajung aici unde sunt, dar mama mea crede că eu sunt
incapabilă să-mi leg şireturile singură. Ea nu trăieşte decât pentru mine, şi aceasta s-a
înrăutăţit după moartea tatălui meu. Ea nu mă lasă niciodată în pace. Ea aduce mereu
provizii în apartamentul meu, pentru că, după ea, eu nu mă alimentez destul de bine.
Uneori, când mă întorc acasă, descopăr că ea avenit să facă menajul, aşa pur şi simplu din
pură gentileţe, şi că ea a făcut chiar ordine între hainele mele şi a schimbat locul mobilei!”
Am vrut să ştiu dacă Laura i-a cerut simplu mamei ei să se oprească din aceasta:

”Eu îi cer tot timpul. Ea începe atunci să plângă spunând: „Pentru ce o mamă nu are dreptul
să-şi ajute o fiică pe care o iubeşte?” Luna trecută, eram invitată la un turneu la San
Francisco. Mama mea nu înceta să repete iar şi iar că era prea departe şi că eu nu puteam
sigur să conduc singură până acolo. Ea îşi propunea să vină cu mine. Când i-am spus că nu
era cu adevărat necesar, ea a reacţionat ca şi cum eu încercam să o privez de o vacanţă
gratuită. Aşa că am spus da. M-aş fi bucurat într-adevăr să petrec un moment liniştit, dar ce
puteam să fac altceva?”
În cursul şedinţelor noastre de terapie, Laura a înţeles încet încet că sentimentele ei de
competenţă au fost în mare parte sufocate de mama sa. Dar, de fiecare dată când Laura
încerca să-şi exprime frustrarea, ea era năpădită de culpabilitate pentru că mama sa părea
atât de afectuoasă şi se preocupa de binele ei. Laura avea tot mai multereproşuri faţă de
mama sa şi, cum nu putea să-şi exprime mânia, trebuia să o păstreze în ea. În cele din
urmă, ea a găsit supapă: depresia.
Bine înţeles, depresia nu făcea decât să întărească acest proces. Mama ei nu rata niciodată
ocazia de a-i spune: „Ascultă, ai o mutră lungă de post. Voi prepara o mică masă pentru a-ţi
remonta moralul.”
În puţinele dăţi când Laura îşi aduna curajul pentru a-i spune mamei ce simţea, mama ei se
transforma într-o martiră în lacrimi! Laura se simţea invariabil vinovată şi încerca să se
scuze, dar mama ei o oprea ferm şi îi spunea: „Nu-ţi face griji pentru mine, voi supravieţui.”
Eu am sugerat că, dacă mama ei ar fi cerut deschis ceea ce voia, Laura nu ar fi fost atât de
contrariată. Laura a încuviinţat.
„Aveţi dreptate. Dacă măcar mi-ar fi spus: „Mă simt singură, îmi lipseşti, mi-ar plăcea ca tu
să petreci mai mult timp cu mine”, cel puţin aş şti cum stau lucrurile. Aş avea de ales. Aşa
cum se petrec lucrurile, este ca şi cum ea mi-a luat viaţa în mâna ei.”
Când Laura se plângea că nu are de ales, ea nu face decât să repete ceea ce cred mulţi
adulţi copii de părinţi manipulatori. Manipularea pune oamenii la zid: pentru a o combate, ei
trebuie să producă durere cuiva a cărui singură greşeală este aceea de a vrea să fie
„drăguţ”. Pentru majoritatea oamenilor, este mai uşor să cedeze. Frederic ne dă aici o altă
lumină, cu ocazia sărbătorilor, despre care am putea spune că sunt un anotimp al
melancoliei.
De fapt, sărbătorile le furnizează părinţilor manipulatori ocazia de a se întrece pe ei înşişi,
de a răspândi culpabilitate copiilor ca şi cum a r fi vorba de urările de Crăciun. Sărbătorile
au tendinţa să agraveze conflictele familiale deja existente. În loc să se bucure dinainte,
mulţi oameni se tem de surplusul de tensiune care însoţeşte adesea sărbătorile.
Unul dintre pacienţii mei, Frederic, un slujbaş de băcănie de 27 de ani, cel mai tânăr dintr-o
familie de patru copii, mi-a povestit istoria unei manipulări clasice:
„Mama mea a insistat mereu ca noi toţi să venim să petrecem Crăciunul la ea. În ultimul an,
în cursul unui joc radiofonic, am câştigat un week-end gratuit la Apen. Eram realmente
nebun de bucurie, căci nu aveam mijloace să-mi ofer o asemenea călătorie. Ador să schiez,
şi a fost pentru mine o ocazie nesperată de a-mi duce logodnica într-un loc super. Amândoi
lucraserăm din greu, vacanţa era paradisul. Dar, când am anunţat vestea mamei mele, ea a
părut să fie punctul de a-şi da sufletul. Avea ochii în lacrimi, buzele tremurânde, ştiţi, ca
cineva care începe să plângă. Şi ea a spus: „De acord, dragul meu. Distrează-te bine. Noi
poate că vom sări peste cina de Crăciun de anul acesta”, ceea ce mi-a dat sentimentul de a
fi un adevărat netrebnic.”
L-am întrebat pe Frederic dacă a reuşit să plece totuşi.
„Da, am plecat. Dar pentru a trăi momentul cel mai rău din viaţa mea. Aveam o dispoziţie
atât de proastă încât nu încetam să mă cert cu logodnica mea. Am petrecut jumătate din
sejur telefonând mamei, fraţilor, surorii… Nu încetam să mă scuz. Această deplasare într-
adevăr nu a meritat pentru a mă pune în această stare.”
Eram într-adevăr surprinsă că Frederic a plecat totuşi. Am vpzut oameni făcând concesii
mult mai extravagante decât o călătorie pentru a evita să se simtă vinovaţi. Părinţii
manipulatori sunt maeştri în arta de a culpabiliza şi mama lui Frederic nu făcea excepţie.
„Bineînţeles, ei au făcut cina de Crăciun fără mine. Dar mama era atât de nefericită încât a
lăsat să se ardă curcanul pentru prima dată în patruzeci de ani. Am primit trei telefoane de
la sora mea pentru a-mi spune că am omorât tradiţia familială. Fratele meu mai mare mi-a
spus că absenţa mea a stricat dispoziţia tuturor. Şi în sfârşit, un alt frate, mi-a dat lovitura
de graţie. El a declarat: „Noi, copiii ei, suntem tot ceea ce are. Câte Crăciunuri crezi că mai
are mama de trăit?” Ca şi cum aş fi abandonat-o pe patul de moarte, mai exact. Chiar aşa
este? Ea nu are încă nici şaizeci de ani, ea este în perfectă stare de sănătate. Eu sunt
convins că el nu făcea decât să repete cuvintele ei. Pot să vă spun că nu-mi este dor de un
nou Crăciun.”
În loc să exprime direct lui Frederic ceea ce simţea, mama sa i-a angajat pe ceilalţi copii să
o facă pentru ea. Aceasta este, pentru mulţi copii manipulatori, o tactică extrem de eficace.
Amintiţi-vă că scopul primar era acela de a evita confruntarea directă. În loc să-l acuze ea
însăşi pe Frederic, mama sa face pe martira în cursul cinei de Crăciun. Ea nu ar fi exprimat
o condamnare mai puternică dacă ar fi pus un anunţ în ziar.
i-am explicat lui Frederic că mama sa, fraţii săi şi sora sa au ales ei înşişi să petreacă un
Crăciun prost. Frederic nu era răspunzător pentru acest fapt. Nu depindea decât de ei înşişi
să bea în sănătatea lui Frederic, în absenţa lui şi să petreacă o seară plină de bucurie.
Atât timp cât frederic se credea rău, mama lui continua să-l controleze culpabilizându-l.
Frederic a sfârşit prin a înţelege aceasta şi este în prezent mult mai afirmat în relaţiile cu
mama sa. Deşi ea consideră noua siguranţă a Frederic ca pe un fel de „pedeapsă”, Frederic
a răsturnat echilibrul de forţe aşa încât fiecare concesie este făcută pentru că el a vrut-o şi
nu pentru că el a capitulat.
Rivalitatea fraternă este o ocazie pentru părinţii dominatori să-şi exercite puterea
manipulatoare. Mulţi părinţi toxici compară defavorabil pe unul dintre copii cu altul pentru
a-i reproşa celui în cauză că nu face destule eforturi pentru a le câştiga afecţiunea. Ceea ce
îl împinge pe copil să facă tot ceea ce doresc părinţii, în scopul de a recâştiga favorurile lor.
Această tehnică care constă în a diviza pentru a stăpâni mai bine este adesea utilizată
împotriva copiilor care iau un pic de independenţă şi ameninţă astfel echilibrul familial.
Conştient sau inconştient, aceşti părinţi manipulează o rivalitate fraternă, de altfel
normală, până la a face din ea o competiţie fără milă care blochează dezvoltarea
de legături fraterne sănătoase. Consecinţele merg departe. Imaginea pe care copilul
o are despre sine este, în mod foarte evident, deteriorată, dar, în plus, comparaţiile
negative provoacă gelozii şi ranchiune între fraţi şi surori şi pot marca relaţiile dintre ei
pe viaţă.
