Mergând, Învăţaţi... : (Predici)

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MERGÂND, ÎNVĂŢAŢI...
(PREDICI. Cu un adaos de pilde din Pateric şi alte
istorioare ilustrative)
VOLUM-ANEXĂ AL CURSULUI DE OMILETICĂ
PENTRU ANUL IV, TEOLOGIE PASTORALĂ
Preot lect. dr. V A S I L E GORDON
-2001-
Scurtă lămurire
Predicile de faţă reprezintă rodul modestelor mele osteneli omiletice, ca preot de

parohie (din 1983) şi ca profesor de Omiletică la Seminarul Teologic (1991-1996) şi la
Facultatea de Teologie (începând cu anul 1996). O parte dintre ele au fost înregistrate pe
bandă audio, în cadrul Sfintei Liturghii, fiind apoi transcrise fără prea multe intervenţii.
Altele sunt elaborate la orele de Omiletică, pentru elevi şi studenţi, în conţinut regăsindu-
se şi anumite contribuţii ale lor, pentru care am prilejul acum să-i apreciez public. Alte
predici au fost definitivate în liniştea camerei de lucru, având la bază schiţe de planuri şi
idei notate pe parcursul anilor de preoţie şi profesorat. Parenezele sunt reproduse din teza
mea de doctorat, Pareneza în slujirea pastoral-misionară a Bisericii, susţinută în anul
1998, sub îndrumarea ştiinţifică a părintelui profesor Constantin Galeriu. Ele au fost de
fapt elaborate nu numai pentru teză, ci au fost rostite şi în cadrul slujbelor, în diferite
împrejurări.
Menţionez că predicile pe care le prezentăm în volumul de faţă au un caracter de
probă, sperând ca în timp să le îmbunătăţim, pe măsură ce vom înainta în experienţă, atât
la amvon cât şi la catedră. Le punem acum în circulaţie, totuşi, în urma solicitărilor
făcute de către unii dintre studenţii noştri, care doresc să le utilizeze în cadrul orelor de
seminar şi la începutul pastoraţiei. Nădăjduind că le vor fi de folos, îi rugăm, totodată, să-
şi exprime părerea asupra lor şi să ne facă sugestii sau corecturi, pentru care le vom fi
deosebit de recunoscători. Peste puţină vreme, cu ajutorul Domnului, nădăjduim să
tipărim o carte completă, cu predicile de faţă şi cu altele, pentru acele duminici şi
sărbători care lipsesc acum din volum. De aceea, orice sugestie cu privire la conţinut,
limbaj, stil etc. va fi foarte binevenită.
Ataşăm la sfârşit Pilde din Pateric şi alte istorioare ilustrative, culese din diferite
izvoare, pentru a veni în sprijinul celor interesaţi în ilustrarea predicilor, în special a celor
tematice. Precum lesne se va observa, unele istorioare sunt mai simple, atât în formă cât
şi în conţinut, dar le-am reprodus, totuşi, pentru mesajul lor sugestiv, conţinutul urmând a
fi îmbunătăţit şi adaptat de către fiecare vorbitor în parte.
Autorul
2
I. P R A Z N I C E ÎMPĂRĂTEŞTI
1. CALEA VIEŢII ŞI CALEA MORŢII (Cuvânt pentru noaptea Învierii, rostit la slujba de afară)
În anul mântuirii 1873 mitropolitul cărturar Filotei Vrieniu a descoperit în biblioteca Sfântului
Mormânt din Constantinopol un manuscris cu mai multe lucrări, între care una intitulată Didahia celor
doisprezece apostoli. Importanţa ei istorică, dogmatică, morală şi liturgică este cu totul deosebită.
Conţinutul se constituie, de la început, într-un avertisment ferm asupra celor două sensuri pe care omul,
în libertatea lui, poate să-şi îndrepte paşii: spre mântuire, sau spre pierzare. Primul capitol al Didahiei începe
astfel: Sunt două căi: una a vieţii şi una a morţii; şi este mare deosebirea între acestea! Apoi se adaugă
explicaţiile, din care spicuim ceea ce credem că este esenţial: CALEA VIEŢII este aceasta: mai întâi, să
iubeşti pe Domnul Dumnezeu, Creatorul tău; al doilea, pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi toate câte voieşti
să nu ţi se facă ţie, nu le face şi tu altora... Iar CALEA MORŢII este rea şi plină de blestem: ucideri,
adultere, pofte, desfrânări, hoţii, idololatrii, vrăji, farmece, răpiri, mărturii mincinoase, făţărnicii,
vicleşuguri, răutate, obrăznicie, lăcomie, neruşinare, îngâmfare... Iar cei care-şi poartă paşii pe această cale
sunt prigonitori ai celor buni, urâtori de adevăr, iubitori de minciună; nu cunosc răsplata dreptăţii, nu se
lipesc de bine, nici de dreapta judecată; nu priveghează spre bine ci spre rău; bunătatea şi răbdarea sunt
departe de ei; iubesc cele deşarte, umblă după mită, nu miluiesc pe sărac, nu suportă pe cei necăjiţi, sunt
ucigaşi de copii, întorc spatele celui lipsit, asupresc pe cel în strâmtorare, sunt apărători ai bogaţilor şi
judecători nelegiuiţi ai celor săraci, plini de tot păcatul...
Am evocat descrierea acestor căi, acum, de Sfintele Paşti, pentru ca binevoitorii noştri ascultători să-şi
întărească paşii întru străbaterea căii mântuitoare a vieţii şi să fie cu mare grijă a nu intra pe calea morţii,
ducătoare la pierzare. Iar dacă cineva, ca om supus greşelii, a căzut în vreunul din păcatele înşiruite mai sus, să
se străduiască a trece la înfăptuirea virtuţilor căii vieţii. Căci însuşi cuvântul “paşte” aceasta înseamnă:
"trecere". Şi iată cum. În urmă cu aprox. 3500 de ani, în valea Nilului din Egipt, poporul evreu se găsea într-o
grea robie, de peste 400 de ani. Prin voia Domnului ei au fost izbăviţi şi, la plecare, au luat, între multe altele, şi
un cuvânt care - nu bănuiau ei atunci - va primi o consacrare deosebită. Cuvântul minune era pasah şi desemna,
în limba egipteană, sărbătoarea solstiţiului de primăvară, când soarele trecea din emisfera australă în cea
boreală. Propriu-zis, pasah însemna trecere şi semnifica biruinţa luminii asupra întunericului. Cu oarecare
transformare, evreii i-au zis pesah, tot cu înţelesul de trecere, adică trecerea lor prin Marea Roşie, de la robia
egipteană la libertatea Ţării Făgăduinţei. Propriu-zis, trecerea de sub jugul robiei la bucuria libertăţii. Grecii au
preluat cuvântul, zicându-i pasha; aproape la fel i-au zis şi latinii: pascha- pascae. De aici îl are şi limba
română, paşti sau paşte, cuvânt sinonim cu înviere, adică trecere: de la moarte la viaţă, de la robia păcatului -
prin jertfa şi învierea Domnului - la bucuria vieţii întru virtute.
În totală libertate, fiecare suflet poate să aleagă fie calea vieţii, fie a morţii... Poate să urmeze lui
Hristos, Izvorul Vieţii, Care a spus despre Sine: ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan, 14, 6), sau,
Doamne fereşte, satanei, care “de la început a fost ucigaş de oameni”(Ioan, 8, 44). De vrea cineva să ştie în
care dintre cele două căi se găseşte, să-şi cerceteze faptele... Fără a ne îngădui să fim judecătorii cuiva (căci
Dumnezeu ne va judeca pe toţi!), observăm cu îngrijorare cum aleg calea morţii nu numai cei ce se consideră
atei, sau alţi semeni rătăciţi de la dreapta credinţă, ci chiar şi dintre aceia care se socotesc “ortodocşi”. Mai trist,
chiar unii dintre cei ce şi-au asumat responsabilitatea cârmuirii, fie din spectrul politic, fie din cel ecleziastic.
Maşinaţiile pline de cinism ale unor partide politice şi violenţa vindicativă a câtorva greco-catolici sunt doar
două din multele exemple ce s-ar putea da. Tuturor acestora le amintim că deşi se mişcă, vorbesc, mănâncă etc.,
de fapt nu trăiesc cu adevărat. Sufleteşte sunt morţi. Lor li se potrivesc cuvintele Apocalipsei: “Ştiu faptele
tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort!”(2, 1).
De aceea, trebuie să ştim că Paştele este atât sărbătoarea vieţii prin excelenţă, cât şi a chemării. O
chemare spre dragoste faţă de credinţă şi neam, manifestată prin moralitate şi muncă cinstită. O chemare pentru
a trăi Sfânta Ortodoxie şi a mărturisi istoria nefalsificată a patriei. O chemare spre a discerne cu înţelepciune
realităţile prezente: a deosebi grâul de neghină, lumina de întuneric, adevărul de minciună. Numai aşa salutul
pascal, HRISTOS A ÎNVIAT - ADEVĂRAT A ÎNVIAT, poate fi simţit în inimă de cel care-l rosteşte cu
buzele. Numai aşa bucuria poate fi cu adevărat deplină, bucurie pe care o dorim tuturor enoriaşilor noştri!
3
De încheiere, adresăm şi-n acest an, în chip deosebit, salutul creştin HRISTOS A ÎNVIAT
românului prin excelenţă ILIE ILAŞCU, familiei şi confraţilor săi de suferinţă, precum şi tuturor
românilor risipiţi prin lume, cu dor şi dragoste de Ţara Mamă. Amin.
4
2. ÎNVIEREA DOMNULUI - NĂDEJDE A ÎNVIERII DEMNITĂŢII ROMÂNEŞTI 1
Cu mare bucurie constatăm că Sfintele Paşti din acest an sunt aşteptate de credincioşii noştri cu o
nădejde sporită faţă de anii precedenţi. Vedem în acest fapt un dar de la Dumnezeu! Această creştere a nădejdii
are temei, desigur, în schimbările benefice din ultima vreme, concretizate într-o admirabilă preocupare pentru
cinste, dreptate şi adevăr. Precum se ştie, cuvântul Paşte (“pesah“ în ebraică) înseamnă “trecere”, prin Paştele
Domnului înţelegându-se trecerea de la moarte la viaţă, adică Învierea. Ei bine, se simte, în sfârşit, în rândurile
credincioşilor noştri, încrederea că şi naţiunea română parcurge acum o trecere autentică de la tot ce a fost rău,
la demnitatea aşteptată de 50 de ani. Trecere de la necredinţă la credinţă, de la corupţie la cinste, de la
minciună la adevăr. Mare dar de la Dumnezeu! Acest Sfânt Paşte poate fi, într-adevăr, primul Paşte al
demnităţii redobândite. Şi va fi, în măsura în care fiii naţiunii vor primi fără rezerve adevărul, în dimensiunile
lui esenţiale: a credinţei strămoşeşti şi a istoriei nefalsificate. Va fi, în măsura în care creştinii noştri nu se vor
mai lăsa înşelaţi de propovăduitorii minciunii şi provocatorii dezbinărilor, şi în condiţiile în care românii nu
vor mai lăsa pe alţii să gândească în locul lor. Totodată, pe măsură ce vom înţelege că pentru o trecere reală,
este nevoie de muncă şi dăruire jertfelnică. Semnele încurajatoare se arată deja. Creşte numărul tinerilor care,
alături de cei mai vârstnici, trec pragul sfintelor biserici. Majoritatea românilor sunt dispuşi la suportarea
măsurilor de austeritate materială, pentru că înţeleg că e singura cale de revenire la normal. În acelaşi timp,
trăim zilele reconsiderării adevărului istoric, cu privire mai ales la veacul al XX-lea. Şi cel mai fericit exemplu
este că poporul nostru are, în sfârşit, prilejul să-şi cunoască Regele şi să-l primească aşa cum se cuvine. Aşa
cum l-a primit, nu cu mult timp în urmă, Întâi-stătătorul Bisericii noastre, Părintele Patriarh Teoctist, în
catedrala patriarhală, adresându-i-se potrivit rangului (“Sire“), invitându-l apoi la masă şi dând, astfel, un înalt
exemplu de preţuire faţă de distinsul oaspete şi faţă de adevărul istoric. Naţiunea română a avut fericirea trăirii
unei imagini nemaivăzute de 50 de ani: Patriarhul şi Regele alături, ca aleşi ai Domnului, simboluri ale
temeiniciei şi durabilităţii. Căci guvernele se schimbă, preşedinţii -cât ar fi de cumsecade- aşişderea. Regii şi
Patriarhii nu, fiind aleşi pe viaţă printr-o rânduială înţeleaptă, călcată la noi doar printr-o voinţă străină de
voinţa neamului. Maiestatea Sa, chiar în aceste zile este primit şi în alte aşezări, ca fiu al acestui pământ, dar şi
ca un părinte iubit şi dorit de către fiii săi, dintre care mulţi abia acum îl pot cunoaşte cu adevărat. Cunoaştere
datorată în mare măsură şi televiziunii, ieşită, în sfârşit, de sub diriguirea slujbaşilor obedienţi. Căci uneltirile
satanice care au despărţit pe Regele-Părinte de fiii săi, încep să se destrame, în ciuda zvârcolirilor înverşunate
ale unor sărmani confraţi cu mentalitatea încă tributară perioadei ante-decembriste.
În acest ceas al istoriei, cu deosebire la acest Sfânt şi Mare Praznic al Învierii, când prin voia Celui de
sus Regele se află acasă, printre noi şi cu noi, ne aducem aminte de cuvintele inspirate ale Sf. Apostol Pavel:
“Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi...”(I Cor. 4, 15).
Cinstirea părinţilor este, de fapt, un semn elementar de bună-cuviinţă şi normalitate. Acum, la
vremea praznicului Învierii, când înălţăm rugi fierbinţi pentru mai-binele neamului, dacă vrem să fim auziţi, să
luăm aminte şi la cuvintele din Ecleziast: “Cel care-şi cinsteşte tatăl, se va veseli de fii şi în ziua rugăciunii sale
va fi auzit! “( 3, 5).
Fie ca neamul nostru românesc să prăznuiască o dată cu Paştele liturgic şi paştele schimbării
autentice, întru redobândirea demnităţii de odinioară! Amin.
3. ÎNĂLŢAREA DOMNULUI: BINECUVÂNTARE ŞI BUCURIE
Momentul Înălţării Domnului, o dată cu semnificaţiile teologice, mântuitoare, ne atrage atenţia asupra
a două precizări făcute de evanghelişti, care pot scăpa uneori cititorului grăbit: 1. În timp ce se înălţa la cer
Domnul binecuvânta... şi 2. Ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Asupra acestor două
precizări, socotim potrivit a zăbovi în cele ce urmează.
1). Aşadar, ultima imagine rămasă în ochii ucenicilor este aceea în care Mântuitorul binecuvântează,
icoana aceasta fiind o expresie a iubirii Lui dumnezeieşti faţă de lumea pentru care S-a întrupat, S-a jertfit, a
murit şi a înviat. Prin gestul binecuvântării, Mântuitorul confirmă propriile-I cuvinte: “Eu sunt păstorul cel
bun...”(Ioan, 10, 11), “Voi sunteţi prietenii Mei...”(Ioan 15, 14) şi, mai ales, “Să vă iubiţi unul pe altul,
precum Eu v-am iubit pe voi...”(Ioan 13, 34, subl. n.). Păstorul cel Bun, Dumnezeiescul Prieten, Izvor de
iubire şi Model suprem al iubirii, nu se putea despărţi altfel de cei ce L-au urmat, decât printr-un astfel de dar:
binecuvântarea. De la Înălţarea Lui la cer şi până la a doua venire lumea se poate bucura de binecuvântarea Lui.
Am spus “lumea”, pentru că prin ucenicii Săi Mântuitorul îşi revarsă darurile peste toţi oamenii (“Nu numai
1
Rostită în 1996, când Regele a fost invitat în Ţară.
5
pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor”, Ioan, 17, 20). “Se poate”,
în sensul că El respectă libertatea fiecăruia, de a accepta sau nu binecuvântarea Lui: “Iată stau la uşă şi bat”, a
spus El (Apocalipsă, 3, 20). Voi intra numai acolo unde Mi se deschide. În acelaşi timp, cei de care se desparte
pe Muntele Eleonului, la Înălţarea Sa, primiseră în ziua chemării la apostolat o autoritate unică: “Cine vă
primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte”(Matei, 10, 40). Cei primitori se află, aşadar, sub binecuvântarea Lui,
oferită îmbelşugat şi neîntrerupt de la înălţarea Sa. Ne amintim, totodată, că această sărbătoare este numită în
popor Ispas, de la slavonescul Supasu (care înseamnă Mântuitorul), termen care exprimă rolul mântuitor al
actului Înălţării. Darurile binecuvântării Domnului se înnoiesc la fiecare Sfântă Liturghie şi la celelalte slujbe
pe care Biserica întemeiată de El le împarte drept-măritorilor creştini. Ne amintim, bunăoară, că la sfârşitul
Sfintei Liturghii preotul binecuvântează poporul rostind: “Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har şi
cu a Sa iubire de oameni...” Cine nu participă, însă, la Sfânta Liturghie se situează liber-consimţit (şi tragic) în
afara binecuvântării Lui.
2). Este de mirare, pentru cititorul neavizat, că, după ce Mântuitorul S-a înălţat la cer, ucenicii s-au
întors în Ierusalim “cu bucurie mare” (Luca, 24, 52). Se ştie că, în mod normal, când te desparţi de cineva
drag verşi lacrimi, eşti trist, nu te bucuri... Analizând, însă, relatarea evanghelistului Luca în comparaţie cu alte
locuri nou-testamentare aflăm: “Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul
nu va veni la voi...”(Ioan, 16, 7). Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe Care El îl va trimite de la Tatăl în ziua
Cincizecimii. Iar în alt loc, Mântuitorul spune în prezenţa ucenicilor: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe
pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan, 12, 32). Adică, pe toţi cei care voiesc să urmeze chemarea Mea
mântuitoare. Se înţelege, implicit, că El trebuia să se înalţe, spre a-i putea “trage” apoi pe cei ce-L urmează. În
firea Sa umană Mântuitorul ne-a cuprins pe toţi şi, aprioric, ne-a înălţat cu El. Dar locul cel mai lămuritor, îl
găsim în Faptele Apostolilor: “Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei,
îmbrăcaţi în haine albe, care au zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a
înălţat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-aţi văzut mergând la cer...” (I, 10,11). Iată, aşadar,
dezlegarea: Mântuitorul S-a înălţat, dar nu a plecat definitiv. Îngerii (căci îngeri erau cei doi bărbaţi îmbrăcaţi
în haine albe), confirmă de fapt cuvintele Mântuitorului, care încheie Evanghelia după Matei: ”Iată Eu sunt cu
voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (28, 20).
Praznicul Înălţării Domnului revarsă peste cei cucernici binecuvântare şi bucurie. Aşa trebuie să ni-L
imaginăm pe Hristos (şi aşa trebuie zugrăvit în icoane): binecuvântând şi izvorând bucurie. Nu ca pe un păstor
încruntat, cu mâna ridicată ameninţător asupra bieţilor muritori, ci ca pe un prieten apropiat, cald şi iubitor.
Prietenia şi iubirea se împlinesc, însă, prin urmarea poruncilor Lui, precum El a spus-o: “Voi sunteţi prietenii
Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan, 15, 14; subl. n.). Iar sub ascultarea şi binecuvântarea Sa, zilele
omului sunt un şirag de bucurii, nădejdea înălţării la cer a fiecărui suflet fiind mai tare decât inerentele poticniri
şi necazuri pământene. Oamenii buni, spune un proverb latin, găsesc bucurii în orice lucru. Aşa cum îndeamnă
Marele Pavel: “Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni, 4, 4). Cu aceste
simţăminte rostim şi noi către toţi enoriaşii noştri: Hristos S-a înălţat, bucuraţi-vă!
*
Iar la slujba parastasului pentru eroi, săvârşită în ziua Înălţării, se poate rosti acest scurt
cuvânt: Iubiţi ascultători, “De ce se face pomenirea eroilor în ziua de Înălţare?” este o întrebare pe care
creştinii ne-o pun adesea. Prezentăm răspunsul dat de pr. prof. dr. Ene Branişte, în tratatul de Liturgică
Generală (Bucureşti, 1985, p. 343): “În Biserica românească se face pomenirea generală a eroilor, adică a
tuturor celor morţi pe câmpurile de luptă, în Joia Înălţării Domnului, pentru ca sufletele celor care s-au jertfit
pentru patria lor să se înalţe, cu Domnul, în slava cerească”.
Întotdeauna parastasul pentru eroi creează o atmosferă liturgică aparte, un sentiment de duioşie şi
solidaritate cu actul lor jertfelnic. În timpul slujbei lacrimile celor prezenţi curg firesc, împletindu-se cu
rugăciunile şi cântările rituale. Ele izvorăsc dintr-o recunoştinţă fără margini, ce nu poate fi cuprinsă decât
parţial în cuvinte. Redăm mai jos un fragment dintr-o pareneză rostită la un astfel de prilej, care exprimă într-un
mod admirabil compasiunea, înţelegerea şi recunoştinţa faţă de sărmanii ostaşi morţi fără lumânare şi departe
de cei dragi, dar cu simţământul Marii Întâlniri din ceruri (fragmentul este luat da la prof. dr. Ioan Broşu:
Cuvânt pentru pomenirea eroilor, în ziua de Înălţare): “Să chemăm la masa bucuriei şi pe sărmanul ostaş,
care moare cine ştie unde pe nemărginitele câmpuri de luptă. Parcă-l vedem cum glontele-i străpunge pieptul cu
iuţeală de fulger! Sângele lui curge mereu din rană, iar el începe să aibă vedenii... Între altele, i se înfăţişează
bătrâna sa mamă, care-l prinde de mână spre a-l aduce la Biserică, ca în copilărie... Cum? Mama sa nu-l va mai
mângâia niciodată? El nu-i va mai auzi niciodată glasul argintiu şi dulce? Să fie, oare, acesta sfârşitul a toate?
Să moară singur-singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie în mână, în câmpul acesta? ... Şi ostaşul se ridică deodată,
6
într-o mână, nevoind să moară! ... Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte... Parc-aude un cântec
bătrânesc, o doină, cu care îl adormea mama sa când era copil mic... Deodată aude clopotul din satul său
chemând la vecernie în ziua Învierii...
Apucă cruciuliţa pe care i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste. Are încă atâta putere să o sărute
şi să zică gândind la mama lui: "La revedere în ceruri!" Ostaşul moare apoi... Dar prin fiecare moarte a fraţilor
noştri de pe câmpurile de luptă, creşte numărul învierilor noastre! “ Amin.
4. CUVÂNT PENTRU DUMINICA RUSALIILOR2: DE LA PATIMI, PRIN ÎNVIERE ŞI

ÎNĂLŢARE, LA CINCIZECIME - SAU DESPRE NAŞTEREA BISERICII CREŞTINE.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi prăznuim Rusaliile sau Cincizecimea, sărbătoare creştină de mare şi mântuitoare frumuseţe, care
ne aduce aminte de Pogorârea Sfântului Duh peste Apostolii Domnului. O singură sărbătoare cu trei nume!
Fiecare având, cum vom vedea puţin mai încolo, explicaţia lui...
Am pomenit în titlu de Patimi, Înviere şi Înălţare, pentru că numai rememorând aceste sfinte momente
din lucrarea Mântuitorului înţelegem cum se cuvine condiţiile în care s-a întemeiat Biserica, maica noastră
duhovnicească. Încercăm, în cele ce urmează, să vorbim, aşadar, despre ziua de naştere a Bisericii creştine, cu
emoţia şi bucuria pe care o simţim atunci când serbăm sau pomenim ziua naşterii mamei care ne-a dat viaţă în
această lume. Căci după cum mamele noastre ne-au născut trupeşte, aşa Maica-Biserică ne-a născut
duhovniceşte, pe fiecare, prin Botez. Sfântul Ciprian al Cartaginei († 258) mărturiseşte inspirat această filiaţie,
spunând că nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu are ca Mamă Biserica!
Temelia Bisericii, tainic, nevăzut, adică neştiut la început de ucenici, a pus-o Mântuitorul Iisus Hristos
prin jertfa Sa pe Cruce, după cum mărturiseşte mai apoi Sfântul Apostol Pavel, care se adresează episcopilor
din Efes (şi prin ei ierarhilor şi preoţilor din toate timpurile): "...Să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El a
câştigat-o cu scump sângele Său" (Fapte, 20, 28). "Câştigată", adică dobândită, temeluită, prin Patima Sa,
culminată cu moartea pe Cruce. Prevestirea Pogorârii Duhului Sfânt, care va însemna, practic, naşterea văzută a
Bisericii, s-a făcut tot în vremea Patimilor. Să ne amintim că Mântuitorul, după Cina de Taină, în cuvântarea de
despărţire, la numai câteva ore înainte de a fi prins, judecat şi răstignit, le-a zis ucenicilor între altele: "Iar când
va veni Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la
Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine" (Ioan, 14, 26). Trimitere care nu era posibilă fără învierea din
morţi şi înălţarea Sa la ceruri. Iată, aşadar, "dezlegarea" titlului nostru: Biserica s-a născut în lume în ziua
Cincizecimii, pe temelia pusă prin patima şi moartea lui Hristos pe Cruce, prin lucrarea Duhului Sfânt, trimis de
El după învierea şi înălţarea Sa. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că atunci când Mântuitorul S-a înălţat la
ceruri, Apostolii nu s-au întristat, n-au plâns la "despărţire", cum omeneşte ne-am fi aşteptat, ci s-au întors în
Ierusalim cu bucurie mare (Luca 24, 51). De ce s-au bucurat? Pentru că aveau în inimi cuvântul Domnului care
le-a spus: "Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar
dacă Mă voi duce, Îl voi trimite... (Ioan, 16, 7), iar cartea Faptelor consemnează că El chiar le-a poruncit să nu
se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui..." (Fapte, 1, 4). Iar făgăduinţa, adică Pogorârea
Sfântului Duh, s-a împlinit cum ştim cu toţii, în ziua Cincizecimii, semnând astfel actul de naştere al Bisericii
creştine.
Că praznicul poartă numele de Pogorârea Sfântului Duh, înţelegem acum fără explicaţii suplimentare.
Dar de unde vin celelalte două nume? Răspundem pe scurt: Rusalii, de la "Rosalia" romană, adică sărbătoarea
trandafirilor (rosa-ae = trandafir), peste care praznicul nostru creştin s-a suprapus; Cincizecime, de la faptul că
Duhul Sfânt S-a pogorât la trecerea a cincizeci de zile de la Paşti, Cincizecimea creştină fiind prefigurată de
Cincizecimea iudaică, care avea o dublă semnificaţie: ziua în care Moise a primit Tablele Legii şi încheierea
secerişului, sărbătoarea recoltei. Aşa se explică faptul că de ziua Cincizecimii erau adunaţi în Ierusalim
"locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer... Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce
locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capado cia... şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi "
(Fapte 2, 5-11).
2
Este recomandabil ca predica de Rusalii să nu fie prea lungă, avându-se în vedere faptul că slujba din această duminică este mai bogată ca de
obicei (după Sfânta Liturghie se săvârşeşte vecernia cu rugăciunile pentru sfinţirea frunzelor de nuc). De aceea, cuvântul pe care-l propunem noi
este mai scurt decât la alte sărbători.
7
Toţi aceştia au fost fericiţii martori ai unui eveniment cu totul remarcabil: fiecare auzea pe Sfinţii
Apostoli grăind pe limba lui! Era semnul lucrării Duhului Sfânt, pogorât în chip de limbi de foc, în urma
vuietului auzit din cer, ca o suflare de vânt ce vine repede... Atât de mare le-a fost mirarea încât pe moment au
crezut că apostolii sunt beţi! De aceea, în numele lor, a luat cuvântul Sfântul Petru, care a vorbit cu atâta tărie
(tăria Duhului Sfânt, atunci pogorât), încât, ne spune Cartea Sfântă, ascultătorii au fost pătrunşi la inimă şi au
întrebat: "Bărbaţi fraţi, ce să facem?" Iar Petru a răspuns: "Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în
numele lui Iisus Hristos..." Puterea de convingere a fost deosebită: s-au botezat pe loc "ca la trei mii de suflete"
(Fapte 2, 41), cifră care pentru vremea aceea era considerabilă.
Iată, aşadar, istoria zilei de naştere a Bisericii noastre, expusă în câteva cuvinte. În amintirea "limbilor
ca de foc" - forma sub care S-a pogorât Duhul Sfânt, în ziua de Rusalii se aduc la biserică şi se sfinţesc frunze
de nuc, care se împart apoi credincioşilor spre a le duce pe la casele lor. Ele vor constitui prezenţe harice ale
Sfântului Duh pe la casele noastre, dar şi mărturisirea că noi înşine suntem purtători ai harului. Mai mult:
primind şi aşezând la loc de cinste frunzele de nuc sfinţite, ne mărturisim dragostea şi ascultarea faţă de Sfânta-
Maica noastră Biserică. Iar ascultarea se dovedeşte prin roade (rezultate, ca să folosim un termen mai uzual).
Dar ce fel de roade aşteaptă de la noi Maica Biserică? Ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: "Iar roada Duhului
este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea,
înfrânarea, curăţia..." (Galateni, 5, 22-23). Iubiţii noştri ascultători, să ne întipărim bine în suflete aceste
virtuţi! Să ne lăsăm pătrunşi la inimă de ele, precum odinioară fericiţii martori ai Cincizecimii. Căci numai
cine se străduieşte a le avea se poate numi fiu adevărat al Maicii Biserici şi purtător al harului Duhului Sfânt
care sălăşluieşte în ea. Trăirea acestor virtuţi va preschimba înseşi inimile noastre în mici biserici, după cum
glăsuieşte un frumos tropar prin care ne rugăm în Canonul Sfintei Împărtăşanii: "Fărădelegile mele trece-le cu
vederea, Doamne, Cel ce Te-ai născut din Fecioară şi curăţeşte inima mea, făcând-o biserică a
Preacuratului Tău Trup şi Sânge şi nu mă lepăda de la faţa Ta, Cel ce ai nemăsurată milă". Amin.
8
5. CUVÂNT PENTRU 1 IANUARIE: Tăierea împrejur a Domnului; Sf. Vasile cel Mare; Anul Nou
Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care
este lucrătoare prin iubire (Galateni, 5, 6)
La mulţi ani în sfânta zi de azi! Este o zi de praznic, unul dintre praznicele mari, numite şi împărăteşti,
pentru că are în centrul atenţiei pe Împăratul şi Domnul nostru, Mântuitorul lumii, Iisus Hristos. Am început
cuvântul, iubiţi credincioşi, cu un citat din Sf. Apostol Pavel care pomeneşte, aşa cum aţi auzit, de tăierea
împrejur... Dar şi de netăierea împrejur... Cum ştim cu toţii, în calendarul nostru, pentru ziua de azi este
rânduit praznicul Tăierii Împrejur a Domnului, alături de cinstirea Sf. Vasile cel Mare şi pomenirea Anului Nou
civil (spre deosebire de cel bisericesc, care începe la 1 septembrie).
Fără să intrăm în amănunte obositoare, vom spune câteva cuvinte despre fiecare dintre aceste
sărbători, renunţând la aspectele istorice ale evenimentelor şi încercând a pătrunde înţelesul lor mai adânc,
duhovnicesc.
1. Mai întâi să încercăm a înţelege de ce noi, creştinii, nu mai tăiem pruncii împrejur. Maica
Domnului şi cu bătrânul Iosif L-au dus la Templu pe pruncul Iisus, la opt zile de la naştere, unde a fost tăiat
împrejur după rânduiala iudaică, întrucât trebuia să respecte Legea Veche, fapt despre care Însuşi Iisus va
mărturisi mai târziu: “N-am venit să stric Legea ci s-o plinesc!”(Matei 5, 17). Plinind-o, adică desăvârşind-o,
ne-a eliberat pe noi de povara ei, locul tăierii împrejur luându-l Botezul creştin după porunca binecunoscută,
dată ucenicilor: “Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le...”Matei, 28, 19). (Observăm că n-a zis:
“Tăindu-le împrejur...”). După această sumară explicaţie, dorim să readucem în atenţie cuvintele Sf. Apostol
Pavel, prin care mărturiseşte că tăierea sau netăierea împrejur nu sunt esenţiale... Căci există şi o tăiere
împrejur duhovnicească, aşa cum va scrie romanilor: “Tăierea împrejur este cea a inimii, în duh, nu în literă”
(Rom. 2, 29). Adică o vieţuire creştinească, demnă de haina Botezului, care, se ştie, este o naştere din apă şi
din Duh (Ioan 3, 5). Pentru problematica neobligativităţii creştinilor de a fi tăiaţi împrejur, aflăm explicaţii
admirabile în epistolele către Romani şi Galateni ale aceluiaşi genial Sfânt Apostol Pavel, pe care vă îndemnăm
să le cercetaţi pe îndelete. Un pas mai departe în pătrunderea mesajului paulin îl avem făcând legătura cu
mărturisirea inspirată a Sf. Arhidiacon Ştefan, desprinsă din cuvântarea de dinaintea martirajului (observăm, pe
moment, legătura directă între mărturisire şi martiriu): “Voi cei tari în cerbice, spune el iudeilor prigonitori, şi
netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi
voi!”(Fapte, 7, 51). Greu cuvânt! Dar se potriveşte nu numai cărturarilor şi fariseilor opaci din vremea aceea ci
şi potrivnicilor Evangheliei din vremea de azi. Pentru toţi ca ei, Mântuitorul a spus: “Inima acestui popor s-a
învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi
cu inima să înţeleagă şi Eu să-i tămăduiesc pe ei...”(Matei, 13, 15). Iată, aşadar, exemple de netăiere împrejur a
urechilor, a ochilor, a inimii... Actualizând, trebuie să recunoaştem că multe dintre necazurile şi neîmplinirile
personale şi colective din zilele noastre se datorează acestei “netăieri împrejur” a simţurilor, care nu mai pot
discerne eficient între bine şi rău, păcat şi virtute, minciună şi adevăr etc. Urechile, ochii, inima, gura, mâinile,
picioarele, pe scurt, toate simţurile şi mădularele se comportă de parcă n-ar fi trecut prin apele Botezului, nici n-
ar avea pecetea celorlalte Sfinte Taine... În concluzie, praznicul Tăierii împrejur a Domnului ne aduce aminte
de Botezul nostru, ne conştientizează că purtăm, în chip tainic, o haină luminoasă, care obligă pe purtător la
credinţă lucrătoare prin iubire...
2. Sfântul Vasile cel Mare este un model de viaţă şi slujire creştină în sensul celor afirmate mai sus.
Nu intrăm acum în detalii bio-bibliografice, cunoscute în general, mai ales că în colecţia Parinţi şi Scriitori
Bisericeşti i-au fost rezervate trei volume (12, 17 si 18) în care sunt redate amănuntele biografice, alături de
cele mai reprezentative opere: omilii, reguli monahale (asceticele), Tratatul despre Sf. Duh, scrisorile etc.
Pentru acest an am găsit de cuviinţă a prezenta un fragment dintr-o cuvântare tradusă de preotul cărturar Samuil
Micu Clain, tipărită în anul 1784 şi inclusă în volumul său de Propovedanii (cuvântarea se găseşte, în original
în Migne, P.G., 32, 1245-1256). Cuvântul este intitulat “Despre moarte” şi în el Sf. Vasile cel Mare atrage
atenţia asupra scurgerii ireversibile a timpului şi asupra datoriei întrebuinţării lui cu folos: “Lucru minunat, prea
iubiţilor! Cum unul fieştecarele dintre noi, cât iasă din sânul mumă-sa, îndată legat cu curgerea vremii se
răpeşte totdeauna, după sine lăsând ziua, care o a trăit şi niciodată tocma de ar şi vrea nu se poate mai mult
întoarce la ziua de ieri. Iară noi ne bucurăm când mergem mai înainte şi trecând la mai mare vârstă; ne pare
bine ca şi cum am căpăta ceva şi ţinem fericit pe cel ce din prunc s-a făcut bărbat şi din bărbat s-a făcut bătrân.
9
Ci nu luăm aminte, cum că atâta viaţă am pierdut, câtă am trăit; şi aşa neluând noi aminte se sfârşeşte viaţa,
măcar că totdeauna din cea trecută o măsurăm şi nu gândim cât de neştiut lucru este, câtă vreme vrea să ne dea
încă nouă Cel ce ne-a trimis pe noi să săvârşim această cale...”
3. Iubiţi credincioşi, acest fragment se potriveşte celui de-al treilea moment al praznicului de azi, Anul
Nou, întrucât ne conştientizează de faptul că a mai trecut un an din viaţa noastră şi că s-ar putea ca cel în care
am intrat să fie ultimul, aici, pe pământ... Ne aduce aminte că trebuie să preţuim fiecare zi, fiecare ceas dăruit
de Dumnezeu pentru a lucra mântuirea noastră. Puţin mai departe, în aceeaşi cuvântare, Sf. Vasile atenţionează:
“Au nu vezi soarele răsărind şi apunând? Nu vezi luna crescând şi scăzând? Nu vezi pământul înverzind şi
iarăşi uscându-se? Ce minune dară este, dacă şi noi fiindcă suntem parte a lumii, ne facem părtaşi celor ce sunt
în lume?...” În cuvinte lapidare dar de esenţă, Sf. Vasile dă, apoi, soluţia unei vieţuiri înţelepte: “Drept aceea,
trebuie să fugim de viaţa întru care este ocară!”.
Marcarea Anului Nou înseamnă totodată şi a ne face un mic bilanţ material şi sufletesc: câte am
împlinit sau nu dintre cele propuse la începutul anului, dacă am utilizat sau nu cu folos timpul etc. etc. Cele
neîmplinite, mai ales din motive care au ţinut de voinţa personală, pot fi recuperate, cu ajutorul Domnului, în
noul an. Cunoscutul proverb “Ce poţi face azi nu lăsa pe mâine", parafrazat, ar suna aşa ; “Ce poţi face în acest
an nu lăsa pe cel viitor...” “Carpe diem! “(trăieşte clipa, ziua!), îndeamnă poetul Horaţiu. Adaptând dictonul
am putea zice: “Carpe annum! - Trăieşte anul!” Dumnezeu ne-a mai acordat o şansă pentru mântuire, se
înţelege, prin împlinirea datoriilor de fiecare zi şi ceas.
Iubiţi ascultători, să ne amintim, spre finalul cuvântului nostru, de un fragment din prima rugăciune a
Canonului pentru Sf. Împărtăşanie: “... Doamne, fără de răutate fiind, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, nu m-
ai dat pe mine să pier cu fărădelegile mele, în tot chipul aşteptând întoarcerea mea... “ Cât de potrivite sunt
aceste cuvinte acum, la acest prag de An Nou! Dumnezeu, în a Sa bunătate, nu ne-a dat morţii pentru
fărădelegile pe care le-am făcut în anul precedent, ci ne-a acordat şansa îndreptării în cel în care am păşit.
Mulţumind Domnului pentru această favoare, rugăm pe Sfântul Vasile să poarte către Tronul Ceresc
rugăciunile noastre spre a fi ajutaţi a vieţui potrivit tăierii împrejur celei duhovniceşti. "La mulţi ani" tuturor
celor ce aţi dovedit râvnă şi dragoste faţă de sfânta Biserică, începând anul în Sfântul Lăcaş! La mulţi ani
tuturor care azi serbaţi ziua numelui!
Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi! Amin.
6. PARENEZĂ LA ANUL NOU: Pune, Doamne, început bun mântuirii noastre!
Se cuvine, mai’nainte de orice cuvânt, să aducem mulţumiri lui Dumnezeu, din adâncul sufletelor
noastre, pentru că ne-a ajutat să păşim cu pace în noul an şi, mai ales, să fim în biserică la acest ceas de
Liturghie. Mărturisim prin această prezenţă dragostea noastră de a începe cu rugăciune prima zi a anului, chiar
dacă acum suntem, poate, mai obosiţi ca de obicei. În componenţa vieţii moderne a intrat, cu sau fără voia
noastră, un eveniment devenit tradiţional, necreştin prin implicaţiile lui, dar care nu poate fi negat ca realitate:
revelionul. Suntem şi noi trăitori ai vieţii moderne, dar în duh creştin. La miezul nopţii trecute, când orologiul a
marcat trecerea din vechiul în noul an, noi, împreună cu familiile noastre am rostit mai întâi o rugăciune pentru
ca Dumnezeu să ne ajute întru înnoirea râvnei pe calea mântuirii, cerând de la El un nou început bun al
mântuirii, după aceea n-am zăbovit prea mult, ci ne-am retras spre odihnă pentru a fi treji la ora venirii la Sfânta
Biserică. Noi ştim că însuşi cuvântul revelion poate fi înţeles în sens creştin: réveiller (de la care vine
românescul revelion) în franceză înseamnă a trezi, a se deştepta din somn. Iată-ne, aşadar, aici, în Casa
Domnului, unde toţi cei care se numesc creştini ar trebui să fie la aceasta oră.
Iubiţi fraţi de credinţă,

Calendarul nostru menţionează, precum ştiţi, trei sărbători pentru ziua de azi: Tăierea împrejur a
Domnului, Sf. Vasile cel Mare şi Anul Nou. Despre fiecare vom face, în cele ce urmează, câteva scurte referiri.
Tăierea împrejur a pruncului Iisus s-a făcut a opta zi după naştere, precum citim în Sfânta
Evanghelie după Luca (2, 21-24), când I-au pus şi numele, după rânduiala veche consemnată de Moise în
Levitic cap. al XII-lea. Pentru a afla mai pe larg despre acest sfânt eveniment, vă îndemnăm să citiţi acasă din
Scriptură, când veţi dispune de un ceas de linişte, atât la Luca, cap. al II-lea, cât şi la Levitic, cap. al XII-lea.
Dacă ar întreba cineva de ce astăzi noi, creştinii, nu mai tăiem pruncii împrejur, răspundem: tăierii împrejur din
10
Vechiul Testament i-a luat locul Botezul creştin, în Noul Testament. Acum spunem şi noi, o dată cu Sf. Apostol
Pavel: “Tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă“ (Rom. 2, 29).
Sfântul Vasile cel Mare, trăitor în veacul al IV-lea, a cărui pomenire astăzi săvârşim, ne este cunoscut
prin câteva fapte cu totul remarcabile: este autorul unei Sfinte Liturghii, numită în cărţile noastre Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare, ce se săvârşeşte de zece ori pe an, inclusiv astăzi; este autorul unui însemnat număr
de lucrări teologice, omilii, epistole etc., după care învăţăm şi astăzi, minunându-ne de înălţimea cugetării sale;
a rămas în istorie ca ctitor al unui aşezământ social de binefacere, intitulat Vasiliada, după care s-au inspirat
până în ziua de astăzi nenumărate centre de caritate. Nu în ultimul rând, s-a remarcat printr-o viaţă de sfinţenie
exemplară. Om al rugăciunii, ne-a lăsat şi Molitvele, cunoscute sub numele său, pe care le-am rostit şi noi astăzi
în genunchi. S-a dovedit biruitor peste patimi, după cum însuşi numele lui sugerează. Căci Vasile vine de la
grecescul basileos, care înseamnă împărat. Citim, de pildă despre un caz asemănător, în Patericul egiptean,
cum Avva Iosif a spus odată ucenicilor: “Eu sunt împărat astăzi, că am împărăţit peste patimi!" (adică, le-am
biruit!). Aşa şi Sf. Vasile, s-a dovedit biruitor peste cele lumeşti, dobândind sălaş în ceruri, unde şi astăzi se
roagă pentru noi.
Cu privire la marcarea Anului Nou, noi trebuie să vedem creştineşte acest prag: să ne facem un bilanţ
sufletesc a ceea ce am realizat sau nu în anul precedent, cât am lucrat la mântuirea noastră şi a aproapelui,
totodată să cerem ajutor de sus pentru un nou şi bun început în calea mântuirii. Să nu ne mire acest cuvânt
“început bun”. Chiar dacă suntem mai înaintaţi în vârstă, în cele ce privesc mântuirea trebuie să ne considerăm
mereu începători. Căci spune un proverb sugestiv: În fiecare zi, din nou, de la început! Sau cum citim în
acelaşi Pateric egiptean: “Odată Avva Arsenie a fost auzit de către ucenici, care stăteau afară, strigând din
chilie: Dumnezeule, nu mă părăsi! Nimic bun n’am făcut înaintea Ta, dar dă-mi după bunătatea Ta să pun
început!”3.
Iubiţi ascultători,
Mulţumind lui Dumnezeu pentru binefacerile care au fost asupra noastră în anul care a trecut, păşim cu
nădejde în noul an, în dorinţa de a fi mai buni, mai iertători, mai harnici, mai aprinşi de dragoste pentru Sfânta
Biserică. Vă apreciem în chip deosebit pe toţi care aţi dovedit şi astăzi dragoste faţă de legea noastră creştină şi
aţi venit aici. Tuturor vă dorim sănătate şi ani mulţi întru Domnul! Cu deosebire, celor care purtaţi numele Sf.
Vasile, vă adresăm binecuvântările noastre părinteşti de tot binele, felicitându-vă pentru faptul că aţi început
ziua onomastică în Biserică.
Aceleaşi gânduri creştineşti pentru familiile d-voastră şi, în comuniune cu frăţiile voastre, pentru întreg
neamul nostru românesc. LA MULŢI ŞI BUNI ANI ÎN OGORUL DOMNULUI! Amin.
3
Patericul, tipărit la Iaşi, 1913, p. 19. De va îngădui timpul, se poate da încă un exemplu cu privire la începutul bun: “Se spunea pentru Avva Sisoe
că atunci vrea să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: “Iată, Avva Antonie a venit”. Şi după
puţin, a zis: “Iată ceata proorocilor a venit”. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: “Iată ceata Apostolilor a venit”. Şi s-a îndoit faţa lui iarăşi.
Şi se părea ca şi cum el ar fi vorbit cu oarecare şi i s-au rugat lui bătrânii, zicând: “Cu cine vorbeşti, părinte?”Iar el le-a zis: “Iată îngerii au venit să
mă ia, şi rog ca să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin “. Şi i-au zis lui bătrânii: “Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte”. Şi le-a zis lor bătrânul: “Cu
adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început”. Şi au cunoscut toţi că este desăvârşit...” Ibidem, p. 217.
11
7. PARENEZĂ LA BOBOTEAZĂ:
Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda
minunilor Tale!
Aceste preafrumoase cuvinte le-am auzit acum câteva minute şi fac parte din marea rugăciune de
sfinţire a apei, alcătuită de Sfântul Sofronie, patriarh al Ierusalimului, trăitor în veacul al VII-lea 4. Suntem
adânc mişcaţi de măreţia aceste slujbe de sfinţire a apei celei mari, care se face o singură dată pe an, aducându-
ne aminte de Botezul Domnului, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a sfinţit apele prin intrarea în Iordan cu
preacuratele Sale picioare. Vedem cu ochii sufletului, o dată cu Ioan Botezătorul, Duhul Sfânt pogorându-se ca
un porumbel, deasupra capului Mântuitorului; auzim şi noi, cu acelaşi Sfânt Botezător, glasul din cer al lui
Dumnezeu Tatăl. Minunată arătare a Prea Sfintei Treimi la râul Iordan! Prezenţa d-voastră aici, în număr atât
de mare este un semn al măreţiei acestui praznic, pe de o parte, iar pe de alta a dorinţei de a duce acasă, în vase
curate, Sfânta şi Marea Agheasmă, pentru evlavioasă întrebuinţare.
Drept-măritori creştini,
Socotim potrivit ca în aceste momente de înălţare sufletească, să vă aducem aminte, pe scurt, despre
foloasele agheasmei mari şi modul de întrebuinţare şi păstrare. În acest scop, reamintim un fragment lămuritor
din Rugăciunea de sfinţire a apei, pe care aţi auzit-o cu toţii. Citim, iată, din Cartea după care s-a făcut slujba 5:
“... Şi-i dă ei dar de vindecare şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie,
dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neajunsă, plină de putere
îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr’însa, să le fie spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor,
spre vindecarea patimilor, spre sfinţire a caselor, spre tot folosul de trebuinţă...”
În privinţa modului de întrebuinţare, amintim mai întâi că s-a îndătinat obiceiul de a se consuma, pe
nemâncate desigur, timp de nouă zile, începând cu ajunul sărbătorii Bobotezei, până la odovania (sfârşitul)
praznicului. Mai poate fi consumată în zile de post şi ajunare, sau la sărbători mari, fie înainte, fie după
biserică6. O precizare se impune, însă: când luăm agheasmă mare şi anafură, întâi luăm agheasma, apoi anafura.
Să ştim, apoi, că agheasma mare este întrebuinţată de preot pentru a stropi casele d-voastră, în zilele ce preced
praznicul Bobotezei; tot cu agheasmă mare se sfinţesc icoanele, crucile, veşmintele preoţeşti, vasele liturgice
(potir, disc ş.a.); de asemenea credincioşii înşişi obişnuiesc să stropească ogrăzile, livezile, viile, holdele, ş.a.,
un lucru bun, având în vedere că toată firea înconjurătoare are nevoie de sfinţire.
De aceea trebuie să avem un respect deosebit faţă de acest dar dumnezeiesc: agheasma se păstrează cu
atenţie, ferind-o de întinare. În acest scop, ea trebuie ţinută într-un loc deosebit în locuinţă, într-una din
încăperile destinate pentru activităţi mai pioase, şi nu la un loc cu toate celelalte obiecte de uz casnic, în
bucătării sau cămări, alături de sticle cu alt conţinut. Dacă de la un an la altul agheasma prisoseşte, cea veche,
deşi nu este stricată şi nu se strică niciodată, se varsă în locuri curate, ferite de întinare, de regulă, în pământ, la
flori, la rădăcinile pomilor7.
4
† 644, pomenit în calendar la 11 martie; vezi Pr. Grigore POPESCU, Calendar cu toţi sfinţii din an prăznuiţi în Biserica ortodoxă a răsăritului,
întocmit după Vieţile Sfinţilor scrise de Arhiepiscopul Dimitrie al Rostovului, după Mineie şi alte lucrări, în BOR, an. LXXIV, 1956, nr. 1-2, p.
188.
5
Mineiul pe ianuarie, sau Molitvelnic. Fraţii preoţi ştiu efectul deosebit pe care îl are utilizarea acestor cărţi în cadrul predicilor: este efectul
autorităţii. Credincioşii văd că preotul nu spune de la el adevărurile respective, ci dintr-o carte sfântă, la fel cum se întâmplă mai ales în cazul
întrebuinţării Sfintei Scripturi. A se vedea, în această privinţă şi studiul nostru Cunoaşterea temeinică a Sfintei Scripturi şi folosirea ei în predică, în
BOR, an. CIV, 1986, nr. 5-6, p. 533-543.
6
Pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica Specială, Manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 463. A se vedea şi studiul Pr. prof. dr. Nicolae NECULA, Care este întrebuinţarea Agheasmei Mari şi cum
se păstrează?, în vol. Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Galaţi, 1996, p. 298-300.
7
Pr. prof. dr. Nicolae NECULA, op. cit., p. 299.
12
Mai amintim, iubiţi credincioşi, că trebuie să ne ferim ca de foc de orice întrebuinţare străină cu duhul
ortodoxiei. Ştim că, din păcate, s-a înmulţit în ultima vreme numărul “dezlegătoarelor”, “descântătoarelor”, sau
altora asemenea, care - profitând de necazurile oamenilor, dar şi de ignoranţa lor - recomandă fel de fel de
“reţete”, pentru aşa-zisele dezlegări de farmece etc., reţete în care includ uneori şi agheasmă, mare sau mică. Să
nu cumva să le daţi ascultare, drept-măritori creştini, că faceţi lucru diavolesc, nu creştinesc! Nici nu vi se
rezolvă necazul, şi săvârşiţi şi un mare păcat. Canoanele sfinţilor părinţi opresc de la împărtăşanie pe cei ce
apelează la astfel de vrăjitori8. Pentru buna cinstire a sfintei agheasme, vă mai facem acum o recomandare. La
sfârşitul Sfintei Liturghii, când veţi primi în vase apa sfinţită, să păstraţi buna rânduială, aşteptând să vi se
distribuie agheasma cu răbdare şi bună-cuviinţă, aşa cum se cade într-o astfel de sfântă zi.
Nădăjduim că aceste câteva lucruri vă vor ajuta pentru folosirea cu evlavia cuvenită a agheasmei mari.
Să avem grijă, iarăşi, că nu este suficientă gustarea din agheasmă spre sfinţirea noastră, a caselor, a ţarinilor
noastre, ci şi de o viaţă virtuoasă, în credinţă şi fapte bune. Pentru aceasta, să ne ţinem mereu strânşi în jurul
Maicii noastre Biserici, ca astăzi! De încheiere, rugăm pe bunul Dumnezeu să vă împlinească toate cererile
cele spre mântuire prin gustarea şi stropirea cu această apă sfinţită. Amin.
8
De ex. 61 Trulan; 65 şi 72 ale Sf. Vasile cel Mare. Vezi Pidalion, Bucureşti, 1933, p. 280-281.
13
8. CUVÂNT PENTRU ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI
Credem că cel mai emoţionant moment al evenimentului pe care-l prăznuim astăzi este, aşa cum
descrie evanghelistul Luca, cel în care bătrânul Simeon, legat să nu moară până nu va vedea pe Mântuitorul
lumii, luând în braţe pe Pruncul Iisus a rostit acea rugăciune eliberatoare, atât de frumoasă, Acum slobozeşte pe
robul Tău, Stăpâne... Tradiţia ne spune că bătrânul ar fi avut atunci aproximativ 380 de ani! Dar asupra acestui
amănunt vom reveni puţin mai încolo.
Creştinele care au prunci, ştiu că la patruzeci de zile după naştere au mers la Biserică pentru a li se
face “molitva”, adică rugăciunile de curăţire. Cuvânt de origine slavă, “molitva”, asta înseamnă de fapt:
“rugăciune”... Această rânduială, în admirabil acord cu legile firii sădite de Dumnezeu în trupul femeii, are la
bază o poruncă veche dată prin Moise, acum mai bine de 3500 de ani. Căci praznicul de astăzi, Întâmpinarea
Domnului, aminteşte de ziua în care Pruncul Iisus a fost dus de Maria, mama Sa, la Templu, pentru a se
respecta Legea Veche, aşa cum a fost consemnată de Moise în cartea Levitic (12, 1-8), aşa cum descrie şi
evanghelistul Luca, în Evanghelia ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie: “Şi când s-au împlinit zilele curăţirii
lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris
în Legea Lui..."(Luca, 2, 22-23). Aşadar, când s-au împlinit zilele curăţirii ei, adică la 40 de zile, când - potrivit
legilor fiziologice - trupul femeii este refăcut după efortul jertfelnic al naşterii. Rânduiala aceasta, cu adaptările
de rigoare, s-a transmis şi în Legea Nouă, sub titlul liturgic consemnat în Molitvelnic, Rugăciunile ce se citesc
după patruzeci de zile femeii care a născut, rugăciuni de adâncă lucrare harică, înduioşătoare totodată şi de o
mare frumuseţe literar-liturgică. Redăm un crâmpei: “...Doamne... vino la roaba Ta aceasta (rostindu-se numele
celei care a născut) şi o învredniceşte pe ea, pentru rugăciunile cinstitei preoţimi, să se adăpostească în sfânta
sobornicească biserica Ta şi să intre în casa slavei Tale. Şi o învredniceşte să se împărtăşească cu cinstitul Trup
şi scumpul Sânge al Hristosului Tău. Spală-i întinăciunea trupului şi necurăţia sufletului, la plinire celor
patruzeci de zile...” După această molitvă, femeia care a născut poate intra apoi în biserică, poate săruta
icoanele, poate participa la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe, poate fi primită la Taina Spovedaniei,
totodată, dacă primeşte dezlegare de la duhovnic, poate primi şi Sfânta Împărtăşanie. Iată, iubiţi credincioşi, ce
frumoasă rânduială! Ce înduioşătoare grijă şi dragoste are Biserică pentru femeile care nasc! Nu toate ţările,
nici toate familiile, de multe ori nici toţi bărbaţii, nu acordă ocrotire, atenţie, dragoste, celor care aduc prunci pe
lume. Biserica, însă, îi oferă toată adăpostirea, precum am auzit în rugăciunea din care am citat mai sus. Iar la
temelia acestei rânduieli stă Legea Domnului dată de Dumnezeu prin Moise, plinită apoi prin actul săvârşit în
Templul din Ierusalim, act liturgic numit de noi acum Întâmpinarea Domnului.
Revenim în atmosfera praznicului de azi, cu deosebire la momentul emoţionant când bătrânul Simeon
L-a primit în braţe pe dumnezeiescul Prunc, rostind Acum liberează...
O veche legendă, în care credem ca există un sâmbure de adevăr, ne spune că bătrânul Simeon a fost
unul dintre cei 72 de învăţaţi evrei care au tradus Vechiul Testament din ebraică în limba greacă, în Alexandria,
aprox. la anul 250 î. Hr. Legenda s-a născut, poate, din cel mai vechi document legat de această osteneală a
traducerii, anume epistola lui Pseudo-Aristea, prefectul gărzii regale a regelui Egiptului Ptolemeu Filadelful
(284-247 î. Hr.). Potrivit acestui document, regele Ptolemeu îl trimite pe Aristea la Ierusalim să ceară
arhiereului un exemplar al Legii Vechiului Testament şi 72 de bărbaţi (din fiecare seminţie câte 6). Pe aceştia
regele îi primeşte cu mare pompă şi-i aşează într-o clădire din insula Faros, în încăperi separate, pentru a
traduce în greacă textul sfânt, pentru iudeii din diaspora care nu mai ştiau bine ebraica. Bătrânul Simeon era
unul dintre cei 72, care atunci când a ajuns la cartea proorocului Isaia, cap. 7, v. 14, Iată fecioara va lua în
pântece şi va naşte un prunc, şi vor chema numele Lui Emanuel, a tradus “iată, tânăra” în loc de “iată,
fecioara”. Legenda spune mai departe că a doua zi cuvântul a fost şters, iar în locul lui a apărut “fecioara”... A
crezut, pe moment că vreunul dintre ceilalţi traducători a umblat la text, dar interesându-se a aflat că n-a umblat
nimeni. A pus din nou cuvântul “tânăra”, părându-i-se nefiresc ca o fecioară să nască... Noaptea i s-a arătat,
însă, un înger care i-a spus că “fecioara” este cuvântul corect şi, pentru ca n-a crezut în adevărul descoperit de
Dumnezeu prin proorocul Isaia, îngerul i-a mai spus că nu va vedea moartea până nu va vedea pe Hristosul
Domnului...
14
Chiar dacă documentele istorice sunt amestecate în vreun fel cu relatări legendare, reţinem ceea ce este
esenţial, anume ceea ce, de fapt, consemnează Evanghelistul Luca: “Era un om în Ierusalim, cu numele Simeon;
şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, si Duhul Sfânt era asupra lui.
Şi lui i se vestise că nu va vedea moartea până nu va vedea pe Hristosul Domnului...” (Luca 2, 25-26). Ce vârstă
avea, cine şi cum îi vestise are importanţă secundară. Importanţă are pentru noi sfinţenia vieţii lui şi încrederea
cu care aştepta un Izbăvitor. De aceea ne impresionează până la lacrimi bucuria lui atunci când aşteptarea i s-a
împlinit, simţindu-se eliberat să moară ca orice pământean...
Ne dăm cu toţii seama că evenimentul Întâmpinării Domnului nu se reduce la “cazul” Bătrânului

Simeon. Am dorit, însă, pentru acest an să zăbovim mai mult asupra lui, căci este revelator, dar nu trebuie privit
izolat. Aşteptarea bătrânului nu este doar a lui. Întâmpinarea n-a fost făcută numai în nume personal. Lumea
întreagă Îl aştepta pe Mesia, iar prin bătrânul Simeon lumea întreaga L-a întâmpinat. Lumea întreagă... Deci şi
noi, fiecare dintre noi... Ca Prunc, Iisus a fost adus la Templu spre a fi întâmpinat. Ca Mântuitor, acum, prezent
în Sfintele Biserici, ne cheamă să venim noi, spre a-L întâmpina, aşa cum am făcut şi astăzi. De aceea, la fiecare
Sfântă Liturghie Îl întâmpinăm, minunându-ne de întrevederea tainică a mântuirii, simţind parcă, la sfârşit,
impulsul de a rosti împreună, preoţi şi credincioşi: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău
în pace că văzură ochii mei mântuirea adusă prin jertfa Ta, care se înnoieşte la fiecare Liturghie, precum s-a
reînnoit astăzi...”Amin .
15
9. SCHIMBAREA LA FAŢĂ, cel mai mare praznic al lunii august, prilej de întărire în credinţă
Minunea "Schimbării la faţă" a Mântuitorului este reprezentată iconografic în mod obişnuit astfel:
Iisus pe un munte înalt, îmbrăcat în haine strălucitoare, cu Moise şi Ilie de o parte şi de alta, iar la baza imaginii
cei trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, căzuţi la pământ şi "îngreuiaţi de somn". Această icoană, pe care am putea
s-o numim "clasică", respectă, desigur, descrierea evenimentului făcută de evangheliştii Matei şi Luca. Dar
există şi o altă reprezentare, foarte interesantă şi sugestivă: în locul lui Iisus, între Moise şi Ilie apare o cruce...
Deşi această imagine este mai puţin cunoscută, socotim că este deosebit de inspirată, exprimând simbolic
contextul evanghelic în care s-a petrecut minunea. Căci dacă citim cu atenţie cele descrise de evangheliştii
Matei şi Luca, înainte de relatarea evenimentului propriu-zis, aflăm, între altele, că Mântuitorul "a început să le
arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe şi să fie omorât..." (Matei 16, 21).
Această prevestire a morţii Sale nu numai că i-a întristat pe ucenici, dar le-a produs şi îndoieli în suflet cu
privire la autoritatea Învăţătorului lor: aşadar, era posibil să moară aşa, ca un oarecare, chiar dacă le vorbea atât
de frumos şi convingător şi făcuse înaintea lor atâtea minuni... În plus, îndoielile şi temerile ucenicilor erau, de
altfel, zilnic alimentate de insinuările cărturarilor şi fariseilor, care-L numeau pe Iisus călcător de lege,
blasfemiator etc. etc. Iar faptul că Iisus însuşi le-a spus că El trebuie să meargă la Ierusalim, unde va pătimi
multe şi va fi omorât, a umplut paharul acestor temeri şi îndoieli.
De aceea, pentru a le risipi aceste temeri, pentru a-i întări în credinţă şi a-i pregăti întru înţelegerea
mântuitoare a morţii pe Cruce, Iisus săvârşeşte "pe un munte înalt" minunea cunoscută îndeobşte sub numele de
"Schimbarea la Faţă", oferindu-le, totodată, o pregustare a slavei cereşti de care se vor putea împărtăşi toţi cei
ce-L vor urma. Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie consacrată acestui eveniment, spune în acest sens:
"Vrând să-i încredinţeze pe ucenici şi cu văzul şi să le arate cum este slava aceea cu care are să vină - atât cât
erau ei în stare s-o cunoască -, le-o arată şi le-o descoperă aici pe pământ, ca ucenicii să nu se întristeze nici de
moartea lor şi nici de moartea Stăpânului lor..." (Omilia LVI la Matei). Încredinţarea se va face, într-adevăr,
atât prin arătarea strălucirii Sale dumnezeieşti, cât şi prin mărturia Tatălui, Care a grăit din norul luminos:
"Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit; de Acesta să ascultaţi!" (Matei, 17, 5), îndemnându-i,
astfel, să nu se mai îndoiască, să-L asculte şi să-L urmeze. Pentru ca risipirea îndoielilor să fie totală,
înţelepciunea dumnezeiască a rânduit, în prezenţa celor trei ucenici, arătarea lui Moise şi Ilie. Să observăm,
iubiţii noştri, cum nimic nu este întâmplător în lucrarea de mântuire! De ce trei ucenici? Pentru că era suficientă
mărturia a doi-trei înaintea celorlalţi, potrivit Legii dată de Dumnezeu prin Moise (Deuteronom 17, 6),
prescripţie invocată şi de Mântuitorul: "Din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot adevărul" (Matei
18, 16). Că au fost luaţi ca martori (chiar dacă Iisus, din raţiuni pedagogice, le cere să nu spună nimănui cele
văzute decât după înviere), avem mărturisirea lui Petru, notată în a doua sa epistolă: "Noi suntem cei ce am
auzit glasul acesta (al Tatălui, n. n.) pogorându-se din cer când eram cu El în muntele cel sfânt..." (1, 18).
Desigur, se pune acum întrebarea de ce aceşti trei ucenici şi nu alţii? Credem că pe fiecare dintre cei trei i-a
"nominalizat" din motive pe care le desprindem din ceea ce ştim că a fost reprezentativ pentru fiecare: Petru,
pentru că L-a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, dar şi pentru că L-a sfătuit să nu se lase omorât în
Ierusalim, neînţelegând pe moment sensul mântuitor al Crucii; Ioan, pentru ataşamentul său deosebit faţă de
Mântuitorul (să ne amintim că va fi singurul dintre ucenici care a rămas lângă Cruce, în momentele dramatice
de pe Golgota); Iacov, pentru că va fi cel dintâi episcop mărturisitor al Ierusalimului, martirizat de Irod la anul
62.
Este firesc să ne întrebăm, de asemenea, de ce au apărut Moise şi Ilie pentru a vorbi cu Mântuitorul?
Răspunsul vine de la sine, dacă ne gândim ce reprezintă aceşti doi sfinţi pentru iconomia mântuirii: prin Moise
Dumnezeu a dat Legea, iar Ilie este un reprezentant de seamă al proorocilor. Aşadar, Legea şi Proorocii!
Cărturarii şi fariseii Îl acuzau adesea pe Iisus că "încalcă Legea şi Proorocii", strecurându-le şi ucenicilor
bănuiala că aşa este. Ei bine, prin arătarea lui Moise şi a lui Ilie, care au vorbit cu Iisus, ucenicii se vor
încredinţa că acuzaţia este falsă şi că Iisus este Mesia, Cel prezis în Lege şi Prooroci. Este revelator să reţinem
şi despre ce au vorbit cei doi cu Mântuitorul. Acest amănunt, deosebit de preţios, este notat de evanghelistul
Luca: "Moise şi Ilie... arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Său pe care avea să-l plinească în
Ierusalim..." (9, 31). "Despre sfârşitul Său...", adică despre Cruce! Iată, aşadar, cum apare din nou Crucea în
centrul minunii! Apreciem, în consecinţă, că reprezentarea sfântului eveniment prin Crucea aşezată între Moise
şi Ilie, chiar dacă nu este recunoscută ca icoană canonică, merită atenţia noastră, îndeosebi pentru faptul că
atragă atenţia asupra motivaţiei principale a săvârşirii minunii pe muntele Taborului: a-i pregăti pe ucenici
pentru actul răstignirii. Căci Crucea nu înseamnă doar moarte, jertfă şi durere, ci scară luminoasă către
împărăţia cerească. De aceea darul Domnului nu s-a oprit doar la convorbirea despre patimi. Li s-a oferit
16
ucenicilor, totodată, şi o vedere a strălucirii învierii Mântuitorului, ca arvună a învierii şi vieţuirii lor în
frumuseţea slavei veşnice. Cu toate că Petru chiar şi aici s-a arătat speriat de spectrul morţii Domnului în
Ierusalim (de aceea a propus facerea celor trei colibe... Cu alte cuvinte, "Să nu mai mergem la Ierusalim, să Te
omoare, să rămânem aici..."), el a sesizat, măcar în parte, şi odihna, pacea, liniştea şi bucuria duhovnicească
izvorâtă din lumina taborică a învierii, care te face să exclami "cât de bine este aici!" Celor trei ucenici, şi prin
ei tuturor celorlalţi (şi nouă tuturor), s-a revelat, astfel, posibilitatea schimbării: după cum trupul lui Iisus, trup
material ca al nostru, s-a arătat schimbat, aşa materia întreagă (omul şi natura) va fi transfigurată, prin lucrarea
harului dumnezeiesc. Această schimbare nu trebuie înţeleasă doar pentru sfârşitul veacurilor, ci pentru fiecare zi
a vieţii noastre. Iată şi astăzi, iubiţii noştri, suntem chemaţi să urcăm pe Taborul cel duhovnicesc, Sfânta
Biserică, să alungăm teama şi îndoielile, văzându-L cu ochii credinţei pe Iisus întru slavă, să fim mereu deschişi
schimbării în bine, ca pregătire a marii noastre transfigurări. Căci, după cuvântul inspirat al Sf. Ap. Pavel, "Nu
toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi. Căci trâmbiţa va
suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se
îmbrace în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire..." (I Cor. 15, 51-53). Acelaşi
sfânt apostol dă, în aceeaşi epistolă, un sfat pe care-l considerăm drept cea mai bună concluzie a învăţăturilor
legate de acest mare praznic al Schimbării la Faţă: "Drept aceea, iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi,
totdeauna sporind în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică întru Domnul" (15,
58). Amin.
17
18
II. D U M I N I C I L E PENTICOSTARULUI
1. PARENEZĂ LA PAŞTI 9:
Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!
Iubiţi credincioşi, cinstitori ai Învierii Domnului,
Ca în fiecare an, am rostit şi am cântat împreună Hristos a Înviat şi în această noapte sfântă a
Paştelui ...(se va preciza anul). Prin această rostire mărturisim, deodată, două lucruri: credinţa în învierea
noastră, aşa precum Domnul nostru Iisus Hristos a înviat, totodată nădejdea că, o dată cu acest Paşte, vom păşi
spre o viaţă mai bună, mai demnă, atât sub aspect moral, cât şi material.
Să-I mulţumim, aşadar, Domnului că ne-a ajutat să ne învrednicim de participarea la această
preafrumoasă şi sfântă slujbă, că la aceasta oră liturgică suntem lângă o sfântă biserică.
Am urcat, începând din Duminica Floriilor, spre Ierusalimul cel dohovnicesc, treptele Deniilor
din serile săptămânii Patimilor. Am fost din nou martorii suferinţelor Mântuitorului nostru: vinderea,
batjocorirea, încununarea cu spini, răstignirea, moartea şi punerea în mormânt. Am trecut şi noi pe sub Sfântul
Epitaf, mărturisind tainic că vrem să ne îngropăm păcatele şi noi cu Iisus, care S-a lăsat îngropat spre a îngropa
păcatele omenirii, apoi am sărutat Sfânta Cruce, altar al jertfei, înţelegând că numai printr-o viaţă jertfelnică
putem nădăjdui că vom învia şi noi, precum El a înviat în urma jertfei şi morţii pe Cruce. Învierea Lui ne
umple acum sufletele de bucurie, Paştele fiind cel mai luminos praznic din calendarul creştin. Dar ce înseamnă,
oare, cuvântul “paşte”, rostit atât de des?
Acum 3500 de ani, în valea Nilului din Egipt, poporul evreu se găsea într-o grea robie, de peste 400 de
ani. Prin voia Domnului ei au ieşit din această robie şi, la plecare, au luat, între multe altele, şi un cuvânt care -
nu bănuiau atunci - va primi o consacrare deosebită. Cuvântul minune era PASAH şi desemna în limba
egipteană sărbătoarea solstiţiului de primăvară, când soarele trecea din emisfera australă în cea boreală.
Propriu-zis pasah însemna trecere şi semnifica biruinţa luminii asupra întunericului. Cu oarecare transformare,
evreii i-au zis pesah, tot cu înţelesul de trecere, adică trecerea lor prin Marea Roşie, de la robia egipteană la
libertatea Ţării Făgăduinţei. Adică trecerea de sub jugul robiei la bucuria libertăţii. Grecii au preluat cuvântul
minune, zicându-i pasha; aproape la fel i-au zis şi latinii: pascha- pascae. De aici îl are şi limba română, paşti
sau paşte, cuvânt sinonim cu înviere, adică trecere de la moarte la viaţă, de la robia păcatului - prin jertfa şi
învierea Domnului - la bucuria vieţii intru virtute.
În fiecare an, în cea mai emoţionantă noapte liturgică retrăim sensul adânc al acestei treceri,
când Hristos Cel înviat ne reaprinde speranţele de trecere de la păcat la virtute şi la o viaţă mai bună pentru noi
şi familiile noastre. Această slujbă impresionantă ce s-a făcut aici, afară, este doar începutul praznicului. Vă
chemăm acum să intraţi cu noi în Sfântul Lăcaş, să fiţi părtaşi la Sfânta Liturghie, apoi să primiţi paştele, pâinea
binecuvântată, şi să aveţi bucuria slujbei întregi. Chiar dacă trupul vă cheamă, poate, spre somn sau mâncare,
daţi ascultare sufletului, care vă îndeamnă să rămâneţi. Faceţi bucurie sufletului! Pentru că, iubiţi credincioşi,
cinstitori ai slăvitei învieri, aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-
însa! Amin. HRISTOS A ÎNVIAT!
9
Se va rosti la slujba de afară din noaptea Învierii.
19
2. SFINTELE PAŞTI: PRAZNIC SAU "WEEK-END PRELUNGIT"?
Întrebarea este, desigur, retorică, dar nu am pus-o la întâmplare, ci din dorinţa de a ne aminti că cea
mai mare sărbătoare creştină din cursul anului bisericesc, Învierea Domnului, sau Sfintele Paşti, ne invită pe toţi
la o prăznuire totală, nu limitată doar la niţică odihnă, la mâncăruri bogate, din care să nu lipsească, desigur,
ouăle roşii, mielul, cozonacul etc., toate "stropite", bineînţeles, cu vin sau alte băuturi alese. În această privinţă
preotul academician Gala Galaction scria prin anii '30 următoarele: "Marea zi a Învierii a trecut pe lângă mulţi
dintre noi, anuală şi tradiţională, cu ceva bucurie pământească şi cu oarecare odihnă a trupului. Puţini au fost şi
sunt aceia care au puterea să urce sus, spre soare, şi să-şi scalde sufletul în torentele adevărului... Ceilalţi,
presupuşi creştini, fac tot ce pot ca să nu privească în fântâna vieţii şi să ignore profunzimea ei. Se ameţesc cu
treburile, cu interesele şi cu searbedele desfătări pământeşti. Alţii - uneori oameni inteligenţi - vor să pogoare
Învierea Domnului în regiunea simbolului şi a convenţiei religioase..."
Să ne fie iertat dacă opinăm că cele scrise de părintele Galaction sunt în mare măsură actuale. Căci dacă
în fiecare an, la acest praznic slăvit, putem mărturisi bucuria vederii unui număr impresionant de creştini care
ţin Paştele cu toată rânduiala, în acelaşi timp nu putem ascunde faptul că suntem adânc întristaţi de cealaltă
privelişte, în care se înscriu toţi acei confraţi care, departe de Sfânta Biserică şi bucuriile ei sfinte, înţeleg prin
Paşte doar un week-end prelungit, în care se mănâncă vârtos, se bea din belşug, se vizionează televizorul şi se
plimbă câinii. Nu vrem, Doamne fereşte, să mâhnim pe cineva prin mustrări moralizatoare excesive (în fond, pe
nimeni nu poţi să-l obligi a-l duce de mână în Rai!), mai ales că ne dăm seama că aceste aspecte negative nu vă
privesc, poate, pe d-voastră, cei ce ascultaţi. Vrem doar să reconfirmăm bunilor creştini importanţa mântuitoare
a ţinerii rânduielilor, bucuria inefabilă pe care o trăim atunci când serbăm praznicul dinlăuntru şi nu-l privim
doar pe dinafară, ca pe un spectacol. Căci oricât ne-am strădui să explicăm cuiva aceste aspecte, dacă nu
trăieşte creştinismul din interior nu va înţelege mare lucru. De aceea ne rezumăm a face o caldă invitaţie celor
încă sceptici, nehotărâţi, mulţumiţi doar cu crâmpeie din slujbe şi rânduieli: Fraţilor! Iisus Hristos a fost
răstignit, a murit şi a înviat şi pentru voi, cei care încă vă îndoiţi de aceste adevăruri. Stihul liturgic de la Paşti
"Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!" se vrea o chemare nu
doar pentru veselie trupească, ci şi pentru cea sufletească. Îi dăm, desigur, trupului ce i se cuvine, dar şi
sufletului pe cele dorite.
Dacă bucurăm de Paşti trupul cu o haină nouă, cu mâncare sau băutură aleasă, nu vom lăsa fără
bucurie sufletul. Iar cele dorite de suflet cu prilejul acestui mare praznic nu sunt lucruri grele şi imposibil de
plinit. Iată-le, pe scurt: să fi ţinut sfântul post, după putere; să ne fi spovedit şi împărtăşit, după ce ne-am
împăcat ce cei din jurul nostru; să fi participat la Deniile din Săptămâna Mare, aşa cum participăm la slujbe în
duminici şi sărbători; să fim prezenţi în noaptea de Paşti şi la Sfânta Liturghie, nu numai la slujba scurtă de
afară; să luăm "pasca" pe nemâncate, cu toată cuviinţa... Şi după acestea, îngăduit este să gustăm din toate
celelalte bucurii, evident cu măsură creştinească. Făcând aşa, serbăm praznicul dinăuntru, iar bucuria este
îndoită: a sufletului şi a trupului, deopotrivă. Într-o carte editată relativ recent, intitulată sugestiv Duhul
Sărbătorii ("Anastasia", 1996), avându-l ca autor pe filozoful creştin Vasile Băncilă, găsim invitaţia
înduioşătoare de a ţine sărbătorile cu bucuria copiilor. Căci, spune autorul, "Copilul are o mare capacitate
festivă. Copilului îi place natura, trăieşte divinul, se dăruieşte, jubilează..." De fapt, Mântuitorul a spus aceste
lucruri cu aproape două mii de ani înainte: "Adevărat zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum
pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Matei, 18, 3).
Iată, aşadar, câteva din raţiunile duhovniceşti la care-i invităm spre meditare pe toţi binevoitorii
ascultători ai noştri. Mai ales acum, în aceste zile, când întunecimile războiului din lume umbresc ameninţător
creştinătatea europeană, obligându-ne să prăznuim un Paşte însângerat, şi când toţi bunii creştini ar trebui să
dovedească o strânsă solidaritate liturgică, în sfintele biserici, în jurul ierarhilor şi preoţilor. Adăugăm, însă, o
precizare: să nu se necăjească cineva dacă n-a ţinut până acum rânduielile aşa cum le-am pomenit mai sus, fie
din neştiinţă, fie din neglijenţă, fie dintr-un alt motiv. În fiecare zi, în fiecare ceas, se poate face un nou şi bun
început. Şi, apoi, nu doar Paştele se cere serbat după cuviinţă: calendarul nostru oferă şi alte multe popasuri
sfinte în care sufletul poate fi bucurat!
În nădejdea că toţi enoriaşii noştri vor prăznui dinăuntru Sfânta Înviere, alături de celelalte sfinte
sărbători, le adresăm din toată inima salutul pascal HRISTOS A ÎNVIAT!
20
21
3. CUVÂNT PENTRU DUMINICA TOMII
A răspuns Toma şi a zis: Domnul meu şi Dumnezeul Meu! (Ioan 20, 28)
Credem că momentul cel mai impresionant al Evangheliei de astăzi este acela în care Toma,
întâlnindu-L pe Mântuitorul înviat din morţi, a strigat gâtuit de emoţie: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” În
acest strigăt se cuprind, deodată, bucuria fără margini că-L vede şi el pe Învăţătorul, aşa cum Îl văzuseră cu opt
zile înainte ceilalţi ucenici, şi mărturisirea părerii de rău că s-a îndoit, vreme de o săptămână, de Cel Care le
spusese în mai multe rânduri că, deşi va fi omorât, va învia după trei zile. Aşadar, în exclamaţia “Domnul meu
şi Dumnezeul meu” vedem o bucurie smerită. Bucurie, datorită reîntâlnirii Celui Care l-a învăţat sensurile cele
mai înalte ale vieţii; smerită, ca recunoaştere, cu capul plecat, a îndoielii căreia s-a lăsat pradă.
“Cazul” Apostolului Toma ne reţine atenţia în special pentru faptul că simţim o vie asemănare între
îndoiala lui şi îndoielile noastre, între frământările lui şi frământările noastre. Chiar dacă fizic ne despart
aproape douăzeci de veacuri, simţim că Toma se identifică cu noi, acum şi aici. Căci cine dintre noi ar putea să
afirme că nu s-a îndoit sau nu se îndoieşte în problemele de credinţă? Nu suntem noi nişte căutători în
permanenţă ai adevărului? Nu tânjim noi după dobândirea certitudinii în înviere? Căci Toma această certitudine
voia s-o aibă. Recunoscându-ne propriile îndoieli, îl vom înţelege mai bine şi ne vom da seama că, după ce
ucenicise trei ani lângă un Învăţător fascinant prin vorbe şi fapte, însoţite chiar de învieri din morţi, în ziua în
care L-a văzut murind, ceva s-a prăbuşit în sufletul său. Nu sunt excluse chiar clipe de deznădejde, în care va fi
rostit, poate, pentru sine: mai bine aş fi rămas un pescar liniştit în Galileea mea natală... De aceea, la vestea
năpraznică dată de confraţi “L-am văzut pe Domnul!”, Toma va avea o reacţie întru-totul omenească, rostind
în sinea sa: “Nu se poate! Nu-mi vine să cred! Este prea mare şi îmbucurătoare vestea!”, apoi cu glas tare:
“Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor...”şi celelalte. Nu facem şi noi aşa, iubiţi credincioşi, în
împrejurări similare? Când cineva ne aduce o veste mare, de bucurie sau de întristare, nu exclamăm noi, până
să ne dumirim: “Nu se poate! Nu-i adevărat! Nu pot să cred!...” Apoi, în faţa evidenţelor, dacă vestea este de
bucurie îl îmbrăţişăm pe aducător, bâlbâind mulţumiri, amestecate uneori cu lacrimi de fericire; sau, dacă vestea
este tristă, şoptim resemnaţi: “Aşa a fost să fie, aşa a vrut Domnul. Iartă-mă că nu pot să cred ce s-a
întâmplat...” Astfel, amintindu-ne de propriile noastre experienţe, înţelegem mai bine exclamaţia emoţionantă
a lui Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Încercând, aşadar, să ne regăsim în atmosfera simţămintelor lui Toma, credem că una din temele
propuse nouă spre meditaţie de Evanghelia de azi este dorinţa omului de a dobândi certitudinea învierii. Sau,
mai pe scurt, căutarea nemuririi.
Omul a fost dintru început un căutător. Chiar şi în Rai. Curiozitatea Evei, împărtăşită şi de Adam, nu
este oare o expresie a căutării? Dintre scrierile vechi, un exemplu relevant al căutării (şi nu de orice fel, ci
căutarea nemuririi), îl reprezintă Epopeea lui Ghilgameş, plasată în jurul anului 3000 î. Hr. Ghilgameş, eroul
acestei vechi scrieri sumeriene, porneşte în căutarea nemuririi în clipa în care-i moare cel mai bun prieten,
Enkidu. Spectrul şi spaima morţii îl alarmează: Voi ajunge şi eu pulbere precum Enkidu? Şi pleacă hotărât în
căutarea nemuririi pentru a-şi readuce prietenul la viaţă, dar şi pentru ca el însuşi să nu cadă cândva pradă
ţărânei. Aceeaşi spaimă, pe alt plan desigur, va fi încercat şi Toma: dacă Iisus, Învăţătorul, atât de puternic,
Care - între altele - nu cu mult timp în urmă l-a înviat pe Lazăr, moare neajutorat pe o cruce banală, e pus în
groapă, iar peste gura gropii e aşezată o piatră “foarte mare”, ce se va întâmpla cu mine, cel atât de slab?
Frica morţii conjugată cu năzuinţa spre nemurire va fi imbold de căutări neîntrerupte, în toate timpurile.
Literatura universală cunoaşte în acest sens opere de largă circulaţie. Am pomeni doar două: Creanga de Aur (a
lui James Frazer) şi Faust, celebra lucrare a lui Goethe. În prima, autorul, după îndelungi cercetări şi comparaţii
ale feluritelor mituri, identifică “creanga de aur”cu vâscul, ca simbol al nemuririi, prin însuşirea lui de a fi
verde, în timp ce copacul pe care creşte nu mai are frunze. Ei bine, această plantă intra în recuzita unui ritual în
timpul alegerii noului rege, tânăr şi puternic, garant al continuităţii, cu alte cuvinte al nemuririi. Iar Faust, în
22
dorinţa lui de a-şi prelungi viaţa şi fericirea, face pact chiar cu diavolul, în persoana lui Mefisto. Vedem aici tot
o fugă de moarte a omului, implicit dorinţă de nemurire.
Spiritualitatea românească nu-i lipsită de exemple similare. Credem că cel mai elocvent este balada
Mioriţa, în care ciobanul sacrificat îl reprezintă pe Hristos cel omorât, dar înviat a treia zi. Părintele Stăniloae,
vorbindu-le unor studenţi, face această scurtă tâlcuire: “Mioriţa reprezintă pe Hristos şi sufletul omenesc;
Hristos care are milă de sufletul omenesc... Cei trei ciobani: cel cu oi mai multe este Hristos; iar ceilalţi doi:
Pilat şi evreii. Şi El are ca mireasă sufletul omenesc...” (Filocalia, foaie editată de ASCOR Cluj, Octombrie,
1995, p. 1). În acelaşi sens al dorului după nemurire se înscrie şi lucrarea, de excepţională valoare, Nostalgia
Paradisului, a lui Nichifor Crainic. Însăşi etimologia cuvântului “nostalgie”, după autor, este o expresie a
căutării raiului pierdut: în limba greacă “nostos” înseamnă întoarcere, iar “algos”, durere. Şi autorul explică
apoi: “Nostalgia este, astfel, durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară...”. Nu putem încheia şirul
exemplificărilor fără să amintim de Petre Ţuţea, cel care, după Revoluţia din ’89, prin mărturisirile lui, ca ale
unui veritabil apostol al neamului românesc, credem că a îndreptat mulţi paşi spre sfintele biserici. Interviurile
şi cărţile, mai ales cele autobiografice, descoperă în persoana lui un căutător redutabil. Vom da, însă, un
exemplu inedit. Am fost martor ocular la următoarea scenă: Petre Ţuţea se găsea pe un pat al Spitalului
Christiana, bolnav, cu puţin timp înainte de a trece în veşnicie. Am intrat în salon cu un grup de studenţi de la
Teologie, spre a-l vedea. “Domnule Ţuţea, sunt aici cu câţiva teologi tineri care ar dori să audă un cuvânt..."
Bătrânul s-a ridicat puţin, s-a uitat la noi şi a zis: “Măi băieţi, auziţi ce pot să susţină unii, că viaţa poate fi
concepută fără Dumnezeu...Auziţi voi?” Şi în secundele următoare a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri, din
care nu s-a mai putut opri. Noi am mai stat preţ de un minut, după care, impresionaţi peste măsură, am ieşit
discret, temându-ne să nu-l tulburăm mai tare. Tinerii primiseră, de fapt, cuvântul folositor!
Şi acum să rămânem la aceste două noţiuni: căutare şi nemurire. Nemurirea, sau viaţa veşnică, poate
fi găsită (= dobândită) atunci când căutarea este susţinută de bună-credinţă şi de osteneală neîntreruptă, potrivit
dictonului: “Tot ce-i căutat este găsit, dacă nu te laşi şi nu fugi de osteneală”. Nemurirea, dar de la Dumnezeu
pentru căutătorii harnici, ne-a fost arvunită prin Învierea Domnului şi intră în logica normalităţii. Dumnezeu l-a
creat pe om într-un scop bine definit, iar viaţa are un sens precis. De fapt, numai viaţa are sens. Moartea nu.
Dacă existenţa noastră s-ar stinge în moarte (care este un "non-sens"), ar însemna că viaţa însăşi este non-sens,
aberaţie pe care nici măcar materialiştii n-o susţin. Goethe, pe care-l pomenim din nou, a spus-o potrivit
genialităţii hărăzită lui de la Dumnezeu: “Urma zilelor mele pământeşti nu poate dispărea în veşnicie...”
(Faust).
Iar în clipa în care, de vom fi vrednici, ne vom găsi în faţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat,
vom rosti şi noi ca Toma “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, într-o stare de bucurie smerită: de bucurie, ca
fericiţi trăitori ai Marii Întâlniri, dar recunoscându-ne smeriţi, cu capetele plecate, greşeala atâtor pământene
îndoieli. Să ne învrednicească Dumnezeu de această clipă! Amin.
23
4. DUMINICA MIRONOSIŢELOR
Hristos a înviat!
În duminica de astăzi aducem un pios omagiu femeilor mironosiţe, cele dintâi vestitoare ale Învierii
Domnului.
Ştim din Sfintele Evanghelii că trupul Domnului Iisus Hristos a fost înmormântat în grabă, în ziua de
vineri (pe care noi o numim acum a patimilor), ritualul ungerii, specific iudeilor, nefăcându-se complet.
Sâmbăta nu era îngăduit a se face nici o lucrare care presupunea efort fizic, legea iudaică fiind extrem de aspră
în această privinţă: nu era voie să se facă mai mult de 1000 de paşi. De aceea, abia a treia zi, duminica, întâia a
săptămânii, femeile au mers la mormânt spre a împlini cele cuvenite pentru ungere. Ştim cu toţii care a fost
urmarea: au găsit mormântul gol! Domnul înviase! Le-a vestit învierea şi îngerul, dar şi-au adus aminte şi de
cuvintele Mântuitorului care spusese: “După trei zile Mă voi scula!” (Matei 16, 21). Astfel, aceste femei
curajoase devin primele vestitoare ale celei mai mari minuni din istoria mântuirii: învierea.
Cine au fost, de fapt, aceste femei? Care este numele lor, ce ştim despre ele şi cum au ajuns să aibă zi
osebită pentru pomenire? La aceste întrebări vom încerca să răspundem, cu ajutorul Domnului, în cele ce
urmează...
Pentru fiecare dintre ele avem mărturii în Sfânta Scriptură: pentru unele directe, pentru altele indirecte.
Astfel, când vorbesc despre Învierea Domnului şi despre intenţia femeilor de a unge Trupul Domnului,
evangheliştii pomenesc patru nume: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa (numită şi “cealaltă Marie”),
Salomeea şi Ioana. Toate patru sunt amintite în legătură cu lucrarea de mirungere pe care intenţionau s-o facă.
Despre celelalte femei avem mărturii indirecte: Suzana (Luca 8, 3), Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din
Betania (Ioan 11, 1).
Şi acum socotim potrivit a spune câteva cuvinte despre fiecare dintre ele:
 Maria Magdalena a fost femeia din care Mântuitorul scosese şapte demoni
(Luca 8, 3), până la întâlnirea cu Iisus fiind stăpânită, aşadar, de duhuri necurate, ducând o viaţă uşoară.
Originară din localitatea Magdala, nu departe de Capernaum, fusese căsătorită de mai multe ori, alunecând pe
panta păcatului precum piatra se rostogoleşte pe pantele pământului. Dar piatra se opreşte, totuşi, undeva... Aşa
a fost şi cu viaţa Mariei Magdalena. Tâlcuitorii biblici spun că ea ar fi fost “femeia păcătoasă” care a spălat
picioarele Mântuitorului cu lacrimi în casa lui Simon Fariseul din Capernaum (Luca 7, 36-48). Ei i-ar fi adresat
Mântuitorul cuvintele “Iertate îţi sunt păcatele tale. Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!” Din această clipă
Maria a devenit, astfel, alături de alte femei cucernice, deosebit de ataşată de Cel Care o vindecase şi i-a redat
demnitatea vieţii. Îl va urma îndeaproape, iar evangheliştii au notat răsplata pe care Domnul i-a dat-o pentru
râvna ei deosebită: a fost prima care s-a învrednicit să-L vadă după Înviere. (Ştim, desigur, din tradiţie că
Maicii Sale se arătase mai întâi. Fapt firesc, de aceea nici nu mai este menţionat de evanghelişti. Dar, iată, că
după Maica Domnului, Maria Magdalena a fost cea dintâi dintre mironosiţe care L-a văzut înviat...). Devine
apoi o propovăduitoare neobosită a învierii, vestind întâi apostolilor, apoi altora nemenţionaţi în Evanghelii, dar
pomeniţi în tradiţii demne de crezare. Preotul scriitor Em. Copăceanu a adunat relatările despre această
extraordinară femeie într-un interesant roman, cu titlul “Maria Magdalena”. Între altele, notează de exemplu că
Maria, neîmpăcată cu decizia nedreaptă a lui Pilat în “procesul” Mântuitorului, l-a reclamat personal la Roma.
Pilat a fost chemat aici, a fost judecat şi exilat la Lugdunum (Lyonul de azi), unde mai apoi s-a sinucis,
frământat de remuşcări.
În sfârşit, mai ştim că această femeie curajoasă a propovăduit şi-n alte ţinuturi, murind la Efes.
Biserica nu i-a uitat pilduitoarea-i râvnă şi i-a fixat zi anuală de pomenire la 22 iulie.
 Maria lui Cleopa, numită şi “cealaltă Marie” (Matei 28, 1), era verişoară cu Maica Domnului şi
mamă a “fraţilor Domnului” (în fapt verişori): Iacov, Iuda, Iosi şi Simon.
 Ioana era soţia lui Huza, un iconom al lui Irod (Luca 24, 10). Ataşamentul ei faţă de Mântuitorul ne
arată că creştinismul a pătruns, încă de la început, chiar în casele regale.
24
 Salomeea, pomenită de evanghelistul Marcu (16, 1), era soţia lui Zevedeu şi mamă a “fiilor lui”, Iacov
şi Ioan. Ea este cea care I-a cerut Mântuitorului ca aceşti fii să stea unul de-a dreapta, altul de-a stânga Lui, în
împărăţia Sa (Matei 20, 21), ca orice mamă grijulie care doreşte cel mai bun loc pentru copii...
 Susana – pomenită de evanghelistul Luca (8, 3) alături de Ioana lui Huza, care slujeau “din avutul
lor”pe Mântuitorul şi pe ucenicii Lui.
 Marta şi Maria pot fi socotite, pe bună dreptate, în rândul femeilor mironosiţe, întrucât în casa lor din
Betania Mântuitorul poposea adeseori şi mai ales pentru faptul că Maria săvârşise aici ungerea cu mir a
Domnului, prevestind astfel moartea şi îngroparea Lui (Ioan 12, 3).
Am pomenit, aşadar, câteva nume şi câteva lucruri legate de femeile mironosiţe. Vor fi fost, desigur, şi
alte femei ataşate de Mântuitorul şi misiunea Sa, pe care nu le cunoaştem cu numele. Fiecare a avut, însă, partea
ei de lucru în ogorul propovăduirii, constituind un model admirabil pentru femeile creştine din toate timpurile.
Unele au avut o lucrare mai contemplativă, cum este cazul Mariei, sora lui Lazăr. Altele, precum Marta,
cealaltă soră, o lucrare practică. Amândouă lucrările se completează reciproc, fiind necesare pentru împlinirea
misiunii creştine în lume. Greşeşte cel care neglijează una dintre ele în favoarea celeilalte. Facem această
precizare pentru ca există pe alocuri tendinţa unora de a neglija munca fizică, dedicându-se aşa-numitei
contemplativităţi, imitând fără discernământ “partea Mariei...” Iată, în acest sens, o pildă din Pateric: A venit
un frate la Avva Siluan din muntele Sinai şi văzând pe fraţi că lucrează cu mâinile a zis bătrânului: nu lucraţi
mâncarea cea pieritoare, că Maria partea cea bună şi-a ales (cf. Ioan 10, 42). Zis-a bătrânul ucenicului său
Zaharia: Zahario, dă fratelui nou venit o carte şi îl pune într-o chilie care nu are nimic! Deci când a sosit
ceasul al nouălea, lua seama la uşă, de vor trimite să-l cheme ca să mănânce. Iar după ce nu l-a chemat
nimeni, sculându-se a venit la bătrânul şi l-a întrebat: nu au mâncat fraţii azi, Avvo? Ba da, au mâncat, i-a
răspuns bătrânul. Pe mine de ce nu m-aţi chemat? Zisu-i-a lui: fiindcă tu om duhovnicesc eşti... Tu partea cea
bună ţi-ai ales! Atunci fratele, venindu-şi în fire, a zis: iartă-mă, Avvo! I-a zis lui bătrânul: Amin! Precum vezi,
negreşit are trebuinţă Maria de Marta, căci prin Marta se laudă Maria...
De încheiere, vom mărturisi că femeile mironosiţe, admirabile propovăduitoare, sunt pentru noi nu
numai exemple demne de urmat. Ele sunt totodată şi sfinte, rugătoare înaintea tronului Prea Sfintei Treimi.
Pentru aceea ne adresăm lor acum să mijlocească înaintea Bunului Dumnezeu ca să ne învrednicească şi pe noi
să-L mărturisim cu tărie pe Hristos Cel Înviat, precum ele pilduitor au făcut-o. Strigăm, aşadar, o dată cu
femeile mironosiţe: HRISTOS A ÎNVIAT!
25
5. DUMINICA A IV-A DUPĂ SFINTELE PAŞTI (a Slăbănogului)
În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreieşte Betezda...(Ioan, 5, 2).
Cunoscând textul evangheliei de astăzi, începem cuvântul nostru cu o întrebare: Ce credeţi că

