Calculatorul

Un calculator, numit și sistem de calcul, computer sau ordinator, este o mașină de

prelucrat date și informații conform unei liste de instrucțiuni numită program. În zilele
noastre calculatoarele se construiesc în mare majoritate din componente electronice și
de aceea cuvântul „calculator” înseamnă de obicei un calculator electronic.
Calculatoarele care sunt programabile liber și pot, cel pu țin în principiu, prelucra orice
fel de date sau informații se numesc universale (engleză general purpose, pentru
scopuri generale). Calculatoarele actuale nu sunt doar ma șini de prelucrat informa ții, ci
și dispozitive care facilitează comunicația între doi sau mai mulți utilizatori, de exemplu
sub formă de numere, text, imagini, sunet sau video sau chiar toate deodată
(multimedia).
Știința prelucrării informațiilor cu ajutorul calculatoarelor se
numește informatică (engleză Computer Science). Tehnologia necesară pentru folosirea
lor poartă numele Tehnologia Informației, prescurtat TI sau IT (de la termenul
englezesc Information Technology).
În principiu, orice calculator care deține un anumit set minimum de func ții (altfel spus,
care poate emula o mașină Turing) poate îndeplini funcțiile oricărui alt asemenea
calculator, indiferent că este vorba de un PDA sau de un supercalculator. Această
versatilitate a condus la folosirea calculatoarelor cu arhitecturi asemănătoare pentru
cele mai diverse activități, de la calculul salarizării personalului unei companii până la
controlul roboților industriali sau medicali (calculatoare universale).

Cuprins
[ascunde]

 1Istoric

 2Arhitectura von Neumann

 3Circuite digitale (hardware)

 4Memorare de date

 5Periferice de intrare/ieșire

 6Instrucțiuni (software)

o 6.1Programe

o 6.2Biblioteci și sisteme de operare

 7Variante constructive de calculatoare

 8Utilizare

o 8.1Rețele de calculatoare și Internetul

 9Vezi și

 10Legături externe

 11Bibliografie

Istoric[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria mașinilor de calcul
Cel mai vechi mecanism cunoscut care se pare că putea func ționa ca o ma șină de
calculat se consideră a fi mecanismul din Antikythira, datând din anul 87 î.e.n. și
folosit aparent pentru calcularea mișcărilor planetelor. Tehnologia care a stat la baza
acestui mecanism nu este cunoscută.
Odată cu revigorarea matematicii și a științelor în timpul Renașterii europene au
apărut o succesiune de dispozitive mecanice de calculat, bazate pe
principiul ceasornicului, de exemplu mașina inventată de Blaise Pascal. Tehnica de
stocare și citire a datelor pe cartele perforate a apărut în secolul al XIX-lea. În
același secol, Charles Babbage este cel dintâi care proiectează o mașină de calcul
complet programabilă (1837), însă din păcate proiectul său nu va prinde roade, în
parte din cauza limitărilor tehnologice ale vremii.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, nevoile de calcul ale comunității științifice
erau satisfăcute de calculatoare analoage, foarte specializate și din ce în ce mai
sofisticate. Perfecționarea electronicii digitale (datorată lui Claude Shannon în anii
1930) a condus la abandonarea calculatoarelor analogice în favoarea celor digitale
(numerice), care modelează problemele în numere (bi ți) în loc de semnale electrice
sau mecanice. Este greu de precizat care a fost primul calculator digital; realizări
notabile au fost: calculatorul Atanasoff-Berry, mașinile Z ale germanului Konrad
Zuse - de exemplu calculatorul electromecanic Z3, care, de și foarte nepractic, a fost
probabil cel dintâi calculator universal, apoi calculatorul ENIAC cu o arhitectură
relativ inflexibilă care cerea modificări ale cablajelor la fiecare reprogramare, precum
și calculatorul secret britanic Colossus, construit pe bază de lămpi și programabil
electronic.
Echipa de proiectare a ENIAC-ului, recunoscând neajunsurile acestuia, a elaborat o
altă arhitectură, mult mai flexibilă, care a ajuns cunoscută sub numele de arhitectura
von Neumann sau „arhitectură cu program memorat“. Aceasta stă la baza aproape
tuturor mașinilor de calcul actuale. Primul sistem construit pe arhitectura von
Neumann a fost EDSAC.
În anii 1960 lămpile (tuburile electronice) au fost înlocuite de tranzistori, mult mai
eficienți, mai mici, mai ieftini și mai fiabili, ceea ce a dus la miniaturizarea și ieftinirea
calculatoarelor. Din anii 1970, adoptarea circuitelor integrate a coborât și mai mult
prețul și dimensiunea calculatoarelor, permițând printre altele și
apariția calculatoarelor personale de acum.