Părinţii manipulatori şi revolta copiilor
Când părinţii toxici ne controlează la modul intens, prin intimidare, culpabilizare sau
mutilarea emoţiilor noastre, avem două reacţii posibile: să capitulăm sau să ne revoltăm.
Aceste reacţii blochează amândouă separarea psihologică, deşi revolta pare să ducă la
contrariu. Adevărul este că dacă revolta noastră este o reacţie contra părinţilor noştri, noi
suntem tot la fel de sigur controlaţi ca şi atunci când ne supunem.
Jean-Francois, 55 de ani, era un celibatar seducător, cu alură sportivă, proprietar al unei
mari societăţi de informatică. În cursul primei noastre şedinţe aproape că se scuza din cauza
sentimentelor intense de panică şi de solitudine pe care le resimţea:
„Mai ales să nu mă compătimiţi. Am o casă magnifică. Colecţionez maşini. Posed tot felul de
lucruri. Duc o existenţă cu totul agreabilă. Dar există momente în care mă simt foarte,
foarte singur. Am atâtea lucruri şi nu pot să le împart cu nimeni. Uneori mă simt teribil de
frustrat; regret mai ales afecţiunea pe care aş fi putut-o găsi într-o relaţie intimă. Sunt
terifiat la ideea de a sfârşi absolut singur.”
L-am întrebat pe Jean-Francois dacă avea vreo idee despre motivul pentru care avea atâta
dificultate în a lega prietenie cu cineva:
„De fiecare dată când m-am ataşat de o femeie, sau chiar m-am gândit să mă căsătoresc cu
ea, am intrat în panică şi am fugit. Nu ştiu pentru ce… Aş vrea să ştiu. Mama mea este
mereu aici să mă împingă.”
L-am întrebat pe Jean-Francois cum resimţea această presiune pe care i-o impunea mama
sa:

”Ea este obsedată de mariajul meu. Are 41 de ani, are o sănătate bună şi are mulţi prieteni,
dar îmi dă impresia că îşi consacră tot timpul pentru viaţa mea sentimentală. O iubesc cu
adevărat, dar nu o pot suporta din cauza aceasta. Ea trăieşte pentru fericirea mea, mă
sufocă cu bunele ei intenţii. Această femeie se ţine de mine şi nu pot să mă debarasez de
ea. Ea este preocupată tot timpul să-mi spună cum să-mi trăiesc viaţa… dintotdeauna.
Vreau să spun că dacă ar putea respira pentru mine, ar face-o.”
Ultima frază a lui Jean-Francois era o descriere perfectă a „fuziunii”. Mama lui era atât de
intim legată de el încât uita limita dintre ei doi. Ea „fuziona” vieţile lor. Fiul ei devenise o
prelungire a ei însăşi, ca şi cum viaţa lui ar fi fost viaţa ei. Jean-Francois avea nevoie să se
elibereze de controlul ei sufocant, şi se revolta. El refuza tot ceea ce ea dorea pentru el,
inclusiv ceea ce el ar fi putut să vrea pe de altă parte, ca mariajul.
I-am sugerat lui Jean-Francois că se poate ca el să fi pus atâta determinare în revolta lui
contra controlului maternal încât îşi ignora şi propriile dorinţe. A devenit atât de important
pentru el să nu cedeze dorinţelor mamei sale încât s-a privat să întreţină cu vreo femeie o
relaţie pe care recunoştea că o căuta. Acţionând astfel, el îşi dădea lui însuşi iluzia că este
„propriul lui stăpân”, dar în realitate, nevoia lui de revoltă domina libertatea lui de alegere.
Eu numesc acest comportament revoltă autodistructivă. Este reversul capitulării. O
revoltă sănătoasă este o manifestare activă de liberă alegere. Ea dezvoltă personalitatea şi
individualitatea. Revolta autodistructivă este o reacţie contra unui părinte
dominator, un mod de a acţiona în care mijloacele încearcă să justifice un scop (final)
decepţionant. Rareori spre mai binele intereselor noastre.
În care regăsim puterea părinţilor morţi
O participantă la o terapie de grup a declarat odată: „Părinţii mei sunt amândoi morţi, deci
ei nu mai au nici o putere asupra mea.” Un alt participant a exclamat: „Poate că ei sunt
morţi, draga mea prietenă, dar ei continuă să trăiască în capul vostru.” Revolta
autodistructivă şi capitularea pot amândouă să subziste mult timp după moartea unui
părinte care exercită un fel de control de dincolo de mormânt.
Mulţi oameni cred că odată părintele dominator mort, ei vor fi liberi, în realitate
cordonul ombilical psihologic traversează nu numai continentele, ci şi piatra
funerară. Am văzut sute de adulţi care manifestau o loialitate indefectibilă faţă de
exigenţele şi criticile părinţilor lor mult timp după moartea acestora.
Eric, un om de afaceri foarte prosper de 60 de ani, dotat cu o inteligenţă aparte şi cu un
umor aspru, şi-a definit situaţia cu multă fineţe: „Eu sunt o dublură în propria mea viaţă.”
Când am făcut cunoştinţă cu Eric, deşi multimilionar, trăia într-o garsonieră, conducea o
maşină veche. Eric era extrem de generos cu cele două fiice adulte ale sale, dar rămânea un
zgârcit obsedat În ce-l priveste pe el.
Îmi amintesc o zi în care a venit să mă vadă după terminarea serviciului său. L-am întrebat
cum şi-a petrecut ziua şi, râzând, el mi-a povestit că era cât pe ce să rateze o afacere de 18
milioane de dolari din cauză ca a ajuns cu întârziere la întâlnire. Eric era de obicei punctual,
dar el s-a învârtit în jurul grupului de clădiri mai bine de douăzeci de minute căutând un loc
de parcare în stradă pentru a evita parcarea – plătită – în clădire. El a riscat să piardă 18
milioane pentru a economisi un ticket de parcare de 5 dolari!
Pe măsură ce descopeream câteva din rădăcinile obsesiei lui pentru economii, a reieşit că
vocea tatălui său – totuşi mort de 12 ani – răsuna neîncetat în urechile lui Eric:
„Părinţii mei erau imigranţi săraci. Am crescut în cea mai mare mizerie. Părinţii mei, mai
ales tatăl, m-au învăţat să-mi fie frică de toate. El avea obiceiul să spună: „Afară este o
lume feroce, şi dacă nu eşti atent unde pui piciorul, vei fi mâncat crud”. El îmi dădea
impresia că nu aveam nimic de sperat decât pericolul, şi el nu a încetat să se comporte aşa,
nici după căsătoria mea, nici chiar după ce am câştigat bani mulţi. El mă chestiona tot
timpul referitor la ceea ce cheltuiam şi la ceea ce cumpăram. Şi, când comiteam eroarea de
a-i răspunde, reacţia lui era negreşit: „Idiotule! Tu îţi cheltuieşti banii în lux inutil. Ar trebui
să economiseşti şi cea mai mică centimă. Timpurile grele vor veni, este inevitabil, şi atunci
vei avea nevoie de aceşti bani.” Am ajuns să fiu îngrozit să cheltuiesc un ban. Tatăl meu nu
a considerat niciodată că viaţa poate fi agreabilă, viaţa era pentru el o încercare.”

Tatăl lui Eric a proiectat în fiul său spaimele şi dificultăţile din propria sa viaţă. Când Eric a
început să reuşească, tatăl său îi făcea morală de fiecare dată când încerca să profite de
rezultatele muncii lui. Predicţiile catastrofice ale tatălui său erau în capul lui Eric ca un disc
care nu se oprea niciodată. Şi, chiar dacă Eric se decidea să cumpere ceva pentru a-şi face
plăcere, vocea tatălui său îl împiedica să profite de acel lucru.
Neîncrederea globală pe care tatăl său o trăia vizavi de viitor se regăsea în opinia lui despre
femei. Ca şi succesul, femeile se întorceau inevitabil într-o zi contra voastră. Bănuielile lui
despre femei atingeau paranoia. Fiul lui asimilase şi acest punct de vedere:
„Nu am avut decât ghinion cu femeile. Nu am putut niciodată să am încredere în ele. Soţia
mea a divorţat pentru că o acuzam că are mania grandorii. Eram ridicol. Era suficient să
cumpere o poşetă sau orice altceva pentru ca să mă simt pe marginea falimentului.”
Pe parcursul şedinţelor noastre a reieşit că banii nu erau singura problemă care exista între
Eric şi soţia lui. El avea dificultăţi în a-şi exprima sentimentele, mai ales afecţiunea, şi ea a
trăit din această cauză o frustrare crescândă. Această problemă persista în viaţa sa de
celibatar. După cum spunea el:
„De fiecare dată când ies cu o femeie, aud vocea tatălui meu care îmi spune: „Femeilor le
place să-i prindă în cursă pe bărbaţi. Ele îţi vor lua tot ceea ce ai dacă eşti destul de stupid
să le laşi s-o facă.” Presupun că acesta este motivul pentru care totdeauna am căutat
femeile mediocre. Ştiu că ele sunt incapabile să mă întreacă. Eu le fac totdeauna o mulţime
de promisiuni – că voi avea grijă de ele pe plan financiar, sau că le voi găsi un loc în
afacerile mele, dar nu fac niciodată nimic. Cred că încerc să le păcălesc înainte ca ele să mă
păcălească. Oare voi găsi vreodată o femeie în care să pot avea încredere?”