simbolizează această scăldătoare? (Se aşteaptă răspunsul credincioşilor din Biserică, care nu vor întârzia să
pronunţe, între altele, Botezul creştin, Sfintele Taine, BISERICA). Întrebarea s-a dovedit retorică, iubiţi
credincioşi, întrucât noi, ştiind din Evanghelia după Ioan minunea vindecărilor ce aveau loc prin tulburarea
apei de către un înger, ne ducem îndată cu gândul la Sfânta Biserică, unde au loc neîncetate vindecări sufleteşti
şi trupeşti. Însuşi cuvântul Betezda (sau Vitezda, cum auzim în textele mai vechi), înseamnă Casa Milei. Nu ne
oprim acum să istorisim minunea pe care o săvârşeşte Mântuitorul asupra bolnavului ce suferea de 38 de ani.
Evanghelistul Ioan descrie limpede cele petrecute. Dorim în schimb să facem o scurtă tâlcuire a evenimentului.
“Cazul” nu trebuie văzut doar individual. Bolnavul suferind de mulţi ani, care nu avea om să-l arunce în
scăldătoare, reprezintă omenirea Vechiului Testament care aştepta un izbăvitor şi care a venit în persoana
Dumnezeu-Omului Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul lumii. În locul unei singure scăldători vindecătore, El
va întemeia Biserica, cu zeci de mii de lăcaşuri, izvor de vindecări pentru toţi cei ce intră prin apele Botezului,
iar apoi vieţuiesc în ea ca într-o veritabilă Casă a Milei, de unde fiecare primeşte pe măsura credinţei şi a
faptelor, tot ceea ce sufleteşte este necesar pentru viaţa de aici şi de dincolo.
Având aceste coordonate, ne propunem pentru astăzi să observăm deosebirea între creştinii dinăuntrul
Bisericii şi cei din afara ei, plecând de la imaginea evanghelică a bolnavilor care intrau în scăldătoare (şi se
vindecau!) şi cei care rămâneau pe margine, într-o dureroasă şi zadarnică aşteptare. Intuiţi, credem, aspectul pe
care vrem să-l evidenţiem. Există o deosebire fundamentală între creştinul autentic, mlădiţă vie în viţa Hristos
(Ioan 15, 5), pentru care Sfânta Liturghie înseamnă uşa de intrare în Rai, şi părutul-creştin, cel doar cu numele,
care priveşte Biserica doar ca pe un monument de artă, iar ceea ce se petrece în ea ca pe un spectacol plăcut
din când în când privirii. Propriu-zis, cel de-al doilea nu poate fi numit creştin. Denumirea lui reală este cea de
spectator. Nu vrem să folosim multe cuvinte, sperând ca din puţine, dar spuse direct, fiecare vom înţelege în ce
categorie ne situăm. Pentru a fi creştin cu adevărat, nu este suficient să fii botezat, iar după aceea să ai legătura
cu Biserica doar la Crăciun, Paşti, la vreo cununie, sau atunci când asupra-ţi se abate un necaz. Creştinul, în
accepţiunea deplină a cuvântului, este cel care se ţine strâns de Sfânta Biserică, precum pruncul de poala maicii
lui. Cel care ascultă de poruncile Bisericii, precum copilul cuminte ascultă poruncile părinţilor. Trebuie să mai
spunem că nici simpla participare la Sfintele Slujbe nu te situează automat înăuntrul Bisericii. Dacă nu participi
cu evlavia necesară eşti tot un spectator. Să fim atenţi, în acest sens, că putem pleca de la Biserică mai încărcaţi
de păcate, mai întunecaţi la chip decât am venit. Sau, aşa cum este de dorit, putem pleca mai luminaţi, mai
îmbunătăţiţi. Este grăitoare sub acest aspect următoarea pildă din Pateric: “Fericitul Avva Pavel, ucenicul
sfântului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta: odată mergând la o mănăstire pentru
cercetarea şi folosul fraţilor, au intrat în sfânta biserică ca să săvârşească sfânta slujbă, iar fericitul Pavel
lua seama la fiecare dintre cei ce intrau în biserică, ca sa vadă cu ce fel de suflet intra la slujbă, că avea şi
acest dar dat lui de la Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrazele
unii altora. Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se
de dânsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi dracii ţinându-l de amândouă părţile, iar
pe sfântul lui înger departe mergând după dânsul, posomorât şi trist. Iar Pavel lăcrimând şi bătându-şi
cu mâna pieptul, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i se arătase aşa... După ce s-a isprăvit
slujba, iarăşi lua aminte Pavel la feţele celor ce ieşeau din sfântul lăcaş. Deci vede pe bărbatul care
mai’nainte intrase întunecat la faţă, că iese luminat, alb la trup, iar pe îngerul său aproape de dânsul,
bucurându-se foarte. Iar Pavel l-a rugat pe omul cu pricina să-i spună cum i-a dăruit Dumnezeu această
schimbare. Iar omul vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără sfială cele pentru sine, zicând:
“Eu sunt un om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în grele păcate până acum. Dar intrând în sfântul
lăcaş, am auzi cuvintele lui Isaia prorocul: “Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din inimile
voastre...”(Isaia 1, 16 ş.u. ); Iar eu, nevrednicul, de cuvintele proorocului umilindu-mă şi suspinând, am
zis către Domnul: Ţie, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, mă făgăduiesc să
26
lepăd toate fărădelegile şi-Ţi voi sluji cu curată ştiinţă!...Cu aceste făgăduinţe am ieşit mai’nainte din
Biserică...”(Ediţia Iaşi, 1913, p. 210).
Mesajul acestei pilde este de a ne strădui să folosim darurile Bisericii pentru a ne lumina sufletele, nu a
le întuneca mai tare. De a ne integra cu adevărat în atmosfera Bisericii, nu a rămâne pe dinafară. De câte ori
preoţii duhovnici nu “trag” de noi, îndemnându-ne la înlocuirea patimilor cu fapte de virtute, încercând astfel să
ne treacă pragul Bisericii, spre a fi înăuntru, iar noi răspundem cu o naturaleţe copilărească: “Da, părinte, aveţi
dreptate, dar eu - ştiţi - din motivul cutare sau cutare, nu pot să fac asta, sau să renunţ la.., nu pot să vin la
Sfânta Liturghie pentru că....” etc. etc., amăgindu-ne că ne-am spovedit, că suntem creştini buni, dar în realitate
rămânând în continuare simpli spectatori ai creştinismului. Sau, cum se mai spune, "creştini fără biserică..."
Credem că duhovnicul este dator să spună mai direct şi personal aceste lucruri, nu numai la modul general.
Când ne cunoaşte mai bine şi vede că suntem în situaţie de autoamăgire, el trebuie să ne atragă atenţia că prin
unele dintre faptele noastre săvârşite în Sfântul Lăcaş (vorbire, umblare de colo - colo, foşnire de pungi,
sărutare zgomotoasă a icoanelor, jignirea celor din jur etc.), cât şi din afara lui (fapte de care nu pomenim, căci
se ştiu) nu suntem creştini ci spectatori. Trebuie, în acest sens, să cerem părerea duhovnicului, întrebându-l
direct, desigur între patru ochi: “Părinte, mă cunoaşteţi de atâţia ani, ce părere aveţi, sunt creştin sau doar mă
amăgesc că sunt? Şi dacă nu sunt, ce ar trebui să fac?” Şi preotul, cu tactul necesar, va răspunde fiecăruia
potrivit datelor concrete, personale. Credem că este absolut necesară şi mântuitoare o astfel de oră a
adevărului! Nici preotul nu trebuie să se sustragă de la un astfel de dialog, nu numai cu propriul duhovnic, dar
chiar şi cu credincioşii. Aşa cum v-am invitat şi-n alte dăţi o facem şi acum: când aveţi ceva de reproşat sau de
atenţionat, sau vedeţi ca preotul greşeşte într-un fel sau altul, puteţi să va adresaţi, tot între patru ochi, fireşte:
“Părinte, cutare faptă sau vorbă cred ca este greşită...” Şi preotul, în urma acestui dialog lămuritor, îşi poate
îndrepta greşeala, sau dacă crede că nu a greşit poate da explicaţiile necesare.
Întorcându-ne la mesajul evangheliei de astăzi, trebuie să realizăm că nimeni nu se mai poate plânge
că nu are om să-l arunce în scăldătoare: Omul Hristos, aşteaptă în fiecare minut din zi şi noapte să fie strigat, iar
Biserica, Betezda noastră a tuturor, are apele pregătite pentru vindecarea oricărei dureri. Chemarea noastră
specială pentru ziua de azi este să ne întrebăm serios, consultând fireşte duhovnicii noştri, dacă suntem în
Biserică sau în afara ei. Problema şi-o pun tot mai des membrii marcanţi ai comunităţilor protestante care,
ştiindu-se rupţi de Biserica cea Una, se întreabă îngrijoraţi: suntem în sau în afară? De aceea mulţi dintre ei se
îndreaptă înspre Ortodoxie, fapt remarcat nu numai în Europa occidentală ci şi în America, sau pe alte
continente. Trebuie să mai spunem că nici simplul fapt de a fi botezat ortodox nu-i suficient pentru a fi cu
adevărat în Biserică, ci trebuie împlinite anumite cerinţe, aşa cum am spus mai sus. Să nu întârziem, aşadar, să
avem curajul sincerităţii şi, mai ales, curajul de a trece hotărâţi pragul Bisericii, nu numai în sens fizic ci şi
spiritual. Recitind pericopa evanghelică de astăzi vom vedea cum spre finalul ei ni se dezvăluie că bolnavul cu
pricina ajunsese suferind în urma unor păcate grele. Asemenea lui suntem, poate, şi noi. De aceea, după ce ne
vom spovedi fără a ascunde ceva şi ne vom hotărî să rupem cu faptele care ne-au situat în afara creştinismului,
cuvintele Domnului adresate slăbănogului se vor potrivi şi nouă: “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu
mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!”(Ioan, 5, 14). Amin.
27
6. DUMINICA A V-A DUPĂ SFINTELE PAŞTI (a Samarinencei)
“Hristos a înviat!”
Pentru a înţelege mesajul evangheliei de astăzi, vă solicităm câteva minute de răbdare pentru a vă
prezenta mai întâi anumite date istorice, de mare importanţă, extrase în principal din Cărţile Vechiului
Testament. Astfel, în Cărţile Regilor citim că după o domnie strălucită de 40 de ani, regele Solomon a trecut
pragul veşniciei, pe la anul 930 î. Hr. În urmă-i, fiii săi au împărţit ţara în două: Ieroboam a luat partea de nord,
formând Regatul Israel (capitala Sichem) şi Roboam partea de sud, Regatul Iuda (capitala Ierusalim). Pentru
lămuririle ce vor urma, trebuie să reţinem că Regatul de Nord, Israel, va cădea sub asirieni, prin anii 722-721 î.
Hr., iar cel de sud, Iuda, pe la anul 600 î. Hr. Regatul de Nord cuprindea în graniţele sale şi provincia Samaria.
La căderea regatului, populaţia din această provincie a fost deportată în Asiria, în locul ei fiind aduşi, după cum
citim în IV Regi (17, 24) “...oameni din Babilon, Cuta, Ava, Hamat şi Sevarfaim, pe care i-a aşezat prin cetăţile
Samariei...” Se înţelege că aceste populaţii au adus cu ei şi zeităţile păgâne la care se închinau. La întoarcerea
din robie (538 î. Hr. ), samarinenii s-au amestecat cu aceste neamuri, dând astfel naştere unui popor hibrid, atât
din punct de vedere etnic cât şi religios, adorând zei păgâni precum Sucot-Benot, Nergal, Aşima etc.
Iubiţi credincioşi, numai în lumina acestor date istorico-biblice înţelegem de ce iudeii, care se
considerau un popor curat, nu voiau să aibă amestec cu samarinenii, fiindcă vedeau în ei o adunătură de oameni
spurcaţi... Este greu cuvântul, dar aşa se explică mirarea femeii samarinence din Evanghelia de astăzi: “Cum,
Tu care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, o femeie samarineancă?” (Ioan, 4, 9). Cu alte cuvinte, nu ziceţi că
noi, samarineii, suntem spurcaţi? Nu Ţi-e teamă că Te vei spurca?... Răspunsul Mântuitorului ne este
cunoscut. Aşadar, începem să înţelegem acum că mesajul principal din Evanghelia citită azi este că Mesia,
Fiul lui Dumnezeu, n-a venit să mântuiască numai poporul iudaic, ci întreg neamul omenesc. În acelaşi
sens, că nu numai în Ierusalim se poate aduce închinare Dumnezeului adevărat, ci în orice loc, pentru că
Dumnezeu, duh fiind, este pretutindeni.
Iar acum vom străbate împreună firul evangheliei, propriu-zis al convorbirii dintre Mântuitorul şi
femeia samarineancă, pentru a limpezi câteva aspecte.
Mai întâi, Mântuitorul face comparaţie între apa obişnuită de băut şi “apa cea vie”, pe care El, numai
El, o poate da. Ceea ce n-a înţeles femeia atunci ştim noi acum: apa cea vie reprezintă, pe de o parte, învăţătura
Sa, care adapă pe cei însetaţi de adevăr, pe de altă parte Sfintele Taine, prin care omul primeşte hrana cea
veşnică. În clipa în care Mântuitorul pomeneşte de cei cinci bărbaţi ai femeii (tâlcuitorii spun că ar fi o legătură
cu cele cinci neamuri păgâne strămutate în Samaria), samarineanca îşi dă seama că are în faţa ei un OM
deosebit, prooroc după socotinţa ei. De aceea, cu multă încredere, îi pune o întrebare ce o frământa nu numai pe
ea ci şi pe conaţionalii ei: unde este adevărata închinare, “pe muntele acesta, ori în Ierusalim?” Muntele invocat
era, de fapt, Garizim, pe care samarinenii zidiseră un templu, spre a-şi arăta opoziţia faţă de Ierusalim. Acum
Mântuitorul Iisus Hristos dă răspunsul aşteptat nu numai de samarineni, ci de întreaga omenire: “Duh este
Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie ca în duh şi adevăr să i se închine!" (Ioan 4, 24). Aşadar, nu doar în
Ierusalim sau pe Garizim, ori în alta parte, ci pretutindeni, peste tot unde închinarea se face în adevăr. Adică
Dumnezeului Celui adevărat, Iisus Hristos, precum Însuşi a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14,
6).
Iată adâncul tainei lucrării dumnezeieşti: Iisus Hristos se descoperă ca MESIA unei femei “oarecare”,
ce aparţinea unui neam dispreţuit, marginalizat, catalogat spurcat de către iudeii rigorişti, stăpâniţi de egoism şi
dispreţ, cărora, în orgoliul lor exclusivist li se părea că numai lor li se poate descoperi adevărul suprem.
Evident, Mântuitorul nu S-a descoperit întâmplător aşa, ci ca să arate că cei de pe urmă vor fi cei dintâi, iar cei
dintâi vor fi pe urmă! (Matei 19, 30).
*
Tradiţia consemnează că femeia samarineancă a devenit, în urma acestei mântuitoare convorbiri, o
mărturisitoare curajoasă a Evangheliei, sfârşindu-şi viaţa ca martiră, la Roma. Biserica n-a uitat-o şi i-a dat zi
anuală de pomenire, la 26 februarie, cu numele Sf. Fotinia (nume sugestiv, “fos-fotos” în limba greacă
însemnând “lumină”).
28
Iubiţi credincioşi, vom încheia amintindu-vă că Evanghelia de azi sfârşeşte cu mărturia că samarinenii
Îl rugau pe Mântuitorul să rămână cu ei, convinşi pe deplin că El este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii
(Ioan 4, 40-42). Asemeni lor, credem cu tărie şi noi astăzi, strigând şi mărturisind: HRISTOS A ÎNVIAT!
29
7. DUMINICA A VI-a DUPĂ SFINTELE PAŞTI (a Orbului)
[ Predică tematică: Siloamul, prevestire a Botezului creştin ]
Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului! (Ioan, 9, 7).
HRISTOS A ÎNVIAT! Este ultima duminică din acest an când mai rostim salutul pascal. Joi vom
prăznui Înălţarea Domnului, iar d-voastră ştiţi prea bine că numai până la Înălţare întrebuinţăm acest salut. De
aceea, înainte de a pătrunde în înţelesul evangheliei de azi, să mulţumim Domnului că ne-a învrednicit să facem
şi azi această rostire în biserică, la Sfânta Liturghie. Duminica de astăzi este încă un ecou al Marelui Praznic al
Învierii. În sprijinul acestei afirmaţii oferim două explicaţii scurte. 1. Orbul din naştere a primit de la
Mântuitorul Iisus Hristos nu numai lumina ochilor trupeşti, fapt care, fără îndoială, i-a produs o negrăită
bucurie. El a fost luminat şi sufleteşte, mintea, inima şi voinţa lui dovedind o vedere mai înaltă decât cea fizică,
în fiinţa lui vădindu-se, cu anticipare, darurile luminii Învierii. Dovada o avem în felul înţelept în care le-a
vorbit celor care-l ispiteau (fariseii interogându-l mai abitir ca peste veacuri miliţienii pe opozanţi la anchetele
din ţările comuniste). Iată câteva din cuvintele lui: “Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este
şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de
Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a mai auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din
naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic...” (Ioan, 9, 30-33). 2. A doua explicaţie a
legăturii cu Praznicul Învierii decurge din faptul că izvorul Siloamului, la care după ce s-a spălat, după porunca
Mântuitorului, orbul şi-a căpătat vederea, prevesteşte botezul creştin. Noi cunoaştem, din istoria Bisericii, că în
primele secole ale creştinismului, la Paşti erau botezaţi catehumenii, după o pregătire prealabilă, desigur. La
botez erau îmbrăcaţi în haine albe, pe care le purtau toată săptămâna luminată, ca simbol al curăţiei lor, dar şi al
luminării dobândite. Ei erau numiţi luminaţi (= fotizomeni, de la vb. “fotizo”, care înseamnă “a lumina”) chiar
înainte de botez, în sensul că erau instruiţi în elementele de bază ale creştinismului. Cu atât mai mult după
botez! Se înţelege că după primirea Tainei se comportau ca nişte oameni înţelepţi, faptele lor purtând amprenta
luminii izvorâte din învăţătura Evangheliei. Era, de fapt, o dovadă a dobândirii vederii celei duhovniceşti. La
fel, am văzut, s-a manifestat şi omul din Evanghelia de astăzi, după minunea săvârşită cu el.
Am ales ca temă sesizarea legăturii între izvorul Siloamului şi botezul creştin, la sugestia pericopei
din Apostolul ce s-a citit astăzi (Fapte 16, 16-34), în care, după cum aţi auzit, a fost vorba de botezarea
temnicerului din Filipi (cu toată casa lui) de către apostolul Pavel, eveniment după care “s-a veselit cu toata
casa, crezând în Dumnezeu”. Iată, aşadar, consecinţa luminării: bucurie şi credinţă. Cu siguranţă însoţite de
fapte creştineşti, corespunzătoare învăţăturii evanghelice. De aceea, iubiţi credincioşi, se cuvine să tragem
câteva învăţăminte dintre cele de mai sus, pentru viaţa noastră. Şi noi suntem botezaţi, luminaţi. Pe lângă
vederea fizică, pentru care mulţumim lui Dumnezeu, am dobândit şi vederea duhovnicească, care izvorăşte din
Taina Botezului, iar această vedere, cu ochii sufletului, ne călăuzeşte spre a vieţui înţelepţeşte. Căci “Botezul -
spune Sf. Grigorie de Nazianz - este luminarea sufletelor, schimbarea vieţii în mai bine, întoarcerea, îndreptarea
cunoştinţei către Dumnezeu, reluarea legăturii cu Dumnezeu” (Cuv. XL, Despre Sf. Botez). Iar Sf. Ciprian arată
că “Pentru fiii luminii este zi şi în timpul nopţii. Când este oare fără lumină cel care are lumină în inima sa?
Sau când nu are soare şi zi acela pentru care Hristos este Soare şi Zi?”(Despre rugăciunea domnească, 35).
Viaţa celui botezat trebuie să confirme darurile primite la Botez, prin cuvinte şi fapte, chiar şi prin gândurile lui.
Comportamentul este al unui om luminat, care a părăsit întunericul. Sf. Ap. Pavel afirmă acest adevăr într-un
mod atât de plastic: “Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!
Pentru că roada luminii este în orice bunătate, dreptate şi adevăr “ (Efeseni, 5, 8-9). A vedea în sens spiritual
devine, astfel, sinonim cu a înţelege sensul creştin al vieţii. A vedea înseamnă a avea perspectivă, a prevedea
consecinţele acţiunilor tale. A te strădui să pricepi rosturile lucrurilor, nu doar a manifesta o râvnă care de multe
ori poate cădea în habotnicie. De aceea acelaşi sfânt apostol Pavel atrage atenţia iudeilor (dar şi nouă, indirect):
“Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Romani, 10, 2). Este interesant de
observat cum în limbile clasice, verbul “a vedea” are şi sensul de a înţelege (în gr. eidein înseamnă a vedea
dar şi a fi instruit; în lat. video = a vedea, dar şi a înţelege). Dintre limbile moderne, în limba engleză vb. to
see = a vedea, dar are şi sensul de a înţelege, a cunoaşte. Şi în limba română, la figurat, a vedea semnifică a şti,
30
a pricepe. De exemplu expresia: “Văd că nu prea vrei să faci acest lucru”, vrea să spună “Înţeleg (ştiu chiar!)
că nu vrei...”.
Prin aceste precizări am dorit să subliniem importanţa vederii celei duhovniceşti, fără de care omul
este orb, chiar dacă vederea fizică îi este întru totul sănătoasă.
Orbirea este, aşadar, de două feluri. Trupească şi sufletească. Nu vorbim despre prima pentru că nu
intră în obiectivele noastre pentru cuvântul de astăzi, cu toate că această boală aduce multă tristeţe celor loviţi
de ea. De aceea trebuie sa ne imaginăm câtă bucurie simte cineva care şi-a recăpătat vederea, aşa cum a fost
cazul omului din evanghelie. Următoarea întâmplare este sugestivă în acest sens: Într-un compartiment de tren
călătoreau împreună câteva persoane fără să se fi cunoscut înainte. Una dintre ele privea mereu pe geam şi
exclama destul de des “minunat, minunat!”, spre mirarea celorlalţi, care vedeau pe geam un peisaj comun,
fără privelişti deosebite. Omul cu exclamaţia s-a simţit dator să se explice: “Vă rog să mă iertaţi că nu mi-am
putut stăpâni admiraţia faţă de cele ce se văd pe geam... Eu azi dimineaţă am ieşit din spitalul unde am fost
operat la ochi, căci am fost nevăzător. Acum văd şi sunt atât de fericit de noutăţile ce-mi apar înaintea
ochilor..." Câtă bucurie în astfel de cazuri, dar câtă tristeţe la cei nevăzători! Şi, totuşi, orbirea sufletească este
mai grea, pentru că ea implică mântuirea, aşadar viaţa veşnică. Dar orbirea aceasta are mai multe nuanţe, dintre
care evidenţiem două: orbire sufletească involuntară, care vine cel mai adesea din ignoranţă (te orbeşte cineva,
în sensul că te prosteşte, te manipulează cu viclenie, prin diferite metode) şi orbire voluntară, adică te complaci
singur în minciună şi întuneric. Credem că acesta din urmă este cel mai grav simptom al nevederii. Este, de
fapt, refuzul de a recunoaşte evidenţele şi, în consecinţă, vieţuirea voită în ape tulburi, în confuzie şi tot ce ţine
de acestea. Pentru astfel de oameni, botezul creştin a rămas doar o formalitate. Cât sunt de actuale, în acest caz,
cuvintele sf. Chiril al Ierusalimului: “Mulţi se botează ca şi Simon Magul. Şi-a cufundat trupul în apă, dar nu şi-
a luminat inima cu Duhul. Trupul s-a coborât şi s-a ridicat iarăşi, dar sufletul nu s-a îngropat împreună cu
Hristos şi nici nu s-a sculat împreună cu El...” De aceea timpul vieţii este deosebit de preţios pentru limpezirea
noastră. Să nu ne prindă ceasul morţii ca şi cum am fi nebotezaţi, “orbi”, ci văzători (adică înţelegători) ai
sensurilor vieţii.
De aceea, Mântuitorul ne cheamă cu atâta stăruinţă, pe toţi, spre vieţuire luminoasă: “Încă puţină
vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în
întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi lumină, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii”(Ioan, 12, 35-36).
Amin.
31
8. DUMINICA a VII-a DUPĂ SFINTELE PAŞTI (a Sfinţii Părinţi de la Sinodul I ecumenic)
- Despre cunoaşterea lui Dumnezeu -
Citim în Patericul cel vechi, la capitolul Pentru Avva Aghaton: “S-au dus oarecarii la dânsul,
auzind că are aleasă dreaptă-socotinţă. Şi vrând să-l cerce de se mânie, i-au zis lui: “Tu eşti Aghaton? Am auzit
că eşti desfrânat şi mândru. ”Iar el a zis: ”Aşa este!” Şi i-au mai zis lui: “Tu eşti Aghaton bârfitorul,
clevetitorul?” Iar el a zis: eu sunt!” L-au întrebat iarăşi: “Tu eşti Aghaton ereticul?” Atunci el, sărind ca ars, a
strigat: “Nu sunt eretic!” Şi l-au rugat pe el zicând: ”Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte învinuiri ţi-am adus,
le-ai primit, iar cuvântul acesta “eretic” nu l-ai suferit?” Zis-a lor: “Cele dintâi asupra mea le iau, căci este spre
folos sufletului meu să le recunosc. Dar cuvântul acesta “eretic” este despărţire de Dumnezeu şi eu nu voiesc
aceasta!” Iar ei auzind, s-au minunat de dreapta lui socotinţă şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi...”
Iubiţi credincioşi, HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT!
Pilda pe care v-am înfăţişat-o este în strânsă legătură cu duminica de azi, atât cu Sfânta Evanghelie ce
s-a citit la Sfânta Liturghie (de la Ioan 17, l - 13), cât şi cu pomenirea Sfinţilor Părinţi de la sinodul I ecumenic,
trecuţi în calendar. Căci ne găsim în a VII-a duminică după Sf. Paşti, când li se face pomenire specială, ca-n
fiecare an, duminică aflată între praznicul Înălţării Domnului şi cel al Pogorârii Sf. Duh. De aceea ne-am
adresat cu salutul “Hristos S-a Înălţat!”
Ne propunem, cu ajutorul Domnului, ca în cele ce urmează să vorbim despre calea dreaptă, corectă,
care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Gândul alegerii acestui subiect a izvorât din versetul al 3-lea al pericopei evanghelice de azi: “Aceasta
este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”.
Această invitaţie de a-L cunoaşte ca singur Dumnezeu adevărat, are darul să alunge spusele ateilor ignoranţi şi
răutăcioşi, din trecut şi de azi, care susţin - fără temei - că în Biblie ar scrie crede şi nu cerceta... Trebuie să
spunem răspicat că nicăieri în Sfânta Scriptură nu întâlnim această expresie! Dimpotrivă: Cercetaţi scripturile,
spune Mântuitorul (Ioan 5, 39), că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea mărturisesc despre Mine...
Se face referire, desigur, la Scripturile Vechiului Testament, mai ales la profeţiile mesianice. La vremea când
Mântuitorul a rostit aceste cuvinte încă nu erau scrise cărţile Noului Testament, dar acum expresia cercetaţi
Scripturile este, desigur, valabilă şi pentru aceste scrieri.
Aşadar, cercetaţi! Nimeni nu trebuie să creadă orbeşte. Tot Mântuitorul a spus, într-un alt context:
“Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla" (Matei, 7, 7). Iar Sf. Ap. Pavel îndeamnă: “Toate să le cercetaţi
(încercaţi), ţineţi ce este bun!” (I Tes. 5, 21). E adevărat că în Scriptură întâlnim şi aceste cuvinte: ”Fericiţi cei
ce n-au văzut şi au crezut...” (Ioan 20, 29), dar ele se referă la cei care nu au trăit în vremea în care Mântuitorul
a vieţuit pe pământ şi au crezut (şi vor crede) pe temeiul mărturiilor din Sfânta Scriptură, al Sfinţilor Apostoli şi
al urmaşilor lor. Ne amintim, aşadar, că aceste cuvinte i-au fost adresate lui Toma, cel care o vreme s-a îndoit
de învierea Lui, iar apoi, văzându-L, acelaşi apostol care se îndoise a exclamat, de data aceasta convins dar şi
gâtuit de emoţie: ”Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Cercetarea Scripturii, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat, nu se poate face la întâmplare.
Tainele Scripturii pot fi pătrunse doar de omul cel duhovnicesc. Mintea celui care doreşte să înţeleagă drept
aceste taine, trebuie să fie antrenată în acest sens, altfel se poate cădea uşor în înţelegeri greşite şi chiar în
erezie.
Biserica drept-măritoare a avut mult de luptat (şi încă mai are!) cu ereziile şi nefericiţii care le susţin.
Nu întâmplător se face pomenire în calendar de sinodul I ecumenic şi Sfinţii Părinţi participanţi.
Trebuie să ne amintim mereu de râvna acestor bărbaţi aleşi ai Bisericii, nu numai de la acest sinod, ci şi de la
celelalte şase, căci, în total, Biserica ortodoxă recunoaşte 7 sinoade ecumenice. N-a fost uşor, bunăoară, celor
318 Sfinţii Părinţi de la sinodul I, pomenit astăzi, să înfrunte argumentele, în aparenţă valabile, ale ereticilor, în
frunte cu Arie, preot în Alexandria. Da, iubiţi credincioşi, preot! Şi încă unul care se dovedise un bun
predicator, din nefericire pentru el căzut în patima mândriei şi care a îndrăznit să coboare tainele dumnezeirii la
măsură omenească...
Căci, în esenţă, a îndrăznit - contrar cuvintelor Mântuitorului “Eu şi Tatăl una suntem”(Ioan 10, 30) -
să predice că Iisus Hristos, din moment ce-şi zice fiu, nu este din veci, fiind, adică, o creatură a Tatălui... Şi n-
au fost puţini adepţii lui... Încetând a cugeta duhovniceşte, dialoga cam în acest mod cu credincioşii pe care-i
întâlnea: "...Creştine, ai un fiu, da? Da, părinte. Să ştii, omule, că fiul tău este de aceeaşi vârstă cu tine... Asta-i
32
o glumă, părinte! Nu, nu-i glumă . Eu îţi vorbesc după logica episcopului Alexandru, care învaţă, auzi nebunie,
că Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu e din veci, deci de o vârstă cu Tatăl Creatorul...Poţi crede aşa ceva? Nu
Părinte!..." Şi aşa, de la om la om, rătăcirea s-a întins... Acest fapt l-a determinat pe împăratul Constantin cel
Mare, care dorea pace în Biserică, să convoace întâiul sinod ecumenic, la Niceea, în anul 325.
Nu-i timpul şi locul acum să intrăm în amănuntele discuţiilor ce s-au desfăşurat. Ele pot fi cunoscute
fără greutate, de către cei interesaţi, din cărţile de istorie bisericească, tipărite acum în tiraje din ce în ce mai
mari. Printre acestea, una dintre cele mai importante este a lui Eusebiu de Cezareea (volumul 14 din colecţia
Părinţi şi scriitori bisericeşti). Să reţinem, totuşi, că la acest sinod s-au formulat primele 7 articole din Crez, pe
care le rostim la fiecare Sfântă Liturghie, ca mărturisire dreaptă despre dumnezeirea Tatălui şi a Fiului.
Greşeala fundamentală a lui Arie şi adepţilor săi, era că prin negarea dumnezeirii Fiului, nega puterea
Lui de mântuire a omenirii. Căci dacă Fiul era creat, nu putea mântui creatura. Numai ca Dumnezeu, Fiul este şi
Mântuitor!
De aceea tainele dumnezeieşti nu pot fi judecate cu raţionamente simple sau simpliste, omeneşti. Cum
spuneam mai sus, numai o raţiune luminată, înduhovnicită, se poate apropia să cunoască, fără a greşi, cele
despre Dumnezeu. In această privinţă Sfântul Apostol Pavel grăieşte: ”Omul trupesc nu primeşte cele ale
Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă
duhovniceşte... Dar omul duhovnicesc toate le judecă” (I Cor. 2, 14). ”Le judecă”, în sensul că e capabil să
gândească drept, cu discernământ, s-au dreaptă-socotinţă, după limbajul Patericului...
Iubiţi ascultători, rămânem de-a pururi recunoscători celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I,
pomeniţi azi, care prin rugăciune şi râvnă deosebită au cugetat şi formulat dreapta credinţă cu privire la
dumnezeirea Fiului, Mântuitorul nostru. Cuvântul pe care l-am rostit se doreşte a fi o invitaţie pentru o
cercetare duhovnicească a scripturilor: deodată Biblia şi Sfinţii Părinţi, cu încredinţarea că în acest mod vom
putea găsi, după cuvintele Mântuitorului (Ioan 17, 3), viaţa veşnică spre care ne îndreptăm. Amin.
33
III. D U M I N I C I DUPĂ RUSALII
1. DUMINICA I, a TUTUROR SFINŢILOR - prilej de meditaţie la cele viitoare
La marea trecere a pragului dintre viaţa pământească şi veşnicie, dacă vom fi rânduiţi în ceata drepţilor,
sufletele noastre, însoţite de sfinţii îngeri, se vor bucura de marea întâlnire în ceruri cu Dumnezeul Treimic,
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu Sfânta Fecioară Maria, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi strămoşii noştri, cu toţi cei
dragi care s-au săvârşit mai'nainte de noi... Aceasta este, credem, cea mai mare fericire a Raiului: să te întâlneşti
şi să comunici, faţă către faţă, cu vieţuitorii cerului, cunoscuţi sau necunoscuţi înainte. Căci, aşa cum ne învaţă
Scriptura şi Părinţii Bisericii, după moartea noastră cu trupul noi nu încetăm să fim persoane, care văd, aud,
vorbesc... Cum va fi dincolo vorbirea, auzul, vederea, este un lucru de taină, a cărui cunoaştere ne va fi dată
doar după plecarea de aici. Căci zice Sf. Ap. Pavel: "Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă,
faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin" (I Cor. 13, 12). Crezând, astfel, în
această mare întâlnire, nădăjduim să-i vedem, în lumina Prea Sfintei Treimi, împreună cu Maica Domnului, pe
toţi sfinţii rânduiţi de Biserică în calendarele noastre şi pe care noi îi pomenim cu toată cuviinţa: îngeri,
prooroci, apostoli, mucenici, cuvioşi, ierarhi ş.a., adeverindu-se în faţa ochilor noştri spusele psalmistului:
"Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!" (Psalm 67, 36). "Timp" a-i vedea şi a vorbi cu ei va fi din belşug:
veşnicia nu este în nici un fel supusă vreunui ceasornic, nici ameninţată de venirea serii, căci "ziua" ei este fără
de sfârşit, fiind "neînserată", cum frumos se exprimă cărţile noastre de slujbă: Ziua cea neînserată a
Împărăţiei... Această "zi" numită de părintele apostolic Barnaba "a opta" (Epistola..., XV, 9), este descrisă
astfel de părintele Dumitru Stăniloae: "Viaţa viitoare va fi o duminică fără de sfârşit, sau paradisul regăsit şi
eshatologia inaugurată, clipa aurorii cu al ei minunat "deodată" şi lumina fără asfinţit a zilei a opta în care
Dumnezeu va fi totul în toate..." (Dogmatica, III, 6).
Mare bucurie, iubiţi fraţi, vom trăi, astfel, întâlnind pe Maica Domnului, pe Sfântul Ioan Botezătorul,
pe Sfinţii Apostoli, dimpreună cu toţi ceilalţi sfinţi despre care citim atâtea lucruri minunate în Sfânta Scriptură
şi în Vieţile Sfinţilor. Bucuria va fi sporită, însă, de întâlnirea cu sfinţi de care n-am mai auzit, dar a căror
vedere va constitui pentru noi o surpriză aparte a zilei a 8-a... Căci este pe înţelesul oricui că în calendar nu
sunt cuprinşi toţi sfinţii bine-plăcuţi lui Dumnezeu, ci doar un număr limitat al lor.
Ei bine, la sfinţii necunoscuţi s-au gândit Părinţii Bisericii când au fixat în calendar şi o duminică "a
tuturor sfinţilor", duminica de astăzi, întâia după Rusalii. Este o sărbătoare comună a tuturor sfinţilor ale căror
nume şi urme s-au pierdut, s-au uitat, sau au rămas neînregistrate şi necunoscute. Aşezarea acestei pomeniri
îndată după Rusalii nu s-a făcut, însă, la întâmplare: dumnezeieştii noştri Părinţi au voit să arate că Pogorârea
Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli nişte lucruri atât de mari, încât a sfinţit şi a înţelepţit pe cei de un aluat
cu noi, aducându-i, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii prin mucenicie şi sânge, pe alţii prin trăire şi viaţă
virtuoasă, Duhul Sfânt săvârşind, astfel, fapte minunate, mai presus de fire.
Pomenirea sfinţilor necunoscuţi în această duminică nu exclude, fireşte, cinstirea celor cunoscuţi. De
aceea, calendarul nu zice "duminica tuturor sfinţilor necunoscuţi", ci, simplu, "a tuturor sfinţilor", pentru că ei
nu pot fi despărţiţi: toţi au vieţuit şi luptat pentru un singur Hristos. Cinstirea lor este mult şi bine-plăcută
Domnului, noi urmând îndemnul proorocului David-Psalmistul: "Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui!" (Psalm
150, 1). Mărturisim, în consecinţă, cu durere sfâşietoare, că mare greşeală săvârşesc acei fraţi ai noştri, aşa-
numiţi "sectari", care nu cinstesc pe sfinţi pe motiv că prin pomenirea lor s-ar micşora închinarea adusă lui
Dumnezeu... Nici vorbă de aşa ceva. Dumnezeu nu este singur, izolat. El este un Dumnezeu al comuniunii şi
dragostei, de-a pururi înconjurat de îngeri şi sfinţi. De aceea psalmistul ne îndeamnă să-L lăudăm întru sfinţii
Lui... Şi pentru că Părinţii Bisericii celei nedespărţite au prevăzut rătăcirile sărmanilor sectari de astăzi cu
privire la cinstirea sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, au redactat un document bazat pe învăţătura Scripturii,
încă din anul 787, la Sinodul al VII-lea ecumenic. Redăm un fragment din el: "Noi păzim cuvintele Domnului,
cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat
Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii
părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor... Cine nu mărturiseşte că
toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste
după trup şi după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinţi, să fie anatema!" (Cuvântul "anatema", amintim,
înseamnă "lepădat, blestemat"). Ne îngăduim o întrebare acum: cunosc fraţii sectari această hotărâre a Bisericii
celei una, care nu era numită atunci nici ortodoxă, nici catolică, nici protestantă, ci, simplu, BISERICA, mamă a
tuturor, inclusiv a "bisericilor" rupte din ea astăzi? Credem că nu. De aceea, ne revine nouă, drept-
credincioşilor, datoria de a face cunoscută învăţătura cea dreaptă, potrivit Scripturii şi Părinţilor.
34
O dată cu aceasta, ne vom strădui să trăim în conştiinţa că, atunci când vom părăsi acest pământ, ne vom
întâlni la judecată nu numai cu Dumnezeu ci şi cu sfinţii, căci El va ţine seamă de mărturiile lor atunci când va
"cântări" faptele noastre. Sf. Ap. Pavel o spune lămurit: "Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?" (I Cor. 6, 2).
Iar dacă, în viaţă fiind, i-am cinstit şi le-am imitat virtuţile, ne vom învrednici să fim şi noi în ceata lor, fericiţi
să-i cunoaştem pe fiecare în parte, să vorbim cu ei, să ne minunăm de vederea chipului lor de cerească
frumuseţe...
Pentru împlinirea acestei doriri, vieţuirea noastră trebuie să se asemene cu a lor. Căci spre sfinţenie
suntem chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos: "Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit
este!" (Matei 5, 48). Spre imitarea virtuţilor ne îndeamnă Sfinţii Apostoli: "Fiţi mie următor, precum şi eu sunt
lui Hristos" (II Cor. 11, 1) şi urmaşii Apostolilor, Sfinţii Părinţi: Dacă-i iubim pe sfinţi, să-i imităm... În
grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele
văduvelor - zice, de exemplu, Fericitul Augustin. Şi, lucru minunat, această imitare ne creează obişnuinţe
evlavioase, în vorbă, gândire, fapte, manifestări. Iar obişnuinţa nu ne va fi doar ca o "a doua natură" cum adesea
se spune, cu oarecare omenească dreptate, ci ne va modela propria natură, zidită de Dumnezeu. Căci sfinţenia
nu este ceva impropriu omului, sau adăugat, ci împlinirea umanului, cum atât de inspirat a zis Nichifor Crainic.
Iar în clipa morţii, spune, potrivit învăţăturii Bisericii, părintele Seraphim Rose (1934-1982), sufletul nostru "se
află pe sine în mijlocul altor spirite, bune şi rele. Iar el înclină spre cele cu care a dobândit mai multă asemănare
în duh, iar dacă încă din trup a fost sub influenţa vreunora dintre ele, apoi cu acelea va şi rămâne la ieşirea din
trup..." (Sufletul după moarte, cap. X). Cât de preţios este, iubiţi fraţi, acest avertisment!
A noastră este, aşadar, alegerea şi voinţa, cu ce fel de persoane vrem să ne asemănăm şi să ne întâlnim la
trecerea pragului: cu cele luminate, sfinţii, sau, Doamne păzeşte, cu cele întunecate, diavolii! O dată cu aceasta,
să ne întrebăm: voim să ne vedem părinţii, strămoşii, sau să nu-i mai vedem niciodată? Răspunsul se află în
totala noastră libertate de alegere! De aceea, în ziua de azi (şi în toate zilele) să zicem cu evlavie: toţi sfinţii
(cunoscuţi şi necunoscuţi) rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, să ne învrednicim a fi asemenea vouă. Amin.
2. CUVÂNT PENTRU DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI, a II-a după Rusalii

(Sfinţii români, eroi naţionali)
Pomenirea sfinţilor ne aduce întotdeauna în minte frumoasa şi inspirata exclamaţie a psalmistului David:
“Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!" (Psalm 67, 36), totodată îndemnul liturgic al aceluiaşi: “Lăudaţi pe
Dumnezeu întru Sfinţii Lui!”(Ps. 150, 1). Acestui îndemn am urmat şi noi astăzi, iubiţi credincioşi, şi în
duminica aceasta, a sfinţilor români.
Cu dreaptă socotinţă părinţii Bisericii răsăritene au rânduit ca prima duminică după Rusalii să se
numească duminica tuturor sfinţilor, sfinţenia fiind un dar al Duhului Sfânt, pogorât în creaţie în duminica
Cincizecimii. Această rânduire datează cel puţin din sec. al IV-lea, de când se păstrează o predică a Sf. Ioan
Gură de Aur la toţi sfinţii martiri (P. G. tom. L, col. 705-712). Urmând acestui exemplu, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 ca pentru sfinţii români să se facă pomenirea în duminica
următoare, a 2-a după Rusalii, tot ca o expresie a darului Sfântului Duh. Până nu demult în calendarul ortodox
tipărit la noi erau trecuţi doar sfinţii din alte ţinuturi, fapt care a creat impresia, pentru creştinii mai puţin
informaţi, că noi, românii, nu am fi avut sfinţi... Adevărul se cunoaşte bine acum: nu am avut sfinţi canonizaţi
oficial şi trecuţi în calendar, dar în conştiinţa şi evlavia românilor ei au fost cinstiţi fără încetare. De aceea,
canonizările din anii 1955 şi 1992 au avut menirea de a confirma oficial cinstirea neîntreruptă ce li s-a făcut. În
aceste condiţii, când, iată, au trecut câţiva ani buni de când calendarul românesc îi menţionează, cu zile speciale
de pomenire, este de mirare că un intelectual român, şi nu de rând, ci însuşi preşedintele Academiei Române,
prof. Eugen Simion, a putut face o afirmaţie cu totul neaşteptată: în ziua de 15 iunie a.c., în cadrul academic
festiv de comemorare a trecerii în veşnicie a lui Eminescu, domnia sa a afirmat (citez din memorie): “Întrucât
românii nu au avut sfinţi, ei şi-au manifestat cinstirea pentru eroii neamului, pentru marii poeţi, între care,
desigur, Eminescu are locul său unic...” Am aşteptat să completeze “nu a avut sfinţi canonizaţi, recunoscuţi
oficial...” etc. etc., dar n-a făcut precizările ce se impuneau. Dacă este vorba de o simplă scăpare (în fond,
errare humanum est!), sau un punct de vedere intenţionat exprimat, nu putem ştii. L-am consemnat ca atare şi
ne simţim datori să facem noi completările cuvenite: poporul nostru a avut şi are, desigur, eroii săi naţionali,
alături de poeţi, scriitori, artişti etc., de mare valoare, dar trebuie să se ştie limpede că are un mare număr de
sfinţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care noi i-am numi eroi naţionali, pentru viaţa şi misiunea lor exemplară.
Despre mulţi dintre ei ştim puţine lucruri, pe alţii nu-i cunoaştem încă, dar când Dumnezeu ne va învrednici să
trecem pragul veşniciei îi vom întâlni, cu voia Domnului, pe toţi, vom vorbi cu ei şi ne vom bucura de vederea
35
lor. Căci aceasta este una dintre cele mai mari bucurii ale Raiului: comunicarea cu Dumnezeu şi cu sfinţii (spre
deosebire de tristeţea iadului care constă, între altele, în necomunicare, sau comunicare doar cu duhurile
respingătoare ale întunericului...).
Până când Dumnezeu ne va ferici cu vederea, faţă către faţă, a sfinţilor noştri, să ne bucurăm a-i vedea
în duh, pomenindu-i cu evlavie, desigur pe cei cunoscuţi, dar neuitând să îndreptăm un gând cucernic şi către
cei necunoscuţi. Spaţiul limitat, propus pentru a-i evoca nu ne îngăduie să înşirăm amănunte din viaţa şi faptele
lor, ci doar să amintim ziua pomenirii, numele, vremea şi locul vieţuirii, totodată ceea ce credem că a fost
dominant în slujirea lor. Ordinea pomenirii este conformă cu ordinea lunilor anului bisericesc:
- 13 sept. - Cv. Ioan de la Prislop, sec. XV-XVI, Tara Haţegului (Prislop), care a dus o viaţă retrasă
într-o chilie, numită şi azi “a sfântului”;
- 15 sept. - Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, † 1656, vieţuitor la Partoş-Banat, fost mitropolit de
Timişoara, mare făcător de minuni;
- 27 sept. - Sf. Ier. Antim Ivireanul, † 1716, mitropolit al Ţării Româneşti (1708-1716), martirizat de
turci, mare predicator, tipograf, ctitor al Mt. Antim din Bucureşti;
- 14 oct. - Cv. Paraschiva de la Iaşi, sec. XI, n. Epivat, Tracia, viaţă retrasă în pustnicii; din 1641
sfintele ei moaşte sunt aduse la Iaşi de către domnitorul Vasile Lupu;
- 21 oct. - Cv. Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Nicolae Oprea Miclăuş, Preot Moise Măcinic
din Sibiel şi Preot Ioan din Galeş, toţi mărturisitori şi apărători ai ortodoxiei în Ardeal, în sec. al XVIII-lea; în
afară de Sofronie, care a murit nu se ştie pe unde prin Ţara Românească, toţi ceilalţi au murit în închisoarea
Kufstein (Munţii Tirolului, Austria), aruncaţi din ordinul împărăţiei, unde se duseseră să ceară dreptate pentru
români;
- 15 nov. - Cv. Paisie de la Neamţ (Velicikovschi), originar din Poltava-Ucraina, vieţuitor la Athos, de
unde a adus în Moldova rânduieli monastice severe, dar înţelepte, inclusiv rugăciunea inimii; stabilit la Mt.
Neamţ, unde trece în veşnicie, la 15 nov. 1794.
- 23 nov. - Cv. Antonie de la Schitul Iezer-Vâlcea, sec. XVII-XVIII, mare iubitor de pustnicie, cel
mai renumit sihastru al Olteniei, renovator al Schitului Iezer.
- 7 dec. - Sf. Mc. Filoteea de la Argeş, n. la Târnovo, sec. XIII, ucisă de tatăl ei cu securea, pentru că
împărţea mâncare la săraci; sfintele ei moaşte se găsesc la Mânăstire Curtea de Argeş.
- 18 dec. - Cv. Daniil Sihastru, duhovnicul lui Ştefan cel Mare, retras în chiliile de la Putna şi
Voroneţ; înmormântat la Mt. Voroneţ.
- 25 ian. - Sf. Ier. Bretanion, episcop de Tomis († 381), prieten cu sf. Vasile cel Mare, cu care
corespondează; îl înfruntă cu curaj pe împăratul arian Valens.
- 28 feb. - Cv. Casian Dobrogeanul - originar din Casimcea, n. Dobrogei, vieţuitor la Betleem, Egipt
şi Constantinopol, unde va fi hirotonit diacon de Sf. Ioan Gură de Aur; merge la Roma şi în Galia, la Marsilia,
unde pune bazele monahismului apusean; aici moare, în 435; Cv. Gherman din Dobrogea - prieten şi
consătean cu Casian, cu care va călători în Siria, Palestina, Egipt, Constantinopol - unde va fi şi el hirotonit de
Sf. Ioan Gura de Aur; merge la Roma, unde, alături de Casian, va lua apărarea Sf. Ioan Gură de Aur, prigonit în
acea vreme. Moare la Roma prin anii 405-415.
- 26 martie- Sf. Mc. Montanus preotul şi soţia sa Maxima, înecaţi în râul Sava, la 26 martie 304,
lângă Singidunum, Belgradul de azi (locuit în acele vremuri de strămoşii noştri daco-romani), pe vremea
persecuţiei lui Diocleţian şi Maximian Galeriu.
- 11 aprilie- Sf. Ier. Calinic de la Cernica, n. în Bucureşti, în suburbia Sf. Visarion, călugărit la
Mânăstirea Pasărea, vieţuitor la Cernica, lângă Bucureşti, episcop de Râmnic (1850-1867); † 1868; sfintele
moaşte la Mânăstirea Cernica; vieţuitor smerit şi mare făcător de minuni.
- 12 aprilie- Sf. Sava de la Buzău, înecat în râul Mouseos (Buzău), în anul 372, la vârsta de 38 de ani,
pe vremea persecuţiei lui Atanaric; Sfintele lui Moaşte sunt trimise Sfântului Vasile cel Mare, de către Iunius
Soranus, guvernator al Dobrogei.
- 20 aprilie- Sf. Teotim, episcop de Tomis, preţuit pentru viaţa lui sfântă; are şi scrieri cu caracter
moralizator; prin anii 400-403 ia apărarea Sf. Ioan Gură de Aur.
- 24 aprilie- Sf. Ier. Ilie Iorest, originar din Ardeal, călugăr la Putna, misionar în Ardeal, mitropolit de
Alba-Iulia (1641-1643), luptător împotriva calvinismului, închis de Gh. Rakoczy, pelerin în Rusia după
ajutoare, retras la Putna unde moare la adânci bătrâneţi.
- Sf. Ier. Sava Brancovici, n. la Ineu-Arad, protopop de Ineu şi mitropolit de Ardeal (1656-
1659), persecutat de calvini, pelerin în Rusia după ajutoare; va fi închis de Mihail Apaffi; moare, bolnav, în
1683.
36
- Sf. Ier. Iosif Mărturisitorul din Maramureş, năsăudean de origine, episcop de Maramureş
(sediul la Sf. Mihail din Peri), 1690-1691; chemat la Viena pentru a părăsi ortodoxia, refuză; închis, scos din
scaun, † 1711.
- 12 mai- Sf. Mc. Ioan Valahul, rob la turci la 15 ani (1659), cumpărat de un “sodomit” pentru
scopuri murdare, fapt pentru care Ioan îl ucide; ademenit de agareanca văduvă şi pentru că refuză “propunerea”,
va fi închis şi spânzurat.
-27 mai- Sf. Mc. Iuliu Veteranul (i se spune “veteranul” pentru că a participat la 6 războaie); i se taie
capul cu sabia de către persecutorul Diocleţian, la Durostor.
- 2 iunie- Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava, n. aprox. 1300 în Trapezunt, negustor; un dregător tătar
îl persecuta pentru a-l trece la legea lui. Refuză. I se taie capul cu sabia. Alexandru cel Bun îi cumpără Sfintele
Moaşte (1402) şi le aşează în Bis. Mirăuţilor- Suceava.
- 4 iunie - Sf. Mc. Zotic, Atal, Camasis şi Filip, nume de martiri descoperite într-o grotă la Niculiţel-
Tulcea; martirizaţi pe vremea lui Diocleţian sau Liciniu. Sfintele lor Moaşte se găsesc azi la Mt. Cocoş-Tulcea.
- 24 iunie - Sf. Niceta de Remesiana (azi Niş, în Jugoslavia), daco-roman, în sec. 4-5 episcop de
Remesiana, dar şi misionari la “besi”, strămoşi ai noştri din sudul şi nordul Dunării; are şi scrieri teologice,
imne (între care cunoscutul “Pre Tine Dumnezeule Te lăudăm”).
- 30 iunie - Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeţi (jud. Alba), sec. XIII-XIV, cel mai vechi nume de episcop
cunoscut în Transilvania.
- 1 iulie- Sf. Ier. Leontie de la Rădăuţi, sec. XIV, călugăr la Mt. Bogdana, pe vremea lui Bogdan I;
episcop de Rădăuţi, sub domnia lui Alexandru cel Bun; se retrage în pustnicie la Schitul Laura; sf. moaşte au
dispărut fără urmă.
- 2 iulie- Sf. Voevod Ştefan cel Mare (1457-1504), ale cărui fapte deosebite le ştiu şi copiii din clasele
primare; canonizarea lui este contestată de către cei ce nu vor să vadă linia dominantă a vieţii lui: mare ctitor de
biserici şi mânăstiri şi apărător al creştinătăţii şi graniţelor pământului strămoşesc. Sfintele lui moaşte se găsesc
la Mt. Putna.
- 8 iulie - Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul, martirizaţi prin tăierea capului sub Diocleţian
(aprox. 290) la Halmiris, pe malul lacului Razelm de azi.
- 18 iulie - Sf. Mc. Emilian de la Durostorum (Silistra de azi, Bulgaria), militar, martirizat prin
aruncarea în foc, în 362, pe vremea lui Iulian Apostatul.
- 5 august - Cv. Ioan Iacob de la Neamţ, n. 1913 în Crăiniceni-Botoşani, orfan de mic, vieţuitor la
Neamţ, Turnu, Sf. Sava-Palestina (lângă Iordan), unde a fost şi stareţ (1947-1952); retras într-o peşteră din
pustia Hozeva (†1960); a lăsat frumoase poezii în manuscris.
- 7 aug. - Cv. Teodora de la Sihla, n. în Vânători-Neamţ ( 1650), căsătorită, dar pentru că n-a avut
copii, în bună înţelegere cu soţul au îmbrăţişat amândoi haina îngerească, ea retrăgându-se, cu binecuvântarea
stareţului Varsanufie de la Neamţ, în Munţii Sihlei (într-o peşteră, numită azi “a Sfintei Teodora”), el la Mt.
Poiana Mărului. Sfintele ei Moaşte se găsesc la Mt. Pecerska-Kiev, în aşteptarea repatrierii.
- Sf. Mc. Constantin Vodă Brâncoveanu, martirizat de turci, pentru că nu a vrut să se lepede de
credinţa ortodoxă, alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi de Sfetnicul Ianache, la
16 aug. 1714, la Constantinopol.
*
Aşa cum afirmam la începutul cuvântului, nu am pomenit decât sfinţii români cunoscuţi (şi nici dintre
aceştia pe toţi). Iată, aşadar, că ţinutul românesc a fost binecuvântat de Dumnezeu şi cu sfinţi, nu doar cu eroi,
poeţi, academicieni etc., cu care, de altfel, ne mândrim fără rezerve. Sfinţilor români, cunoscuţi şi necunoscuţi
(încă), rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
37
3. ÎNTRE PĂMÂNT ŞI CER, sau
DESPRE GRIJILE OMULUI (duminica a III-a după Rusalii)
- scurtă omilie exegetică -
Duminica a III-a după Rusalii, a doua din această lună, reprezintă o stăruitoare chemare din partea
Mântuitorului ca, mai'nainte de a ne îngriji de cele ale trupului, să căutăm ceea ce-i este cel mai mult de
trebuinţă sufletului: împărăţia cerurilor. Căci Evanghelia ce se citeşte în această duminică se încheie astfel:
"Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă!" (Matei 6, 33).
De altfel, în calendar observăm că în dreptul acestei duminici, într-o mică paranteză, se menţionează şi tema
evangheliei: Despre grijile vieţii. Aşadar, dacă am dori să dezvoltăm tema principală, am vorbi, desigur, despre
acest subiect. Nu ne propunem, însă, acest lucru acum, deoarece intenţionăm să avem în vedere mai multe
elemente ale evangheliei citite, care, de fapt, gravitează în jurul aceluiaşi mesaj. Menţionăm doar atât: "grijile
vieţii" nu se referă numai la cele de trebuinţă vieţii de aici, sub aspect material, ci şi la cele viitoare, fiind
invitaţi, astfel, să ne grijim cu deosebire de cele sufleteşti. Mai adânc, trebuie să ne preocupe acele griji,
materiale şi spirituale, care ne călăuzesc pe drumul mântuitor al cerului. Se spune adesea că "omul este ceea ce
gândeşte", sau "omul este ceea ce mănâncă" etc. Afirmaţii valabile, fiecare în felul ei. Am adăuga, însă: "Omul
este rezultatul grijilor sale!" Iar potrivit principiului că "în viaţă găseşti ceea ce cauţi", credem că natura
grijilor ne caracterizează într-o foarte mare măsură. Ne grijim doar de cele materiale, suntem materialişti. Ne
grijim de cele duhovniceşti, suntem oameni duhovniceşti. Iar felul grijilor noastre ne izvorăşte, astfel, fericire
sau nefericire. Preocupaţi doar de cele trecătoare, suntem veşnic frământaţi, panicaţi, nemulţumiţi, cu un
cuvânt, nefericiţi. Ne grijim de cele ale sufletului, fără a neglija, desigur, cele strict necesare trupului, suntem
liniştiţi, împăcaţi, mulţumiţi, cu alt cuvânt, fericiţi, încă din lumea aceasta, nu doar în cea făgăduită...
Iar acum, întorcând privirea spre textul evangheliei, minunându-ne de frumuseţea învăţăturilor, să
încercăm o înţelegere mai apropiată a câtorva dintre cuvintele rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos:
- Luminătorul trupului va fi ochiul... Prin "ochi" înţelegem aici nu numai simţul vederii, ci şi mintea,
priceperea... Căci spune Sf. Ioan Gură de Aur: "Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru
suflet... După cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută,
pentru că li s-a stins lumina, tot aşa şi când mintea este stricată, sufletul se umple de nenumărate rele... După
cum cel ce stârpeşte izvorul a secat şi râul, tot astfel cel care strică mintea a tulburat toată osteneala sufletului în
lumea aceasta..." (Omilii la Matei, XX, 3). Pe de altă parte, cunoaştem importanţa ochilor trupeşti pentru o
percepţie corectă. Ochii sunt ca nişte ferestre: prin ele noi privim lumea, dar suntem şi priviţi. Starea sufletească
a omului se dezvăluie, astfel, în mare măsură prin privire. Animus in oculis habitat, spuneau latinii (sufletul
locuieşte, sălăşluieşte, în ochi). Bunătatea sau răutatea, lumina sau întunericul, înţelepciunea sau prostia se pot
vedea, aşadar, prin intermediul ochiului. Proorocul Avacum (aprox. 600 î. Hr.) are un cuvânt inspirat
(extraordinar cuvânt!) în legătură cu acesta "Ochii Tăi sunt prea curaţi ca să vadă răul..." (1, 13). Este vorba de
ochii lui Dumnezeu, care priveşte şi ne priveşte cu atâta îngăduinţă, învăţând de aici că şi noi trebuie să privim
în acest mod pe cei din jur, încercând a vedea, pe cât omeneşte posibil, numai ce este bun, având, astfel, o
privire încurajatoare, tonifiantă, nu tot timpul critică, demolatoare, descurajatoare...
- Nimeni nu poate sluji la doi domni... Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona... "Mamona"
este un cuvânt care în traducere înseamnă "avuţie, tezaur", iar în contextul acestui verset este înţeles ca "demon
al banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale" (†Bartolomeu Anania). Prin cuvintele de mai
sus, Mântuitorul ne îndeamnă să nu fim duplicitari, cu două feţe, să zicem una şi să facem două. Să ne
declarăm, adică, fii ai lui Dumnezeu, să părem a fi interesaţi de cele sufleteşti, iar în ascuns să ne preocupe
banii, funcţiile, mâncarea, hainele luxoase şi altele asemenea. În acest context, ne amintim de acea înţeleaptă
zicală populară care sună aşa: "Ori vorbeşte cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba", adică "fii sincer, nu te
dedubla: dacă în sufletul tău nu eşti preocupat de cele duhovniceşti, nu încerca să pari a fi; dacă eşti ahtiat după
cele ale pântecelui, recunoaşte deschis! Nu poţi fii în două locuri deodată. Ori eşti cu Dumnezeu, ori cu
Mamona... Hotărăşte-te, aşadar, de care parte a baricadei vrei să rămâi!"
- Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea... Căci pe toate acestea le caută şi
păgânii... Din capul locului trebuie să înţelegem că Mântuitorul nu îndeamnă la pasivitate, lene, nemuncă. Ne
atrage atenţia să nu ne preocupăm, însă, peste măsura cuvenită de cele ale trupului, aşadar spre observarea unui
echilibru firesc între grija pentru suflet şi cea pentru materie. Sufletul trebuie să fie stăpân pe trup, nu invers.
Căci în gândirea sfinţilor părinţi trupul este o bună slugă, dar un rău stăpân. Un stăpân care nu mai face voia
Domnului, ci a Celui Rău. Căci spune Avva Pimen din Pateric: "Toate cele peste măsură, sunt ale dracilor!"
Că trebuie să ne îngrijim de trup, nu încape îndoială, de vreme ce însăşi Scriptura ne adevereşte că "trupul este
38
templu al Duhului Sfânt" (I Cor. 6, 19). Totodată, că trebuie să muncim cu hărnicie pentru a ne asigura hrana,
îmbrăcămintea etc.: "Cel ce nu lucrează acela nici să nu mănânce" (I Tes. 3, 10). Nici bunurile materiale în sine
nu trebuie condamnate, dacă sunt agonisite cinstit şi administrate creştineşte. "Nu-i condamn pe bogaţi - spune
Sf. Ioan Gură de Aur - ci pe cei robiţi de bogăţie. Iov a fost bogat, dar nu a fost rob lui Mamona; nu era
stăpânit de Mamona, ci-l stăpânea; era stăpân, nu rob. Stăpânea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost
administratorul unor averi străine... Nu numai că nu răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor
nevoiaşi." Înţelegem, aşadar, că "a nu purta de grijă ce vom mânca şi ce vom bea", înseamnă a nu ne preocupa
excesiv, peste măsură, egoist, de cele de pe pământ, ignorând aspiraţiile cereşti ale sufletului. Nu a ne lăsa în
"voia soartei", cum se spune, adică a nu munci, aşa cum din păcate înţeleg unii semeni de-ai noştri. Iertat să ne
fie că suntem nevoiţi să exemplificăm: există compatrioţi (mai ales de-o anumită etnie) pe care nu-i preocupă ce
vor pune mâine copiilor pe masă, ori dacă au hăinuţe să îmbrace, deviza lor fiind "astăzi să am mâncare şi
băutură, că ziua de mâine o păcălesc eu cumva..." Deviză urmată, cum se ştie, de beţivirea aproape zilnică. Cum
o "păcălesc" vedem cu ochii noştri: furturi, cerşetorie, scormonire prin gunoaie, în loc de muncă onorabilă,
viaţă calculată, măsură şi echilibru.
*
Iubiţii noştri fraţi, Evanghelia acestei duminici are încă multe versete care ar necesita tâlcuire şi aplicare,
dar ne limităm la cele spuse până aici, pentru a nu vă obosi acum peste măsură. Reţinem, în concluzie, că
pământeni fiind, purtători de trupuri, ne vom îngriji de cele materiale atât cât este necesar pentru un trai decent,
sănătos, echilibrat, dar căutarea noastră prioritară se va îndrepta mereu spre cele ale sufletului, bine ştiind că
sufletele noastre năzuiesc spre Dumnezeu din ceruri, Care ne aşteaptă cu dragoste părintească întru împărăţia
Sa. Amin.
4. DUMINICA a IV - a DUPĂ RUSALII