Arhitectura von Neumann[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectura von Neumann
Deși design-ul și performanțele calculatoarelor s-au îmbunătă țit dramatic în
comparație cu anii 1940, principiile arhitecturii von Neumann sunt în continuare
la baza aproape tuturor mașinilor de calcul contemporane. Ea este denumită a șa
după renumitul matematician austro-ungar John von Neumann.
Această arhitectură descrie un calculator cu patru module importante: unitatea
aritmetică-logică (UAL), unitatea de control (UC), memoria centrală și
dispozitivele de intrare/ieșire (prescurtat I/E). Acestea sunt interconectate cu un
mănunchi de fire numit magistrală pe care circulă datele de calcul și datele de
program (instrucțiuni) și sunt conduse în tactul unui ceas (șir de impulsuri
continuu).
Conceptual, memoria unui calculator poate fi văzută ca o mul țime de „celule“
numerotate. Fiecare celulă primește drept adresă un număr unic propriu; ele pot
înmagazina o cantitate mică, prestabilită de informa ție. Informa ția poate fi ori o
instrucțiune, ori date propriu-zise. Instrucțiunile spun calculatorului ce să facă, iar
datele sunt acele informații care trebuie prelucrate conform cu instruc țiunile. În
principiu orice celulă poate stoca (memora) atât instruc țiuni cât și date.
Interesant este și cazul când una sau mai multe instruc țiuni, deja stocate în
memorie, sunt privite de către alte instrucțiuni drept date de prelucrat/modificat și
sunt deci ele însele modificate dinamic („în mers“), după necesitate.
Alte arhitecturi întrebuințate la calculatoarele de uz general sunt de
exemplu arhitectura Harvard și arhitectura Dataflow.

Circuite digitale (hardware)[modificare | modificare sursă]

Principiile de mai sus pot fi implementate cu o varietate de tehnologii - de ex.
mașina lui Babbage era alcătuită din componente mecanice. Însă singura
asemenea tehnologie care s-a dovedit suficient de practică este cea a circuitelor
digitale (numerice), circuite electronice care pot efectua opera ții din algebra
booleană și aritmetica binară. Dar primele „circuite” digitale
foloseau relee electromecanice pentru a reprezenta stările "0" (blocat) și "1"
(conducție), aranjate în porți logice. Releele au fost repede înlocuite cu lămpi
electronice - tuburi electronice cu vid, dispozitive 100% electronice, folosite până
atunci în electronica analogă pentru proprietă țile lor de amplificare, dar care au
putut fi utilizate și drept comutatoare (elemente de bază în construc ția
calculatoarelor) de stare, 1→0 sau 0→1.
Aranjând corect porți logice binare , se pot construi circuite care execută și
funcții mai complexe, de exemplu sumatoare. Sumatorul electronic adună două
numere folosind același procedeu (în termeni informatici, algoritm) învățat de
copii la școală: se adună fiecare cifră corespondentă, iar „transportul” este
transmis către cifrele din stânga. În consecință, reunind mai multe asemenea
circuite, se pot obține o UAL și o unitate de control complete. CSIRAC, unul din
primele calculatoare bazate pe arhitectura von Neumann și probabil cel mai mic
asemenea calculator posibil, avea circa 2000 de lămpi (tuburi) - deci chiar și
pentru sisteme minimale e nevoie de un număr considerabil de componente.