Acest om sclipitor şi perspicace se lăsa controlat de forţele puternice venite de dincolo de
mormânt, în timp ce intelectual înţelegea ce se întâmplă. El era prizonier al fricii şi al
neîncrederii tatălui său.
Eric a lucrat cu multă determinare în cursul terapiei noastre. El şi-a asumat riscuri şi s-a
străduit să adopte noi comportamente. A început să privească în faţă multe din spaimele lui
interioare. În final, şi-a cumpărat un apartament luxos – un mare pas înainte pentru el. a
continuat să simtă culpabilitate, dar este un sentiment pe care a învăţat să-l suporte.
Vocea din interiorul capului său va fi mereu prezentă, dar el ştie acum cum să-i reducă
volumul. Eric trăieşte încă sub influenţa neîncrederii lui faţă de femei, dar el ştie acum că
aceasta este o moştenire de la tatăl său. El face mari eforturi pentru a avea încredere în
femeia cu care iese în prezent şi se serveşte de această încredere ca de o armă pentru a-şi
relua controlul asupra vieţii lui.
Nu voi uita niciodată ziua în care el a intrat şi mi-a declarat că a reuşit să surmonteze un
acces de gelozie în seara precedentă şi că a rămas de acolo cu un viu sentiment deosebit de
succes. M-a privit cu lacrimi în ochi şi mi-a spus: „Ştiţi, nu există nimic în viaţa mea care să
justifice frica pe care o simţeam.” Nu acesta era cazul Barbarei care declara: „Am impresia
că nu mai pot respira.”
Femeie înaltă şi subţire de 39 de ani, compozitor de muzică de fond pentru emisiunile
televizate, Barbara era foarte grav depresivă, atunci când a venit să mă vadă:
„Mă trezesc noaptea, şi există în mine un vid, ca un fel de moarte. Am fost un copil minune,
interpretam concertele lui Mozart la vârsta de 5 ani, la 12 ani am obţinut o bursă la
Academia Julliard. Cariera mea merge foarte bine, dar în interiorul meu mă simt murind. Am
fost spitalizată pentru depresie acum şase luni. Cred că sunt pe cale să mă pierd. Nu ştiu
spre ce să mă întorc.”
Am întrebat-o pe Barbara dacă spitalizarea ei a fost precipitată de un eveniment aparte, şi
ea mi-a spus că şi-a pierdut părinţii în decurs de trei luni. Mă simţeam dezolată pentru ea,
dar ea s-a grăbit să mă convingă că nu este cazul de compasiune:
„Nu este ceea ce credeţi. Noi nu ne-am mai vorbit de câţiva ani buni, aveam impresia că îi
pierdusem deja.”
Am întrebat-o care este cauza acestei separări.
„Când Jacques şi cu mine am decis să ne căsătorim, acum mai bine de 4 ani, părinţii mei au
vrut neapărat să vină la noi să ne ajute cu pregătirile. Nu mai îmi lipsea decât aceasta… să-i
am în spate ca atunci când eram copil. Vreau să spun că se amestecau absolut în toate. Era
inchiziţia: ce urma să fac, cu cine aveam s-o fac, unde plecam… Pe scurt, le-am propus să
se instaleze la hotel, căci Jacques şi cu mine eram destul de stresaţi cu această căsătorie, şi
aceasta i-a înnebunit pur şi simplu. Mi-au zis că dacă nu se pot instala la mine, niciodată ei
nu vor mai vorbi cu mine. Pentru prima dată în viaţă le-am ţinut piept. Ce eroare! Mai întâi
nu au venit la căsătorie, apoi au povestit familiei tot comportamentul meu scandalos. Acum
nimeni nu mai vorbeşte cu mine. Câţiva ani mai târziu, mama mea a aflat că are un cancer
inoperabil. Ea i-a făcut pe toţi membri familiei să jure că nu mă vor anunţa de moartea ei.
Eu aflat vestea cu cinci luni întârziere, şi aceasta numai pentru că am dat peste un prieten
de familie care mi-a prezentat condoleanţele lui. Iată cum am aflat de moartea mamei! Am
fugit repede acasă la mine pentru a-l suna pe tatăl meu. De ce, nu ştiu, îmi imaginam că am
putea să ne reconciliem. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Trebuie să fii mulţumită
acum, tu ai omorât-o pe mama ta!”. Eram copleşită. După trei luni el a murit de tristeţe. De
fiecare dată când mă gândesc la ei, aud acuzaţiile tatălui meu şi am impresia că sunt o
asasină. Ei continuă să mă tortureze cu acuzaţiile lor deşi sunt amândoi la doi metri sub
pământ. Cum pot să-i fac să iasă din capul meu, din viaţa mea?”
Ca şi Eric, Barbara era sub influenţa controlului de dincolo de mormânt. Timp de mai mulţi
ani, ea s-a simţit responsabilă de moartea părinţilor ei, ceea ce a alterat grav sănătatea ei
mentală şi aproape că i-a distrus mariajul. Era gata de orice numai să scape de acest
sentiment de culpabilitate.
„De când au murit, am tendinţe suicidare. Am impresia că este singurul mijloc de a face să
tacă vocile care nu încetează să-mi repete: „Tu l-ai omorât pe tatăl tău. Tu ai omorât-o pe
mama ta.” Eram pe punctul de a mă suprima şi ştiţi ce m-a împiedicat s-o fac?”
Am scuturat capul. Pentru prima dată într-o oră am văzut-o zâmbind şi mi-a răspuns:

”Îmi era frică să nu dau peste părinţii mei. A fost destul că mi-au ratat viaţa de pe pământ;
nu voiam să le dau ocazia să-mi distrugă şi existenţa pe care urma s-o aflu dincolo”.
Ca majoritatea adulţilor crescuţi de părinţi toxici, Barbara putea să recunoască că părinţii ei
i-au cauzat anumite prejudicii. Dar aceasta nu era suficient pentru a o ajuta să-şi transfere
sentimentele de responsabilitate asupra lor. Aceasta ne-a luat ceva osteneală, dar în final
am ajuns la capătul acestei probleme şi ea a ajuns să accepte ideea că părinţii erau în
întregime responsabili de comportamentul lor crud. Părinţii ei erau morţi, dar a fost nevoie
de încă un an pentru ca ei s-o lase pe Barbara în pace.
În toate aceste situaţii, ceea ce reiese este absenţa unei identităţi proprii de fapt. Părinţii
care se simt bine în pielea lor nu simt nevoia să controleze viaţa copiilor lor adulţi.
Dar părinţii toxici pe care i-a întâlnit în acest capitol au o conduită provocată de o profundă
insatisfacţie şi de teama de a fi abandonaţi. Independenţa copilului lor, este pentru ei
ca o amputare. Pe măsură ce copilul creşte, este din ce în ce mai important pentru părinţi
să tragă sforile care îi menţin sub dependenţa lor. Atât timp cât părinţii toxici reuşesc
să-i dea fiului sau fiicei lor impresia că sunt un copil, ei pot să-şi păstreze
controlul.
Rezultatul este că adulţii crescuţi de părinţi prea autoritari au adesea un simţ al
identităţii lor foarte confuz. Le este greu să se vadă ca fiinţe separate de părinţii
lor. Ei nu pot distinge nevoile lor de nevoile părinţilor lor. Ei au sentimentul că sunt
neputincioşi.
Toţi părinţii îşi controlează copiii până când aceştia ajung să-şi controleze propria viaţă. În
familiile normale, tranziţia se efectuează devreme, după adolescenţă. În familiile toxice,
această sănătoasă separare este întârziată timp de ani întregi – sau pentru totdeauna. Ea
nu poate avea loc decât atunci când veţi fi efectuat schimbările care să vă permită să vă
recuperaţi stăpânirea propriei voastre vieţi.
Violenţele verbale
sau
Atunci când mărcile(cuvintele) sunt interiorizate
Insulte, comentarii degradante, critici umilitoare pot să constituie pentru copii tot atâtea
mesaje extrem de negative despre ei înşişi, mesaje capabile să aibă efecte dramatice
asupra stării lor de bine viitoare. Cum spunea unul dintre corespondenţii mei cu ocazia
emisiunii mele radiofonice:
„Dacă ar trebui să aleg între violenţele fizice şi violenţele verbale, aş prefera să fiu
bătut, fără ezitare. Semnele sunt vizibile, putem cel puţin să avem parte de
compătimire. Tot ceea ce este spus, te înnebuneşte. Rănile sunt invizibile. Nimeni
nu se ocupă de ele. Adevărate vânătăi se vindecă mult mai repede decât urmele
insultelor.”