(Vindecarea slugii sutaşului - prevestire a vindecării neamului omenesc)
Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în
împărăţia cerurilor... (Matei 8, 11)
Capitolul al 8-lea din Sfânta Evanghelie după Matei, din care s-a citit azi episodul vindecării slugii
sutaşului, conţine mai multe minuni, între care cele mai multe sunt tămăduiri. Astfel, Mântuitorul vindecă un
lepros, pe soacra lui Petru, doi demonizaţi şi alţi bolnavi, spre plinirea prorociei lui Isaia care zice: “Acesta
neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”(53, 4). Ca şi-n cazul altor vindecări, nu trebuie să vedem
doar faptul izolat, ca pe o minune de moment: toate vindecările săvârşite de Mântuitorul prevestesc, de fapt,
Marea Vindecare, mântuirea neamului omenesc. Vom încerca, iubiţi credincioşi, în cele ce urmează, să
pătrundem înţelesul mântuitor al Marii Vindecări, făcând o legătură cu viaţa noastră din acest atât de zbuciumat
sfârşit de secol XX.
Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, socotim, însă, necesar să observăm că Mântuitorul n-a făcut
vindecări numai pentru bolnavii din sânul poporului Israel, ci şi din rândul altor neamuri. Avem ca exemplu pe
fiica femeii cananience (Matei 20, 21-28), sau chiar cazul de astăzi, slujitorul sutaşului roman. Aceste fapte,
alături de altele din Noul Testament, ne arată universalitatea mântuirii: nu doar poporul ales a fost chemat spre
dobândirea împărăţiei cerurilor, ci toate neamurile, aşa cum se înţelege şi din cuvintele evanghelice prin care
am început cuvântul de azi: “Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi
cu Iacov...” “Vor sta la masă”, desigur, în împărăţia cerurilor. Un alt aspect preliminar, pe care este bine să-l
observăm, este atitudinea Mântuitorului faţă de ocupanţii romani. Sa ne amintim că poporul iudeu se găsea sub
stăpânirea deloc comodă a romanilor de aproape 100 de ani (în anul 63 î. Hr. generalul Pompei va cuceri
Palestina, favorizat de interminabilele războaie fratricide iudaice). Pe vremea propovăduirii Mântuitorului, Ţara
Sfântă era condusă de regi locali supuşi întru totul Împăratului de la Roma, care rânduise şi prezenţă militară
spre a înăbuşi orice tentativă de eliberare. Aşa se explică existenţa unui sutaş (comandant peste 100 de ostaşi) în
Capernaum, unde are loc minunea din Evanghelia de azi. Mântuitorul vedea zi de zi, desigur, situaţia umilitoare
la care conaţionalii Săi după trup erau supuşi de jugul străin, cunoscând prea bine şi aşteptarea arzătoare a
39
iudeilor în legătură cu venirea unui eliberator politic, bănuit de ei a fi chiar în persoana Lui. După logica
omenească, ne-am fi aşteptat ca El să reacţioneze cam aşa atunci când sutaşul L-a rugat să-i vindece sluga:
“Cum îndrăzneşti dumneata, un asupritor, să-mi ceri o favoare, atâta timp cât accepţi să fii plătit ca să-Mi ţii în
jug poporul căruia aparţin?” Precum bine ştim, nici vorbă de asemenea atitudine. Dimpotrivă, fără să-i pună
vreo întrebare i-a spus simplu: “Venind, îl voi vindeca!” De ce? Pentru că El a procedat după logica Sa
dumnezeiască, vrând să spună tuturor: “N-am venit în lume ca un eliberator politic, ci ca un Mântuitor. N-am
venit numai pentru poporul israel, ci pentru întreg neamul omenesc. Cu puterea Mea dumnezeiască aş fi putut,
desigur, să-i alung pe romani, dar n-am făcut-o, spre a-i face şi pe ei părtaşi patimilor, morţii şi învierii Mele.
Arma Mea nu a fost sabia, ci iubirea jertfelnică, iubire care, la urmă i-a cuprins şi pe ei. Nu ostaşii romani au
răspândit, alături de apostolii Mei, Evanghelia în cele mai îndepărtate locuri?...” Şi într-adevăr, cercetând istoria
aflăm rolul ostaşilor romani încreştinaţi la vestirea Evangheliei, fapt descris şi în cunoscutele romane pioase
Fabiola, Martirii, Cămaşa lui Hristos, Ben Hur, Quo Vadis etc. Să ne amintim că şi pe teritoriul Daciei, după
cucerire, romanii au adus din Palestina Legiunea V-a Macedonica, instalată mai întâi în Dobrogea, apoi la
Potaissa (Turda) în care au fost, desigur, şi mulţi ostaşi încreştinaţi, care le vor fi vorbit strămoşilor noştri
despre Iisus şi Evanghelia Sa. Iată adâncul înţelepciunii lucrării Sale! Atitudinea Mântuitorului faţă de romani
trebuie să fie o lecţie şi pentru noi vizavi de străinii care şi-au găsit sălaş între graniţele României: nu
alungându-i sau arătându-le sabia (pistolul...) ci obligându-i, prin comportamentul nostru creştin, prin tact şi
înţelepciune, să respecte legea creştină şi tradiţiile noastre, chiar dacă ei nu sunt cu toţii creştini.
Aceste precizări legate de faptul că Mântuitorul a vindecat şi pe cei de alte neamuri şi a avut o
atitudine pedagogică divină faţă de ocupantul roman, ne ajută acum să înţelegem mai bine tema pe care ne-am
propus s-o aducem azi în atenţie: prevestirea mântuirii prin vindecările săvârşite, mântuire numită de noi
marea vindecare. Mai apropiat de gândul nostru este a vedea în actul mântuirii o vindecare a bolilor păcatului,
o revenire la “starea cea dintâi”, adică la sănătatea trupească şi sufletească pe are Adam a avut-o înainte de
cădere. Cu alte cuvinte, o revenire la normalitate. Păcatele sunt, desigur, nenumărate, ca şi bolile (de altfel între
păcat şi boală există o legătură directă, ca între cauză şi efect). Dar toate intră sub numele general de păcat al
anormalităţii. Anormalitatea şi-a făcut loc tot mai accentuat şi-n societatea noastră, sub felurite forme. Asupra
ei se cuvine să ne concentrăm atenţia, evident cu scopul de a o elimina, desigur sub aspectele ce ţin de puterea
omenească.
De curând (2 iulie 1998) a avut loc un simpozion la Asociaţia Medicală Christiana din Bucureşti,
discutându-se asupra problemelor ce ţin de "bioetică": avortul, anticoncepţia, eutanasia, eugenia, fecundarea in
vitro, clonarea etc. Tangenţial şi despre homosexualitate şi prostituţie, două din problemele care consumă
inadmisibil de mult energia aleşilor din “originalul” nostru Parlament. La simpozion au participat medici,
farmacişti, preoţi-profesori, preoţi de spitale, oameni politici ş.a. Ei bine, toate problemele de mai sus sunt, de
fapt, abateri de la normalitate, altfel zis - păcate. Într-o societate românească altădată normală, atât cât
omeneşte e posibil, acum anormalitatea a câştigat teren într-un mod alarmant, riscându-se în curând ca normalul
să apară ca o excepţie tolerată, nu ca regulă. Mai trist este faptul că chiar la acest simpozion unii dintre medici
şi farmacişti (deşi s-au declarat cu toţii creştini!) sunt de acord cu unele dintre “metodele" de mai sus, în special
cu avortul, contracepţia, planing-ul familial etc. Cât de actuale sunt cuvintele lui Avva Antonie din Pateric: Va
veni vremea ca oamenii să se înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu se înnebuneşte se vor scula
asupra lui zicându-i că el este nebun pentru că nu este asemenea lor!
Dacă dorim să ne mântuim (şi dorim, nu-i aşa?), trebuie să încercăm a intui care ar fi atitudinea
Mântuitorului faţă de aceste probleme. Fără îndoială n-ar fi de acord cu ele. De ce? Pentru că ţin de anormal,
nefiresc. Repetăm, sunt multe păcate în lume, multe boli, dar toate pot fi cuprinse sub numele generic de
anormalitate. Ei bine, Mântuitorul a venit în lume să ne izbăvească de anormalitate! Sub toate formele ei. A
venit să ne ajute a fi oameni normali, sănătoşi fizic, dar mai ales sufleteşte. Ce înseamnă cuvântul “normal”?
Ne spune, parţial, DEX - ul: normal = care este cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească.... Desigur,
definiţia nu este completă, fiind dată de autori formaţi în epoca atee. Completăm noi: normal este omul care
vieţuieşte conform legilor firii date de Dumnezeu.
40
De aceea, ori de câte ori simţim că suntem ameninţaţi, noi sau cineva din casa noastră, de vreuna din
bolile anormalităţii să alergăm la Mântuitorul Iisus Hristos, aşa cum ne-a dat exemplu sutaşul din Evanghelie.
Vom alerga., aşadar, la Sfânta Biserică, aşa cum am făcut şi astăzi, dar vom solicita şi dialoguri particulare cu
preoţii, la spovedanie, sau chiar în cadrul unor simple convorbiri, spre a nu lăsa loc dilemelor, nici a lua
vreodată, Doamne fereşte, anormalul drept normal.
De încheiere, să ne rugăm Domnului să ne ajute să fim oameni normali, pentru a contribui, fiecare
după putere, pricepere şi râvnă, la rezidirea unei societăţi româneşti normale. Amin.
41
5. DUMINICA a V-a DUPĂ RUSALII
- Sfânta Evanghelie, "medicament" universal -
Câteva duminici la rând, începând cu a 4-a după Rusalii, sunt rânduite la Sfânta Liturghie evanghelii
în care ni se vorbeşte despre felurite vindecări săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Astfel, duminica
trecută aţi auzit despre minunea vindecării slugii sutaşului, astăzi despre vindecarea a doi îndrăciţi din ţinutul
gherghesenilor, duminica viitoare vom auzi despre vindecarea slăbănogului din Capernaum etc. Aceste
vindecări, ca toate celelalte descrise în Sfintele Evanghelii, o dată cu binefacerea de moment, au avut darul să
prevestească, de fapt, marea minune a vindecării neamului omenesc din boala robirii păcatului şi a morţii, cu
un cuvânt, mântuirea.
Pentru astăzi ne propunem, cu ajutorul Domnului, să exprimăm câteva gânduri în legătură cu

posibilităţile sfinte de vindecare, atât din punctul de vedere al trupului, cât şi al sufletului. Desigur, în mare
credem că intuiţi ce voim a vă reaminti: Sfânta Biserică ne oferă mari şi multe daruri aducătoare de vindecări,
sub ambele aspecte. Ne gândim în primul rând la Sfintele Taine, cu deosebire Spovedania, Împărtăşania,
Maslul, dar şi la celelalte slujbe şi rugăciuni, mai ales Sfânta Liturghie. Voim, însă, pentru astăzi, să evidenţiem
un alt dar, păstrat şi transmis tot de Sfânta Biserică: Sfânta Scriptură, îndeosebi cuvintele Mântuitorului
cuprinse în Evanghelii. Mai întâi facem precizarea că Biserica nu-şi arogă misiunea vindecătoare, în
exclusivitate. Tot din darul Domnului oamenii beneficiază de slujirea medicală a celor pregătiţi, de serviciile
spitalelor şi ale farmaciilor etc. De aceea, nu-i aprobăm pe acei creştini care spun: "Părinte, nu mă mai duc la
nici un doctor! Toţi sunt şarlatani şi ineficienţi. Toţi se uită numai după bani. Eu mă ţin numai de Domnu', de
Biserică, de rugăciuni..." Această atitudine este nedreaptă, ca să nu spunem habotnică. Căci însăşi Scriptura ne
îndeamnă în această privinţă: "Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul" (Sirah,
38, 1). De asemenea, apelăm la farmacii, iar atunci când reţetele sunt prescrise corect, după ce mai'nainte
medicul specialist a pus diagnosticul real, totodată când medicamentele sunt luate în mod corespunzător, sunt
şanse de ameliorare a bolilor şi chiar de vindecare. Tratamentul medical nu exclude, la rândul său, darurile
Bisericii, revărsate prin lucrarea lui Dumnezeu. Căci mulţi medici, cu pregătire autentică dar şi cu credinţă în
suflet, obişnuiesc să spună deseori: "Medicul tratează, Dumnezeu vindecă!"
Cum spuneam mai sus, astăzi dorim să evidenţiem un dar al Bisericii, un medicament deosebit de
preţios, prea puţin întrebuinţat: Sfintele Evanghelii. Am ales acest subiect constatând că în ultima vreme s-au
înmulţit publicaţiile (cărţi, reviste, broşuri) care propun fel de fel de "terapii" şi care, departe de a ne vindeca, ne
pot agrava suferinţele, mai ales cele de ordin sufletesc. Este vorba atât de producţiile sectare, de toate nuanţele,
cât şi ale unor pretinşi vindecători care se declară creştini ortodocşi, dar care, prin ideile pe care le profesează se
situează, de fapt, în afara creştinismului: radiestezişi, bio-energeticieni etc. Unii dintre ei vorbesc chiar de
"sacro-terapii", adică "sfinte-tratamente", care nu numai că nu au nimic sfânt în ele, dar sunt încărcate cu fel de
fel de lucrări diavoleşti. Trebuie să precizăm, însă, că întâlnim şi cărţi publicate de către unii slujitori ai
bisericii, mai puţin avizaţi în domeniu şi grăbiţi în a da soluţii, care, sub pretenţia "sacro-terapiei" seamănă
confuzii, folosind şi un limbaj alambicat, plin de preţiozităţi. Conţinutul acestora nu-i altceva, însă, decât un
amalgam de puerilităţi şi dulcegării.
Chiar şi cărţile unor filosofi creştini autentici sunt atinse de pericolul alunecării în ceaţă şi
aproximităţi, atunci când sunt despărţite de spiritul evanghelic. Spre exemplu, relativ recent a fost republicată o
carte a lui Constantin Noica, intitulată Şase maladii ale spiritului contemporan ("Humanitas", 1997), în care
autorul descrie şase boli considerate mai grave în zilele noastre. Trebuie să facem precizarea că filozoful Noica
merită toată preţuirea noastră, a tuturor, pentru viaţa exemplară şi pentru scrisul reprezentativ. Această carte,
însă, dincolo de caracterul descriptiv (şi acesta destul de criptic, bolile enumerate purtând nume cifrate:
catholita, todetita, horetita, acatholia, atodedia, ahoretia) nu vine, practic, cu o soluţie, aşa cum era de aşteptat.
Mai mult, însăşi descrierea este făcută într-un stil complicat, specific unei gândiri filosofice puţin accesibile.
Este adevărat că ea se adresează unei anume elite, care poate fi chiar entuziasmată, pe bună dreptate, pentru
42
profunzimea cugetărilor. Dar îi lipseşte acea simplitate caracteristică Sfintelor Evanghelii, despre care nu se
poate spune că sunt lipsite de profunzime. Salutăm, totuşi, aluzia pe care credem că o face Noica spre cele
sfinte, inclusiv deci spre evanghelii, atunci când spune la un moment dat: "Îi rămâne omului să-şi regăsească
propria bogăţie spirituală... spre a recăpăta astfel, dincolo de spiritul exactităţii, câteva căi către adevăr, şi spre a
se regăsi cu adevărat ca om al spiritului, iar nu ca laborant al lui...(p. 153). "Propria bogăţie spirituală"... nu
înseamnă altceva, pentru noi ortodocşii, decât tezaurul păstrat în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. De aceea,
deschizând evangheliile, vom descoperi, în multe locuri, descrieri simple dar precise ale bolilor şi ale cauzelor
acestora, totodată soluţii de vindecare ce nu dau niciodată greş. Astfel, vom observa că cele mai multe boli,
dacă nu cumva toate, se găsesc în strânsă legătură cu păcatele. Iar acestea îşi au sursa, de cele mai multe ori,
înăuntrul nostru. Mântuitorul o spune limpede, cât se poate de simplu: "Căci din inimă ies: gânduri rele,
ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule... Acestea sunt care spurcă pe om!" (Matei,
15, 19-20). Iată un diagnostic precis, formulat în puţine cuvinte, dar suficiente pentru orice nivel de înţelegere.
Ei bine, o astfel de inimă este otrăvită, bolnavă, care va îmbolnăvi întreg trupul şi sufletul acelui om, dar şi pe al
celor din juru-i. Sau alt exemplu: "Luminătorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi
luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat..." (Matei, 6, 22-23). Mântuitorul nu se rezumă,
însă, la nivelul descriptiv al bolii şi al păcatelor. În evanghelii întâlnim o sumedenie de "reţete" de vindecare.
Iată una dintre ele: "Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel care voieşte să se împrumute de la tine nu-ţi
întoarce faţa ta... Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi
rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru Cel din ceruri... " (Matei 5, 42-
45). Reţinem, cu deosebire, acest medicament: rugăciunea pentru cei ce ne prigonesc, pentru vrăjmaşii noştri,
adică. Se cunoaşte că rugăciunea în sine, de orice fel, este aducătoare de mari şi multe binefaceri. Dar este,
totodată, o cale preţioasă de vindecare, pentru cel care o face şi pentru cel pentru care se face. Sf. Ap. Iacov
notează în această privinţă: "Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea
stăruitoare a dreptului" (5, 16). Cel angajat în rugăciune îşi creează, astfel, o stare duhovnicească benefică, plină
de sfinţenie, bunătate şi pace. Prin lucrarea harului această stare se transmite şi celui pentru care se roagă. Iar
culmea acestei lucrări este rugăciunea pentru vrăjmaşi, izvorâtă din iubirea pentru vrăjmaşi, recomandată de
Mântuitorul Iisus Hristos. Atunci când cineva se roagă sincer pentru cei ce-l vrăjmăşesc, a reuşit să scoată tot
răul din propriu-i suflet, să alunge orice resentiment, să se manifeste ca un suflet lipsit de boală. Şi dimpotrivă,
când cineva nu-i în stare să facă acest lucru evanghelic, înseamnă că a rămas în continuare bolnav. Aşadar,
rugăciunea pentru vrăjmaşi, această "terapie" duhovnicească întâlnită doar în Evanghelie, este unul dintre cele
mai tari medicamente, pentru orice fel de boală.
Îngăduiţi, acum, să vă facem o confesiune personală. Suntem chemaţi deseori pe la casele creştinilor
de vârstă înaintată pentru a-i spovedi şi a-i împărtăşi. Observăm cu aceste prilejuri că de cele mai multe ori
noptiera sau masa sunt pline de medicamente, prin care, desigur, cei suferinzi îşi alină durerile, uneori greu de
suportat. Dar ne bucurăm când vedem alături şi Sfânta Scriptură, o Carte de Rugăciuni, un Ceaslov etc. Mai
ales Sfânta Scriptură, această farmacie duhovnicească atât de preţioasă! Sau, altă confesiune. Stând de vorbă cu
diverşi oameni ne dăm seama din felul în care pun problemele, dacă sunt cititori şi următori ai Evangheliei sau
nu. Căci indiferent de probleme sau necazuri, cineva care iubeşte Evanghelia va avea un mod superior de a
vedea lucrurile, de a-i trata pe oameni etc. Chiar bolnav sau sărac materialiceşte, omul cunoscător şi trăitor al
Evanghelei este fericit sufleteşte, incomparabil mai fericit decât cel sănătos şi plin de avuţii, dar ignorant al
cărţilor sfinte. Mare bucurie avem când întâlnim astfel de oameni! Şi dimpotrivă. Când vorbim cu cineva şi ne
dăm seama că nu gândeşte sănătos, că nu trăieşte creştineşte, că este stăpânit de patimi, sau că este rob al
deprimării, al fricii, al superstiţiilor etc., de îndată ne determină să gândim că acel om nu a citit Evanghelia, sau
a citit-o dar o ignoră. De frumuseţea şi adâncimea învăţăturilor ei s-au minunat şi se minunează neamuri de pe
întreg pământul. Iată o mică ilustrare, în acest sens: Un preot misionar îi învăţa pe indieni să scrie pe scrisori
data anului 1867. De ce acest număr mare? îl întrebară pieile roşii. Fiindcă atâţia ani au trecut de la naşterea
lui Hristos îi lămuri preotul. Cum? strigară ei atunci, de atâta vreme există Evanghelia în lume şi abia acum
aţi adus-o la noi?
Iubiţi ascultători, noi avem dintru începuturi Evanghelia, din darul Domnului, ceea ce alte popoare,
aparţinând religiilor necreştine, nu au încă. Oricât am fi de săraci materialiceşte, din punct de vedere spiritual
suntem cei mai bogaţi oameni! Bogaţi în măsura în care, în deplina noastră libertate, vom lăsa a ne pătrunde în
43
inimi cuvintele Domnului, minunatele Sale cuvinte, care hrănesc mai mult decât pâinea şi potolesc setea mai
mult cea mai curată apă. Iar dacă pentru multe din bolile trupeşti medicamentele farmaceutice se dovedesc
neputincioase, în plan sufletesc nu există boală pe care Evanghelia sa n-o poată tămădui. Sunt necesari doi
factori, însă: un “medic” iscusit, duhovnicul, şi un “pacient” ascultător, creştinul autentic. Amin.
44
6. DUMINICA a VII - a DUPĂ RUSALII
(Omilie: Tâlcuirea pericopei apostolice: Romani, 15, 1-7)
Mulţumind Domnului pentru Sfânta Liturghie din această duminică, a 7-a după Rusalii, vă propunem
ca în acest an să zăbovim câteva minute asupra Apostolului care s-a citit azi. Prin aceasta nu vrem să neglijăm
Evanghelia rânduită, de la Matei, cap. 9, 27-35, în care, aţi auzit, s-a pomenit de vindecarea a doi orbi şi a unui
mut în Capernaum. Vrem să arătăm legătura între mesajul Sf. Ap. Pavel adresat romanilor, dar şi nouă, tuturor,
şi una din temele desprinse din Evanghelia de azi, anume importanţa şi roadele credinţei. Am auzit că
Mântuitorul a spus orbilor în timp ce s-a atins de ochii lor: “Fie vouă după credinţa voastră!” Ei bine, Sf. Ap.
Pavel va scrie romanilor: “Iar dreptul din credinţă va fi viu!”, cuvânt preluat din prorocia lui Avacum (2, 4).
Mântuitorul, respectând libertatea fiecăruia, nu vindeca pe nimeni împotriva voinţei şi a credinţei personale,
fapt pe care îl remarcăm în multe alte locuri din Evanghelii. Întrucât la Roma credinţa creştină abia se născuse,
fiind în multe privinţe amestecată cu elemente păgâne, totodată cu obiceiuri iudaice care nu mai erau necesare,
Sf. Ap. Pavel formulează lămuririle şi îndemnurile ce se impuneau. Desigur, ar trebui să citim toată epistola
spre o înţelegere deplină a problemelor. Noi ne rezumăm acum doar la pericopa de astăzi, cap. 15, v. 1-7, şi nu
vom zăbovi asupra tuturor versetelor, ci a unuia singur, care credem că are o strânsă legătură cu viaţa noastră de
acum:
“Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi...” Cine erau cei tari şi cine
cei neputincioşi? Ce se întâmpla la Roma în acea perioadă? Cum aminteam mai sus, creştinii proveniţi dintre
iudei pretindeau ca cei proveniţi dintre păgâni să ţină cu stricteţe anumite prescripţii ale Legii iudaice, fapt care
îngreuna mult cultul şi viaţa creştină, iar cei proveniţi dintre păgâni erau adesea intoleranţi cu iudeo-creştinii
care mai erau încă tributari prescripţiilor vechi, în special cu privire la mâncăruri, băuturi şi sărbători. “Cei
tari” erau (ne spune pr. prof. Nicolae Petrescu în Explicarea Apostolelor Dumnicale, Bucureşti, 1975, p. 122)
creştinii proveniţi dintre păgâni, iar “cei neputincioşi” iudeo-creştinii în general. Ei bine, Sf. Pavel îndeamnă la
toleranţă şi sprijin, pentru ca “fiecare să i se facă plăcut aproapelui la ceea ce este bun spre zidire...” Iar la
sfârşitul pericopei îndeamnă: “...cu o singură gură să-L slăviţi pe Dumnezeu...” şi “Primiţi-vă unii pe alţii, aşa
cum şi Hristos v-a primit pe voi...” Adică fiţi uniţi, fiţi îngăduitori, toleranţi, cu cei care sunt începători în cele
ce privesc credinţa creştină!
Vom încerca să vedem acum dacă aceste sfaturi mai sunt azi valabile. Fără îndoială, da. Ne gândim la
situaţia de la noi creată după evenimentele din dec. ’89, când mulţi dintre co-naţionalii noştri, în special din
rândurile tineretului, până atunci creştini doar cu numele, s-au apropiat cu multă râvnă de Sfânta Biserică.
Desigur, nu erau deprinşi cu anumite reguli, să le zicem elementare. De aceea, creştinii practicanţi, “cei tari”
cum i-ar numi Sf. Ap. Pavel, trebuie să fie foarte înţelegători şi îngăduitori, adică toleranţi, cu cei care s-au
apropiat mai târziu de viaţa religioasă. Nu putem (şi nu-i drept!) să le cerem totul dintr-o dată. Tangenţial am
mai vorbit de acest aspect al toleranţei în Biserică. Am avut din nefericire situaţii când anumite persoane, în
special de genul feminin, au plecat plângând din Sf. Lăcaş, pentru că un creştin dintre cei “vechi”, aşa-zis “tari”
au făcut observaţii tăioase, uneori de-a dreptul jignitoare. În principiu, desigur, credinciosul "vechi" avea
dreptate, dar este vorba şi de felul cum afirmi această dreptate... De unde să ştie începătorul că n-are voie să
treacă prin faţa sfintelor uşi, sau că trebuie să stea în partea stângă, sau în partea dreaptă etc. etc.? Iată cât de
actuale sunt cuvintele Sf. Ap. Pavel: “Fiecare din noi să i se facă plăcut aproapelui său” Dacă ştim nişte reguli,
şi este bine să le ştim, nu trebuie să le afirmăm ostentativ. Acelaşi Ap. Pavel spune “Cunoştinţa îngâmfă, dar
dragostea zideşte! (I Cor. 8, 1). Ne amintim şi de un proverb care se potriveşte foarte bine subiectului nostru:
“Trist ajutor e acela care, în timp ce sprijină, vatămă!" (Syrus Publius Lochius, Sentantiae, 719). Iar Ovidius
avertizează la rându-i: “Când vrei să faci un bine cuiva, ai grijă să nu-i pricinuieşti vreun rău” (Tristia, 1,1,101).
Cel vechi, statornic şi tare în credinţă trebuie să se coboare la înţelegerea celor începători spre a-i urca treptat,
spre a-i cuceri, astfel, prin tact şi răbdare. Căci spune Sf. Pavel, din proprie experienţă: “Cu cei slabi m-am
făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip să mântuiesc pe unii...” (I
Cor. 9, 22). De aceea Sf. Ap. Pavel subliniază: “Primiţi-vă unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi”.
Cu alte cuvinte, dacă Hristos v-a primit pe voi cei tari, aşa cum eraţi, cu stângăcii, cu fel de fel de lacune în
privinţa normelor cultice, fiţi şi voi toleranţi şi îngăduitori cu alţii care sunt acum aşa cum eraţi voi odinioară.
45
Căci zice Sf. Ioan Gură de Aur: “Nimic nu poate fi mai bun pentru cei mici ca îndelunga răbdare a celor mari“
(I Tes., Omilia X-a). Dar şi invers: se întâmplă de multe ori ca, în urma unei greşeli pe care o observăm la
cineva şi atrăgându-i luarea aminte într-un mod respectuos, cu totală bună credinţă, cel care a greşit să riposteze
într-un mod cu totul ireverenţios. Când nu ştim ceva, chiar dacă ni se face observaţie într-un chip mai tăios, noi,
ca oameni receptivi şi înţelepţi trebuie să primim învăţătura: va fi spre îndreptarea noastră. Aici se adevereşte
cuvântul înţeleptului din Vechiul Testament: “Mustră pe cel înţelept şi te va iubi” (Pilde, 9, 8). Şi mai hotărât,
chiar dacă cineva ne-ar batjocori, ceea ce, trebuie să recunoaştem, se întâmplă extrem de rar în Sf. Lăcaş, nu
trebuie să ripostăm la fel. În acest sens Sf. Vasile cel Mare îndeamnă lămurit: “Te-a batjocorit cineva şi ţi-a
spus cuvânt de ocară? Tu să-i răspunzi prin cuvânt bun. Te-a nesocotit şi nu te-a luat în seamă? Să te socoteşti
că eşti din pământ, din el eşti zidit şi în el te vei întoarce...”
Am înfăţişat, iată, câteva temeiuri din Scriptură şi din Părinţi, pentru îngăduinţă în manifestările
actelor liturgice, din care să primim şi noi sfat pentru relaţiile de fiecare slujbă, aici, în Sfântul Lăcaş. În felul
acesta se vor putea evita supărările care strică armonia rugăciunii şi determină atâtea conflicte personale. Aşa
cum am insistat şi-n alte dăţi, să nu ne grăbim niciodată să facem observaţie cuiva, nu numai în Sf. Lăcaş, ci şi
în afară. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, atunci când o facem să folosim tactul necesar. În sfârşit, când suntem
în situaţia de a ni se face o observaţie, justă sau nu, să nu ripostăm necontrolat.
Înainte de a încheia, socotim necesar să amintim că se întâmplă adesea ca unii dintre creştinii
practicanţi, dintre cei care pretind că ştiu bine rânduielile, tradiţiile etc., să se grăbească a da sfaturi “liturgice”
celor începători, dintre cele mai bizare. Observăm aceasta mai ales pe la înmormântări, parastase, cununii, dar
şi cu alte prilejuri, ca de exemplu: slujba înmormântării pentru copii avortaţi, parastase pentru cei vii, cununia
unui viu cu cineva care a murit deja, îndemnul de a posti marţea etc. etc. Creştinul începător este adesea asaltat
de astfel de sfaturi greşite, iar cei care le susţin o fac de multe ori într-un mod foarte agresiv şi insistent. Acest
mod de a sfătui pe cineva duce la o părere deformată despre viaţa liturgică. De aceea este bine ca în astfel de
cazuri să cerem sfatul preoţilor, sau să consultăm cărţi autorizate, cum este, spre exemplu, lucrarea Tradiţie şi
înnoire în slujirea liturgică, a pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, din care noi publicăm câte un medalion în
anumite numere ale Buletinului nostru parohial.
Iubiţi credincioşi, încheiem revenind la cuvintele atât de înţelepte ale Sf. Ap. Pavel: “Datori suntem
noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi.... şi fiecare dintre noi să i se facă plăcut aproapelui
său la ceea ce este de folos spre zidire”. Amin.
46
7. DUMINICA a VIII-a DUPĂ RUSALII
Daţi-le voi să mănânce!
Cuvintele din titlu aparţin Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi au fost rostite cu prilejul înmulţirii
pâinilor în pustie, eveniment relatat de Sfântul Evanghelist Matei (14, 14-22), minune amintită în fiecare an în
duminica a 8-a după Rusalii. Am ales-o spre duhovnicească zăbovire, în intenţia de a invita pe toţi ascultătorii
noştri să mediteze la unul din mesajele ei, pe care-l socotim cel mai aproape de realităţile cotidiene, acela al
datoriei creştine de a hrăni spiritual şi material pe toţi cei înfometaţi cu sufletul şi cu trupul. Pentru o înţelegere
limpede va fi nevoie, desigur, de recitirea celor nouă versete ale Evangheliei, pe care noi nu le mai reproducem
acum din economie de timp, dar vă îndemnăm s-o faceţi în particular. Amintim doar faptul că într-una din zile,
aflându-se lângă Marea Galileii, Iisus vorbea unei mari mulţimi de bărbaţi, femei şi copii, de faţă fiind şi
ucenicii, săvârşind şi vindecări pentru bolnavii aduşi acolo. Cuvântul Său a fost atât de fascinant, prezenţa Sa
atât de plăcută şi binefăcătoare, încât cei de faţă n-au realizat că ziua trecuse şi că seara era aproape, uitând de
casă, de mâncare, de orice altă grijă... Singura grijă era să audă fiecare cuvânt rostit de Mântuitorul şi să fie
lângă El, cât mai aproape posibil. Sesizând într-un sfârşit că soarele cobora spre asfinţit, ucenicii I-au zis:
"Locul este pustiu şi iată că vremea a trecut; dă drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate să-şi cumpere
mâncare..." Răspunsul Mântuitorului i-a surprins, însă, pe ucenici: "Nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să
mănânce!" I-a surprins, pentru că ei nu aveau altceva de mâncare decât cinci pâini şi doi peşti, iar cei care
trebuiau ospătaţi numărau "cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii", ceea ce înseamnă că puteau fi peste
zece mii de guri...
Evanghelistul descrie, mai departe, minunea săvârşită: înmulţirea pâinilor şi a peştilor, săturarea tuturor
celor de faţă şi strângerea a douăsprezece coşuri cu firimituri (douăsprezece coşuri purtate apoi de apostoli ca
mărturie a minunii, zice Sf. Ioan Gură de Aur). Trebuie să reţinem, în chip deosebit, că după ce Iisus a înmulţit
pâinile şi peştii, ucenicii au fost cei care le-au împărţit mulţimilor. Din mâna lor au primit hrana care i-a săturat,
împlinindu-se, astfel, porunca "Daţi-le voi să mănânce!".
Ca şi-n alte cazuri, nu trebuie să vedem în această minune doar o rezolvare de moment a unei trebuinţe
oarecare. Înmulţirea pâinilor are sens euharistic, anticipând, astfel, Sfânta şi Marea Taină a Euharistiei. Să ne
amintim că la Cina cea de Taină, Mântuitorul a făcut aceleaşi gesturi liturgice: a luat pâinea, a mulţumit, a
binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor... Din dorinţa de a adânci acest înţeles euharistic al înmulţirii
pâinilor apelăm la Sf. Evanghelist Ioan, care după ce relatează aceeaşi minune a înmulţirii pâinilor adaugă: "Iar
oamenii văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul Care va să vină în lume.
Cunoscând deci Iisus că au să vină să-L ia cu sila ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur..." (6,
14-15). Auziţi? Să-L facă rege! Căci îşi vor fi zis în sinea lor: "Dacă acest Om poate înmulţi pâinile (poate,
aşadar, asigura hrana poporului) să fie în fruntea noastră!" Dar El nu venise pentru a fi împărat lumesc. De
aceea S-a retras în munte, singur, întristat că cei de faţă, inclusiv ucenicii, au rămas doar la înţelesul material al
minunii. Cu mâhnire le spune a doua zi: "Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din
pâini şi v-aţi săturat..." (Ioan, 6, 26). Aşa se explică faptul că Iisus rosteşte de îndată o cuvântare, numită de
exegeţi "Iisus - pâinea vieţii", în care spune, la un moment dat: "Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer.
Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da lumii este Trupul Meu... Cine
mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el..." (Ioan, 6, 51, 56). La auzul acestor
cuvinte atât de "tari" mulţi L-au părăsit... Ce vor fi crezut bieţii oameni, obişnuiţi să gândească doar fizic,
material: "Cum adică, să fim mâncători de carne de om, precum canibalii?"... Mai târziu, însă, ucenicii vor
înţelege că este vorba de Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Domnului, pentru care se folosesc ca elemente
materiale pâinea şi vinul, ce se sfinţesc la Sfânta Liturghie instituită de Iisus la Cina cea de Taină.
Daţi-le voi să mănânce!... Acum începem să întrezărim înţelesul acestei porunci. După cum la
înmulţirea pâinilor apostolii au fost cei care au împărţit hrana mulţimilor, tot aşa după înălţarea la cer a
Domnului şi după pogorârea Sfântului Duh, tot ei vor fi primii slujitori care vor săvârşi Sfânta Liturghie,
împărţind, astfel, hrana nemuririi - Sfânta Împărtăşanie. Şi nu numai această hrană, cea mai trebuincioasă
mântuirii, desigur. Vor da şi mâncarea cuvântului evanghelic, cuvântul Domnului, împlinindu-se prorocia "Nu
numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4, cf. Deut., 8, 3).
Apostolii vor rândui, apoi, preoţi şi episcopi prin cetăţi, care vor împlini mai departe porunca de împărţire a
hranei duhovniceşti... Şi aşa mai departe, până în zilele noastre. "Daţi-le voi să mănânce!", este o poruncă sfântă
pe care o împlinesc astăzi slujitorii consacraţi ai altarelor, episcopii, preoţii şi diaconii, care împart Sfânta
Euharistie şi cuvântul evanghelic mulţimii evlavioase şi flămânde după mâncarea cea mântuitoare. Prin extensie
47
şi pogorământ, însă, această poruncă o poate împlini, binefăcător, orice creştin. Nu în cazul Sfintei Euharistii,
care este administrată numai de slujitorii hirotoniţi, ci în ceea ce priveşte învăţătura Evangheliei, care, însuşită
temeinic în Sfânta Biserică, poate fi transmisă de orice creştin, celor din familie, colegilor de la serviciu etc.
Daţi-le voi să mănânce! - se referă, totodată, şi la actele de milostenie pe care trebuie să le facem în
folosul aproapelui. Ştiţi ce vom fi întrebaţi, mai întâi de toate, la judecata de apoi? Dacă am făcut milostenie...
Să ne amintim de cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Matei, din care aflăm că El se identifică cu cei
flămânzi, goi, bolnavi etc.: "Va zice împăratul celor de-a dreapta: veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu... Căci
flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol
am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine... Atunci
drepţii Îi vor răspunde: Doamne, când Te-am văzut flămând, însetat, străin, gol, bolnav, în temniţă?... Iar
Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei, prea
mici, Mie Mi-aţi făcut!" (25, 34-40).
În concluzie, porunca "Daţi-le voi să mănânce!", implică aceste două aspecte capitale:
1. Datoria prioritară a slujitorilor hirotoniţi de a oferi credincioşilor Sfintele Taine şi învăţătura
evanghelică, deodată cu celelalte daruri ale Bisericii, inclusiv de a fi exemple în săvârşirea actelor de
milostenie;
2. Datoria credincioşilor simpli de a răspândi mai departe învăţătura sfântă, în mediul în care vieţuiesc
şi de a face neobosit acte de caritate, atât prin intermediul Bisericii, cât şi în particular, cu timp şi fără timp.
Aceste datorii se impun din ce în ce mai mult astăzi, în condiţiile în care lumea ni se înfăţişează tot
mai subnutrită, spiritual şi material. Puţină, nu multă atenţie ne trebuie ca să auzim glasul tainic al Domnului
care strigă neîncetat conştiinţei noastre: Daţi-le voi să mănânce! Amin.
48
8. DUMINICA A XI - A DUPĂ RUSALII (Despre iertare)
Text : “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...”
Aţi recunoscut, desigur, cuvintele din rugăciunea “Tatăl nostru”... De ce credeţi că am început predica
de azi cu acest fragment? Pentru că are legătură strânsă cu Sfânta Evanghelie care s-a citit, cu tema ei
principală: iertarea. Numai că, trebuie să recunoaştem de la bun început, uneori când rostim Tatăl nostru şi
ajungem la acest fragment, minţim. Să nu vi se pară şocantă această afirmaţie. Pur şi simplu, minţim! O scurtă
şi simplă analiză va fi, sperăm, convingătoare. Când zicem “şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri” facem implicit o promisiune: precum Tu, Doamne, ne ierţi şi noi vom ierta... Dumnezeu ne
iartă, desigur, pentru că este atot-milostiv şi atot-iertător. Dar noi ne ţinem promisiunea?... Fiecare să-şi
răspundă în faţa propriei conştiinţe! Adeseori se întâmplă, aşadar, să rostim mecanic Tatăl nostru, fără să ne
dăm seama că, de fapt, atâta timp cât noi nu iertăm pe cei ce ne-au greşit, nu numai că nu-i drept să fim iertaţi,
dar suntem şi mincinoşi. Aşa s-a întâmplat cu datornicul din pilda de astăzi: împăratul (nimeni altul decât
Dumnezeu) l-a iertat de acea mare datorie (10.000 de talanţi; şi să socotim: un talant = 49 kg aur...), iar el la
rându-i nu l-a iertat pe cel ce-i datora 100 de dinari (1 dinar = 4,5 gr. argint...). Rugămintea lui stăruitoare în
faţa Stăpânului ar fi putut să sune aşa: “Iartă-mi, Doamne, marea mea greşeală că nu ţi-am plătit la timp, mai
îngăduieşte-mă puţin, că şi eu la rându-mi voi ierta pe cei ce-mi greşesc“, iar după ce a fost iertat s-a dovedit
mincinos şi crud... Revoltător, nu-i aşa? Numai că trebuie să limpezim puţin apele: cine este, de fapt,
datornicul nemilostiv, mincinos şi crud? Cine? (cu siguranţă din popor ni se va răspunde: noi...., sau eu...).
După ce l-am “depistat”, aşadar, pe nemilostivul făptaş, să vedem ce-i de făcut... Ceea ce este logic şi
drept: să iertăm şi noi celor ce ne greşesc. De câte ori? De atâtea de câte a zis Mântuitorul: “De şaptezeci de ori
câte şapte”(Matei, 18, 22), adică de nenumărate ori, aşa cum de nenumărate ori ne iartă Dumnezeu (Şi aici, o
mică paranteză: Dumnezeu, după dreptate, nici n-ar trebui să ne ierte, de multe ori. Dar El, iubire fiind, “uită”
de dreptate şi se manifestă ca milostiv, după cum a spus cineva: Din 24 de ore Dumnezeu stă numai una pe
tronul dreptăţii, iar celelalte 23 pe tronul milostivirii). Aşadar, de ce nu luăm exemplu de la El? Altfel va
trebui să modificăm, Doamne iartă-ne, rugăciunea Tatăl nostru şi să zicem: Şi nu ne ierta nouă greşelile
noastre, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri... Sau să trecem peste acel pasaj! Ar fi ridicol, nu? Ei bine,
nu-i tot atât de ridicol când rostim rugăciunea normal, dar noi ne comportăm, de fapt, anormal?
Veţi riposta, poate, unii zicând: eu n-am nimic cu cutare... DAR... Ei bine, dacă există un dar înseamnă
că-i bai, cum zice ardeleanul. Şi, of Doamne, cât e de subtil uneori acest dar... Iată câteva exemple:
- nu-l urăsc, părinte, dar nici nu-l pot iubi... (păi, dacă nu iubeşti pe cineva sigur îl urăşti. Cale de
mijloc nu există!);
- l-am iertat, părinte, dar nu pot să uit... (altă auto-înşelare... Zice Sf. Ioan Gură de Aur: A nu ţine
minte răul, aceasta este adevărata cale a iertării!);
- l-am iertat, părinte, dar nu vorbesc cu el... Este, credem, cea mai frecventă situaţie. Iar când
încercăm să arătăm pericolul, persoana împricinată pare uneori foarte contrariată: cum, părinte, după ce mi-a
făcut cutare şi cutare lucru, să mai vorbesc cu el?!
Iubiţi credincioşi, este clar că nu rămâne în picioare explicaţia cu “nu pot...” De fapt este ”nu vreau"
toată ziua! Cu alte cuvinte, nu vreau să iert, nu vreau să iubesc... Mă simt mai bine aşa. Numai aşa consider că
demnitatea mea este neatinsă! Mare auto-amăgire, iubiţii noştri! Unde nu-i iubire sigur sălăşluieşte ura. Şi ura
roade sufletul precum rugina fierul! Totodată, cel ce nu iartă este ca un ucigaş pentru aproapele său. O spune
Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan: “... Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele
său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică...” (I Ioan, 3, 15). Ura faţă
de aproapele izvorăşte, de fapt, din negrija faţa de propriile păcate. Căci zice Avva Moise din Patericul
Egiptean: ''De nu va avea omul în inima sa cum că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă pe el. Şi l-a întrebat un
frate: ''Ce este aceasta, a avea in inima că este păcătos?''. Şi i-a zis lui bătrânul: ''Cel ce-şi poartă păcatele sale,
nu le vede pe ale aproapelui său.''
49
Se mai întâmplă ceva, în cazurile de neîmpăcare: există prejudecata că cel ce iartă este un om slab. Că
dacă cedează îi este atinsă demnitatea etc. etc. Nimic mai fals. Zice Sf. Ioan Gură de Aur: David a obţinut
biruinţă mai mare când l-a cruţat pe Saul, decât atunci când l-a doborât pe Goliat. Iar latinii au un proverb:
Cine iartă învinge întotdeauna (Perpetuo vincit qui utitur clementia, Balbus, Sententiae). Iată, aşadar,
dezlegarea: cel ce iartă este un învingător, căci de fapt se învinge (= înfrânge) mai întâi pe el însuşi. În acest
sens trebuie şi noi să ne cercetăm: nu cumva nu iertăm pentru că nu ne putem înfrânge orgoliul personal?...
O altă situaţie, descrisă admirabil de părintele Nicolae de la Rohia (Steinhardt), este atunci când nu
putem ierta pe cei cărora le-am greşit noi înşine... Paradox, nu? Cum, adică, va zice cineva, să iert pe cineva
căruia i-am greşit? Nu el trebuie să mă ierte? Logic aşa pare. Numai că, trebuie să recunoaştem: nu-i ocolim
oare pe cei pe care i-am jignit, ocărât, în faţa cărora ne-am ridicat poalele în cap, cum se spune, dezvelindu-ne
în faţa lor toată slăbiciunea şi neputinţa de a ne stăpâni nervii?... Nu-i aşa că ne este ciudă că am fost slabi în
faţa lor, fapt pentru care îi urâm şi, în consecinţă, nu-i putem ierta?... Iată, deci, o altă subtilitate a satanei care
nu trebuie să ne scape.
Să presupunem că toate cele de mai sus au fost înţelese bine de noi şi că nu ne vom mai lăsa pradă
urii, urmând să rostim cu sinceritate (dovedită prin fapte) fragmentul acela din Tatăl nostru... Dar, în acelaşi
timp, să mai presupunem că pune cineva următoarea chestiune: bine, dacă îmi greşeşte cineva mie, personal, îl
iert. Dar dacă greşeşte cineva ţării, obştii, cum voi proceda? Răspunsul, pe linie creştină, este că vom încerca
să-l îndreptăm, să-l câştigăm pentru adevăr, ca să-şi recunoască greşeala etc., iar de nu se va îndrepta atunci, în
spiritul atitudinii civice cu care suntem datori, ne vom desolidariza de fapta lui, căci obştea trebuie ocrotită.
Astfel devenim complici cu el! Să ne amintim de atitudinile ferme ale Mântuitorului în faţa celor ce refuzau
îndreptarea... Tot aşa ale Sf. Ioan Botezătorul, ale proorocului Ilie etc.
Este adevărat, iubiţi credincioşi, că toate cele descrise de noi mai sus trebuie analizate în contextul
problemelor concrete. Fiecare dintre noi avem, poate, relaţii încordate cu cineva, sau dacă nu încordate, cel
puţin reci, stăpânite de indiferenţă etc. Fiecare situaţie este unică. De aceea nici nu se pot da reţete universal-
valabile. Ce vom face? Vom analiza împreună cu duhovnicii noştri aspectele personale şi, cât de încurcată ar fi
situaţia, nu sa poate ca, în duhul Evangheliei, să nu se găsească o cale firească de rezolvare.
Să considerăm, aşadar, pilda din Evanghelia de azi încă o mână întinsă de Dumnezeu pentru
îndreptarea noastră. Aşa cum El este de-a pururi iertător, să fim şi noi gata, în orice clipă, să acordăm iertare din
toată inima celor care ne greşesc personal. Căci numai aşa vom putea rosti cu inimă împăcată şi curată către
Tatăl ceresc: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Amin.
50
9. DUMINICA a XII-a DUPĂ RUSALII (“Secretul” mântuirii)
De vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile! (Matei, 19, 16).
Mitropolitul cărturar Antonie al Ardealului mărturiseşte într-una din predicile sale că atunci când era
profesor la Seminarul monahal de la Mânăstirea Slatina (jud. Suceava), prin anii 1950-1953 (când încă nu se
înteţise prigoana comunistă asupra mânăstirilor), a pus elevilor următoarea întrebare: “Dacă ar învia un mort şi
ar spune aşa: vă dau voie să-mi puneţi o singură întrebare, una, nu două, fiindcă numai la una pot să vă dau
răspuns ce întrebare ia-ţi pune?..." A doua zi, elevii au venit cu diferite întrebări. Unii au spus că l-ar întreba
despre Dumnezeu: cum este, cum conduce lumea, cum judecă, cum iartă etc. Alţii altfel de întrebări. Au fost şi
unii care au propus întrebări naive, înguste, neesenţiale. Cei mai mulţi au spus, însă, că l-ar întreba: “Ce să fac?
Ce mă sfătuieşti să fac pentru a vieţui liniştit aici, dar şi dincolo, în aşa fel încât să nu-mi pară rău că am trăit
dar nici că am murit?”.
Iubiţi credincioşi, am început cuvântul cu această evocare pentru că ea conţine întrebarea esenţială
din Evanghelia de astăzi, în care, aţi auzit, un tânăr bogat L-a întrebat pe Mântuitorul ce să facă pentru a
moşteni viaţa veşnică. Răspunsul Mântuitorului vă este foarte bine cunoscut: “De vrei să intri în viaţă (adică,
dacă vrei să nu iroseşti timpul vieţii pe pământ, să te mântuieşti) păzeşte poruncile!” Şi Mântuitorul aminteşte
câteva din cele 10 porunci, date de Dumnezeu prin Moise. Cum pe acestea le păzea, tânărul voia mai mult,
adică voia să fie desăvârşit. Cu alte cuvinte, voia să facă mai mult decât îi ofereau legile Vechiului Testament.
Observăm şi din acest exemplu, iubiţi credincioşi, că Legea Veche nu mai mulţumea omenirea în vremea
întrupării Fiului lui Dumnezeu. Se simţea nevoia de mai mult: nevoia iubirii desăvârşite, până la jertfă, a
dărniciei totale etc. De aceea, Mântuitorul vine în întâmpinarea acestei dorinţe exprimate prin tânărul bogat:
“Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi
urmează-Mi!” Cum a reacţionat tânărul la această propunere, cunoaşteţi, de asemenea: a plecat întristat, căci
avea multe avuţii...
Ori de câte ori recitim acest episod retrăim regretul că tânărul, entuziast la început, n-a mers până la
capăt. Că n-a renunţat la bruma de avere, trecătoare prin sinea ei, şi să-L fi urmat pe Iisus, aşa cum au făcut, de
pildă, Sfinţii Apostoli şi alţii care le-au luat exemplul. Numai că, şi de această dată, nu trebuie să privim
lucrurile dinafară. Trebuie să vedem dacă nu cumva ne asemănăm cu tânărul din Evanghelie... Veţi zice că nu,
pentru că nu avem multe avuţii ca el... Dar textul evanghelic nu trebuie înţeles numai în literă. Într-adevăr nu
avem multe bogăţii, unii fiind, poate, chiar săraci. Dar nu într-atât cât să nu avem cu ce milui cumva pe cei de-
aproape sau mai de departe. Între regretele cele mai des întâlnite de noi, preoţii, la spovedanie este şi acesta:
“Părinte, cred că nu fac bine pe cât ar trebui. Nu sunt chiar atât de sărac să nu pot ajuta, măcar un pic, pe cei în
nevoie...” Frumoasă, sinceră, smerită mărturisire! Dar de la intenţie la faptă uneori drumul este foarte lung.
Mulţi creştini, după ce ne spun cele ce au pe suflet, ne întrebă stăruitor: “Părinte, ce să fac în acest caz?” Iată,
aşadar, întrebarea “cheie’: “Ce să fac?” Este întrebarea Evangheliei de azi... Că aceasta este întrebarea
esenţială, pe care, aţi văzut mai sus, ar trebui s-o punem unui înviat din morţi, care ştie ce este dincolo, am
reţinut şi din relatarea din Faptele Apostolilor referitoare la ziua pogorârii Sf. Duh. Să ne amintim: după
cuvântarea lui Petru, rostire apostolică înţeleaptă întărită de prezenţa harului Sf. Duh, mulţimile, pătrunse la
inimă, au întrebat: “Ce să facem?”(Fapte 2, 37). Ce a răspuns Petru: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare în
numele lui Iisus Hristos”(v. 38). Aşadar, pocăiţi-vă! Acesta este răspunsul cheie, general valabil oricăruia
dintre noi. Iar în particular ne spune duhovnicul fiecăruia ce avem de făcut, de la caz la caz. În principiu, pentru
o vieţuire normală, sfaturile se raportează la poruncile Bisericii (cele zece, sau decalogul, preluate din Vechiul
Testament, la care se adaugă cele nouă, numite bisericeşti, care ţin de Tradiţia Bisericii). Cine vrea mai mult
decât vieţuirea obişnuită, călugăria de exemplu, va trebui să urmeze şi sfaturile evanghelice: fecioria, ascultarea
necondiţionată şi sărăcia totală, sfaturi numite şi voturi monahale, pe care le respectă cei care intră în viaţa
monahală, dar pe care le pot împlini şi creştinii din lume.
51
Întrucât noi dorim să facem o legătură între Evanghelia de azi şi viaţa obişnuită, mirenească, adică a
celor ce trăiesc în lume, nu în mânăstire, vom încerca să evocăm întâiul sfat dat de Iisus tânărului bogat: “De
vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile!” Să vedem dacă noi împlinim acest sfat. În primul rând dacă ştim cele
zece porunci. Le găsim în Biblie, în Vechiul Testament, la cartea Ieşirii, cap. 20. De asemenea în cărţile de
rugăciuni. Tot în cărţile de rugăciuni găsim şi cele nouă porunci. Dacă ne-ar întreba cineva: “Părinte, eu nu ştiu
cele zece porunci, aşa la rând, fără să mă încurc, iar pe cele nouă nici atât, dar încerc să vieţuiesc creştineşte. Ce
ziceţi, mă pot mântui?” Răspunsul nostru ar fi imediat: desigur! Căci mântuirea nu stă în cunoaştere ci în
împlinire. Şi apoi, aceste legi sunt orientative, nu cuprind toate detaliile vieţii. Multe fapte le facem din
conştiinţă, glasul lui Dumnezeu din om, care ne spune despre un anumit lucru dacă e bun sau nu. Chiar şi etica
romană, păgână, spunea: quod non vetat lex, hoc vetat fieri pudor (ceea ce nu interzice legea, interzice
pudoarea - Seneca, Troades).
O alta problemă care s-ar putea pune este dacă nu cumva poruncile ar afecta libertatea noastră.
Răspunsul este sigur nu, pentru că ele nu trebuie văzute ca instrument coercitiv, ci ca pe nişte căi oferite în
sprijinul vieţuirii morale. Nu-i nimeni obligat, ci invitat, chemat, să le respecte. După cum nu-i nimeni obligat
să îmbrăţişeze creştinismul şi ortodoxia. Dar dacă dorim să fim socotiţi în rândul creştinilor ortodocşi, atunci
vom respecta, desigur, legile ortodoxiei, în literă şi în duh. Nu pe jumătate, nu după chef, nu după interpretări
proprii, ci complet, necondiţionat, fără intermitenţe... După voia Domnului, nu după voia noastră. În această
privinţă zice Sf. Marcu Ascetul: “Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa, este un desfrânat!” (Despre
legea dumnezeiască, 200 de capete; cap. 124). Auziţi ce cuvânt greu: desfrânat! Adică, aşa cum ai săvârşi un
adulter, amestecând viaţa de familie cu cea desfrânată, cinstea cu ruşinea...
Trebuie să avem grijă, apoi, că neascultarea poruncilor înseamnă, de fapt, lepădare de Hristos. Căci
zice Sf. Simeon Noul Teolog: “Acela care nu împlineşte poruncile lui Hristos să nu se socotească a nu se fi
lepădat de El. Fiindcă orice călcare de poruncă, orice neascultare este o lepădare de Hristos”. De aceea este atât
de lăudată virtutea ascultării, a receptivităţii, nu numai în viaţa monahală, ci şi în familie şi în Biserică, marea
familie, în general. Să ascultăm un mic elogiu adus acestei virtuţi: “Deci, fiilor, pentru aceasta este bună
ascultarea căci pentru Domnul se face. Aţi auzit, fiilor, în parte, o puţină urmă a ispravei acesteia! O, ascultare,
mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor bune! O, ascultare aflătoarea
împărăţiei! O, ascultare care deschizi cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoarea tuturor
sfinţilor, din care au supt ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreună
cu îngerii! '' (Pateric, Avva Ruf)
Iubiţi credincioşi, în duhul ascultării, trebuie să precizăm, totuşi, că dacă cineva nu ştie citi sau nu are
ţinere de minte, dar trăieşte cinstit, nu trebuie neapărat să cunoască poruncile. Dar cum noi ştim citi, avem şi
ţinere de minte, mai mult, avem Biblii şi cărţi de rugăciuni, socotim un lucru elementar să le ştim pentru a le
putea împlini. În acest scop socotim că unul dintre mesajele evangheliei de azi este să rememorăm poruncile,
să cerem preoţilor explicaţii asupra unora pe care nu le înţelegem bine şi să vedem dacă le respectăm sau nu.
Întrucât cele zece porunci sunt îndeobşte cunoscute, atât ca text cât şi ca înţeles, socotim mai potrivit să
rememorăm acum cele 9 porunci bisericeşti şi să stăruim asupra unora care necesită explicaţii [ se vor citi
poruncile din Cartea de rugăciuni şi se vor explica câteva din ele].
Iubiţi ascultători, De se va întâmpla sa avem impresia că unele sunt greu de împlinit, sau că puterile
noastre sunt depăşite în anumite situaţii, să ne amintim de cuvântul Domnului: “Cele ce sunt cu neputinţă la
oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”(Luca, 18, 27). Bine ştiind, aşadar, că numai cu ajutorul Domnului putem
împlini poruncile, să ne rugăm Lui să nu ne lase singuri în strădaniile noastre de mântuire. Amin.
52
53
10. DUMINICA A XVII-A DUPĂ RUSALII (a Cananiencei ) -[Ev. Matei 15, 21-28 = Evanghelia
“celor marginalizaţi ”]
O, femeie, mare este credinţa ta! (Matei, 15, 28)
Cuvintele pe care le-aţi auzit fac parte din Evanghelia citită astăzi, care ne înfăţişează vindecarea
fiicei femeii cananience, episod ce poate fi numit pe bună dreptate “Evanghelia celor marginalizaţi”. Şi iată de
ce. Când femeia Îi cere Mântuitorului s-o vindece pe fiica ei, care era “rău chinuită de un demon”, El în loc să
facă îndată o minune, ca-n atâtea alte dăţi, o ţine de vorbă, spunându-i două lucruri care ne pot mira, chiar
scandaliza, la o citire superficială a Sfintelor Evanghelii: 1. “Nu sunt trimis decât numai către oile pierdute ale
casei lui Israel”; 2. “Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor...” Cu alte cuvinte, rupând aceste
afirmaţii de contextul evanghelic general, am putea înţelege că Iisus Hristos a venit să mântuiască doar pe cei
din interiorul graniţelor israelitene, singurii “copii ai împărăţiei” şi că cei dinafară nu intră în preocupările Sale,
fiind ca nişte câini... Că lucrurile nu stau aşa, cunoaştem toţi cei care am citim cu atenţie Sfintele Evanghelii şi
am încercat să pricepem că multe afirmaţii trebuie înţelese mai presus de literă. Prin acest dialog cu femeia
cananeancă El a vrut de fapt să-i mustre şi ridiculizeze pe iudeii rigorişti, stăpâniţi de egoism şi dispreţ, care
considerau că Mesia este numai al lor, iar ceilalţi, păgânii, sunt spurcaţi, câini, cantitate neglijabilă, pur şi
simplu nişte marginalizaţi... Iar prin aparenta ne-auzire a insistenţei ucenicilor Mântuitorul doreşte să le dea şi
lor o lecţie, spre a nu cădea ei înşişi în capcana conaţionalilor înguşti. Căci numeroase sunt afirmaţiile lui Iisus
că a venit să mântuiască întreg neamul omenesc, dar din economie de timp amintim una singură: “Mai am şi
alte oi care nu sunt în staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o
turmă şi un păstor” (Ioan, 10, 16).
Mustrarea iudeilor şi avertizarea ucenicilor se face, totodată, cu tactul pedagogic dumnezeiesc prin
care Mântuitorul conduce discuţia, în urma căreia se dovedeşte că, iată, cineva dintre păgâni gândeşte şi se
comportă la un nivel superior multor “fii ai împărăţiei”. Prin răspunsul ei “Şi câinii mănâncă din firimiturile ce
cad de la masa stăpânilor...” femeia dovedeşte, deodată: smerenie, inteligenţă, iubire plină de jertfelnicie pentru
copila bolnavă, perseverenţă în cererea ei, exemplară stăpânire de sine şi, mai presus de toate, credinţă tare că
Mântuitorul o poate vindeca. Examinarea aparent umilitoare la care este supusă şi răspunsul ei inteligent vor
determina nu numai vindecarea copilei, ci şi aprecierea maximă din partea Mântuitorului. Căci nimănui El n-a
mai spus “mare este credinţa ta”, nici “fie ţie precum voieşti!” Este adevărat că a rostit cuvinte oarecum
asemănătoare, ca “mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit” etc., dar nimănui cu nuanţele arătate mai sus. Iar fiica
ei a fost vindecată, fapt despre care ne încredinţează Sfântul Evanghelist Marcu: "Iar ea ducându-se acasă, a
găsit-o pe copilă culcată pe pat, iar demonul ieşise..." (Marcu, 7, 30).
Iată, aşadar, mesajul evangheliei citite astăzi: că Iisus Hristos a venit să mântuiască întreg neamul
omenesc, că El nu cere “buletin de Israel” pentru intrarea în împărăţia Sa, că pentru El nu există “copii şi câini”,
ci numai copii, că El nu are în vocabular cuvântul “marginalizat”. În schimb cere: credinţă neşovăielnică,
smerenie, curaj, inteligenţă, stăpânire de sine, iubire jertfelnică şi toate celelalte însuşiri arătate de femeia
cananeancă. Iar şovăielnicii, fricoşii, aroganţii, răii şi proştii, de-ar fi de neam cât mare, nu sunt pe placul
Mântuitorului şi vor găsi uşa ferecată atunci când vor voi să intre pe poarta cerului.
54
Exemplul femeii cananience este cât se poate de actual pentru noi, atât ca neam, cât şi ca indivizi. Ca
neam, pentru că România este considerată încă, de către mulţi europeni aroganţi, în afara Europei; ca indivizi,
consideraţi de aceiaşi, abia coborâţi din copaci, asimilaţi cu ţiganii Europei (făcându-se trista confuzie între
români şi rromi) etc. etc. Este adevărat că proaspăt ieşiţi din traumele comunismului, trebuie să facem multe
pentru a spori gradul de civilizaţie al ţării, în general, şi al multor români, în particular. Pentru aceasta este
nevoie, însă, de a înfăţişa Europei şi lumii întregi calităţile dovedite de femeia cananeancă. Căci nici o
marginalizare din exterior nu poate prinde teren, fără un asentiment dinăuntrul fiinţei noastre, ca neam şi ca
persoane. Sau, după cum le spunea filozoful creştin Constantin Noica ucenicilor săi la Păltiniş, nimeni nu are
dreptul să învinuiască pe cineva pentru nereuşitele sale, căci nereuşitele se află în limitele interioare ale celui
în cauză (Jurnalul de la Păltiniş). Bătălia împotriva marginalizării şi urcuşul pentru devenirea întru fiinţă, după
expresia aceluiaşi C. Noica, au fost admirabil exprimate de poetul britanic, de origine indiană, Rudyard Kipling
(1835-1936), laureat al premiului Nobel (1907), în cunoscuta poezie “Dacă” (If în original10). Ea a fost tradusă
în româneşte în mai multe variante şi cunoaşte o răspândire destul de însemnată. Pentru că ilustrează foarte
bine, credem, ceea ce ne cere Mântuitorul prin Evanghelia de astăzi, socotim potrivit să reproducem în
întregime una dintre variante, în traducere liberă:
De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi în jurul tău

Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vină,
De poţi, atunci când toţi te cred nebun şi rău
Să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine;
De poţi s-aştepţi oricât, fără să-ţi pierzi răbdarea,
De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi,
Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;
De poţi visa, fără să te robeşti visării,
De poţi gândi, fără să-ţi faci din asta un ţel,
De poţi să nu cazi pradă nicicând dezesperării,
Succesul şi dezastrul privindu-le la fel;
De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,
Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,
De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine
Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut;
De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere,
Iar tot ce-ai strâns în viaţă să pierzi într-un minut
Şi-atuncea făr-a scoate vreo vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput.
Şi dacă trupul tău, slăbit şi obosit,
Îl vei putea sili să-ţi mai slujească încă
Numai cu străşnicia voinţei tale-ncât
Să steie peste vreme aşa cum stă o stâncă,
De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă
Te poţi plimba cu regii făr-a te-ngâmfa,
De nici amicii, nici duşmanii nu pot vreun rău să-ţi facă,
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta;
Şi dacă poţi să umpli clipa trecătoare
Să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom:
Al tău va fi pământul, cu darurile-i toate
Şi ceea ce-i mai mult, să ştii, vei fi un OM!
Urmând îndemnurile acestei inspirate poezii, vom deveni, desigur, oameni cu un caracter puternic, dar
unind aceste îndemnuri cu vieţuirea în virtuţile exemplificate de femeia cananeancă, ne vom învrednici şi noi de
cuvintele Mântuitorului, pe care ea le-a auzit: “Mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti!” Amin.
10
Vezi, de ex. vol. Treasures of english verse new and old, by A. S. COLLINS, London, 1934, p. 360.
55
56
11. DUMINICA A XVIII - A DUPĂ RUSALII (Pescuirea minunată)
(Cu exemplificare: Sf. Ier. Mc. Antim Ivireanul)11
Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni.! (Luca, 5, 10)
Vă amintiţi, iubiţi credincioşi, cui i-au fost adresat aceste cuvinte? Lui Petru, şi le-am auzit în Sfânta
Evanghelie rânduită astăzi. O Evanghelie de la Luca, capitolul al V-lea, care poartă ca titlu în calendar, scris cu
roşu în paranteză: Pescuirea minunată, deci o minune făcută de Mântuitorul în faţa ucenicilor săi, la vederea
căreia Petru s-a înfricoşat şi au zis: "Ieşi Doamne de la mine, că sunt om păcătos" (Luca 5, 8).
Petru şi-a dat seama, sau cel puţin intuia, că dacă Iisus Hristos nu este chiar Dumnezeu (căci nu
gândea el încă atât de sus) este Cineva deosebit, un Profet foarte mare. De aceea s-a înfricoşat. Şi atunci l-a
liniştit Mântuitorul şi i-a zis: "Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!"
De fapt, aceste cuvinte nu i se adresează numai lui Petru. Cu el a dialogat pentru că el luase cuvântul,
ca fiind mai în vârstă decât ceilalţi apostoli, iar Iisus i-a răspuns lui, dar prin el tuturor ucenicilor. Pentru că,
altfel, dacă numai lui Petru i-ar fi dat această putere şi chemare să fie pescar de oameni, să-i “tragă” pe oameni
la creştinism, n-ar mai fi zis după înviere tuturor: Mergeţi, învăţaţi toate neamurile şi botezaţi în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei, 28, 19).
Înaintând, însă, în înţelesul mesajului evanghelic de astăzi, spunem că nu numai apostolilor li s-a
adresat această chemare, sau acest dar de a fi pescari de oameni, ci şi urmaşilor lor, episcopi, preoţi la modul
special, de asemenea tuturor creştinilor, la modul general.
Deci fiecare creştin, care este botezat în numele Sfintei Treimi, are această preoţie împărătească sau
generală, fiecare dintre dumneavoastră are menirea de a fi pescar de oameni în sensul evanghelic al cuvântului.
Vedeţi dumneavoastră, oamenii în general sunt destul de influenţabili, de aceea sunt atraşi într-o parte sau într-
alta şi în politică şi în religie şi în viaţa socială etc. Există anumiţi inşi care au o putere de influenţă mai mare şi-
i polarizează în jurul lor pe ceilalţi. Şi cheamă, îi “pescuiesc”, spre o direcţie sau alta. Uneori spre lucruri bune,
frumoase, alteori spre lucruri rele, spre pierzanie. Acum ne referim concret la această pescuire pentru
creştinism, pentru învăţătura Domnului. Şi fiecare este chemat la locul lui, în casa lui, în “pătrăţica”lui, cum am
spune, să aibă o influenţă pozitivă asupra celor din jur şi să-i cheme, cu mult tact, nu cu multe cuvinte, uneori
poate fără cuvinte. Căci mai presus de cuvinte, sau chiar fără cuvinte, se face chemarea prin exemplu personal.
Te văd oamenii la locul de muncă, acasă, ori în altă parte, că eşti cumsecade, cinstit, corect, că-ţi respecţi
cuvântul şi aşa mai departe. Nu trebuie să spui multe cuvinte. Ei se vor lipi de dumneata şi vor observa că eşti
creştin bun, că eşti creştin ortodox . Şi te vor întreba, poate, într-o bună zi: La ce biserică mergi? La cutare. Da?
Poate vin şi eu. Şi uite aşa ajuţi un suflet să se apropie de Dumnezeu. Dar cu tact, cu mult tact. Altfel, dacă îl
cicăleşti, sau îl sperii, apostrofându-l: “Nu mergi la biserică, vai! Nu te-ai spovedit niciodată, vai de mine şi de
mine!” Şi omul, după ce că nu s-a spovedit niciodată îl şi înfricoşezi, îl îndepărtezi şi mai rău de biserică. Deci
trebuie exemplu personal şi tact. Şi ca să avem tact, iubiţi credincioşi, ce trebuie să facem mai întâi şi întâi? Să
ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne ajute să avem, totodată să privim la modelele pe care Biserica ni le înfăţişează.
Iubiţi credincioşi, încercăm, acum, să prezentăm pe scurt un model de "pescar de oameni", un exemplu
extraordinar, pe care nu putem să-l trecem cu vederea. Este vorba de Sfântul Mucenic Ierarh Antim Ivireanul.
Canonizarea lui s-a făcut în Biserica noastră în anul 1992 şi este trecut în calendar pentru ziua de 27 septembrie,
ziua de ieri. Şi pentru că ieri nu s-a făcut slujbă la noi, poate nici nu v-aţi gândit la dânsul, poate că nici nu v-aţi
uitat în calendar, fiind ocupaţi cu serviciul sau cu alte probleme, este bine ca astăzi, deşi a trecut o zi, să-l
aducem în atenţie. Să vedem în ce a constat exemplul lui extraordinar. Cum a ostenit el de a ajuns să fie pescar
de oameni. Ştiţi, desigur, că a fost mitropolit. Dar până să ajungă mitropolit a avut nişte vrednicii, pe care
istoria noastră bisericească le-a consemnat. N-am să intru acum în amănunte biografice. Vă sunt la îndemână,
nu numai în cărţile noastre bisericeşti. Chiar şi cărţile de literatură laică i-au oferit, cu generozitate, un loc de
cinste. Era originar din Iviria (Georgia) şi a fost dus de acolo la Istambul, rob la turci. Aici probabil, spun
cercetătorii, ar fi învăţat el şi limba română, că între robii de acolo vor fi fost şi mulţi români. S-a dovedit un
tânăr cu multe şi mari calităţi, despre care a auzit şi vrednicul de pomenire Constantin Brâncoveanu, Sfântul
Constantin Brâncoveanu, domnitor al Ţării Româneşti. L-a remarcat, aşadar, şi l-a adus în ţară. L-a adus mai
întâi ca tipograf pentru că ştia şi acest meşteşug al tipografiei. Şi a înfiinţat el tipografii la Sangov, după aceea
la Bucureşti şi când va fi episcop de Râmnic, Antim va înfiinţa o tipografie şi aici, apoi iar la Bucureşti, ca
mitropolit.
11
Cuvânt rostit în anul 1998, când pomenirea Sf. Mc. Antim a coincis cu ziua acestei duminici.
57
Dar vreau să deschid o paranteză şi să remarcăm împreună un fapt, deloc întâmplător. Domnitorul
Constantin Brâncoveanu, înţelept, aşa cum mărturisesc despre el cronicile, a ştiut să-şi atragă în jurul lui nişte
oameni capabili, pentru că aici este secretul reuşitei. Căci Antim nu era numai om de caracter ci şi învăţat,
cunoscător a mai multe limbi străine, inclusiv a noastră, deşi el nu era român. Dar a avut dragoste pentru limba
română şi nu numai că a învăţat-o pentru el însuşi, dar a ajuns să fie, ştiţi foarte bine, ctitor al limbii şi
literaturii române, prin scrierile lui. Ei bine, Constantin Brâncoveanu i-a remarcat aceste calităţi, l-a încurajat şi
până la urmă, ca semn de mare apreciere l-a chemat mitropolit al Ţării Româneşti.
Vă prezentăm acum două cărticele. Una mai veche pe care scrie: "Antim Ivireanul -Predici", din care
îngăduiţi să citim un mic fragment spre a vedea ce respect avea el faţă de cuvânt, faţă de limba română. Cât de
frumos vorbea, cât de frumos predica, dar cât de smerit era în acelaşi timp în cuvântul lui. Când a fost ales
mitropolit a ţinut o cuvântare, la instalarea lui, din anul 1708 şi la un moment dat a zis aşa:
"Dar Dumnezeu nu a căutat la micşorarea şi netrebnicia mea, nu s-a uitat la sărăcia mea, la
străinătatea mea. N-a socotit prostia şi neştiinţa mea, ci a căutat Dumnezeu la bogăţia şi noianul bunătăţii sale şi
a acoperit de către oameni toate fărădelegile mele care sunt mai multe decât toţi perii capului meu şi decât
nisipul mării. Şi m-a înălţat nevrednic fiind la această mare vrednicie a arhieriei şi m-au trimis la
dumneavoastră să vă fiu păstor, părinte sufletesc, rugător către Dumnezeu pentru sănătatea şi spăşenia (adică
mântuirea, n.n.) dumneavoastră şi a cinstitelor dumneavoastră case, purtător de grijă pentru cele ce ar fi spre
folosul mântuirii şi să vă fiu mângâiere la scârbele robiei celei babiloneşti ale acestei lumi, precum a fost
odinioară Ieremia, proorocul, norodului lui Dumnezeu."
Şi alte asemenea cuvinte pot fi citite în Cuvântul de instalare, care este o perlă a omileticii, a predicii,
în acelaşi timp a literaturii noastre române.
A doua carte pe care o am aici este mai recentă, chiar foarte recentă, tipărită în 1997 prin grija
profesorului nostru de la teologie, Mihail Rădulescu, profesor de franceză şi engleză, totodată apreciat scriitor.
Cartea se numeşte "Antim Ivireanul învăţător, scriitor, personaj " şi am ales două exemple de aici care mi se par
minunate. Mai întâi domnul profesor descoperă în Antim Ivireanul un extraordinar peisagist. Nimeni nu s-a
gândit până acum cât de frumoase sunt descrierile lui Antim Ivireanul cu privire la peisaje, la un fenomen
natural, sau la un loc din natură. Şi vă dau un mic exemplu. Într-o predică vorbeşte Antim Ivireanul despre
Naşterea Domnului şi despre condiţiile precare în care Fecioara Maria a fost nevoită să nască. Auzim mereu că
Iisus S-a născut într-o peşteră, dar de fapt era un grajd. Vedem şi în picturi, sau citim în descrieri, că Maica
Domnului s-a adăpostit într-o peşteră, lângă o iesle, dar se ştie că a fost un grajd în realitate. Sigur că în picturi
apar acolo boi frumoşi, mieluşei, totul străluceşte, dar nu a fost aşa. O biată tânără de 16 ani, 17 cel mult,
negăsind loc de găzduire, s-a adăpostit într-un grajd, şi acolo i-a venit vremea să nască, exemplu suprem de
smerenie pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Din smerenie, n-a folosit puterea Lui dumnezeiască să găsească un
sălaş comod, într-un hotel undeva, ci a vrut să dea un exemplu în timp de smerenie absolută. Ei bine, lui Antim
Ivireanul nu-i scapă acest fapt uimitor şi scrie aşa:
"Iar osteneala şi greutatea călătoriei acesteia prea lesne o va putea cunoaşte cine ştie cine . De va vrea
să socotească vremea şi cine ar fi fost cei care călătorea (citim din textul acela din secolul al XIIIV-lea). Că era
pe la miezul iernii, când pământul şi apele sunt îngheţate de ger şi de vânturile cele reci. Şi fecioara tânără şi
ruşinoasă care nici din casă nu era obişnuită a ieşi şi fiind aproape a naşte purcede spre o cale grea şi anevoie
ca aceasta şi apropiindu-se de Vitleem doar ar găsi o casă mai cuvioasa, ca să nască fecioara aceasta într-însa,
iarăşi însă iubitorul de sărăcie, Domnul, a poftit într-o aşezare smerită ca să se nască."
Mai departe profesorul Mihail Rădulescu atrage atenţia ca Antim Ivireanul nu era prea la curent cu
clima de la locurile sfinte de acolo, că nu este ger aşa de mare acolo, dar Antim şi-a imaginat şi a descris
peisagistic evenimentul şi locul de atunci.
Înainte de a încheia, socotim oportun să mai deschidem puţin această cărticică, care mi s-a părut
inedită prin inteligenţa şi dragostea cu care a fost ea alcătuită. Are un capitol intitulat în felul următor:
"Cugetări comentate din opera lui Antim Ivireanul". Ceva ce nu s-a mai publicat. Deci maxime şi cugetări. Şi
pleacă în acest demers de la o zicere a lui Lucian Blaga care sună aşa: "Proverbul este înţelepciunea omului
58
păţit, iar nu simplu a omului cu experienţă care priveşte lumea ca spectator." Am să mai citesc o dată ca să
puteţi să reţineţi:
"Proverbul este înţelepciunea omului păţit, iar nu simplu a omului cu experienţă care priveşte lumea ca
spectator." Adică, a ieşit proverbul atunci când omul a păţit ceva... Câte proverbe n-au românii! Şi atât de
înţelepte! Deci nu priveşti de undeva, stând deoparte, şi începi să scrii proverbe. Nu. Ci din interiorul bucuriei
sau al necazului, al păţaniei. Antim Ivireanul aşa a scris cugetările sale. Am ales câteva. Sigur, aici sunt
comentate. Noi nu prezentăm detaliat comentariul. Zice Antim Ivireanul aşa: "Binele nu iaste bine dacă nu se
face bine." Mai departe: "Nu socotesc cu altul nimic ca să-i poată vâna omul pe oameni (apropo de pescari de
oameni) fără numai cu învăţătura şi cu cuvântul."
Iar în alt loc, despre înţelegere: "Ce ascultaţi să auziţi." Este diferenţă între ascultare şi auzire, de
aceea se spune că, uneori, cuvintele intră pe o ureche şi ies pe cealaltă. Deci în sens de înţelegere. Ce ascultaţi
să înţelegeţi şi după aceea să urmaţi. Aşa şi noi în sfânta biserică, învăţăm multe, auzim multe, ascultăm multe,
dar ce ascultăm să auzim, adică să intre bine în fiinţa noastră.
Şi încă unul. Despre rău: "Răul a se face este lesne, iar a se desface este anevoie." Cât de uşor este sa
faci rău şi cât de greu este să-l repari!
Am ales aceste fragmente iubiţi credincioşi, ca să aducem un modest de omagiu celui care a fost
cărturar, tipograf, preot, episcop, mai apoi mitropolit şi nu trebuie să încheiem până nu spunem, poate nu ştie
toată lumea că, deşi a avut o asemenea vrednicie, înfiinţând atâtea tipografii în care a tipărit peste 60 de cărţi,
între care foarte multe în limba română. Auziţi? Un străin, vine, ne face tipografie şi tipăreşte foarte multe
cărţi. Ei bine după aceste vrednicii, în loc să se bucure de recunoştinţă, a fost victima unor intrigi. Căci intrigile
au fost de când lumea şi vor fi cât va fi lumea. Cineva din anturajul domnitorului, i-a făcut lui Constantin
Brâncoveanu pâră pentru mitropolit. Săracul, cu nişte acuzaţii că nu ne vine să credem când le citim, nici nu le
pomenim, pentru că nu era vinovat. Istoria a dovedit, cercetările au dovedit. Dar el, săracul, n-a avut altă cale
decât să scrie. A scris: “Măria Ta oricând mă retrag din scaun, dar e bine să ştii adevărul." Şi i-a scris adevărul,
Şi Brâncoveanu nu l-a demis. Nu l-a demis pentru că a fost înţelept. Mai apoi a fost sacrificat Brâncoveanu la
1714, ştiţi foarte bine cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache. Şi cu ceilalţi. A rămas mitropolitul singur în
bătaia sorţii. La tron a fost pus alt domnitor, Nicolae Mavrocordat, omul turcilor dintr-un început. Şi cum
Antim Ivireanul privea spre răsărit, pe atunci cu nădejde, spre ruşi, ca la nişte fraţi întru ortodoxie, răuvoitorii i-
au făcut pâră la Înalta dar păgâneasca Poartă. Sigur, fără să se amestece prea mult în politică, ci ca un păstor
care era, ca mitropolit, şi-a spus cuvântul şi a zis: "Noi încercăm să ne unim cu creştinii, cu ruşii, nu cu
păgânii" Ei bine, turcii erau la putere şi Mavrocordat a cerut la Istambul patriarhului să-l caterisească pe Antim
Ivireanul şi, auziţi, de la Constantinopol în mare grabă au trimis scrisoare de caterisire. Pentru cine? Pentru cel
mai vrednic ierarh de atunci al ortodoxiei. Şi numaidecât Mavrocordat a dat poruncă să fie legat Antim şi dus
şi închis la Mânăstirea Sinai - Sfânta Ecaterina. Dar Mavrocordat dăduse poruncă slujitorilor să-l ucidă pe
drum. Şi undeva în drum spre Adrianopol, în a doua parte a lunii septembrie 1716, a fost martirizat prin tăierea
capului, Antim Ivireanul, ctitor de limbă şi cultură românească. El nu rămâne în conştiinţa noastră numai ca un
mare cărturar, ca un mare ierarh, ci şi ca un sfânt. Este un sfânt în ceruri despre care suntem convinşi că n-a
uitat neamul românesc şi se roagă împreună cu ceilalţi sfinţi ai noştri.
De aceea încheiem, cu toată recunoştinţa faţă de minunatul pescar de oameni şi zicem: "Sfinte
Mucenice Antime roagă-te lui Dumnezeu pentru noi." Amin!
59
12. DUMINICA A XIX - A DUPĂ RUSALII (Iubirea de vrăjmaşi)
Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să fim şi în această zi în biserică la Sfânta Liturghie, aşa cum
ne cheamă clopotul în fiecare sărbătoare. Şi noi ştim de ce ne cheamă: ca să ne rugăm. Iar rugăciunea, precum
îndeobşte se cunoaşte, are trei forme de manifestare: de slavă (aducem slavă lui Dumnezeu, Făptuitorul a toate),
de mulţumire, pentru tot ce ne-a dăruit, inclusiv în săptămâna pe care ieri am încheiat-o şi de cerere (cerem
anumit lucruri de care avem noi nevoie, pentru viaţa aceasta pământească şi pentru cea viitoare).
Dar mai venim la biserică pentru ceva: venim să învăţăm! Ca la şcoală! Venim să ni se "predea" o
anumită lecţie, o temă să-i zicem, o temă pentru acasă. Pe care de fapt preotul nu o predă de la sine, ci o preia
din cărţile Bisericii, din îndrumările care sunt în Calendar şi din experienţa vieţii. Primul ghid în alegerea temei
este, de fapt, Sfânta Evanghelie. Vedeţi, în fiecare duminică şi la fiecare sărbătoare este o altă Evanghelie şi de
aceea din Evanghelia zilei ne alegem noi tema lecţiei pe care încercăm s-o predăm d-voastră, iar d-voastră s-o
duceţi mai departe la cei care, din diferite motive, nu vin la biserică. Vă rugăm să îngăduiţi a sublinia acest
caracter de şcoală al bisericii. Ştiţi că sunt trei mari factori ai educaţiei în societate: familia, şcoala şi biserica.
Ordinea în care le-am enumerat este întâmplătoare, fiecare avându-şi importanţa ei specială, dar îndrăznim să
spunem că biserica le cuprinde pe celelalte două. Şcoala a fost întâi, la noi, dar şi prin alte părţi, lângă biserică,
sau în tinda bisericii, sau chiar în biserică, acolo unde nu era tindă. Familia de asemenea se constituie în
biserică. În biserică se întemeiază, prin Sfânta Taină a Cununiei, familia, aici se botează pruncii, aici se
împărtăşesc creştinii. Aici venim, aşadar, nu numai să ne rugăm, ci să ne sfinţim şi resfinţim viaţa. Totodată, să
învăţăm cele trebuincioase pentru mântuirea sufletului. Deci, biserica este şcoala noastră cea de toate zilele.
Aşa cum spunem în Rugăciunea Domnească, pâinea noastră cea de toate zilele..., aşa putem spune şcoala
noastră cea de toate zilele: Sfânta Biserică.
Să răspundem acum la întrebarea: ce temă trebuie să preluăm astăzi de la biserică, ca apoi să