Un circuit integrat văzut la microscop

Lămpile electronice erau caracterizate de câteva limitări severe în folosirea lor

pentru construcția porților logice: erau scumpe, puțin fiabile, ocupau mult spa țiu
și consumau cantități mari de curent. Deși erau incredibil de rapide fa ță
de releele electromecanice, aveau și ele totuși o viteză de operare relativ
limitată. Astfel că începând din anii 1960 lămpile (tuburile electronice) au fost
înlocuite cu tranzistori, dispozitive ce funcționau asemănător, însă erau mult mai
mici, mai rapide, mai fiabile, mai puțin consumatoare de curent și mult mai
ieftine.
Din anii 1960-'70, tranzistorul a fost și el înlocuit cu circuitul integrat, care
conținea mai mulți tranzistori, și firele de interconectare corespunzătoare, pe o
singură plăcuță de siliciu (numită cip). Din anii '70, UAL-urile combinate cu unități
de control (UC) au fost produse unitar ca circuite integrate,
numite microprocesoare, sau CPU (Central Processing Unit/unitate de
procesare centrală). În timp, densitatea tranzistorilor din circuitele integrate a
crescut incredibil, de la câteva zeci, în anii 70, până la peste 100 de milioane de
tranzistoare pe circuit integrat, la procesoarele Intel și AMD din anul 2005.

Memorare de date[modificare | modificare sursă]

Lămpile electronice și tranzistorii pot fi folosite și pentru construirea de memorii -
așa-numitele circuite flip-flop sau „basculante bistabile” (CBB), și chiar sunt
folosite pentru mici circuite de memorie de mare viteză, numite „cu acces direct”.
Însă puține designuri de calculatoare au folosit bistabile pentru grosul nevoilor
de memorie, memorii de amploare. Primele calculatoare foloseau tuburi
Williams - în esență proiectând puncte pe un ecran TV și citindu-le din nou mai
târziu, sau linii de mercur, în care datele erau depozitate sub formă de unde
sonore care parcurgeau tuburi cu mercur la viteză mică (comparativ cu viteza de
operare a mașinii). Aceste metode destul de neproductive au fost înlocuite cu
dispozitive de stocare (memorare) în mediu purtător magnetic, de
exemplu memoria cu miezuri magnetice de formă inelară, în care un curent
electric era folosit pentru a induceun câmp magnetic remanent (dar slab) într-un
material feros, care putea fi citit ulterior, după necesitate pentru a folosi datele. În
cele din urmă a apărut memoria dynamic random access memory , DRAM.
DRAM-ul este format din bănci (mulțimi grupate) de condensatori, componente
electrice care pot reține o sarcină electrică pentru o anumită durată de timp.
Scrierea informației într-o astfel de memorie se face prin încărcarea
condensatorilor cu o anumită sarcină electrică, iar citirea prin determinarea
(„măsurarea”) sarcinii acestora (dacă este încărcat sau descărcat).

Periferice de intrare/ieșire[modificare | modificare sursă]

„I/E” („intrare-ieșire”), sau în engleză I/O (de la input/output), este termenul
general pentru acele dispozitive prin care un calculator prime ște informa ții din
lumea exterioară, inclusiv instrucțiuni despre ce să facă, sau trimite înapoi (în
afară) rezultatele calculelor sau operațiilor logice pe care le-a efectuat.
Rezultatele pot fi destinate ca informații oamenilor, sau pot fi folosite în mod
direct (nemijlocit) drept decizii în dirijarea altor ma șini; de exemplu în cazul
unui robot industrial, cel mai important dispozitiv de ieșire (dispozitiv E) al
calculatorului (de robot) înglobat în el creează comenzile detailate necesare
pentru toate operațiile (mișcările) mecanice ale robotului propriu-zis.
Prima generație de calculatoare era echipată cu o gamă de dispozitive I/E destul
de limitată și cu viteză de execuție redusă; de exemplu, pentru
introducerea datelor de calcul și a instrucțiunilor de program se folosea în
principal un cititor de cartele perforate sau un dispozitiv asemănător, iar pentru
afișarea rezultatelor se folosea o imprimantă, de obicei
un teleimprimator modificat de tip „telex”. De-a lungul timpului însă au apărut o
imensă diversitate de dispozitive I/E. Pentru calculatorul personal de azi, cele
mai comune modalități de introducere directă a datelor
sunt tastaturile și mausurile, iar principalul mijloc prin care calculatorul prezintă
informații către utilizator sunt monitoarele, deși imprimantele sau dispozitivele de
generat sunet sunt folosite și ele în mod obi șnuit. Alte dispozitive sunt
specializate pentru numai anumite tipuri de intrări sau ie șiri, de exemplu aparatul
foto digital și scanerul.
Două categorii principale de dispozitive sunt:

 dispozitivele secundare de stocare: dischetele, unitățile CD, DVD, discurile

dure și altele; capacitățile de stocare a datelor pot diferi foarte mult între ele.

 precum și dispozitivele pentru conectarea la rețele de calculatoare.

Posibilitatea de a interconecta calculatoarele pentru a transfera date și
informații între ele a deschis calea unei mulțimi de noi aplica ții. Internetul, și
aici în special World Wide Web, permit miliardelor de calculatoare de pe glob
 să se lege unele cu altele pentru a transfera între ele informa ții de toate
tipurile.

Instrucțiuni (software)[modificare | modificare sursă]

Vezi articolul principal Software
Instrucțiunile interpretate de către unitatea de control și executate de UAL nu
seamănă deloc cu limbajul uman. Calculatorul cunoa ște prin construc ție un
set relativ mic de instrucțiuni elementare, care sunt simple, bine definite și
neambigue. Exemple de instrucțiuni sunt: „copiază con ținutul celulei de
memorie 5 și plasează rezultatul în celula 10”, „adună conținutul celulei 7 cu
conținutul celulei 13 și plasează rezultatul în celula 6”, „dacă con ținutul
celulei 999 este 0 (zero), următoarea instrucțiune de executat se găse ște
memorată în celula 30”, dacă nu, „se urmează secven ța ( șirul de instruc țiuni)
mai departe”.
Instrucțiunile calculatorului se împart în patru mari categorii:

1. mutare de date dintr-o locație în alta (instrucțiuni de transfer),

2. executare de operații aritmetice și logice asupra datelor

(instrucțiuni aritmetice, instrucțiuni logice),

3. testare a unor condiții, de exemplu „conține celula de memorie nr. 999

un 0?” (instrucțiuni de testare sau de condiție),

4. modificare a secvenței (șirului) de operații (instruc țiuni

de comandă propriu-zise).
În calculator instrucțiunile „externe” sunt memorate și deci reprezentate
în cod binar, la fel ca și toate celelalte date de calcul (numere, litere,
simboluri). De exemplu, codul în limbaj-mașină pentru una din opera țiile
de copiere într-un microprocesor fabricat de firma Intel este 10110000, „1” și
„0” fiind cele două valori logice binare „în țelese” de microprocesor (computer,
mașină). În completarea exemplului de mai sus, se poate intui că o
instrucțiune de adunare în respectivul Intel-microprocesor trebuie să fie
reprezentată altfel decât cea de copiere, de exemplu 01001110. Mul țimea
de instrucțiuni implementate într-un calculator (computer) formează și este
numit limbajul mașină al acelui calculator.
Simplificat vorbind, dacă două calculatoare au CPU-uri (unită ți centrale de
procesare) care răspund la fel la același set de instruc țiuni, programele
(executabile) scrise pentru unul pot rula și pe celălalt aproape fără modificări,
dar de exemplu cu viteze diferite. Ușurința portabilității este o motivație
pentru proiectanții de calculatoare ca ei să nu modifice radical design-urile
existente, decât pentru motive serioase.
Programe[modificare | modificare sursă]
Programele de calculator sunt listele de instrucțiuni de executat de către un
calculator. Acestea pot număra de la câteva instruc țiuni, care îndeplinesc o
sarcină simplă, până la milioane de instrucțiuni pe program (unele din ele
executate repetat), plus tabele de date. Un calculator personal curent din
anul 2008 din categoria sub 1.000 euro este capabil să execute peste 4
miliarde de instrucțiuni pe secundă. Compunerea sau scrierea acestor
programe este efectuată de către programatori, care pot fi profesioniști,
semiprofesioniști sau și amatori, în funcție de temele de rezolvat și mediul de
dezvoltare.
În practică, programele nu se mai scriu demult în limbajul mașină al
calculatorului. Scrierea în limbaj-mașină era extrem de laborioasă și erorile
se puteau strecura ușor, ceea ce putea provoca scăderea productivită ții la
programare. Actualmente programele dorite sunt de obicei descrise/scrise
într-un limbaj de programare de nivel mai ridicat (superior), care, înainte de a
putea fi executat, este tradus automat în limbaj-mașină de către programe
specializate (interpretoare și compilatoare), adică într-o „limbă” inteligibilă
mașinii de calcul (computerului).
Unele limbaje de programare sunt foarte strâns legate de limbajul ma șină de
la baza calculatorului, ca de ex. limbajul de asamblare, de aceea sunt numite
limbaje de „nivel jos”. La cealaltă extremă se situează limbajele de „nivel
înalt”, de ex. C++, Java, Lisp, Visual Basic ș.a. Acestea oferă programatorilor
posibilitatea operării cu concepte foarte abstracte, complexe, a căror
implementare concretă la nivelul de jos nu mai interesează (dacă
interpretorul sau compilatorul funcționează corect). Limbajul ales pentru o
anume problemă depinde în primul rând chiar de natura problemei, de
competența profesională a programatorilor, de disponibilitatea uneltelor de
proiectare precum și de bugetul disponibil.
Programele mai sunt numite și software, ele putând fi memorate permanent
sau/și doar memorabile temporar; însă software-ul poate include, pe lângă
programele propriu-zise, și material auxiliar, cum ar fi date grafice, în cazul
unui joc pe calculator.
Instrumentele moderne de proiectare software precum și tehnicile de
programare ce pun accentul pe reutilizarea codului (de ex. programarea
orientată pe obiecte) fac posibilă realizarea unor programe complexe,
constituite din zeci de milioane de instrucțiuni; de
exemplu browserul Firefox al organizației Mozilla se compune din peste 2
milioane de linii de cod în limbajul C++. Gestiunea acestor programe
complexe face obiectul unei științe numite ingineria programării.
Biblioteci și sisteme de operare[modificare | modificare sursă]
Nu cu mult timp după dezvoltarea calculatorului s-a constatat că acelea și
rutine (părți de program (subprograme) cu scop bine definit) se pot uneori
folosi în mai multe programe diferite; un exemplu fiind calcularea unor func ții
matematice. Din motive de eficiență, versiunile standard ale acestor rutine au
început să fie adunate în biblioteci de programe (în engleză: library, libraries)
și puse la dispoziția tuturor celor interesați. Un alt set foarte necesar de
rutine s-a dovedit a fi comunicarea cu diversele dispozitive de I/E (disp.
periferice de intrare/ieșire).
În anii 1960 calculatoarele au început să fie folosite pe larg în industrie și
economie, iar un calculator a putut fi folosit la executarea simultană a multor
sarcini, prin intercalarea în timp a programelor. Curând a apărut și software
(sistem de program cu instrucțiuni) specializat în automatizarea planificării
acestor sarcini. Combinația între un software gestionar al hardwareului și un
software planificator de sarcini a devenit cunoscută sub numele de „sistem
de operare” (engleză: operating system). Un prim exemplu de sistem de
operare a fost sistemul OS/360 al companiei americane IBM.
Următorul pas major a fost partajarea timpului (time sharing), prin care mai
mulți utilizatori (clienți) pot folosi o mașină simultan. Pentru aceasta
programele fiecăruia se păstrează în memorie, executându-se pe rând
porțiuni din aceste programe pentru o perioadă scurtă de timp („felie de
timp”, time slice), astfel oferind fiecărui utilizator (client) iluzia că computerul
lucrează doar pentru el. Modul de stocare (memorare) a datelor a evoluat și
el, apărând conceptul de „sistem de fișiere” (file system), în care fișierele
sunt dispuse pe purtătorul de date într-o structură ierarhică de „directoare”
sau „dosare”.
O adăugire majoră în domeniul sistemelor de operare a fost acum câ țiva ani
o interfață grafică cu utilizatorul (engleză: graphic user interface, GUI).
În afara acestor funcții de bază sistemele de operare con țin deseori și o trusă
de unelte suplimentare, care parțial sunt extrem de func ționale și
complexe/sofisticate.
Calculatoarele integrate vin cu sisteme de operare mult mai mici și mai
limitate în funcțiuni, unele chiar fără sistem de operare. În acest caz
programul foarte specializat care le conduce efectuează chiar el toate
operațiile necesare.