Ca membri ai unei societăţi, considerăm prin tradiţie că a disciplina copiii ţine de domeniul
privat, că este ceva care se petrece în familie şi care depinde de părinte. În zilele noastre,
multe instanţe civice au recunoscut necesitatea a noi proceduri destinate să combată
abuzurile sexuale şi fizice ale căror victime sunt copiii. Dar chiar şi autorităţile cele mai
atente nu pot face nimic contra copilului brutalizat verbal. El este absolut singur.
Puterea cuvintelor violente
Majoritatea părinţilor rostesc din când în când cuvinte care ating demnitatea copiilor lor. Nu
este automat un abuz verbal. Dar este un abuz să lansezi atacuri repetate contra aspectului
fizic al copilului, contra capacităţilor lui intelectuale, a competenţei lui sau a valorii lui ca
fiinţă umană.
Ca şi părinţii dominatori, responsabilii de abuzuri verbale au două maniere distincte de a se
purta. Ei îşi pot acuza copiii că sunt proşti, buni de nimic sau urâţi. Sau să le spună că ar fi
preferat ca ei să nu se fi născut. Ei nu ţin seama de sentimentele copilului lor, nici de
efectele pe termen lung ale atacurilor lor constante contra imaginii de sine care este în curs
de dezvoltare la copil.
Alte abuzuri verbale sunt mai puţin directe: copilul este asaltat de un tir constant de luare în
zeflemea, de sarcasme, de porecle insultătoare şi de remarci subtil devalorizatoare. Aceşti
părinţi îşi ascund adesea abuzul sub masca umorului. […]
Dacă copilul sau un alt membru de familie se plânge, responsabilul acestor remarci îl acuză
invariabil că nu are simţul umorului. „Ea ştie bine că eu glumesc”, spune el, ca şi cum
victima atacurilor lui ar fi de partea lui.
Filip, 48 de ani, avea aparenţa unui bărbat sigur de el. Era dentist; înalt, cu alură robustă, îi
plăcea să poarte haine la modă. Dar, atunci când vorbea, vocea lui era atât de slabă încât
îmi era greu să-l aud. De mai multe ori, a trebuit să-i cer să se repete. El a explicat că el
căuta ajutor pentru a-i veni de hac timidităţii lui dureroase.
„Eu nu mai pot continua aşa. Am aproape 50 de ani şi sunt hipersensibil aproape vizavi de
tot ce mi se spune. Sunt incapabil să iau lucrurile aşa cum se văd. Am mereu impresia că
oamenii vor să-şi râdă de mine. Cred că soţia mea îşi râde de mine… Cred că pacienţii mei
îşi râd de mine. Noaptea nu dorm, mă gândesc la ceea ce mi-au spus oamenii în cursul
zilei… şi găsesc rău peste tot. Uneori cred că devin nebun.”
Filip vorbea deschis despre viaţa lui actuală, dar se închidea în sine când mă interesam de
primii lui ani de viaţă. L-am întrebat ceva, cu menajamente, şi mi-a spus că amintirile cele
mai vii din copilăria lui sunt zeflemelele neîncetate ale tatălui său; glume făcute întotdeauna
pe seama lui, şi care adesea îl umileau. Când restul familiei râdea, el se simţea şi mai
exclus.
„Era destul de dezagreabil când îşi bătea joc de mine, dar adesea îmi producea pur şi simplu
frică auzindu-l spunând cuvinte ca: „Acest băiat nu poate fi fiul nostru, priveşte-i faţa. Pariez
că ni l-au dat pe cel mai rău băiat la spital. Şi dacă l-am restitui pentru a-l schimba cu cel
bun?” Nu aveam decât şase ani, şi credeam într-adevăr că mă vor duce şi mă vor lăsa la
spital. Într-o zi am ajuns să-i spun: „Tată, de eşti pus tot timpul să mă cerţi?” El a spus: „Eu
nu te cert. Este doar pentru a râde. Nu eşti capabil să înţelegi asta?”
Ca toţi copiii mici, Filip nu era capabil să facă distincţie între un adevăr şi o glumă, o
ameninţare şi o tachinărie. Un umor pozitiv este unul din mijloacele cele mai preţioase
pentru întărirea legăturilor familiale. Dar umorul care înjoseşte poate cauza mari daune în
sânul familiei. Copiii iau de bune sarcasmele şi exagerările umoristice. Ei nu au destulă
experienţă socială pentru a înţelege că un părinte glumeşte când spune ceva ca: „Va trebui
să te trimitem la grădiniţă în China.” Din contră, copilul poate să aibă coşmaruri crezând că
va fi abandonat într-o ţară îndepărtată şi îngrozitoare.
Cu toţii suntem capabili să facem glume pe seama cuiva. În general, glumele de acest gen
pot fi inofensive. Dar, ca şi în alte forme de toxicitate, frecvenţa, cruzimea şi originea
acestor glumea fac din ele acte abuzive. Copiii cred ceea ce spun părinţii lor şi aceasta
îi marchează. Părinţii care fac glume repetate pe seama unui copil vulnerabil se
poartă într-un mod sadic şi distructiv.
Filip era în mod constant ţintă a umilirilor şi a reproşurilor. Când făcea o încercare de a se
opune comportamentului tatălui său era acuzat că este incapabil să „înţeleagă gluma”.
Filip nu avea nici un refugiu pentru tot ceea ce resimţea.
Pe măsură ce Filip îşi exprima sentimentele, vedeam că el este încă jenat – ca şi cum găsea
că este prostesc să se plângă astfel. L-am liniştit prin aceste cuvinte: „Eu înţeleg tot ceea ce
aceste glume ale tatălui dumneavoastră aveau ca umilitor pentru dumneavoastră. Ele v-au
făcut teribil de mult rău şi totuşi nimeni nu vă lua durerea în serios. Dar noi ne aflăm
aici pentru a merge în fondul durerii dvs, şi nu pentru a o lua în mod uşuratic. Sunteţi aici în
siguranţă, Filip. Nimeni nu vă va împiedica să vorbiţi.”
El a făcut o pauză pentru a lăsa să intre în el cuvintele mele. Era pe punctul să izbucnească
în lacrimi, dar a făcut un mare efort pentru a ascunde aceasta spunând:
„Îl detest. Era ceva atât de laş din partea sa. Vreau să spun că eu nu eram decât un copil
mic. El nu avea dreptul să se lupte cu mine aşa. El continuă să facă glume pe seama mea.
Nu ratează niciodată nici o ocazie. [..]”
La începutul tratamentului său, Filip nu făcea nici o legătură între
hipersensibilitatea lui şi sarcasmele tatălui său. Ca băieţaş, el nu avea nici un refugiu
devreme ce comportamentul tatălui său nu fusese niciodată considerat ca abuziv. El se afla
în situaţia tipică de cerc vicios: „Glumele tatălui meu îmi fac rău şi eu sunt slab pentru că nu
le suport.”
În copilăria lui, Filip era ţinta glumelor tatălui său, şi făcea mari eforturi pentru a-şi
ascunde sentimentele de incapacitate. Ca adult, Filip nu s-a schimbat. Dar el evolua
într-o lume mult mai vastă, şi şi-a transferat spaimele şi pesimismul asupra altor oameni. El
traversa viaţa, foarte nervos, aşteptându-se să fie rănit, umilit. Prin hipersensibilitatea sa,
prin timiditatea sa şi neîncrederea faţă de ceilalţi el încerca în mod inevitabil, dar ineficace,
să se protejeze de răni.
Părintele rival la adolescenţă
Nevoia de a da cuiva un sentimentul că este incapabil pentru a te simţi tu însuţi capabil să
evoluează rapid într-o competiţie excesivă. […]
Părinţii sănătoşi reacţionează cu provocare agitaţie şi bucurie în faţa creşterii copilului lor.
Părinţii rivali, din contră, se simt adesea deposedaţi, anxioşi, terifiaţi chiar. Majoritatea
părinţilor rivali nu sunt conştienţi de aceste sentimente. Dar ei ştiu că cel care îi
provoacă este copilul.
[…]
Mulţi adolescenţi agravează această situaţie situându-se în mod deschis ca rivali,
un mijloc pentru ei de a testa marginile vârstei adulte.
Se întâmplă adesea ca părinţii rivali să fi trăit o copilărie marcată de privaţiuni, fie
materiale, fie pe plan afectiv. Oricât ar poseda, ei continuă să trăiască în frica de a nu avea
destul. Mulţi dintre aceşti părinţi recreează cu copiii lor situaţia de competiţie pe care au
trăit-o cu proprii lor părinţi sau cu fraţii şi surorile lor. Această luptă inegală face să apese
asupra copilului o presiune enormă.
Urma de neşters a insultelor

Unii părinţi abuzivi verbal nu se preocupă să se ascundă în spatele raţionalizării. În loc de

aceasta, ei îşi bombardează copiii cu insulte crude, predici, acuzaţii şi nume înjositoare.
Aceşti părinţi nu sunt deloc conştienţi de răul pe care îl fac şi de daunele durabile pe care ei
le cauzează. Abuzuri verbale atât de flagrante pot marca stima de sine a unui copil
ca un fier roşu, lăsând profunde cicatrice psihologice.