încercăm să o facem acasă? V-aţi uitat azi în calendar? De obicei tema e scrisă acolo, la duminica respectivă.
Ar putea să-mi spună cineva? (Din biserică se aude un răspuns: Predica de pe munte, iubirea de vrăjmaşi) Aşa
este. Aşa scrie în calendar, în paranteză: Predica de pe munte. Iubirea de vrăjmaşi. Şi este indicată acolo şi
Evanghelia orânduită, care s-a citit la vremea ei. V-am ruga, şi cu acest prilej, să veniţi un pic mai de dimineaţă
la biserică, pentru a fi aici la citirea Evangheliei. În speranţa că aşa veţi face toţi, o recitim acum, totuşi, pentru
a-i înţelege astfel mesajul. Este de la Sf. Evanghelist Luca cap.6 versetele 31-36. Zice aşa:
Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc
pe ei.
Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Căci şi păcătoşii acelaşi lucru
fac.
Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi
păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi
răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi
milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.
Aceasta este Evanghelia şi chemarea, mesajul: iubirea de vrăjmaşi. Iubiţi credincioşi, este o temă
delicată, din multe puncte de vedere. Noi de-abia dacă reuşim, şi nu întotdeauna, să-i iubim pe cei apropiaţi, pe
cei care ne iubesc, care ne vor binele, care ne ajută, care ne susţin. Abia dacă îi iubim pe ei. Nu ştiu dacă poate
cineva să îndrăznească a spune: cu adevărat îi iubesc, le sunt recunoscător celor care îmi fac bine. Darămite pe
vrăjmaşi. Ne dăm seama că este foarte greu, dar să recunoaştem, totuşi, nu imposibil. Pentru că Dumnezeu nu
ne cere imposibilul şi ne-a dat şi pildă prin Fiul Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
60
Pentru astăzi, conştienţi că tema, iubirea de vrăjmaşi, este foarte vastă, vom încerca să răspundem,
fie şi parţial, la întrebarea: Care sunt vrăjmaşii noştri? Ia să vedem, ia să facem o “inventariere”... Pe cine
trebuie să iubesc eu, că aş vrea să-i iubesc, dacă Mântuitorul ne cere acest lucru. Nu vreau să fiu ca un păgân, că
dacă-i iubesc numai pe cei care mă iubesc n-am făcut nimic, nu sunt creştin. Vreau să fiu creştin adevărat.
Vreau să-i iubesc şi pe vrăjmaşi. Dar, care sunt? Trebuie să recunoaştem că atunci când vine vorba de vrăjmaşi,
de duşmani, ne gândim de cele mai multe ori la adversarii personali: din familie, de la serviciu, dintre vecini
etc. Şi îi ştim, îi nominalizăm, îi catalogăm, cum spuneam mai sus chiar îi “inventariem”! Se întâmplă nu de
puţine ori că, noi preoţii, primim pomelnice pe care scrie aşa: vii, cutare şi cutare; morţi, cutare şi cutare; pe
urmă vrăjmaşi... Găsim scris chiar aşa, de multa ori. Şi cu adaosul: Să le dea Dumnezeu după faptele lor, după
inima lor... Ei bine, iubiţi credincioşi, e un mod pueril, copilăresc, de a vedea lucrurile. În clipa în care noi i-
am catalogat pe unii ca vrăjmaşi, i-am scris acolo cu acest apelativ, înseamnă că nu privim lucrurile creştineşte.
E adevărat că poate ei ne sunt vrăjmaşi, că toţi avem. Căci nimeni nu poate să spună: n-am nici un duşman, nici
o duşmancă. Nu se poate, n-am fi oameni. Vrăjmăşia ţine de condiţia noastră umană. Pentru că vrăjmăşia este
alimentată de Vrăjmaşul cel dintâi, Diavolul. Şi cei care se pun în slujba lui, sigur că ne fac greutăţi... În acest
sens, întreabă, pe bună dreptate, Sf. Singlitichia din Alexandria Egiptului (sec. IV, pomenită la 5 ianuarie):
“Pentru ce urăşti pe omul care te-a ofensat? Nu el te-a ofensat, ci diavolul. Urăşte boala, nu bolnavul!” Iar auto-
alimentarea urii, duce la propria noastră pieire. Căci spune Talasie Libianul: “Ura faţă de aproapele este
moartea sufletului”.
Dar, cum ar trebui, atunci, să scriem pomelnicul? Pur şi simplu: la vii, cutare şi cutare, punându-i pe
toţi la un loc: rude, prieteni, duşmani, nici să nu ştie preotul din ce categorie face parte fiecare, că ştie
Dumnezeu! În acest fel, facem dovada limpede că ne rugăm şi pentru vrăjmaşi, nediscriminator. Altfel, nu ne
deosebim de păgâni.
Un coleg de-al meu, preot la ţară, mi-a relatat odată o situaţie pe cât de hazlie, pe atât de îngrijorătoare.
A venit la dânsul, în primul an de preoţie, o credincioasă şi i-a zis: "Părinte am nişte nume pe care vă rog să mi
le pomeniţi la miroane sau maroane, cum li se mai spune. Se poate, părinte, dacă vă plătesc?” "Da măicuţă,
pomenim, dar nu neapărat pentru bani”. Părintele, neştiind ce este cu aceste "miroane", a întrebat un preot mai
în vârstă: "Părinte care este treaba cu miroanele?" "O! Să ştii că în zona noastră, pe aici, este o credinţă greşită
şi anume: cineva dacă este în duşmănie cu nişte persoane, le scrie într-un pomelnic şi, deşi sunt în viaţă, îi cere
preotului să le pomenească la morţi...” Aşa stăteau, deci, lucrurile cu miroanele sau maroanele. În fapt,
miroanele, sau miridele sunt părticele din prescură, mici fărâmituri pe care preotul le scoate pentru vii şi pentru
morţi. Şi noi scoatem miride sau miroane sau maroane, dar le scoatem pentru vii din prescura a 4-a, iar pentru
morţi din altă prescură. Dar niciodată nu-i pomenim pe cei vii la cei morţi, Doamne fereşte! Care era, de fapt,
dorinţa nemărturisită a femeii aceleia şi poate încă a multora, asemenea ei? Care era? Să fie pomeniţi duşmanii,
în viaţă fiind, la morţi. Adică: ori să moară, să scape de ei, ori să li se întâmple ceva foarte rău. Şi eu cred că
acest caz nu este izolat. Dovadă că primim şi noi câteodată astfel de pomelnice: cutare şi cutare să fie pedepsiţi
de Dumnezeu, să primească după inima lor etc.
Nu-i bine aşa, iubiţi credincioşi! Dar, să mergem mai departe. Vrăjmaşii nu sunt numai personali. Mai
bine zis, nu trebuie să ne gândim, cu prioritate, la vrăjmaşii personali. Căci dacă procedăm aşa, ne învârtim într-
un cerc închis, izolat, egoist. Ne gândim, de fapt, la noi: să nu ne supere, să ne fie bine etc. Trebuie să ştim că
vrăjmaşii cei mai periculoşi nu sunt ai noştri, personali, ci ai Bisericii, ai neamului, ai familiei mele. Sunt
vrăjmaşii care-mi periclitează viitorul copiilor. Pe aceştia nu-i cunoaştem, poate, cu numele, dar le simţim
prezenţa. Sunt înrolaţi în cete, să zicem aşa, mafiote. Subminează economia ţării, subminează moralitatea ţării,
subminează credinţa noastră ortodoxă. Lucrează subteran, asiduu, nu-şi dau răgaz. Aceştia sunt vrăjmaşii care
trebuie să mă preocupe. Şi, totuşi. Aici am vrut să ajungem: trebuie să-i iubim! O să întrebe cineva, cum să-i
iubesc pe cei care îmi subminează ţara, neamul, biserica şi credinţa, familia? Cum să-i iubesc? Îi iubesc pentru
că altfel nu urmez pilda Mântuitorului, dar cum îi iubesc asta e problema. Aş pleca de la un verset din
Scriptură. Sfântul Apostol Pavel, neegalat în sfaturi creştineşti deosebit de înalte, zice aşa în Epistola către
Romani capitolul 12, versetul 20: "Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete dă-i să
bea, căci, făcând aceasta vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui."
Auziţi? Cum adică "vei grămădi cărbuni de foc"? Cât ar fi cineva de înrăit, mafiot, mason etc., dacă tu
îi dai de mâncare, îl găzduieşti, îi astâmperi setea etc., îl pui pe gânduri, îi faci conştiinţa lui să-l mustre, să-l
ardă, ca şi cum ar avea nişte cărbuni aprinşi pe cap. Sfântul Grigorie Teologul aşa tâlcuieşte: “Cărbuni aprinşi
pe capul vrăjmaşului înseamnă aprinderea gândurilor lui spre Dumnezeu şi spre bine”. Aşa au înţeles, iubiţi
credincioşi, înaintaşii noştri de vrednică pomenire, chiar înainte de a fi creştini. Vă este cunoscută, credem,
istoria lui Dromichete, conducător geto-dac din jurul anului 300 î. Hr. Atacat de Lysimach, conducător al
61
Traciei, Dromichete îl face prizonier, dar îl tratează în cel mai curat duh creştin, îngrămădind cărbuni aprinşi
pe capul lui: îl aşează la masă, pe el şi-ai lui, servindu-le mâncare în vase de aur. Iar Dromichete şi ceilalţi ai
casei au mâncat mai deoparte, în vase de lemn. Ce lecţie extraordinară! Rezultatul? O pace rapidă, urmată şi de
o nuntă: Lysimach îi dă în căsătorie lui Dromichete pe fiica sa!
Dromichete, deşi nu era creştin, ştia că a duşmăni este o faptă omenească, iar a ierta şi a iubi este ceva
dumnezeiesc. Aşa se exprimă, în veacul de aur, Sf. Ioan Hrisostomul: “Dacă tu iubeşti pe cel ce te duşmăneşte,
eşti deopotrivă cu Acel ce face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni...”
Încercând să ne apropiem de finalul cuvântului nostru, socotim potrivit să aducem o mărturie
personală, din modesta experienţă de preot. În urmă cu aprox. 5 ani o credincioasă din Grecia, deci ortodoxă de
a noastră, care se vedea că stă în România, că ştia uşor româneşte, mi-a lăsat un pomelnic pe care-l păstrez până
în ziua de astăzi, în care erau scrise nume de creştini, la vii, cu câte o literă românească, cu câte o literă
grecească, dar numele sunt lizibile. Noi am studiat oleacă greceşte şi ne-am descurcat în descifrarea acestor
nume. Ceea ce ne-a impresionat este că, la sfârşit, zice aşa: "Mă rog pentru duşmanii mei. Să le dea Dumnezeu
sănătate ca să mă lase în pace." Punct. M-a şocat acest fapt şi mi-a plăcut. Se roagă cineva pentru duşmani, să
le dea sănătate ca să o lase şi pe ea în pace! O dată, să le dea sănătate, nu moarte, sau altceva, exprimând ,
totodată, o dorinţă personală, foarte simplă, atât de omenească: să fie lăsată în pace... Adică, exact ceea ce a
spus cândva şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: “Iubind pe vrăjmaşi, nu lor le faci bine, ci ţie însuţi”.
Evocând acest pomelnic, nu ştim dacă femeia respectivă şi-a dat seama că mărturisea, de fapt, un lucru
extraordinar: vrăjmaşii au nevoie în primul rând de...sănătate. Trupească, dar mai ales sufletească, mintală. Căci
vrăjmaşii neamului, vrăjmaşii personali, ş.a., nu sunt oameni sănătoşi. Nu au o gândire sănătoasă, sunt înrăiţi,
sunt în stăpânirea diavolului, izvorul bolilor de tot felul. De aceea, credem că printre cele mai inteligente
lucruri pe care le putem face pentru ei este a ne ruga pentru sănătatea lor, că dacă vor fi sănătoşi vor gândi altfel
şi, în consecinţă, ne va fi şi nouă mai bine. De aceea, încheiem rugându-ne: "Doamne, dă-le sănătate
vrăjmaşilor noştri!" Amin.
62
13. DUMINICA A XXII - A DUPĂ RUSALII (Despre păcatul nesimţirii)
Pentru a urmări intenţiile noastre privitoare la tema de mai sus, rugăm ascultătorii să-şi amintească
Evanghelia după Luca, cap. al 16-lea, vers. 19-31, în care este relatată pilda cu “Bogatul nemilostiv şi săracul
Lazăr”, rânduită pentru Sfânta Liturghie din duminica a 22-a după Rusalii. Pilda este destul de întinsă şi
reproducerea ei acum ar ocupa un spaţiu pe care vrem să-l destinăm altui scop: un scurt comentariu pe care
dorim să-l legăm de contextul vieţii noastre de azi. Pentru a ne fi mai uşor să intrăm în subiect trebuie, totuşi, să
reamintim măcar partea de început a pildei: “Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, în toate
zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube, şi ar fi
poftit să se sature dintre cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, îi lingeau
bubele. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi
în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui...” Ce expresie
frumoasă: sânul lui Avraam! Sintagmă care exprimă în mod plastic cuvântul "Rai", locul de lumină al vieţii de
dincolo. Profesorul savant Simion Mehedinţi (1868-1962), într-o carte a sa de popularizare pedagogico-
creştină, intitulată “Poţi să fii om deplin fără să fii creştin?”, ce are drept moto cuvintele “Un om ca şi un popor,
atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie”, tâlcuind pilda de care ne ocupăm, zice aşa despre “sânul lui
Avraam”: “Vorba asta trebuie înţeleasă astfel: nu doar că Lazăr a intrat în sânul lui Avraam, cum ai băga un
măr în sân, ci numai s-a culcat pe sânul lui... Cei vechi aveau obiceiul să stea la masă culcaţi, căci scaunele sunt
o născocire nouă... La început, oamenii stăteau pe pământ, când se odihneau şi când mâncau; aşa că, stând
aplecaţi, capul unora se rezema uneori pe braţele şi pe sânul vecinului. Lazăr, aşadar, stând alături de Avraam,
care era în capul ospăţului, se rezema pe sânul lui...” De altfel, în Evanghelia după Ioan avem o imagine
asemănătoare: “Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul din ucenicii Lui, pe care îl iubea...”(13, 23). “La
pieptul Lui”, adică “la sânul Lui”. Se mânca jos, pe pardoseală, nu la o masă, aşa încât această rezemare este
explicabilă.
Revenind la fragmentul evanghelic citat anterior, ne dăm seama că este suficient de limpede pentru a
înţelege că şi bogatul şi Lazăr au ajuns, fiecare, în locul meritat. În cele ce urmează vom încerca să vedem mai
adânc din ce motive unul a dobândit Raiul, celălalt a primit pedeapsa Iadului. Dacă Lazăr a dobândit Raiul,
înseamnă că a avut nişte merite de care evanghelistul nu pomeneşte, dar care pot fi uşor de bănuit. Faptul că era
sărac nu trebuie luat ca un merit, căci bine s-a zis că “bogăţia în sine nu este un păcat, iar sărăcia nu este o
virtute”. În orice vreme au existat şi săraci şi bogaţi, precum şi astăzi, precum va fi, poate, până la sfârşitul
veacurilor. Unii dintre săraci sunt şi plini de patimi, totodată, dar, în contrast, trebuie să recunoaştem că sunt şi
oameni înstăriţi care au dobândit bunuri prin muncă cinstită, fiind, totodată, virtuoşi. Căci putem fi săraci lipiţi
pământului şi, datorită patimilor, să pierdem Raiul. Dimpotrivă, putem fi bogaţi, dar virtuoşi totodată, şi să
avem parte de Rai. Dacă Lazăr a fost primit în Rai, nu înseamnă că Dumnezeu a hotărât aşa din pricina sărăciei,
ci că el avea alte virtuţi, între care bănuim cel puţin două (pe baza textului evanghelic): 1. Deşi era sărac şi
bolnav, nu cerşea, nici nu cârtea. Cunoştea, credem, un cuvânt al Scripturii Vechi care spune: “Fiule, viaţă
cerşetoare să nu trăieşti; mai bine să mori decât să ceri!”(Sirah, 40, 31). (Este dezolantă şi reprobabilă imaginea
cerşetorilor din zilele noastre şi nu ne referim la cei cu adevărat necăjiţi, ci la cei care, fugind de munca cinstită,
profită de prea marea îngăduinţă a creştinilor miloşi. N-ar fi rău dacă s-ar putea lua nişte măsuri împotriva
acestora. Ne amintim de un cuvânt tare, dar foarte potrivit al lui Nicolae Iorga: “Dacă aş fi scris cele zece
porunci, aş mai fi adăugat una: nu cerşi!”). 2. Lazăr era milos şi tolerant: avea milă de animale, le iubea şi nu
le alunga, chiar dacă prin lingerea rănilor durerile deveneau şi mai grele. Î. P S. Părinte Bartolomeu Anania al
Clujului, face această remarcă, în comentariul la Noul Testament: “Nu numai că nu-l hrănea nimeni, dar
devenise el însuşi hrană pentru câini”(notă asupra vers. 21). Ne dăm seama, aşadar, că Lazăr era smerit, de
aceea i s-au potrivit cuvintele Mântuitorului: “Fericiţi cei săraci cu duhul (adică smeriţi), că a lor este împărăţia
cerurilor!” I se potriveşte foarte bine, de asemenea, şi următoarea pildă din Pateric: “La o mănăstire s-a făcut
masă după sfânta slujba la care lua parte tot soborul. Un frate străin a intrat şi el în sala de mese şi se ospătă cu
fraţii. Economul mânăstirii, intrând în trapeză, l-a zărit şi a zis:'' Cine te-a poftit aici? Cum îndrăzneşti? Ieşi
afară!'' Omul, sculându-se, a ieşit şi şedea pe o bancă mai de - o parte. Dar faţa lui era voioasă de parcă nimic
neplăcut nu i s-ar fi întâmplat. Un călugăr a intrat în vorbă cu el şi l-a întrebat: ''Cum de nu te-ai mâhnit, căci
iconomul nostru te-a ocărât şi te-a scos afară de la masă?'' Acela a răspuns: ''Când veneam la biserică, mi-am
pus în minte gândul că sunt păcătos şi nevrednic ca un câine, care, atunci când este alungat, se duce, când îl
chemi, vine...'' Aceeaşi atitudine (trebuie să recunoaştem, cu totul deosebită!) o remarcăm şi la săracul nostru
Lazăr.
63
Bogatul, dimpotrivă, s-a dovedit a fi mândru şi lipsit de dragoste. Nu din pricina bogăţiei a pierdut
Raiul, căci bogăţia în sine nu este rea. Devine rea dacă este dobândită necinstit şi dacă este utilizată egoist.
Căci ea poate fi asemuită cu o scară: poţi urca pe ea spre cer, prin milostenie, sau poţi coborî pe ea în iad, prin
zgârcenie şi egoism. Dumnezeu a creat pământul ca să ne bucurăm de darurile şi bogăţiile lui, dar nu singuri, ci
împreună cu semenii. Păcatul esenţial pentru care bogatul din evanghelie a pierdut Raiul este PĂCATUL
NESIMŢIRII, căci s-a dovedit insensibil la suferinţa săracului bolnav de la poarta sa. Foarte bine a sintetizat
aceste aspecte Sf. Ioan Gură de Aur: “Eşti bogat? Nu sunt împotriva ta! Eşti zgârcit? Iată pentru ce te
osândesc!”. Oricine cunoaşte că bogatul nesimţitor trece pe lângă cel lipsit, ca şi cum ar trece pe lângă un gard.
Cum să înţeleagă el suferinţa săracului, dacă el nu cunoaşte lipsa? Cum să înţeleagă preţul banului, când el a
avut întotdeauna de prisos? Cum să aibă el simţul cumpătării, când foarte adesea risipeşte banii pe nimicuri?
Iată, aşadar, câteva dintre motivele pentru care am ales ca titlu “Despre păcatul nesimţirii”, pe
marginea pildei de faţă. Şi deloc întâmplător. Acest păcat este foarte frecvent în zilele noastre şi lupta împotriva
lui nu este deloc uşoară. Căci păcatul nesimţirii face casă bună cu averile obţinute fraudulos (acele
“tunuri”despre care se vorbeşte tot mai des), cu mândria şi egoismul, cu beţiile şi desfrânarea, cu lenea şi,
implicit, dispreţul faţă de munca cinstită, cu insensibilitatea faţă de semenii aflaţi în suferinţă etc. etc. Aşa se
face că mai la tot pasul ne lovim de purtători ai păcatului nesimţirii: funcţionarul care, plătit fiind să fie
serviabil, ne tratează cu aroganţă şi dispreţ; vânzătorul, căruia-i cumpărăm marfa cu bani câştigaţi cu sudoare,
face orice ca să ne înşele cumva; muncitorul (tâmplar, instalator, zidar ş.a.), pe care-l angajăm şi-l plătim ca
atare, ba îi mai dăm şi mâncare şi băutură, face lucru de mântuială; şeful, indiferent de treapta şefiei lui, caută să
fie simţitor, de faţadă, desigur, numai cu cei superiori în funcţie, iar cu subalternii se poartă fără pic de omenie;
subalternul, care, profitând de bunătatea şi îngăduinţa noastră, face totul numai de “ochii şefului”, fără nici o
participare sufletească; politicianul, care se arată simţitor doar în campaniile electorale, în rest fiind surd şi orb
la cei cărora le-a promis să-i servească; vecinul, pentru care eşti vecin doar când are nevoie de tine; rudenia,
care te recunoaşte de rudă atâta timp cât ai o funcţie sau bani şi poate profita. Omul de pe stradă, care atunci
când are un obiect de aruncat nu caută un coş de gunoi, ci-l aruncă unde se nimereşte... Exemplele ar putea
mult să continue, dar nu vrem să exagerăm şi nici să generalizăm, căci există, din fericire, şi mulţi semeni cu
bun simţ. Practic, am putea relua exemplificările de mai sus (funcţionarul, vânzătorul etc.) şi să recunoaştem,
cu obiectivitate, buna lor comportare. Dar nu putem trece sub tăcere faptul că pilda “Bogatului nemilostiv şi a
săracului Lazăr” se poate “citi” astăzi în nenumărate situaţii, la toate nivelele societăţii, atât printre “aleşii
naţiunii”, cât şi printre simpli alegători. Sa remarcăm, însă, un fapt esenţial: bogatul, cu toată averea lui, nu are
nume în Evanghelie, pe când săracul cel smerit are un nume, vrednic de pomenire, LAZĂR (şi ce nume frumos:
în ebraică, de unde provine, “el azar” înseamnă “Dumnezeu a ajutat, Dumnezeu a miluit”!). În cazul lui s-a
adeverit cuvântul psalmistului care spune: “Întru pomenire veşnică va fi dreptul”(Psalm 111, 6). Pe când acelui
bogat nemilos, singurul nume ce i s-ar putea da ar fi NESIMŢITUL. Ei bine, acelaşi nume îl merită toţi cei care
îi calcă pe urme. Toţi aceia pe care i-am pomenit mai sus şi alţii, desigur, pe care nu i-am pomenit...
În loc de concluzii, vom remarca acest fapt: adevăratul bogat este omul smerit, credincios lui
Dumnezeu şi cu dragoste faţă de semeni, iar cel cu adevărat sărac este cel care nu-L are pe Dumnezeu. De
aceea, întrebăm şi noi o dată cu Fericitul Augustin: “Săracilor, ce vă lipseşte dacă-l aveţi pe Dumnezeu?
Bogaţilor, ce aveţi dacă vă lipseşte Dumnezeu?”...
De aceea, ne rugăm cu smerenie: “Ajută-ne, Doamne, să avem bogăţia săracului Lazăr!”. Amin.
64
14. DUMINICA A XXIII - A DUPĂ RUSALII
(paralelă între demonizaţii din vremea propovăduirii Mântuitorului şi cei de azi)
Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (Ioan 12, 31).
Aţi observat, credem, că de fiecare dată cuvintele prin care începem predica anunţă, mai direct sau mai
învăluit, tema pe care încercăm s-o dezvoltăm. Aşa şi astăzi: am evocat acest text scripturistic pentru că este în
strânsă legătură cu Evanghelia ce s-a citit, în care Sf. Luca istoriseşte minunea vindecării demonizatului din
ţinutul gadarenilor. Înţelegem, astfel, că stăpânitorul acestei lumi, până la jertfa şi învierea Mântuitorului, a fost
Satana, îngăduit de Dumnezeu din respect faţă de libertatea acordată de El oamenilor de a alege între bine şi
rău. Căci zice Sf. Nil Sinaitul: “Dacă n-ar exista Satana, care ne ispiteşte şi ne strâmtorează, atunci nu s-ar vădi
cine este plin de osârdie şi cine este lipsit de o bună sârguinţă, sau leneş”.
Să observăm un fapt, mai întâi: Stăpânitorul diavol făcea victime mai ales în ţinuturile din afara
graniţelor poporului ales, acelea care, necrezând în Dumnezeul cel Unic, se închinau idolilor. Fără să ştie, se
închinau, de fapt, diavolilor... Să ne amintim şi de fiica femeii cananience, din părţile Tirului şi ale Sidonului,
care era rău chinuită de un diavol şi pe care Mântuitorul o vindecă datorită credinţei exemplare a mamei (Matei
15, 21-28). Iar acum, iată, Mântuitorul se găsea în ţinutul gadarenilor (sau gherghesenilor, cum mai este
denumit), în părţile de răsărit ale graniţei israelitene. Stăpânitorul diavol avea un teren favorabil: în ţinutul
Gadara locuia o populaţie păgână, elenistă se pare, fapt care explică şi îndeletnicirea de creştere a porcilor
(Herodot spune despre ei că erau consideraţi spurcaţi, porcarii neavând voie, între altele, să ia în căsătorie
decât fete de condiţia lor...). Acest ţinut păgân, ca şi altele, erau considerate de diavoli proprietate a lor,
pretenţie vădită chiar de cuvintele demonului (care, se înţelege, vorbea în numele legiunii): Ce ai cu mine,
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu... Rogu-Te nu mă chinui!”(Luca 8, 28). Cu alte cuvinte, de ce ai intrat pe teritoriul
meu, de ce mă chinuieşti în propria-mi casă? De aici credem că s-a inspirat Dostoievski în relatarea legendei
Marelui Inchizitor din romanul Fraţii Karamazov... Ne referim la momentul dialogului Inchizitorului,
nonagenarul din Sevilla Spaniei catolice a sec. al XVI-lea, cu Iisus, reproşându-I de ce a venit să-l tulbure,
făcându-i totodată un rechizitoriu necruţător asupra doctrinei despre iubire şi egalitate, pe care o consideră
“nepotrivită” acelor vremi etc. etc.
Iar faptul că Mântuitorul trece graniţele poporului ales demonstrează vădit universalitatea mântuirii.
Să ne amintim că El a spus: Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc şi
vor auzi glasul Meu, şi va fi o turmă şi un păstor (Ioan 10, 16).
Pentru astăzi ne propunem să facem o paralelă, cu ajutorul Domnului, între boala demonizării de
dinainte de jertfa şi învierea Domnului şi bolile similare de astăzi, prin care nu puţini dintre confraţii noştri sunt
chinuiţi de diavoli, această chinuire manifestându-se în fel de fel de chipuri. În momentul în care se petrece
minunea din Evanghelia de azi, diavolul era încă socotit stăpânitor al lumii, deoarece nu avusese loc jertfa şi
învierea Mântuitorului. Era stăpânitor, se înţelege, prin îngăduinţa Domnului, totodată prin libertatea dată
omului de sus, rău folosită, însă. Cuvintele prin care am început predica de azi, acum este judecata acestei lumi,
acum stăpânitorul lumii acesteia va fi scos afară, sunt rostite de Mântuitorul după intrarea în Ierusalim, înainte
de patimi, moarte şi înviere, lucrări prin care satana va fi scos afară, în sensul că Iisus dăruieşte mijloacele de
a-l alunga: Sfintele Taine în Biserica întemeiată de El. Asupra acestui adevăr vom reveni.
În vremea aceea bieţii muritori, mai ales cei care credeau în idoli, erau foarte vulnerabili la lucrările
satanice. Furtunile acestor lucrări erau mai înspăimântătoare decât furtunile mării, zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Îndrăcitul din Gadara, despre care ne vorbeşte Evanghelistul Luca, trăia prin morminte, era înfricoşător la chip,
periculos pentru cei care treceau pe acolo. Evanghelistul Marcu face o completare: "Nimeni nu putea să-l lege
nici măcar în lanţuri. Pentru că de multe ori fiind legat el rupea lanţurile... Şi neîncetat noaptea şi ziua era prin
morminte şi striga şi se tăia cu pietre..." (Mc. 5, 4-5). "Se tăia cu pietre", sărmanul... Din textul evanghelic ştim
că era chinuit nu de un diavol, ci de o legiune, de o ceată mare (iar termenul "legiune" în limbaj militar roman
însemna 6000 de soldaţi!). Cercetând evangheliile paralele observăm că Luca şi Marcu vorbesc de un îndrăcit,
iar Matei de doi, fapt care poate crea nedumeriri. În această privinţă, Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuieşte astfel: “Nu
este nici o contrazicere între evanghelişti, chiar dacă Luca vorbeşte de un singur îndrăcit, iar Matei de doi...
După părerea mea, Luca, în istorisirea sa, a vorbit numai de îndrăcitul care era mai bolnav dintre cei doi...”
65
(Omilia XXVIII-a la Matei, II). Concluzia este că erau doi îndrăciţi, dar Luca şi Marcu îl prezintă pe cel mai
vehement. Ce s-a întâmplat mai departe ştim: îndrăcitul a fost vindecat, după ce diavolii, cu îngăduinţa
Domnului au intrat în turma de porci, iar porcii s-au aruncat în mare. Aici se naşte spontan întrebarea: de ce
Iisus a îngăduit paguba? Răspunsul cel mai apropiat de adevăr credem a fi următorul: ca cei păgubiţi,
dimpreună cu toţi care au cunoscut şi cunosc acest episod, să-şi dea seama de puterea diavolului de a face rău,
pagubă. Aşa explică Sf. Chiril al Alexandriei acest moment: “... Hristos le-a îngăduit lor cele pe care le cereau,
pentru ca să învăţăm dintre cele petrecute ce fel sunt demonii, cât de cruzi sunt şi de fioroşi...” (Comentar la
Sfânta Evanghelie după Luca, 8, 32). Evanghelia se încheie cu ştirea că cel vindecat nu voia să se mai despartă
de Iisus, rugându-L să-l ia cu El... Înduioşător acest amănunt: fostul demonizat realizase starea cumplită în care
fusese, simţea că Cel care l-a făcut bine avea o putere ocrotitoare deosebită... Dar Mântuitorul îl trimite la ai
săi, la conaţionali, spre a le spune cât bine i-a făcut lui, Dumnezeu. Înţelegem de aici că vindecatul devine un
fel de apostol printre păgânii gadareni, care -în acel moment- avea mare putere de convingere: toţi cei care i-au
ştiut boala, văzându-l acum sănătos, întreg la minte, îmbrăcat, vor înţelege că s-a petrecut o minune, iar minuni
nu poate face decât Dumnezeul Cel Adevărat.
Să cercetăm câteva clipe cum stau lucrurile astăzi. Există demonizaţi, există lucrări diavoleşti, există
semeni în jurul nostru care se ocupă, conştienţi sau nu, de astfel de lucrări? Din nefericire, răspunsul este
afirmativ. Există îndrăciţi, bolnavi sărmani, nu numai în spitale sau în cămine speciale, ci şi în libertate. Îi
întâlnim adesea pe la serviciu, poate chiar prin familiile noastre, pe stradă ş.a.m.d. Îi vedem, din modul de
manifestare, că sunt stăpâniţi de diavoli, poate legiuni de diavoli. Spune un părinte al Bisericii: câte patimi are
cineva, atâţia diavoli are! Înfricoşător cuvânt! Câte patimi, atâtea uşi deschise în sufletul omului pentru
Satana. De aceea trebuie să ne străduim să închidem aceste uşi prin Taina Spovedaniei: propriu-zis, de la o
mărturisire la alta să tăiem păcatele, luând hotărârea de a nu le mai repeta, în acest fel tăind de fapt accesul
Satanei. Căci trebuie să recunoaştem că suntem vulnerabili la lucrările diavoleşti: simţim mereu cum ne atacă,
într-un fel sau altul... Ce este de făcut, pentru noi şi pentru confraţii noştri chinuiţi de diavoli? Să apelăm la
Hristos, căci aşa cum spuneam mai sus, spre deosebire de nefericiţii suferinzi din Vechiul Testament, când
diavolul era stăpânitor al lumii, noi vieţuim în lumea harului: avem Biserică şi Sfinte Taine. Nu suntem singuri!
Tragismul demonizatului din Evanghelia de azi era că trăia izolat, prin morminte sau pe unde apuca, săracul. Şi
azi, cine se izolează în singurătatea egoismului şi ateismului devine o victimă uşoară a Satanei. Şi, atenţie:
diavolii atacă întotdeauna în cete, ca hoţii de azi în autobuze sau în alte locuri. Este dureros cum în autobuze,
când atacă cetele de hoţi pe cineva, ceilalţi, de frică sau din laşitate, nu iau atitudine. Dar dacă pe plan material
n-are cine să ne apere, pe plan duhovnicesc niciodată nu suntem singuri. Când ne atacă vrăjmaşii diavoli şi
strigăm repede după ajutor: Doamne Iisuse Hristoase, Maică Preacurată, Sfinţilor Cutare şi Cutare (ale căror
icoane le avem în casă), ajutaţi-mă, imediat ne scapă de Necuratul. Căci dacă ne prind singuri, fără Hristos, fără
spovedanie, fără împărtăşanie, fără rugăciuni, suntem pierduţi: diavolii profită, precum hoţii, de orice neglijenţă
a noastră. Şi, paradoxal, cu cât încercăm să ne păzim mai tare, cu atât şi ei îşi întăresc forţele agresoare. Vă este
cunoscută, credem, viziunea unui părinte al pustiei: vede, la scurt interval, două tablouri. În primul, Sf. Antonie
cel Mare, în rugăciune, atacat de şapte diavoli, care se agitau furtunos, dar nu puteau pătrunde în chilie... În al
doilea tablou, cetatea Alexandriei, lângă care era un singur diavol, şi acela dormind... Dezlegarea oricine poate
s-o facă. Pe Sf. Antonie nu-l puteau ataca pentru că nu era singur: era cu Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfinţii.
Pe când locuitorii cetăţii Alexandria se izolaseră în viaţă păgână, cu idoli şi păcate. De aceea erau sub imperiul
Satanei, care, încheindu-şi misiunea, dormea...
Ne găsim, aşadar, în lumea harului, când, în mod obiectiv, diavolul nu mai este stăpânitor al lumii, aşa
cum era până la jertfa şi învierea Domnului. Dar, subiectiv, fiecare avem o lume a noastră, un microcosmos, în
care putem avea stăpân pe Dumnezeu, sau, Doamne fereşte, prin vieţuirea în patimi, pe Satana. O mică ilustrare
este binevenită, credem, în acest sens. Se spune că un om foarte bogat, dar şi foarte zgârcit, a auzit în vis, într-o
noapte, un glas care i-a spus: “Mâine dimineaţă să te duci la salcia dintre dealuri şi să faci săpături, că vei
găsi o mare comoară”... Cum s-a trezit, omul nostru nici n-a aşteptat să se facă bine ziuă şi, cu târnăcopul şi
cazmaua în spate, a mers mai mult alergând spre locul cu pricina. A săpat cam un metru, dar n-a găsit nimic.
Lacom cum era, a mai săpat pe-atâta şi, când era pe punctul de a abandona, din pricină că-l lăsaseră puterile,
a auzit un glăscior rugându-l să mai sape puţin... Aşa se face că peste câteva momente din gaură dădea să iasă,
ce credeţi?, un diavol! Ptiu, drace! - strigă omul înspăimântat, dar şi foarte mânios că în loc de comoară îl
66
găsise pe Necuratul. Şi se grăbi să arunce pământ peste el, să astupe groapa. Stai, creştine! Nu te speria! Ai
visat că vei găsi o comoară? Visul ţi s-a împlinit, pentru că eu sunt una dintre căpeteniile lui Scaraoţchi şi,
pentru ca ai ostenit şi m-ai scos de aici, eu pot să te răsplătesc regeşte... Aşa da!- îşi frecă mâinile a chilipir
omul nostru. Ia zi, ce-mi dai? Îţi dau voie, zise Ucigă-l Toaca, să începi să cheltuieşti din banii pe care ia-i
ascuns în beci... Ce vorbă-i asta? - se mânie din nou săpătorul. Banii aceia sunt ai mei! Da? - zise drăcuşorul,
or fi, dar n-ai umblat la ei de vreo douăzeci de ani, pentru ca erau ai mei. Eu am fost stăpânul lor până azi!
Dar pentru că m-ai scos de aici, îţi dau voie să-i cheltuieşti. Sunt ai tăi! Şi se făcu nevăzut... Omul nostru, cu
toate că era aproape epuizat, şi-a adunat puterile şi a început sa alerge spre casă, cu bănuiala în minte că
dracul îi luase banii din pivniţă. Într-adevăr, nu mai umblase la ei de douăzeci de ani, mare minune să mai fie
acolo. Ajuns acasă, constată, însă, că lăzile erau intacte: toţi galbenii erau la locul lor! Rămas pe gânduri,
omul nostru începu, însă, chiar din acea zi să cheltuiască din ei, ba i-a dus şi părintelui din sat o sumă
frumuşică pentru sprijinirea construcţiei noii biserici...”.12
Desigur, e o poveste. Dar, ca orice poveste, are un sâmbure de adevăr. Anume, că Satana poate, cu
voia noastră, să fie stăpân pe bunurile pe care nu le întrebuinţăm creştineşte şi chiar pe viaţa noastră sufletească.
De aceea, trăgând învăţăminte din toate cele spuse până aici, facem o constatare: cât de tragic ar fi ca
această lume a noastră, microcosmosul nostru, părticică din marea creaţie a lui Dumnezeu, s-o scoatem din
împărăţia harului şi s-o punem sub stăpânirea celui rău. Să nu fie! De aceea să ne ţinem strânşi de Maica
noastră Biserica, de unde primind însănătoşire sufletească şi trupească, să nădăjduim auzirea glasului tainic al
Mântuitorului, la fel ca omul vindecat din Evanghelia de azi: “Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut
ţie Dumnezeu”(Luca 8, 39). Amin.
12
Istorioară prelucrată după o variantă auzită de la Gordon Ionică, ţăran din satul Lunca, judeţul Bistriţa-Năsăud.
67
15. DUMINICA A XXVII-A DUPĂ RUSALII
(Despre “dezlegări”)
Întotdeauna când citim sau ascultăm cuvintele Sfintei Evanghelii, fie că este vorba despre învăţăturile
Mântuitorului, fie că se relatează una sau mai multe din faptele Lui, trebuie să ne punem câteva întrebări: De ce
a spus, oare, cuvintele respective? De ce a făcut cutare lucru? Ce trebuie să învăţ eu dintre cele spuse şi
făcute? Cum se aplică astăzi, la condiţiile de acum, cele învăţate din pericopa evanghelică respectivă?
Punând aceste întrebări vom fi, credem, în subiect şi vom elimina riscul unor interpretări greşite,
hazardate, “paralele” cu ceea ce Mântuitorul ne-a învăţat, sau ne-a dat pildă să facem şi noi.
Pornim la drum în cuvântul de astăzi cu rostirea acestor întrebări (la care se pot adăuga, desigur, şi
altele), în urma unei recente convorbiri cu părintele Galeriu. Cucernicia Sa ne-a mărturisit următoarele: “Când
încep elaborarea unei predici, pe baza unui text evanghelic, îmi pun, întâi de toate trei întrebări: Ce a vrut
Mântuitorul să spună? Ce înţeleg eu din ceea ce a spus? Cum să transmit credincioşilor mesajul
evanghelic?...”
Raportând la Evanghelia de astăzi întrebările formulate de noi mai sus, pe baza celor mărturisite de
părintele Galeriu, credem că se pot desprinde, aşadar, următoarele:
 vindecarea femeii gârbove, ţinută în această gârbovire de lucrarea Satanei, prefigurează vindecarea
neamului omenesc de gârbovia păcatului, deodată cu dezlegarea din robia Celui Rău;
 “călcarea” sâmbetei şi înfruntarea mai-marelui Sinagogii vădeşte sfârşitul Legii Vechi şi întrezărirea
unui Nou Legământ, al iubirii jertfelnice, totale;
 Legea Veche şi slujitorii ei n-au avut puterea să-l dezlege pe om din legăturile Satanei; numai Hristos
şi Evanghelia Sa au adus această mult-aşteptată dezlegare;
 concluzia, pentru noi, cei de azi: dezlegări, din orice fel de lucrare a Satanei, nu primim decât
numai de la Mântuitorul, Unic şi Veşnic Tămăduitor, prin slujitorii rânduiţi canonic, în Biserica drept-
măritoare.
În cele ce urmează vom încerca să explicăm pe scurt, cu ajutorul Domnului, această concluzie. De ce am
ales să vorbim despre “dezlegări”? Pentru că tot mai frecvent, noi, preoţii, suntem solicitaţi să facem fel de fel
de dezlegări, pentru creştinii care trăiesc sub teroarea unor lucrări satanice (ori au impresia, câteodată, că sunt
satanice). În cele mai multe cazuri suntem solicitaţi să facem aşa-numitele “dezlegări de cununii”, pentru tineri
sau tinere care nu se pot căsători; altele în cazul unor copii care, din felurite pricini, au un comportament
anormal, iar părinţii, îngrijoraţi, apelează la preot pentru “dezlegare”; altele solicitate de anumite femei, pentru
soţii lor, care beau şi lipsesc de acasă, bănuindu-se că cineva i-a “legat” etc.
Vom preciza, mai întâi, că toate aceste lucrări satanice (şi încă multe altele) sunt posibile, fiind
îngăduite de Dumnezeu pentru încercarea credinţei noastre. Noi nu am şti ce-i binele, spre a-l preţui şi urma,
dacă n-am avea cunoştinţă de prezenţa răului, sau –după cum se exprimă Sf. Nil Sinaitul - “Dacă n-ar exista
Satana, care ne ispiteşte şi ne strâmtorează, atunci nu s-ar vădi cine este plin de osârdie şi cine este lipsit de o
bună sârguinţă sau leneş...” Iar Sf. Chiril al Alexandriei, la tâlcuirea evangheliei de astăzi, cu vindecarea femeii
gârbove spune, de asemenea: “Este cu neputinţă, deci, să nu vedem aici că Satana a primit deseori putere asupra
unor oameni, desigur care au săvârşit păcate, şi care s-au arătat leneşi şi nepăsători faţă de ostenelile evlaviei.
Iar pe cei pe care Satana îi cuprinde, le vâră boli trupeşti uneori, căci el este crud şi chinuitor. Dumnezeu, Cel
ce toate le vede, i-a dat lui îngăduinţă pentru aceasta, cu multă chibzuială, pentru ca acei oameni aduşi înapoi de
greutatea nenorocirii lor, să se întoarcă spre bine. Căci şi preaînţeleptul Pavel, a dat pe mâna Satanei spre
nimicirea trupului pe un om din Corint, care era învinuit de desfrânare, pentru ca duhul său să se mântuiască (I
Cor, 5, 5)...”
Trebuie să fim conştienţi, aşadar, de pericolul permanent pe care-l prezintă diavolul pentru viaţa şi
mântuirea noastră, după cum foarte limpede ne atenţionează Sf. Ap. Petru: “Potrivnicul nostru, diavolul, dă
târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită!”(I Pt. 5, 8). Fie că suntem doar încercaţi, fie că
suntem vulnerabili, datorită unor păcate, simţim, cu toţii credem, lucrarea Satanei. A ignora această lucrare este
ca şi cum ai fi expus unor epidemii, fără să iei măsurile ce se cuvin. De aceea, ori de câte ori vom simţi că
vrăjmaşul diavol ne atacă, ne vom apăra cu Sf. Cruce, cu rugăciunile, cu faptele bune şi cu celelalte arme pe
care Biserica ni le recomandă din belşug. “Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!”, ne sfătuieşte Sf.
Ap. Iacov (4, 7). Avva Pimen al Patericului aseamănă pe diavoli cu muştele care dau târcoale oalei cu mâncare:
Când oala este pe foc, fierbinte, muştele nu se pot apropia, dar când focul este stins şi oala rece, muştele
lucrează în voie. Aşa şi omul, numai dacă este rece în credinţă şi fapte bune poate fi atacat... Iar Sf. Ioan Gură
de Aur vede în această împotrivire un neîncetat război: când ai pace cu Dumnezeu eşti în război cu diavolul, iar
68
când ai pace cu diavolul eşti în război cu Dumnezeu! Dar când nu putem singuri să ne războim cu diavolul (şi
de cele mai multe ori se întâmplă aşa!) vom solicita ajutorul Bisericii, prin sfinţiţii ei slujitori. Există situaţii,
din păcate, când unii creştini nu apelează la preotul rânduit canonic, care a primit puterea de a lega şi dezlega
prin Taina Hirotoniei, după cuvântul Mântuitorului: “Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi
oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer!" (Matei 18, 18), ci la anumiţi “dezlegători” şi
“dezlegătoare” de farmece, de lucrări satanice etc. Mulţi apelează la aşa-numiţii vindecători, pentru care
Dumnezeu este “un mare spirit al universului”, iar Iisus Hristos un “principiu”... Desigur, omul la necaz
aleargă, dacă poate, chiar până la capătul pământului, însă de multe ori dând crezare cui nu trebuie. Este orbit
câteodată şi de faptul că dezlegătorii de ocazie le ghicesc anumite lucruri şi fac chiar unele minuni. Ghicesc şi
fac, desigur, nu cu puterea lui Dumnezeu, ci a Satanei. Căci Satana, abil fiind, ştie o mulţime de lucruri. Iată, în
acest sens, o ilustrare din Pateric: “Oarecari fraţi s-au dus la Avva Antonie ca să-i vestească lui nălucirile pe
care le vedeau şi să se înveţe de la dânsul, de sunt adevărate, sau sunt de la draci. Şi aveau cu ei un măgar şi a
murit pe cale. Deci după ce au venit la bătrânul, apucând el mai înainte, le-a zis lor: “Cum a murit măgarul pe
cale?” Au întrebat ei, miraţi: “De unde ştii, Avvo?” Zis-a lor: “Dracii mi-au arătat!” Şi ei au zis, apoi: “Noi
pentru aceasta am venit să te întrebăm, că vedem năluciri şi de multe ori se fac adevărate; nu cumva ne
înşelăm?” Şi i-a încredinţat pe ei bătrânul din pilda măgarului, că de la draci sunt...”
Vom apela, aşadar, numai la slujitorii Bisericii, care trebuie, la rândul lor, să facă numai acele
dezlegări care sunt prevăzute în cărţile de cult. Cele neprevăzute reprezintă o abatere gravă de la demnitatea şi
responsabilitatea preoţească. Bunăoară, pentru frecventele solicitări de “dezlegare a cununiilor”, părintele
profesor Nicolae Necula, specialist în Liturgică, precizează într-o carte apărută relativ recent: “...În cărţile
noastre de cult nu există nici un fel de slujbă pentru dezlegarea cununiilor. De aceea, preotul nu poate să
citească altceva decât una din rugăciunile prevăzute în Molitvelnic, la cap. “Dezlegări, molifte etc.”... În nici un
caz nu este îngăduit să inventeze o slujbă specială sau o improvizaţie, prin care să se evidenţieze, sau pentru un
câştig necinstit” (Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Galaţi, 1996, p. 318).
Trebuie să atragem luarea aminte că cele mai eficiente dezlegări, pentru orice fel de lucrare satanică,
se găsesc în rânduiala Tainei Spovedaniei, atât la molitvele care o preced, cât şi în cea de după mărturisire.
Creştinul care apelează la duhovnic, se spovedeşte, primeşte dezlegare şi se împărtăşeşte cu Sfântul Trup şi
Sânge al Mântuitorului, are şanse maxime de a dobândi acea imunitate care să-i apere sufletul de lucrările
diavoleşti, precum vaccinurile medicale ne apără trupul de epidemii. Dezlegări se pot face, desigur, şi în afara
Spovedaniei, dar în cadrul acestei Taine este posibil dialogul apropiat şi, implicit, e posibilă şi o cunoaştere
mai adâncă a problemelor.
Apelul la preotul-duhovnic, slujitor autentic al lui Hristos, este, aşadar, cheia alungării dracilor şi a
răului provocat de ei: coşmaruri, depresii, certuri etc. Acest punct de vedere este susţinut nu numai de părinţii
Bisericii, ci şi de oameni de ştiinţă creştini: medici, psihologi, scriitori ş.a. Din categoria scriitorilor,
Dostoievski (1821-1881) ilustrează, bunăoară, într-un chip cu totul aparte atât lucrarea Satanei, cât şi
importanţa convorbirii cu duhovnicul, în romanul Demonii, în special în cap. “Spovedania lui Stavroghin”
(făcută în faţa episcopului Tihon). Stavroghin, un tânăr petersburghez destrăbălat, autor moral al sinuciderii
prin spânzurare a copilei Marioşa, mărturiseşte că după moartea fetei “avea halucinaţii ciudate, îndeosebi
noaptea”, că “uneori vedea sau simţea lângă el un fel de fiinţă rea, batjocoritoare, care i se înfăţişa sub diferite
aspecte, cu caractere diferite” şi că “acea fiinţă rea este mereu aceeaşi...”Terorizat de lucrarea Celui Rău,
Stavroghin exclamă în final: “Eu turbez!” Astfel, după un dialog mai detaliat, episcopul Tihon, văzând că are
de-a face cu un posedat, îi recomandă un duhovnic îmbunătăţit, un pustnic: “Duceţi-vă la el, zice Tihon,
supuneţi-vă autorităţii lui... Impuneţi-vă această pocăinţă şi graţie acestui sacrificiu veţi dobândi tot ce năzuiţi şi
chiar ceea ce nici nu speraţi. Căci astăzi nici nu puteţi bănui ceea ce veţi obţine...” Desigur, Tihon putea el
însuşi să-l spovedească, să-i dea canon etc. Dar, smerit, văzând că este un caz greu, îl trimite la pustnicul-
duhovnic pe care-l socotea mai aproape de Dumnezeu, pentru a nu risca nesupunerea şi nealungarea dracilor.
De aceea şi noi, conştienţi de uriaşul pericol al lucrărilor satanice, să ne apropiem cu încredere totală
de preotul-duhovnic, care, în numele şi cu puterea lui Iisus Hristos, ne poate dezlega de orice legătură, aşa
precum auzim la sfârşitul Tainei Spovedaniei: “Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu
îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc (X) şi să-ţi lase toate păcatele. Şi eu
nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”
69
16. DUMINICA A XXXI-A DUPĂ RUSALII – Strigătul Orbului din Ierihon
Şi cei ce mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu atât mai tare striga: Fiule al lui David,
miluieşte-mă!
Aţi recunoscut în cuvintele de mai sus, credem, strigătul sfâşietor al Orbului din Ierihon din
Evanghelia ce s-a citit astăzi... Le-am ales pentru începutul cuvântului nostru, pentru că în ele se cuprind,
deodată, strigătul întregii omeniri şi al fiecăruia dintre noi. Minunea vindecării Orbului din Ierihon este,
desigur, un eveniment concret, real, o vindecare circumcisă itinerarului pământesc-istoric al Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Dar, ca în cazul tuturor vindecărilor, nu trebuie să privim izolat această minune, ci să ne
dăm seama că ea, alături de toate celelalte, anunţă Marea Vindecare, adică MÂNTUIREA neamului omenesc.
Episodul din Ierihon este relatat de Evanghelistul Luca la cap. 18. Cum el prezintă misiunea Mântuitorului într-
o ordine cronologică, ne dăm seama că vindecarea orbului a fost săvârşită cu puţin timp înainte de patimi,
moarte şi înviere, evenimente prin care se va pecetlui lucrarea de mântuire (vindecare) a omenirii din robia
păcatului şi a morţii, inclusiv, aşadar, din orbirea în care se zbătuse până atunci. Prin strigătul ierihoneanului,
“Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”, înţelegem, desigur, durerea lui, dar şi faptul că era porta-vocea
neamului omenesc. Strigătul lui nu este, însă, doar al omenirii de până la el, sau al celei contemporane lui. Este
suspinul tuturor oamenilor, până la sfârşitul veacurilor. În acest sens am spus că este şi strigătul nostru, al
fiecăruia...
Iubiţi credincioşi, spre deosebire de semenul nostru din Ierihon, care suferea de o orbire fizică, cu un
anumit diagnostic, care –cu mijloacele moderne de astăzi - ar putea fi acum vindecată, noi suferim, trebuie să
recunoaştem smerit, de o orbire mult mai gravă, acea a ochilor sufletului, pe care numai Mântuitorul ne-o poate
vindeca. În suspinul ierihoneanului recunoaştem propriul nostru suspin: ca şi el, ne dăm seama că numai Iisus,
Fiul lui David, ne poate lecui. Desigur, fără a ne exclude pe noi, preoţii, mărturisim acum că ori de câte ori
recitim acest episod (la fel şi altele similare) simţim în strigarea lui şi suspinul frăţiilor voastre, mai ales a celor
pe care vă ştim că aveţi o suferinţă fizică sau sufletească mai grea, o problemă de familie mai delicată etc.
Privindu-vă în aceste momente, parcă vă auzim multora strigarea, chiar nerostită cu voce tare: Iisuse, Fiul lui
David, miluieşte-mă, ajută-mă să mă însănătoşesc! Sau: Vindecă, Doamne, pe cei din familie: tata, mama,
fratele, copilul... Sau: ajută-mă să-mi găsesc un serviciu, sa pot supravieţui, să-mi plătesc datoriile; să găsesc
un om de caracter pentru căsătorie; să văd şi să înţeleg mai bine rostul vieţii mele pe pământ, că uneori mă
simt parcă orb... În rezumat: miluieşte-mă, MÂNTUIEŞTE-MĂ! Sunt strigăte justificate, cu probleme şi dureri
personale, pe care le rostim deseori, privind spre cer. Dar, strigând pentru noi şi cei dragi ai noştri, să nu uităm a
striga şi pentru durerile neamului nostru românesc, pentru orbirea lui, pentru decăderea lui, pentru suferinţele de
tot felul, dar, mai presus de toate, pentru mântuirea lui. Făcând aşa vom urma pilda tuturor sfinţilor români, dar
şi altor iluştri înaintaşi, care, uitând de ei şi durerile personale, şi-au identificat idealurile cu idealul naţiunii,
acela de a vieţui ca un popor demn, nerobit nici de străini, nici de boli, nici de patimi...
Iubiţi credincioşi, între exemplele cele mai fericite în acest sens, evocăm “srtigătul” poetului nostru cel
de toate zilele, Eminescu. Socotim potrivită aceasta evocare13, întrucât în ziua de 15 a lunii ianuarie, lună în
care ne găsim acum, toţi românii din ţară şi de pretutindeni îşi amintesc că la această dată s-a născut poetul
român cel mai reprezentativ, a cărui operă, circumscrisă pentru veşnicie spaţiului spiritual, poate fi asemuită în
plan material cu pâinea noastră cea de toate zilele. Emoţia ce ne stăpâneşte atunci când spunem poetul nostru
cel de toate zilele este mult apropiată evlaviei pe care o simţim când rostim rugăciunea Tatăl nostru, pentru că
ştim că hrana zilnică, duhovnicească şi materială, pe care o cerem de la Dumnezeu, ne este oferită cu
îmbelşugare de semeni de-ai noştri, din prezent şi din trecut, prin care El îşi împlineşte voia. Recunoaştem,
aşadar, şi în Eminescu, un semen plin de solicitudine, care lucrează tainic, deodată cu cei aleşi ai Domnului, şi
care ne dăruieşte jertfelnic (şi zilnic dacă vrem!), pâinea spirituală de care avem atâta nevoie. Mai ales în
aceste timpuri marcate de incertitudini şi tot mai dese frustrări, Eminescu iese prietenos în întâmpinarea
conaţionalilor, cu afabilă compasiune, cântând durerea tuturor şi a fiecăruia-n parte, prin nemuritoarele-i
versuri, totodată rostind în locul nostru simţăminte ce ne copleşesc, în pagini de proză inedită, la care se
asociază cele de gazetar de atitudine, interesat numai de soarta naţiunii române, întărindu-ne nădejdea în mai
bine şi îndemnându-ne, parcă, la o mai înaltă conştiinţă de români. Ne imploră stăruitor să fim mai uniţi, având
13
Am redactat această predică în anul 2000, care a marcat 150 de ani de la naşterea poetului.
70
temei în filele de aur a scripturilor române (Epigonii) şi mai vigilenţi cu anumiţi străini care, în spatele
declaraţiilor de prietenie şi într-ajutorare, ne aduc de peste graniţă credinţe şi obiceiuri necunoscute sufletului
românesc, totodată transformându-ne plaiurile într-o profitabilă piaţă de desfacere pentru mărfurile lor
sclipicioase, multe de calitate îndoielnică, ce înghit cu lăcomie leafa subţire a românului sărăcit şi imprudent.
Căci românul, ospitalier din fire şi bun până la prostie uneori (iertată să ne fie amara constatare!), ar trebui, în
opinia lui Eminescu, să fie mai “selectiv” cu cei care ne fac declaraţii de dragoste cu atâta uşurinţă, pentru că
ele ascund, de fapt, satisfacerea propriilor interese. Că Eminescu a fost nu doar un poet romantic prin excelenţă,
romantismul lui fiind dovedit cu prisosinţă, ci şi un român de o dureroasă luciditate, o arată îndeosebi opera
gazetărească. Dar nu numai. Chiar unele dintre poeziile sale poartă pecetea preocupărilor sociale, politice,
economice etc. Este cazul, de pildă, cu Împărat şi proletar, Scrisoarea III-a, Doina etc. Dacă primele două
poezii sunt arhicunoscute, ultima a fost aproape total ignorată de editori, mai ales în perioada comunismului,
poate şi din teama ca Eminescu să nu fie considerat xenofob. La o lectură superficială ar putea să ni se pară şi
nouă că este. Citită detaşat, însă, în spiritul întregii opere eminesciene, pătrunsă de o dragoste fără margini
pentru semeni, indiferent de etnie, Doina apare ca un suspin de moment al românului-Eminescu, pentru ţara
lui, în acea vreme (aprox. 1880-83) sufocată de maşinaţiile unor profitori străini, care au reuşit să facă din ea,
bogată în resurse, o provincie săracă într-atât, încât, cu toată bogăţia ei să i se potrivească sfâşietoarea
caracterizare “săracă Ţară, săracă”... În acest sens, chiar dacă numele muscalilor, calmucilor, jidovilor,
ungurilor, grecilor etc. cad sub judecata aspră a justiţiarului poet, nu trebuie să înţelegem că Eminescu s-ar
referi la toţi muscalii, evreii, ungurii etc., ci, evident, numai la acei “reprezentanţi” hrăpăreţi, cu siguranţă
nereprezentativi pentru naţiunea lor. Ca şi-n cazul altor poezii eminesciene, şi Doina are mai multe variante.
Într-o recentă pagină a cotidianului “Ziua”, redactată de fundaţia “Anastasia”(15 ian. 2000), este reprodusă
varianta Perpessicius, care este, se pare, ultima semnată de marele poet, mai “îndulcită” decât precedentele. În
aceeaşi pagină, cu argumente de un total bun-simţ, d-l Răzvan Codrescu, redactorul întregului material,
demonstrează limpede că autorul Doinei, departe de a fi xenofob, este, de fapt, promotorul “echilibrului şi
vitalităţii naţionale”. Pagina anastasică publică, totodată, cu totul şi cu totul inspirat, şi o mărturisire despre
Eminescu şi fenomenul românesc, semnată de cunoscutul preot-scriitor evreu (încreştinat ortodox) Nicolae
Steinhardt. Doina şi evreul Steinhardt! O asociere cu totul inedită... Care va să zică, vorba lui Caragiale, dacă
Eminescu ar fi fost xenofob şi ar fi scris cu patimă despre jidani, şi ar fi criticat pe toţi jidanii, vinovaţi sau nu,
cu siguranţă “jidanul”-scriitor Steinhardt (cunoscut împătimit pentru arhive, va fi studiat, credem, toate
variantele Doinei eminesciene) nu ar mai fi scris “îl iubesc pe Eminescu” şi nu i-ar mai fi depus flori la
picioarele statuii din faţa Ateneului...
În cele ce urmează, vă prezentăm şi noi mărturia inedită a părintelui Nicolae Steinhardt, alături de o
altă variantă a Doinei, se pare cea mai “neîndulcită”, pe care am găsit-o între materialele rămase de la părintele
Constantin Voicescu († 8 sept. 1997, cunoscut pentru naţionalismul său ferm, dar echilibrat, pentru care a
suferit, totuşi, nu mai puţin de 12 ani de puşcărie...). Publicăm aceste materiale acum, la sorocul naşterii
poetului nostru naţional, împărtăşindu-i durerea pentru durerile de atunci, dar cu inima grea că Doina care cântă
atât de bine vremurile contemporane lui, se potriveşte atât de tare cu zilele pe care le trăim noi, românii de azi.
Fără să îmbrăţişăm toate “soluţiile” propuse de el în rezolvarea problemei străinilor, mulţi dintre ei rapaci azi ca
şi atunci, reţinem rugăciunea pentru îndurarea lui Dumnezeu pe care o facem şi noi în aceeaşi cauză, deodată
cu îndemnul la prudenţă, îndemn care se poate citi fără greutate printre rândurile întregii poezii:
NICOLAE STEIHARDT , “Dragostea pentru Eminescu şi fenomenul românesc”: Mi-am pus demult întrebarea:
dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, oare ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinenţă şi abatere de la modestia cea
mai elementară? Iată însă că, până la rezolvarea teoretica a problemei, am scris şi am publicat câteva texte despre Eminescu: în
“Viaţa românească”, în “Caiete critice”, în volumele “Escale în timp şi spaţiu” şi “Prin alţii spre sine”, în cuvântul înainte la
“Eminescu – abisul ontologic” de Svetlana Paleologu. Am învăţat şi predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla şi
Dej. Ştiu bine că am scris copilării şi banalităţi, dar cu teamă, dragoste, credinţă şi adânc respect. Aşa încât s-ar putea ca păcatul
de temeritate şi poftă de fală să-mi fie iertat. Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă; nu uit, când
sunt în Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, a sculptorului Anghel. Cu ce drept îl iubesc eu pe
Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricât de nevolnic
şi nedreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod
arbitrar şi tot poporul român şi “fenomenul românesc”. Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin
şi nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra
mediocrităţii – acea binecuvântată soartă în care a crezut Haşdeu, Pârvan, Mircea Eliade şi Constantin Noica.
Cât de fericit sunt că mi-aţi dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea pentru Eminescu şi fenomenul românesc!
71
De la Nistru pân’la Tisa Cine ne-a adus pe greci
Tot românul plânsu-mi-s-a N-ar mai putrezi în veci.
Că nu mai poate străbate Cine ne-a adus muscalii
De-atâta singurătate; Prăpădi-l-ar focul jalii
Din Hotin şi pân’la Mare Să-l arză, să-l dogorească
Vin Muscalii de-a călare Neamul să i-l prăpădească,
De la Mare la Hotin Iar cine mi-a fost mişel
Calea noastră ne-o aţin Seca-i-ar inima-n el,
Şi Muscalii şi Calmucii Cum duşmanii mi te seacă
Şi nici ciuma nu-i mai duce Săracă Ţară, săracă!
Şi nici Nistrul nu-i îneacă
Săracă Ţară, săracă! Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta.
Din Boian la Cornu Luncii Las'Arhimandritului
Jidoveşte’nvaţă pruncii Toată gruja Schitului
Şi sub mână de jidan Iară grija gropilor
Sunt românii lui Ştefan. Dă-o-n seama popilor
Vai de biet român săracu La metanii să tot bată,
Că-ndărăt tot dă ca racul Ziua toată, noaptea toată,
Fără ticnă-i masa lui Să se-ndure Dumnezeu
Şi-i străin în ţara lui. Ca să-ţi mântui neamul tău.
Tu te-nalţă din mormânt
Din Braşov pân’la Abrud Să te-aud din corn sunând
Vai ce văd şi ce aud Şi Moldova adunând,
Stăpânind ungurul crud Adunându-şi flamurile
Iar din Olt până la Criş Să se mire neamurile;
Nu mai este luminiş De-i suna din corn o dată,
De greul suspinelor Ai s-aduni Moldova toată;
De umbra străinilor, De-i suna de două ori,
De nu mai ştii ce te-ai face Îţi vin codrii-n ajutor;
Sărace român, sărace! De-i suna a treia oară,
De la Turnu’n Dorohoi Toţi duşmanii or să piară,
Curg duşmanii în puhoi Daţi în seama ciorilor
Şi s’aşează pe la noi; Ş-a spânzurătorilor.
Şi cum vin cu drum de fier Ştefane, Măria Ta,
Toate cântecele pier Lasă Putna, nu mai sta
Zboară paserile toate Că te-aşteaptă litvele
De neagra singurătate Să le zboare tigvele
Numai umbra spinului Să le spui Molitvele
La uşa creştinului Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Codrul geme şi se pleacă Căpăţâni de grecotei
Şi izvoarele îi seacă Grecoteii şi străinii
Săracă Ţară, săracă! Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar Ţara pustia
Cine ne-a adus jidanii Şi neamul nemernicia
Nu mai vază zi cu anii Cum te pradă, cum te seacă
Ci să-i scoată ochii corbii SĂRACĂ ŢARĂ, SĂRACĂ!
Să rămâie-n drum ca orbii
*
Impresionaţi adânc de “strigătul” eminescian pentru mântuirea neamului, totodată de mărturisirea plină
de simţire a părintelui Nicolae, strigăm şi noi o dată cu Orbul din Ierihon: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă”,
adăugând “mântuieşte-ne pe noi şi neamul nostru românesc!”Amin.
IV. P R E D I C I D I N P E R I O A D A T R I O D U L U I
1. PILDA VAMEŞULUI sau DESPRE DISCREŢIE
Uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă! Că mânecă duhul meu la biserica Ta cea sfântă,
purtând locaş al trupului, cu totul spurcat; ci, ca un îndurat, curăţeşte-l, cu mila milostivirii Tale... (din
cântările Triodului)
Această frumoasă alcătuire liturgică din rânduiala Utreniei, pe care am auzit-o astăzi, care ne cheamă
stăruitor la pocăinţă, anunţă începutul unei noi perioade din cursul anului bisericesc, a Triodului, ce cuprinde
zece săptămâni, asemănătoare cu o scară pe care urcăm, treaptă cu treaptă, spre Sfintele Paşti. Iar treptele
“scării” sunt evidenţiate mai ales de cele zece duminici care marchează, de fapt, începutul săptămânilor: patru
pregătitoare, a Vameşului şi Fariseului, a Fiului Risipitor, a Izgonirii lui Adam din Rai şi a Înfricoşatei Judecăţi
şi şase ale Postului Mare, a Ortodoxiei, a Sf. Grigorie Palama, a Sfintei Cruci, a Sf. Ioan Scărarul, a Cv. Maria
Egipteanca şi a Floriilor.
Fericit creştinul care nu lipseşte de la nici o Sfântă Liturghie, având, astfel, privilegiul să urce
duhovniceşte şi-n această perioadă, pas cu pas, fără întreruperi ale firului liturgic! Căci, se ştie, o rupere a unui fir
obişnuit (de aţă, să zicem) presupune facerea unui nod, iar firul înnădit nu mai are subţirimea şi eleganţa celui
fără noduri... De aceea, vă fericim pe toţi cei care şi astăzi aţi arătat dragoste faţă de Sfânta Biserică, îndemnându-
vă să fiţi prezenţi mereu, fără întrerupere la Sfintele Liturghii.
Astăzi ne găsim, cu ajutorul Domnului, pe prima treaptă a “scării” Triodului, în duminica cunoscută
îndeobşte sub numele de “a Vameşului şi Fariseului”. Cunoaşteţi cu toţii pilda lor, cum s-a rugat fiecare: Fariseul
cu mândrie şi aroganţă (de fapt, nu s-a rugat ci s-a lăudat...), iar Vameşul cu smerenie, cu umilinţă şi, mai ales,
cu discreţie.
Ne propunem acum, cu ajutorul Domnului, să vorbim despre discreţie, ca cel mai plăcut şi frumos
detaliu al smereniei. Potrivit dicţionarelor explicative, cuvântul “discreţie” are două sensuri: 1. Discret este omul
care ştie să păstreze o taină; 2. Omul rezervat, reţinut în vorbe şi acţiuni, care nu atrage atenţia, nu şochează...
În cazul Vameşului, pe care dorim să-l luăm exemplu, desigur, ne interesează cel de-al doilea sens. Aşadar,
Vameşul, cu toată păcătoşenia pe care o mărturisea (păcătoşenie reală, poate!) s-a dovedit a fi discret, adică
simplu, lipsit de afişaj, căci s-a rugat fără zgomot, într-un loc retras, fără a rosti vorbe multe şi mari, ci, cu
lacrimi zicând doar “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Urmarea o ştiţi, din cuvintele Mântuitorului: s-a
întors la casa lui mai îndreptat, decât acela, decât Fariseul, adică. Cuvântul “îndreptat” are aici sens de
“mântuit”, pentru că, în limbaj doctrinar ortodox, atunci când vorbim de mântuire personală, sau subiectivă,
folosim termenul de îndreptare.
Iată, iubiţi credincioşi, cât de plăcut este înaintea Domnului omul discret! După cum şi nouă ne sunt
foarte dragi acei semeni pe care-i vedem şi-i simţim că fac cu discreţie orice lucru, fie că sunt veseli, fie că sunt
trişti, când vorbesc sau cântă, când fac o faptă bună şi mai ales când se roagă...
Ca o mică ilustrare a virtuţii discreţiei, amintim acum o pildă sugestivă din Pateric: “Spunea Avva Daniil:
'' Ne-am dus odată la Avva Pimen şi am gustat împreună şi după ce am gustat împreună, ne-a zis nouă: ''Mergeţi
de vă odihniţi puţin, fraţilor''. Deci s-au dus fraţii să se odihnească puţin şi eu am rămas să-i vorbesc deosebi şi
sculându-mă am venit la chilia lui. Deci dacă m-a văzut că vin la el, s-a pus pe sine ca şi cum ar fi dormit, că
aceasta era lucrarea bătrânului a le face toate în ascuns'' (Pentru Avva Pimen). “S-a pus pe sine ca şi cum ar fi
dormit...”, adică n-a vrut să ştie ucenicul că el se roagă, dorind să fie discret... Aşadar, discreţia, minunat detaliu
74
al smereniei! Căci spune un proverb ce merită a fi reţinut: “Un minut de discreţie valorează mai mult decât o oră
de înţelepciune”. Auziţi? Discreţia preferată înţelepciunii! Iar un alt proverb spune despre opuşii celor smeriţi, că
“indiscreţii nu au loc nici în iad!!” De aceea credem că virtutea discreţiei trebuie s-o vedem cu deosebire la
Vameşul pe care ni-l dă exemplu Mântuitorul, încercând, desigur, s-o imităm, fie în biserică, fie acasă, la serviciu,
pe stradă sau în oricare alt loc, în bucurie sau tristeţe, în sănătate şi boală, deţinători de funcţii mari, sau în
condiţia de simpli cetăţeni.
Spre vieţuirea în discreţie ne cheamă şi Sf. Ap. Pavel în câteva cuvinte pe care le-am citit pe fugă de
multe ori, poate. Iată ce le spune la un moment dat corintenilor (şi nouă, tuturor, desigur): “Şi pe aceasta v-o spun,
fraţilor: Că de acum vremea se scurtează, aşa că şi aceia care au femei să fie ca şi cum n-ar avea; şi cei ce plâng,
ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar fi stăpâni; şi
cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin; căci chipul lumii acesteia trece...”(I Cor. 7,
29-31). “Vremea se scurtează”, adică timpul acestei vieţi este foarte preţios: din clipa în care corintenii au fost
încreştinaţi, se impunea să conştientizeze importanţa “vremii vieţii” în lucrarea mântuirii. De aceea li se atrage
atenţia să nu se ataşeze mai mult decât strictul necesar de cele lumeşti, căci chipul lumii acesteia trece... Sfaturi
întru totul valabile şi pentru noi, cei de azi. Numai că trebuie sa vedem în sfatul Marelui Pavel şi o invitaţie la
discreţie. Cu alte cuvinte, ar vrea parcă să ne spună “Faceţi-le pe toate ca şi cum nu le-aţi face, adică discret, fără
zgomot, fără văicăreală, fără afişaj... Tainic, delicat, cu deplină smerenie...” Adică nu indiscret ca Fariseul, care
cu mult zgomot şi lăudăroşenie s-a postat într-unul din locurile cele mai din faţă ale Templului, spre a fi văzut şi
aplaudat. Lui şi celor asemenea lui se potriveşte avertismentul Mântuitorului: “Adevăr vă grăiesc, îşi iau plata
lor!”(Matei 16, 16). “Îşi iau plata” ei singuri, aici, pe pământ, nemaiavând ce nădăjdui la trecerea pragului în
veşnicie... De aceea, rugăciunea (şi orice faptă bună) trebuie făcută urmând îndemnul Mântuitorului Iisus
Hristos: “Iar când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, că acestora li se pare că prin vorbăria lor vor fi
ascultaţi...” Şi, iarăşi: “Când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii...” Şi altele asemenea,
despre care citim la Evanghelistul Matei (Predica de pe munte).
Împlinind, astfel, chemarea la discreţie făcută nouă de Mântuitorul Iisus Hristos prin exemplul Vameşului,
nădăjduim că va spune şi despre noi, după fiecare Sfântă Liturghie, s-a întors mai îndreptat la casa lui, iar la
apusul vieţii pământeşti, mai îndreptat, adică mântuit, la sălaşul din ceruri. Amin.
2. DUMINICA a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)
Tema: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeul iubirii şi iertării
Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a
sărutat (Luca, 15, 20)
Acest fragment din Evanghelie exprimă unul dintre momentele cele mai impresionante ale pildei Fiului
Risipitor, rânduită a se citi astăzi la Sfânta Liturghie. Momentul când fiul cel rătăcit, căindu-se, s-a întors cu
75
teamă dar şi cu încredere la casa părintească. Iar tatăl, iubitor şi iertător, l-a îmbrăţişat, căzând pe grumazul lui...
Pilda aceasta, una dintre cele mai frumoase, dacă nu cumva cea mai frumoasă, sub acest aspect al iertării şi
manifestării iubirii părinteşti, ne impresionează întotdeauna până la lacrimi. De ce? Pentru că în ea ne
recunoaştem pe noi înşine. În ea ne vedem ca într-o oglindă. Se spune că un copil de 3-4 ani, care nu mai văzuse
niciodată o oglindă, aflându-se pentru prima oară în faţa ei, a văzut în ea chipul unui băieţel care-l privea
uimit... Privea chipul şi i se părea foarte cunoscut. Dar peste câteva momente copilul a izbucnit fericit: mamă,
mamă, vino să vezi ceva: băiatul din oglindă sunt eu! La fel şi noi, fiecare, privind în oglinda acestei pilde, în
clipe de reală sinceritate vom recunoaşte smerit: “Fiul cel risipitor sunt eu... Tatăl este Dumnezeu, care mi-a dat
atâtea daruri, ca avuţie de mare preţ, iar eu, rătăcind prin lume, le-am risipit în fel şi chip. Dar, între aceste daruri
mi-a dat şi nădejdea şi pocăinţa, de care eu, nevrednicul, îmi amintesc, mai ales în aceste zile care ne apropie de
Postul Mare. De aceea, amintindu-mi, mă pocăiesc şi mă întorc la Tatăl, Care, dacă l-a primit pe fiul cel rătăcit de
care vorbeşte Evanghelia, nădăjduiesc că mă va primi şi pe mine...”
Tâlcuirea acestei pilde se poate face din mai multe unghiuri. Pentru astăzi ne propunem, cu ajutorul
Domnului, să recunoaştem în Dumnezeu-Tatăl un Dumnezeu al iubirii şi iertării. Căci Evanghelia aceasta nu are
doar menirea să ne răscolească conştiinţa, nici doar să ne sensibilizeze până la vărsarea lacrimilor, ci şi să ne
încurajeze a ne întoarce cu nădejde spre Dumnezeu, în Biserica întemeiată de El.
Datorită greutăţilor de tot felul, dar mai ales a păcatelor, mulţi dintre noi, dacă nu cumva toţi, cădem
adesea în deprimare, gândindu-ne că Dumnezeu, drept fiind, şi-a întors faţa de la noi... De aceea suntem
predispuşi să rostim, o dată cu fiul rătăcit din Evanghelie: “Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt
vrednic să mă numesc fiul Tău!”. Dacă ne vom opri doar la această constatare, corectă potrivit spiritului dreptăţii,
şi nu vom avea curajul să ieşim prin pocăinţă din starea de rătăcire, avem motive, desigur, să fim îngrijoraţi. Mai
ales în situaţia în care citind pentru prima oara Biblia şi având sub ochi paginile Vechiului Testament, nu
cunoaştem încă Noul Testament şi, în consecinţă, nici această parabolă atât de încurajatoare. Făcând o mică
paranteză, amintim că la întâlnirile noastre de miercuri seara, da aproape un an de zile avem în lectură Vechiul
Testament, în care ni se înfăţişează mai mult un Dumnezeu al dreptăţii decât al iubirii. Un Dumnezeu
intransigent, justiţiar aspru, uneori chiar “răzbunător”, în faţa Căruia se nasc simţăminte de teamă... Căci iată ce
găsim scris: “Eu sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine,
până la al treilea şi al patrulea neam... (Ieşire, 20, 5); sau: “A Mea este răzbunarea şi răsplătirea când se va poticni
piciorul lor!” (Deut. 32, 35). În atari condiţii, frica de Dumnezeu devine supremul act de înţelepciune: “Frica de
Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde, 1, 7). Se simte parcă o mare distanţă între Dumnezeu şi om,
distanţă accentuată şi de unele scrieri rabinice care interziceau într-o vreme pronunţarea numelui lui Dumnezeu.
Bunăoară, textul de la Levitic, 24, 16, “Hulitorul numelui lui Dumnezeu să fie omorât neapărat”, a fost tradus prin
“Cel ce va pronunţa numele Domnului să fie pedepsit cu moarte!” De aceea, acei rabini au înlocuit numele lui
Dumnezeu prin Cel Prea Înalt, Stăpânul cerului etc., la Care, evident, nu se poate nicicum ajunge...
Iată de ce, la dialogul nostru, apar mereu nedumeriri şi întrebări de genul “Cum poate să fie Dumnezeu
răzbunător, intransigent, aducător de spaimă etc. etc.?” Răspundem de fiecare dată: să avem răbdare! Această
imagine în care este accentuată mai mult latura dreptăţii ţine de o anumită etapă a istoriei omenirii, am zice de
vârsta copilăriei omenirii. În clipa în care păşim cu lectura în Noul Testament, Îl descoperim de îndată pe
Dumnezeul iubirii, Care de altfel, la o privire mai atentă, poate fi întrezărit chiar în paginile Vechiului Testament.
În chip desăvârşit, însă, iubirea lui Dumnezeu se revelează în Noul Testament. Este suficient, credem, să amintim
mărturia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, notată de Sf. Ioan Evanghelistul: “Căci Dumnezeu aşa de mult a iubit
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(3,
16).
De aceea, în lumina duhului scripturilor neo-testamentare, în veacul al IV-lea (deci după trei secole de
creştinism) Avva Antonie Cel Mare avea să exclame: “Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El!”
(Pateric).
76
Iar icoana cea mai frumoasă a lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul iubirii totale, desăvârşite, este zugrăvită
prin această pildă extraordinară a Fiului Risipitor.
Mergând pe firul istoric al acestei pilde, remarcăm la un moment dat o expresie aparent nesemnificativă,
dar care, pentru tema noastră, este uimitor de revelatoare. După ce fiul rătăcit hotărăşte să se întoarcă, se spune că
“sculându-se a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă de el...” În aceste
ultime cuvinte ni sa arată că tatăl era într-o aşteptare continuă, altfel nu l-ar fi văzut de departe. Înţelegem,
aşadar, că în fiecare zi, cu mâna streaşină la ochi, scruta zările, cu bătăi accelerate ale inimii, doar-doar îşi va
vedea fiul întorcându-se. Ca să înţelegem şi mai bine mesajul acestei expresii mai-sus citate, reproducem aici una
dintre cele mai cunoscute istorioare, care se asociază minunat pildei despre care vorbim: Se spune, la fel ca în
pilda noastră, că într-o familie oarecare unul dintre copii şi-a cerut partea de moştenire şi a plecat în lumea
largă din dorinţa de a fi liber si a face tot ce pofteşte, fără să mai dea socotinţă cuiva. Dar, precum se întâmplă
în astfel de cazuri, în scurtă vreme sacul moştenirii s-a golit şi, rămânând pe drumuri, ar fi dorit să se întoarcă
acasă. Numai că îi era foarte frică de tatăl său, pe care-l ştia om aspru. Pentru că, totuşi, nu numai foamea, dar
şi dorul de casă îl îndemnau să încerce cumva, a recurs la o stratagemă. I-a scris mamei, pe care o ştia mai
îngăduitoare, următoarele rânduri: "Mamă, am rămas pe drumuri, îmi pare rău de tot ce am greşit, aş vrea să mă
întorc, dar mi-e foarte frică de tata. Te-aş ruga să-l îmbunezi. Dacă vei reuşi, pune în pomul din faţa casei o
batistă albă. Eu am să vin cu trenul şi în clipa în care voi trece prin dreptul casei mă voi uita pe geam şi, dacă voi
vedea batista, înseamnă că tata m-a iertat şi voi veni. Dacă nu, voi pleca mai departe să-mi ispăşesc păcatele
multe şi grele pe care le-am făcut..." Aşa se face că într-o bună zi, fiul cu pricina s-a urcat în trenul care avea în
traseu satul natal şi care trecea chiar prin dreptul curţii părinteşti. De frică să nu vadă cumva pomul fără
batistă, când se apropia de casă a rugat pe cineva din compartiment să privească pe geam, avertizându-l mai
înainte asupra pomului etc. Ce credeţi că a văzut călătorul respectiv? Pomul din faţa casei era plin de batiste şi
alte albituri... Ce se întâmplase, de fapt? După ce mama i-a arătat scrisoarea tatălui, acesta nu numai că s-a
îmbunat, dar i-a spus femeii să pună în pom cât mai multe albituri, ca nu cumva din mersul trenului fiul să nu
observe acea batistuţă şi să plece...
După cele arătate mai sus, nădăjduim să vi se lumineze în suflet şi mai tare imaginea Dumnezeului
iubirii, decât al Dumnezeului dreptăţii. Asta nu înseamnă că vă îndemnăm la delăsare, Doamne fereşte! Nimeni
nu trebuie să zică: “Da, am înţeles. Pot să fac ce vreau, că Dumnezeu e bun şi mă iartă...” Căci se întâmplă
adesea ca atunci când păcătuim diavolul să ne îndemne a gândi numai la Dumnezeul iertării, iar când să ne
pocăim tot el ne pune în faţă pe Dumnezeul dreptăţii, ca să ne înfricoşeze şi să ne descurajeze. Noi ştim, însă, că
numai ducând o viaţă creştinească râvnitoare, în duh de smerenie şi pocăinţă, Dumnezeul iubirii ne iartă. Căci
zice Părintele Teognost, un călugăr constantinopolitan din veacul al IX-lea: “Dumnezeu este foc arzător şi, dacă
te atingi de El fiind aur şi argint, să nu te temi că vei arde, cum nu s-au temut nici tinerii din Babilon. Dar dacă
eşti de iarbă sau de paie, vei fi nimicit!”
Desigur, nimeni nu va fi nemintos să afirme că este de aur sau de argint... Dar, în duhul smereniei şi al
pocăinţei dovedite prin fapte, vom alunga în acelaşi timp şi gândurile deprimării, care vin de la Cel Rău şi vom
nădăjdui în Dumnezeul iubirii. Faţa iubitoare a lui Dumnezeu-Tatăl ne-a fost arătată cu prisosinţă de Fiul Său,
Domnul nostru Iisus Hristos, vrând parcă să ne invite a crede mai cu tărie în Dumnezeul iubirii decât al dreptăţii.
Poate de aceea Sfântul Isac Sirul a făcut o afirmaţie stranie pentru unii, contrariantă chiar, la prima vedere: “Nu
huliţi spunând că Dumnezeu este drept!” Dar dacă luăm numai câteva exemple din Noul Testament, vom
observa fără greutate că El Însuşi a pus parcă dreptatea deoparte: pilda lucrătorilor tocmiţi la vie (“drept” era ca
cei din urmă să fie plătiţi cu mai puţini dinari); parabola cu smochinul neroditor (de ce să se usuce, dacă ni se
spune desluşit că “nu era timpul smochinelor” (Marcu, 11, 13)?); în episodul cu Marta şi Maria, Marta care era
atât de sârguincioasă în a fi gazdă bună, este “nedreptăţită” în favoarea Mariei, care nu făcea nimic...; dar
cazul femeii adultere? “Drept” era ca Mântuitorul s-o condamne, spre a fi ucisă cu pietre, dar El o face
77
scăpată...; Şi, în general, Iisus vădeşte o statornică preferinţă pentru vameşi, desfrânate, păcătoşi, ceea ce (nu-i
aşa?) contravine spiritului dreptăţii... Mai lămurit, chiar această pildă a Fiului Risipitor, ne arată spre final că fiul
cel mare, “cuminte” şi “ascultător” nu s-a bucurat de aprecierea de care a beneficiat cel mic, vinovat de toate
relele, care, în plus, a fost primit într-o clipită în casa pe care singur o renegase...
După logica omenească, toate cele de mai sus (şi multe altele încă), ţin de un vădit spirit de "nedreptate".
După logica pedagogiei divine, ele ţin, însă, de duhul iubirii şi iertării nemărginite. Căci Dumnezeul Noului
Legământ este, cu prisosinţă, un Dumnezeu al iubirii şi al iertării.
Încrezători pedagogiei divine, nădăjduim şi noi în iertarea şi îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Dacă ne vom
întoarce cu lacrimi, precum fiul din pilda de astăzi, Dumnezeu, Care ne aşteptă permanent şi Care ne observă
chiar şi cei mai timizi paşi de apropiere, ne va întâmpina îmbrăţişându-ne şi căzând pe grumazul nostru. Amin.
78
3. "ÎMPACĂ-TE CU PÂRÂŞUL TĂU DEGRABĂ!..."
(Matei 5, 25)
- meditaţie pentru "Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi" -
Cuvintele din titlul meditaţiei la care vă invităm astăzi nu fac parte din Evanghelia acestei duminici, ci
din "Predica de pe munte", dar au darul, credem, să ne lumineze tâlcuirea pericopei rânduite (Matei 25, 31-46).
Din această pericopă înţelegem, astfel, fără greutate, că atunci când ne vom înfăţişa la dreapta-judecată, Împăratul
- Judecător, adică Dumnezeu, nu ne va întreba altceva decât dacă am hrănit pe cei flămânzi, am adăpat pe cei
însetaţi, am primit pe cei străini, am îmbrăcat pe cei goi, am cercetat pe cei bolnavi şi pe cei închişi în temniţă...
Nimic altceva! Altfel spus, vom fi întrebaţi dacă am fost în relaţii apropiate cu cei aflaţi în suferinţe şi, în
consecinţă, dacă am avut milă de ei. În cazul că da, vom auzi aceste cuvinte din partea Împăratului Judecător:
"Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!" În cazul
că nu, ne va spune cu totul altceva: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit
diavolului şi îngerilor lui!" Greu şi înfricoşător cuvânt!
Iar pentru a nu cădea sub osânda acestei sentinţe şi, implicit, pentru a trăi clipa fericită în care să fim
invitaţi a moşteni împărăţia cea veşnică, trebuie să-i avem apropiaţi pe cei flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi etc.
Aceasta pentru că ei nu sunt doar nişte simpli beneficiari ai milosteniei noastre, ci vor fi martori la
dreapta - judecată a lui Dumnezeu. Vor fi, cu alte cuvinte, fie susţinători, fie pârâşi ai noştri, potrivit cu
atitudinea pe care am avut-o faţă de ei. Prin această ultimă observaţie ne apropiem, astfel, de înţelesul tainic al
cuvintelor Mântuitorului din titlul meditaţiei noastre, rostite în Predica de pe Munte: Împacă-te cu pârâşul tău...
Pentru o înţelegere mai adâncă a lor, este nevoie, însă, a le analiza în context. De aceea, redăm întreg
versetul: "Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, cât încă mai eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea
pe mâna judecătorului, iar judecătorul pe aceea a slujbaşului şi să fii aruncat în temniţă" (Matei 5, 25).
Acest îndemn este foarte util, am zice salvator, chiar în înţelesul obişnuit. Dacă avem cu cineva un litigiu, este
bine să ne împăcăm fără să se ajungă la tribunal, chiar dacă suntem nevinovaţi. Cu atât mai mult dacă noi purtăm
vina. "Pe cale", adică până a se ajunge la judecată. Sfântul Ioan Gură de Aur aşa vede înţelesul prim, după literă,
al versetului: "Dacă nu te împaci cu el, îţi va face şi mai mare rău; te va sili să ajungi în faţa judecăţii. Împăcându-
te cu el, pierzi poate averea, dar ai trupul liber!... De eviţi lupta de la tribunal, culegi două foloase: unul, că nu mai
suferi ruşinea închisorii şi a condamnării; altul, că fapta se datorează ţie, şi nu violenţei celuilalt... Că înainte de a
intra pe uşa tribunalului tu eşti stăpânul; dar dacă îi treci pragul, oricât te-ai strădui, nu vei putea să-ţi aranjezi
treburile după voinţa ta, că eşti sub mâna altuia..." (Omilii la Matei, XVI, 8).
Înţelesul cuvintelor Mântuitorului trece, însă, dincolo de literă. "Pârâşii" de la dreapta-judecată nu vor fi
doar acei semeni cu care am avut niscaiva conflicte, mai mici sau mai mari. Vor fi, aşa cum spuneam mai sus, toţi
acei oameni aflaţi în nevoi pe care i-am ignorat, sau - mai rău - batjocorit, poate. Martori ai judecării noastre vor
fi, de asemenea, potrivit Sfintei Scripturi şi tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, îngerii buni şi îngerii răi (diavolii), sfinţii şi
chiar conştiinţa noastră. De aceea, "pe cale", adică în timpul vieţii noastre pământeşti, trebuie să fim împăcaţi cu
toţi semenii, aşa încât îngerii buni şi sfinţii să poată da o bună mărturie, iar diavolii să nu aibă nici un capăt de
acuzare asupra-ne. Împăcarea trebuie să aibă în vedere, în primul rând, conştiinţa proprie. Căci ea ne atrage
atenţia, de fiecare dată, când îi "uităm" pe cei în nevoi, sau când purtăm duşmănie cuiva. dacă nu ne îndreptăm,
conştiinţa noastră ne va fi, astfel, întâiul "pârâş" înaintea tronului Dreptului - Judecător. De aceea, "pe cale",
trebuie s-o avem împăcată, în fiecare zi, în fiecare clipă. "Peste mânia voastră să nu apună soarele!" - îndeamnă
Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 26). Acest cuvânt are un înţeles apropiat (să ne împăcăm în aceeaşi zi cu cei cu
care am avut supărări) şi un înţeles mai larg, pe care-l subliniem: să nu apună soarele vieţii noastre pământeşti
şi să ne găsească nepregătiţi! Avva Agathon din Pateric (cuvântul "aghaton" înseamnă "bun"), urmând sfatul
Marelui Pavel, mărturiseşte ucenicilor la sfârşitul vieţii (şi prin ei, nouă, tuturor) "secretul" împăcării conştiinţei
lui: ''Niciodată nu m-am culcat să dorm având ceva asupra cuiva, nici am lăsat pe cineva să se culce să doarmă
având ceva asupra mea..."
Revenind la îndemnul Mântuitorului de împăcare cu pârâşii, trebuie să observăm că este însoţit (atenţie!)
de un cuvânt pe care-l socotim "cheia" dezlegării întregii taine: "degrabă!". Adică: nu amâna faptele de
milostenie, nu amâna stingerea conflictelor cu semenii, nu amâna să-ţi împaci conştiinţa ta de om şi creştin!
79
Cu alte cuvinte, împacă-te cât mai repede cu putinţă, azi, căci ziua de mâine nu mai este a ta, este a lui
Dumnezeu. Azi trăieşti, mâine nu se ştie... Cunoaştem cu toţii că atunci când rostim rugăciunea "Tatăl nostru",
zicem, la un moment dat: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi..." "Astăzi", nu "mâine", căci
astăzi ne este foame, material şi spiritual. Atunci, la fel să fie şi cu iertarea, milostenia, împăcarea etc.: astăzi, nu
mâine! Pentru o mică ilustrare, apelăm iarăşi la Pateric: "Un om a întrebat odată pe un pustnic: ''Părinte, când
trebuie să mă pregătesc de moarte, ca să mă pocăiesc?'' '' Un ceas înainte de a muri''- a fost răspunsul. ''Dar eu nu
cunosc când voi muri''. ''Dacă nu cunoşti ceasul morţii, pregăteşte-te chiar azi, căci mâine poate fi prea târziu...''
De aceea, drept încheiere, socotim că această duminică, a înfricoşătoarei judecăţi, aşezată la puţin timp
înaintea Postului Mare (bun prilej de pocăinţă!), este încă o mână întinsă din partea lui Dumnezeu, care ne vrea
"degrabă împăcaţi şi pregătiţi", pentru liniştea şi mântuirea sufletelor noastre. Amin.
80
4. DUMINICA IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI (a lăsatului sec de brânză)
- Înţelesul şi actualitatea cuvintelor Izgonire, Adam, Rai -
Astăzi, cu ajutorul Domnului, am urcat a patra treaptă a Triodului pe care, păşind, intrăm în Sfântul şi
Marele Post. Astfel, în seara aceasta, lăsăm sec de brânză, de aici şi denumirea acestei duminici. Dar ea se mai
numeşte, ştim cu toţii, a izgonirii lui Adam din Rai. Avem, aşadar, trei noţiuni: izgonire, Adam, Rai, cuvinte
asupra cărora vom zăbovi în cele ce urmează.
Această duminică, cu multe şi adânci semnificaţii, are darul să ne ajute a recapitula succint istoria căderii
lui Adam, strămoşul nostru, aşadar motivele pentru care a fost izgonit din Rai. Dar nu numai istoria căderii, ci şi
începutul ridicării. Cum ştiţi, de altfel, întregul an liturgic-bisericesc este în aşa fel alcătuit încât în cele 365(6) de
zile ni se înfăţişează pe dinaintea ochilor sufleteşti întreaga istorie a căderii şi mântuirii neamului omenesc. Cele
trei mari perioade: Octoihul, Triodul şi Penticostarul au fiecare o semnificaţie specifică, cu raportare la cele trei
slujiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Astfel, perioada Octoihului, cea mai mare ca extindere,
comemorează evenimentele de dinaintea venirii Lui, până în ajunul Patimilor, reînnoind activitatea didactică sau
învăţătorească a Domnului.
Perioada Triodului, în care ne găsim acum, evidenţiază oficiul arhieresc al Mântuitorului, sau activitatea
de Mare Preot, împlinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile şi moartea Sa pe Cruce.
Perioada Penticostarului comemorează timpul dintre Învierea Sa şi Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile),
semnificând slujirea împărătească a Domnului, biruitor asupra păcatului şi a morţii.
Nu întâmplător am făcut aceste referiri, iubiţi credincioşi, ci pentru a reuşi să reconstituim cu exactitate
timpul liturgic în care ne găsim, amintindu-ne, deci, că Triodul recapitulează slujirea arhierească, mântuitoare, a
Domnului, pentru ridicarea omului căzut şi izgonit, propriu-zis pentru a-i oferi şansa redobândirii raiului pierdut.
Iar duminica de azi poate fi asemuită cu ziua căderii strămoşului nostru, de mâine începând conştientizarea şi
retrăirea dramei omului căzut, dar şi folosirea mijloacelor duhovniceşti pentru ridicare. De mare ajutor în această
orientare duhovnicească sunt şi slujbele din Postul Mare, între care şi Deniile la care se citeşte Canonul Sf. Andrei
Criteanul, care, prin stihuri de cugetare adâncă, descrie psihologia căderii, dar şi căile de revenire la statura
creştinului înduhovnicit. De aceea vă invităm stăruitor să participaţi la aceste denii, ca la nişte veritabile
tratamente medicale sufleteşti.
Şi acum să luăm pe rând cele trei noţiuni: Izgonire, Adam, Rai. Nu recapitulând datele istorice şi
geografice care se cunosc din Biblie, ci încercând să vedem ce legătură au aceste trei cuvinte cu noi, cu viaţa şi
mântuirea noastră.
1. Izgonire. Vom pune mai întâi o întrebare: Cine l-a izgonit pe Adam din Rai? Veţi zice, Dumnezeu.
Nu! Să nu vă miraţi de acest răspuns. Atunci cine, dacă nu Dumnezeu? Adam însuşi s-a izgonit! O foarte scurtă
analiză ne va lămuri. Propriu-zis, pe Adam l-au izgonit din Rai trei mari păcate, rod al întrebuinţării neînţelepte a
libertăţii dăruite lui de Dumnezeu: mândria, neascultarea şi lăcomia. Lăsându-se amăgit de diavolul-şarpe,
omul s-a mândrit crezând că va fi asemenea lui Dumnezeu şi fără ascultare, de aceea s-a lăcomit să accepte
repede oferta Evei… În acest sens grăieşte Sf. Ioan Gura de Aur: “Pe Adam lăcomia pântecelui l-a scos din Rai!”.
2. Adam. Trebuie să recunoaştem că de fiecare dată când recitim istoria căderii şi izgonirii lui Adam, ne
gândim exclusiv la el, ca personaj biblic. Oare numai despre el sa fie vorba? Nicidecum! În primul rând trebuie
să ştim că Adam este prototipul fiecăruia dintre noi, aşa încât ne dăm seama că noi repetăm, sub o formă sau alta,
istoria căderii lui. Nu doar el a căzut şi a fost izgonit, ci fiecare dintre noi am căzut şi, nu zicem am fost izgoniţi,
ci ne-am izgonit singuri, afară din împărăţia sfinţeniei, dreptăţii, adevărului… Suntem legaţi de strămoşul nostru
nu numai prin rudenia descendenţei, ci şi prin moştenirea păcatului său, numit îndeobşte “păcatul strămoşesc”.
81
Sfântul Apostol Pavel scrie limpede: “Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi
moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani, 5, 12). Iar acest păcat, se ştie, este şters
prin Taina Sfântului Botez. Evident, urmările acestui păcat n-ar avea putere, dacă n-am repeta greşelile
strămoşului nostru. Dar cine ar putea spune că nu repetă, zilnic poate, cele trei mari păcate adamice, pomenite
mai sus: mândria, neascultarea şi lăcomia? Iar odată cu acestea pe toate câte ni le ştie Dumnezeu! În Canonul Sf.
Andrei Criteanul, una din stihirile care se citeşte luni seara, în prima săptămână a Postului Mare, glăsuieşte astfel:
“Râvnind neascultării lui Adam celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu şi de împărăţia
cea vecuitoare şi de desfătare pentru păcatele mele...”(Cântarea I, stihira 4). Sfântul Andrei a exprimat poetic,
aşadar, acest adevăr al strânsei noastre legături cu păcatul adamic.
Pe de altă parte, când pronunţăm cuvântul “Adam”, trebuie să ne gândim şi la Noul Adam, Iisus Hristos,
Care ne-a oferit mijloacele prin care putem redobândi Raiul pierdut. Dacă Vechiul Adam a fost calea de izgonire,
Adam cel Nou este Calea de intrare. Tot Sf. Apostol Pavel ne asigură asupra acestui adevăr: “Căci de vreme ce
printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în
Hristos toţi vor învia…”(I Cor., 15, 21-22).
3. Rai. Raiul pierdut nu trebuie înţeles numai ca loc geografic, plin cu pomi fructiferi, udat de patru râuri
limpezi, grădină a bunăstării şi fericirii. Prin “Rai” înţelegem în primul rând locul apropierii maxime de
Dumnezeu, locul fericirii de a vieţui cu El, a-I simţi prezenţa, a vorbi cu El. Locul în care te simţi în maximă
siguranţă, în care răul nu te poate ajunge. De aceea, izgonit din Rai, Adam a trăit durerea sfâşietoare a ruperii de
Dumnezeu, o dată cu dorul după ocrotitoarea apropiere de El. După Adam, toate generaţiile retrăiesc această
nostalgie a paradisului, cum genial s-a exprimat teologul nostru Nichifor Crainic. În excepţionala carte
"Nostalgia paradisului", Crainic arată cât de potrivit este cuvântul “nostalgie” pentru a exprima dorul după
comuniunea cu Dumnezeu. Iată ce spune: “Căci nostalgia este alcătuită din două cuvinte greceşti: nostos, care
înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie şi algos, care înseamnă durere, în
sensul unei copleşitoare afecţiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu
mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii
pierdute…” Acestei limpezi şi convingătoare etimologii, Nichifor Crainic îi adaugă următoarea explicaţie:
“Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar idea paradisului, adică a unui loc
care a fost sau care va fi al fericirii veşnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul
lumii, fie ca formă post istorică privind sfârşitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor
credinţelor religioase şi tuturor neamurilor pământului. Pretundenitatea ei, în care se realizează un miraculos
acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile şi peste toate locurile globului terestru, ne vorbeşte, ca
însăşi universalitatea credinţei în Dumnezeu, de un destin originar şi de un destin final al omenirii”.
Am insistat asupra acestui suspin al omului după raiul pierdut, genial exprimat de Nichifor Carainic,
pentru că este suspinul nostru, al tuturor. De aceea, după ce am evocat câteva din semnificaţiile celor trei noţiuni,
să încercăm a observa că această duminică nu este doar un simplu "remember" (amintire), o atenţionare asupra
tragediei izgonirii, ci şi o invitaţie spre a păşi pe căile dăruite nouă de Hristos, pentru redobândirea raiului mult
dorit. Părintele Cleopa, Dumnezeu să-l odihnească în pace, repeta mereu ucenicilor şi creştinilor care-i cereau
sfat: “Mânca-var Raiul!” sau “Vede-te-aş în Rai!” Cine nu ar vrea să fie “mâncat” de Rai? Cine nu ar vrea să
intre în el, pentru Marea Întâlnire cu Dumnezeu, Maica Domnului, îngerii, sfinţii, strămoşii, părinţii…? Cu
Părintele Cleopa, de ce nu? Şi cu toţi cei dragi plecaţi mai’nainte…
Iar pentru împlinirea acestei nostalgii, trebuie să ne ridicăm din căderile de tot felul, prin folosirea căilor
oferite de Adam cel Nou, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci după ce ai căzut, este foarte important să ştii ce
să faci pentru a te ridica. Întâi de toate, să ai voinţa ridicării, bine ştiind că dacă rămâi în stare decăzută, murind,
aşa te duci. "Unde", nu mai este nevoie s-o spunem... Dar “de va voi omul –zice Avva Alonie din Pateric- de
dimineaţa până seara ajunge la măsură dumnezeiască!”. Tot în Pateric găsim un minunat îndemn, în acelaşi scop:
“Un frate a întrebat pa Avva Sisoe, zicând: Ce voi face, Avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te
iarăşi. Zis-a fratele: M-am sculat şi iarăşi am căzut. Şi a zis bătrânul: scoală-te iarăşi si iarăşi! Deci a zis fratele:
Până când? Zis-a bătrânul: Până vei fi apucat sau în bine sau în cădere, căci în ce se află omul, în aceea se şi
82
duce!” Un îndemn similar a fost inspirat pus în versuri de apreciatul poet englez Rudiard Kipling (1865-1936), în
cunoscuta poezie “Dacă”(în original “If”), în care autorul subliniază importanţa perseverenţei omului în actul
ridicării. Chiar şi numai citarea primelor două versuri va fi, sperăm, ilustrativă şi convingătoare ca d-voastră să
citiţi singuri toată poezia: “De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi în jurul tău / Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi
ţie vină / De poţi atunci când toţi te cred nebun şi rău, să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine...” Să nu-ţi
pierzi nici o clipă încrederea în tine, adică în puterile pe care ţi le-a dat Dumnezeu.
Înainte de a ne apropia de încheierea cuvântului, revenim asupra adevărului că Mântuitorul ne-a oferit
căile ridicării şi dobândirii Raiului. Una dintre ele este postul. Cum ştiţi cu toţii, de mâine începem călătoria
Postului Mare, de şase săptămâni. Nu vom detalia acum învăţătura ortodoxă despre post, întrucât nu ne propunem
să rostim o a doua predică. Dorim numai să atragem atenţia că, pentru a fi de folos, postul trebuie să fie complet,
sub două aspecte:
1. Post şi de păcate, nu numai de bucate. În această privinţă socotim binevenit un cuvânt al
Sfântului Vasile cel Mare: “Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă cu diavolul, care
deşi nu mănâncă nimic, totuşi nu încetează să păcătuiască...” Tot aici amintim şi o vorbă a Părintelui Constantin
Voicescu: “Postul numai de bucate este simplu regim dietetic, pe care-l prescriu şi medicii. N-are nici o legătură
cu Biserica!”.
2. Postul cu bucate îndelung pregătite şi cu prea multe dezlegări este auto-amăgire. Numai în
cazurile unor maladii grave se îngăduie dezlegări şi regim preferenţial. Altfel riscăm un post fals. Căci zice Sf.
Asterie al Amasiei: “Nu falsifica postul, ca să nu păţeşti ce păţesc cârciumarii. Dacă ei sunt pedepsiţi că pun apă
în vin, cum vei scăpa oare nepedepsit tu, care falsifici asprimea postului prin mâncăruri de post pregătite cu multă
grijă şi artă?...”
Având nădejde şi credinţă în dobândirea Raiului, să începem de mâine
să urcăm, cu toata cuviinţa, treptele postului care ne duc spre el. Amin.
83
5. DUMINICA I DIN POSTUL MARE
- ortodoxie înseamnă normalitate -
Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun?... Filip i-a zis: Vino şi vezi! (Ioan, 1, 46).
Cuvintele pe care le-aţi auzit fac parte din Evanghelia ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie, consacrată
duminicii ortodoxiei, şi le vom pune în legătură cu tema predicii noastre, legătură ce se va observa mai ales către
sfârşit. Dorim, cu ajutorul Domnului, să vă reamintim tuturor că ortodoxia înseamnă normalitate.
În anul 1993 monahul Rafael Noica, fiul regretatului filosof român Constantin Noica (1909-1987), a
ţinut o conferinţă la Casa Studenţilor din Bucureşti cu prilejul căreia a mărturisit împrejurările convertirii sale la
Ortodoxie, mărturisire care a impresionat întreaga asistenţă. La un moment dat a spus următoarele: “Am înţeles
Ortodoxia ca fiind nimic altceva decât firea omului. Omul prin fire este ortodox: chinez, libian, negru din Africa,
piele roşie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox... Ortodoxia este singura realitate a omului. Ea este în firea
lui...” (Pr. Eugen Drăgoi, pr. Ninel Ţugui, Celălalt Noica, Edit. “Anastasia”, 1994, p. 45). Plecând de la această
mărturisire, vom încerca în cele ce urmează să arătăm că Ortodoxia, care etimologic înseamnă “dreapta-credinţă”,
este vieţuire creştină autentică, normală. Această afirmaţie nu trebuie percepută în chip unilateral, în sensul că
creştinii de confesiune catolică, protestantă etc. ar fi “anormali”, excluşi de la mântuire. Nu este înţelept ca cel ce
trăieşte în sânul Ortodoxiei să repete greşeala iudeilor rigorişti, care pe vremea propovăduirii Mântuitorului
priveau cu dispreţ pe samarineni, cananei, gadareni etc., sau, în general, pe alte popoare decât “cel ales”, întrucât
nimeni nu trebuie să pună limite iubirii atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, care voieşte ca tot omul să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4). Afirmăm, totuşi, că Ortodoxia este credinţa normală,
în sensul că propovăduieşte învăţătura curată primită de la Mântuitorul Iisus Hristos, păstrată în Biserica
întemeiată de El, transmisă prin Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor, formulată şi tezaurizată apoi de Sfinţii Părinţi ai
celor şapte sinoade ecumenice. Ortodoxia este, astfel, garant al neabaterii de la ceea ce a fost firesc şi normal de
la început. În această privinţă episcopul sârb, distins cărturar, Nicolae Velimirovici (1880-1956), propus pentru
canonizare de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe pentru rezistenţa lui în faţa prigoanei comuniste, spune:
“Credinţa ortodoxă este toată din cer şi toată este cerul. Celelalte credinţe sunt mai mult sau mai puţin un amestec
al cerului şi al pământului, un amestec al sfinţeniei şi al păcatului. Cândva întreaga creştinătate a fost ceea ce este
acum Ortodoxia, dar pe urmă, bucată cu bucată, s-a rupt şi s-a separat conform cu păcatul şi cu filozofia
păcătoasă. Iar cauza acestei rupturi şi schisme este aceea că oamenii au amestecat cerul cu pământul, au aruncat
praful pământesc în strălucirea divină, căci această strălucire divină le-a fost prea tare...” (Suflete înviate, vol. IX,
p. 169) .
Iubiţi credincioşi, Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, ne aminteşte în fiecare an de acest dar
nepreţuit de care ne bucurăm toţi cei care vieţuim în această credinţă firească, autentică, normală. Pentru această
bucurie, mulţumind lui Dumnezeu, trebuie să fim recunoscători în acelaşi timp tuturor bărbaţilor drept-
credincioşi, alături de o mulţime de femei cucernice, care în decursul istoriei au luptat uneori cu preţul vieţii
pentru afirmarea Sfintei Ortodoxii. O dată cu biruinţa generală a dreptei-credinţe asupra puzderiei de erezii şi
secte, Duminica Ortodoxiei marchează propriu-zis un eveniment concret din istoria Bisericii Universale:
reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului Sfintelor Icoane, prin hotărâre sinodală, în ziua de 11 martie 843. Până
la această dată, însă, istoria a consemnat mai bine de un secol de frământări, drept-credincioşii având de înfruntat
prigoniri crunte din partea celor care considerau sfintele icoane idoli, chipuri cioplite, neînţelegând că închinarea
nu se face, de fapt, materiei, culorilor etc., ci se aduce cinstire persoanelor sfinte reprezentate pe ele. Iar temeiul
fundamental al cinstirii icoanelor este însăşi întruparea Mântuitorului (“Iar Cuvântul Trup S-a făcut”, Ioan I, 14):
Fiul lui Dumnezeu luând chip omenesc, fiind, astfel, văzut de oameni, poate fi reprezentat în imagini. De
asemenea, toate persoanele sfinte recunoscute ca atare. Ei bine, acest fapt n-a fost înţeles de cei obişnuiţi a tâlcui
Scriptura după literă şi nu după duh, neştiind că litera ucide, duhul face viu (II Cor, III, 6). Prigonirile veneau
uneori chiar din partea unor cârmuitori, cum s-a întâmplat în cazul împăratului Leon al III-lea Isaurul şi al fiului
84
său, Constantin Copronim, în secolul al VIII-lea. Faţă de rătăcirea lor a luat atitudine, între alţii, Sfântul Ioan
Damaschin († 750), prin cuvântul rostit şi scris. Apărători şi ocrotitori ai sfintelor icoane au fost mai apoi
împărăteasa Irina şi patriarhul Tarasie, care au convocat cel de-al VII-lea sinod ecumenic (787) care în această
privinţă a hotărât: “Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase şi cele care s-au alcătuit
împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi date la o parte, alături
de celelalte cărţi eretice...” (Canonul 9). Prigonirile n-au încetat, însă, o dată cu această hotărâre. Necinstitorii de
icoane erau uneori deosebit de cruzi cu drept-credincioşii: multora dintre aceştia li se tăia capul chiar pe icoana la
a cărei cinstire nu voiau să renunţe, sângele martirilor curgând, astfel, peste chipul sfânt reprezentat pe ea... Pe de
altă parte, nu s-a întrerupt nici şirul apărătorilor dreptei-credinţe, culminând cu actul semnat la 11 martie 843, de
vrednica de pomenire Teodora împărăteasa împreună cu patriarhul Metodie, în duminica numită de atunci încoace
a Ortodoxiei.
Am făcut acest mic excurs istoric din recunoştinţă faţă de cei care au apărat cinstirea sfintelor icoane
care împodobesc, astfel, până astăzi sfintele biserici şi casele credincioşilor, totodată ca să înţelegem de unde vine
denumirea acestei duminici. Restabilirea cultului sfintelor icoane este doar unul din exemplele ce se pot da în
legătură cu revenirea şi trăirea în normalitate. Ortodoxia, minunată în conţinut şi formă de manifestare, nu se
doreşte a fi ceva spectaculos, cu toate că este receptată aşa de tot mai mulţi eterodocşi, mai ales dintre occidentali.
Aceştia, atunci când îi descoperă tezaurul patristic, când participă la slujbele religioase, când privesc pictura
bisericilor etc., exclamă emoţionaţi “Minunat! Magnific! Fantastic!”... spre nedumerirea ortodocşilor prezenţi
pentru care atmosfera vieţii ortodoxe înseamnă ceva natural, firesc. Căci ce este Ortodoxia în fond, decât vieţuirea
creştină firească, potrivit cu vârsta, înţelegerea, râvna, trebuinţa fiecăruia? Sau, după cum foarte plastic se
exprimă părintele Ene Branişte: “Botezul pruncilor în apa sfinţită din cristelniţă, cununiile puse pe capul mirilor
în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru
rugă, “paştele” primit cu frică şi cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfinţită la Bobotează, grija
pentru împlinirea soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor... Luaţi creştinului ortodox pe acestea şi i-aţi luat
totul!”. Este adevărat că pentru cineva care nu cunoaşte din interior aceste trăiri liturgice, ele pot să pară lucruri
ieşite din comun. Această impresie o au îndeosebi aspiranţii la Botezul ortodox, cum s-a întâmplat de pildă cu
solii trimişi de Ţarul Vladimir al Rusiei în anul 988 la Bizanţ, spre a vedea la faţa locului viaţa Bisericii
Ortodoxe. După ce au asistat la slujbele săvârşite în biserica Sfânta Sofia, la întoarcere i-au spus Ţarului că au
văzut “Raiul pe pământ” şi că în bisericile bizantine “îngerii cântă împreună cu oamenii”... Urmarea se cunoaşte:
Ţarul s-a încreştinat şi, o dată cu el, curtea imperială şi mare parte a poporului.
Precum se cunoaşte, trăirea ortodoxă se exprimă îndeosebi prin cult, fie public, fie particular. Slujbele
ortodoxe, săvârşite în ambianţa caldă a bisericilor, înfăţişează în modul cel mai plăcut şi convingător învăţătura
creştină, sub forma imnelor cântate şi a citirilor diverse ce se fac. Cultul ortodox este într-adevăr ceva unic în
întreaga creştinătate, afirmă cu justeţe teologul Sergiu Bulgakov (1871-1944). Şi tot el spune mai departe: "El
uneşte culmile culmile inspiratiei creştine ce cea mai frumoasă moştenire antică primită din Bizanţ. Viziunea
frumuseţii spirituale se uneşte cu cea a frumuseţii lumii. Este cerul pe pământ, manifestarea lumii spirituale; este
arta ideală, care prin ea însăşi ne dă sentimentul dulceţii Bisericii!” (Ortodoxia).
Fericiţi că noi românii suntem fiii Sfintei Ortodoxii, avem datoria s-o apărăm cu toată fiinţa noastră, în
caz de nevoie chiar cu preţul vieţii. Trebuie să observăm, însă, că credinţa cea dreaptă nu mai este prigonită acum
frontal, ca în Biserica primară, ci prin mijloace ocolite, subtile, diabolice, mult mai viclene şi rafinate, promovate
îndeosebi prin intermediul mas-mediei. Părintele american, convertit la Ortodoxie, Serafim Rose (1934-1982)
într-o carte a sa, intitulată Orthodoxy and the Religion of the Future (Ortodoxia şi religia viitorului), prezintă,
spre exemplu, câteva din principalele confruntări pe care le are ortodoxia astăzi cu aşa-numitele fenomene
paranormale, cu mişcările “harismatice” etc., ce-şi fac şi tot mai mult simţită prezenţa şi în societatea românească.
Salvarea va veni, însă, numai prin întoarcerea la credinţa firească, normală, autentică, sădită dintru început în
sufletele noastre, de către Ziditorul a toate. Celor care se îndoiesc de aceasta la punem în faţă un fragment din
Evanghelia ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie în această primă duminică a Postului Mare: “Şi a zis Natanael:
Din Nazaret poate fi ceva bun?... Filip i-a răspuns: Vino şi vezi!” (Ioan 1, 46), cuvinte care pentru sceptici pot fi
85
adaptate astfel: la întrebarea “Poate fi Ortodoxia cea care să mântuiască lumea?”, răspunsul dat de toţi cei care
cunosc într-adevăr realitatea va fi neîndoielnic “Vino şi vezi!”. Amin.
6. DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE

- Receptivitate şi solicitudine-
Duminica de astăzi, a II-a din Postul Mare, ne cheamă, între altele, la observarea a două virtuţi, mult
folositoare în zilele noastre: receptivitatea şi solicitudinea. Sunt cuvinte mai noi, adică neologisme, iubiţi
credincioşi, dar să nu ni se pară grele, căci ele, veţi vedea, exprimă în chip minunat ceea ce ne propune Sfânta
Evanghelie ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie. Spre a ne fi mai uşoară înţelegerea acestor termeni, vă amintim
că "receptivitatea" este însuşirea omului de a fi atent la ceea ce se întâmplă în jur, spre exemplu a auzi când
cineva îţi face o rugăminte, sau a vedea problemele şi necazurile semenilor, iar "solicitudinea" este atitudinea
plină de bunăvoinţă, de prietenie, faţă de cineva sau ceva, adică a-l ajuta efectiv şi concret pe cel aflat în nevoie.
Zăbovirea asupra acestor două virtuţi ne-a fost inspirată de un amănunt aparent nesemnificativ al pericopei
evanghelice de astăzi: anume, acela în care cei patru bărbaţi care l-au adus pe paralitic la Mântuitorul spre
vindecare, s-au dovedit, deodată, receptivi la suferinţa confratelui şi plini de solicitudine prin modul în care l-au
ajutat efectiv. Mai întâi, iată, observăm că cei patru, cunoscând boala semenului lor şi încredinţaţi că numai
Mântuitorul îl poate face bine, i-au oferit timp şi energie pentru a-l duce la casa unde era Iisus. Până aici putem
vorbi de receptivitate. Mai departe vedem solicitudinea: în clipa în care au constatat că uşa casei în care se găsea
Mântuitorul era blocată de o mulţime mare de oameni, n-au renunţat a-l ajuta până la capăt. Poate că noi, în locul
lor, l-am fi lăsat jos, lângă uşă, rugând pe cineva din mulţime să aibă grijă ca atunci când iese Iisus să-L oprească
şi să-L roage să-l vindece pe suferind. Convinşi că ne-am făcut datoria, i-am fi spus cam aşa: Uite, noi te-am adus
până aici, mai departe nu avem ce-ţi face. Vezi că uşa este blocată. De aceea, te lăsăm să aştepţi până iese
Vindecătorul, căci noi trebuie să plecăm. Iartă-ne dar avem treabă, trebuie să mergem la pescuit. Îţi urăm succes
... (Amintim că pescuitul nu era pe atunci un sport sau hobby, ca astăzi, ci una din ocupaţiile de bază a celor din
Capernaum). Ei n-au procedat aşa ci, cu totală solicitudine şi cu inteligenţă lucrătoare, au găsit rezolvarea: l-au
introdus în casă prin acoperiş, în care au făcut şi o spărtură ca să încapă bolnavul... (Se ştie că la evrei casele
86
aveau acoperişul plat, pe care se ieşea printr-o uşiţă, pentru a aduna apă de ploaie, a sta la soare etc. Deci acea
uşiţă ei au făcut-o mai mare, rezolvând, astfel, problema...)
Iubiţi credincioşi, aceşti patru oameni ne dau o bună lecţie de compasiune şi ajutorare faţă de un confrate
în suferinţă, altfel spus, lecţie admirabilă de receptivitate şi solicitudine. Căci nu este suficient să avem credinţă,
să mergem la biserică, să facem din când în când câte o faptă bună, ci trebuie mereu să auzim, să vedem şi să
fim săritori în ajutorarea celor strâmtoraţi de sărăcie, boli etc. Iar atunci când nu mergem până la capăt cu fapta
bună, ni se potriveşte mustrarea Sf. Apostol Iacov din epistola sa: "Ce folos, fraţii mei, dacă cineva zice că are
credinţă, dar fapte nu are? Oare poate credinţa (singură, n. n.) să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi
şi lipsiţi de hrana zilnică şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace, încălziţi-vă, săturaţi-vă!, dar fără să le
dea cele trebuincioase trupului, care-ar fi folosul?..." (2, 14-16).
În sprijinul dorinţei noastre de a fi într-adevăr receptivi şi binevoitori până la capăt, ne vin sfinţii
Bisericii, care, oameni ca şi noi, cu slăbiciuni, ispite şi poticneli, au reuşit, printr-o râvnă exemplară să depăşească
limitele biologice ale umanului şi să se consacre total slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui. Duminica de astăzi ni-l
aduce în lumină pe unul dintre ei, după care şi-a luat şi numele: Sfântul Grigorie Palama (†1362). Socotim
potrivit, deci, să evocăm câteva aspecte din viaţa şi lucrarea acestui părinte al Bisericii, atât ca act de recunoştinţă,
cât şi pentru faptul că râvna lui este pilduitoare pentru noi cei de azi. În prima parte a vieţii şi slujirii sale
observăm mai mult virtutea receptivităţii. Rămas orfan de tată la 7 ani, va fi întru totul ascultător mamei sale,
care-l va educa în duh creştin. Simţind chemare pentru viaţa îngerească, se va calugări la Muntele Athos, unde va
da ascultare deplină părinţilor duhovnici, ataşându-se în chip deosebit de bătrânul Nicodim, la Mânăstirea
Vatoped, care-l va îndruma, între altele, în tainele isihasmului şi ale rugăciunii celei fără de oprire. Cu toate că
era din fire şi educaţie un om blând, smerit şi răbdător, atunci când învăţătura Bisericii a fost ameninţată de idei şi
practici greşite, a luat atitudine deosebit de fermă. De acum încolo vom observa, aşadar, dimensiunea solicitudinii
slujirii sale... Caracterizarea din Triod este cât se poate de plastică, de aceea o invocăm în acest moment: "Era
peste măsură de blând şi smerit, însă nu când era vorba de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti. Era fără ură şi
îngăduitor; căuta, atât cât îi stătea în putinţă, să răsplătească cu bine pe cei care se purtau rău cu el; nu primea cu
uşurinţă cuvintele ce se spuneau împotriva unora; era răbdător şi cu suflet mare în greutăţile ce veneau asupra lui
de fiecare dată; era mai presus de orice plăcere şi slavă deşartă; totdeauna simplu, în toate trebuinţele trupului,
deşi cu timpul trupul lui se slăbise cu totul; blândeţea, liniştea şi necontenita lui bunăvoinţă a tăriei sufletului său
se desăvârşise atât de mult în el, încât aceste însuşiri se arătau şi pe dinafară celor care-l priveau...În toate,
totdeauna înţelegător, atent şi ordonat. Ca urmare a acestor însuşiri aproape niciodată ochii lui nu-i erau seci de
lacrimi, ci purtau în ei izvoare de lacrimi..."
Cel mai cunoscut episod al luptei sale este cel legat de rătăcirile unui oarecare Varlaam, călugăr
dominican, care, îndoctrinat în Apus, învăţa greşit că harul şi lumina taborică sunt energii create, teză contrară
Scripturii şi părinţilor răsăriteni. Grigorie va lua atitudine, renunţând la plăcerea isihiei şi aruncându-se în arena
disputelor, care au durat mai mulţi ani, suferind chiar închisoare, dar neabdicând de la datorie. Vrednicia i-a fost,
însă, răsplătită, prin alegerea sa ca Arhiepiscop al Tesalonicului, deşi el a acceptat treapta arhieriei nu ca răsplată,
ci ca mijloc de slujire. Va scrie mai multe tratate, dintre care o parte au fost traduse şi în româneşte, prin osteneala
vrednicului de pomenire părinte Dumitru Stăniloae. În esenţă, Sfântul Grigorie arată că "harul îndumnezeirii este
mai presus de fire, de virtute şi de cunoştinţă..." (Filocalia 7, ediţia 1977, p. 416), iar celor care nu cunoşteau
adevărul despre lumina taborică, le spune între altele: "Tot cel ce zice că lumina care a strălucit ucenicilor în
Tabor este o nălucă şi un simbol ce se face şi se desface, şi nu există cu adevărat, şi susţine că nu este o lucrare
mai presus de toată înţelegerea, ci mai prejos de înţelegere, se împotriveşte sigur mărturisirii sfinţilor. Căci
aceştia, fie în cuvântări, fie în scrieri, o numesc negrăită, necreată, veşnică... şi cele asemenea" (Ibidem, p. 417-
418).
Iubiţi ascultători, nu mai intrăm în alte detalii biografice şi bibliografice, spre a nu vă obosi peste măsură,
dar vă invităm să citiţi singuri măcar anumite bucăţi din scrierile cuprinse în Filocalia Românească (vol. 7),
încercând, totodată, să cugetaţi asupra acestui fapt esenţial: ştiind că pentru mântuire este nevoie de har, credinţă
şi fapte bune, trebuie să mărturisim credinţa dreaptă că harul este necreat, pentru că ceva creat n-ar putea mântui
creatura, adică pe noi, adevăr mărturisit cu tărie de Sf. Grigorie, în acord cu toţi părinţii ortodocşi.
87
Iată, aşadar, ce exemplu minunat de receptivitate şi solicitudine la acest sfânt părinte al nostru! Asemeni
lui şi celor patru bărbaţi care l-au ajutat pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi, să încercăm şi noi să fim mai
atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dar nu numai pentru a constata anumite stări de fapt, ci a trece la
fapte, cu dragoste, răbdare, curaj, fermitate, pe scurt, cu toată solicitudinea.
Sfinte Grigorie Palama, pomenit astăzi, roagă-te lui Dumnezeu să ne ajute a fi râvnitori, receptivi şi
plini de solicitudine, precum tu ai fost! Amin.
7. DUMINICA a VI-a DIN POST (a Floriilor)
Osana!, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! (Ioan 12, 13)
Strigăm şi noi astăzi aceste cuvinte consacrate, precum odinioară ierusalimitenii la intrarea Domnului în
sfânta cetate, cu bucurie şi cu nădejde. Cu bucurie, pentru că am ajuns cu pace această duminică, mângâindu-ne
cu darurile Sfintei Liturghii, cu nădejde, pentru că ştim că El, Mântuitorul, ne va mântui şi pe noi, căci pentru
lucrarea de mântuire a intrat în Ierusalim, acum aproape 2000 de ani…
Atmosfera liturgică deosebită a zilei de astăzi este sporită de splendoarea anotimpului primăverii în care
ne găsim, când vegetaţia proaspătă este îmbogăţită de mulţimea florilor, care mai de care mai frumoase şi mai
înmiresmate. După cum îndeobşte se cunoaşte, praznicul poartă şi numele de "Florii", datorită faptului că
sărbătoarea creştină s-a suprapus peste "floralia" romană (o sărbătoare a florilor), denumire întru totul justificată
prin abundenţa florilor în această perioadă. Astfel, atât prin semnificaţia mântuitoare, cât şi prin ambianţa naturii
care înfloreşte şi regenerează primăvara, suntem invitaţi la bucurie şi nădejde, altfel spus, la împrimăverire
sufletească.
Pentru acest an, iubiţi credincioşi, ne propunem să răspundem, cu ajutorul Domnului, la întrebarea de ce
Mântuitorul, în opoziţie cu smerenia Sa desăvârşită, a intrat triumfal în Ierusalim, acceptând "osanale", haine
aşternute în calea Sa şi întâmpinări cu ramuri de finic? Este întrebarea pe care şi-o pot pune îndeosebi cei care
cunosc mai puţin (sau deloc) Sfintele Evanghelii, dar răspunsul ne poate fi tuturor de folos, chiar dacă, în mare,
cunoaştem lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu.
Mai întâi, să ne amintim că El s-a apropiat de Ierusalim pentru că în curând avea de plinit lucrarea Sa:
Cina de Taină, cu instituirea Sfintei Euharistii, patimile, moartea pe Cruce şi Învierea. Faptul că a fost întâmpinat
cu o atât de mare atenţie se explică prin faima Lui, răspândită în întreg ţinutul Ţării Sfinte, inclusiv datorită unei
minuni recente, anume învierea lui Lazăr din Betania. Căci ne spune evanghelistul Ioan: "…De aceea L-a şi
întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut această minune" (12, 18). Se ştie, de asemenea, că poporul
israelit, apăsat de povara jugului roman, vedea în El un rege autohton eliberator. El, care înmulţise pâinile şi
făcuse atâtea alte minuni, inclusiv învieri din morţi, care vorbea atât de fascinant şi cu putere, avea, după
socotinţa lor omenească, toate calităţile să le fie conducător… Să ne amintim că au mai existat tentative de a-I
oferi tronul. De pildă, după prima înmulţire a pâinilor, mulţimile săturate au exclamat: "Acesta este cu adevărat
Proorocul, Care va să vină în lume…" (Ioan 6, 14), vrând să spună Acesta este Mesia, Eliberatorul, Care ne
poate asigura pâinea cea de toate zilele, Regele nostru mult aşteptat! Iar Iisus, ne spune acelaşi evanghelist Ioan,
"cunoscând că au să vină cu sila ca să-L facă rege, sa dus în munte, singur…" (6, 15). Aşadar, El, Care nu se voia
împărat al lumii, ci Mântuitor de păcate al ei, nu putea să primească funcţii şi tronuri. Iată, însă, că la intrarea în
Ierusalim, paradoxal, acceptă "osanale"… Ba mai mult, când fariseii I-au cerut să-şi certe ucenicii, să nu mai
strige o dată cu poporul, El nu numai ca nu i-a oprit ci a zis: "Vă spun vouă că dacă ei vor tăcea, pietrele vor
striga!" (Luca, 19, 40).
Iubiţi credincioşi, credem, pe de o parte, că Mântuitorul a îngăduit această manifestare festivă pentru a
se vedea cât de mare era dorinţa de izbăvire a poporului, fie şi numai sub aspect politico-social, iar pe de altă
parte pentru a ne arăta cât de deşartă este mărirea lumească, orice formă ar îmbrăca ea. Este o ipoteză avansată
de părintele cărturar, doctor în teologie, fost deţinut politic, Gheorghe Liţiu, în volumul de predici intitulat
88
"Cartea vieţii"14. În sensul acestei păreri ne amintim cu toţii că aceeaşi mulţime care-L aclama şi-L voia rege pe
Iisus, aşternându-şi cu supuşenie hainele în cale-I, fluturând cu admiraţie ramuri de copaci, peste numai câteva
zile avea să strige răstigneşte-L, răstigneşte-L, ocărându-L, proferând insulte, şi scuipându-L cu dispreţ. De
aceea, să fim atenţi la câteva amănunte. El n-a intrat călare pe un cal falnic, aşa cum s-ar fi cuvenit unui împărat,
ci pe un asin, ca semn al nerenunţării la smerenie, totodată, al neacceptării tronului lumesc. De asemenea, să
observăm că în timp ce mulţimea era veselă şi în entuziasm dezlănţuit, El era trist şi chiar a plâns când S-a
apropiat de cetate (Ioan 19, 41), ştiind cele ce aveau să se întâmple nu peste multă vreme. El ştia, ca Dumnezu
atoateştiutor, că în Ierusalim nu i se pregăteşte, de fapt, tronul, ci crucea şi mormântul…
A voit, aşadar, să ne arate cât de trecătoare şi deşartă este mărirea lumească, spre a lua aminte şi noi,
fiecare, să nu ne ataşăm veşnic de cele de aici. Căci, iată, când Iisus S-a arătat puternic, făcător de minuni, tare în
faptă şi cuvânt, toţi L-au slăvit şi s-au strâns în jurul Său. Iar peste câteva zile, când S-a lăsat vândut, prins, legat,
batjocorit, prin acel act de chenoză proniatoare, aceiaşi slăvitori L-au insultat cu înverşunare şi L-au părăsit în
grabă… Cât de bine se potrivesc aici cuvintele psalmistului care zice: "Şi când s-au clătinat picioarele mele,
împotriva mea s-au semeţit. Că eu spre bătăi gata sunt şi durerea mea înaintea mea este pururea… " (Psalm 37,
16-17). Aşa şi noi, de multe ori, iubiţi credincioşi, să ne amintim din experienţa vieţii personale: atunci când
suntem sănătoşi, ne merge bine, suntem înstăriţi, sau avem cumva o funcţie importantă, multă lume ne caută, ne
laudă chiar, unii cu sinceritate, alţii din interes. Dar dacă se întâmplă să ne îmbolnăvim, să cădem în sărăcie, să
pierdem funcţia sau şi numai serviciul obişnuit, mulţi dintre cei ce ne aduceau "osanale" ne uită repede, ne
ocolesc, ori ne vorbesc de rău, ne dispreţuiesc, ne ocărăsc chiar, semeţindu-se în fel şi chip asupra noastră. Şi
atunci simţim, cu o sfâşietoare durere, cum şi nouă ni se potrivesc cele spuse de Marele Psalmist: "Când s-au
clătinat picioarele mele, împotriva mea s-au semeţit…" În atari situaţii, unii semeni de-ai noştri parcă nu mai sunt
oameni, ci se comportă uneori ca anumite fiare în junglă, poate şi mai rău. Este sugestiv în acest sens proverbul:
"În leul doborât lovesc toţi măgarii"… Şi aşa este: câtă vreme leul, "regele animalelor", este sănătos, care animal
ar îndrăzni să-l lovească? Căci i se recunoaşte puterea, este luat în seamă, adică. Dar dacă este bolnav, căzut, sau
poate mort, este cel puţin ignorat, dacă nu cumva lovit sau călcat în picioare...
Constatăm cu amărăciune, aşadar, iubiţi credincioşi, că ceva din ceea ce se întâmplă în lumea
animalelor, se petrece şi în relaţiile dintre oameni, atunci când nu ne dăm seama că cele de aici sunt trecătoare, că
nu mărirea sau căderea cuiva trebuie să constituie criteriile esenţiale de apreciere, ci faptele şi conduita morală.
Exemplul vieţii şi lucrării Mântuitorului este şi în această privinţă pilduitor, la modul suprem. De aceea, ipoteza
că El a acceptat intrarea triumfală în Ierusalim ca să ne arate cât de trecătoare şi deşartă este mărirea lumească,
avansată de părintele Gheorghe Liţiu, ni se pare plauzibilă.
Iubiţi ascultători, ceea ce nu înţelegeau ierusalimitenii acum aproape două mii de ani înţelegem
noi astăzi, sperăm: Mântuitorul a intrat în Ierusalim nu pentru un tron lumesc ci ca Împărat al cerurilor, iar
strigătul "Osana", pe care şi noi îl repetăm cu toată fiinţa noastră, nu înseamnă "ajută-ne să rezolvăm problemele
politice ale acestei lumi", ci ajută-ne să ne mântuim, noi, familiile noastre, neamul nostru românesc, întreaga
lume desigur, din robia păcatului şi a morţii… Căci aceasta înseamnă, în traducere, osana: ajută-ne, mântuieşte-
ne!
Năzuinţa de mântuire sufletească nu exclude, bineînţeles, preocuparea legitimă pentru asigurarea unui
trai material decent şi vieţuirea fericită în această lume. Căci Dumnezeu ne-a dăruit acest pământ, cu toate
frumuseţile şi bogăţiile sale spre a ne bucura de ele. De aceea şi astăzi, când repetăm "Osana" şi ne gândim la
mântuirea fiinţei noastre, cuprindem, totodată, în acest cuvânt consacrat toate aspiraţiile de mai bine, pentru noi,
familiile noastre şi întreg neamul românesc.
Cu acest dor al sufletelor, păşind cu bucurie şi nădejde spre slăvita Înviere, strigăm încă o dată: "Osana!
Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!" AMIN.
14
Tipărită de Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1991. A se vedea p. 69.
89
8. PARENEZĂ PENTRU SFÂNTA ŞI MAREA JOI
Văzând mieluşeaua Maria, pe Mieluşelul său tras spre junghiere, mergea după El zdrobită, strigând:
Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Au doară este iarăşi altă nuntă în Cana, şi
acolo Te grăbeşti acum, ca să le mai prefaci vin din apă? Oare, merge-voi cu Tine Fiule, sau voi aştepta mai
bine? Dă-mi cuvânt, Cuvinte; nu mă trece tăcând, Cel ce M-ai păzit curată; că Tu eşti Fiul şi Dumnezeul Meu.
(Icosul).
Această preafrumoasă rostire liturgică face parte din slujba din această seară: propriu-zis este un
icos care s-a citit după Evanghelia 8-a şi exprimă, precum aţi auzit, durerea Maicii care-şi însoţeşte Fiul spre
jertfă şi mormânt. Suntem şi noi, iubiţi credincioşi, cuprinşi de simţămintele pe care le-a trăit atunci Maica
Sfântă: durere pentru nerecunoştinţa poporului care au cerut răstignirea Celui care făcuse numai bine în juru-I, dar
şi nădejde, ştiind, o dată cu Maica Lui, că El, Fiu al lui Dumnezeu, nu va fi biruit de moarte, ci o va birui înviind.
Toate deniile din această săptămână ne pătrund sufletele în chip tainic, retrăind momentele prin care
Mântuitorul nostru a trecut în săptămâna patimilor: vinderea, cina cu ucenicii, arestarea, judecata nedreaptă,
însoţită de batjocoriri, crucificarea, moartea şi îngroparea. Cu deosebire, cele douăsprezece Evanghelii pe care le-
am ascultat în seara aceasta descriu detaliat aceste momente, încheindu-se cu cea de la Matei care pomeneşte de
mormântul nou în care a fost îngropat, de întărirea lui cu strajă, pecetluindu-se piatra (Matei, 27, 57-66).
Cu toate că noi ştim că această întărire şi pecetluire n-au putut opri învierea Sa, ascultând cele
douăsprezece Evanghelii ne copleşesc în fiecare an simţăminte de dureroasă compasiune, avem parcă o apăsare
grea pe inimi, iar ochii ni se umplu de lacrimi, mai ales în unele momente când descrierea dezvăluie diferenţa
infinită dintre viaţa Lui sfântă şi judecata strâmbă la care a fost supus. Bunăoară, în faţa arhiereului Ana, Iisus
primind o palmă de la unul dintre oportunişii slujitori, răspunde atât de omenesc şi cu dumnezeiască smerenie,
totodată: “Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine pentru ce Mă baţi?..." (Ioan, 18,
23). “Pentru ce ?...” este o întrebare care se poate multiplica de atâtea ori de câte astfel de momente s-au petrecut
în misiunea Sa pământeană: Pentru ce M-aţi alungat din unele cetăţi cu pietre? Pentru ce M-aţi vândut? Pentru
ce M-ati batjocorit? Pentru ce ?... Pentru ce?... Astfel de întrebări, însoţite de prea-îndreptăţite mustrări a
încercat să transpună liturgic şi unul din melozii care au alcătuit slujba din seara aceasta, reuşind acel
cutremurător antifon al 12-lea pe care l-aţi auzit după Evanghelia a patra: “ Acestea zice Domnul către iudei:
Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit,
pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce Mi-aţi răsplătit? În loc de
mană, cu fiere; în loc de apa cu oţet; în loc ca să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit. De acum nu voi mai răbda;
chema-voi neamurile Mele, şi acelea Mă vor preaslăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul, şi Eu le voi dărui viaţă
veşnică”. Cât de realist, poetic totodată, redă imnograful sfânt relaţia dintre Iisus şi poporul ales! Dar să reţinem şi
partea finală a cântării, în special cuvintele “Chema-voi neamurile Mele, şi acelea Mă vor preaslăvi...” Între
aceste neamuri dăruite cu dumnezeiescul privilegiu de a primi Evanghelia Domnului este, drept-măritori creştini,
şi neamul nostru românesc. Acestui privilegiu îi datorăm noi faptul că, iată, astăzi suntem în Sfânta Biserică,
pregătindu-ne să întâmpinăm Sfintele Paşti, urcând, treaptă cu treaptă, scara spre înviere.
Ne bucurăm de prezenţa d-voastră şi vă fericim pentru dragostea ce-o arătaţi Sfintei Biserici. Vă
încredinţăm, în acest sens, de un fapt pe care credem că-l ştiţi din experienţă proprie: creştinii care iau parte la
denii, trăiesc bucuria învierii cu o incomparabilă intensitate faţă de cei absenţi. Căci numai trecând prin ploaia de
lacrimi a Patimilor putem vedea razele de har ale Soarelui-Hristos, răsărit din mormânt. Pentru aceasta este
nevoie, însă, nu doar de o participare fizică, nici de una sentimentală, ci de a ne lăsa inimile pătrunse de hotărârea
de a ne îndrepta, pentru a fi recunoscători patimilor şi jertfei Mântuitorului nostru. Adică de pocăinţă sinceră,
recunoscând şi noi, după cuvântul Sf. Efrem Sirul, că pocăinţa este scara care ne urcă acolo de unde am căzut.
90
Totodată, ceea ce alt sfânt sirian a spus: nu există păcat de neiertat, în afara de păcatul nepocăit (Sf. Isac Sirul).
Altfel ne vom asemăna cu iudeii şi romanii! Căci dacă ei L-au răstignit odată, istoriceşte, noi Îl putem răstigni
iarăşi prin păcatele noastre, însoţite de lipsa îndreptării. Un scriitor grec, Nikos Kazantzakis (1883-1957), a scris
un interesant roman, Hristos răstignit a doua oară, în care prezintă idea originală a unor săteni de a prezenta o
piesă de teatru care să pună în scenă momentele dramatice ale patimilor şi răstignirii. Au găsit actori-voluntari
pentru toate personajele importante ale evenimentelor, inclusiv pentru Iisus. Derularea scenariului a depăşit, însă,
intenţiile iniţiale, toţi cei implicaţi fiind profund marcaţi apoi de simţăminte la care nici nu s-au gândit la început.
Dincolo de aspectul formal, livresc, reţinem mesajul profund al acestei lucrări, care transcede chiar intenţiile
autorului: răstignirea şi patimile Domnului pot fi prelungite prin repetarea păcatelor pe care le-au făcut atunci
iudeii şi romanii (trădare, judecată nedreaptă etc., etc.), la care se adaugă, să recunoaştem, altele noi, care ţin de
aşa-zis viaţa modernă, de care nu mai pomenim, că nu-i timpul şi locul acum, dar de care trebuie să ne ferim ca de
foc.
Pătrunşi de evlavie, de emoţie sfântă şi de compasiune cucernică, acum, la sfârşitul acestei seri liturgice,
încheiem cu troparul de la finalul slujbei, care este o mărturisire a recunoştinţei pentru jertfa Domnului, dar şi o
exprimare a nădejdii de mântuire: Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău. Pe
Cruce pironindu-Te şi cu suliţa împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie!
Amin.
91
92
V. D U M I N I C I S P E C I A L E15
1. DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI

(Botezul Domnului - Praznic al luminării)
Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii
lumină le-a răsărit (Matei, 4, 16).
Cuvintele pe care le-aţi auzit sunt desprinse din Evanghelia zilei, în care se vorbeşte despre începutul
predicii Mântuitorului, îndată după Botezul în Iordan. Însăşi duminica de astăzi este numită duminica după
Botezul Domnului. De altfel, până în ziua de 14 ianuarie suntem, liturgic vorbind, în interiorul Praznicului
Bobotezei, respirând încă din atmosfera de sfinţenia harică a acestei mari sărbători.
În general, sărbătorile Bisericii sunt îmbogăţite de o lucrare harică mai abundentă ca zilele de rând.
Prezenţa lui Dumnezeu şi a lucrării harice devin mai sensibile şi datorită mulţimii îngerilor care însoţesc tainic
sfintele slujbe, în număr sporit la praznicele împărăteşti, mângâind duhovniceşte pe toţi cei care participă la ele.
Aşa se explică starea emoţională de mare bucurie însoţită de linişte şi pace care ne stăpâneşte în zilele praznicelor
noastre, uitând parcă de necazuri, boli, neîmpliniri, ameninţări etc. Astfel de simţăminte am retrăit şi cu prilejul
Sfintelor Sărbători de la cumpăna anilor 1998-99. Cu deosebire, Botezul Domnului este prin excelenţă un praznic
al luminării, aşa cum mărturisim, de altfel, în finalul troparului tradiţional: ...Cel Ce Te-ai arătat Hristoase,
Dumnezeule; şi lumea ai luminat, mărire Ţie! Boboteaza aminteşte, însă, nu numai de evenimentul sfânt de la
Iordan care marchează începutul predicii Mântuitorului ce va umple lumea de lumină, ci şi de botezarea
catehumenilor (noii convertiţi dintre iudei şi neamuri), în primele secole creştine. Se ştie că până în jurul anului
375 Crăciunul şi Boboteaza se prăznuiau împreună, la 6 ianuarie. Totodată, că noii convertiţi nu erau botezaţi
numai la Paşti, ci şi la Crăciun şi Bobotează. De aceea se cântă Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-
mbrăcat, la Sfânta Liturghie, în loc de Sfinte Dumnezeule. Şi, fapt revelator, la botez catehumenii erau îmbrăcaţi
în haine albe, pe care le purtau apoi o săptămână, din care pricină se numeau şi “luminaţi”... Propriu-zis, se
numeau aşa datorită “luminii cunoştinţei”, luminii harice primite în apele Botezului, iar haina albă însemna o
mărturie despre luminarea primită.
Botezul Domnului şi al catehumenilor amintesc, totodată, şi de Botezul nostru, al fiecăruia. Şi noi ne
numim, în consecinţă, luminaţi, pentru că suntem purtători ai luminii harului Sf. Botez. Iar prăznuirea Naşterii şi
Botezului Domnului reînnoieşte în fiecare an lumina harului care inundă cu bucurie tainică sufletele evlavioase.
Această lumină este anunţată expresiv încă de la Crăciun, prin troparul Naşterii: “Naşterea Ta, Hristoase,
Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei...”, fiind confirmată, apoi, prin exprimarea liturgică a
troparului Bobotezei, despre care am amintit mai înainte.
Ce dorim, de fapt, să evidenţiem, prin cele evocate? Că recunoaştem, toţi cei care mărturisim că am
prăznuit Crăciunul şi Boboteaza, a fi purtători ai luminii baptismale, harice, care ne deosebeşte de necreştini,
liber-cugetători etc. Că suntem, adică, oameni luminaţi! Că suntem purtătorii luminii harice primite la Botez,
reaprinsă la praznicile prin care am trecut recent. Căci am serbat Crăciunul, Tăierea Împrejur a Domnului şi
Boboteaza, participând la Sfânta Liturghie; ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit; am sărutat Icoana Naşterii
Domnului; am colindat şi am ascultat colinde; am fost binecuvântaţi prin stropire cu agheazmă mare, noi şi casele
noastre. Gustăm, în aceste zile (până în 14 ianuarie, la odovania sau încheierea praznicului Bobotezei) din
agheazma mare, luăm anafură etc. etc. Dar să fim atenţi şi să nu ne amăgim cumva: suntem, oare, cu adevărat
luminaţi, sau, după trecerea zilelor de praznic, ne întoarcem la vechile, necreştineştile, necuviincioasele purtări,
însoţite de scufundări în prea multele griji pământene, cu feţele întunecate, cu leneviri şi delăsări, cu vorbe
15
A se vedea şi predica pentru duminica specială a "Tuturor sfinţilor români" (a doua după Rusalii).
93
necugetate, cu "punerea în cui" a creştineştii haine luminate a Botezului şi îmbrăcarea “salopetei” ateisto-
comuniste liber-cugetătoare?... În consecinţă, nu cumva redevenim indiferenţi şi opaci, deprimaţi şi alarmişti,
creduli faţă de orice zvon emanat de răspândaci, uitând pur şi simplu de Dumnezeul Cel în Treime, Care S-a
arătat la Iordan şi Care nu pierde nici o clipă din vedere a se griji de făpturile Sale? Nu cumva suntem
“ortodocşi”, “luminaţi”, numai de sărbători, numai în Biserică, iar în afară ne amestecăm cu cei ce vieţuiesc în
întuneric şi săvârşesc faptele întunericului? Nu cumva amânăm înfăptuirea bunelor hotărâri pentru un ipotetic
“mâine” pe care nu ştim că-l vom mai apuca? În acest sens este prevenitoare, credem, o pildă din Pateric: “Un
frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: ''Avvo, au fost doi oameni: unul călugăr şi altul mirean; călugărul a
socotit seara ca dimineaţa să lepede cinul şi mireanul a socotit seara ca dimineaţa să se facă călugăr; însă
amândoi au murit în noaptea aceea. Oare, ce li se va socoti lor?'' Şi a zis bătrânul: ''Călugărul a murit călugăr şi
mireanul mirean, că în ce s-au aflat, în aceea s-au dus'' (Pentru Avva Pimen).
Fraţi creştini,
Socotim că este bine a ne pune întrebări ca cele de mai sus, acum, la început de an, pentru a ne întări
împotriva norilor ameninţători, reali şi inventaţi, atât sub aspectul vieţii materiale cât şi al celei spirituale, totodată
împotriva tuturor ispitelor care ne vin dinafară, dar şi dinăuntrul nostru...
Mai ales să nu uităm (mai mult, să fim fericiţi!) că suntem ortodocşi, binecuvântaţii dreptei credinţe, nu
beneficiarii unei religii oarecare. Să nu uităm, cu uşurătate copilărească, de sfintele şi frumoasele slujbe la care
am participat, căci viaţa liturgică este însăşi respiraţia noastră duhovnicească, cultul ortodox fiind, după mărturia
teologului rus Sergiu Bulgakov, ceva unic în creştinătatea întreagă. El uneşte culmile inspiraţiei creştine cu cea
mai frumoasă moştenire antică primită din Bizanţ. Viziunea frumuseţii spirituale se uneşte cu cea a frumuseţii
lumii. Este cerul pe pământ, manifestarea lumii spirituale; este arta ideală, care prin ea însăşi ne dă sentimentul
dulceţii Bisericii... (Ortodoxia, trad. N. Grosu, Sibiu, 1933, p. 162).
Uneori poate ne ruşinăm de faptul că suntem ortodocşi, alteori nu realizăm valoarea inestimabilă a
ortodoxiei. Alături de mărturia citată din teologul Sergiu Bulgakov, socotim potrivit a mai face încă trei scurte
evocări:
1. Părintele dr. Nicolae Dura, parohul românilor din Viena, a scris recent un articol, publicat în oficiosul
Patriarhiei noastre, Vestitorul Ortodoxiei (dec. 1998), cu titlul “Bucuria de a fi ortodox” în care spune între altele:
“Există acasă, dar şi în diasporă unii aşa-zişi aparţinători ai Ortodoxiei, care se ruşinează cu apartenenţa lor
confesională, ca de altfel şi de limba şi identitatea lor, însă majoritatea covârşitoare a fiilor Bisericii noastre
sunt fericiţi că sunt ortodocşi...” (p. 1).
2. Episcopul cărturar Nicolae Velimirovici (1880-1956) una dintre cele mai reprezentative figuri ale
Bisericii Ortodoxe Sârbe surori, vorbind despre Ortodoxie spune: “Credinţa ortodoxă este toată din cer şi toată
este cerul. celelalte credinţe sunt mai mult sau mai puţin amestec al cerului şi al pământului, un amestec al
sfinţeniei si al păcatului. Cândva întreaga creştinătate a fost ce este acum Ortodoxia, dar pe urmă bucată cu bucată
s-a rupt şi s-a separat după placul păcatului si al filozofării păcătoase. Iar cauza acestei rupturi şi schisme este
aceea că oamenii au amestecat cerul cu pământul, au aruncat praful pământesc în strălucirea divină, căci acesta
strălucire divină le-a fost prea tare...” (Opere complete, vol. IX, “Suflete înviate”, p. 169).
3. Monahul Rafael Noica, fiul cunoscutului filosof Constantin Noica, mărturiseşte că atunci când a
îmbrăţişat ortodoxia (fiind anglican mai întâi, după mamă, apoi pentru o vreme catolic), a simţit o bucurie
inefabilă. El spune: “Omul prin fire este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie, orice ar fi el, prin
firea lui este ortodox... Ortodoxia este singura realitate a omului, este în firea omului...” (Vol. Celalalt Noica,
“Anastasia”, 1994, p. 45).
Fericiţi că ne-am născut ortodocşi, în aceste zile când vom gusta din agheazma mare, cu credinţă,
nădejde şi dragoste, să ne aducem aminte de propriul Botez, de faptul că suntem fii ai luminii, aşa cum
atenţionează Marele Pavel: “Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai
luminii!... Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă! ( Efeseni,
5, 8,11). Iar în alt loc: “Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm
94
cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă...”
(Romani, 13, 12,13). Numai urmând aceste îndemnuri, putem nădăjdui într-un an mai bun, pentru noi, familiile
noastre şi, nu în ultimul rând, pentru scumpa dar mult încercata noastră ţară. Amin.
95
2. DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI
- despre "lepădarea de sine" -
Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze (Marcu 8, 34).
Luna septembrie a fiecărui an este marcată în chip deosebit de două sărbători: Naşterea Maicii
Domnului (în ziua de 8) şi Înălţarea Sfintei Cruci (în ziua de 14). Trebuie să remarcăm mai întâi faptul că
sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este încadrată liturgic, deloc întâmplător, de două duminici cu acelaşi
dumnezeiesc subiect: duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi duminica după Înălţare... Pentru anul acesta
cuvântul nostru se va referi la cea de-a doua duminică, care, prin Evanghelia rânduită la Sfânta Liturghie (Marcu,
8, 34-38), sintetizează înţelesurile şi chemarea Sfintei Cruci. Dintre acestea, pentru cuvântul nostru ne oprim
asupra chemării numite în Evanghelie lepădarea de sine.
Deschidem, mai întâi, Patericul cel vechi la slova P şi citim în capitolul Pentru Avva Pafnutie: “A zis
Avva Pimen că zicea Avva Pafnutie: În toate zilele vieţii bătrânilor, de două ori pe lună mă duceam la dânşii,
având până acolo depărtare ca la 12 mile (aprox. l8 km, n.n.) şi tot cugetul îl spuneam lor şi nimic altceva nu-mi
ziceau, decât aceasta: că ori în ce loc vei merge, nu te număra pre tine şi vei fi odihnindu-te...”
Încercând să înţelegem ce înseamnă lepădarea de sine, credem că acest fragment de Pateric ne vine într-
ajutor. Căci a nu te număra pre tine înseamnă a te smeri, a te socoti la urma celorlalţi, a-l situa pe aproapele cu
un pas înaintea ta.
Ori de câte ori zăbovim asupra acestui verset, în care Mântuitorul arată că înaintea luării crucii este
necesară lepădarea de sine, ne gândim imediat la explicaţiile binecunoscute: lepădarea de sine înseamnă
lepădarea de egoism, de păcate, de averi etc. etc. Bineînţeles că aceste explicaţii au valabilitatea lor. Dar parcă
sună prea vag, prea general, poate şi pentru faptul că ele sunt prea des invocate. Pe când, iată, cuvântul din
Pateric, pe cât de simplu, pe atât este de pătrunzător: nu te număra pre tine! Scurt, direct, imposibil de ignorat
sau ocolit. Adică: nu fi mândru, egoist şi lacom. Fii smerit! Aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: Învăţaţi de la
Mine, că sunt blând şi smerit cu inima! (Matei, XI, 29).
Aşadar, smerenia ar fi un prim înţeles al lepădării de sine. Frumoasă, admirabilă virtute, despre care s-au
scris atâtea pagini minunate. Este virtutea lăudată nu numai de sfinţii părinţi, o dată cu toţi slujitorii şi creştinii
Bisericii drept-măritoare, ci, deopotrivă, de toţi înţelepţii altor religii, mai mari sau mai mici. Iată, bunăoară, cum
îl descrie ilustrul nostru profesor-teolog Teodor M. Popescu (1893-1973) pe cel smerit: "Omul smerit este într-
adevăr modest şi sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără pretenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic,
răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda
altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor, şi chiar
nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipseşte sau de care
este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte, şi pe cât se pare de
neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe
atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute, de om duhovnicesc" (Meditaţii Teologice, 198).
Frumos, dar greu de împlinit cuvânt!
Să încercăm, acum, a face un pas mai departe, în viaţa de zi cu zi a românului. Desigur, orice co-naţional,
creştin adevărat, va recunoaşte că smerenia este o virtute aleasă, fără de care nu-i posibilă luarea crucii spre a
urma lui Hristos. Dar, a vorbi prea mult de smerenie şi umilinţă acum, când omul de rând este umilit în atâtea
privinţe, înseamnă, credem, un abuz. Căci se pune întrebarea: care-i starea sufletească a românului de rând,
astăzi? Oricine vrea să vadă poate constata o stare depresivă, apropiată deznădejdii, care se manifestă la un număr
crescând de semeni. Care-i modul lui de a gândi, de a simţi? Din păcate, în mare măsură cel pe care comunismul
şi dictatura i le-au insuflat! Căci mintea românului a fost alterată: să nu mai poată deosebi lumina de întuneric,
adevărul de minciună, grâul de neghină... Câţi au putut scăpa de acest flagel? Mulţi, puţini, Dumnezeu ştie...
Să nu ne înşelăm cumva că o dată cu acel controversat decembrie 1989, felul de a fi al românului s-a
schimbat brusc. Mai ales în privinţa felului de a gândi, unde se poate constata o lipsă acută a discernământului,
96
sau dreptei socotinţe, cum se spune la Pateric.
Lepădarea de sine înseamnă, aşadar, lepădarea din noi, din mintea şi inima noastră, a tot ce
comunismul-ateu a introdus: minciună, jumătăţi de măsură, muncă de ochii şefului, acceptarea mizeriei,
complicităţi de tot felul ş.a.m.d. Spus mai pe scurt: lepădarea de satana! Ca la un al doilea botez ce ni s-ar face...
Ca şi cum ni s-ar pune întrebarea: “Te lepezi de satana?”, la care să se răspundă răspicat: “Mă lepăd!”
Decembrie '89 a fost un timp al unui astfel de botez, prin care mulţi au înţeles că este un moment optim
al lepădării de satana. Unii tineri (şi chiar vârstnici, poate) nefiind botezaţi până la acea dată, din cauzele ştiute, au
murit jertfindu-se pentru libertatea şi demnitatea ţării.
Punem o întrebare (retorică): pot fi consideraţi botezaţi cei care s-au jertfit atunci, dar până la acea dată
nu primiseră botezul în biserică? Răspunsul vine de la sine: da! Pentru că este un botez al sângelui! Pentru că s-au
lepădat de satana, din moment ce au ieşit cu piepturile goale să-i înfrunte pe dictatori. Păcat de alţii care n-au
fost la înălţimea momentului, rămânând în continuare de partea minciunii, până în ziua de azi...
Rezumând cele spuse până acum, socotim că prin lepădare de sine trebuie să înţelegem atât ţinuta
smerită, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (sau a nu ne număra pre noi, cum prea-minunat se spune la
Pateric) şi, în acelaşi timp, a ne lepăda de satana şi de toate lucrurile lui, şi de toţi slujitorii lui, şi de toată
lucrarea lui şi de toată trufia lui, cum auzim rostindu-se la Taina Sfântului Botez.
Reuşi-vom, oare? Credem că da, iubiţi credincioşi, atâta vreme cât vom asculta de Maica noastră
Biserica; atâta vreme cât vom iubi Sfânta Liturghie; atâta vreme cât ne va fi dragă rugăciunea. În această dorinţă
sfântă, socotim potrivit să încheiem cu o rugăciune deosebit de frumoasă, propusă nouă de Sf. Isaac Sirul (sec. al
VII-lea), pe care o citim din volumul recent apărut la Editura "Anastasia", prin osteneala academicianului creştin
ortodox Virgil Cândea, volum intitulat “Cele mai frumoase rugăciuni ale ortodoxiei": Dumnezeul meu, care
cercetezi făptura Ta, căruia îţi sunt arătate patimile mele şi neputinţa firii noastre celei omeneşti şi tăria
potrivnicului nostru, Tu însuţi acopere-mă de răutatea lui, căci puterea lui este mare, iar firea noastră ticăloasă
şi puterea noastră neputincioasă. Tu dar, Bunule, Cel ce ştii neputinţa noastră, care şi porţi greutatea neputinţei
noastre, păzeşte-mă de tulburarea gândurilor şi de potopul patimilor şi fă-mă vrednic de această Sfântă
Liturghie a Ta, ca nu cumva prin patimile mele să stric dulceaţa ei şi să mă aflu obraznic şi îndrăzneţ înaintea
Ta, ci, Doamne, Preadulcele meu Iisus, miluieşte-mă şi mă mântuieşte. Amin.
97
98
VI. P A N E G I R I C E Î N C I N S T E A M A I C I I D O M N U L U I
1. MAICA DOMNULUI ÎN VECHIUL TESTAMENT