Variante constructive de
calculatoare[modificare | modificare sursă]
Calculatoarele de astăzi se produc în numeroase forme și prezentări:

 Probabil cel mai familiar este calculatorul personal (de tip PC sau și
altele) cu subvariantele sale constructive:

 „staționare” (în engleză:) desktop, tower, all-in one ș.a.

 „portabile”: laptop, notebook, netbook ș.a.

 Calculatoarele tabletă (de tip PC și altele).

 Următoarele dispozitive de dată mai recentă sunt în sine tot calculatoare
programabile (fie numai în fabrică, fie și de către utilizator): toate
telefoanele portabile celulare de tip smartphone, toate calculatoarele de
tip tabletă, unele playere multimedia ca de ex. cele de tip iPod de la
compania Apple; unii producători oferă și tipuri combinate, de ex.
un notebook cu tastatura detașabilă poate fi utilizat și drept calculator
tabletă.

 Calculatoare simple, de exemplu cele de buzunar.

 Calculatoare rapide, folosite la așa-numitele „ferme” de servere; de obicei

acestea nu sunt deservite de utilizatori umani și deci nu este necesar să
fie ergonomice. Pentru ele se folosește deseori forma de paralelipiped,
care permite o stivuire compactă.

 Calculatoare profesioniste de mare viteză și mari dimensiuni, cum sunt

cele de tip mainframe.

 Aparate și dispozitive speciale: console de jocuri electronice; case

electronice de încasat; afișoare de cărți și medii electronice de tip E-
book; scanerele, imprimantele, chiar și televizoarele și aparatele de
redare DVD și Blu-ray actuale conțin elemente digitale de control care
sunt, într-un fel, componente de calcul; roboți de toate genurile;
elementele de comandă pentru mașini-unelte de tip CNC și multe altele.

 Cea mai răspândită formă este însă cea a calculatorului integrat

(embedded), adică înglobat complet în dispozitivul pe care îl comandă.
Acesta este în general preprogramat din fabrică, iar utilizatorul nu
primește posibilitatea să-i schimbe programul. Multe mașini și aparate, de
la avioanele de luptă până la aparatele foto digitale și la aparatele de
navigație bazate pe sistemul GPS, sunt controlate de calculatoare
integrate. Un alt exemplu de calculator integrat este calculatorul de
bord al automobilelor.

Utilizare[modificare | modificare sursă]