[…]

Părinţii perfecţionişti
Ambiţii irealizabile de perfecţiune pentru copii constituie o altă sursă de atacuri verbale
grave. Mulţi părinţi cu discurs abuziv au cunoscut ei înşişi o mare reuşită, dar prea adesea
căminul lor devine un loc pentru a se defula de stresul lor profesional. (Părinţii alcoolici pot
de asemenea să impună copiilor lor exigenţe imposibil de satisfăcut, şi apoi să utilizeze
eşecul copiilor lor pentru a-şi justifica etilismul).
Părinţii perfecţionişti par să funcţioneze după iluzia că, numai dacă vor ajunge să-i fac
perfecţi pe copiii lor vor avea o familie perfectă. Ei îl încarcă pe copil cu sarcina echilibrului,
pentru a evita să privească în faţă faptul că ei înşişi sunt incapabili să-l asume. Copilul
eşuează şi devine un ţap ispăşitor pentru problemele familiale. O dată în plus, copilul
îmbracă responsabilitatea.
Copiii au nevoie să facă greşeli şi să descopere că acest fapt nu este sfârşitul lumii.
Astfel dobândesc ei siguranţa pentru a încerca noi experienţe în viaţa lor. Părinţii toxici le
impun copiilor lor ţeluri, ambiţii imposibile de atins, reguli mereu schimbătoare. Ei aşteaptă
de la copiii lor ca aceştia să reacţioneze cu un grad de maturitate imposibil de atins fără să fi
trăit experienţe inaccesibile unui copil. Copiii nu sunt adulţi în miniatură şi totuşi astfel
ar vrea părinţii toxici ca ei să se comporte.
[…]
La vârsta adultă, copiii de părinţi perfecţionişti au ales în general între două căi. Ori se
epuizează fără răgaz pentru a câştiga afecţiunea şi aprobarea părinţilor lor, ori s-au revoltat
până într-atât încât să se teamă de succes.
Există cei care se comportă ca şi cum cineva ar număra fără răgaz punctele. Casa nu este
niciodată destul de curată. Ei nu simt niciodată plăcere după ce au făcut ceva pentru că sunt
convinşi că ar fi putut să facă mai bine. Ei resimt o adevărată panică dacă au făcut şi cea
mai mică eroare.
Şi apoi, există cei care trăiesc, ca şi Paul, o existenţă de eşec pentru că nu pot suporta
cuvântul „reuşită”. Pentru Paul, a reuşi ar fi însemnat să capituleze în faţa exigenţelor tatălui
său vitreg. Paul ar fi continuat probabil să eşueze în fiecare din slujbele lui dacă nu am fi
redus la tăcere vocea pe care o auzea mereu în el, cea a tatălui său vitreg.
Cuvintele ucigaşe
Unul din exemplele cele mai din cale afară de ravagii cauzate de abuzurile verbale mi-a fost
dat de Jean, 42 de ani, un seducător ofiţer de poliţie, care a participat la una din grupele
mele de la spital, cu mai mulţi ani în urmă. Autorităţile de poliţie din Los Angeles au cerut ca
el să fie spitalizat pentru că psihologul serviciului estima că Jean are un comportament
suicidar. La reuniunea echipei din spital am aflat că Jean se punea mereu în situaţii în care
îşi risca viaţa. De exemplu, el încercase recent să facă absolut singur o captură de droguri,
fără să apeleze la întărirea necesară. Fusese cât pe ce să fie ucis. Din exterior aceasta părea
ca un act eroic, dar, în realitate, era un comportament negândit şi iresponsabil. Expresia
circula printre colegii lui: Jean încerca să se sinucidă în timpul serviciului.
A fost nevoie de mai multe şedinţe de grup până să-i câştig încrederea lui Jean. Dar,
începând de atunci, noi am stabilit relaţii bune de lucru. Îmi amintesc încă foarte clar
şedinţa în cursul căreia el a evocat raporturile lui bizare cu mama sa:
„Tatăl meu a plecat când eu aveam doi ani pentru că era imposibil de trăit cu mama mea.
Plecarea lui nu a rezolvat de fapt lucrurile. Ea avea un caracter violent, şi era tot timpul
după mine, mai ales că se vedea că eram leit portretul tatălui meu. După câte îmi amintesc,
nu trecea o singură zi în care să nu-mi spună că ar fi preferat să nu mă fi născut niciodată.
În zilele bune, ea spunea: „Îi semeni leit netrebnicului de tatăl tău şi eşti la fel de stricat ca
el.” În zilele rele, erau lucruri ca: „Aş vrea să fii mort, tot aşa cum aş vrea ca tatăl tău să fie
mort, şi ca el să putrezească în fundul mormântului lui.”
I-am spus lui Jean că, după acest discurs, mama lui îmi părea perturbată.
„Este ceea ce credeam şi eu, dar cine este atent la cuvintele unui copil. O vecină cunoştea
situaţia. Ea a încercat să mă ajute să intru într-un orfelinat pentru că era convinsă că riscam
să fiu omorât de mama mea. Dar nimeni nu a ascultat-o, nici ea.”
El a făcut o pauză şi a scuturat capul:
„Nu credeam că toată această vorbărie continuă să mă muncească, dar mă simt cu totul
îngheţat de fiecare dată când îmi amintesc cum mă detesta ea.”
Mama lui Jean i-a trimis un mesaj foarte clar: ea nu-l voia pe el. în plus, tatăl lui era plecat
şi nu făcuse nici o încercare de a participa la viaţa fiului său; toate acestea îl întăreau în
convingerea că existenţa lui nu avea nici o valoare.
Prin acţiunile lui în forţele de poliţie, Jean, în mod inconştient, încerca să fie un fiu
ascultător, supus. În realitate, Jean încerca să-şi şteargă existenţa, să se sinucidă indirect,
pentru a o mulţumi pe mama sa. El ştia exact cum să o satisfacă pentru că ea îi spusese
explicit: „Aş prefera să fii mort.”
Această formă de abuz verbal produce o suferinţă şi o confuzie considerabile, dar, în plus,
ea poate să devină o profeţie care are tendinţa să se realizeze de la sine. Tendinţele
suicidare ale lui Jean sunt relativ frecvente la copiii unor asemenea părinţi. Pentru
aceşti adulţi, a privi în faţă raporturile toxice pe care le întreţin cu trecutul, a le
combate, este adesea literalmente o chestiune de viaţă şi de moarte.
Interiorizarea violenţelor verbale
Vexaţiunile provenind de la prieteni, dascăli, fraţi sau surori sau alţi membri de familie pot
să lase sechele, este indubitabil, dar copiii sunt înainte de toate vulnerabili la ceea ce
vine de la părinţii lor. În cele din urmă, părinţii sunt centrul universului pentru un
copil mic. Şi dacă părinţii voştri care ştiu totul gândesc rău despre voi ei trebuie că au
dreptate. Dacă mama spune tot timpul: „Tu eşti prost”, înseamnă cu sunteţi prost. Dacă
tata spune neîncetat „Tu nu eşti bun de nimic”, înseamnă că este adevărat. Un copil nu are
nici un recul pentru a se putea îndoi de aceste declaraţii.
Când luăm aceste opinii negative din gura persoanelor exterioare şi când le integrăm în
inconştientul nostru, le „interiorizăm”. Interiorizarea opiniilor negative – adică
schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” – stabileşte fundamentul unei proaste stime
de sine personale. Nu numai că abuzurile verbale alterează conştiinţa voastră
despre voi înşivă ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire, dar, în
plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi
viaţa voastră în lume. În a doua parte a acestei cărţi, vă voi arăta cum să învingeţi
previziunile paralizante făcând să se exteriorizeze tot ceea ce aţi interiorizat.

Părinţii deficienţi
Copiii au drepturi fundamentale inalienabile – dreptul de a fi hrăniţi, îmbrăcaţi, adăpostiţi şi
protejaţi. Dar, pe lângă aceste drepturi de ordin fizic, material, ei au dreptul de a fi hrăniţi
pe plan emoţional, de a fi respectaţi în sentimentele lor şi de a fi trataţi într-un mod
în care să-şi poată făuri sensul propriei lor valori.
Copiii au de asemenea dreptul de a fi îndrumaţi prin limitările cuvenite conduitei lor, au
dreptul de a face greşeli şi de a fi formaţi pentru disciplină fără a fi brutalizaţi fizic sau
emoţional.
În cele din urmă, copiii au dreptul să fie copii. Ei au dreptul să-şi petreacă primii
ani fiind jucăuşi, spontani şi iresponsabili. Natural, pe măsură ce copiii cresc, părinţii
afectuoşi le vor alimenta maturitatea dându-le anumite responsabilităţi, unele sarcini în
casă, dar niciodată în detrimentul copilăriei lor.