- cuvânt pentru cinstita ei Naştere (8 septembrie) -
Fiinţa pământeană care a adus cea mai mare bucurie în istoria mântuirii atât în cer cât şi pe pământ, prin
faptul că L-a născut pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe cât este de preţuită de poporul drept-credincios, pe
atât este de ignorată de anumiţi confraţi ai noştri, protestanţi şi neo-protestanţi (zis şi pocăiţi), care, paradoxal, se
declară şi ei buni creştini. Şi nu doar ignorată: aceiaşi confraţi nu irosesc nici un prilej de a grăi de rău despre ea,
ca despre o "femeie oarecare": că n-a fost fecioară, că a mai avut copii etc. În concluzie, spun ei, nu scrie în Biblie
s-o cinstim, iar referirile la ea sunt puţine şi nu pot constitui temei pentru a o pomeni în rugăciunile noastre. Nu
vom răspunde acum tuturor atacurilor sectare, care sunt cel mai adesea rezultatul ignoranţei şi al relei credinţe,
dar vom deschide Sfânta Scriptură şi vom arăta că, dimpotrivă, Maica Preacurată este mult şi cu evlavie
pomenită, uneori la vedere, alteori mai tainic. Ceea ce este "la vedere", nu amintim decât foarte pe scurt (şi nu
integral), căci este uşor de găsit. Exemplificăm doar: Arhanghelul Gavriil îi aduce din cer mesajul divin, zicându-i
"bucură-te ceea ce eşti plină de har!"; Elisabeta, verişoara sa, o întâmpină, la rândul ei, rostind "binecuvântată eşti
tu între femei!"; o femeie din popor, minunându-se de frumuseţea pildelor rostite de Iisus, exclamă spontan:
"Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt!"; iar când Mântuitorul nostru şi fiul ei se afla pe
Cruce, nu numai că n-a uitat-o, ci, în pofida chinurilor şi durerilor dramatice, i-a acordat o atenţie specială,
încredinţând-o ucenicului iubit, prin cuvintele: "Fiule, iată pe mama ta!" Să luăm aminte că a zis "mama ta", nu
"mama Mea"... Cu alte cuvinte, "să ai grijă de ea ca de propria mamă...". Aceasta pe de o parte. Pe de alta, trebuie
să înţelegem că Ioan, în acele clipe, reprezenta întreg neamul omenesc, astfel că "Iată mama ta!" înseamnă de fapt
"Iată mama voastră, a tuturor!", după cum "Femeie, iată fiul tău!" înseamnă pentru noi "...Iată fiii tăi, adică întreg
neamul omenesc!". Aşadar, aceste câteva crâmpeie, o dată cu înţelesul lor în context, ne încredinţează despre
buna ei pomenire în Noul Testament. Însă, frumuseţea surprinzătoare a lucrării dumnezeieşti, pe care o supunem
acum atenţiei dumneavoastră, constă în faptul că Maica Sfântă este mult şi minunat pomenită şi în Vechiul
Testament. Este adevărat, nu direct, la primă vedere, ci tainic, prin imagini-simbol şi cuvinte prooroceşti. Ca să
pătrundem mai uşor în tainiţile câtorva dintre ele, este nevoie să ne amintim mai întâi că firul roşu al proorociilor
Vechiului Testament îl constituie referirile la venirea lui Mesia, nimeni altul decât Iisus Hristos, Care se va naşte
din Fecioara Maria. De la un capăt la altul, Testamentul Vechi este străbătut de acest fir mesianic atât de stăruitor,
încât pe bună dreptate se poate afirma că Hristos este subiectul nr. 1, cu toate că alte subiecte par să ocupe spaţii
mult mai însemnate. Această realitate l-a inspirat pe unul dintre specialiştii în studii biblice, părintele profesor de
vrednică pomenire Nicoale Neaga, să publice o carte splendidă: "Hristos în Vechiul Testament" (Sibiu, 1944). De
la acest titlu, nu doar frumos, ci cu totală întemeiere biblică, ne-am inspirat şi noi în titlul cuvântului nostru,
Maica Domnului în Vechiul Testament... Vom vedea, astfel, chiar şi numai din câteva exemplificări, că Fecioara
Maria este o mare şi sfântă prezenţă în paginile Vechii Legi, că firul mesianic care prevesteşte întruparea
Mântuitorului este mereu împletit cu cel care prooroceşte despre lucrarea ei. Suntem datori, însă, a preciza că
referirile la Fecioara Maria nu pot fi sesizate nici de cititorul grăbit, nici de cel care nu apelează la tâlcuirea unui
cunoscător al Sfintei Scripturi. Spaţiul redus programat pentru cuvântul nostru nu ne îngăduie să evocăm aici
foarte multe dintre locurile care "ascund" în ele pe Maica Domnului, mai ales că vom aşeza, în paralel şi câteva
versuri din "Acatistul Maicii Domnului". Aceste versuri "traduc" admirabil, într-un limbaj poetic, mesajele din
Scriptură şi sunt, de fapt, ecoul liturgic al proorocirilor despre Fecioara Maria în cultul Bisericii. Nevoiţi, aşadar,
să pomenim doar câteva dintre aceste locuri biblice (şi nici acestea pe larg), îndemnăm pe cei care doresc să
meargă până la capăt să completeze prin lectură personală ceea ce noi doar semnalăm:
- Facere, 3, 15 ("Protoevangheliul"): Duşmănie voi pune între tine şi între
femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul... Sunt
cuvintele rostite de Dumnezeu la adresa şarpelui, îndată după căderea protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, în
păcat. "Femeia" care va zdrobi capul şarpelui (diavolul) va fi Maica Domnului, numită de Sfinţii Părinţi "Eva cea
Nouă", iar "sămânţa ei"- Mântuitorul Iisus Hristos. Pe acest temei, un vers al acatistului spune: "Bucură-te,
izbăvirea lacrimilor Evei";
99
- Facere 28, 11-19 (viziunea lui Iacov la Betel): Şi a visat că era o scară,
sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul... Sfinţii Părinţi văd în această "scară" pe Maica
Domnului, care, ca mamă a Mântuitorului, a mijlocit unirea pământului cu cerul. De aceea în acatist,
versificatorul glăsuieşte: "Bucură-te scară cerească, văzută de Iacov!"
- Ieşire, 3, 2 (viziunea lui Moise): Iar acolo (la Horeb) i s-a arătat lui Moise
îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia...
"Rugul" o prevesteşte pe Maria, care, pământeană fiind, nu numai că n-a ars primind în ea "focul", adică pe
dumnezeiescul Prunc, ci a rămas fecioară. Iar acatistul zice: "Bucură-te, rugul cel nears, mai înainte văzut de
primitorul legii, Moise";
- Ieşire, 16, 33 (vasul cu mană): Iar Moise a zis către Aaron: ia un vas de aur şi
pune în el un omer cu mană şi pune-l înaintea Domnului... Mana, se ştie, a fost mâncarea dată de
Dumnezeu poporului israel în pustie. Această "hrană" este un simbol al Sfintei Euharistii, Trupul şi Sângele
Domnului. Iar "vasul" (numit şi năstrapă) o simbolizează pe Maica Sa. Ei bine, acest vas, împreună cu tablele
legii şi toiagul lui Aaron, au fost aşezate în chivotul mărturiei (Ieşire, 16, 34). Astfel, chivotul însuşi o
simbolizează tot pe Maica Domnului şi de aceea alcătuitorul acatistului zice: "Bucură-te, chivot însufleţit, al
sfinţeniei Domnului";
- Numeri 17, 8 (toiagul lui Aaron): ...Iar a doua zi a intrat Moise şi Aaron în
cortul adunării şi iată toiagul lui Aaron, din casa lui Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise şi făcuse
migdale... "Toiagul", spun Sfinţii Părinţi, este Fecioara Maria, despre care în acatist citim: "Bucură-te, toiagul lui
Aaron, care a odrăslit neputreziciunea...", adică pe Hristos Cel Care a înviat, nesuferind putreziciune în
mormânt...
*
După cum se poate observa, am adus la vedere doar câteva imagini-simbol, nu şi proorocirile mesianice
(prezente în Vechiul Testament într-un număr impresionant) care, o dată cu referirile la Mântuitorul, fac trimitere
şi la Maica Sa. Aceste trimiteri pot constitui, desigur, subiectul altei cuvântări, care să aibă ca generic un verset
din acelaşi acatist al Maicii Domnului, foarte frumos şi sugestiv: "Bucură-te, plinirea vestirii proorocilor..."
Pentru cuvântul de acum, îndemnăm încă o dată pe toţi creştinii noştri să nu se limiteze doar la puţinul
pe care l-am extras noi din Scriptură, ci să citească şi contextul în care s-au făcut acele referiri care "ascund" în
ele pe Maica Domnului. Totodată, să citească cu atenţie întreg Vechiul Testament, în care vor descoperi singuri şi
alte locuri care grăiesc tainic despre ea, de mare frumuseţe în exprimare. Cunoscându-le, ni se va lumina pe
deplin realitatea prezenţei Maicii Preacurate în paginile Testamentului Vechi, fiind apoi în măsură a-i lumina şi
pe alţi confraţi ai noştri, care, din felurite pricini, nu-i recunosc sfinţenia de mamă. Căci ea este nu doar Maica
Mântuitorului nostru, ci şi a noastră, a tuturor celor care avem nădejde de mântuire prin rugăciunile ei. Amin.
100
2. INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI sau
ÎMPLINIREA UNEI FĂGĂDUINŢE
Cea mai mare sărbătoare creştină a lunii noiembrie este Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Spunem
“Biserică” şi nu “Templu”, pentru că acum, în creştinism, folosim acest cuvânt pentru Lăcaşul Domnului. De
altfel, Templul Vechiului Testament a fost prototipul, prefigurarea, Bisericii creştine.
Evenimentul sfânt al intrării pruncei Maria în Templul din Ierusalim a fost fructul unei făgăduinţe. Căci
Tradiţia ne spune că părinţii Ioachim şi Ana, în vârstă fiind şi neavând copii, în rugăciunile lor fierbinţi de a-i
binecuvânta Cel de Sus cu un prunc, au făcut legământ în faţa lui Dumnezeu că de-l vor dobândi, îl vor afierosi
Domnului, adică îl vor duce la Templu. Fiindu-le ascultată rugăciunea şi-au respectat întocmai şi făgăduinţa,
împlinind cu demnitate, astfel, cuvântul psalmistului: “Faceţi juruinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului
vostru” (Psalm 75, 11). Nu le va fi fost uşor părinţilor vârstnici să se despartă de prunca lor, Maria, care abia
împlinise trei ani. Parcă-i vedem îmbrăţişând-o înlăcrimaţi pe treptele Templului din Ierusalim... Şi-au înfrânt,
însă, durerea omenească prin credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, dublate de conştiinţa demnităţii respectării
cuvântului dat. Părinţii jertfelnici au înţeles că dobândirea unui copil la bătrâneţe a fost un dar al Domnului şi că
încredinţarea Mariei Templului este răspunsul unei chemări de sus, deodată cu împlinirea făgăduinţei făcute. Nu
excludem posibilitatea ca Ioachim şi Ana, ataşaţi cu multă evlavie de Casa Domnului şi, se înţelege, cunoscători
ai scrierilor Vechiului Testament, să-şi fi amintit de cuvintele psalmistului care profeţise tocmai despre fiica lor:
“Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău. Că a poftit Împăratul
frumuseţea ta, că El este Domnul tău...” (Psalm 44, 12-13).
Şi astfel, copila Maria a fost încredinţată arhiereului Zaharia, care, potrivit unei porunci primite tainic de
sus, a dus-o în partea cea mai însemnată a Templului, în Sfânta Sfintelor, unde intra, după Lege, numai arhiereul
şi numai o dată pe an, cu prilejul jertfei împăcării, după porunca Domnului: “Şi a zis Domnul către Moise:
“Spune lui Aaron, fratele tău, să nu intre oricând în locaşul sfânt de după perdea, înaintea curăţitorului celui de pe
chivotul Legii, ca să nu moară...” (Lev. 16, 2), totodată precum se rânduise mai’nainte: “Aaron va săvârşi jertfa
de curăţire peste coarnele lui (ale jertfelnicului, n. n.) odată pe an...” (Ieş. 30, 10). Iată că Maria a fost dusă
tocmai în această Sfântă a Sfintelor, ca semn al chemării ei spre o consacrare unică în istoria omenirii: aceea de a
fi mamă a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.
La Templu, ne spune tot Tradiţia, Maria a stat ca la 12 ani, alături de alte fecioare care vieţuiau acolo.
Căci Templul avea trei rânduri de chilii, în care locuiau fecioare şi văduve închinate Domnului, precum şi preoţii
şi slujitorii, trăind din averea Templului, după rânduieli asemănătoare oarecum cu cele din mânăstirile noastre de
astăzi. Apropiindu-se vremea Buneivestiri, în urma unei porunci tainice de sus, Maria a fost încredinţată cu
logodnă bătrânului Iosif, rudenia sa, spre ocrotire şi garanţie a fecioriei.
Din această scurtă dar sfântă istorie a Intrării Maicii Domnului în Biserică desprindem acum câteva
învăţături:
 exemplul făgăduinţei făcute de evlavioşii Ioachim şi Ana: ceea ce au promis înaintea lui Dumnezeu au
împlinit întocmai, dovedind credincioşie şi demnitate, chiar cu preţul lacrimilor şi al acceptării singurătăţii.
Învăţăm din acest act jertfelnic că şi noi putem face făgăduinţe lui Dumnezeu, dar numai cele plăcute Lui, iar
odată făcute să ne ţinem de cuvânt. Minunat se exprimă în acest sens înţeleptul Sirah: “Fii statornic în cugetul tău
şi unul să-ţi fie cuvântul!” (5, 12). Există la unii semeni ai noştri, ştim cu toţii, ispita de a făgădui cu uşurătate fel
de fel de lucruri şi chiar de a jura fără rost, după care făgăduinţa şi jurământul sunt uitate în scurtă vreme. În
aceste cazuri se calcă, de fapt, porunca Mântuitorului “Să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, ci cuvântul
vostru ceea ce este da să fie da, iar ceea ce este nu, nu!” (Matei 5, 34-35). Dar făgăduinţele care folosesc
mântuirii sunt chiar obligatorii. De exemplu, atunci când ne spovedim nu facem doar o înşirare de păcate, ca un
fel de “inventar”, ci, implicit, făgăduim că ne vom strădui, cu ajutorul Domnului, să nu mai repetăm ceea ce am
mărturisit. În acest mod trebuie să înţelegem sfatul psalmistului “faceţi juruinţe şi le împliniţi Domnului...”
 Intrarea în Biserică reprezintă, apoi, o chemare pentru noi toţi de a intra şi cerceta cu râvnă Casa
Domnului în decursul vieţii noastre, cu timp şi fără timp, în duminici şi sărbători şi nu numai. Iată, în această
privinţă, un îndemn deosebit de cald al Sf. Ioan Gură de Aur: “Nu te depărta de Biserică! Nimic nu e mai puternic
decât ea! Speranţa ta e Biserica; mântuirea ta e Biserica; Scriptura ta e Biserica. Ea este mai înaltă decât cerul;
101
mai întinsă decât pământul. Nu îmbătrâneşte niciodată, ci este pururi înfloritoare... Pentru aceasta Scriptura,
arătând tăria şi statornicia ei, o numeşte “munte”; arătând curăţia ei o numeşte “fecioară”; arătând măreţia ei o
numeşte ”regină”; arătând înrudirea cu ea o numeşte “fiică”...
Aşa cum prunca Maria a fost dusă la Templu, să ne ducem şi noi pruncii la Biserică, spre a fi împărtăşiţi
cu Sfintele Taine, spre a fi mai apoi spovediţi (de la 7 ani), spre a prinde dragoste de sfintele slujbe şi a creşte în
atmosfera curată a Sfântului Lăcaş. Este o diferenţă covârşitoare între un copil care la ora Liturghiei se găseşte în
Biserică şi altul care stă la televizor, sau aiurea. Într-un fel va creşte unul, în alt fel celălalt!
 Acest praznic al Intrării este, de asemenea, un îndemn pentru noi, ca familii,
s-o chemăm pe Maica Domnului să intre şi în casele noastre. S-a spus, cu bună dreptate, că familia este o
mică biserică. Ei bine, în “mica noastră biserică” să-i dăm un loc de cinste: icoana Maicii Domnului cu pruncul
Iisus să nu lipsească din nici o casă, iar în programul de rugăciune, după ce vom aduce slavă Prea Sfintei Treimi,
ne vom adresa şi ei, ca uneia ce este atât de apropiată sufletului nostru. Iar dacă familia este ca o mică biserică,
inima noastră, a fiecăruia, poate fi socotită la fel. Chiar aşa glăsuieşte, de pildă, un tropar din Rânduiala Sfintei
Împărtăşanii: “Fărădelegile mele trece-le cu vederea, Doamne, Cel ce Te-ai născut din Fecioară, şi curăţeşte
inima mea, făcând-o biserică a Preacuratului Tău Trup şi Sânge...” Aşadar, inima este o “biserică” în care
primim Sfânta Împărtăşanie, adică pe Dumnezeu, dar primim şi pe cei aleşi ai Săi: Maica Domnului, sfinţii etc.
După cum, bunăoară, în zilele senine, cerul fizic se reflectă întreg în bobul de rouă al dimineţii, aşa se poate
cuprinde întreg cerul spiritual în sufletul nostru, dacă este deschis şi senin. Mare taină şi mare dar de la
Dumnezeu!
De încheiere, evocăm troparul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, minunată sinteză a istoriei şi
semnificaţiei acestei sărbători: “Astăzi, înainte-însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea
mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu, în chip luminat, Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor
mai’nainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii
Ziditorului!”Amin.
102
3. RUGĂTOAREA. Cuvânt pentru "Soborul Maicii Domnului"
103
Colinde, colinde! Se bucur' copiii,
E vremea colindelor, Copiii şi fetele,
Căci gheaţa se-ntinde De dragul Mariei,
Asemeni oglindelor. Îşi piaptănă pletele,
Şi tremură brazii De dragul Mariei
Mişcând rămurelele, Şi-a Mântuitorului,
Căci noaptea de azi-i Luceşte pe ceruri
Când scânteie stelele. O stea călătorului...
(M. Eminescu, Colinde, colinde)
Începem cuvântul consacrat Soborului Maicii Domnului, sărbătoarea zilei a doua a Crăciunului,
cu această splendidă poezie eminesciană, pentru că descrie în mod admirabil atmosfera şi semnificaţia
acestei frumoase zile: cinstirea Sfintei Fecioare Maria în ambianţa plăcută a colindelor. Nu cu multă
vreme în urmă, ne-a întrebat un credincios dacă nu cumva greşeşte prin faptul că cele mai multe
rugăciuni pe care le rosteşte sunt închinate Maicii Domnului... În primele momente, în locul unui
răspuns direct i-am amintit că potrivit rânduielilor Bisericii există o ierarhie liturgică în cult:
Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine adorare, Maica Domnului, căreia îi acordăm supra-venerare
(sau supra-cinstire) şi sfinţii, cărora le facem venerare (sau cinstire). Logic, potrivit acestei rânduieli,
întâi trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu şi apoi Maicii Domnului... Dar, peste câteva clipe i-am spus
că nu credem a fi o greşeală ca cea mai mare parte a timpului de rugăciune să-i fie consacrată Maicii
Domnului, pentru că ea niciodată nu este despărţită de Iisus Hristos - Dumnezeu, Care a binevoit a se
face fiu al ei...
Rugându-ne Maicii Preacurate nu îi cerem altceva decât să mijlocească, să poarte doleanţele
noastre spre Fiul ei şi Dumnezeul nostru. Pe de altă parte, nici Iisus - Fiul, nu este niciodată despărţit de
Tatăl şi de Duhul Sfânt, astfel că orice rugăciune se îndreaptă, de fapt, către Prea Sfânta Treime.
Nu întâmplător s-a rânduit ca a doua zi de Crăciun să fie dăruită Macii Domnului. Aducând
prinosul de adorare pentru dumnezeiescul Prunc, Biserica n-a uitat-o nici pe cea care L-a primit şi L-a
purtat în pântece şi care, într-o smerenie desăvârşită, L-a născut într-o iesle din Betleem. Astfel, ceea ce
ne-a învăţat Biserica împlinim şi noi: a doua zi de Crăciun, aducând slavă lui Dumnezeu, toţi
credincioşii mărturisim recunoştinţă şi faţă de Maica Preacurată, în sfântă comuniune, la Sfânta
Liturghie. Căci cuvântul "sobor" înseamnă "adunare, comuniune". Aşadar, când spunem "Soborul
Maicii Domnului", înţelegem adunarea drept-măriturilor creştini în jurul Maicii care-L ţine în braţe
pe dumnezeiescul Prunc, Iisus Hristos.
Revenind la întrebarea credinciosului (care poate fi şi întrebarea noastră), ne dăm seama că noi
îi adresăm o mare parte a rugăciunilor, pentru că întotdeauna ea apare înaintea ochilor noştri sufleteşti
ca o caldă RUGĂTOARE. Imaginea ei luminoasă aşa este consemnată în Tradiţia Bisericii, scrisă şi
pictată: la Buna-Vestire, îngerul a găsit-o rugându-se; la Naşterea pruncului Iisus este firesc să ne-o
imaginăm rugându-se lui Dumnezeu s-o ajute spre a învinge teama şi condiţiile precare legate de
sălaşul sărăcăcios în care i-a fost rânduit să devină mamă; la nunta din Cana L-a rugat pe Fiul ei să
salveze o situaţie neplăcută, atunci când se terminase vinul; trecând peste celelalte momente din
lucrarea Mântuitorului, la care Maica Sa a fost adesea părtaşă, nu doar cu simpla prezenţă ci mereu cu
rugăciunea către Dumnezeu, nu ne-o putem imagina altfel în ceruri decât în ipostaza rugăciunii,
mijlocind pentru neamul omenesc. De aceea, când spunem "Maica Domnului", spunem "Rugăciune".
Aşa se explică faptul că una dintre cele mai frumoase icoane ale ortodoxiei poartă numele DEISIS
(=RUGĂCIUNE), cu Mântuitorul în mijloc, la dreapta Lui - Maica Domnului, iar la stânga - Sfântul
Ioan Botezătorul, amândoi în ipostază de rugăciune.
Plecând de la înţelesul numelui "Maria" (Miriam în ebraică), care se traduce prin "Cea bine
mirositoare, Cea plăcută, Doamnă, Stăpână, Steaua mării", ne gândim şi la alte nume care i se pot
atribui Maicii Domnului: Mamă - cel mai adesea, pentru că ea este nu doar mama lui Iisus ci şi a
noastră, a celor care am devenit fraţi cu El prin Botez; Fecioară, fiind, din darul Domnului, singura
mamă-fecioară din istoria omenirii; Chivot (şi Biserică) pentru că L-a purtat în pântece pe Hristos
euharistic; Scară către cer, pentru că prin lucrarea ei leagă pământul cu cerul. Acestor preafrumoase
nume se pot adăuga desigur şi altele. Cu deosebire cel de Rugătoarea sau Rugăciune, pe temeiurile
arătate mai sus. Aceste temeiuri credem că l-au inspirat şi pe Eminescu, poetul nostru cel de toate
zilele, când a scris "Rugăciune", poezie care încheie cuvântul nostru de acum:
Crăiasă alegându-te, Noi ce din mila Sfântului
Îngenunchem rugându-te Umbră facem pământului
Înalţă-ne, ne mântuie Rugămu-ne'ndurărilor
Din valul ce ne bântuie; Luceafărului mărilor;
Fii scut de întărire Ascult-a noastre plîngeri
Şi zid de mântuire Regină peste îngeri
Privirea-ţi adorată Din neguri te arată
Asupră-ne coboară Lumină dulce, clară,
O, Maică Prea Curată O, Maică Prea Curată
Şi pururea fecioară, Şi pururea fecioară,
Marie! Marie!Amin.
105
4. BUNA-VESTIRE, bucuria cerului şi a pământului
Buna-Vestire este, înainte de toate, bucurie. Căci primul cuvânt pe care Arhanghelul Gavriil l-a grăit către
Fecioara Maria, când a venit să-i aducă cea mai mare veste din istoria omenirii, a fost "bucură-te!". Şi, într-
adevăr, după primele momente de tulburare, datorate atât de neaşteptatei veşti, înţelegând că vestitorul era venit cu
putere de la Dumnezeu (căci numele "Gavriil" se tâlcuieşte "puterea mea este Dumnezeu"), fiinţa Fecioarei Maria a
fost inundată de o bucurie de negrăit, datorită revărsării şi umbririi harului, mai ales în clipa în care Arhanghelul i-a
zis: "Bucură-te ceea ce eşti plină de har!". Iar după ce Fecioara a rostit cuvântul-răspuns "Fie!", ca semn de
acceptare a planului dumnezeiesc, ea a devenit izvor de bucurie mântuitoare pentru întreg pământul, însetat de
îndelungata aşteptare a lui Mesia. S-a bucurat pământul, dar şi cerul, căci fără încuviinţarea ei, potrivit libertăţii de
opţiune, planul dumnezeiesc s-ar fi amânat...
Astăzi, la prăznuirea Bunei-Vestiri, suntem chemaţi şi noi să ne bucurăm, ca în fiecare an, cu nădejde
sfântă. Să nu vedem în Buna-Vestire doar un fapt istoric anume, un eveniment consemnat în analele lumii greco-
romane de acum 2000 de ani, deşi faptul în sine, ca moment istoric, este de cea mai mare importanţă pentru
omenire. Căci la cunoscutul adagiu "nimic nou sub soare", Sfântul Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea), avea să
replice: "Singurul eveniment nou sub soare este întruparea Fiului lui Dumnezeu!". La vremea când a avut loc
momentul Bunei-Vestiri, lumea greco-romană se găsea în suspinul multor păcate: politeism complicat, întreţinut
printr-un cult formal, adesea plin de imoralităţi, sclavia în formele ei cele mai inumane, crime săvârşite în amiaza
mare, în circuri şi hipodromuri, sub privirile însetate de sânge ale unor spectatori dezumanizaţi etc. Buna-Vestire,
Întruparea şi Evanghelia au adus mesajul păcii, al iubirii şi al nădejdii, care avea să convertească şi inimile celor
mai înverşunaţi păgâni. Aşadar, evenimentul istoric, în sine, este de importanţă unică. Dar să nu rămânem doar la
comemorare istorică. Trebuie să-l raportăm la prezent, să vedem în el un izvor de bucurie actuală. Căci cuvântul
"Bucură-te", rostit atunci de Arhanghelul Gavriil străbate veacurile şi se adresează fiecăruia dintre noi. Să luăm
aminte că acum omenirea nu se mai găseşte, desigur, în apele tulburi ale păcatelor lumii greco-romane din vremea
aceea, ci în altele, mult mai rafinate şi mai primejdioase: în apele falsificării adevărului istoric, al trădărilor şi al
maşinaţiunilor oculte ale salariaţilor diavolului. Dar, în ciuda acestora şi al confuziilor fără precedent, al
suferinţelor de tot felul şi, deci, a unei legitime îngrijorări, suntem chemaţi să ne bucurăm. Este chemarea spre o
şansă, comună întregii omeniri, dar şi personală. Va întreba cineva: cum te poţi bucura când în juru-ţi vezi atâta
suferinţă? Putem, totuşi, a ne bucura, evident cu măsură, bineştiind că suferinţa este temporară, subscrisă lumii
imanente, iar bucuria este veşnică, bineînţeles pentru cel care nu se învoieşte a rămâne subjugat răutăţii. "Cheia"
ieşirii din mrejele ei ne-o arată tot Maica Domnului, prin cuvântul rostit la Nunta din Cana : "Să faceţi ceea ce vă
va spune El!". Adică să-L ascultaţi pe El, pe Iisus, să-I ascultaţi poruncile. Iar poruncile Domnului se rezumă, ca
un testament, în câteva cuvinte: "Să vă iubiţi unul pe altul!". Cine respectă acest testament are dreptul să se bucure.
Nu ignorând, desigur, suferinţele din jur, ci, dimpotrivă, fiind tot mai receptiv la aceste suferinţe. Căci şansa de
mântuire aparţine, deopotrivă, omenirii întregi, dar şi fiecărui suflet în parte. În acest mod perspectiva mântuirii
revarsă bucurie sfântă în sufletele tuturor celor care urmează sfatului Maicii Preacurate, în esenţă poruncii Fiului ei.
La această bucurie este chemat, totodată, întreg neamul nostru românesc, încă neieşit total de sub întunericul
răutăţii la care cei ce nu ne iubesc ne-au înrobit, dar cu nădejdea că Dumnezeul cel a toate iubitor nu ne-a părăsit.
Aşadar, chiar dacă ni se pare uneori că suferinţa, răutatea, minciuna, şi altele asemenea, sunt copleşitoare,
iar pe unii îi poate mira posibilitatea ieşirii din impas, nimeni să nu renunţe la chemarea spre bucurie a
Arhanghelului. Căci în acelaşi moment al Bunei-Vestiri, atunci când Fecioara s-a mirat întrebând "Cum va fi
aceasta?", Arhanghelul i-a răspuns, ei, dar prin ea nouă, tuturor: "Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu
putinţă la Dumnezeu!"
5. MAICA DOMNULUI - PANAGHIA
- cuvânt pentru Praznicul Adormirii-
În frumoasa schiţă literară intitulată Icoana Maicii Domnului, părintele profesor de vrednică pomenire
Victor N. Popescu (1897-1978), istoriseşte o întâmplare care ilustrează foarte bine preţuirea de care se bucură
cultul Fecioarei Maria în viaţa creştinilor noştri. Iată rezumatul acestei povestiri: Un tânăr preot de ţară, plin de
râvnă şi bune intenţii, voia să înjghebeze pe lângă biserica lui un mic muzeu sătesc, în care să strângă, pe lângă
alte obiecte, icoane vechi din sat, dând în schimb familiilor donatoare icoane noi, sfinţite după toată rânduiala.
Demersul său n-a fost deloc uşor, pentru că creştinii s-au despărţit cu mare greutate de icoanele la care erau
obişnuiţi să se închine. Doar încrederea pe care o aveau în părintele lor i-a determinat să nu-l refuze. Între
donatori s-a numărat şi o văduvă bătrână şi săracă, foarte evlavioasă, care i-a dat părintelui o icoană a Maicii
Domnului, pe care o avea din moşi-strămoşi, pe dosul căreia erau însemnate, ca într-o cronică, evenimente
deosebite din viaţa lor de familie. A doua zi bătrâna urma să meargă la biserică pentru a lua în primire icoana cea
nouă. Dar pe măsură ce se apropia seara, căsuţa săracă i se părea bătrânei din ce în ce mai pustie. Când a dat să
se închine, ca de obicei înainte de culcare, din locul gol al icoanei i s-a părut că aude glasul răposaţilor ei,
spunându-i: "Cui vrei să te mai închini? La pereţii goi? Unde-i Maica noastră?..." Şi bătrâna n-a mai putut
închide ochii toată noaptea! A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, s-a şi înfăţişat înaintea părintelui, care a
înţeles imediat cum stau lucrurile şi i-a restituit icoana cea veche, fără împotrivire sau mustrări. Bătrâna a aşezat-
o la locul ei, fericită, a bătut 12 metanii şi a rostit rugăciunile după obicei. "Astfel - încheie autorul povestirii -
chipul Maicii Domnului, luminat de candela care stătea aprinsă toată noaptea, a ţinut de urât bătrânei şi i-a dat
somn cu pace, până ce i s-au deschis ochii către lumea cealaltă, unde a văzut pe toţi ai ei, adormiţi de mult în
Domnul...
Am ales această ilustrare pentru că emoţiile noastre sfinte pe care le trăim când ne închinăm înaintea
icoanelor sunt asemănătoare, credem, cu ale bătrânei din poveste. Iată, bunăoară, icoana Adormirii Maicii
Domnului... Ne impresionează, desigur, imaginea ca atare: Maica Sfântă întinsă pe patul de prohodire, înconjurată
de apostolii înlăcrimaţi. Detaliul cel mai semnificativ, însă, îl reprezintă prezenţa lui Iisus, Fiul ei şi Mântuitorul
nostru, Care ţine în braţe un prunc... Ce reprezintă acest "prunc", nu-i greu de bănuit: este vorba de sufletul Maicii
Sale, pe care El, ca Fiu iubitor, dar şi ca Dumnezeu, îl ia în braţe pentru a-l înălţa la ceruri.
Vedem în acest gest nu numai un act firesc, pe deplin justificat în urma vieţuirii ei cucernice, ci şi un
semn de dumnezeiască restituire. Câtă vreme Iisus a fost prunc, ea a fost cea care L-a purtat în braţe şi, mai apoi,
L-a ţinut de mânuţă, spre a nu I se lovi picioarele de pietrele răspândite peste tot în Ţara Sfântă. Ea a fost cea care
L-a însoţit fără întrerupere în misiunea Sa de propovăduire. I-a fost alături, mamă iubitoare şi îndurerată, în clipele
dramatice ale patimilor, morţii şi îngropării, prin sufletul ei trecând sabia, după prorocia bătrânului Simeon. La
coborârea de pe cruce, L-a ţinut iarăşi în braţe, precum îi era drag să-L ţină când era prunc... (Ne amintim cu
admiraţie, în această clipă, de sculptorul italian Michelangelo, care a imortalizat genial acest moment, prin
cunoscuta Pietă, în care Maica Sfântă Îl ţine în braţe, cu o dragoste înduioşătoare, pe Fiul ei tocmai coborât de pe
cruce). Iar acum, la trecerea ei, numită inspirat adormire (nu moarte!), Fiul iubitor, în ipostasul Lui de Dumnezeu,
îi ţine la rându-I duios şi recunoscător sufletul în braţele Sale...
Trebuie să vedem, însă, în acest gest impresionant nu numai un act de firească recunoştinţă, ci şi o pildă
de pedagogie divină, dată pentru noi, oamenii. Asemeni Maicii Preacurate, care şi-a crescut Pruncul cu o dăruire
exemplară, sunt părinţii noştri creştini, tată şi mamă, care ne-au crescut cu responsabilitate şi jertfelnicie. Vine o
vreme, însă, când bătrâneţea şi bolile îi coboară pe părinţi la condiţia de "prunci" neputincioşi, depinzând de copii,
precum odinioară copiii de ei. Şi atunci se petrece un lucru asemănător celui sugerat de icoana de faţă: după cum
Iisus ţine în braţe pe Maica Sa pentru a-i purta sufletul în sălaşurile de odihnă, aşa copiii recunoscători îşi ajută
părinţii bolnavi şi bătrâni să treacă mai uşor peste suferinţe, pregătindu-i, mai apoi, pentru marea trecere în
veşnicie. Îi duc la doctor, sau cheamă doctorul acasă, le asigură cele necesare unei vieţuiri decente, dacă zac la pat
îi hrănesc, îi îmbracă, îi spală, ca pe nişte prunci, cheamă preotul pentru spovedanie şi cuminecare, au grijă să nu
moară singuri, fără lumânare aprinsă...
Iată, aşadar, câtă pedagogie creştină ne transmite icoana Adormirii Maicii Domnului! În acelaşi timp,
prezenţa lui Iisus lângă catafalcul ei este o dovadă incontestabilă a înaltei cinstiri de care Maica Sfântă se bucură în
evlavia drept-măritorilor creştini, evlavie exprimată, astfel, prin reprezentarea iconografică de faţă. Acest detaliu
este inspirat, de altfel, din Tradiţie. Iată, bunăoară, ce consemnează mineiul lunii august la sinaxarul din ziua de 15:
"Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să
cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea de pe pământ. Iar Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie
mare, şi cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul Său... Apoi şi-a gătit patul şi toate cele ce se cădea pentru
îngropăciune. După aceasta, luând Fecioara iertăciune de la toţi, s-a întins pe pat, a făcut rugăciune pentru întărirea
lumii şi paşnica ei petrecere. Şi aşa în mâinile Fiului şi Dumnezeului său şi-a dat sufletul..."
Atenţia deosebită pe care evlavia populară o acordă Maicii Preacurate exprimă, astfel, conştiinţa că ea este
de fapt Panaghia (în traducere, Preasfântă, Atotsfântă). Acest cuvânt liturgic a intrat în limbajul şi cultul
bisericesc în urma unei minuni a Maicii Domnului, consemnată, de asemenea, în Tradiţie (vezi de ex. cartea
Minunile Maicii Domnului): "După înălţarea Domnului la cer, apostolii, înainte de a pleca la propovăduire, erau
toţi dimpreună într-un gând. Iar când stăteau la prânz, lăsau un loc liber, puneau acolo o pernă, iar pe pernă puneau
o parte din pâinea de la masă, întru cinstea lui Hristos. La ridicarea mesei, ridicau şi acea părticică de pâine,
mulţumind şi zicând: "Slavă Ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". Apoi,
"Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne nouă!"... Iar când s-au adunat apostolii pe nori la îngroparea Precistei,
săvârşind ei şi rânduiala de mai sus, Maica Domnului s-a arătat în nor, cu o ceată de îngeri, zicându-le: "Bucuraţi-
vă, că eu sunt cu voi în toate zilele!" Iar apostolii, alături de cuvintele "Doamne Iisuse...", au strigat: "Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!" Această minune stă drept temei la slujba ce se face îndeosebi la
mănăstiri, la parastasele de 40 de zile, intitulată "Rânduiala ridicării Panaghiei pentru cei răposaţi", în care, la
veşnica pomenire se ridică şi o părticică de pâine, numită "panaghie", întru cinstirea Maicii Domnului, rostindu-se,
alături de alte rugăciuni, şi formula "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă".
*
Iată de ce, la praznicul Adormirii, apăsaţi de multe griji, ispite şi păcate, dar şi nădăjduindu-ne în
mijlocirea ei către tronul Preasfintei Treimi, strigăm şi noi precum odinioară apostolii: "Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu, ajută-ne nouă!" Amin.
VII. P A N E G I R I C E L A S F I N Ţ I
1. SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA, CEA MULT FOLOSITOARE

- cuvânt pentru cinstita ei pomenire (14 octombrie)-
Şi-n acest an, pelerinajul a sute de mii de credincioşi în ziua de 14 octombrie, veniţi la Iaşi să se închine
cinstitelor Moaşte ale Cuvioasei Parascheva, ne-a încredinţat că sfânta ei prezenţă pe pământ românesc a fost şi
este mult folositoare. Acest fapt l-a inspirat, de altfel, pe alcătuitorul Acatistului ei, care încheie fiecare icos cu
frumoasa expresie liturgică "Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!" Iar darul acesta, de mult-folositoare
celor care îi cer ajutorul în rugăciuni, l-a dobândit de la Dumnezeu printr-o mare vrednicie a vieţii, cu toate că ea a
petrecut puţini ani pe pământ (aproximativ 25). Puţini dar chibzuiţi! Căci istoria vieţii ei, pe care o întâlnim întâia
oară consemnată în Cazania Mitropolitului Varlaam al Moldovei (1643), ne spune că de copilă avea mare dragoste
faţă de cele sfinte, mergând cu mama ei, Sofia, la biserica satului lor, Epivata (azi Boğados, pe ţărmul de nord al
Mării Marmara, la vreo 30 km vest de Istanbul). La una din slujbe, pe când avea numai 10 ani, auzind cuvintele
Evangheliei "oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze!" (Marcu 8,
34), este pătrunsă la inimă, precum s-a întâmplat cu inimile ascultătorilor cuvântării Sfântului Apostol Petru în ziua
Cincizecimii (Fapte, 2, 37) şi care l-au întrebat apoi emoţionaţi "ce să facem?" "Ce să fac, se va fi întrebat şi
micuţa Parascheva, ca să-I urmez Domnului?" Răspunsul v-a fi venit tainic în sufletul ei delicat: "Alege calea
îngerească!", a călugăriei adică, ceea ce tânăra a şi făcut în anul în care părinţii ei au vrut s-o mărite. De acum ea
urmează un pelerinaj plin de încercări şi lipsuri, dar cu fericirea în suflet că a răspuns chemării Domnului, trecând
astfel prin Constantinopol, Calcedon, Heracleea Pontului, Ierusalim, pustiul Iordanului, iarăşi Constantinopol şi
revenind în sfârşit în Epivata, unde nu o va mai recunoaşte nimeni. Slăbită de postiri şi osteneli, trece la Domnul,
fiind îngropată ca o străină, fără ca cineva să ştie cine este. Dar Dumnezeu n-a voit să lase ascunsă o atât de
preţioasă comoară, bine ştiind că ea va fi mult folositoare celor care o vor cinsti. Printr-o minunată descoperire a
Domnului, descrisă pe larg în Vieţile Sfinţilor, Moaştele ei plăcut-mirositoare au fost oferite Bisericii, fiind purtate
de acum într-un altfel de pelerinaj, până când vor poposi definitiv în Ţara Moldovei, în anul 1641.
Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, că sălăşluieşte pe pământ românesc de mai bine de 350 de ani, timp în care
a mângâiat prin rugăciunile ei pe toţi cei care au îngenuncheat lângă sfânta ei raclă, ca de altfel pe toţi care au
chemat-o în ajutor. Sunt consemnate în cronici multele minuni săvârşite prin rugăciunile sfintei înaintea tronului
Prea Sfintei Treimi, Cuvioasa Parascheva fiind cea mai populară sfântă la români dintre sfinţii pomeniţi în
calendar. Nu este biserică în care să nu fie prezentă şi o icoană cu chipul ei luminos, icoană pe care o întâlnim, de
asemenea, aproape în toate casele credincioşilor, fiind cunoscută şi sub numele de Sfânta Vineri (căci paraschevi în
limba greacă înseamnă vineri). Este impresionant şi astăzi să vedem cu câtă încredere aleargă creştinii, de toate
vârstele şi profesiile, să-i sărute cinstitele Moaşte. Şi nu doar să-i ceară ajutor pentru multele nevoi, dramatice
uneori (boli incurabile, pierderea locului de muncă, sărăcie, dezbinări în familii etc.), ci mărturisindu-i şi dorinţa de
a-şi îndrepta viaţa, de a imita faptele ei de milostenie, de a dobândi răbdarea ei în suferinţe, curăţia ei, râvna ei de a
se ruga pentru alţii, dragostea ei nepărtinitoare ş.a. Pentru toate acestea suntem cu toţii mângâiaţi, având
simţământul că în situaţia dificilă materială şi spirituală prin care trecem noi, românii de astăzi, nu suntem totuşi
singuri...
Acest simţământ al ocrotirii sfinţilor l-au avut, de altfel, românii drept-credincioşi în toate timpurile.
Cuvioasa Parascheva a fost mângâiere mai întâi evlavioşilor creştini care cu multă dragoste şi cheltuială au adus la
noi cinstitele ei Moaşte, în vremurile grele prin care trecea Moldova începutului de veac al XVII-lea şi socotim un
act de pioasă recunoştinţă a ne aminti, astfel, de Vasile Lupu-domnitorul, de mitropolitul cărturar care i-a fost şi
bun sfetnic, Varlaam, alături de toţi drept-măritorii creştini din vremea aceea. A ne aminti, totodată, ce va fi
însemnat sfânta ei prezenţă pentru ortodocşii moldoveni în acel veac deosebit de tulbure. Moldova plătea tribut
greu turcilor, pentru a fi sprijinită în apărarea graniţelor, a dreptei credinţe şi a identităţii de neam. De jur împrejur,
vecinii râvneau cu toţii această ţărişoară: la nord polonii, la est şi sud tătarii şi cazacii, la vest ungurii... În ţară, ca
mai totdeauna, intrigi, trădări, comploturi... Vasile Lupu însuşi, domn plin de virtuţi, "om cu hirea înaltă", cum îl
descrie Miron Costin, era totuşi un temperamental, luând deseori hotărâri pripite. Aşa se face că poartă războaie şi
cu cine trebuia, şi cu cine nu trebuia (de pildă, cu Matei Basarab, domnul muntean, în faţa căruia pierde de două
ori, lăsând pe câmpul de bătălie zeci de oşteni morţi...) Nici în viaţa de familie n-a avut prea multă linişte.
Căsătorit mai întâi cu Tudosca, are trei copii: Ion (mort de tânăr), Maria (căsătorită după un calvin polon, pentru ca
ţara să aibă pace la nord) şi Ruxandra (de o frumuseţe rară, nevoită a se căsători cu hanul tătar Timuş, urât la faţă
dar viteaz în luptă, pentru a fi pace la est...). După moartea prematură a Tudoscăi, domnul se va recăsători cu
Ecaterina, o circasiană frumoasă adusă tocmai din Caucaz. Se vor naşte tot trei copii: Ştefăniţă (care va ajunge
domn pentru doi ani), Ioan şi Alexandru, morţi de timpuriu. Şase copii, dintre care trei morţi şi două fete date la
străini... Câte lacrimi şi nopţi nedormite ale părintelui-domn, grele chiar şi pentru caracterul lui aprig! A fost
temperamental şi într-un sens şi-n altul. În sensul bun, a dovedit o râvnă pentru cele sfinte, comparabilă doar cu a
lui Ştefan cel Mare. Nu e timp acum să-i pomenim toate înfăptuirile. De aceea amintim doar pe cele mai
însemnate: ctitorirea bisericii Trei Ierarhi, o perlă a arhitecturii universale şi aducerea moaştelor Sfintei Parascheva.
Şi nu doar simpla aducere, ci ocrotirea pe care domnul a oferit-o în schimb Patriarhiei de Constantinopol, plătindu-
i toate datoriile către turci. La fel a făcut şi pentru mânăstirile din muntele Athos, şi pentru cele de la Sfântul
Mormânt. Cronicarul notează: "Voi plăti, zicea Vasile, chiar dacă voi rămâne numai cu cămaşa!" De aceea,
Partenie, Patriarhul de Constantinopol care ne-a dăruit Moaştele Sfintei Parascheva, a scris despre el că "mila lui
se varsă din belşug peste toţi săracii, precum râul Nilului adapă toată ţara Egiptului".
Ne dăm seama acum, chiar şi din aceste puţine evocări, câtă mângâiere va fi avut Vasile, domnul atât de
încercat, atunci când îngenunchea smerit lângă racla Sfintei Parascheva. Şi o dată cu el, toată Ţara Moldovei...
Înţelegem şi noi mai bine, credem, câte binefaceri au primit şi primesc creştinii care-i cer ajutorul astăzi. Binefaceri
nu numai prin rugăciunile ei înaintea lui Dumnezeu, ci şi prin exemplul felului ei de a fi. Căci chipul ei senin şi
curat se proiectează pilduitor înaintea ochilor minţii noastre. Astfel, o vedem mai întâi ca pe o copilă cuminte şi
harnică în casa părintească, grijindu-se nu de cochetăria trupului ci de cea a sufletului. O vedem, după aceea,
smerită peregrină prin cetăţi şi pustiuri ca să-şi desăvârşească frumuseţea duhovnicească. Şi pe măsură ce
frumuseţea cea trecătoare a trupului se ofilea, înflorea cea a sufletului. La acest aspect trebuie să luăm cu toţii
aminte, dar cu deosebire tinerele fete şi chiar femeile mai vârstnice: frumuseţea fizică nu are nici o valoare fără cea
spirituală. Ba mai mult: acolo unde frumuseţea fizică este mai puţin prezentă, cea spirituală poate lumina chipul
femeii celei harnice, înţelepte, curate şi modeste, astfel că faţa ei poate fi întotdeauna frumoasă şi plăcută. Este,
sintetizând, frumuseţea care nu se ofileşte niciodată! Pe aceasta a avut-o Cuvioasa Parascheva, aleasă rugătoare şi
exemplu sfânt pentru noi. De aceea, pentru puterea rugăciunii ei de mijlocire, dar şi pentru exemplul minunat al
vieţii, o preţuim atât de mult, rostind şi noi o dată cu autorul inspirat al Acatistului: "Bucură-te, Paraschevo, mult
folositoare". Amin.
2. BUCURĂ-TE, IZVORÂTORULE DE MIR, MARE MUCENICE DIMITRIE!
- scurt panegiric pentru ziua de 26 octombrie -
Cuvintele din titlu reprezintă un fragment din Acatistul Sf. M. Mc. Dimitrie, care se rostesc la sfârşitul
fiecărui icos, sintetizând în chip minunat versurile de laudă alcătuite întru cinstirea acestui sfânt atât de popular.
Întrucât în calendarul nostru este pomenit şi Sf. Dimitrie cel Nou, Basarabov, este bine să facem de la început
cuvenita distincţie: Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a trăit în a doua jumătate a secolului al III-lea, în
cetatea Tesalonicului din Grecia, unde se găsesc şi cinstitele lui Moaşte, ziua de pomenire fiind 26 octombrie. Iar
Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Basarabov, a trăit cu aprox. 1000 de ani mai târziu, pe pământul Bulgariei de azi, fiind
pomenit la 27 octombrie, sfintele lui Moaşte aflându-se, din secolul al XVIII-lea, în catedrala patriarhală din
Bucureşti. Din considerente cronologice, în acest an consacrăm un mic panegiric pentru Sf. Dimitrie Izvorâtorul de
Mir, pentru care ne inspirăm cu precădere din versurile Acatistului, evocând câteva şi ţesând în jurul lor datele
biografice mai importante, o dată cu amintirea unor fapte minunate din pilduitoarea-i slujire:
- Bucură-te că din părinţi binecredincioşi ai răsărit (Icos 1). Dimitrie se naşte din părinţi aleşi: tatăl era
conducător al Provinciei Iliria, pe vremea lui Diocleţian şi a lui Maximian-Hercules, asociatul său, funcţie care-l
ţinuse departe de creştinism; mama, însă, era creştină, transmiţând fiului evlavia şi zestrea spirituală, ca o altă
Elenă (sfânta împărăteasă, mama Sf. Constantin cel Mare). Tatăl îl va instrui în arta militară, mama în vieţuirea
creştinească. Dimitrie, supus şi iubitor de părinţi, s-a dovedit ascultător faţă de amândoi: va îmbrăţişa cariera
militară, bucurându-se de aprecierea tuturor, inclusiv a împăratului, care-l va numi, la propunerea tatălui, general-
prefect peste Iliric; iar în tainiţele sufletului va fi un creştin exemplar, fapt care se va dovedi ulterior.
- Bucură-te că n-ai îngăduit a se huli credinţa cea dreaptă (Icos 3). Împăraţii sub care ostăşea erau
păgâni şi porunciseră crunte persecuţii pentru creştini. Aceste porunci pe linie administrativă veneau, însă, în
conflict cu simţămintele lui creştine, de aceea propovăduieşte pe Hristos pe faţă, zicând: “Cinstesc pe împăratul,
dar pe Hristos mai mult!” Această mărturisire i-a atras pierderea slujbei, totodată închisoarea.
- Bucură-te că temniţa ţie cămară luminoasă s-a arătat (Icos 4). Cu nădejdea tare în Hristos şi viaţa
veşnică, Dimitrie nu a deznădăjduit. Curajul său şi al atâtor alţi sfinţi martiri i-a întărit mai apoi pe toţi drept-
măritorii creştini, între care şi atâţia conaţionali ai noştri care au populat temniţele comuniste, mergând spre moarte
ca la nuntă. Exemplul lor extraordinar, manifestat mai ales prin programul de rugăciune şi întrajutorare, a
contaminat şi pe alţi condamnaţi, care înainte de a intra în închisoare nu erau creştini, preschimbând chinurile în
veselie duhovnicească. Acestora se potrivesc cuvintele rostuite pentru Sf. Dimitrie în Acatist: “Foc arzător având în
sufletul tău, fericite mucenice Dimitrie, pentru dragostea Celui dorit al tău, întru nimic socotind chinurile, întărit de
darul Lui, vesel ai intrat în temniţă, şezând ca într-o cămară luminoasă, rugându-te şi cântând psalmi...”
- Bucură-te că tânărul Nestor, reazem tare în Hristos şi în ale tale rugăciuni a avut (Icos 5). În
Tesalonic aveau loc, în acest timp, serbări, ospeţe şi lupte de arenă în cinstea împăratului. Un atlet vestit, Lie,
gladiator vandal păgân, era plătit să se lupte în arenă cu creştinii înfometaţi şi slăbiţi în închisoare, pe care îi arunca
nemilos de pe un pod pe o platformă de suliţe, spre amuzamentul cinic al spectatorilor. Nestor, un tânăr creştin
închis împreună cu Dimitrie, revoltat de acest masacru şi cunoscând puterea rugăciunii lui Dimitrie, îi cere
binecuvântarea să se lupte cu păgânul. Dimitrie îl binecuvântează: “Pe Lie vei birui, iar pe Hristos îl vei preaslăvi!”
Mâna lui Dumnezeu n-a întârziat să se arate: ca un alt David, care l-a doborât odinioară pe trufaşul Goliat (I Regi,
17), Nestor l-a aruncat pe Lie în suliţele soldaţilor...
- Bucură-te, că intrând ostaşii în temniţă, vesel te-au aflat stând la rugăciune (Icos 7). Auzind despre
doborârea lui Lie, împăratul, nefiind în stare să cugete la lucrarea Dumnezeului adevărat, a dat curs mâniei,
poruncind să-i taie capul lui Nestor. Aflând că Dimitrie l-a binecuvântat, a poruncit să fie şi el ucis: soldaţii, cu
toate că l-au găsit în rugăciune, senin şi blând, au împlinit păgâneasca poruncă, străpungându-l cu suliţa. Martirajul
lor n-a fost uitat de Biserică, primind fiecare zi de pomenire: Dimitrie, precum ştim, în 26 octombrie, Nestor în 27,
aceeaşi lună.
- Bucura-te vas de mir neîmpuţinat şi de boli vindecător (Icos). Prin rânduiala dumnezeiască, după un
oarecare timp, un boier binecredincios, Leontie, îmbolnăvindu-se greu, a poruncit să se facă săpături în locul unde i
s-a spus că a fost îngropat Sfântul Dimitrie şi, minune a lui Dumnezeu, a descoperit trupul neputrezit, care izvora
un mir frumos mirositor. Prin atingere de Sfintele Moaşte, Leontie s-a vindecat pe dată. După ce creştinii au
dobândit libertate, drept mulţumită Leontie a zidit o biserică în locul temniţei, aşezând la loc de cinste şi Moaştele
Mucenicului.
Astăzi aceste sfinte odoare împodobesc cetatea Salonicului din Grecia, cetate binecuvântată şi prin
prezenţa altor două Sfinte Relicve: ale Sf. Grigorie Palama şi ale Sf. Simeon Noul Teolog.
Copleşiţi de admiraţie faţă de pilduitoarea-i viaţă, rostim încă o dată refrenul-acatist: “Bucură-te,
Izvorâtorule de Mir, Mare Mucenice Dimitrie!” Amin.
3. SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL, SIMBOLURI ALE DREPTĂŢII ŞI IUBIRII
În fiecare an, ziua de 8 noiembrie este consacrată cinstirii celor doi mari arhangheli, Mihail şi Gavriil,
care s-au învrednicit să primească misiuni cu totul speciale din partea lui Dumnezeu. Dacă ştim, în general, că
îngerii sunt duhuri slujitoare, trimise de Dumnezeu pentru plinirea voii Lui, căci însăşi denumirea de "înger"
înseamnă "trimis", arhanghelii Mihail şi Gavriil (în traducere "arhangheli" înseamnă "primii între îngeri") au o
misiune mai înaltă, despre care vom încerca să vorbim în cele ce urmează.
Numele lor sunt foarte populare printre credincioşii noştri, fiind purtate de către mulţi dintre ei, fapt care
dovedeşte o preţuire deosebită. Trebuie să ne dăm seama, mai întâi, că nu întâmplător ei sunt pomeniţi împreună.
Fiecare, desigur, a avut o misiune aparte, personală, dar numai împreună slujirea lor are înţeles mântuitor pentru
noi. După ce vom analiza specificul slujirii fiecăruia, care este reprezentat în mare măsură chiar în icoanele lor,
potrivit mărturiilor din Scriptură şi din Tradiţie, vom încerca să dezlegăm apoi taina pomenirii lor comune.
Astfel, Arhanghelul Mihail apare în icoane sub chipul unui ostaş sever, în mâna dreaptă având o sabie de
foc, în stânga un cântar şi la picioare un diavol căzut, iar Arhanghelul Gavriil este zugrăvit sub chipul unui tânăr
plin de duioşie, cu o floare în mâna dreaptă (de obicei floare de crin), adresându-se respectuos Fecioarei Maria...
Iată, aşadar, două atitudini complet diferite, una războinică, cealaltă paşnică şi duioasă, singurele detalii
comune fiind aurele sfinţeniei şi aripile îngereşti. Nimic întâmplător, însă. Cercetând Scriptura şi Tradiţia aflăm,
astfel, că Arhanghelul Mihail a fost rânduit de Dumnezeu, alături de heruvimi, să păzească intrarea în Rai, cu o
sabie de foc, după căderea în păcat a protopărinţilor noştri; Apocalipsa îl înfăţişează, în cap. 12, ca pe un
conducător al oştilor îngereşti, care îl alungă din cer pe "balaurul cel mare", adică pe Diavolul; după Tradiţie,
Mihail a luat atitudine atunci când o parte din îngeri, în frunte cu Lucifer, s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu,
vrând să-i ia locul. "Mi-ha-Il? ", adică "Cine este ca Dumnezeu?" - a întrebat atunci arhanghelul, de aici trăgându-i-
se numele; în viziunile profetului Daniel, Mihail are misiunea de a-l ocroti şi de a purta de grijă poporului Israel,
(Daniel, 12,, 13, 21). Din aceste mărturii înţelegem, aşadar, că Mihail reprezintă dreptatea divină şi pedeapsa
păcatului, ca înger păzitor al poporului ales.
Arhanghelul Gavriil (în tâlcuire "Puterea mea este Dumnezeu"), este mesagerul mântuirii, anunţând
naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este, de fapt, îngerul Bunei-Vestiri, a
cărei bucurie este simbolizată de frumuseţea florii albe de crin, floare lăudată şi de Mântuitorul când spune: "Luaţi
seama la crinii câmpului... Nici Solomon în toată măreţia lui nu era îmbrăcat ca unul dintre aceştia..." (Matei, 6, 28-
29).
Aşadar, dacă Arhanghelul Mihail ne aduce aminte de păcat, dreptate şi moarte, Gavriil ne apropie mâna
întinsă a lui Dumnezeu, făcându-se vestitorul iubirii şi al mântuirii. Ei reprezintă, de fapt, cele două Testamente,
Vechi şi Nou, Mihail simbolizând Legea lui Moise, a dreptăţii, iar Gavriil Legea Harului, a iubirii evanghelice.
Dumnezeu însuşi aşa S-a revelat, potrivit înţelepciunii Sale: pe de o parte, ca Domn al dreptăţii, asprimii şi
judecăţii în Vechiul Testament, pe de alta al iubirii, îngăduinţei şi iertării, în Noul Testament.
Iar acum, iubiţi credincioşi, concluzia firească: cei doi arhangheli sunt pomeniţi împreună, pentru că
dreptatea şi iubirea trebuie să fie nedespărţite, căci numai aşezate la un loc, cele două Testamente fac Scriptura
întreagă! Dumnezeu însuşi este, deodată, şi drept şi bun. Greşim atunci când zicem: "Oricâte păcate am face,
Domnul ne iartă pentru că este bun...", uitând că El este şi drept. După cum greşim de asemenea când
deznădăjduim zicând: "Nu pot primi iertare, căci drept este să fiu condamnat", uitând că Dumnezeu este şi bun, nu
doar drept, şi că ne iartă dacă ne căim cu adevărat şi ne îndreptăm viaţa.
Sărbătoarea de astăzi, o dată cu prilejul de a-i cinsti după cuviinţă pe cei doi sfinţi arhangheli Mihail şi
Gavriil, reprezintă pentru noi şi o lecţie de înţelepciune. Aşa cum ei sunt împreună pomeniţi, dreptatea şi iubirea
laolaltă, trebuie şi noi să fim nu numai drepţi ci şi buni cu semenii noştri. Dreptatea fără bunătate creează relaţii
reci, de teamă şi suspiciune reciprocă. Bunătatea fără dreptate duce la relaţii artificiale, dulceage, nedurabile. Doar
împreună cele două virtuţi fac legături normale şi trainice, bazate pe încredere şi afecţiune reciprocă.
Numai cu amândouă la un loc se poate înainta firesc pe calea convieţuirii cu semenii noştri. Să ne imaginăm
că ne găsim într-o barcă şi pe una din vâsle scrie "dreptatea", iar pe cealaltă "iubirea". Dacă vom folosi numai una
dintre ele, barca se va roti în acelaşi loc, fără să înainteze. Numai atunci când sunt folosite amândouă, deodată, vom
înainta spre locul dorit... În acelaşi fel vedem şi lucrarea celor două virtuţi: împreună, spre buna convieţuire cu
semenii şi, în final, spre mântuirea sufletului.
Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, simboluri ale dreptăţii şi iubirii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru
noi să fim, precum voi sunteţi, drepţi şi iubitori întotdeauna. Amin.
4. CUVÂNT PENTRU SFÂNTUL IERARH NICOLAE
Puţini creştini cunosc amânunte privind viaţa şi slujirea lui, însă credem că toţi ştiu că el este “moşul” care
aduce daruri la copii, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, punându-le discret în ghetuţe sau bocanci... Că el este
sfântul blând şi bun care priveşte cu dragoste către toţi din icoana sa, icoană prezentă nu numai în biserică, ci şi în
casele creştinilor râvnitori. Pe bună dreptate poetul nostru Octavian Goga a imortalizat această imagine când a
spus, la finele poeziei Pace: “Blând zâmbeşte din icoană / Cuviosul Niculaie...”
De aceea, după ce vom face o mică schiţă biografică, vom arăta câteva din motivele pentru care Sfântul
Nicolae a rămas în tradiţia creştină ca moşul blând şi bun, aducător de daruri.
Se naşte în 270 în Patara Lichiei, în sud-vestul Turciei de azi, ca singurul copil al evlavioşilor Teofan şi
Nona. În creşterea sa creştină a beneficiat, alături de educaţia părinţilor, şi de îndrumările unui unchi distins,
Nicolae – episcop al locului, care, la momentul potrivit, îl va hirotoni preot. Vrednicia sa l-a făcut cunoscut tuturor.
În scurtă vreme va fi rânduit episcop în Mira Lichiei, calitate în care va participa şi la sinodul I ecumenic (Niceea,
325), înfruntându-l bărbăteşte pe ereticul Arie. Unele izvoare spun că, epuizând argumentele verbale, blândul
episcop Nicolae a fost nevoit să-i tragă şi o palmă încăpăţânatului Arie, gest care cu siguranţă îl va fi şocat pe
năstruşnicul adversar al dreptei credinţe. Din păcate nu l-a şi convins, însă, Arie rămânând în rătăcirea lui în
continuare...
Mai înainte de aceste evenimente, pe vremea persecutorilor împăraţi Diocleţian şi Maximian, Sfântul
Nicolae a luat atitudine fermă şi împotriva cultelor păgâne, fapt pentru care a fost închis, fiind eliberat doar o dată
cu venirea la tron a lui Constantin cel Mare. După o viaţă plină de vrednicii, a trecut în veşnicie la 6 decembrie
343, sfintele sale moaşte petrecând o vreme la Mira (până în sec. VIII), apoi la Bari - Italia, duse aici din cauza
năvălirii saracinilor (turci), iar din anul 1967, prin înţelegere frăţească între Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul
Atenagora, o parte din ele au fost readuse în Orient, la Constantinopol. Mâna dreaptă se găseşte acum la Biserica
Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, spre marea bucurie a slujitorilor de aici şi a credincioşilor care frecventează acest
Sfânt Lăcaş.
*
Iată acum câteva din faptele care, la numele bun de ierarh, i-au adăugat renumele de “Moş’ Nicolae,
aducător de daruri”:
 cronicile consemnează că încă de mic copil s-a învrednicit de darul facerii de minuni, de aceea el este
recunoscut şi ca “patron al copiilor”;
 pe vremea când era la Mira, cu autoritatea sa de episcop, a poruncit să se dărâme capiştea idolească a
Artemidei, zeiţa naturii şi a vânătorii, iar aurul rezultat de la “demolări” l-a transformat în ajutoare pentru copiii
orfani;
 în vremea unei secete cumplite, cumpără cu mari eforturi grâu tocmai din Italia, împărţindu-l apoi la
săracii înfometaţi;
 salvează onoarea unui tată văduv şi a celor trei fete ale sale, tată nevoiaş, care din cauza cumplitei sărăcii
era pe punctul de a-şi “vinde” fiicele unor bogaţi amatori de plăceri, spre a-şi putea asigura traiul zilnic, fără a
conştientiza, însă, că o fac spre a lor pierzare sufletească. Aflând de intenţia lui disperată, episcopul Nicolae aruncă
noaptea, de trei ori la rând, în casa lor câte o pungă de galbeni. N-a ţinut, iată, banii pentru sine, ci a împlinit
pilduitor cuvintele Mântuitorului: “Nu vă adunaţi comori pe pământ unde molia şi rugina le strică şi unde furii le
sapă şi le fură" (Matei 6, 19)... "Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc,
comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică..." (Luca, 12, 33). Astfel, tatăl şi
fiicele salvaţi fiind, şi aflând cine este binefăcătorul, se aruncă plângând la picioarele lui, mulţumindu-i şi
numindu-l “înger al cerului!”...
Cunoscându-i, aşadar, fie şi în linii mari, viaţa şi faptele minunate, să aducem slavă Lui Dumnezeu pentru
că l-a chemat pe ierarhul Nicolae între sfinţii Săi, iar pe copiii şi nepoţii noştri să-i îndemnăm întotdeauna ca, după
ce primesc daruri de la “Moşu” să vină la biserică să-i mulţumească, zicând o dată cu noi cei mari: “Sfinte
Nicolae, îţi mulţumim că nu ne-ai uitat nici în acest an! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin.”
5. PANEGIRIC PENTRU SFÂNTUL ARHIDIACON ŞTEFAN – ÎNTÂIUL MARTIR CREŞTIN.
Creştinismul întemeiat de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru Cel născut în peştera din Betleem, va primi în
sânul său, încă din zori, sute şi mii de suflete, atrase de mărturiile Sfinţilor Apostoli şi ucenicii lor, dar convinse
mai ales de puterea de jertfă a creştinilor martiri. Scriitorul apologet Tertulian (160-240) avea să consemneze, în
această privinţă, în lucrarea sa Apologetica: “Ori de câte ori suntem seceraţi de voi, persecutorii, ne facem şi mai
numeroşi; sămânţa este sângele creştinilor" (semen est sanguis christianorum). Iar cel care deschide şirul
martirilor este Sfântul Arhidiacon Ştefan, despre a cărui slujire şi martiriu citim pe larg în Faptele Apostolilor, la
cap. al 6-lea şi al 7-lea. Biserica nu l-a uitat şi i-a rânduit, iată, zi de luminoasă pomenire, tocmai la praznicul
Naşterii Domnului. De aceea îi aducem şi noi prinos de cucernică recunoştinţă, o dată cu întreaga creştinătate. Una
dintre cele mai frumoase evocări a sfintei sale mucenicii socotim a fi Acatistul, atât ca mijloc de cinstire, cât şi ca
formă de rugăciune. Mergând pe firul lui, vom alege câteva versuri, spre ilustrarea minunatei glăsuiri despre viaţa
şi mucenicia sa:
 Bucură-te, uşa mucenicilor...(Icos I). Într-adevăr, ca întâiul martir creştin, a deschis prin jertfa sa uşa
cetelor de mucenici, care vor împodobi cerul şi pământul cu exemplul dăruirii lor totale. Uşa Cea Mare este, de
fapt, Hristos, căci El a spus: “Eu sunt Uşa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui!”(Ioan, X, 9). Dar, urmând
lui Hristos, fiecare creştin poate fi o “uşă” de trecere a semenilor săi, spre împărăţia cerurilor;
 Bucură-te că Hristos te-a încununat frumos... (Icos I). Dragostea sa jertfelnică i-a adus, de fapt, prima
cunună de mucenic în istoria creştinismului. Chiar şi numele său consună, etimologic, în acest sens: stephanos (gr.)
= cunună, coroană. Asemenea lui toţi cei care-i vor urma exemplul vor primi cununa vieţii, precum inspirat scrie
Sfântul Apostol Iacov: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care
a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I, 12);
 Bucură-te că raza dumnezeirii ai văzut... (Icos 2), iar puţin mai încolo Bucură-te că acum vezi Sfânta
Treime... (Icos V). Iată, aşadar, răsplata celor vrednici: dacă pe pământ întrezăresc doar o rază din strălucirea
dumnezeirii, în ceruri văd chiar faţa Prea Sfintei Treimi!
 Bucură-te următorule al patimilor lui Hristos; Bucură-te că ai fost botezat ca El (Icos VI). Sub ploaia
de pietre a iudeilor nemintoşi, cu Ştefan s-au împlinit cuvintele Mântuitorului: “Nu este sluga mai mare decât
stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi va vor prigoni...” (Ioan XV, 20). Dacă Ştefan va fi zis smerit,
slugă nevrednică sunt..., şi noi de-a pururi să rostim, după învăţătura Mântuitorului, niciodată părându-ni-se ca am
făcut prea mult pentru aproapele: “Slugi nevrednice suntem, căci eram datori să facem ceea ce am făcut!” (Luca
XVII, 10);
 Bucură-te prietenul lui Dumnezeu cel curat... (Icos 8). Era curat pentru că nu s-a întinat cu ademenirile
hulitorilor iudei. S-a învrednicit a fi prietenul lui Dumnezeu, pentru că n-a ieşit de sub porunca şi ascultarea lui
Hristos, Care a spus: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan XV, 14); Ştefan, ca de
altfel toţi sfinţii, este prieten nu numai cu Dumnezeu, ci cu toţi creştinii care împlinesc poruncile dumnezeieşti.
Este un mare dar de la Dumnezeu prietenia sfinţilor! Într-o lume în care prietenia multora este interesată şi adesea
trădătoare, prietenia sfinţilor este statornică, curată şi lipsită de interese. Se ştie că avem “prieteni” mai ales atunci
când o ducem bine, când avem o funcţie, când suntem sănătoşi şi bogaţi. Dacă ne îmbolnăvim, pierdem funcţiile,
suntem săraci etc., mulţi dintre cei care mai’nainte s-ar fi jurat că ţin la noi, ne părăsesc. Ei bine, sfinţii sunt
prietenii noştri statornici, a căror ataşament îl simţim mai ales atunci când suntem bolnavi, săraci, marginalizaţi...
Pe de altă parte, legat de prietenie, în general, trebuie să ne întrebăm, totuşi, dacă nu cumva din
pricina noastră ne ocolesc mulţi dintre cei pe care i-am vrea apropiaţi... Răspunsul ni-l dau tot sfinţii: ei se bucură
de prietenia lui Dumnezeu pentru că sunt plăcuţi în comportament! Aşadar, de vrem să avem prieteni sinceri, să
avem conduita pe care au avut-o sfinţii.
 Bucură-te grabnicule ajutător al celor ce te cheamă... (Icos 12). Trebuie să reţinem, în sfârşit, că Sfântul
Arhidiacon Ştefan, nu este doar un mucenic prea-minunat, încununat în sălaşurile cereşti, ci şi un puternic rugător
înaintea tronului Prea Sfintei Treimi.
De aceea, glăsuim şi noi o dată cu alcătuitorul inspirat al Acatistului: “O, prea dulce mucenice al lui
Hristos Ştefane, primeşte aceste puţine cuvinte din gurile noastre cele de tină şi te roagă pentru noi,
nevrednicii, ca prin rugăciunile tale să ne mântuim de mânia lui Dumnezeu şi de ceasul cel înfricoşător al
judecăţii; ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!”
6. SFINŢII TREI IERARHI VASILE, GRIGORIE ŞI IOAN - MARI DASCĂLI AI OMENIRII
Bucură-te, treime de arhierei mult-lăudată!