Primele calculatoare electronice digitale, fiind foarte mari și scumpe, erau
folosite la calcule științifice complicate, de multe ori pentru scopuri
militare. ENIAC-ul a fost proiectat pentru calculul tirurilor de artilerie, dar a
fost folosit și la calculul densităților transversale de neutroni, în
proiectarea bombei cu hidrogen. Multe din supercalculatoarelecontemporane
sunt folosite pentru simulări de arme nucleare. Alte calculatoare au fost
utilizate în criptanaliză, de exemplu primul calculator electronic programabil,
Colossus.
În ciuda concentrării de la început pe aplica ții știin țifice și militare,
calculatoarele au început repede să fie adoptate și în alte domenii, precum
cel al afacerilor. LEO, unul din primele calculatoare bazate pe arhitectura von
Neumann, era folosit la gestiunea stocurilor încă din anii 1950. O dată cu
apariția microprocesoarelor și ieftinirea semnificativă a calculatoarelor,
acestea și-au găsit aplicare în contabilitate, birotică, alcătuirea de previziuni
meteo și de altă natură, în calculele matematice repetitive precum și în calcul
tabelar.
În domeniul artelor, calculatoarele sunt întrebuințate pentru generarea și
editarea de sunet, imagini și video. Astăzi aceste activită ți sunt efectuate
aproape exclusiv pe calculator (computer). De asemenea, industria jocurilor
pe calculator este una foarte lucrativă.
Calculatoarele au putut fi folosite pentru comanda mecanismelor
(dispozitivelor electromecanice) din momentul în care au devenit suficient de
mici și de ieftine pentru acest scop. Primele aplica ții majore pentru
calculatoarelor integrate au fost ghidarea misiunilor Apollo și a
rachetelor Minuteman. Astăzi se întâlnesc din ce în ce mai rar echipamente
mecanice care să nu fie comandate într-o formă sau alta de un calculator.
Unele din cele mai complexe asemenea echipamente sunt roboții industriali,
mașini mai mult sau mai puțin asemănătoare omului și aptitudinilor sale.
Calculatoarele sunt din ce în ce mai mult utilizate în domotică, pentru aplicații
casnice de genul „dacă cineva e acasă, computerul deschide televizorul la 7
seara“ sau „reduce căldura noaptea”.
Roboții industriali sunt o prezență obișnuită în producția de masă, însă roboții
umanoizi încă nu au ajuns la nivelul la care sunt portretiza ți în literatura de
anticipație SF și sunt astăzi doar jucării sau subiecte de cercetare. De
asemenea, progresul inteligenței artificiale în crearea unui calculator cu
„inteligență” electronică la nivelul celei omene ști a fost până acum extrem de
lent, deși de-a lungul timpului s-au dezvoltat metode care permit
calculatoarelor să îndeplinească destul de bine sarcini despre care ini țial se
bănuia că ar fi prin excelență umane, cum ar fi jocul de șah sau citirea
scrisului de mână (analogic).
Rețele de calculatoare și Internetul[modificare | modificare sursă]
În anii 1970 inginerii de la institutele de cercetare militare din SUA au început
să își interconecteze calculatoarele folosind tehnologia telecomunicațiilor.
Rețelele de calculatoare au avut caracter coordonator-subordonat, adică
structura respectivă conținea calculatoare „egale în drepturi”, dar care erau
supuse comenzilor unui calculator principal, „dirijor”. Proiectul a fost sprijinit
de către agenția DARPA a ministerului apărării, iar rețeaua de
calculatoare care a luat astfel naștere s-a numit Arpanet.
În timp, rețeaua Arpanet s-a extins enorm, dincolo de scopul ei ini țial
academic și militar, și a devenit cunoscută sub numele de Internet. Evoluția
rețelelor a adus cu sine o redefinire a naturii și limitelor unui calculator. În
cuvintele lui John Gage și Bill Joy (de la firma Sun Microsystems), „the
network is the computer“ — „rețeaua este calculatorul“. Sistemele de operare
și aplicațiile computerelor s-au modificat, incluzând acum capacitatea de a
defini și accesa resurse de pe alte calculatoare din re țea (fie programe și
informații, fie dispozitive conectate la ele), ca extensii ale resurselor locale.
Inițial aceste facilități erau disponibile numai celor care lucrau în medii de
înaltă tehnologie, însă din anii 1990, odată cu răspândirea aplica țiilor ca de
exemplu e-mail sau World Wide Web, și cu dezvoltarea tehnologiilor de
conectare în rețea ieftine și rapide precum Ethernet sau ADSL, rețelele de
calculatoare au pătruns practic în toate domeniile vie ții

By:Nicoleta Zamfir

Clasa a VI-a Buda