Rolul părinţilor în descoperirea lumii de către noi
Copiii absorb mesajele aşa cum buretele absoarbe un lichid, toate mesajele fără
discriminare, fie că sunt spuse prin cuvinte sau nu. Ei îşi ascultă părinţii, îi observă pe
părinţii lor şi imită comportamentul părinţilor lor. Dat fiind faptul că ei au puţine referinţe în
afara familiei lor, tot ceea ce învaţă acasă despre ei înşişi sau despre alţii se transformă în
adevăr universal şi se ancorează adânc în mintea lor. Modelele parentale sunt esenţiale
pentru simţul identităţii în formare al copilului – mai ales în momentul dezvoltării identităţii
masculine sau feminine. În pofida schimbărilor spectaculare survenite în aceşti ultimi 20 de
ani în domeniul rolurilor parentale, părinţii actuali au aceleaşi datorii ca şi odinioară
părinţii voştri:
Ei trebuie să satisfacă nevoile materiale ale copiilor lor.
Ei trebuie să-şi protejeze copiii de orice vătămări fizice.
Ei trebuie să răspundă nevoilor copiilor lor în materie de iubire şi de atenţie.
EI trebuie să-şi protejeze copiii de orice vătămare emoţională.
Ei trebuie să le ofere copiilor lor îndrumări de ordin moral.

Evident, această listă ar putea fi mult mai lungă, dar aceste cinci responsabilităţi sunt baza
unei educaţii competente. Părinţii toxici despre care vom vorbi nu merg decât rareori dincolo
de primul punct. Cei mai mulţi dintre ei suferă (sau au suferit) de adevărate probleme, de
instabilitate emoţională sau de dezordine mentală. Nu numai că ei sunt adesea în
incapacitate de a răspunde nevoilor copiilor lor, ci, în multe cazuri, ei contează pe copiii lor
pentru a avea grijă de nevoile lor, şi ei chiar cer aceasta.
Când un copil se vede forţat să ia asupra lui responsabilităţi care revin părinţilor lui, rolurile
familiale devin neclare, deformate sau inversate. Un copil pe care îl obligăm să devină un
părinte pentru el însuşi, sau chiar să devină un părinte pentru propriul lui părinte, nu mai
are un model spre care să se întoarcă pentru a învăţa să progreseze. Fără exemplu de rol
parental în această perioadă critică pentru dezvoltarea emoţională, identitatea personală a
copilului pleacă în derivă într-un ocean ostil de confuzie.
Laurent, 34 de ani, era proprietarul unui magazin de articole de sport. El a venit să mă
consulte pentru că era un birou de lucru şi pentru că suferea mult din cauza aceasta.
„Mariajul meu s-a prăbuşit pentru că eu petreceam prea mult timp lucrând. Sau nu era
prezent, sau lucram acasă. Soţia mea s-a săturat să trăiască cu un robot şi a plecat. Acum
situaţia începe din nou cu noua mea soţie care a intrat în viaţa mea. Faptul acesta mă
mâhneşte efectiv. Dar nu ştiu cum să încetinesc ritmul.”
Laurent mi-a mărturisit că îi era dificil să-şi exprime o emoţie, oricare ar fi aceea, şi în
deosebi sentimentele de tandreţe, de iubire. Cuvântul „a se distra”, îmi spuse el cu o mare
amărăciune, nu făcea parte din vocabularul lui.
„Aş fi vrut să ştiu cum s-o fac pe prietena mea fericită, dar de fiecare dată când vorbeam
împreună, eu făceam totdeauna aşa încât să port conversaţia spre muncă, şi aceasta o face
furioasă. Poate pentru că munca este singura treabă pe care nu o ratez.”
Timp de o jumătate de oră, Laurent s-a străduit să încerce să mă convingă că el rata în mod
lamentabil toate relaţiile lui:
„Femeile cu care ies nu încetează să se plângă de faptul că nu el acord destul timp şi
afecţiune. Este adevărat. Sunt o companie deplorabil, şi am fost un soţ mai mult decât
deplorabil.”

L-am oprit: „Şi aveţi despre dumneavoastră înşivă o imagine deplorabilă. S-ar spune că
singurul moment în care vă simţiţi bine este atunci când lucraţi. Pentru ce aceasta?”
„Este ceva ce ştiu să fac… şi o fac bine. Lucrez cam 75 de ore pe săptămână… Dar
totdeauna am lucrat cu îndârjire… de când eram copil. Vedeţi dumneavoastră, eu sunt cel
mai mare din trei băieţi. Cred că mama mea a avut un fel de depresie nervoasă când eu
aveam 8 ani. Mi-o amintesc pe mama veşnic îmbrăcată în ţinută de casă; nu vorbea
niciodată mult. În amintirile mele cele mai vechi o văd cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu o
ţigară în cealaltă, cu ochii ţintă la drăceştile ei filme seriale. Se ridica din pat după ce plecam
noi la şcoală. Mie îmi revenea deci să le pregătesc micul dejun fraţilor mei şi să am grijă să
ajungă la autobuzul pentru şcoală….”
[…]
Părinţii care le fură copiilor lor copilăria
Când era copil, Laurent se încovoia adesea sub responsabilităţi care reveneau de drept
părinţilor lui. Fiind forţat să crească prea repede şi prea devreme, el a fost privat de
copilăria lui. În timp ce prietenii lui băteau mingea afară, Laurent rămânea în casă pentru a
îndeplini sarcini care le reveneau părinţilor lui. Pentru a salva unitatea familiei, el a trebuit
să devină un adult în miniatură. El nu avea decât rareori ocazia să se joace sau să fie fără
griji. Cum propriile lui nevoi erau practic ignorate, el a învăţat să suporte
solitudinea şi lipsa de afecţiune negând că el ar avea şi cea mai mică nevoie
personală. El era acolo pentru alţii. El nu conta.

[…]

I-am spus lui Laurent că copiii care au fost forţaţi să-şi schimbe rolul, pe planul emoţional,
cu părinţii lor, aveau acest comportament tipic: ei păstrau în viaţa lor adultă un enorm
sentiment de culpabilitate şi un simţ al răspunderii excesiv. Ca adulţi, ei se aflau
adesea în capcana unui cerc vicios care îi făcea să accepte responsabilităţi pentru tot, să
eşueze inevitabil, să se simtă vinovaţi şi incapabili, şi să reacţioneze dublându-şi eforturile.
Este un ciclu epuizant, copleşitor, care nu încetează să agraveze acest sentiment de eşec.
Aservit, când era mic, de dorinţele părinţilor lui, Laurent a învăţat foarte devreme că el nu
era apreciat decât prin raport cu ceea ce făcea pentru restul familiei. Adult fiind, el a
transformat exigenţele externe ale părinţilor lui în demoni interiori care îl împingeau în
mod constant spre singurul teren pe care avea cât de cât valoare – munca.
Laurent nu avusese nici timpul şi nici modelul adecvat pentru a învăţa să dea şi să
primească afecţiune. În timpul copilăriei lui, viaţa lui emoţională rămăsese în
paragină(necultivată), şi el a închis pur şi simplu accesul la emoţiile lui. Din
nefericire, el descoperea că nu reuşea să regăsească calea spre acestea, chiar dacă dorea
acest lucru.
I-am spus lui Laurent că înţelegeam cât era de frustrant şi de deranjant să nu poată să se
deschidă nimănui relativ la emoţiile lui, dar am insistat să aibă mai multă indulgenţă
faţă de el. Nimeni nu-l învăţase aceasta când era tânăr şi era greu să înceapă s-o facă
absolut singur.
„Este ca şi cum aţi vrea să vă aşezaţi la pian ca să cântaţi un concert în timp ce nu ştiţi nici
să găsiţi do-ul! i-am spus eu. Sunteţi capabil să învăţaţi, dar trebuie să vă luaţi timp pentru
a începe cu începutul, pentru a vă exersa şi chiar a eşua odată sau de două ori.”

„Iertarea” în discuţie
La acest stadiu vă puteţi întreba: „Oare prima etapă nu este aceea de a-i ierta pe părinţii
mei?” Răspunsul meu este nu. Aceasta poate şoca, poate înfuria, speria sau tulbura pe mulţi
cititori. Noi am fost aduşi să credem, pentru cei mai mulţi dintre noi, exact contrariul – că
iertarea nu este primul pas spre vindecare.
În fapt nu este necesar să-i iertăm pe părinţii noştri pentru a ne simţi mai bine în
pielea noastră şi pentru a ne schimba viaţa!
Bineînţeles, eu sunt conştientă de faptul ca aceasta merge împotriva majorităţii principiilor
noastre, fie că acestea sunt religioase, spirituale, filosofice şi psihologice. Potrivit eticii
iudeo-creştine, „eroarea este umană; iertarea este divină”. Sunt conştientă, de asemenea,
de faptul că există mulţi experţi din domeniul psihoterapiilor şi al relaţiilor umane care cred
sincer că iertarea este nu numai prima etapă, ci adesea singura care este necesară pentru a
găsi o ieşire din conflictele noastre. Eu nu sunt deloc de acord.