(din Acatist)
În fiecare an, la 30 ianuarie, Biserica noastră face pomenire Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile cel Mare,
Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, care ocupă un loc de preţuire deosebită în evlavia creştinilor drept-măritori.
Fiecare sfânt ierarh are, de fapt, şi o zi separată de pomenire: Sf. Vasile la 1 ianuarie, Sf. Grigorie la 25 ianuarie şi
Sf. Ioan la 13 noiembrie. Cum se explică, atunci, această cinstire într-o zi comună? Pentru răspuns apelăm la
Proloage, o carte care cuprinde vieţile şi anumite învăţături ale sfinţilor ortodocşi, scrise într-o frumoasă şi
liturgică limbă românească, datorată şi ostenelii ultimei diortosiri săvârşite de regretatul părinte Benedict Ghiuş
(1904-1990): ”Pe vremea lui Alexios Comnenul, împăratul Bizanţului (1081-1118), erau creştini care-l socoteau pe
Vasile mai mare între cei Trei Ierarhi, ca unul care, ca nimeni altul, a unit cuvântul său cu fapta. Alţii, coborându-l
pe acesta şi pe Ioan, îl socoteau fruntaş pe Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru mulţimea cuvintelor
lui, cele dulci ca mierea, cât şi pentru puterea şi adâncimea gândului. Alţii, în sfârşit, dădeau întâietate lui Ioan, cel
cu gura de aur, mai meşter în cuvânt decât toţi şi îndemnător la aspră pocăinţă. Şi neînţelegerea ajunsese atât de
mare, încât creştinii se împărţiseră în cete, care se duşmăneau între ele... Dar sfinţii n-au răbdat o ruptură ca
aceasta. Drept aceea, s-au arătat ei în vedenie, mai întâi câte unul, apoi toţi trei laolaltă, unui episcop înţelept, care
păstorea în acea vreme în cetatea Evhaitelor, anume Ioan, grăindu-i aşa: După cum vezi, noi la Dumnezeu una
suntem şi nici o vrajbă nu avem. Fiecare dintre noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris
învăţături pentru mântuirea oamenilor. Precum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi
unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce
se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost
să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Uneşte-ne, dar, făcându-ne praznic într-o singură
zi... Şi, ascultând porunca, acest minunat bărbat al Bisericii, Ioan al Evhaitelor, a rânduit pomenirea lor laolaltă, la
30 ianuarie...”
Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, buna-rânduire a lui Dumnezeu, să-i cinstim în aceeaşi zi pe cei a căror viaţă
şi osteneală este mult asemănătoare: toţi trei s-au născut şi au crescut în familii deosebit de evlavioase, toţi au
studiat la şcoli înalte ale vremii, toţi s-au învrednicit să slujească Biserica în calitate de arhierei. În familii au
beneficiat mai ales de educaţia exemplară a mamelor: Emilia (Sf. Vasile), Nona (Sf. Grigorie) şi Antuza (Sf. Ioan),
care, cu o stăruinţă titanică, şi-au îndemnat fiii să nu se lase “furaţi” de ademenirile filosofice ale şcolilor păgâne, ci
să se întoarcă în sânul Bisericii pentru a o sluji, cu toate că unii profesori păgâni au fost recomandaţi chiar de ele
(de exemplu, Libaniu a fost ales de Antuza, pentru educaţia lui Ioan). Şi aşa s-a întâmplat. Cu toate că toţi trei au
învăţat la cei mai renumiţi dascăli şi filosofi ai vremii, ca Libaniu, Proheresiu, Himeriu, Andragaţiu etc., care ar fi
fost fericiţi să-i lase urmaşi la catedre, ei n-au părăsit nici o clipă Biserica, ci au pus în slujba ei tot ce acumulaseră
în şcolile cele înalte, încreştinând totodată mare parte din învăţăturile dobândite. Este semnificativă, în acest sens,
mărturisirea plină de regret a lui Libaniu din Antiohia, rostită pe patul de moarte. Întrebat pe cine ar dori să lase
urmaş la catedră, a spus: “Aş fi dorit să-l las pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creştinii...” Tot el, însă, aflând despre
virtuţile Antuzei, şi influenţa-i benefică asupra fiului a exclamat plin de admiraţie: “Ce femei extraordinare au
aceşti creştini!”. De altfel, în timpul studiilor la Atena, Vasile şi Grigorie, erau “porecliţi” creştini de către colegii
lor, care erau de alte religii, după cum mărturiseşte însuşi Grigorie: “Fiecare om are o poreclă, fie moştenită de la
părinţi, fie căpătată după faptele şi ocupaţia lui; pentru noi, lucrul şi numele cel mai de seamă era să fim şi să ne
numească ceilalţi creştini”.
Întorşi în patrie, cei trei a fost chemaţi şi rânduiţi în scurtă vreme în slujirea preoţească, iar apoi în cea
arhierească: Vasile la Cezareea Capadociei, Grigorie şi Ioan la Constantinopol. Cu regret notăm că spaţiul limitat al
cuvântului nostru nu îngăduie a vorbi pe larg despre faptele şi scrisul lor. Cei interesaţi le pot afla, însă, din bogăţia
de cărţi şi traduceri în româneşte, multe dintre ele apărute după anul jertfelnic 1989. Cu toate acestea, redăm pentru
fiecare măcar un scurt fragment din ceea ce au scris, pentru a ne forma o cât de mică imagine despre adânca lor
cugetare, totodată ca despre ei să vorbească şi ei înşişi. Sfântul Chiril al Alexandriei zice în acest sens: “Dacă nu
putem mânca toate fructele dint-o livadă bogată, oare nu vom gusta măcar câteva spre a ne astâmpăra foamea? Sau
dacă nu putem bea toată apa dintr-un izvor curat, nu vom lua atât cât sa ne potolim setea? Sau dacă nu putem privi
direct toată strălucirea soarelui, nu ne vom lăsa încălziţi măcar de o rază a lui?...” Aşa şi în cazul operelor Sfinţilor
Trei Ierarhi. Vom gusta măcar puţin acum, în nădejdea unei hrăniri ulterioare mai abundente. Iată, bunăoară, ce
spune Sf. Vasile despre dragoste: “Drept aceea, fraţilor, nimic să nu cinstiţi mai mult decât dragostea. Că
mult greşim, în toate zilele, în toate vremurile, ceasurile şi nopţile. Ce vom folosi, fiilor, măcar de am
dobândi toată lumea, iar mântuitoarea dragoste nu o vom avea? Şi ce ar folosi de ar avea cineva o masă
mare, ca să ospăteze împăraţi şi domni şi ar găti toate bunătăţile, iar bucatele nu ar avea sare? Oare ar
putea cineva să mănânce din masa aceea? Şi nu numai că a gătit toate acele bunătăţi în zadar, dar se va
simţi şi ruşinat faţă de cei chemaţi... Dragostea este sarea tuturor bunătăţilor! Ea şi pe Fiul lui Dumnezeu
din cer la noi L-a pogorât. Pentru dragoste împărăţia lui Dumnezeu s-a propovăduit. Prin ea pustietăţile s-
au prefăcut în nişte cetăţi, iar pescarii s-au înţelepţit. Ea munţii şi peşterile le-a umplut de cântări. Ea a
învăţat pe bărbaţi şi femei să umble pe calea cea strâmtă şi cu greutăţi...” (Cuvânt despre moarte, din
"Proloage")
Din scrisul Sf. Grigorie se cunosc, în general, Cuvântările teologice şi Tratatul despre preoţie, dar se ştie
mai puţin faptul că el a fost şi un teolog-poet, iar câteva din poeziile sale au fost traduse şi în româneşte.
Reproducem câteva versuri, în traducerea regretatului părinte profesor Ene Branişte:
“Mai bine înalţă-te spre Dumnezeu, decât să vorbeşti despre El / Căci cuvântul se poate împotrivi
altui cuvânt, dar vieţii cine se va împotrivi?
Sau nu te face învăţător, sau învaţă pe alţii prin purtarea ta / Ca nu cumva ce iei într-o mână să
arunci cu cealaltă!
Va fi mai puţină nevoie să predici, dacă tu însuţi faci ceea ce se cuvine / După cum zugravul învaţă
pe alţii mai mult prin chipuri.
Mai bună este fapta fără vorbă, decât vorba fără faptă / Căci nimeni nu s-a înălţat vreodată decât
prin viaţa sa / Şi mulţi au izbutit şi fără vorba cea frumos grăitoare / Căci harul nu este al celor ce vorbesc
bine, ci al celor ce vieţuiesc frumos!/ Iar darul cel mai de preţ pentru Dumnezeu este purtarea...
Nu te înflăcăra prea tare, ci stăruie în ceea ce eşti hotărât / Căci mai frumos este să sporeşti în bine,
decât să te abaţi de la el;
De aceea socotim oameni de nimic nu pe cei de jos, ci pe cei ce, năzuind spre înălţime, cad cu
zgomot: o scânteie cât de mică face flacără mare!”
Iar din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, socotim potrivit a reda un fragment din Tratatul despre preoţie
cu referire la sublimitatea Sfintei Liturghii şi la înălţimea duhovnicească a slujirii preoţeşti: “...Am auzit odată pe
cineva povestind că un bătrân, bărbat minunat, care avea adesea descoperiri, i-a spus că a fost învrednicit
de o vedenie ca aceasta: în timpul săvârşirii sfintei jertfe a văzut dintr-o dată, atât cât i-a fost cu putinţă,
mulţime de îngeri, îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, stând în jurul altarului cu ochii plecaţi în jos, aşa
cum stau soldaţii când împăratul este de faţă. Şi eu o cred. Un altul mi-a spus – n-o aflase de la altul, ci el
însuşi fusese învrednicit să vadă şi să audă - că dacă cei care pleacă de pe lumea aceasta s-au împărtăşit cu
Sfintele Taine cu conştiinţa curată, când îşi dau sufletul, sunt însoţiţi de aici de îngeri, din pricina Sfintei
Împărtăşanii pe care au luat-o...”
După cum lesne se poate observa, chiar şi numai din aceste mici fragmente, se simte o mare asemănare a
celor trei sfinţi în privinţa profundei cugetări, a talentului scriitoricesc şi a înaltei conştiinţe şi responsabilităţi
creştine, deşi fiecare dintre ei s-a remarcat ca personalitate distinctă, cu accentuate predispoziţii individuale în
gândire şi acţiune. De aceea s-a zis, pe bună dreptate, că Sf. Vasile, ca bun organizator sub aspect administrativ
este braţul care lucrează, Sf. Grigorie, pentru fineţea observaţiilor teologice, capul care cugetă, iar Sf. Ioan, ca
iscusit şi fascinant vorbitor, gura care vorbeşte...
După aceste exemplificări şi scurte reconstituiri ale imaginii celor Trei Sfinţi Părinţi, exclamăm plini de
admiraţie, o dată cu Psalmistul: “Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!" (Psalm 67, 36). Căci după cum în
curţile şi palatele nobililor din vechime, cât şi în locuinţele puternicilor zilei din vremea noastră se afla nişte
saloane numite “galeriile străbunilor”, pe ale căror pereţi sunt atârnate portretele străbunilor, părinţilor şi altor
membri decedaţi ai familiilor lor, tot aşa şi în curţile cereşti se află lăcaşuri în care stau adunate sufletele aleşilor
lui Dumnezeu, sfinţii, care sunt ca nişte străbuni ai noştri prea cinstiţi. Şi după cum membrii unei familii nobiliare
se mândresc în faţa copiilor şi a musafirilor cu portretele înaintaşilor, dându-i exemple de virtuţi, tot aşa noi,
creştinii, trebuie să ne mândrim cu sfinţii noştri, prezenţi în memoria Bisericii şi reprezentaţi în icoane,
preamărindu-le faptele, urmându-le exemplul şi rugându-ne lor pentru sfântă mijlocire în faţa tronului Prea Sfintei
Treimi.
Fericiţi că avem de la Dumnezeu astfel de sfinţi străbuni, socotim potrivit a încheia cuvântul nostru cu un
fragment liturgic, desprins din Acatistul dedicat lor pentru ziua de astăzi: “Pe apărătorii şi luminătorii Bisericii
creştineşti, pe învăţătorii cei mari şi înfrânătorii zâzaniilor diavoleşti, pe surpătorii eresurilor, pe stâlpii cei
neclintiţi ai Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor şi întocmai cu apostolii, şi ai lumii învăţători, pe
marele Vasilie cel cu dumnezeiască minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; şi pe Ioan luminătorul a toată
lumea, să-i lăudăm credincioşii din toată inima şi să le cântăm: bucură-te, treime de arhierei mult-lăudată!”
Amin.
7. PANEGIRIC PENTRU SFÂNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE
În anul mântuirii 1500, voievodul Ştefan Cel Mare şi Sfânt a trimis un steag al Moldovei la mânăstirea
Zografu din muntele Athos, care poartă pe el chipul Sfântului Gheorghe omorând balaurul, însemnele stemei
moldave şi următoarea inscripţie-rugăciune: "O, luptătorule şi biruitorule mare Gheorghe, în nevoi şi nenorociri
grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăciune a
smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el
neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în
veci. Amin. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43-lea an al Domniei sale".
Această faptă şi rugăciune a domnului Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt, este una din dovezile preţuirii de
care se bucură la noi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a cărui pomenire o săvârşim astăzi, el fiind, de fapt, foarte
popular în rândurile creştinilor ortodocşi. Avem, însă şi alte dovezi ale cinstirii: numele lui s-a dat unor localităţi de
la noi (localităţi ca Sfântul Gheorghe, Sângeorz etc.); multe biserici şi mânăstiri l-au ales ca hram; mulţi creştini şi
creştine îi poartă numele (în traducere numele "gheorgheos" înseamnă lucrător de pământ, agricultor, cu înţelesul
creştin şi de lucrător în ogorul Domnului).
Să ne amintim acum viaţa sa pământească şi câteva dintre motivele pentru care Biserica i-a dat zi de
pomenire. Se trăgea dintr-o familie de ofiţeri romani care locuiau în Capadocia, fiind din pruncie crescut în frica de
Dumnezeu şi dragoste faţă de aproapele. Va urma cariera militară a tatălui şi, în scurtă vreme - prin ascultare,
disciplină şi hărnicie - va primi gradul de general. În anul 303, însă, împăratul Diocleţian (284-305) a declanşat un
val uriaş de persecuţii împotriva creştinilor. Multe biserici erau distruse, preoţii şi creştinii fiind ucişi în masă, prin
groaznice chinuri. Bisericilor li se dădea foc, uneori cu creştinii aflaţi înăuntru, aşa cum s-a întâmplat în Frigia, de
pildă. Din această pricină, creştinii au fost nevoiţi să-şi facă mici bisericuţe sub pământ. Persecutorii au dat de
veste, însă, şi se cunosc cazuri când gurile de intrare în aceste biserici-catacombe au fost astupate cu nisip, creştinii
murind asfixiaţi... Acestea şi altele asemenea l-au determinat pe tânărul general Gheorghe să ia atitudine împotriva
persecutorilor, mărturisind chiar în faţa împăratului că este creştin. Din acel moment pentru el a început drumul
martirajului, amintindu-şi de cuvintele Mântuitorului: "Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni..."
(Ioan 15, 20). Mai întâi împăratul şi cei din preajmă-i au încercat să-l abată de la dreapta-credinţă prin făgăduinţe,
onoruri, ademeneli ş. a. El a rămas neclintit, însă, amintindu-şi de un alt cuvânt al Mântuitorului: "Ce-i foloseşte
omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul
său?" (Marcu, 8, 36-37).
Văzându-l aşadar neînduplecat, persecutorii şi-au pus în lucru mijloacele cele mai sălbatice spre a-l sili să
se lepede de Hristos, trecându-l prin toate vămile muceniciei: loviri cu suliţa, bătăi în tălpi, lespezi de piatră pe
piept, chinul la roată, încălţăminte cu cuie, bătaie cu vine de bou etc. Pe toate le-a îndurat cu o tărie ce i-a
impresionat chiar şi pe prigonitori. Mai mult, însăşi împărăteasa Alexandra, impresionată de credinţa puternică a
Sfântului, a cerut să fie botezată, spre uimirea tuturor.
Împăratul, însă, incapabil să se ridice la înţelegerea dreaptă a situaţiei, lăsându-se pradă furiei diabolice, a
poruncit ca amândurora să li se taie capetele. Pe drumul spre locul de execuţie, Alexandra împărăteasa a murit de
spaimă. Biserica n-a uitat-o, însă. şi i-a dat zi de pomenire, ca muceniţă, 21 aprilie a fiecărui an. Iar Sfântului
Gheorghe i s-a tăiat capul în ziua de 23 aprilie 303.
Pentru viaţa-i exemplară şi mărturisirea credinţei până la jertfă, Sfântul Mucenic Gheorghe a dobândit un
loc ales de mijlocitor şi rugător înaintea Prea Sfintei Treimi. În aceeaşi măsură şi de mare făcător de minuni,
descrise în cărţile ce cuprind vieţile şi faptele sfinţilor. Dintre acestea, socotim potrivit a o înfăţişa pe cea în care se
descrie omorârea balaurului, mai ales pentru faptul că cele mai multe icoane aşa îl prezintă pe sfântul mucenic:
ostaş, călare, omorând cu suliţa un balaur înfricoşător.
Minunea a avut loc în părţile Siro-Feniciei, lângă cetatea Beirutului, nu departe de munţii Libanului. Aici
era în acea vreme un iezer adânc, în care sălăşluiau felurite lighioane, între care şi un balaur ucigaş, care pierdea pe
cei care se apropiau de mal, făcând jale şi plângere multă în cetate. Locuitorii erau, de fapt, închinători la idoli,
precum era şi mai-marele cetăţii. Au făcut, deci, sfat cum să scape de urgia abătută asupră-le şi în neştiinţa lor au
zis: "Ne vom ruga zeilor şi vom face ceea ce ne vor descoperi!" Şi sau rugat zeilor (în fapt diavolilor!) şi au primit
acest sfat: de nu vor să piară toţi, să dea în fiecare zi, la rând şi cu sorţi, fiecare pe copiii lor, spre mâncare acelui
balaur... Aşa au făcut, apoi, iar într-o anumită zi sorţul a căzut chiar asupra fiicei dregătorului. Prin lucrarea lui
Dumnezeu, însă, cu puţin timp înainte ca fecioara nevinovată să fie sfâşiată de fiara cea înfricoşătoare, Sfântul
Gheorghe s-a arătat ca un ostaş viteaz, călare şi cu suliţa în mână, iar în clipa în care balaurul se pregătea să ucidă,
sfântul s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, lovind apoi puternic cu suliţa drept în gâtlejul balaurului, în timp ce
calul îl călca în picioare. Aşa a fost izbăvită copila, iar o dată cu ea cetatea, ai cărei locuitori s-au botezat pe dată,
ca la 25.000, afară de femei şi copii. Această minune are, dincolo de faptele în sine, o semnificaţie aparte:
omorârea balaurului răutăţii, al meşteşugirilor diavoleşti, prin puterea Crucii şi a credinţei în Hristos Cel
răstignit şi înviat.
Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, spre a fi - precum tu ai fost - biruitori
asupra ispitelor şi ale oricăror lucrări diavoleşti, ca să aducem cu tărie slavă Prea Sfintei Treimi, Tatălui şi Fiului
şi Sfântului Duh. Amin.
8. PANEGIRIC LA SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI MAMA SA ELENA
“Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului
Domnului bine ţi-a descoperit, cu care întrarmându-te pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce
plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne, împreună cu buna ta maică,
Elena împărăteasa, ajutor celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţi ai creştinilor! “
Cuvintele pe care le-aţi auzit alcătuiesc primul condac din Acatistul Sfinţilor Împăraţi pe care noi îi
cinstim astăzi, alături de întreaga creştinătate drept-măritoare. Întrucât vă este cunoscută, în general, viaţa şi
exemplara lor osteneală, ne-am gândit să evocăm doar câteva dintre cele mai semnificative fapte, mergând pe firul
Acatistului, pe care, dacă nu l-aţi citit până acum, vă îndemnăm să-l citiţi, atât ca zăbavă de rugăciune, cât şi ca
semn de cinstire şi preţuire pentru sfinţii pomeniţi. Căci Acatistul, minunată împletire de cântări şi rostiri liturgice,
rânduite în condace şi icoase, exprimă într-o formă poetică, plină de evlavioasă simţire, faptele pentru care Biserica
le-a rânduit zi specială de pomenire, în fiecare an. Alegem, aşadar, câteva fragmente, pe care le vom explica pe
scurt, mai ales din punct de vedere istoric, utilizând cu precădere scrierea episcopului Eusebiu de Cezareea,
vieţuitor şi el în sec. al IV-lea, Viaţa lui Constantin cel Mare (P.S.B., vol. 14, trad. R. Alexandrescu, Bucureşti,
1991, p. 63-188):
- Bucură-te, al creştinilor numit de noi tată... D-voastră ştiţi că până la anul 313, când împăratul
Constantin a dat un edict de libertate, creştinii au fost crunt persecutaţi de împăraţii păgâni, fiind nevoiţi de multe
ori să se ascundă sub pământ, în catacombe, pentru a se putea ruga. Uneori erau descoperiţi şi acolo, iar
persecutorii, în neomenia lor, astupau gurile de intrare cu nisip, creştinii murind asfixiaţi. Alteori erau arşi de vii
prin incendierea bisericuţelor în care participau la Sfânta Liturghie... Vă amintiţi, de asemenea, că persecutorii
foloseau cele mai diabolice chinuri pentru a-i înspăimânta: erau unşi cu smoală, puşi pe stâlpi, li se dădea foc ,
arzând ca nişte torţe, spre a lumina calea pe unde aveau să treacă ei, puternicii zilei; alteori creştinii erau îmbrăcaţi,
în bătaie de joc, cu piei de oaie şi azvârliţi în arene unde se dădea drumul fiarelor spre a-i sfâşia... Şi multe alte
asemenea îngrozitoare forme de persecuţie. De aceea, pe bună dreptate, când au primit libertate, când li s-a dat voie
să-şi construiască Biserici, cu ajutor chiar de la împăratul Constantin, creştinii au văzut în el un TATĂ, aşa cum
frumos glăsuieşte Acatistul.
-Bucură-te că pe Maxenţiu, prin puterea cinstitei cruci l-ai biruit...
Cine nu cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu prin care împăratul Constantin a biruit pe Maxenţiu, cel care la
Roma trăia în desfrânări, ocupându-se cu vrăjitoria şi sărăcindu-şi supuşii până la înfometare? Neputând suferi
barbariile acestui nemernic, Constantin s-a rugat Domnului să-l ajute a-l birui. Mai departe îl lăsăm pe Eusebiu de
Cezareea să vorbească: “Şi cum şedea împăratul înălţând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără
seamăn de la Dumnezeu; cărui semn - dacă l-am fi aflat din gura altcuiva - poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i
dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul ne-a dăstăinuit nouă, cu puterea jurământului, cine, mă întreb, s-ar
mai îndoi?... Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, văzuse cu ochii săi chiar pe cer,
străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi, o dată cu ea,
putuse desluşi cuvintele: “En tu to nika" (“întru acesta vei învinge”!)...”
- Bucură-te, că singur Domnul Iisus în vis ţie s-a arătat..., cuvinte pentru care acelaşi Eusebiu are
următoarea explicaţie: “Această arătare (de pe cer, n.n.) îl descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot
cugetând la ea şi adâncindu-se el în gânduri, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut
mai’nainte pe cer...” Urmarea se cunoaşte: împăratul a poruncit să fie cusut semnul sfintei cruci pe steaguri şi pe
hainele ostaşilor, biruindu-l pe Maxenţiu şi intrând triumfal în Roma unde, zice Eusebiu “a înălţat chiar în inima
oraşului un monument triumfal... Iar în mâna propriei statui a poruncit să se aşeze o lance lungă în chipul crucii, iar
pe soclu să se sape următoarea inscripţie, cu litere latine: “Prin acest semn mântuitor - adevărata dovadă a
bărbăţiei- am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi, izbăvindu-vă, am redat atât
senatului cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de odinioară”.
- Bucură-te, că soborul cel dintâi al celor 318 sfinţi părinţi cu porunca ta în Niceea s-au adunat...,
cuvinte care amintesc de Sinodul I ecumenic, din anul 325, la care a fost condamnat Arie ereticul, iar Iisus Hristos
a fost mărturisit ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, alcătuindu-se prima parte a Crezului, aşa cum îl rostim şi
noi, la fiecare Sfânta Liturghie.
- Bucură-te, că întocmai cu apostolii, de la Dumnezeu eşti cinstit..., mărturisire prin care Biserica
recunoaşte înălţimea faptelor sfântului împărat, socotit -pe bună dreptate- în şirul apostolilor.
Acatistul conţine cântări şi laude şi pentru sfânta sa maică, evlavioasa Elena, cea care a avut o mare
înrâurire asupra fiului ei, dar şi asupra multor păgâni care, căutând la exemplul ei minunat, au îmbrăţişat
creştinismul, precum glăsuieşte un vers din Icosul al 3-lea: Bucură-te că păgânii, căutând la tine, creştini s-au
făcut... Transcriem, mai departe, alte câteva versuri din Acatist, însoţindu-le cu mici explicaţii:
-Bucură-te că-n Ierusalim optsprezece Biserici ai zidit.., vers care aminteşte de călătoria împărătesei la
locurile sfinte, de faptul că a făcut săpături pe Golgota descoperind, în anul 327, Sfânta Cruce pe care a fost
răstignit Domnul, că pe acel loc a zidit o frumoasă Biserică, alături de alte 17 în Ţara sfântă...
-Bucură-te că întotdeauna pe săraci i-ai miluit... Evlavia împărătesei era pururi însoţită de acte de
milostenie, precum ne încredinţează istoricul Eusebiu: “Cel mai mult îşi arăta dărnicia înaintea săracilor celor goi
şi neajutoraţi: faţă de către unii, cu daruri de bani; altora împărţindu-le cu prisosinţă veşminte ca să-şi acopere
trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare; a slobozit de prigoană pe mulţi asupriţi; în sfârşit, câte unora le-a
trimis vorbă să se întoarcă din surghiun... Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară,
înveşmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu
prin tot soiul de fapte bine-plăcute Lui”.
Iubiţi credincioşi, Aceste evocări din Acatist, completate cu mărturiile istorice pe care le-aţi auzit,
sunt doar frânturi din multele fapte pe care sfinţii cinstiţi de noi astăzi le-au săvârşit, fapte înscrise cu litere mari în
cartea de aur a creştinismului. Ştiţi prea bine că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt foarte iubiţi şi de neamul
nostru românesc, una din dovezi fiind marea răspândire a numelui lor, nume cu prea-frumoasă semnificaţie. Astfel,
Constantin are la bază adjectivul “constans” = constant, ferm, statornic, iar Elena din gr. eleni = torţă, făclie,
strălucirea soarelui (vezi Tatiana Petrache, Dicţionar enciclopedic al numelor de Botez, “Anastasia”, Bucureşti,
1998). Vă îndemnăm încă o dată să vă faceţi timp, chiar astăzi, spre a citi în întregime Acatistul sfinţilor pomeniţi,
spre a va îndulci de frumuseţea duhovnicească a cuvintelor ce-l alcătuiesc, o dată cu împrospătarea în memorie a
faptelor strălucite descrise în versurile lui. Acatistul se încheie cu o rugăciune pe care o socotim acum întru-totul
potrivită să încheie smeritul nostru panegiric: “Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei ce sunteţi mai cinstiţi
decât toţi împăraţii, aleşii lui Dumnezeu, căzând înaintea voastră cu lacrimi vă rugăm: Daţi-ne mângâiere şi
nouă celor ce suntem în necazuri; voi sunteţi mijlocitori înaintea Sfintei Treimi şi puteţi să ne ajutaţi nouă.
Auziţi-ne şi pe noi acum, alungaţi de la noi necazurile şi nevoile ce vin asupră-ne în această vremelnică viaţă
şi vindecaţi neputinţele noastre, tămăduiţi bolile noastre, potoliţi răutatea noastră, izgoniţi pe vrăjmaşii
noştri văzuţi şi nevăzuţi. Daţi-ne nouă ca în pace şi linişte să trăim; ajutaţi-ne cu sfintele voastre rugăciuni.
Pentru mântuirea sufletelor noastre faceţi milă cu noi acum, când cu frică şi cu umilinţă grăim către voi aşa:
Bucuraţi-vă, părinţi a creştinilor “. Amin.
9. ÎMBRĂŢIŞAREA SFINŢILOR APOSTOLI
- panegiric pentru 29 iunie -
Petre, mai-vârstnicul măriţilor apostoli, piatra credinţei, şi Pavele minunate, ritorule al sfintelor biserici
şi luminătorule, stând înaintea dumnezeiescului scaun, rugaţi-vă lui Hristos pentru noi... (din cântările
Vecerniei)
Există în bisericile greceşti o icoană mai puţin cunoscută de noi, românii, ce are ca titlu O ajspasmo;" tw`n
ajposto/lwn Pe/trou kai; Pau/lou (Îmbrăţişarea apostolilor Petru şi Pavel), înfăţişându-ni-se o imagine inedită în
care cei doi sfinţi apostoli apar reprezentaţi într-o duioasă şi frăţească sărutare a păcii, cu obrajii lipiţi şi cu braţele
strângându-se unul pe altul. Îmbrăţişarea lor nu este doar expresia aceleiaşi slujiri apostolice, încheiate prin
martirajul îndurat în aceiaşi zi, acelaşi an şi în aceiaşi cetate (29 iunie, 67, Roma), nici doar legitimarea iconică a
zilei comune de pomenire, ci şi un minunat exemplu al împăcării şi frăţietăţii. Credem că la baza acestei
reprezentări stă un episod petrecut în Antiohia, localitate în care cei doi au propovăduit cu râvnă apostolică.
Spunem exemplu al împăcării şi frăţietăţii pentru că ei, în slujirea lor aprinsă pentru Domnul, pentru
aceeaşi cauză dumnezeiască, dar înţeleasă diferit, potrivit firii lor diferite, au avut la scurtă vreme după Sinodul
Apostolic din Ierusalim (anul 50) o confruntare vehementă. Pare un lucru incredibil: Cum? Doi sfinţi apostoli,
purtători ai mesajului evanghelic de iubire şi pace, să aibă divergenţe, să ajungă la dispute publice care să
smintească pe cei de faţă, poate mai slabi în credinţă? Pare de necrezut. Şi, totuşi, s-a întâmplat... Să nu ne mirăm,
însă, peste măsură. După ce vom analiza datele problemei vom constata că a fost vorba de o firească manifestare
umană, deodată cu adeverirea că ei, chiar dacă au trăit în sfinţenie încă pe pământ fiind, n-au încetat să fie oameni
până în ultima clipă a vieţii lor. La sfârşit vom reţine, însă, că deşi s-au înfruntat, n-au rămas neîmpăcaţi, ci au
depăşit litigiul, în duh evanghelic. Iar icoana de care am vorbit mai sus reprezintă cum nu se poate mai bine acest
moment, ca binecuvântat şi sfânt început al iubirii şi frăţietăţii veşnice. Vom reţine, de asemenea, că este vorba de
un exemplu grăitor pentru noi toţi, simpli credincioşi, preoţi sau ierarhi, indiferent de confesiune. Căci dincolo de
inerentele, omeneştile, neplăcutele şi de multe ori inevitabilele dispute, suntem chemaţi la pace, iubire şi iertare.
Am ales acum să vorbim despre acest episod din viaţa Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pomeniţi astăzi,
pe de o parte considerând că este mai puţin cunoscut, pe de alta pentru a observa încă o dată că oamenii pot trece
peste orice neînţelegere, atunci când există bună-credinţă şi conştiinţă a responsabilităţii creştine.
Ce s-a întâmplat, de fapt? După Pogorârea Sf. Duh, când a luat fiinţă Biserica, numărul creştinilor sporea cu
fiecare zi, îmbrăcând haina creştină atât iudeii, adepţi ai legii mozaice, cât şi păgânii de felurite credinţe. Unii
dintre iudei priveau, însă, primirea păgânilor la creştinism cu oarecare rezervă, ba chiar cu invidie, socotind că
Mesia Cel prezis de prooroci le aparţine în exclusivitate. Dar Sfinţii Apostoli, cu tact şi răbdare, au combătut
această atitudine şi, peste tot pe unde au propovăduit, au botezat pe toţi cei doritori, evident după cercetarea şi
pregătirea duhovnicească prealabilă. Însă, aceeaşi grupare de iudei potrivnici, părându-li-se că poarta
creştinismului este prea larg deschisă pentru păgâni, le-au cerut împlinirea unei condiţii: înainte de a fi botezaţi, să
fie tăiaţi împrejur (circumcişi), iar după botez să respecte întru-totul şi legea mozaică, alături de normele creştine.
Această cerinţă împovărătoare, care a generat mari nemulţumiri şi dispute, s-a manifestat mai ales în Antiohia
Siriei, unde predica în acest timp Sf. Apostol Pavel, însoţit de Barnaba. Constatând tulburarea produsă, cei doi
merg la Ierusalim pentru a supune chestiunea celorlalţi Apostoli. Aşa se face că la anul 50 a fost convocat în
Ierusalim sinodul cunoscut sub numele de apostolic, prezidat de Iacov, episcopul acestei cetăţi, în fruntea celor cu
greutate în cuvânt aflându-se şi Apostolul Petru, ca mai vârstnic. Marele eveniment este relatat în Faptele Sfinţilor
Apostoli, cap. al XV-lea. Toţi cei prezenţi au hotărât că nu trebuie să fie pusă povară pe vieţile creştinilor proveniţi
dintre păgâni, aşadar legea mozaică nu mai este obligatorie, dar că trebuie să se ferească de lucruri care contravin
Sfintei Evanghelii. S-a întocmit, astfel, o scrisoare, destinată în special comunităţii din Antiohia, dar nu numai. Iată
un crâmpei din acest document: "Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară
de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de animale sugrumate şi de desfrâu, de
care păzindu-vă bine veţi face. Fiţi sănătoşi!" (Fapte, XV, 28-29). Documentul, cu caracter de lege, a fost trimis în
Antiohia, încercâdu-se, astfel, a se limpezi lucrurile. Numai că la scurtă vreme s-a petrecut incidentul care va
genera, de fapt, confruntarea dintre cei doi mari Apostoli. Petru, ducându-se în Antiohia, constată că creştinii
proveniţi dintre iudei se feresc să mănânce la mesele celor proveniţi dintre păgâni, contrar duhului frăţesc sugerat
de Sinodul din Ierusalim. Dar, în locul unei atitudini ferme, prin care să pună lucrurile la punct, aşa cum ar fi
trebuit să procedeze potrivit statutului său de Apostol-Verhovnic, Petru nu numai că a tăcut, dar lua şi el masa
numai cu creştinii iudaizanţi. Că a fost vorba de frică sau slăbiciune, ori amândouă la un loc, Dumnezeu ştie. Se
poate, însă, că omul-Petru, care s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, mai avea unele slăbiciuni şi inconsecvenţe,
cu toate că plânsese cu amar şi primise iertare, cu toate că era purtător al Sf. Duh, din ziua Cincizecimii... Aflând
de această atitudine şovăielnică, Pavel l-a mustrat cu vehemenţă, mai ales că, la sinodul ierusalimitean chiar Petru
se pronunţase împotriva discriminărilor, întrebând retoric şi mustrător pe iudeii rigorişti: "De ce ispitiţi pe
Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii voştri, nici noi n-am putut să-l
purtăm?" (Fapte, XV, 10). Că Pavel l-a înfruntat vehement putem deduce din înseşi cuvintele lui scrise galatenilor:
"Iar când Chefa (Petru, n.n.) a venit în Antiohia, pe faţa i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci
înainte de a veni unii la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri (păgâni, n.n.); dar când au venit ei, se ferea şi se
osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a
fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa,
înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca
iudeii?...(II, 11-14). "S-au făţărnicit..." Dură expresie! Dacă Sf. Pavel a scris-o este de presupus că a şi utilizat-o în
confruntarea respectivă. Greu cuvânt! Cum şi ce v-a fi răspuns Sf. Ap. Petru nu ştim. Putem bănui că, fire aprinsă
cum era, va fi ripostat iniţial, dar în final, în faţa evidenţei, credem că va fi plecat smerit capul, cerându-şi iertare,
lăcrimând poate, aşa cum o făcuse şi după ce-L trădase pe Iisus, în curtea Arhiereului Caiafa. Putem bănui, mai
departe, că Sf. Ap. Pavel, în duhul iertării, al înţelegerii şi reconcilierii frăţeşti, şi-a deschis larg braţele şi l-a
îmbrăţişat, în faţa aceloraşi martori care asistaseră la dispută. Martori care au primit nu numai o lecţie de pedagogie
misionară, întemeiată pe fermitate şi discernământ, ci şi un înduioşător exemplu de împăcare frăţească. De fapt n-a
fost vorba de un litigiu alimentat de interese personale sau ambiţii, ci de o luptă pe terenul problemelor care
frământau comunitatea creştină de atunci. Astfel de "confruntări", pe idei, principii, chestiuni care privesc obştea,
sunt de dorit şi astăzi, atât pentru toţi cei chemaţi să cârmuiască, în plan bisericesc, în cel politic etc., cât şi pentru
creştini, în general. Căci spune un părinte al Bisericii, Petru Hrisologul (sec. V): "Împăcarea între fraţi este voinţa
lui Dumnezeu, bucuria lui Hristos; este desăvârşirea sfinţilor, regula dreptăţii, învelitoarea adevărului şi păzitoarea
vieţii curate".
Biserică ortodoxă, fără să facă uitată această dispută, a păstrat în conştiinţa ei, cum era şi firesc, doar
imaginea cucernică a colegialităţii lor apostolice: le-a fixat zi comună de pomenire (29 iunie), multe sfinte lăcaşuri
îi au ca patroni, la unele biserici, de-o parte şi de alta a intrării, le întâlnim chipurile pictate etc. Nu în ultimul rând,
iată, această icoană a îmbrăţişării, mai puţin cunoscută la noi, dar frecventă în bisericile din Grecia, unele vechi de
câteva secole. S-ar putea ca nu toate imaginile să ţină cont de caracterizările păstrate în cronici. Căci se spune,
bunăoară, despre Sf. Ap. Petru (utilizăm textul unui Minei tipărit în anul 1894): "Era la chipul feţei alb, puţin cam
galben, pleşuv şi des la părul ce-i rămăsese, cam crunt la ochi şi roş, cărunt la cap şi la barbă, cu nasul cam
lungăreţ, cu sprâncenele nalte, la vârstă om de mijloc, drept la stat, se pornea îndată împotriva nedreptăţii, din
râvnă dumnezeiască. Spre cei ce veneau la pocăinţă era iertător şi lesne se schimba şi muta răspunsurile şi
judecăţile cele mai dinainte..." Iar despre Sf. Ap. Pavel aflăm: "Fericitul Pavel era pleşuv la cap, vesel la căutătură,
cu sprâncenele plecate în jos, alb la faţă, barba cam lungă cu cuviinţă, cu nasul rotund şi cuvios, la toată faţa
împodobit, cam cărunt la cap şi la barbă, om sănătos cu vârtutea, puţin cam scurt la trup...". Aşadar, chiar dacă
iconografic nu se ţine întotdeauna seamă de aceste descrieri, imaginea îmbrăţişării lor este cât se poate de sugestivă
şi impresionantă: o dată cu exprimarea frăţietăţii întru slujire, vedem o dumnezeiască invitaţie spre imitare, în
primul rând pentru conducătorii spirituali ai confesiunilor creştine, de la care oamenii de rând aşteaptă de veacuri
limpezirea "litigiilor" şi semnarea documentelor de refacere a unităţii.
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, chipuri sfinte ale frăţietăţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru unitatea
credinţei noastre. Amin!
10. SF. ILIE - PROOROCUL, CONTEMPORANUL NOSTRU

- panegiric pentru 20 iulie -
O lectură mai atentă a istoriei Sf. Ilie, din Cărţile III şi IV Regi, ne ajută să observăm că, deşi el a trăit cu
aprox. 850 de ani înainte de Hristos, faptele lui au o deosebit de mare actualitate. Dacă el ar coborî acum printre
oameni, ar lua aceleaşi atitudini ferme împotriva tuturor faptelor care nu sunt după voia lui Dumnezeu. Căci prin
întreaga-i râvnă, Sf. Ilie a dovedit o exemplară ascultare faţă de Dumnezeul Cel Unic, demascând falsitatea idolilor
şi a slujitorilor acestora. Însuşi numele lui, Ilie (în ebraică Eliahu), se traduce “Iahve este Dumnezeu”, adică numai
Unul, Iahve, este Dumnezeu cu adevărat. În cele ce urmează vom prezenta, selectiv, câteva aspecte ale slujirii lui,
raportându-le la situaţia din zilele noastre, din România, paralelism din care se va observa implicit că Sf. Ilie, prin
slujirea lui devotată, nu este numai unul dintre cei mai râvnitori prooroci ai Legii Vechi, ci este şi contemporan cu
noi.
1. Sf. Ilie, luptător împotriva idolatriei şi a falşilor preoţi. Ahab, rege nelegiuit, căsătorit cu idolatra
Isabela, a acceptat închinarea la zeul păgân Baal, căruia i-a rânduit 450 de preoţi mincinoşi, iar pe preoţii
adevăratului Dumnezeu i-a omorât. Atunci Ilie, după ce, cu puterea Domnului, a încuiat cerul spre a nu mai ploua 3
ani şi 6 luni, ca pedeapsă pentru această nelegiure, i-a avertizat pe toţi închinătorii la idoli: “Până când veţi
şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi lui!” Iar cu prilejul jertfei de pe Muntele
Carmel, Ilie i-a făcut de râs pe preoţii idolatri, care strigau în zadar pe Baal: “Strigaţi mai tare.. Poate stă de vorbă
cu cineva, poate doarme...”, iar poporul lămurindu-se de mincioşenia lor, i-a ucis pe loc. Ce ar face Ilie astăzi, în
mijlocul idolatriilor secolului XX, al puzderiilor de secte, al “taumaturgilor” răsăriţi din noaptea comunismului
ateu, al pretinşilor “guru”, al abaterii quasi-generale de la normele moralei creştine? Ar striga răspicat: “Până când
veţi şchiopăta, o, românilor? Ziceţi că sunteţi urmaşii lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi
Sfânt, Constantin Brâncoveanul-Mucenicul, Alexandru Ioan Cuza, Mihai I cel Devotat? Dacă da, vă întreb: ce
credinţă au avut? Nu cea ortodoxă? Şi atunci, de ce alergaţi după credinţe străine de neam şi după dumnezei
străini?...” Ce ar face predicatorilor de tot felul (în fapt, preoţi mincinoşi)? Le-ar demasca impostura, cu temeiuri
biblice şi patristice, în aşa fel încât poporul drept-credincios, luminat, să nu le mai cadă victimă.
2. Sf. Ilie şi via lui Nabot. Ne amintim cum regele Ahab, prin uneltirile Izabelei a răpit via lui Nabot, pe
care o moştenise de la părinţii lui. Ce i-a spus Ilie nelegiuitului rege? “L-ai ucis pe Nabot şi i-ai răpit via? În locul
unde au lins câinii sângele lui Nabot, vor linge şi sângele tău!”Şi aşa a fost! Cum ar vorbi azi Sf. Ilie tuturor
uzurpatorilor de proprietăţi, nomenclaturiştilor care nu mai vor să părăsească proprietăţile răpite de Ahabii
comunişti cu Izabelele lor? Cam aşa, credem: “Nu vă este frică de mânia Domnului? Credeţi că veţi sfârşi cu bine,
uzurpatorilor? Până şi Bisericii Ortodoxe, Biserica neamului, i-aţi răpit proprietăţi pe care nu vreţi să le mai
cedaţi... Un singur exemplu vă dau: Aşezămintele Sf. Pantelimon, altădată mănăstire sfântă, pe care aţi
transformat-o în cârciumă! Grăbiţi-vă politicienilor să votaţi o lege dreaptă a proprietăţii şi s-o respectaţi, până nu
veţi avea soarta lui Ahab!”
3. Sf. Ilie, om al rugăciunii. Sf. Ilie nu este doar un personaj aspru, justiţiar intransigent, gata să taie şi să
ardă cu foc pe cei nelegiuiţi. Este şi un om tandru, al rugăciunii smerite, al râvnei exemplare, după cum însuşi
mărturiseşte: “Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Savaot!”. Pe muntele Carmel, la vremea jertfei de seară, se roagă
stăruitor: “Doamne Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel! Auzi-mă Domne, ca să cunoască astăzi
poporul acesta că Tu eşti singur Dumnezeu... Că Tu le întorci inima la Tine!” Precum atunci, şi acum se roagă
pentru cei ce-l cinstesc în Sfintele Biserici, căci el este acum un ales mijlocitor pentru toţi care îngenunchează cu
evlavie înaintea icoanei lui, precum noi o facem în Biserica noastră drept-măritoare.
4. Sf. Ilie lasă urmaşi. În timp ce un car cu cai de foc îl răpea spre cer, Elisei, căruia Ilie îi lăsase cojocul,
semn al alegerii spre slujire, striga uimit: “Părinte, părinte, carul lui Israel şi călăreţii lui!” Cuvinte pe care noi,
preoţi şi credincioşi, urmaşi ai lui Ilie în măsura în care vom urma faptelor lui, înţelegem şi mărturisim: “Doamne,
Doamne, minunată-i scara care urcă spre cer! Fă-ne vrednici să păşim pe ea spre a veni aproape de Tine, precum
Ilie proorocul a venit în carul cu cai de foc!” Amin.
11. SF. IOAN BOTEZĂTORUL, CEL SMERIT, DELICAT ŞI ÎNDATORITOR
- Cuvânt pentru ziua de 29 august -
Sfârşitul pământesc al semenilor lasă posterităţii posibilitatea aprecierilor, obiective sau subiective,
încercându-se, în general, a li se evidenţia trăsătura dominantă. Astfel, se spune despre cineva că a fost bun sau rău,
blând sau aspru, drept sau nedrept ş.a. De multe ori se întâmplă, însă, că aprecierile sunt grăbite, superficiale, chiar
potrivnice realităţii. Nici sfinţii nu scapă simţului critic al confraţilor pământeni, simţ ce se acutizează, parcă, o
dată cu îmbătrânirea firii umane...
Când se vorbeşte, bunăoară, de Sf. Ioan Botezătorul (a cărui Tăiere a Capului pomenim), celor predispuşi
la aprecieri pripite li se poate întâmpla să creadă că evangheliştii văd în el doar un personaj aspru, dur şi
neiertător. Un sfânt cu faţa încruntată şi mâna ridicată ameninţător asupra oricărui păcătos ce i-ar ieşi în cale. Căci,
spun aceştia, nu poate fi altfel cineva care strigă conaţionalilor: “Pui de vipere!...” şi “Iată securea stă la rădăcina
pomilor!”...(Marcu, 3, 7) . Sau care, în ipostaza justiţiarului intransigent, cu o mână ridicată, tună asupra
păcătosului de Irod Antipa: “Nu ţi se cuvine să ţii de nevastă pe soţia fratelui tău!”(Marcu 6, 18). Şi astfel de
exemple ale “durităţii” Înaintemergătorului s-ar mai putea găsi. Este greşeala în care au căzut şi unii regizori de
filme ale vieţii lui Iisus, în care Ioan Botezătorul apare doar ca un personaj pus pe strigăte, tunete şi fulgere, asupra
a tot ce mişcă-n juru-i. Desigur, Sf. Ioan, cel numit înger în profeţia lui Maleahi (3, 1) - de aceea în icoană el este
închipuit cu aripi - nu putea să tolereze ipocrizia fariseilor şi nici concubinajul din palatul regal. Şi totuşi... Care
este, de fapt, nota dominantă a personalităţii sale? Poate un înger să fie stăpânit de duritate, asprime, intransigenţă?
Să încercăm să răspundem cercetând mai atent Noul Testament.
Evangheliştii, chiar în puţinele amănunte pe care le surprind, ne prezintă un Ioan Botezătorul nebănuit la
prima vedere de mai-puţin cunoscătorii textelor sfinte. În câteva versete, pe deplin grăitoare, sfântul ne apare
smerit, sfios, simplu, delicat, gingaş, plin de tandreţe, afabil, îndatoritor, bun şi afectuos, purtătorul unei mari şi
discrete iubiri. Să exemplificăm. Smerit şi sfios: Îi zice Mântuitorului Iisus Hristos înainte de Botez: “Eu am
trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 14); simplu şi discret în traiul zilnic: “...avea
îmbrăcămintea lui din păr de cămilă şi o încingătoare de piele...iar hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică “(Matei
3,4); îndatoritor, afabil, bun-sfetnic: “Şi mulţimile îl întrebau zicând: ce să facem? Răspunzând Ioan le zicea: Cel
ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate asemenea; iar vameşilor le-a zis: nu faceţi nimic mai
mult peste ce vă este rânduit...Iar ostaşilor: să nu asupriţi pe nimeni şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră!”(Luca 3,
10-14); nereceptiv la intrigi, delicat şi gingaş: “Rabi - îi zic unii dintre ucenici - iată Acela (Iisus n.n.) despre Care
tu ai mărturisit, botează şi toţi se duc la El”...(Ioan 3,26). Cum răspunde la această provocare? Cu o delicateţe
dezarmantă, în care se cuprind, deodată, gingăşia, duioşenia şi smerenia: “Cel ce are mireasă este mire, iar
prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a
împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez...”(v. 29-30). După ce am parcurs aceste mărturii, ne mai
apare Ioan Botezătorul aspru, dur şi neiertător? Sau, dimpotrivă, bun, delicat, îndatoritor, afabil? Cu certitudine,
oricine va vrea să fie obiectiv se va opri la aceste din urmă însuşiri, la care se adaugă şi celelalte pomenite mai sus:
smerit, discret, gingas, afabil, simplu ş.a. Totodată, învăţăm din această analiză să nu ne grăbim niciodată să
catalogăm pe cineva înainte de a-i privi cu atenţie însuşirile. Căci zice înţeleptul Sirah: "Mai’nainte de a cerceta nu
judeca; cunoaşte întâi şi apoi dojeneşte" (11,7).
Incontestabilele calităţi ale Sf. Ioan aveau să-l impresioneze chiar şi pe învârtoşatul, necioplitul, opacul
Irod, căci ne zice Marcu Evanghelistul: “Irod...îl ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu dragoste îl asculta”(6,
20). Cum va fi decurs dialogul dintre marele profet şi nefericitul rege? Putem bănui că Ioan îi va fi vorbit cu
asprime, pe bună dreptate, dar şi cu milă şi compasiune, sperând, de ce nu, în îndreptarea păcătosului. Altfel, cum
l-ar fi ascultat cu dragoste? Parcă-l vedem pe Irod făcând ochi mari, ca de copil ruşinat, prins în flagrant de un
învăţător aspru, dar drept şi bun totodată. Un Irod ascultând docil, dar şi fascinat, atât cât îi permitea slaba-i
pricepere.
Aşadar, în realitate, “asprul” Botezător n-a fost decât un miel-înaintemergător al Mielului Hristos, pe
care îl vedem în cele din urmă aşezându-se supus în genunchi, în faţa călăului tocmit de Irodiada, plecându-şi tăcut
capul spre tăiere... Prevestire limpede a supunerii şi jertfei Mântuitorului, Care se va lăsa răstignit, ca un Miel
spre junghiere, cum profeţise Isaia Proorocul (53, 7) nu doar neprotestând, ci rugându-se chiar pentru călăi:
“Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34).
Iar acum, în iconografie, Sf. Ioan ni se înfăţişează senin lângă tronul Împăratului Hristos, de cealaltă parte
fiind Prea Sfânta Fecioară Maria, în preafrumoasa icoană ce se cheamă DEISIS (= rugăciune), stând smerit şi sfios
în straiele simplităţii cunoscute şi rugându-se neîncetat pentru noi.
Pentru întregirea imaginii Botezătorului şi Înaintemergătorului Domnului, la mărturiile din Evanghelii
socotim potrivit să adăugăm şi pe cea a istoricului iudeu Iosif Flaviu (aprox. 37-95), care, în lucrarea sa Antichităţi
iudaice, notează la un moment dat următoarele: “Ioan a fost un om bun, care le-a cerut iudeilor să practice virtutea,
să fie drepţi unii cu alţii şi pioşi faţă de Dumnezeu...” (18,117) .
Sfinte Ioane, cel smerit, bun, sfios, îndatoritor, discret, tandru, delicat şi milos, roagă-te lui Dumnezeu
pentru noi! Amin.
VIII. P A R E N E Z E (cuvântări ocazionale)
1. PARENEZĂ LA INSTALAREA PREOTULUI ÎN PAROHIE
Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi! (Ioan, 20,
22-23).
Prea Cucernice Părinte Protoiereu,

Prea Cucernici Părinţi-fraţi,
Cuvintele pe care le-am evocat au fost rostite de Mântuitorul Iisus Hristos către apostolii aleşi de El, după
ce, în aceeaşi cuvântare, le spusese “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi!” (Ioan 20, 21). După
cum se ştie, sfinţii apostoli, la rândul lor, au rânduit episcopi, preoţi şi diaconi în cetăţile în care au propovăduit.
Slujirea apostolească deplină a fost continuată, apoi, până în zilele noastre, de cinstiţii episcopi, care, după cuvenita
cercetare, hirotonesc şi trimit preoţi în parohii spre plinirea întreitei misiuni de învăţător, sfinţitor şi îndrumător pe
calea mântuirii.
Aşa s-au petrecut lucrurile, cu voia Domnului, şi în parohia aceasta, iubiţi credincioşi, în care mi s-a dăruit
bucuria să vă fiu trimis păstor. Mi-au rămas încă vii în suflet rugăciunile de hirotonire rostite de Prea Sfinţitul...:
“Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele de lipsă le plineşte, rânduieşte pe
prea cucernicul diacon... în preot. Să ne rugăm, dar, pentru aceasta, ca să vină peste el harul Sfântului Duh" 16,
întărindu-mă, apoi, şi cu puterea de a săvârşi Sfânta Taină a Spovedaniei: “...Însuţi şi acum pe robul Tău
acesta....care s-a ales de către mine, deplin fiind întru tot harul, arată-l pe dânsul vrednic de apostoleasca şi
duhovniceasca Ta slujire, prin a noastră smerenie, de a lega şi a dezlega greşelile celor nevrednici..." 17, pe temeiul
poruncii date de Mântuitorul: “Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe
pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri" (Matei, 18, 18). Mă simt copleşit de greaua răspundere ce mi s-a încredinţat,
dar şi de bucuria adâncă pe care o trăiesc din clipa hirotoniei. Dau slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile
revărsate asupra mea şi mă rog Lui să-mi ajute a-mi împlini misiunea după cuviinţă. Cuvântul meu de mulţumire se
îndreaptă, apoi, către toţi cei aleşi de Dumnezeu să-mi îndrume paşii spre această sfântă slujire. Mai întâi către
iubiţii mei părinţi, aici de faţă, care prin jertfelnicia lor m-au crescut şi m-au îndemnat să urmez teologia şi pe care
îi rog ca şi de acum înainte să-mi fie alături cu rugăciunile lor. În acelaşi timp datorez mulţumiri părinţilor mei
sufleteşti, profesorii de la Seminar şi de la Facultate, care - cu timp şi fără timp - mi-au sădit în suflet sfintele
învăţături şi deprinderi teologice, spre a le pune în slujba d-voastră, iubiţi credincioşi. În chip deosebit adresez
recunoştinţa mea Prea Sfinţitului Părinte Episcop... care m-a hirotonit şi mi-a dat binecuvântarea să fiu preotul în
această parohie. Totodată, mulţumesc din toată inima părintelui protoiereu..., care a avut dragostea să vină aici,
spre a da mărturie asupra înaltei hotărâri de a fi numit în această parohie. Îi mulţumesc, de asemenea, pentru
cuvintele calde şi încurajatoare rostite cu acest prilej 18. Îngăduiţi-mi acum să mulţumesc şi celorlalţi oaspeţi, aici de
faţă, pentru gestul prietenesc de a fi alături de noi în această binecuvântată zi.
Iubiţi credincioşi ai parohiei....,
Dumneavoastră vă mulţumesc în chip aparte, pentru căldura sufletească ce mi-aţi arătat-o din clipa în
care am sosit aici. Cu ajutorul Domnului, vom lucra de acum împreună în ogorul Lui. Ne vom ruga împreună, în
această prea frumoasă biserică şi pe la casele fiecăruia. Dar vom fi alături şi în ostenelile gospodăreşti, mai ales în
cele ce ţin de buna rânduială a sfântului lăcaş, a cimitirului, a troiţelor ş.a.
16
ARHIERATICON, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1993, p. 79
17
Ibidem, p. 107.
18
În mod obişnuit, preotul instalat vorbeşte la urma tuturor. Se presupune, deci, că protoiereul ţinuse pareneza mai înainte.
De aceea vă rog dintru început să fiţi lângă mine, cu rugăciunile, cu sfaturile şi cu celelalte osteneli,
pentru că fără sprijin nu voi putea împlini jurământul pe care l-am rostit la hirotonie, în faţa sf. altar. Căci am jurat
între altele că în misiunea mea “nu am în vedere decât a lucra cu osârdie pentru mântuirea sufletească a turmei
duhovniceşti mie încredinţată...”
Slujirea preotului are în vedere, aşa cum am pomenit la început, trei aspecte: învăţătorească, sfinţitoare şi
pastorală. Ca învăţător mă voi strădui să împlinesc angajamentul rostit în cadrul aceluiaşi jurământ, că “voi
conforma neîncetat viaţa mea cu învăţătura sfintei evanghelii, a sfinţilor apostoli, şi cu toate canoanele şi
învăţăturile sfinţilor părinţi ai Bisericii ortodoxe”. În misiunea sfinţitoare sunt conştient că nu se poate sluji fără o
neîncetată străduinţă de a avea eu însumi o viaţă cucernică, după îndemnul dat de sf. ap. Pavel, îndemn inclus în
textul jurământului: “Nu voi uita nicio dată cuvintele sf. ap. Pavel, care cere ca preotul să fie fără prihană, bărbat al
unei singure femei, privighetor, treaz, cumpătat, ospitalier, învăţător, nu beţiv, nu bătăuş, nerâvnitor la câştig urât,
ci blând, nesfednic, nelacom, bine chivernisându-şi casa sa...” (I Tim. 3, 2-4).
Am rostit şi în faţa d-voastră aceste cuvinte de jurământ, cu rugămintea să mă sprijiniţi cu rugăciunile şi
sfaturile, spre a le respecta întocmai.
Evocând aceste fragmente din jurământul pe care l-am depus în ziua hirotoniei, îmi dau seama încă o dată
cât de înaltă şi înfricoşată este răspunderea preoţească. Cunoaştem sfinţi părinţi care au fugit de preoţie, nu spre a
se eschiva de slujire, ci din această conştiinţă a înaltei răspunderi. În cele din urmă au consimţit, numai după
îndelungi insistenţe ale celor din jur, şi văzând câtă nevoie au creştinii de păstori. Aşa s-a întâmplat, spre exemplu
cu sfântul Grigorie de Nazianz, trăitor în secolul al IV-lea, de la care ne-au rămas astfel de mărturii într-un Tratat
despre preoţie19. Grija de a nu greşi, frământările şi gândurile asupra înfricoşatei răspunderi, l-au făcut să facă
mărturisiri care se potrivesc întocmai şi nouă, preoţilor de azi: “Cu aceste gânduri, spunea sf. Grigorie, trăiesc ziua
şi noaptea. Acestea-mi topesc măduva, acestea-mi macină trupul şi nu mă lasă să fiu îndrăzneţ şi să privesc în sus.
Acestea-mi smeresc sufletul, îmi îngenunchează mintea, îmi pun lanţ limbii... Trebuie mai întâi să fiu eu mai întâi
curat şi apoi să curăţ pe alţii; să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii; să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii; să fiu eu
aproape de Dumnezeu, ca ă apropii pe alţii; să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii...”20.
Cucernică asistenţă,
Cu această conştiinţă şi responsabilitate a sfinţilor părinţi, pe care îi avem preţioase modele, închei
cuvântul meu, mulţumindu-vă încă o dată, tuturor, pentru dragostea de a fi alături de mine. Consider potrivit ca
acum, la început de drum, să rostesc împreună cu d-voastră Rugăciunea la începerea lucrului: “Doamne Iisuse
Hristoase, Fiule, Unule-Născut al Tatălui celui fără de început, Tu eşti Cel ce prin gura proorocului Tău David ai
zis: ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara. Tu ai zis şi prin gura fericitului Pavel apostolul; cel ce nu
vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Şi iarăşi Tu ai zis cu preacurată gura Ta: Fără de Mine nu puteţi face nimic.
Doamne, Doamne, ascult din tot sufletul şi din toată inima dumnezeieştile Tale cuvinte şi cu umilinţă alerg la
bunătatea Ta: ajută-mi mie, păcătosului, cu darul Tău, să săvârşesc lucrul ce încep acum. AMIN.”21
19
MIGNE, P.G. vol. XXXV, col. 408-517, trad. de pr. D. FECIORU, în vol. Despre preoţie, Edit. Institutului Biblic şi de misiune al BOR,
Bucureşti, 1987, p. 158-222.
20
Ibidem, p. 199.
21
Carte de rugăciuni, tipărită de Edit. arhiedecezană Cluj, 1995 diortosită de Î.P.S. Bartolomeu ANANIA, p. 67.
2. PARENEZĂ SIMPLĂ PENTRU ANUL NOU:
Pune, Doamne, început bun mântuirii noastre!
Se cuvine, mai’nainte de orice cuvânt, să aducem mulţumiri din adâncul sufletelor noastre lui Dumnezeu
că ne-a ajutat să păşim cu pace în noul an şi, mai ales, să fim în Biserică la acest ceas de Liturghie. Mărturisim prin
această prezenţă, dragostea noastră de a începe cu rugăciune prima zi a anului, chiar dacă acum suntem, poate, mai
obosiţi ca de obicei. Căci în componenţa vieţii moderne a intrat, cu sau fără voia noastră, un eveniment devenit
tradiţional, necreştin prin implicaţiile lui, dar care nu poate fi negat ca realitate: revelionul. Suntem şi noi trăitori ai
vieţii moderne, dar în duh creştin. La miezul nopţii trecute, când orologiul a marcat trecerea din vechiul în noul an,
noi, împreună cu familiile noastre am rostit mai întâi o rugăciune pentru ca Dumnezeu să ne ajute întru înnoirea
râvnei pe calea mântuirii, cerând de la El un nou început bun. Apoi, n-am mai zăbovit prea mult, ci ne-am retras
spre odihnă, pentru a fi treji la ora venirii la Sfânta Biserică. Ştim că însuşi cuvântul revelion poate fi înţeles în sens
creştin: réveiller (de la care vine românescul revelion) în franceză înseamnă a trezi, a se deştepta din somn. Iată-ne,
aşadar, aici, în Casa Domnului, unde toţi cei care se numesc creştini ar trebui să fie la aceasta oră.
Iubiţi fraţi de credinţă,

Calendarul nostru menţionează, precum ştiţi, trei sărbători pentru ziua de azi: Tăierea împrejur a
Domnului, Sf. Vasile cel Mare şi Anul Nou. Despre fiecare vom face, în cele ce urmează, câteva scurte referiri.
Tăierea împrejur a pruncului Iisus s-a făcut a opta zi după naştere, precum citim în Sfânta Evanghelie
după Luca (2, 21-24), când I-au pus şi numele, după rânduiala veche consemnată de Moise în Levitic cap. 12.
Pentru a afla mai pe larg despre acest sfânt eveniment, vă îndemnăm să citiţi acasă din Scriptură, când veţi dispune
de un ceas de linişte, atât la Luca, cap. 2, cât şi la Levitic, cap. 12. Dacă ar întreba cineva de ce astăzi noi, creştinii,
nu mai tăiem pruncii împrejur, răspundem: tăierii împrejur din Vechiul Testament i-a luat locul Botezul creştin, în
Noul Testament. Căci spunem şi noi, o dată cu Sf. Apostol Pavel: “Tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu
în literă “ (Rom. 2, 29).
Sfântul Vasile cel Mare, trăitor în veacul al IV-lea, a cărui pomenire astăzi săvârşim, ne este cunoscut
prin câteva fapte cu totul remarcabile: este autorul unei Sfinte Liturghii, numită în cărţile noastre Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare, ce se săvârşeşte de zece ori pe an, inclusiv astăzi; este autorul unui însemnat număr de
lucrări teologice, omilii, epistole etc., după care învăţăm şi astăzi, minunându-ne de înălţimea cugetării sale; a
rămas în istorie ca ctitor al unui aşezământ social de binefacere, intitulat Vasiliada, după care s-au inspirat până în
ziua de astăzi nenumărate centre de caritate. Nu în ultimul rând, s-a remarcat printr-o viaţă de sfinţenie exemplară.
Om al rugăciunii, ne-a lăsat şi Moliftele, cunoscute sub numele său, pe care le-am rostit şi noi astăzi în genunchi.
S-a dovedit biruitor peste patimi, după cum însuşi numele lui sugerează. Căci Vasile vine de la grecescul Basileos ,
care înseamnă împărat. Citim, de pildă despre un caz asemănător, în Patericul egiptean, cum Avva Iosif a spus
odată ucenicilor: “Eu sunt împărat astăzi, că am împărăţit peste patimi!" (adică, le-am biruit!). Aşa şi Sf. Vasile, s-a
dovedit biruitor peste cele lumeşti, dobândind sălaş în ceruri, unde şi astăzi se roagă pentru noi.
Cu privire la marcarea Anului Nou, noi trebuie să vedem creştineşte acest prag: să ne facem un bilanţ
sufletesc a ceea ce am realizat sau nu în anul precedent, cât am lucrat la mântuirea noastră şi a aproapelui, totodată
să cerem ajutor de sus pentru un nou şi bun început în calea mântuirii. Să nu ne mire acest cuvânt “început bun”.
Chiar dacă suntem mai înaintaţi în vârstă, în cele ce privesc mântuirea trebuie să ne considerăm mereu începători.
Căci spune un proverb sugestiv: În fiecare zi, din nou, de la început! Sau cum citim în acelaşi Pateric egiptean:
“Odată Avva Arsenie a fost auzit de către ucenici, care stăteau afară, strigând din chilie: Dumnezeule, nu mă
părăsi! Nimic bun n’am făcut înaintea Ta, dar dă-mi după bunătatea Ta să pun început!”22.
22
Patericul, tipărit la Iaşi, 1913, p. 19. De va îngădui timpul, se poate da încă un exemplu cu privire la începutul bun: “Se spunea pentru Avva
Sisoe, că atunci vrea să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: “Iată, Avva Antonie a venit”. Şi
după puţin, a zis: “Iată ceata proorocilor a venit”. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: “Iată ceata Apostolilor a venit”. Şi s-a îndoit faţa lui
iarăşi. Şi se părea ca şi cum el ar fi vorbit cu oarecare şi i s-au rugat lui bătrânii, zicând: “Cu cine vorbeşti, părinte?”Iar el le-a zis: “Iată îngerii au
Mulţumind lui Dumnezeu pentru binefacerile care au fost asupra noastră în anul care a trecut, păşim cu
nădejde în noul an, în dorinţa de a fi mai buni, mai iertători, mai harnici, mai aprinşi de dragoste pentru Sfânta
Biserică. Vă apreciem în chip deosebit pe toţi care aţi dovedit şi astăzi dragoste faţă de legea noastră creştină şi aţi
venit aici. Tuturor vă dorim sănătate şi ani mulţi întru Domnul! Cu deosebire, celor care purtaţi numele Sf. Vasile,
vă adresăm binecuvântările noastre părinteşti de tot binele, felicitându-vă pentru faptul că aţi început ziua
onomastică în Biserică.
Aceleaşi gânduri creştineşti pentru familiile d-voastră şi, în comuniune cu frăţiile voastre, pentru întreg
neamul nostru românesc. LA MULŢI ŞI BUNI ANI ÎN OGORUL DOMNULUI ! Amin.
venit să mă ia, şi rog ca să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin “. Şi i-au zis lui bătrânii: “Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte”. Şi le-a zis lor bătrânul:
“Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început”. Şi au cunoscut toţi că este desăvârşit...” Ibidem, p. 217.
3. PARENEZĂ LA BOTEZUL UNUI PRUNC
Binecuvântat este Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului
să vină!
Cinstiţi nuni şi părinţi, drept-măritori creştini,
Cu bună-vrerea Domnului, din acest moment Biserica noastră ortodoxă are încă un vlăstar, fapt care ne
bucură în chip deosebit. La întoarcerea acasă veţi purta pe braţe un micuţ creştin, curat ca un înger, care vă va
umple casa de lumină. Am împlinit şi astăzi, la cererea d-voastră, porunca Mântuitorului nostru Iisus Hristos:
"Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh..." (Matei
28, 19).
Iubiţii noştri,
Aşa cum aţi văzut, s-au săvârşit de fapt trei Taine, nu una: Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania.
Botezul, la care momentul principal a fost afundarea de trei ori în apă, când am rostit “Se botează robul
lui Dumnezeu.., în numele Tatălui, amin, şi al Fiului, amin, şi al Sfântului Duh, amin". Însuşi cuvântul “botez”
înseamnă “scufundare” (de la verbul grecesc baptizo= a scufunda).
Mirungerea, care s-a făcut prin rostirea repetată a formulei Pecetea darului Sfântului Duh, o dată cu
ungerea cu Sf. Mir, special pregătit de episcopii Bisericii în Joia Mare a fiecărui an şi care se mai foloseşte doar la
sfinţirea bisericii noi zidite.
Împărtăşania, ce i s-a dat pruncului la urmă, ca hrana cea mai preţioasă pentru întărire şi creştere
trupească şi duhovnicească.
Aceste trei Taine se mai numesc şi Taine de iniţiere şi sunt absolut obligatorii pentru mântuirea omului.
Părintele Bisericii, Nicolae Cabasila, trăitor in veacul al XIV-lea scrie astfel în lucrarea sa Despre viaţa în Hristos:
“Botezul împacă pe om cu Dumnezeu, Sfântul Mir îi împărtăşeşte multe daruri minunate, iar puterea mesei
euharistice îi aduce sufletului însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos"23.
În această atmosferă, de negrăită bucurie, facem acum urările tradiţionale:
- pentru pruncul nou botezat ne rugăm Domnului să-i dea sănătate, spre a-şi împlini chemarea pe pământ,
să-şi păzească haina Botezului şi logodirea Duhului neîntinată şi fără prihană, aşa cum ne-am rugat şi la începutul
slujbei, să fie bucurie părinţilor, naşilor, tuturor celor care îl înconjoară cu drag, şi să trăiască întru mulţi şi fericiţi
ani. Mulţi ani trăiască!
- naşilor, care îi vor fi părinţi spirituali şi sfătuitori apropiaţi, să le dea Dumnezeu sănătate, cu spor şi
binecuvântare în casa dânşilor, să se bucure de acest fin pe care-l ţin acum în braţe şi să trăiască întru mulţi şi
fericiţi ani. Mulţi ani trăiască!
- părinţilor acestui prunc şi tuturor celor care aţi fost de faţă la această mare şi sfântă bucurie, le dorim
sănătate, cu spor şi binecuvântare în casa fiecăruia. Să trăiţi cu toţii, întru mulţi şi fericiţi ani. Mulţi ani trăiască!
4. PARENEZĂ LA CUNUNIE:
Primeşte cununile lor întru împărăţia Ta, păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi, în vecii vecilor!
Iubiţi miri, cinstiţi nuni, cinstiţi nuntaşi!
23
Op. cit. p. 27.
Către sfârşitul prea-frumoasei slujbe a cununiei ce s-a săvârşit, aţi auzit cuvintele pe care le-am evocat
acum câteva clipe, cuvinte în jurul cărora vom ţese câteva simţăminte. Întâi de toate, ne exprimăm bucuria că
încă doi tineri au trecut pragul sfintei noastre biserici şi s-au cununat după rânduiala creştină, astfel că numărul
familiilor ortodoxe a mai crescut cu una! Aţi remarcat, iubiţii noştri, cât de frumoasă este această slujbă: rugăciuni
înţelept alcătuite de sfinţii părinţi şi cântări armonioase care exprimă bucuria nemărginită a nunţii... Dar, trebuie să
ştiţi că fiecare moment, fiecare gest, fiecare rugăciune are o anumită semnificaţie. Timpul nu ne îngăduie, desigur,
să le explicăm acum pe toate, încât ne vom opri doar la un singur moment.
Iubiţi miri,
Spre finalul slujbei, aţi auzit cuvintele: Primeşte cununile lor întru împărăţia Ta... Cine să le primească?
Dumnezeu, se înţelege. Care cununi? Cununile ce v-au fost puse pe cap de către preot împreună cu naşii. Spre a
înţelege semnificaţia acestor cuvinte, trebuie să ştim mai întâi ce simbolizează punerea cununilor. Pe scurt, ştim că
în vechime purtau coroane împăraţii şi învingătorii în războaie 24. Aşadar, cei care se remarcau printr-o anumită
vrednicie. Astăzi, când vi s-au pus cununile pe cap, dragi miri, aţi fost consideraţi şi voi vrednici de a fi soţ şi soţie.
Biserica vă recunoaşte această vrednicie prin preoţii slujitori, prin naşii şi părinţii d-voastră, prin toţi cei de faţă.
Aceste cununi ce vi s-au pus, iar mai apoi v-au fost ridicate, le veţi purta în chip nevăzut toată viaţa. Este o mare
taină în această lucrare, prin voia Domnului! În acest sens se exprimă cel mai mare teolog român al secolului al
XX-lea, părintele Dumitru Stăniloae: “Ei (mirii, n.n.) vor purta în chip nevăzut toată viaţa cununile lor de vor trăi
în iubire adevărată, în curăţia fidelităţii şi în răspundere şi respect reciproc. Cu aceste cununi ei vor merge chiar în
împărăţia cerurilor...”25 . Noi nădăjduim, aşadar, că veţi purta cu demnitate aceste cununi, aşa cum aţi jurat pe
Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, în faţa Sfântului Altar, fideli unul altuia şi amândoi lui Dumnezeu, bine
ştiind că soţii fideli sunt aceia care se îngrijesc unul de altul ca de nişte bunuri veşnice ale sufletului lor 26. Făcând
aşa, cununile vă vor fi primite, la sfârşitul vieţii, în împărăţia cerurilor...
Iubiţii noştri, în această nădejde, facem acum urările tradiţionale: - mirilor..., să le dea Dumnezeu
sănătate, căsnicie rodnică, ani mulţi cu spor şi binecuvântare! Să trăiţi întru mulţi şi fericiţi ani! (Mulţi ani
trăiască!);
- naşilor..., care în urma acestei sfinte slujbe au devenit părinţi spirituali ai mirilor, să le dea Dumnezeu
sănătate, cu spor şi binecuvântare în casa dânşilor, să se bucure de aceşti fini pe care i-au cununat împreună cu noi,
şi să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani! (Mulţi ani trăiască!);
- părinţilor acestor miri, care i-au născut, i-au crescut şi educat cu multe sacrificii, precum şi tuturor
nuntaşilor care sunt de faţă la această sfântă bucurie, să le dea Dumnezeu sănătate, bucurii de pe urma mirilor,
mulţi şi fericiţi ani! (Mulţi ani trăiască!).
24
Dacă împrejurările îngăduie, explicaţiile pot fi şi mai detaliate. Material explicativ la Pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica Specială... ,
p. 412.
25
Op. cit., p. 200.
26
Pr. prof. dr. Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei..., II, p. 145.
5. PARENEZĂ LA SFINŢIREA BISERICII
Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: în casa Domnului voi merge! (Psalm CXXI,1)
Prea Sfinţite Părinte Episcop,