La începutul carierei mele profesionale, şi eu credeam că a ierta pe persoanele care ţi-au
greşit, în special pe părinţi, era o parte importantă a procesului de vindecare. Îi încurajam
adesea pe pacienţi – dintre care mulţi erau grav maltrataţi, să-i ierte pe părinţii brutali sau
vinovaţi de maltratări. În plus, mulţi dintre pacienţii mei îşi începeau terapia anunţând că ei
i-au iertat deja pe părinţii lor toxici, dar eu descopeream că, cel mai adesea, ei nu se
simţeau mai bine cu toate acestea. Ei continuau să se simtă rău. Iertarea nu crease pentru
ei nici o schimbare semnificativă, nici durabilă. Ei făceau reflecţii de genul: „Poate că nu am
iertat suficient”; „Nu am iertat cu adevărat din adâncul inimii mele”; „Sunt eu oare incapabil
să fac ceva corect?”.
Aşa că am examinat cu seriozitate, îndelung, conceptul de iertare. Am început prin a mă
întreba dacă era posibil ca iertarea să compromită progresul în loc să-l favorizeze.
Mi-am dat imediat seama că existau două aspecte în iertare: faptul de a renunţa la nevoia
de răzbunare şi faptul de a absolvi de orice responsabilitate partea adversă vinovată. Nu mi-
a fost greu să accept ideea că oamenii vor să abandoneze nevoia lor de a răspunde cu
aceeaşi monedă. Răzbunarea este o motivaţie foarte normală, dar negativă. Ea vă închide
în visări obsesionale în care satisfacţia nu provine decât din loviturile date; ea creează
multă frustrare şi tristeţe; ea atacă starea voastră de bine emoţională. Oricare ar fi
dulceaţa pe care o poate oferi momentan răzbunarea, ea continuă să înteţească haosul
emoţional care vă separă de părinţii voştri, risipind astfel un timp şi o energie care sunt
preţioase. A da drumul nevoii voastre de răzbunare este dificil, dar este o etapă
sănătoasă.
Celălalt aspect al iertării nu îmi pare la fel de clar. Simţeam că exista nedreptate în a absolvi
necondiţionat pe cineva de faptele de care este vinovat, mai ales dacă a maltratat un copil
nevinovat. Pentru ce ar trebui „să iertaţi” un părinte care v-a terorizat şi maltratat, care a
făcut din copilăria voastră un infern? Cum aţi putea să ”uitaţi” că trebuia să vă întoarceţi
într-o casă sinistră şi să vă trataţi matern mama care era aproape totdeauna beată? Şi ar
trebui neapărat să „scuzaţi” un tată care v-a violat la vârsta de şapte ani?
Cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât îmi dădeam seama că această absolvire
era în realitate o altă formă de refuz: „Dacă iert, am putea face ca şi cum ceea ce s-a
întâmplat nu ar fi atât de grav.” Am ajuns să înţeleg că acest aspect al iertării împiedica de
fapt pe mulţi oameni să iasă din situaţia respectivă.
Capcana iertării
Unul din pericolele cele mai mari ale iertării, este acela că el diminuează capacitatea
voastră de a da drumul emoţiilor refulate. Cum să recunoaşteţi mânia voastră faţă de
un părinte pe care l-aţi iertat deja? Responsabilitatea nu poate merge decât în două direcţii:
spre exterior, spre persoanele care v-au făcut rău, sau spre interior, în voi înşivă. E nevoie
de un responsabil. Putem deci ierta pe părinţii noştri, pentru a ajunge, în schimb, să ne
detestăm pe noi înşine şi mai mult.
Am remarcat, de asemenea, că mulţi pacienţi se grăbesc să ierte pentru a evita o mare
parte din durerosul travaliu al terapiei. Ei cred că iertarea le-ar furniza o scurtătură spre
starea de mai bine. O mână dintre ei iertau, abandonau terapia şi se pomeneau şi mai
afundaţi în depresie sau angoasă.
Mulţi dintre aceşti pacienţi se agăţau de visele lor: „Tot ceea ce am de făcut este să iert, şi
voi fi vindecat; mental, pentru mine, totul va merge bine, toată lumea va iubi pe toată
lumea şi vom fi în sfârşit fericiţi.” Dar ei vor descopereau foarte adesea că această
promisiune de iertare goală nu a avut alt efect decât pe acela al unei amare decepţii. Unii
dintre ei au simţit un acces de stare de bine, dar care nu a durat, pentru că nimic nu s-a
schimbat în realitate nici în modul lor de a se simţi, nici în raporturile cu familia lor.
Îmi amintesc de o şedinţă deosebit de emoţionantă cu o pacientă numită Stephanie a cărei
experienţă ilustrează câteva probleme tipice ale iertării premature. Stephanie, 27 de ani,
era în momentul în care am întâlnit-o o creştină deosebit de practicantă în sânul comunităţii
„Born-again Christian”. La vârsta de 11 ani, Stephanie fusese violată de către tatăl ei vitreg.
El a continuat să abuzeze de ea până când mama ei l-a dat afară din casă (din alte motive)
un an mai târziu. În timpul următorilor patru ani, Stephanie a fost violentată de mai mulţi
dintre numeroşii amanţi ai mamei ei. Ea a plecat de acasă la 16 ani pentru a se prostitua.
Şapte ani mai târziu, ea a fost bătută de moarte de unul din clienţii ei. În cursul
convalescenţei ei, la spital, Stephanie a întâlnit un infirmier care a convins-o să se alăture
comunităţii lui religioase. Câţiva ani mai târziu, ea s-a căsătorit şi a avut un fiu. Ea încerca
realmente să înceapă viaţa de la început. Dar, în pofida noii ei familii, şi a noii ei religii,
Stephanie era foarte nefericită. Ea a petrecut doi ani în terapie, dar nu reuşise să iasă dintr-
o depresie. Atunci a venit să mă vadă pe mine.
Am luat-o pe Stephanie într-unul din grupurile mele compuse din victime de incest. Cu
prilejul primei ei şedinţe, Stepahnie ne-a afirmat că ea a făcut pace şi că l-a iertat pe tatăl ei
vitreg şi pe mama sa care s-a arătat atât de iresponsabilă şi atât de egoistă. Eu i-am spus
că, dacă voia să iasă din depresie, va trebui probabil să-şi ia iertarea „înapoi” pentru un
anumit timp, pentru a intra în contact cu mânia ei. Ea a afirmat că ea crede profund în
iertare, că ea nu are nevoie să izbucnească în mânie pentru a se simţi mai bine. Un conflict
destul de grav s-a născut între noi, în parte pentru că ei îi ceream să facă ceva dureros, dar
şi pentru că convingerile ei religioase mergeau împotriva nevoilor ei psihologice.
Stephanie îşi făcea travaliul ei psihologic în mod conştiincios, dar ea refuza să deschidă
vanele sentimentelor ei de furie. Totuşi, din ce în ce mai mult, ea izbucnea în mânie în locul
altora. De exemplu, într-o seară, ea l-a luat pe unul din membrii grupului în braţele ei,
spunându-i: „Tatăl tău a fost un monstru, îl urăsc!”
Câteva săptămâni mai târziu, proprie ei furie refulată a ieşit. Ea a urlat, a înjurat şi i-a
acuzat pe părinţii ei că i-au distrus copilăria şi i-au mutilat viaţa de adult. A trebuit să o ţin
în braţele mele în timp ce plângea în hohote. Am simţit cum corpul ei se destinde. Când a
fost mai calmă, am tachinat-o puţin: „Iată un mod de a te comporta!” Nu voi uita niciodată
răspunsul ei: „Presupun că Dumnezeu vrea ca eu să mă vindec mai mult decât vrea ca eu să
iert.” Acea seară a marcat o turnantă în viaţa ei.
Deveniţi adulţi, copiii pot ierta părinţilor lor toxici, dar este mai bine să o facă la
sfârşitul– nu la începutul – remanierii emoţionale a psihoterapiei. Aceste persoane
au nevoie să izbucnească în mânie apropo de ce li s-a întâmplat. Ele au nevoie să plângă
pentru faptul că nu au primit niciodată iubirea de care aveau nevoie de la părinţii lor. Ele au
nevoie să înceteze să se subestimeze sau să oculteze relele care li s-a făcut. Prea adesea,
„Iartă şi uită” înseamnă: „Fă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”
Cred, de asemenea, că iertarea nu este justificată decât atunci când părinţii fac ceva pentru
a o merita. Părinţii cei mai toxici, cei mai deranjanţi, trebuie să recunoască ce s-a întâmplat,
să-şi asume responsabilitatea şi să-şi arate dorinţa şi voinţa lor de a evolua. A ierta
unilateral părinţilor care continuă să vă maltrateze, care ignoră în mare partea realitatea
sentimentelor voastre, şi care continuă să vă încarce cu responsabilitatea faptelor lor rele,
înseamnă a risca compromiterea gravă a travaliului emoţional care trebuie să fie îndeplinit.
Dacă unul dintre părinţii voştri sau amândoi sunt morţi, veţi trata sechelele din copilăria
voastră iertându-vă vouă înşivă şi relaxând influenţa pe care o aveau ei asupra stării
voastre emoţionale de bine.
La acest stadiu, mulţi se tem că neiertând părinţilor lor, rămân cu amărăciune şi mânie
pentru tot restul vieţii lor. Este exact contrariul. Ceea ce am constatat de-a lungul anilor,
este faptul că pacea minţii şi a emoţiilor se întâmplă atunci când ne sustragem
controlului părinţilor noştri toxici, fără a-i fi iertat neapărat. Şi nu ne putem sustrage lor
decât după ce ne-am ocupat de propriile noastre sentimente intense de revoltă şi de durere,
şi după ce am pus responsabilităţile la locul lor, adică pe umerii lor.
A DEVENI ADULT
fuziunea părinţi toxici – copii victime în discuţie
Copiii părinţilor toxici au o asemenea nevoie de aprobare încât aceasta îi împiedică
să trăiască aşa cum vor. Este adevărat că subzistă între majoritatea adulţilor şi părinţii lor
o anumită fuziune. Dacă sunt întrebaţi: „Sunteţi capabili să aveţi propriile voastre gânduri,
să întreprindeţi propriile voastre acţiuni, să simţiţi propriile voastre sentimente fără să luaţi
în considerare în nici un fel speranţele şi ambiţiile părinţilor voştri?”, puţini sunt cei care ar
putea să răspunde printr-un „da” categoric. În fapt, într-o familie sănătoasă, o anumită doză
de fuziune este benefică. Aceasta ajută la crearea sentimentelor de apartenenţă, de
comuniune familială. Cu toate acestea, chiar şi în familiile sănătoase, această influenţă
poate să meargă prea departe. Iar în familiile toxice, ea depăşeşte complet limitele juste.
Unii pacienţi se simt deranjaţi sau ofensaţi când le sugerez posibilitatea unei legături
autodistructive cu părinţii lor. Şi totuşi acesta este un conflict curent. Puţini sunt indivizii
care au evoluat suficient pentru a fi complet responsabili de propria lor viaţă şi
complet degajaţi de nevoia de aprobare parentală. Majoritatea dintre noi au
părăsit casa din p.d.v. fizic, dar suntem puţini cei care am părăsit-o emoţional.
Există fundamental două feluri de fuziune. Prima constă în a ceda în continuu părinţilor
voştri pentru a-i linişti. Oricare ar fi nevoile voastre proprii, dorinţele voastre proprii, nevoile
şi dorinţele părinţilor voştri trec totdeauna pe primul loc.
A doua constă în a face exact contrariul. Puteţi fi, de asemenea, sub influenţa acestei
fuziuni atunci când urlaţi contra părinţilor voştri, când îi ameninţaţi sau când vă
detaşaţi complet de ei. În acest caz, oricât de contradictorie vă pare aceasta, părinţii
voştri păstrează un control enorm asupra modului în care vă simţiţi şi în care vă
comportaţi. Atât timp cât continuaţi să reacţionaţi atât de puternic contra lor, voi le
acordaţi puterea de a vă contraria, ceea ce le permite să vă controleze.
Este greu de determinat gradul de fuziune pe care aceşti adulţi îl trăiesc în fapt cu părinţii
lor, şi vom găsi mai departe o serie de sugestii care permit să sesizăm mai bine influenţa pe
care încă o au aceşti părinţi asupra planului de opinii, de sentimente şi de comportamente.
Utilizaţi-le ca revelatori pentru a face să apară convingerile, sentimentele şi
comportamentele care au tendinţa să vă năpădească, să vă intoxice.
Convingerile familiale fuzionale
Aşa cum am văzut în cap. VIII, credinţele sunt atitudini, percepţii şi concepte profund
înrădăcinate, apropo de oameni, de relaţii şi de morală. Înainte de a întreprinde un demers
spre un progres sau o schimbare de viaţă, este esenţial să luăm cunoştinţă de conexiunile
care pot exista între credinţe eronate, sentimente negative şi comportamente
autodistructive.
De exemplu, o convingere ca aceasta: „Eu nu pot câştiga niciodată, părinţii mei sunt cei mai
puternici.”, prezintă mari riscuri de a face din voi o femeie sau un bărbat descumpănit,
temător, frustrat şi depăşit de evenimente. Încercând să vă apăraţi contra acestor
sentimente, veţi fi înclinaţi să acceptaţi toate reproşurile, să cedaţi dorinţelor părinţilor
voştri şi, dacă vreţi să le evitaţi prezenţa, veţi avea tendinţa să fugiţi, să recurgeţi poate la
tot felul de subterfugii, ca drogul sau alcoolul.
A identifica unele din aceste convingeri care susţin sentimentele şi
comportamentele voastre este important aşadar şi, dacă unele din aceste fraze par să
corespundă cazului vostru, ele pot facilita o reală conştientizare. De exemplu, în ceea ce
priveşte relaţiile voastre cu părinţii voştri, voi credeţi poate că:
– Mie îmi revine să-i fac pe părinţii mei fericiţi.
– Mie îmi revine să-i fac pe părinţii mei mândri.
– Eu sunt totul pentru părinţii mei.
– Părinţii mei nu ar putea supravieţui fără mine.
– Eu nu aş putea supravieţui fără părinţii mei.
– Dacă le-aş spune adevărul părinţilor mei în legătură cu divorţul meu (avortul,
homosexualitatea, ateismul logodnicei mele…), aceasta i-ar omorî.
– Dacă m-aş opune părinţilor mei, i-aş pierde pentru totdeauna.
– Dacă le-aş spune cât m-au făcut să sufăr, mă vor radia din existenţa lor.
– Eu nu trebuie nici să spun, nici să fac ceva ce i-ar putea face să sufere pe părinţii mei.
– Sentimentele părinţilor mei sunt mai importante decât ale mele.
– Nu merită să discut cu părinţii mei pentru că aceasta nu ne-ar duce nicăieri.
– Măcar dacă părinţii mei s-ar schimba, m-aş simţi mai bine în pielea mea.
– Trebuie să-mi răscumpăr greşeala faţă de părinţii mei pentru răutatea mea.
– Dacă aş putea măcar să-i fac să înţeleagă cât rău îmi fac, ştiu că ei ar acţiona altfel.
– Orice ar fi făcut, ei sunt întotdeauna părinţii mei şi eu trebuie să-i cinstesc.
– Părinţii mei nu au nici un control asupra existenţei mele. Eu mă lupt neîncetat contra lor.
Dacă un anumit număr din aceste convingeri vă sunt familiare, relaţia voastră cu
părinţii voştri este încă fuzională. Oricât de greu de acceptat pare, toate aceste
opinii sunt autodistructive. Ele vă împiedică să fiţi o persoană distinctă şi
independentă. Ele agravează dependenţa şi vă deposedează de maturitatea
voastră de adult. Mai multe din aceste credinţe vă fac complet răspunzători de dispoziţia şi
de starea de bine a părinţilor voştri. Când părinţii toxici se simt rău, ei caută adesea să
le reproşeze altora, şi aceşti alţii sunt de obicei copiii lor. Dacă vi s-a inculcat credinţa
că sentimentele părinţilor voştri depind de voi, voi credeţi probabil şi că stă în puterea
voastră să-i „faceţi” – pe ei şi adesea pe toată lumea – fericiţi sau trişti.
Mulţi specialişti în comportamentul uman susţin că nu poate cineva să „facă” să simtă ceva
pe altcineva – că fiecare persoană este total responsabilă de ceea ce „alege” să simtă. Nu
aşa am constatat eu în practica mea. Voi avem un efect asupra sentimentelor oamenilor de
care suntem legaţi. Dar a avea un efect nu este acelaşi lucru cu a fi responsabil de
sentimentele lui. După cum vouă vă incumbă să găsiţi modurile de a vă reconforta când
cineva vă face rău, tot aşa părinţilor voştri le incumbă să găsească modurile lor proprii
pentru a se simţi mai bine când cineva le face rău.
De exemplu, dacă faceţi ceva care nu este nici brutal, nici abuziv, dar care totuşi îi
întristează pe mama sau pe tatăl vostru – ca o căsătorie pe care părinţii voştri o dezaprobă
sau o slujbă departe de ei -, lor le revine să găsească mijloacele pentru a se simţi mai bine.
Voi aveţi pe deplin dreptate să spuneţi ceva de genul: „Sunt dezolat că eşti contrariat”, dar
nu vă revine vouă responsabilitatea de a vă schimba planurile în singurul scop de a menaja
sentimentele părinţilor voştri. Când vă ignoraţi nevoile voastre pentru binele sentimentelor
mamei sau tatălui vostru, voi acţionaţi împotriva nu numai a intereselor voastre, ci şi ale
lor. Mânia şi resentimentul pe care îl simţiţi în mod inevitabil nu pot să nu aibă consecinţe
asupra relaţiilor voastre. Şi dacă eforturile voastre pentru a vă face părinţii fericiţi eşuează,
vă veţi simţi vinovat şi incapabil.
Când vă fondaţi majoritatea deciziilor din viaţa voastră pe efectul pe care ele îl vor
avea asupra părinţilor voştri, voi renunţaţi la liberul vostru arbitru. Dacă
sentimentele lor trec pe primul loc, atunci ei sunt la comandă în viaţa voastră şi vă
împiedică să vă simţiţi un adevărat adult vizavi de părinţii voştri.
Anunțuri
Câteodată, unii dintre vizitatorii tăi pot vedea un anunț publicitar aici
Poți ascunde aceste anunțuri în întregime prin actualizarea la unul din planurile noastre
plătite.