Prea Cucernice Părinte Protopop,
Prea Cucernici Părinţi - fraţi,
Cuvintele psalmistului David exprimă în chip fericit bucuria sfântă ce ne copleşeşte inimile, astăzi, când
- cu ajutorul Domnului- suntem împreună pentru cel mai mare eveniment al parohiei din ultimii ani: sfinţirea
lăcaşului de cult. Atmosfera cu totul sărbătorească ne aduce aminte de un eveniment similar petrecut în Ierusalim,
acum aprox. 1000 de ani: sfinţirea templului lui Solomon. La fel ca atunci, primul nostru gând din această prea-
frumoasă zi este să înălţăm rugăciune de mulţumire către Dumnezeu, Care ne-a binecuvântat cu aceasta mare
bucurie, zicând o dată cu Solomon împăratul: Doamne Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu asemenea Ţie,
nici în cer sus, nici pe pământ jos; Tu păzeşti legământul şi ai milă de robii Tăi care umblă cu toată inima lor
înaintea Ta! (III Regi, VIII, 23).
Bucuria noastră este sporită de prezenţa d-voastră, a tuturor, fapt pentru care vă mulţumim din toată
inima. În chip deosebit ne bucură prezenţa Prea Sfinţitului Episcop..., Întâi-stătătorul eparhiei noastre, care a
binevoit să poposească în mijlocul nostru şi să oficieze slujba de sfinţire a bisericii. Prezenţă P.S. Sale ne aminteşte
de cuvintele Sf. Ignatie Teoforul, trăitor în jurul anului 100: “Acolo unde apare episcopul, acolo este şi
comunitatea, după cum acolo unde este Iisus Hristos, acolo este şi Biserica universală.... Ceea ce încuviinţează
episcopul este bine plăcut lui Dumnezeu, ca tot ce se săvârşeşte să fie sigur şi întemeiat” 27. Prea Sfinţia Sa,
înconjurat de soborul de preoţi a săvârşit slujba de sfinţire a noului lăcaş, rostind minunatele rugăciuni rânduite.
Între acestea un ecou deosebit în sufletele noastre are încă Rugăciunea de sfinţire a Prestolului, masa din Altar,
din care amintim un fragment: “...Stăpâne, mult-milostive, umple de slavă, de sfinţire şi de dar jertfelnicul acesta,
ca să se prefacă jertfele cele fără de sânge ce Ţie se aduc pe el, în Preacuratul Trup şi cinstitul sânge al Marelui
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos...”28. Ne bucură, de asemenea, prezenţa părintelui protoiereu,
alături de ceilalţi confraţi preoţi, care au sporit prin rugăciune lucrarea harului în această sfântă zi. Mulţumim
respectuos şi celorlalţi distinşi oaspeţi, reprezentanţi ai instituţiilor oficiale. Nu în ultimul rând, tuturor
credincioşilor care şi-au manifestat dragostea faţă de sfânta biserică şi sunt prezenţi aici şi pe a căror feţe se poate
citi emoţia sfântă izvorâtă din sfinţenia slujbei, de parcă ar vrea să rostească frumoasele cuvinte ale cunoscutei
rugăciuni: “În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu...”.
Din ziua Pogorârii Sf. Duh, zi de naştere a Bisericii creştine, până astăzi, sufletele evlavioase n-au încetat
să se adune, în locuri consacrate, pentru sfintele slujbe. Dintru început, Biserica a fost socotită Stâlp şi temelie a
adevărului (I Tim III, 15), cum inspirat glăsuieşte Sf. Apostol Pavel. Adunările de cult au avut loc mai întâi în
anumite case, unde creştinii se întâlneau la început pe ascuns, de frica iudeilor (Ioan XX, 19), apoi în biserici
special construite, din ce în ce mai mari şi mai frumos împodobite, mai ales după libertatea religioasă acordată de
cel între sfinţi împăratul Constantin cel Mare, la anul 313. Făcând un arc peste timp, privim acum cu negrăită
bucurie spre acest Lăcaş al nostru, a cărui sfinţire s-a făcut astăzi. Noi ştim, însă, că biserică nu înseamnă doar
clădirea zidită, ci şi comunitatea credincioşilor dimpreună cu slujitorii ei. Credincioşii alcătuiesc Biserica cea vie,
Trupul lui Hristos (Efeseni, I, 23). La fiecare Sfântă Liturghie, credincioşii rostesc împreună simbolul de credinţă,
sau crezul, în care mărturisesc credinţa lor în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească.
Una, pentru că Unul este Trupul lui Hristos. Doar cei ce au părăsit Biserica cea una, fraţii noştri rătăciţi în
credinţe greşite, socotesc că Hristos poate fi împărţit. “Oare S-a împărţit Hristos?”, întreabă retoric Sf. Ap. Pavel (I
Cor., I, 13).
Sfântă, pentru că sfânt este Duhul Care sălăşluieşte şi lucrează în ea.
27
Epistola către Smirneni, VIII, 2, în trad. Pr. D. FECIORU, vol. I PSB, Bucureşti, 1979, p. 184.
28
Arhieraticon, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 176-177.
Sobornicească, pentru că îşi întemeiază învăţătura pe cele 7 soboare, sau sinoade ecumenice, la care
sfinţii părinţi au luat hotărâri de valoare universală.
Apostolească, pentru că episcopii, preoţii şi diaconii ei, au păstrat neîntrerupt rânduielile lăsate de
Mântuitorul Iisus Hristos prin sfinţii apostoli.
Iată, iubiţi credincioşi, că Dumnezeu ne-a ajutat să înălţăm un nou şi prea frumos Lăcaş, în care să ne
botezăm pruncii în sfânta noastră credinţă ortodoxă, să ne spovedim, să ne împărtăşim la Sfintele Liturghii, să
vedem în ea cununându-se tinerii; tot aici, cu vrerea Domnului, să-i slujim pe cei care trec în veşnicie şi apoi să le
facem soroacele îndătinate. Biserica, Maica noastră a tuturor, ne aşteaptă şi ne primeşte şi la momente de bucurie şi
la cele de tristeţe. De câte ori, în necazuri, nu primim întărire în Sfântul Lăcaş, prin rugăciunile slujitorilor rânduiţi?
De câte ori nu intrăm în Biserici trişti, aproape deznădăjduiţi şi ieşim întăriţi, plini de nădejde, cu feţele senine.
Iată, în acest sens, o frumoasă pildă din Pateric: Fericitul Avva Pavel, ucenicul sfântului Antonie, a povestit
părinţilor un lucru ca acesta: odată mergând la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, au intrat în
sfânta biserică ca să săvârşească sfânta slujbă, iar fericitul Pavel lua seama la fiecare dintre cei ce intrau în
biserică, ca sa vadă cu ce fel de suflet intra la slujbă, că avea şi acest dar dat lui de la Dumnezeu, ca să vadă pe
fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrazele unii altora. Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel
şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi dracii
ţinându-l de amândouă părţile, iar pe sfântul lui înger departe mergând după dânsul, posomorât şi trist. Iar Pavel
lăcrimând şi bătându-şi cu mâna pieptul, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i se arătase aşa...
După ce s-a isprăvit slujba, iarăşi lua aminte Pavel la feţele celor ce ieşeau fin sfântul lăcaş. Deci vede pe
bărbatul care mai’nainte intrase întunecat la faţa, că iese luminat, alb la trup, iar pe îngerul său aproape de
dânsul, bucurându-se foarte. Iar Pavel l-a rugat pe omul cu pricina să-i spună cum i-a dăruit Dumnezeu această
schimbare. Iar omul vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără sfială cele pentru sine, zicând: “Eu sunt
un om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în grele păcate până acum. Dar intrând în sfântul lăcaş, am auzi
cuvintele lui Isaia prorocul: “Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din inimile voastre...”(Isaia I, 16 ş.u.);
Iar eu, nevrednicul, de cuvintele proorocului umilindu-mă şi suspinând, am zis către Domnul: Ţie, Dumnezeule,
Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, mă făgăduiesc să lepăd toate fărădelegile şi-Ţi voi sluji cu
curată ştiinţă!...Cu aceste făgăduinţe am ieşit mai’nainte din Biserică...”29. Iată, iubiţi credincioşi, ce dumnezeiască
binefacere, de care se bucură orice creştin care se hotărăşte sincer să se îndrepte.
Iar acum, mulţumindu-vă încă o dată tuturor celor care v-aţi ostenit să ne sporiţi bucuria sfântă din această
zi, ne rugăm Domnului să păzească sfânt lăcaşul nostru, pentru slava Lui şi mântuirea noastră. Amin.
29
Pateric..., p. 209-210. Din motive de adaptare, am redus istorioara la strictul necesar.
6. PARENEZĂ LA ÎNCEPUT DE AN ŞCOLAR
Înţelepciunea este mai bună decât pietrele preţioase şi nici lucrurile cele mai scumpe nu au valoarea
ei (Pilde, VIII, 11).
Onoraţi profesori, iubiţi elevi (studenţi), iubiţi părinţi,
Se cuvine, întâi de toate, să-I mulţumim Domnului că ne-a prilejuit această bucurie de a fi împreună,
elevi, profesori şi părinţi, la un nou început de an şcolar. Drept mulţumire am săvârşit o sfântă slujbă 30, prin care
ne-am rugat ca Dumnezeu să binecuvânteze acest început de drum pe cărările ştiinţei şi ale înţelepciunii. Suntem
cu toţii adânc emoţionaţi. Emoţia izvorăşte din bucurie momentului reîntâlnirii, desigur, dar este sporită şi de harul
sfânt pogorât în sufletele noastre prin slujba ce s-a săvârşit. Acestei slujbe îi adăugăm un foarte scurt cuvânt 31, în
care vom încerca să evocăm câteva lucruri legate de educaţie, văzute din punct de vedere creştin.
Iubiţii noştri,
Să ne amintim, mai întâi, că noţiunea a educa provine dintr-un verb latin, educo, care înseamnă, originar,
“a scoate din...”, “a ridica...”32, în procesul învăţământului înţelegând prin aceasta a-l scoate pe copil din starea
ignoranţei şi a-l călăuzi pe cărările ştiinţei şi ale bunelor purtări. Amintim, totodată, că scopul creştin al educaţiei
este formarea caracterului religios-moral33. Pentru împlinirea acestui scop este nevoie, desigur, de osteneală pe
măsură. Nici o jertfă, ofrandă, sau osteneală nu va rămâne, însă, fără rod 34. Biblia, Cartea noastră de căpătâi, ne
cheamă să râvnim dobândirea înţelepciunii, căci înţelepciunea, spune Sfânta Carte, este mai bună decât pietrele
preţioase (Pilde, VIII, 11). De aceea, la slujba care s-a făcut mai înainte aţi auzit, la un moment dat: “Ne rugăm
Domnului Dumnezeului nostru, ca să caute cu milostivire asupra şcolarilor acestora, să le trimită în inimi, minte şi
grai, duhul înţelepciunii, al ştiinţei, al evlaviei şi al fricii Sale...” 35. Ştim, apoi, că Mântuitorul Iisus Hristos s-a
arătat în lume, nu numai ca Arhiereu şi Împărat, ci şi ca Învăţător. Pildele şi sfaturile Lui sunt de o frumuseţe
inefabilă, pe care voi, dragi tineri, le cunoaşteţi, datorită faptului că acum se face religie în şcoală. Urmând acestor
sfaturi, părinţii bisericii drept-măritoare au evidenţiat la rândul lor importanţa capitală a studiului: “Îndeletniceşte-ţi
mintea cu învăţătura, ca să nu gândească la lucruri rele...”, spunea Sf. Chiril al Ierusalimului într-una din catehezele
sale36 . Iar Sfântul Ioan, patriarh al Constantinopolului, cel numit “Gură de Aur”pentru vorbirea lui frumoasă, a
spus că “Învăţătura cu cât se răspândeşte mai mult, cu atât face mai puternice sufletele pe care acestea o primesc”37.
În duhul învăţăturilor scripturistice şi patristice, marii dascăli ai neamului românesc s-au pronunţat, de la
catedră sau prin scris, pentru ridicarea culturală a poporului, ca unică şansă de progres şi civilizaţie. Dintre aceştia,
am da un singur exemplu: profesorul academician Simion Mehedinţi (1869-1962), unul dintre cei mai mari
pedagogi români, ignorat şi marginalizat de regimul comunist de tristă amintire, datorită puternicelor sale
convingeri naţional-creştine. Profesorul Simion Mehedinţi propune, ca prim pas în cultura naţională, însuşirea şi
30
De obicei se săvârşeşte sfinţirea apei celei mici, la care se adaugă rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-Deum-ul.
31
Am introdus intenţionat precizarea foarte scurt cuvânt, pentru eficienţa receptivităţii din partea auditoriului, mai ales a tinerilor, foarte
puţin dispuşi la cuvântări lungi, fie ele cât de reuşite. Evident, această promisiune “foarte scurt...” va trebui respectată întocmai. Timpul optim
al unei astfel de pareneze: 5-7 minute.
32
prep “e”+ vb. “duco-ere”.
33
Pr. prof. dr. Dumitru CĂLUGĂR, Catehetica, Manual pentru Institutele teologice, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1976, p. 80.
34
Pr. prof. dr. C. GALERIU, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem, "Ortodoxia", 1/1983, p. 61.
35
Molitvelnic..., p. 484
36
Procateheza, 16; vezi trad. Pr. D. FECIORU, vol. 6 din “Izvoarele ortotoxiei”, Sf. Chiril al Ierusalimilui, CATEHEZELE, Partea I, Edit.
IBMBOR, Bucureşti, 1943, p. 54.
37
Apud N. MOLDOVEANU, Comori dezgropate, Edit. "Casa Şcoalelor", Bucureşti, 1997, p. 281
folosirea corectă a limbii române: “Cel dintâi semn vădit al pătrunderii în cultura românească, spune el, este
cunoaşterea şi stăpânirea deplină a limbii româneşti. Limba e haina sufletului. După limbă se poate vedea repede,
dacă cineva e din stânca de mijloc a poporului, sau este o biată ţărână mărginaşă, frământată sub picioarele
străinilor...”38.
Stăpânind bine limba, orice tânăr are şansa asimilării corecte a învăţăturilor, cu ajutorul cărora va putea
contribui la prosperitatea ţării, a familiei pe care o va întemeia şi a lui personală.
Iubiţi elevi (studenţi),
Strădaniile voastre nu vor ţinti doar obţinerea unor note mari, ca o legitimare a apartenenţei voastre la o
şcoală. “Non scholae discimus, sed vitae”, a spus inspirat filozoful Seneca 39. Noi cu toţii învăţăm pentru viaţă, cea
de aici şi în perspectiva celei viitoare. Să reţinem, aşadar, iubiţii noştri, că scopul suprem al educaţiei este formarea
caracterului moral creştin. Sa deveniţi, adică, oameni de caracter. Cuvântul “caracter”, vine de la grecescul
“haractir”, care înseamnă încrustătură, adâncitură sculptată, formă dăltuită...40, într-un cuvânt amprenta
imprimată în firea omului prin educaţie.
Să ajute Dumnezeu ca profesorii voştri să vă dăltuiască în suflete cele mai frumoase şi sfinte învăţături,
spre mântuirea voastră şi a poporului român! Amin.
38
Simion MEHEDINŢI, Poporul (Cuvinte către studenţi), Ediţia II-a, Edit. “Viaţa românească”, Bucureşti, 1911, p. 195.
39
Epistulae, 86, apud Vasile D. DIACONU şi Maria MARINESCU-HIMU, Proverbe şi cugetări latine, Edit. “Albatros”, Bucureşti, 1976, p.
108, nr. cr. 888.
40
“Haractir " = amprentă pe o monedă; figură gravată pe lemn, piatră sau metal; semn distinctiv.
7. PARENEZĂ LA VREMURI DE ÎNCERCARE (inundaţii)
Eu sunt Dumnezeul tău, Eu întăresc dreapta ta şi îţi zic: Nu te teme, căci Eu sunt ajutorul tău (Isaia,
XLI, 13).
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Am evocat aceste cuvinte din Sfânta Scriptură, spre a ne aduce aminte de Tatăl nostru Cel ceresc, spre
Care ne îndreptăm nădejdea acum, când peste ţinutul nostru s-au abătut mari inundaţii care au provocat, nouă
tuturor, multă întristare. Noi ştim că viaţa omului este presărată atât cu bucurii cât şi cu necazuri. De aceea şi Sf.
Apostol Pavel îndeamnă: “Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng!“ (Rom. 12, 15). Acum
suntem chemaţi să plângem cu cei ce plâng, nu doar în sensul vărsării de lacrimi, ci în scopul de a fi alături,
spiritual şi material faţă de cei care au suferit mari pagube în urma acestor calamităţi. De aceea am săvârşit astăzi o
slujbă specială prin care ne-am rugat cu genunchii plecaţi, ca Bunul Dumnezeu să ne întărească spre a trece
creştineşte peste suferinţele de acum.
Ori de câte ori se abat asupra noastră necazuri, ca cele de acum, sau de altă natură, se ridică întrebări de
genul “De ce Dumnezeu îngăduie necazurile?“ Este greu de dat un răspuns complet, pentru că, de fapt, numai El
ştie cu adevărat de ce se întâmplă aşa. O încercare de răspuns putem avea, totuşi, dacă apelăm la Sfânta Scriptură şi
la Sfinţii Părinţi. Vom observa, din exemplele pe care le vom evoca, că Dumnezeu fie ne pedepseşte pentru
păcatele noastre, fie ne pune la încercare credinţa, dărnicia, răbdarea ş.a. Astfel, cuvintele rostite de Domnul prin
profetul Isaia sunt în mare măsură actuale: “Nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi
păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa... Pentru că mâinile voastre sunt întinate cu sânge şi degetele voastre
cu nelegiuiri; buzele voastre grăiesc cuvinte mincinoase şi limba voastră strâmbătate..." (Isaia, 59, 2-3). Aşadar,
este bine a recunoaşte, fără teama de a greşi, că Dumnezeu ne-a pedepsit pentru păcatele noastre. Aceasta nu
înseamnă că nu ne iubeşte. Căci zice dumnezeiasca Scriptură: “Domnul ceartă pe cel pe care îl iubeşte şi ca un
Părinte pedepseşte pe feciorul care Îi este drag..." (Pilde, 3, 12). Pe de altă parte, prin necazuri, ni se încearcă
credinţa, aşa cum ştim din pilda dreptului Iov, cunoscută nouă tuturor. În duhul acestui exemplu biblic, spune Sf.
Vasile cel Mare: “Necazurile şi durerile sunt trimise şi cu scopul de a încerca sufletele, a ispiti inimile şi a scoate la
iveală pe cei virtuoşi, fie bogaţi, fie săraci. În astfel de împrejurări, nu există mai bună piatră de încercare şi pentru
unii şi pentru ceilalţi; după răbdare se cunoaşte valoarea fiecăruia, anume: bogaţii sunt oare darnici şi milostivi?
Săracii sunt ei, oare, înzestraţi cu răbdare, sau, dimpotrivă, cârtitori şi nerecunoscători? Sau, schimbându-se după
împrejurări, ca nişte trestii clătinate de vânt...” (Despre foamete şi secetă, trad. pr. N. Donos, MMS, 1-2/1954, p.
11).
Acestor explicaţii le adăugăm cuvintele unui episcop român, de vrednică pomenire, Grigorie Comşa de
Arad (1889-1935): “Dumnezeu trimite necazurile, pentru ca omul să-şi dea seama că nu pământul este ţara lui
adevărată. Dumnezeu vede când lucrurile pământeşti pot să devină o primejdie pentru om şi atunci îi trimite
nenorociri ca să se dezmeticească. Într-adevăr, prin necazuri învaţă pe om la tărie. Arborii mari, prin bătaia
vânturilor se întăresc. Aurul nu se scoate din topitoare până nu se curăţă deplin...” (Predică la cazuri de nenorociri,
în vol. De la leagăn până la moarte, Arad, 1927, p. 32).
Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de nenorocirile ce vin peste noi? Exemplul cel mai elocvent îl
avem tot la dreptul Iov, care, după ce a pierdut toate bunurile materiale pe care le avea a rostit cu seninătate: “Gol
am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele
Domnului binecuvântat!“ (1, 21). Şi tot el spune, puţin mai departe: ”Fericit este omul pe care Dumnezeu îl
mustră! Să nu dispreţuieşti certarea Celui Atotputernic. Căci El răneşte şi El leagă rana, El loveşte şi mâinile Lui
tămăduiesc" (4, 17-18). Acest exemplu minunat ne întăreşte pe noi acum, bine ştiind că Dumnezeu nu ne părăseşte,
de fapt, niciodată: “Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor!”- a spus Mântuitorul Iisus
Hristos (Matei, 28, 20). Să zicem, aşadar, cu Sf. Ap. Pavel: “Să ţinem mărturisirea nădejdii cu neclintire, pentru că
credincios este Cel ce a făgăduit!" (Evrei, 10, 23).
În acelaşi duh grăieşte Sf. Vasile cel Mare: “Nu te descuraja! Căci descurajarea peste măsură este izvor al
păcatului, slăbeşte mintea, tulbură sufletul şi duce pe om la păcatul greu al nerecunoştinţei. Dimpotrivă, puneţi
nădejdea în Dumnezeu. Ce, crezi că El trece cu vederea necazul sau lipsa în care te zbaţi?”. Chiar şi cel care a
pierdut totul, în urma acestui cataclism, poate, prin credinţă, nădejde şi dragoste de muncă, s-o ia de la capăt. Ne
amintim, în acest sens, de îndemnul inspirat al unui poet britanic, de origine indiană, Rudyard Kipling, laureat al
premiului Nobel, în extraordinara poezie “If” (“Dacă”), în care spune la un moment dat: ”De poţi risca deodată
întreaga ta avere / Şi tot ce-ai strâns în viaţă să pierzi într-un minut / Şi-atuncea, făr-a scoate o vorbă de durere / Să-
ncepi agoniseala, cu calm, de la-nceput...”41.
Ceea ce avem de făcut, practic, ne învaţă şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care ne recomandă un
comportament creştin pe care să-l urmăm neabătut: “Să vă întoarceţi la cugetul cel drept şi atunci vor înceta relele
ce ne-au cuprins. Biserica nu este un teatru, ca să ascultăm pentru desfătarea noastră! De aici trebuie să plecăm cu
un folos, alegându-ne cu ceea ce este mai de preţ... Bizuindu-ne pe această credinţă, să-L chemăm pe Dumnezeu
necurmat, să ne îndeletnicim cu rugăciuni şi să ne îngrijim cu toată osârdia de celelalte virtiţi, ca să scăpăm de
primejdia ce bate la uşă, şi să ne facem vrednici şi de bunurile vieţii viitoare...” (Predica II-a Despre Statui, trad.
Şt. Bezedechi, Rm. Vâlcea, 1937, p. 47).
Având înaintea inimilor aceste învăţături, vom pleca spre casele noastre cu nădejdea sporită că
Dumnezeu, ca un Părinte bun, ne va ocroti şi în aceste zile grele pentru noi. Va trebui, totodată, să depunem partea
noastră de efort, spiritual şi material. Să fim alături de cei năpăstuiţi şi cu rugăciunea şi cu braţele şi cu ajutorul
concret. În acest sens, socotim că este necesar ca cei ce au posibilităţi materiale să contribuie financiar, sau cu
obiecte, la colecta pe care o deschidem pentru cei sinistraţi. Aşteptăm cu încredere roadele dărniciei d-voastră.
Să-i mulţumim, aşadar, Domnului, că ne-a învrednicit să participăm la sfânta slujbă de astăzi, care ne-a
întărit nădejdea în ajutorul Lui. Încheiem acum invocând o scurtă rugăciune din Molitvelnic, pe care am auzit-o
puţin mai-nainte, în timpul slujbei: “Către Tine, Mântuitorul nostru, Dumnezeule prea veşnice, alergăm noi
păcătoşii robii tăi şi cu lacrimi întru pocăinţă căzând strigăm Ţie: iartă, iartă, Îndurate, pe poporul cel fără de
răspuns, şi să nu ne pierzi pe noi cu revărsarea ploilor celor nemăsurate şi cu reaua prefacere a văzduhurilor; ci dă
senin şi înmulţeşte roadele pământului, ca un Iubitor de oameni”. Amin.
8. NECROLOG (pentru un creştin ataşat Bisericii)
Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul!... Odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor
vin cu ei (Apoc. 14, 13).
Întristată familie, cucernică asistenţă,
A fost voia Domnului să-l cheme la Sine pe creştinul (X), ca să-l răsplătească pentru toate ostenelile din
viaţa sa pământească. Cu toate că credem şi mărturisim acest lucru, întristarea s-a aşternut peste sufletele noastre,
ale tuturor, dar mai ales ale celor din familie, întristare datorată despărţirii care, omeneşte vorbind, este dureroasă.
De aceea, pentru mângâiere şi încurajare, am invocat cuvintele Scripturii Noului Testament, pe care le-aţi auzit.
Dacă în Vechiul Testament, se puteau auzi mărturisiri de genul “Oare morţilor vei face minuni, sau cei morţi se vor
scula şi Te vor lăuda pe Tine? “ (Psalm 87, 11), aşadar un motiv de tristeţe pentru moartea cuiva, în Noul
Testament avem încredinţarea că cei morţi în Domnul, adică creştineşte, sunt fericiţi! Sau, cum mărturiseşte un
sfânt părinte al Bisericii, Atanasie cel Mare, drepţii n-au nici o moarte, ci o trecere la viaţa de veci. Sfântul părinte
41
Traducere liberă. Textul original: “If you can make one heap of all your winnings / And risk it on one turn of pitch-and-toss / And lose, and
start again at your beginnings / And never breathe a word about your loss”, din vol. Treasury of english verse new and old, by A.S.
COLLINS, London, 1934, p. 360; Rudyard KIPLING, 1865-1936; Premiul Nobel - 1907.
a grăit aşa pentru că ştia cuvintele Mântuitorului: "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis are
viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (Ioan V, 24).
Această mutare este spre odihnă binemeritată, aşa cum ne încredinţează cuvântul auzit la început,
odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei. Căci am auzit cântarea: Deşertăciuni sunt cele
omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea... Dar ce ne însoţeşte,
totuşi, dincolo? Doar faptele bune însoţesc sufletul peste pragul dintre cer şi pământ. Ele sunt aducătoare de
odihnă binemeritată pentru cei ce au ostenit cu râvnă în ogorul Domnului, după cuvântul dumnezeiesc al
Mântuitorului: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!" (Matei, XI, 28).
Am săvârşit slujba înmormântării, după rânduiala noastră creştină ortodoxă. Am săvârşit, adică toţi ne-
am rugat. Slujba n-a fost făcută doar de preot şi cântăreţi, ci de către toţi cei de faţă. Prin însăşi prezenţa d-voastră,
prin florile aduse, prin lumânările aprinse, prin lacrimi şi închinăciuni, prin ascultarea cu atenţie a rugăciunilor şi
cântărilor. Prin rostirea din tot sufletul a creştinescului Dumnezeu să-l ierte. Prin toate acestea, aţi slujit şi d-
voastră.
Iată, avem în mijlocul nostru pe cel care cu puţin mai’nainte vorbea cu noi, iar acum se petrece spre
întâlnirea cu cei dragi, adormiţi întru Domnul. Suntem datori în aceste clipe să ne amintim de viaţa sa pământească,
măcar în datele ei mai importante: obârşia, copilăria, tinereţea şi şcolile prin care a trecut, căsătoria,
îndeletnicirile, copiii, ataşamentul faţa de sfânta biserică, frumoasele relaţii cu cei din jurul său. Ne vom călăuzi,
în înfăţişarea scurtei biografii de un precept înţelept, care îndeamnă: de morţi, numai de bine (“De mortuis nihil
nisi bene”).
Viaţa omului se aseamănă, într-un fel, cu anotimpurile anului... Astfel, răposatul întru Domnul a trecut
prin primăvara copilăriei, prin vara tinereţii, prin toamna maturităţii, iar la urmă prin iarna bătrâneţii, a
neputinţelor, dar şi a înţelepciunii. Dvs. cei din familie îi cunoaşteţi mai bine decât noi firul vieţii, cu bucuriile şi
necazurile pe care, ca orice om, le-a avut. Cu o purtare exemplară, cu muncă cinstită şi credinţă tare în Dumnezeu,
s-a dovedit biruitor. El a murit nu ca un învins, ci ca un învingător, ridicându-se, prin virtute, deasupra patimilor
acestei lumi, întărit de cuvântul Mântuitorului: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”
(Ioan, 16, 33). În contextul acestui cuvânt ne amintim de un minunat exemplu, dat de Avva Iosif din Pateric: “S-
au adunat fraţii odată la Avva Iosif şi şezând ei şi întrebându-l se bucura el, şi cu toată osârdia le zicea: eu împărat
sunt astăzi. Căci am împărăţit peste patimi!”42.
Biruinţa răposatului întru Domnul şi-a avut izvor în dragostea lui faţa de sfânta biserică, fapt constatat de
noi toţi. Aceasta credem că a fost una din virtuţile definitorii. Nu numai în duminici şi sărbători, ci şi în multe alte
prilejuri, dânsul era nelipsit de la biserică. Era, cum se spune în limbaj teologic, membru viu al Bisericii. Era o
mlădiţă roditoare în viţa Hristos (Ioan, 15, 5), bine ştiindu-se că Biserica este Trupul lui Hristos (Efeseni, 1, 23).
Mulţi neştiutori afirmă, sărmanii: Eu nu mă duc la biserică, pentru că o am în suflet... Sau: Eu mă rog acasă, de ce
trebuie să mă mai deplasez? Sau: Ştiu atâţia care merg la Biserică, dar se comportă ca nişte necredincioşi... etc.
Acestora le aducem aminte cuvintele Sf. Ciprian: ”În afara Bisericii nu există mântuire” 43 şi “Cine nu are Biserica
de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată”44.
În acelaşi duh grăieşte şi Fericitul Augustin: “În afara Bisericii poţi avea totul în afară de mântuire. Poţi
avea cinstire, poţi deţine Evanghelia, poţi avea credinţa şi sa predici în numele sfintei Treimi, dar niciodată nu vei
putea găsi mântuire decât în Biserică"45. Cât despre faptul că şi cei ce frecventează Biserica se comportă uneori ca
42
Pateric..., p. 118.
43
Scrisoarea 73, 21, apud Învăţătura de credinţă ortodoxă, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1952, p. 42
44
De unitate Ecclesiae, 6, MIGNE, P.L. vol. IV, col. 502.
45
Apud N. MOLDOVEANU, Comori dezgropate, Editura "Casa şcoalelor", Bucureşti, 1997, p.44.
cei necredincioşi, ca oameni supuşi greşelii, evocăm cuvintele cunoscutului teolog Origen: “Cel mai rău membru al
Bisericii nu poate fi comparat cu nimeni din adunările omeneşti” 46. Biserica îi cuprinde nu numai pe sfinţi, ci şi pe
cei păcătoşi, care, oricât de răi ar fi, au şansa de a deveni - prin strădania corespunzătoare - sfinţi. Avem atâtea
exemple în istoria Bisericii! Aşadar, ferice de credinciosul care iubeşte Biserica, stâlp şi temelie a adevărului (I
Tim. 3, 15). Ferice de răposatul întru Domnul..., care s-a mutat acum în Biserica cerească, după ce mai întâi s-a
dovedit iubitor al Bisericii pământeşti. În duhul acestei realităţi înţelegem acum cuvântul scripturistic prin care am
început rostirea, “Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul...”.
Sufletul răposatului întru Domnul (X) se călătoreşte acum spre sălaşurile cereşti, după ce mai întâi se va
înfăţişa, ca tot pământeanul, înaintea Dreptului Judecător. După mărturiile unor sfinţi părinţi, judecata sufletului,
numită şi particulară sau personală, va avea loc peste 40 de zile 47. În acest timp noi avem datoria să ne rugăm
fierbinte pentru sufletul său, să-i facem parastasele îndătinate, cu deosebire cel de 40 de zile, totodată să facem
milostenie în numele său. Dar nu numai atât. Faţă de memoria dânsului mai avem câteva datorii: să-i imităm
faptele bune, să-i împlinim sfaturile date nouă mai ales în anii din urmă, când înţelepciunea s-a împletit cu bogata-i
experienţă a vieţii, să împlinim ceea ce el n-a apucat să mai încheie. Toţi cei de faţă, prin prezenţa noastră,
mărturisim regretul că ne despărţim de el, totodată, mărturisim că dorim reîntâlnirea cu el. Pentru aceasta este
nevoie, desigur, să vieţuim în aşa fel încât Dumnezeu să ne găsească vrednici de o astfel de reîntâlnire, cu el şi cu
ceilalţi dragi ai noştri plecaţi în veşnicie.
Suntem aici şi pentru a-i da creştineasca iertare pentru cele ce în viaţă, ca om, va fi greşit faţă de noi, dar
şi pentru a ne cere noi înşine iertare de la dânsul pentru cele ce i-am greşit. De încheiere, socotim potrivit sa
evocăm un fragment dintr-o cântare a slujbei înmormântării, fragment ce poate fi socotit testament sufletesc al
răposatului: “Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor
şi cunoscuţilor... Şi veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea numai de pe urmă... Ci vă rog pe toţi şi
cu stăruinţă cer vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele
mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii” 48. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Amin.
46
Contra lui Cels, 3, 29, MIGNE, P.G., XI, col. 957.
47
Vezi Teologia dogmatică ortodoxă, Manual pentru Institutele Teologice, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1958, vol. II, p. 943
48
Panihida..., p. 42-43.
9. PĂRINTELE CONSTANTIN VOICESCU. Pomenire la un an de la trecerea în veşnicie
(† 8 sept. 1997)
În afară de câteva mărturii ale copiilor şi ale unor fii duhovniceşti, nu deţinem foarte multe date
biografice, întrucât părintele vorbea arareori despre sine şi o făcea doar atunci când era insistent rugat. Nici în scris
nu ne-a lăsat prea multe amănunte. Practic, nu era preocupat de persoana sa, ci mereu preocupat de cei din jur. De
aceea credem că părintelui i s-ar potrivi cuvintele scrise pe mormântul pedagogului elveţian Johann Pestalozzi, de
către ucenici: “...Om, creştin, cetăţean: totul pentru alţii, nimic pentru sine...”
Totuşi, în anul care s-a scurs de la trecerea în veşnicie, presa, radioul, televiziunea au fost foarte darnice în
a-i acorda atenţie, spre pioasă aducere aminte şi, totodată, spre mângâierea tuturor celor care l-au preţuit.
Reproducem spre ilustrare câteva titluri din presă: A încetat din viaţa pământească părintele Constantin Voicescu,
un mare duhovnic al vremii (“România liberă”, 10 sept.’97); Preşedintele Constantinescu omagiază memoria
Părintelui Voicescu (“Ziua”, 11 sept.’97); Duhovnicul lui Constantinescu a fost îngropat la Cernica (“Libertatea”,
12 sept’97); Un Părinte adevărat, atât de simplu, după vorbă, după port...(“Cotidianul”, 19 sept.’97) etc. Câţiva
ucenici au în lucru acum un volum de predici transcrise după înregistrări audio, care va fi nu numai un act de
cucernică restituire, dar şi un “manual” de pedagogie creştină, pentru că părintele, dincolo de mesajele omiletice
propriu-zise, picura mereu anumite sfaturi, legate întotdeauna de prezentul cotidian, cu trimitere la etica ortodoxă,
în special pe linie civică. Părintele nu ocolea nici amănuntele ce ţineau de viaţa cetăţii, uneori chiar cu implicaţie
politică. Spunea lucrurilor pe nume, dând gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunoştea bine, totodată
înfierând lichelismul şi pe reprezentanţii lui. Părintele însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat cu
mândrie ecusonul de “Golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să rostească doar “Doamne, Doamne”..., să
împartă binecuvântări şi apoi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate întâlni. Era permanent
preocupat de soarta ţării şi nu de puţine ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei de la putere. Nădăjduim că
nu este departe ziua când părintelui i se va alcătui un volum bio-bibliografic, care să nu urmărească aspectul
laudativ (căci întotdeauna a dispreţuit laudele) ci aspectul pedagogic-instructiv, pentru toţi cei care vor dori să
cunoască un model viu de slujitor devotat al Bisericii şi neamului. Pentru toţi creştinii noştri (între care mulţi
enoriaşi ai Bisericii Sapienţia, unde a slujit părintele) notăm acum câteva date biografice, atâtea câte se pot
cuprinde într-un spaţiu limitat.
Născut în Bucureşti, la 28 iulie 1924, din părinţii Stan şi Zinca, rămâne orfan de tată la vârsta de 7 ani şi
de mamă la 12. Va învăţa şi creşte mai mult prin orfelinate, dar cu ocrotirea unui unchi la care îşi făcea vacanţele,
pe care părintele l-a iubit şi ascultat dumnezeieşte: Gheorghe Rădulescu. Unchiul însuşi era foarte mândru de
nepotul ajuns preot şi spunea adeseori: “Tică m-a ascultat întotdeauna, mai mult chiar decât proprii copii, şi
Dumnezeu l-a făcut preot!” Viaţa de elev îi va fi marcată de vicisitudinile perioadei interbelice dar şi de
formidabila mişcare de tineret, care a încorporat îndeosebi pe cei mai buni la carte, toto dată cu exemplar
comportament moral. Ca elev face parte din “Frăţiile de Cruce”, motiv pentru care este arestat în 1942, fiind
eliberat abia în 14 iunie 1944. Termină apoi liceul şi se înscrie la Facultatea de istorie-geografie. În anul 1948 este
arestat din nou, fiind eliberat peste 6 ani. La închisoarea de la Târgu-Ocna va fi foarte apropiat de Valeriu Gafencu,
“sfântul închisorilor” cum era numit, pentru altruismul lui fără margini. Acest om îl va influenţa într-un mod
covârşitor. Tot la Târgu-Ocna se mai întâmplă un fapt, cu totul deosebit: între cârpele ce li s-au dat pentru
curăţenie, deţinutul Voicescu descoperă o bucată dintr-un epitrahil preoţesc. Îl spală, îl ascunde şi după aceea îl
coase în căptuşeala mantalei, purtându-l în spate până la eliberare. Convins că acest odor sfânt l-a scăpat de la
moarte, se hotărăşte irevocabil să se facă preot. Astfel, la ieşirea din 1954, se înscrie la Facultatea de Teologie. Tot
în acest an se căsătoreşte cu Laura Florentina Durac, originară din Piatra Neamţ, dublu-licenţiată, în studii
economice şi teologie (împreună vor avea trei copii, acum fiecare la casa lui: Mihai - preot, Irina - medic şi Ileana -
profesoară). Nu reuşeşte să termine Facultatea de teologie, pentru că este a treia oară arestat, în oct. 1958, în lotul
botezat de securitate “Lotul mistic-legionar Tg. Ocna”. Va ieşi din închisoare în 1964, o dată cu amnistia generală.
Abia de la această dată îşi va completa studiile de teologie, terminând totodată şi facultatea de istorie-geografie. La
teologie a fost atras în special de secţia istorică, ataşându-se cu precădere de prof. Alexandru Elian şi de pr. prof.
Niculae Şerbănescu. Aşa se explică faptul că părintele Voicescu a urmat cursurile de doctorat ale ascestei secţii,
fiind foarte apreciat de sus-numiţii profesori. Patriarhul de vrednică pomenire Justinian Marina l-a angajat la
Tipografia bisericească, mai întâi la serviciul Expediţie apoi la cel de Corectură, neţinând cont de “indicaţiile”
securităţii, pentru care Voicescu Constantin era un proscris. Tot Prea Fericirea Sa îi va aproba hirotonia în preot,
hirotonie săvârşită de Prea Sfinţitul Antonie (actualmente mitropolit al Ardealului), care-l cunoştea şi îl preţuia,
spre disperarea mai-marilor zilei. Părintele va sluji onorific, mai întâi la Biserica Radu Vodă din Bucureşti
(Paraclisul Seminarului Teologic), apoi la bisericuţa de alături, Bucur-Ciobanul, având o frumoasă conlucrare cu
minunatul preot Alexie Bârcă. Din anul 1976, părintele Constantin va fi paroh la Bisericuţa Sapienţia, unde a găsit
o comunitate bine închegată de predecesorul slujitor, părintele Constantin Sârbu, preot cu aleasă duhovnicie.
Roadele slujirii acestui preot, continuate râvnitor de părintele Voicescu se pot vedea de către toţi cei care păşesc în
minunata incintă a bisericii. În anul 1988, părintele Voicescu rămâne văduv: d-na preoteasă Laura trece prematur
pragul veşniciei, în urma unei boli necruţătoare. Din acest an Părintele va locui mai mult în căsuţa parohială, spre a
fi cât mai aproape de Biserică şi de fiii săi duhovniceşti.
În 8 sept. 1997, zi în care părintele a trecut în rândurile slujitorilor cereşti, credincioşii Bisericii Sapienţia
au fost încercaţi de o durere sufletească fără margini... S-au consolat numai cu nădejdea în Marea Întâlnire, care se
va petrece cu fiecare în ziua ştiută de Dumnezeu, cu credinţa că părintele este mai aproape de Cel pe Care L-a slujit
exemplar şi cu mângâierea că au acum un preot vrednic, urmaş destoinic care să continue cu râvnă misiunea
slujitorului plecat, sub cele trei dimensiuni: pastorală, culturală şi administrativ-gospodărească. Căci părintele
Constantin Voicescu a fost un cărturar autentic, un duhovnic delicat şi un gospodar deosebit de harnic. Dumnezeu
să-l odihnească în pace, alături de strămoşi, părinţi şi devotata soţie! Amin.
10. PĂRINTELE ALEXIE S-A ADĂUGAT POPORULUI SĂU

- necrolog-
În ziua de marţi, 20 aprilie a.c. (1999), pe la orele amiezii, părintele ALEXIE OLESCU a trecut pragul
veşniciei şi s-a adăugat poporului său, după cum glăsuieşte o frumoasă expresie biblică din Vechiul Testament
(Facere, 25, 8;). S-a despărţit de cei dragi de pe pământ, pentru un timp a cărui durată numai Dumnezeu o ştie,
spre a se întâlni cu cei doriţi, plecaţi mai'nainte: strămoşi, moşi, părinţi, fraţi şi surori, fii şi fiice duhovniceşti, care,
împreună cu toţi cei drepţi, alcătuiesc în ceruri "poporul nostru de dincolo...".
După o călătorie pământească de peste 84 de ani şi o slujire sacerdotală de aproape 58, Dumnezeu l-a
chemat să se alăture cetei preoţeşti care slujeşte în ceruri alături de îngeri, sfinţi şi toate sufletele alese, orânduite
în ceata drepţilor. În seara zilei în care s-a săvârşit din viaţa pământească, părintele, îmbrăcat în odăjdii de
Liturghie, pe care dânsul şi le alesese cu oarecare timp mai înainte, a fost depus în mijlocul bisericii noastre, la care
a slujit din anul 1951. Îndată ce s-a aflat de trecerea părintelui, credincioşi de toate vârstele s-au îndreptat către
biserica ce arborase în bernă drapelul funerar, făcând pelerinaj la catafalcul celui ce i-a botezat, i-a cununat, le-a
prohodit morţii din familie, le-a fost duhovnic mângâietor, în vremuri bune şi în vremuri rele, la bucurii şi
necazuri, la momentele fericite şi la cele de cumpănă. În serile care au precedat ziua înmormântării, fiii
duhovniceşti mai apropiaţi, alături de tineri ai bisericii noastre, s-au rânduit la citirea Psaltirii, în duh de rugăciune
şi priveghere. Ziua de joi, 22 aprilie, în care s-a săvârşit slujba înmormântării, a fost o zi deosebit de frumoasă, cu
soare strălucitor, cum puţine au fost în acea lună, Dumnezeu dăruind familiei şi tuturor participanţilor condiţii
optime de împlinire a celor cuvenite. Dimineaţa s-a săvârşit Sfânta Liturghie, special orânduită întru pomenirea
părintelui Alexie, de către părintele Emanoil Băbuş, urmaşul ce-i continuă slujirea de la data pensionării. Cu numai
câteva zile mai'nainte tot părintele Emanoil îl împărtăşise cu Sfintele Taine, în casă, întrucât părintele Alexie nu se
mai putea deplasa în Sf. Lăcaş. Am fost cu toţii impresionaţi aflând că, deşi nu mai putea consuma nici un aliment,
nici măcar apă, Sfânta Împărtăşanie a primit-o, deplin conştient şi cu faţa luminoasă, exprimând în acest mod
bucuria ultimei cuminecări, căci cuvinte nu mai putea rosti.
La prohod a slujit Prea Sfinţitul Episcop Teodosie Snagoveanul, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, ca
delegat al Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, însoţit de cucernicii diaconi Valentin Bădescu şi Gabriel Onea,
alături de prea cucernicii preoţi Daniel Pestroiu, profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, Petru-Dan Popa,
paroh la Biserica Foişor din Bucureşti şi slujitorii actuali ai Bisericii Sf. Ilie Gorgani. La strană au cântat tineri din
corul bisericii noastre, conduşi de studentul teolog Silviu Tudose. Exceptând diaconii, toţi ceilalţi slujitori au rostit
câte un scurt cuvânt, alcătuind împreună un cucernic necrolog. Prea Sinţitul Părinte Episcop Teodosie a transmis în
pareneza rostită şi un mesaj din partea Prea Fericitului Părinte Teoctist, care l-a cunoscut personal, fiind pe vremuri
colegi în aceeaşi Facultate, la diferenţă de un an. Ne amintim cu emoţie că în ziua de 14 martie a.c., când Prea
Fericirea Sa a slujit la biserica noastră, părintele Alexie a fost cu noi în Sf. Altar şi chiar dacă n-a putut sluji
efectiv, din cauza slăbiciunii fizice avansate, la sfârşitul slujbei s-a întreţinut cu Părintele Patriarh, depănând
împreună câteva crâmpeie din anii tinereţii...
În cuvântările rostite la slujba înmormântării s-au evocat, deopotrivă, date biografice şi fapte pastorale din
îndelungata-i osteneală, împletire omiletică izvorâtă din însăşi slujirea celui petrecut. În cele ce urmează spicuim
câteva dintre ele, mărturisind cu strângere de inimă că ceea ce vom evoca va fi doar o infimă parte faţă de ceea ce
ar trebui, comparativ cu bogăţia datelor unei vieţi şi osteneli atât de îndelungate.
Părintele Alexie s-a născut în 15 noiembrie 1914, în com. Stroieşti, satul Cornişoara, Jud. Vâlcea,
ca fiu al lui Tudosie şi al Ioanei, ţărani. Tatăl va muri pe front, în primul razboi mondial, de această jertfă părintele
Alexie amintind mereu: la fiecare parastas oficiat în biserica noastră pomenea alături de morţii familiei care-i
solicita slujba şi de Tudosie căzut pe front... Orfan, lipsit astfel de un sprijin atât de preţios, viitorul preot Alexie
conştientizează de mic importanţa efortului personal necesar împlinirii unui rost în viaţă, dovedindu-se râvnitor în
toate şcolile pe care le-a urmat: cea primară în Cornişoara, Seminarul Teologic la Vâlcea, Facultatea de Teologie la
Bucureşti. În plus, urmează şi cursurile de doctorat la Secţia Practică, Specialitatea Liturgică, la aceeaşi Facultate.
După absolvire a slujit ca preot militar cu gradul de Căpitan, în Garnizoana Capitalei, în timpul celui de-al doilea
război mondial activând la Spitalul Militar Central. Această activitate pastoral-militară i-a fost recunoscută după
decembrie '89, părintelui conferindu-i-se gradul onorific de colonel în rezervă, cu toate drepturile aferente. După
slujirea ca preot militar, a ostenit o vreme la Biserica Sf. Elefterie-Vechi. Între anii 1948-1951 a slujit ca preot la
Biserica Mihai-Vodă, frumoasa ctitorie a lui Mihai Viteazul (1592), de pe dealul cu acelaşi nume, deal din păcate
distrus prin anii '80 de buldozerele ceauşiste, iar biserica translată şi ascunsă din aceeaşi poruncă atee între nişte
blocuri construite în stil coreean. Între anii 1951-1996, părintele Alexie a slujit fără întrerupere la Biserica Sf.
Ilie Gorgani, perioadă în care aprox. 10 ani a fost şi preot-paroh, săvârşind o sumedenie de acţiuni gospodăreşti,
pentru care a fost distins de către autorităţile superioare bisericeşti cu titlul de iconom-stavrofor. Pensionarea, în
anul 1996, n-a însemnat, de fapt, încetarea slujirii. Până aproape de luna trecerii în veşnicie, părintele Alexie a
intrat aproape zilnic în Biserică, continuând să citească "acatiste", să spovedească, să converseze cu fiii
duhovniceşti, fiindu-ne de mare sprijin mai ales în zilele mai aglomerate din perioada posturilor.
Căsătorit cu Elena-Liliana, părintele Alexie are doi copii, deosebit de vrednici: Laurenţiu (inginer) şi
Rodica (doctor), amândoi aşezaţi la casele lor, copii pe care părintele i-a iubit pilduitor. Întâlnirea cu ei, atât în casă
cât şi în Sfântul Lăcaş, era una dintre cele mai mari bucurii pentru dânsul. În anul 1976, răpusă de o boală
neiertătoare, preoteasa Elena-Liliana va trece la cele veşnice, părintele şi copiii fiind încercaţi de o nemărginită
durere... Ne amintim, iarăşi, că nu era slujbă de parastas la care părintele să nu-i pomenească numele, alături de
părinţi şi ceilalti morţi din familie. În sufragerie, la loc de cinste s-a putut vedea tot timpul un portret cu chipul
frumos al distinsei preotese trecute în veşnicie, sub care ardea necontenit o candelă. După o vreme de grea şi tristă
singurătate, părintele a socotit potrivit să-şi împletească zilele vârstei înaintate cu ale doamnei Zenobia, pensionară,
care l-a sprijinit să-şi continue misiunea preoţească şi mai apoi l-a îngrijit cu un devotament exemplar, în anii în
care vârsta şi bolile bătrâneţilor l-au copleşit. Dânsa ştia ce mâncare de regim să-i facă, la ce oră să-i dea
medicamentele, îl ajuta să se îmbrace atunci când părintele mergea la slujbele din biserică şi la cele săvârşite pe la
casele creştinilor. Îl aştepta extrem de îngrijorată când întârzia uneori. Masa era pregătită, pentru părintele ostenit şi
flămând, hainele de schimb de asemenea, pentru cazul în care venea udat de ploaie sau murdar de praf. De multe
ori tot dânsa era cea care conversa, la telefon sau în curte, cu enoriaşii care-l solicitau pe părintele, căci dânsul, din
pricina vârstei înaintate şi a suferinţelor, nu putea răspunde tuturor solicitărilor, adesea foarte insistente. Ultimele
săptămâni şi zile au fost, însă, cele mai grele, pentru amândoi: pentru părintele întrucât se vedea nevoit să creeze
greutăţi în plus doamnei, pentru dânsa că nu putea să-l mai ajute a depăşi neputinţele, cum de nenumărate ori o
făcuse în ultimii ani. Doar atât mai putea face: să vegheze neîncetat să nu se stingă candela, pentru ca părintele să
treacă pragul "cu lumină" şi să-i întâmpine cu răbdare pe toţi creştinii doritori să-şi mai vadă duhovnicul în viaţă.
Căci Dumnezeu hotărâse a chema la Sine pe slujitorul credincios, pentru a-i răsplăti îndelungata şi exemplara
osteneală. Dincolo de tristeţea inexorabilă a morţii, vedem în această chemare un moment fericit, căci i se potrivesc
cuvintele Scripturii: "Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor în Domnul... Odihnească-se de ostenelile lor, căci
faptele lor îi însoţesc!" (Apoc. 14, 13).
Acestui scurt medalion biografic suntem datori să-i adăugăm faptul că părintele Alexie s-a remarcat
îndeosebi prin calităţi excepţionale de liturghisitor: voce caldă, aptitudini muzicale deosebite (în buzunarul unei
reverende s-a găsit diapazonul după care părintele îşi potrivea tonul deseori), respect pentru rânduielile tipiconale,
chiar în amănunte uneori. Moştenim de la prea cucernicia sa rânduieli devenite tradiţionale în biserica noastră:
slujbe miercurea şi vinerea, Sf. Maslu în fiecare săptămână, Sfânta Liturghie sâmbăta, pentru cei adormiţi, alături
de slujbele din duminici şi sărbători, fireşte. Uneori era mai aspru cu credincioşii, sau cu noi, preoţii mai tineri, dar
nu de dragul asprimii, ci din râvnă aprinsă pentru respectarea rânduielilor. Parcă ar fi vrut mereu să spună cu
psalmistul David: "Râvna Casei Tale mă mistuie!..." (Psalm 68, 11). Trebuie să mărturisim că nu l-am înţeles şi nu
l-am ascultat întotdeauna după cuviinţă, neavând uneori nici răbdarea datorată. Ne pare rău şi-l rugăm stăruitor să
ne ierte! Abia acum realizăm că i se potrivesc întru-totul şi cele mărturisite la un moment dat de Sf. Grigore de
Nazianz, în Tratatul despre preoţie: "Cu aceste gânduri trăiesc ziua şi noaptea. Acestea-mi topesc măduva, acestea-
mi macină trupul şi nu mă lasă să fiu îndrăzneţ şi să privesc în sus. Acestea-mi smeresc sufletul, îmi îngenunchează
mintea... Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii, să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu
eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să
sfinţesc pe alţii... " (Cap. LXXI).
Purtat de şase enoriaşi, sicriul cu trupul neînsufleţit al părintelui Alexie a înconjurat Sfântul Lăcaş, în
glăsuirea ecteniilor şi a cântărilor rânduite, apoi a fost petrecut şi depus în cimitirul Ghencea-Militar, în aceeaşi
criptă în care, din anul 1976, se odihneşte preoteasa Elena-Liliana.
Avem credinţa şi nădejdea că Dumnezeu l-a rânduit în ceruri în ceata drepţilor-slujitori, răsplătindu-i astfel
râvna îndelungată, şi că părintele Alexie, iertător şi cu dragoste, se va ruga pentru noi cei rămaşi a-i continua
ostenelile preoţeşti, totodată pentru toţi fiii duhovniceşti pe care i-a păstorit! Amin.
11. In memoriam: Părintele Profesor ANATOLIE ZAREA
(1920 - 2000)
Ziua de 30 martie 2000 a marcat Marea Trecere a părintelui profesor ANATOLIE ZAREA, din
zbuciumata şi vremelnica vieţuire pământească în veşnicele şi liniştitele sălaşuri cereşti, pentru fericită şi
binemeritată odihnă. Biserica de pe cale a pierdut încă un preot râvnitor şi harnic, dar cea din ceruri a câştigat în
acelaşi timp un slujitor ales. Duminică, 2 aprilie, un sobor de 14 preoţi i-au săvârşit slujba înmormântării, la capela
cimitirului "Andronache", în prezenţa unui mare număr de credincioşi, fii duhovniceşti ai părintelui prohodit, care
şi-au împletit glasurile în rugăciune cu cele ale slujitorilor, cu flori şi lumânări în mână, dar mai ales cu obrajii
udaţi de nesecate lacrimi. Mărturisim dintru început că rar am văzut un atât de mare prinos de lacrimi ca la această
înmormântare, de la creştini de toate vârstele şi profesiile, între care nu puţini cu prunci în braţe sau ţinuţi de
mânuţe. Oameni simpli şi universitari, călugări şi călugăriţe, creştini cu părul alb, alături de tineri şi copii, alcătuiau
un singur buchet de suflete alese, venite să-şi petreacă duhovnicul iubit. Acest amănunt ilustrează, de fapt, că
părintele a fost un preot căutat, unul dintre aceia care duc greul sufletesc al României, care ascultă cu răbdare
păcatele creştinilor, dar şi necazurile lor, care dezleagă şi le uşurează poverile sufleteşti, dar care sfătuiesc şi
încurajează, totodată, pe toţi cei care în altă parte nu sunt luaţi în seamă. Chipurile creştinilor prezenţi mărturiseau
tainic mulţimea binefacerilor duhovniceşti pe care le-au avut de la părintele lor: pe unii i-a botezat, pe alţii i-a
cununat, altora le-a înmormântat pe cineva drag din familie, pe cei mai mulţi dintre ei, credem, i-a ascultat cu
bunăvoinţă la Spovedaniei, sau în alte convorbiri de taină, pe alţii i-a ajutat cu un bănuţ, sau un pacheţel cu
niscaiva lucruşoare, căci părintele îşi făcuse un canon săptămânal din a pune la poştă colete pentru cei nevoiaşi. Nu
puţini au fost cei ajutaţi, înainte de 1989, cu o vorbă bună pusă la unii oameni cu funcţii, creştini în taină, altfel, la
care părintele avea acces datorită numelui său bun şi respectabil. Cunosc o profesoară, de exemplu, care deşi fusese
o strălucită absolventă a unei facultăţi, nu a putut să obţină postul care i se cuvenea de drept, fără intervenţia
salvatoare a părintelui Zarea…
Câţiva dintre părinţii slujitori au rostit frumoase necrologuri, în care datele biografice s-au împletit cu
aspecte ale exemplarei slujiri preoţeşti, evocate cu deosebită simţire mai ales de părinţii profesori Gheorghe
Drăgulin, Nicolae Bordaşiu şi Vasile Răducă. În medalionul de faţă nu intenţionăm a intra în prea multe amănunte
biografice, deşi toate ar fi interesante, ci să evidenţiem doar câteva trăsături care sunt, credem, pilduitoare pentru
noi toţi. Originar dintr-o familie de preot din Basarabia, părintele Anatolie a mai avut încă şapte fraţi. În 1940, ca
mulţi confraţi basarabeni, familia Zarea a fost nevoită să se refugieze în România restrânsă, datorită ocupaţiei
ruseşti. Războiul l-a prins pe părintele Anatolie sub arme, iar după aceea a mai făcut şi vreo trei ani de prizonierat,
prin nordul Rusiei, unde a avut de îndurat friguri cumplite şi alte nenumărate încercări. Un amănunt proniator, de
care părintele îşi amintea mereu, este că în timpul războiului un glonte i-a găurit casca, dar a ocolit capul. Iar
altădată, în apropierea cercului polar, frigul a fost atât de năprasnic încât tot timpul trebuia să-şi maseze obrajii
pentru a nu-l prinde îngheţul… În fiecare zi, confraţi prizonieri îşi dădeau obştescul sfârşit, spre marea îndurerare a
celor de-alături. A fost voia Domnului, însă, ca el să trăiască, să facă mai apoi două facultăţi (Teologia şi
Pedagogia), totodată şi cursuri de doctorat în Teologie. În vremurile de prigoană comunistă a fost nevoit şi el, ca
mulţi alţii aflaţi pe listă "neagră", să lucreze în domenii cu mult mai prejos faţă de pregătirea pe care o avea. Când
situaţia s-a mai descătuşat cât de cât, mai ales datorită demersurilor inteligente ale vrednicului de pomenire
Justinian Patriarhul, părintele Zarea a primit un post de profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. În această
ipostază l-am cunoscut prima oară, în anul 1971, patru ani la rând avându-l, apoi, nu numai profesor ci şi duhovnic.
A predat mai multe materii: limba rusă, logică, omiletică, catehetică, pedagogie etc., datorită nevoii de a-şi
completa norma catedrei. Nu era printre profesorii exigenţi, dimpotrivă, dădea note cât se putea de mari şi pe foarte
mulţi elevi îi ajuta, astfel, să obţină bursă. Credem că şi numai pentru acest motiv, astăzi sute de preoţi îl pomenesc
la Proscomidie, cu recunoştinţă şi lacrimi, pe părintele Anatolie, cel întotdeauna gata să dea o mână de ajutor.
Întotdeauna cu faţa senină şi luminoasă, cu inima mereu deschisă, părintele şi-a confirmat prin atitudine
semnificaţia etimologică a numelui: Anatolie de la grecescul "anatoli", care înseamnă "răsărit", iar Zarea de la
slavul "zarea" care înseamnă acelaşi lucru… Chiar fără exigenţă, prin lecţiile ţinute, dar mai ales prin divagaţiile
interesante pe marginea lor, ne-a convins de orizontul cultural larg pe care-l avea, comparabil cu al marilor
profesori colegi la acelaşi Seminar din acea vreme: Gheorghe Muşu, Chiril Popescu, pr. Gh. Calciu, pr. Sebastian
Chilea, pr. Ion Constantinescu ş.a. Părintele Zarea s-a făcut iubit, totodată, prin răbdarea de a ne asculta întrebările
puse la ore sau în afara lor (şi, Doamne, câte întrebări aveam la vârsta aceea!), la care răspundea cu bunăvoinţă şi
limpezime. Cultura solidă pe care o avea era de fapt ascunsă de ochii şi urechile celor obişnuiţi să judece grăbit,
pentru că părintele Zarea era foarte smerit şi discret. În dubla sa calitate de părinte şi profesor, se simţea mai mult
la el cea de părinte, adeverindu-se şi în fiinţa sa cuvintele inspirate ale Sf. Ap. Pavel: "Că de aţi avea zeci de mii de
învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi" (I Cor. 4, 15). Aveam, într-adevăr mulţi "învăţători" (profesori)
în Seminar, dar, cu regret trebuie s-o spunem, puţini au fost pe care i-am simţit şi "părinţi"…
Marea sa bunătate şi îngăduinţă, faptul că majoritatea covârşitoare a elevilor îl preferau ca duhovnic,
poate şi alte motive pe care nu le ştim, au făcut ca părintele Zarea să nu fie, la un moment dat, pe placul mai-
marilor zilei. Aşa se face că, din senin, i s-au făcut câteva inspecţii severe, câteva referate negative şi, parcă acum
văd, într-o seară, în anul 1975, în paraclisul Radu-Vodă părintele îşi lua rămas bun de la elevii strânşi în grabă la
auzul năprasnicei veşti a plecării lui din Seminar. A fost o zi de mare jale: cu toată încercarea de a face "ordine",
conducerea de atunci a şcolii nu i-a putut ţine pe elevi la clase sau dormitoare (pe atunci toţi eram interni, chiar şi
cei cu domiciliul în Bucureşti). L-am condus cu ochii în lacrimi până la poartă, căci mai încolo nu aveam voie să
păşim decât cu "bilet". L-am plâns aşa cum am făcut-o şi acum, împreună cu sutele de credincioşi prezenţi, când l-
am condus la groapă…
Din anul 1975 părintele a slujit la Biserica Sf. Vineri-Colentina, unde a fost repede înconjurat de mulţimea
creştinilor dornici să aibă un preot blând, bun sfetnic, duhovnic înţelept, niciodată grăbit, mereu în vizite pe la
casele lor.
Imaginea slujirii părintelui nu este întreagă fără a pomeni de chipul senin, frumos şi curat al maicii preotese
Silvia. Îmbrăcată întotdeauna simplu, cu haine de biserică, doamna Silvia dădea impresia că este mai degrabă o
soră de mânăstire, decât soţia unui preot-profesor de Capitală, deşi era ingineră de profesie şi avea un serviciu de
răspundere. Era de o discreţie totală, dar şi de o evlavie pilduitoare. Eram printre puţinii elevi care au cunoscut-o
direct, datorită încrederii părintelui de a-mi îngădui să le fac vizite acasă. Aproape de fiecare dată, doamna Silvia
trebăluia prin bucătărie şi întotdeauna avea grijă să nu se stingă candela de la colţul cu icoane. În dimineţile de
miercuri şi vineri, când la biserica Radu-Vodă se făcea Liturghie, doamna Silvia era prezentă, la orele 6.00, în
genunchi, ascunsă după o coloană pe care şi-o alesese drept pavăză, spre a nu fi văzută de cineva. Cu toată discreţia
ei, noi, cei câţiva elevi care o cunoşteam, o vedeam de fiecare dată şi îi dădeam bineţe cu un sărut-mâna şoptit, la
care ne răspundea cu o înclinare uşoară a capului, după care se adâncea în rugăciune. Cum părintele şi doamna n-
au avut copii, toată dragostea lor şi-au revărsat-o asupra copiilor ce le ieşeau în cale, cunoscuţi şi necunoscuţi.
Mărturisesc acum, cu cea mai adâncă recunoştinţă, că am fost unul dintre cei care au beneficiat de această revărsare
ocrotitoare a iubirii lor şi faptul acesta însemna enorm pentru mine, care aveam părinţii la peste 400 de km distanţă.
Înşişi părinţii mei erau liniştiţi, ştiindu-mă în grija părintelui şi a doamnei preotese, căci în vacanţe le povesteam
mereu despre dragostea lor părintească.
Acum aprox. 10 ani, doamna Silvia a trecut în veşnicie… Ca să alunge singurătatea, părintele îşi făcea mai
mult program în afara casei, cel mai adesea prin parohie. Credincioşii erau fericiţi să-l aibă în casele lor, îl rugau să
ia şi masa cu ei, după care urmau plăcute discuţii şi sfaturi pe care nu le vor uita niciodată. Nu de puţine ori ceasul
se făcea târziu şi părintele era rugat să rămână să doarmă la ei, vrând parcă să-i spună ca odinioară Luca şi Cleopa
lui Iisus: "Rămâi cu noi, că s-a plecat ziua…" (Luca, 24, 29). Şi părintele rămânea, spre marea mângâiere a lor că
un preot le-a făcut cinstea să doarmă la ei, să le binecuvânteze locuinţa, prin sfinţita lui prezenţă. Aşa a petrecut
părintele cei zece ani de "singurătate"... În afara pelerinajului parohial, părintele îşi făcea timp pentru a participa la
multe dintre conferinţele şi simpozioanele religioase, organizate din belşug după însângeratul decembrie 1989. Aşa
l-am întâlnit de multe ori… Era slăbit, împovărat de boli şi bătrâneţe, dar vioi şi mereu surâzător. El, profesorul, nu
se sfiia să scoată din geantă un caieţel pe care-şi nota docil unele spuse ale conferenţiarilor, dintre care, proniator,
unii îi fuseseră elevi, iar dintre cele notate multe erau învăţături pe care vorbitorii le auziseră prima oară chiar de la
el… Pentru cei ce nu-l cunoşteau, judecând şi după îmbrăcăminte, părea un moşuleţ oarecare (purta acum şi barbă),
un "pensionar sărac şi umil", rătăcit prin mulţime. Pentru noi a rămas, însă, preotul-profesor, cu aleasă
personalitate, părinte şi duhovnic prin excelenţă. Şi-a păstrat vioiciunea inteligenţei în ciuda vârstei octogenare şi a
înfăţişării umile. Chiar în scurtele întâlniri, îi plăcea să provoace dialoguri "profesorale", la fel ca în anii când ne
asculta la clasă. Ca din senin, m-a întrebat odată pe dealul Patriarhiei: "Gordoane (aşa mă striga, ca la catalog...)
cum trebuie să fie o predică reuşită?" - întrebare a celui ce odinioară mi-a fost profesor de Omiletică… Surprins,
am dat un răspuns bâiguit. "Nu e prea rău ce zici - a replicat - dar să-ţi spun eu: frumoasă şi convingătoare!"
Iar mai târziu, la Spital, cu puţin timp înainte de a trece în veşnicie, într-o seară pe care n-o voi uita
niciodată, după o convorbire de peste două ore, la un moment dat s-a ridicat în capul oaselor şi mi-a zis cu glasul
înecat de lacrimi: "Gordoane, acum că mă sfârşesc, simt ceva ce n-am simţit niciodată atât de tare: m-a cuprins o
mare dragoste de oameni! Aş dori să fac atâtea pentru ei…"
*
Aţi făcut din plin, iubite părinte profesor! Dumnezeu să vă răsplătească râvna şi să vă odihnească în pace,
alături de admirabila soţie-preoteasă Silvia şi de toţi cei dragi trecuţi în veşnicie. În calitatea pe care o am, din
voia Domnului, de titular al catedrei de Omiletică şi Catehetică la Facultatea de Teologie din Bucureşti, vă rog,
părinte Anatolie, să primiţi omagiul plin de recunoştinţă al ucenicului care nu va uita niciodată că i-aţi fost întâiul
dascăl pentru această tradiţională disciplină teologică.
12. PARENEZĂ LA PARASTAS 49
Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare,
nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.
Aceste cuvinte liturgice exprimă nădejdea noastră că cei adormiţi, pentru care facem astăzi pomenire,
odihnesc cu sfinţii, în împărăţia cerurilor. Pentru morţii noştri noi ne putem ruga, de fapt, în orice zi: aprindem
candelele acasă, îi pomenim în rugăciuni, putem merge chiar la Biserică, de asemenea şi la mormânt ca să
aprindem o lumânare. Dar Sfânta Biserică a rânduit şi zile speciale de pomenire, sâmbetele morţilor, când
rugăciunea este mai puternică, întrucât se face în comun, prin săvârşirea Sfintei Liturghii şi a parastasului de obşte.
De aceea, ne bucurăm pentru d-voastră, cei care şi astăzi aţi venit în Sfânta Biserică, arătându-vă iubirea faţă de cei
plecaţi, dovedind, de fapt, că nu i-aţi uitat. Prin toate acestea, cei pe care îi pomenim au astăzi mare mângâiere, din
darul Domnului. “Cereţi şi vi se va da!”, a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei VII, 7). Noi cerem astăzi,
cu credinţă tare, odihnă pentru cei dragi ai noştri plecaţi în veşnicie. Şi nădăjduim că Dumnezeu va asculta
rugăciunile noastre, spre folosul lor sufletesc. Căci spune Sf. Ioan Gură de Aur: “Nu în zadar s-a rânduit prin
49
Se recomandă a fi rostită între Sfânta Liturghie şi Parastas.
Apostoli ca să se facă înaintea înfricoşătoarelor taine pomenirea celor morţi; ei au ştiut că de aici izvorăşte mare
folos, mare binefacere pentru ei “50.
Parastasul este una din formele tradiţionale ale rugăciunilor pentru cei adormiţi. El este nu numai o
manifestare a iubirii faţă de cei plecaţi, ci un act liturgic deosebit de important pentru mântuirea lor şi a noastră.
Este un act de comuniune cu ei, pe care mormântul n-o poate opri. Căci “iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea
Cântărilor, VIII, 6) şi, de fapt, mai tare decât ea, căci ea naşte viaţa şi o mântuieşte 51. Pe noi, care credem în
înviere, aşadar în reîntâlnirea cu cei dragi, moartea nu ne înfricoşează. Un scriitor francez, Maeterlinck, laureat al
premiului Nobel, vorbeşte despre moarte, nu ca despre un eşec, ci ca despre un triumf: “Moartea nu este decât
triumful spiritului asupra materiei...”52. În aceeaşi credinţă facem şi noi aceste pomeniri.
Întrucât cuvântul parastas este foarte des întrebuinţat în rostirea noastră liturgică, socotim potrivit să-l
tâlcuim, fără a intra, desigur, în amănunte obositoare. Este un cuvânt grecesc, parastasis, care înseamnă, între
altele, a sta alături de..., înfăţişare înaintea cuiva, mijlocire53. Aşadar, alături de cine stăm? Desigur, unii alături de
alţii, în comuniune sfântă de rugăciune, dar alături şi de sufletele pentru care ne rugăm şi pentru care mijlocim
înaintea lui Dumnezeu. În faţa Lui stăm, cu credinţă şi nădejde că rugăciunile, izvorâte din dragostea noastră
pentru cei adormiţi, vor fi bine primite. Cu toate că nu-i vedem şi nu-i auzim, îi simţim aproape. În Sfânta Biserică,
cerul se uneşte cu pământul. Ei, prin voia Domnului, ne pot vedea şi ne pot auzi. Noi nu trebuie să socotim că între
spaţiul nostru de aici şi sălaşurile lor cereşti sunt distanţe de neparcurs. Dacă Dumnezeu voieşte, ei pot fi prezenţi
aici, în Biserică, în chip tainic, desigur. Ne pot vedea, ne pot auzi, pot fi fericiţi că se roagă împreună cu noi. Sfânta
Liturghie este slujba la care noi ne rugăm împreuna cu îngerii, cu sfinţii şi cu cei pentru care facem pomeniri. Pe
acelaşi sfânt disc, la Proscomidie, scoatem părticele şi pentru vii şi pentru adormiţi. Acest fapt mărturiseşte
comuniunea de iubire dintre noi. De aceea, repetăm, prin voia Domnului, ei pot fi prezenţi aici, bucurându-se de
prezenţa noastră şi mângâindu-se de rugăciunile făcute şi darurile împărţite pentru ei.
Vă îndemnăm ca şi pe viitor să arătaţi aceeaşi dragoste şi recunoştinţă pentru cei plecaţi din familiile d-
voastră, luând parte la slujbele consacrate lor, în sâmbetele morţilor. Este vorba de câteva ore pe an... Cei plecaţi,
mai ales părinţii şi bunicii noştri, câte ore nu vor fi sacrificat pentru noi, atunci când erau în viaţă? În nădejdea că
această Sfântă Liturghie şi parastasul pe care-l vom săvârşi peste câteva clipe vor fi bine primite înaintea
Domnului, pentru cei dragi ai noştri, să rostim cu toţii “Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!” Amin.
50
Omilia III-a către Filipeni, MIGNE, P.G. LXII, col. 204.
51
Pr. prof. dr. C. GALERIU, Cuvânt pentru rânduielile celor de pe urmă, de la săvârşirea credincioşilor din această viaţă, "Îndrumătorul
Buzăului", 1984, p. 34.
52
MAETERLINCK, Maurice (1882-1949), Sablier, p. 127, apud T. SIMENSCHY, Dicţionarul înţelepciunii, Chişinău, 1995, p. 326.
53
Pr. prof. dr. E. BRANIŞTE, Liturgica generală..., p. 494.
A D A O S:
PILDE DIN PATERIC ŞI ALTE ISTORIOARE ILUSTRATIVE 54
Altruism
Un orb dibuia pe străzile unui oraş şi era tare necăjit că nu nimerea acasă. Auzind că cineva trece încet pe
lângă dânsul, se rugă să fie condus la gazda unde locuia. Trecătorul însă era un olog, care abia se târa în cârje şi
zise: ''Omule, nu te pot duce acasă, căci şi eu abia îmi port trupul''. Atunci orbul luă pe olog în spinare şi având
picioare bune plecă cu el încotro îi spunea, căci ologul avea ochi buni... Câte necazuri şi dureri nu ar dispărea din
lume, dacă oamenii s-ar ajuta unii pe alţii, în acelaşi chip!
Ascultare
Un frate, fiind supărat de războiul ispitelor, s-a mărturisit lui Avva Iraclie. Şi acesta întărindu-l i-a zis: ''Un
bătrân oarecare avea un ucenic foarte ascultător de mulţi ani. Iar odată sculându-se războiul asupra lui, a făcut
metanie bătrânului, zicând: ''Lasă-mă să şed singur''. Şi i-a zis lui bătrânul: ''Caută loc şi-ţi vom face chilie". Şi
mergând el ca la o asvârlitură de săgeată, a aflat loc. Şi mergând amândoi, au făcut chilie. Şi a zis fratelui: ''Orice
îţi voi zice, aceasta fă: când flămânzeşti, mănâncă, când însetezi, bea, când îţi este somn, dormi. Numai din chilia
ta să nu ieşi până sâmbătă; atunci vino aproape de mine''. Şi s-a întors bătrânul la chilia sa. Iar fratele a făcut cele
două zile după poruncă, iar a treia zi răzvrătindu-se a zis: ''Ce mi-a făcut mie bătrânul acesta, ca să nu fac
rugăciuni?'' Şi sculându-se a cântat psalmi mulţi, şi după ce a apus soarele a mâncat. Şi sculându-se, s-a dus să se
culce pe rogojina sa. Şi a văzut un arap şezând şi scrâşnind cu dinţii asupra lui. Şi alergând cu multă frică, a venit
la bătrânul şi bătând în uşă, a zis: ''Avvo, milueşte-mă şi-mi deschide degrabă''. Iar bătrânul cunoscând că nu a
păzit cuvântul lui, nu i-a deschis până dimineaţa. Şi deschizându-i dimineaţa, l-a aflat pe el afară cucerindu-se, şi
milostivindu-se l-a băgat înăuntru. Atunci a zis fratele: ''Rogu-mă ţie, părinte, un arap negru am văzut pe rogojina
mea când m-am dus să mă cu Luca'' Iar bătrânul a zis: ''Aceasta ai pătimit, căci nu ai păzit cuvântul meu''. Atunci
dându-i lui orânduială a pravilei, după putere, l-a slobozit şi încet, încet, s-a făcut călugăr iscusit (Pateric, Avva
Iraclie).
*
Povestit-au unii pentru Avva Ioan Colov, că mergând către un bătrân Tiveu la Schit, şedea în pustie, şi
luând Avva al lui un lemn uscat, l-au răsădit, şi i-a zis lui: în fieşte-care zi adapă acest lemn cu câte un urcior de
apă, până ce va face roadă. Şi era departe de dânşii apa, cât se ducea decuseară, şi venea dimineaţa. Iar după trei
ani, a trăit lemnul, şi a făcut roadă, şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor: ''Luaţi, mâncaţi,
rodul ascultării'' (Pateric, Avva Ioan Colov).
*
Deci, fiilor, pentru aceasta este bună ascultarea care pentru Domnul se face. Aţi auzit, fiilor, în parte, o
puţină urmă a ispravei acesteia: "O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoarea tuturor
faptelor bune! O, ascultare aflătoarea împărăţiei! O, ascultare care deschizi cerurile şi sui pe oameni de la pământ!
O, ascultare, hrănitoarea tuturor sfinţilor, din care au supt ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare,
care eşti locuitoare împreună cu îngerii!'' (Pateric, Avva Ruf).
*
Zis-a Avva Mios, acela a lui Veleu: ''Ascultarea este în loc de ascultare şi oricine ascultă pe Dumnezeu, şi
Dumnezeu îl ascultă pe dânsul'' (Pateric, Avva Mios).
54
Unele pilde pe care le reproducem au un caracter mai simplu în conţinut şi forma de exprimare. Mesajele lor sunt, însă, deosebit de sugestive. Astfel,
ele pot fi îmbunătăţite şi adaptate de către fiecare vorbitor în parte. Menţionăm, de asemenea, că anumite pilde din Pateric au fost reproduse cu textul
ediţiei din 1913 (Iaşi), pentru frumuseţea şi dulceaţa limbii utilizate, de aceea ele apar în formă gramaticală neactualizată.
Vom ilustra cele de mai sus printr-o parabolă, pe care am numi-o: ''Parabola Îngerului Ierbii'': Peste tot ce a
creat, Dumnezeu a rânduit un înger care să vegheze. Unul veghea copacii, altul păsările, altul florile şi aşa mai
departe. Chiar şi iarba pe care călcăm a fost dată în grija unui înger.
Dar Îngerul ierbii şi-a zis: ''Celorlalţi îngeri Dumnezeu le-a dat lucruri importante în supraveghere. Mie
mi-a dat iarba cea cu totul lipsită de importanţă. N-am să mă ocup deloc de ea. Poate creşte şi singură. Şi, într-
adevăr, nu s-a ocupat de ea deloc.
Într-o zi, Îngerul Copacilor s-a dus la Dumnezeu plângându-se că mor copacii din grădinile oamenilor şi
din păduri, pentru că iarba care întreţine umezeala e toată uscată. În altă zi s-a dus Îngerul Florilor, plângându-se că
florile nu pot creşte pe câmpuri pentru că nu există iarba care să păstreze roua pentru ele. În cele din urmă a venit
omul, plângându-se: ''Doamne, mor animalele în gospodării pentru ca nu mai avem iarbă să le hrănim. Ia-mă de
pe pământ. Altădată pământul era frumos, dar acum arăta ca un deşert..."
Atunci Dumnezeu, chemându-l la Sine pe Îngerul ierbii, l-a întrebat: ''Ţi-am dat o sarcină mică sau mare,
Înger al ierbii?'' Dându-şi seama că Dumnezeu a cunoscut gândurile, a îngenuncheat şi a zis: '' Nu trebuia să spun
ce am spus. Acum îmi dau seama că sarcina pe care mi-ai dat-o era mai mare decât eram eu vrednic s-o primesc.
Iartă-mă. De acum acolo îmi voi face datoria şi lumea va fi frumoasă din nou. Îmi dau seama acum că nimic în
lume nu e lipsit de importanţă şi fără rost''. Şi iarba îngrijită făcu să crească din nou copacii, să înflorească din nou
florile şi să-şi răspândească mirosul peste lume.
Atotprezenţa lui Dumnezeu
- "Unde locuieşte Dumnezeu?"- întrebă odată un necredincios, aşa cam în batjocură pe un credincios.
- "Pretutindeni, răspunse credinciosul, afară de inima ta, căci dacă ar fi şi acolo atunci nu te-ai ocupa cu
astfel de întrebări nebune..."
*
Se zice că erau doi inşi care discutau despre existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu. Unul spunea că da,
altul spunea că ba. Şi atunci unul din ei a propus un arbitru: Să întrebăm un copil. Să vedem ce ne spune o minte
încă în stare pură în faţa existenţei. Poate să nu fie concludent ceea ce gândeşte el, încă nedezvoltat, dar să vedem
totuşi. Măcar aşa de curiozitate. Cel care nu credea l-a întrebat:- ''Copile, crezi în Dumnezeu?'' - ''Cred, a răspuns
copilul. Mi-a spus mama că El a făcut totul şi că vede totul. - Dar poţi tu să-mi spui unde este Dumnezeu? Uite, ai
de la mine un măr, dacă-mi răspunzi". "Nene, i-a răspuns copilul, îţi dau eu două mere, dacă îmi spui dumneata
mie, unde nu este Dumnezeu!''
Avere (bogăţie, sărăcie )
Avva Theodor al Fermei dobândise trei cărţi bune, şi s-a dus la Avva Macarie şi i-a zis lui: ''Am trei cărţi
bune şi mă folosesc dintr-însele şi le întrebuinţează şi fraţii şi se folosesc. Spune-mi dar, ce trebuie să fac? Oare să
le ţiu pre ele spre folosul meu şi al fraţilor, sau să le vânz şi banii să-i dau săracilor? Şi răspunzând bătrânul, a zis:
''Bune sunt cărţile cu adevărat, dar mai bună decât toate este neaverea.'' Şi aceasta auzind, ducându-se, le-a vândut
şi banii i-a dat sărăcilor (Pateric, Avva Theodor al Fermei).
*
Sigismund, împăratul Austriei, aduse din Ungaria 24.000 de galbeni pe care pentru siguranţă îi ţinu în
dormitorul său. Noaptea, din cauza grijii banilor, nu putu să închidă ochii. A doua zi, dimineaţa, chemă pe
comandantul armatei căruia îi zise: ''Vezi - şi arătă spre aur- pe cel mai groaznic duşman al meu, care nu m-a lăsat
toată noaptea să închid ochii. De aceea, ia-i şi împrăştie-i între soldaţi!''
*
În Arabia trăia cândva un calif foarte bogat. Avea o reşedinţă somptuoasă, mobilier scump, cu cristaluri
fine şi covoare de mătase, iar într-o pivniţă 600 lăzi de aur. Mari erau şi cirezile lui de cămile şi cai.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, bătrânul calif îl chemă pe un nepot al său şi-i spuse că lui îi încredinţează
toată averea. Abia ajuns în stăpânirea testamentului care-l declara stăpân peste toate avuţiile acelea, nepotul începu
a căra tot ce se afla în palatul unchiului său: comori, mobilier, bijuterii, încât în câteva săptămâni nu rămase nimic
de valoare în casă, nici măcar un lighean în care să fie spălat trupul mortului după ce-şi va fi dat sufletul.
Aflând de toată această ispravă, bătrânul calif exclamă cuprins de o adâncă părere de rău: ''Amarnic m-am
păcălit: toată viaţa mea eu n-am fost decât paznicul averii nepotului meu!''...
*
Pe mormântul unui om bogat se citeşte următoarea inscripţie:
'' A muncit, a adunat./ Avere multă c-a lăsat./ Nepoţii toţi s-au tânguit/ Că prea târziu el a murit!...''
*
Un bătrân care agonisise în viaţă destul de multă avere ce s-a gândit? S-o împartă copiilor săi cât mai
trăieşte, contând bineînţeles pe dragostea lor de fii, că vor avea grijă de el până la moarte. I-au promis. După ce s-
au văzut însă în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân, l-au închis în cea mai întunecată, în cea mai
proastă, în cea mai mirositoare cameră, dându-i din când în când doar câte un blid de mâncare.
Ce s-a gândit atunci bătrânelul? Şi-a confecţionat o ladă, pe care a băgat-o sub pat. S-a dus la un vechi
prieten căruia i-a spus cu durere cum îl tratează copiii după ce le-a dat totul, şi l-a rugat: ''Împrumută-mi 200 de kg
de argint în monede şi mâine ţi le aduc înapoi''. Acela i-a împrumutat banii. Bătrânul a venit acasă şi a început să-
şi numere arginţii cu mare zgomot, aşa încât fiii, aflaţi în aceeaşi casă, să audă. Au privit prin gaura cheii şi au
văzut că bătrânul are foarte mulţi bani. L-au văzut şi cum i-a pus în lada respectivă, cum a încuiat-o şi cum a pus-o
sub pat.
Din ziua aceea, sufletele copiilor s-au transformat ca prin minune. Şi-au adus aminte că bătrânul era tatăl
lor şi au început să se poarte cu el cu cea mai mare grijă.
Acum, în afară de ceea ce primiseră, mai sperau să primească şi banii şi pentru aceasta trebuiau să intre în
graţiile bătrânului. De fapt, bătrânul a doua zi a dus banii înapoi prietenului său. Peste câteva luni s-a împrumutat
din nou pentru o zi, şi iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit şi mai atenţi cu el. Într-o zi bătrânul tată a murit,
după ce s-a bucurat de toată atenţia în ultimii ai vieţii.
S-au hotărât să amâne deschiderea lăzii cu comoara până după înmormântare, când vor rămâne singuri şi
vor fi toţi de faţă. L-au îngropat cu bucurie după care, venind acasă, au căutat cheile, le-au găsit şi au descuiat lada.
În ladă n-au găsit, însă, decât un baston de care era legată o hârtie pe care scria: ''Cu un baston ca acesta să fie bătut
părintele care îşi va da averea fiilor înainte de vreme!''
*
Se povesteşte că un om cu oarecare stare a murit. Avusese un fiu care din tinereţe plecase undeva în
America şi-şi pierduse urma. Câţi n-au plecat aşa şi de la noi din Transilvania! Murind tatăl lui şi lăsând o oarecare
avere, s-a constatat că nu avea urmaşi, şi că a lăsat un testament pentru fiul său, la dispoziţia judecătorului.
Judecătorul a dat de veste în America printre cunoscuţi şi prin locurile unde erau săteni de-ai răposatului. A murit
cutare. Fiul său să se prezinte că este, prin testament, moştenitorul întregii averi a tatălui său. Dar în loc de unul s-
au prezentat trei, fiecare din ei pretinzând că este fiul. Se potriveau şi numele.
Judecătorul nu avea nici un semn de recunoaştere. Tatăl lăsase doar testament că averea rămâne fiului său,
dar nici nu-l descrisese, pentru că nu-l văzuse din fragedă tinereţe, şi nici nu ştia exact pe unde era şi ce făcea.
Judecătorul nu avea nici un mijloc prin care să-l identifice pe adevăratul fiu. Şi atunci a apelat la o judecată
solomonică.
(Vă amintiţi ce e o judecată solomonică? Două femei îşi disputau acelaşi copil, una spunea că e al ei,
cealaltă spunea că e al ei. Ajunse în faţa lui Solomon, celebru pentru înţelepciunea lui, şi care de asemenea nu avea
nici un mijloc prin care să decidă al cui era cu adevărat copilul, s-a gândit la o stratagemă. A zis: ''Aduceţi copilul
aici''. Şi l-au adus. Atunci a poruncit unui slujitor: ''Taie copilul în două, şi jumătate să ia una din pretinsele mame,
iar cealaltă jumătate s-o ia cealaltă''. Una din ele a zis: ''Aşa să faci!'' Cealaltă a zis: - ''Nu. Decât să-l tai, mai bine
dă-i-l ei''. Solomon a recunoscut în această femeie pe mama adevărată, pentru că numai o mamă adevărată nu putea
să rabde ca propriul ei copil să fie tăiat, pe când cealaltă, care nu era mamă adevărată, a acceptat cu uşurinţă
sentinţa).
Judecătorul din cazul nostru, cu cei trei fii, a apelat deci tot la o judecată de tip solomonic. I-a pus să jure,
dar au jurat toţi trei că sunt adevăraţii fii. A cerut atunci să i se aducă portretul tatălui mort, şi punând portretul pe
un perete, a spus: ''Vă dau la toţi trei câte un arc. Cel care, dintre voi trei, va trage direct în inima tatălui, aceluia îi
voi da averea. Nu am alt mijloc de judecată, decât acest fel de tragere la sorţi''. Doi dintre ei care erau şi foarte
buni ţintaşi, au luat repede arcul şi au tras foarte aproape de inimă, aproape în acelaşi loc. Al treilea n-a vrut să
tragă. Dar nu pentru că n-ar fi fost un ţintaş bun. Era cunoscut chiar ca cel mai bun. Ar fi nimerit drept în inimă. A
zis: ''Nu pot să trag în inima tatălui meu!" Judecătorul a recunoscut în acesta pe adevăratul fiu, căruia i-a revenit
toată moştenirea tatălui său.
*
Se povesteşte că un preot făcea o lecţie cu un grup de copii cărora voia să le explice cum bogăţia întunecă
vederea şi iubirea de aproapele. Nu putea găsi ceva care să-i facă idea mai clară. Şi atunci îi veni un gând. Luă o
sticlă şi invită pe o fetiţă să privească prin ea. O întrebă: '' Ce vezi?''- ''Pe colegii mei''. Îndată vopsi sticla cu un
strat de argint şi din nou o invită pe fetiţă să privească: '' Ce vezi acum?'' - ''Pe mine!''
Vedeţi copii? Doar un subţire strat de argint a fost de ajuns ca fetiţa să nu vă mai vadă pe voi, ci să se
vadă doar pe ea. Aşa e şi bogăţia. Te face să nu mai vezi pe nimeni în afară de tine, de interesele tale …
Avariţie
În Paris, pe treptele bisericii Notre-Dame, într-o duminică erau mulţi cerşetori, care întindeau mâinile,
cerând milă de la cei ce intrau şi ieşeau din sfântul locaş. Între ei se distingea unul cu o înfăţişare demnă de toată
compătimirea. Când într-una din zile acest cerşetor nu mai fu văzut pe treptele bisericii, credincioşii miloşi se
interesară unde locuieşte şi, astfel, paşii lor fură duşi spre o magazie părăsită, unde îl aflară mort. În buzunarele lui
găsiră o mulţime de hârtii de valoare, dar el murise de foame...
Aproapele (iubirea lui)
Zicea Avva Ioan Colov: '' Nu este cu putinţă să zidească cineva casa de sus în jos, ci de la temelie în sus.''
I-au zis lui: ''Ce este cuvântul acesta?'' Le-a zis lor: ''Temelia, aproapele este, ca să-l câştig, şi să-l folosesc întâi. Că
de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos'' (Pateric, Avva Ioan Colov).
*
Un frate a întrebat pe un duhovnic zicând: ''Părinte, trăiesc la un loc doi nevoitori în viaţa călugărească.
Unul din ei şade în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare, zile întregi nemâncând nimic. Celălalt se mai înfruptă
din bucate, dar slujeşte bolnavilor cu osârdie. A cărui faptă este mai plăcută lui Dumnezeu?''
Răspuns-a bătrânul şi a zis: ''Cel ce posteşte cu străşnicie, dar nu are dragoste de aproapele, acela măcar
de s-ar spânzura de nările lui, nu poate fi asemenea celui ce slujeşte bolnavilor''.
*
Singura preocupare a trei fete la vârsta adolescenţei era să aibă mâini frumoase. Foloseau cele mai scumpe
creme şi loţiuni şi-şi pierdeau vremea şi banii cu îngrijirea mâinilor. Într-o zi, când cele trei fete ieşiseră la
plimbare şi se odihneau într-un parc, de unde pornea un drum în urcuş, li s-a alăturat o altă fată, cam la vârsta
măritişului. Aceasta asculta conversaţia lor despre marea preocupare ce o aveau de a-şi păstra mâinile cât mai
frumoase şi, instinctiv, şi-a privit propriile mâini. Erau cam butucănoase, cu bătături din cauza muncii, cu unghiile
nu tocmai îngrijite şi vopsite şi lungi precum erau ale celor trei adolescente. S-au uitat şi acestea la mâinile ei şi au
râs.
În momentul acela a apărut în faţa lor o bătrânică, nu prea elegant îmbrăcată, obosită. Le-a rugat pe fete s-
o ajute să urce panta, mai ales că avea şi o sacoşă destul de grea în mână. Cele trei "graţii" au strâmbat din nas, s-au
uitat la mâinile lor şi nici nu s-au gândit să se mişte din loc. Cealaltă s-a repezit de îndată, i-a luat sacoşa şi a ajutat-
o să urce dealul.
Când au ajuns sus, fata cu mâinile urâte şi bătrânica s-au oprit şi dintr-odată prefăcută în înger, bătrânica a
luat mâinile fetei într-ale sale şi i-a spus: ''Fata mea, cele mai frumoase mâini sunt cele care ajută pe alţii!''
*
Se zice că în timpul celui de al doilea război mondial un ofiţer de marină, bolnav, ajunsese să fie spitalizat
într-o insulă din Pacific. Acolo era şi un spital de leproşi, evident izolaţi. Într-o zi ofiţerul se apropie de colonia
leproşilor şi văzu o soră cum pansa rănile acestora. ''N-aş face aşa nici pentru un milion de dolari'', exclamă
ofiţerul: ''Nici eu n-aş face pentru un milion de dolari, răspunse sora, care era călugăriţă. O fac pentru că văd în
fiecare din ei un Hristos care cere ajutor...''
Se povesteşte că înainte de a deveni călugăr -şi poate tocmai de aceea a devenit- Sfântul Francisc de
Assisi († 1226) a avut o experienţă bizară. Era fiul unei familii aristocrate şi într-o după-amiază călărea pe moşia
părinţilor săi. Văzu în faţa lui un lepros de pe care curgeau cărnurile, spectacol care în mod obişnuit i-ar fi provocat
dezgustul şi l-ar fi făcut să se îndepărteze. De data aceasta, simţi un puternic impuls interior să-i arate acestui
nenorocit dragostea sa. Sări de pe cal, se repezi la el şi-l îmbrăţişă. Propriul său gest îl emoţiona enorm şi fu
convins că făcuse exact ceea ce trebuie să facă. Îşi descleştă mâinile care îl îmbrăţişară pe nefericit, şi dori să-l
privească mai bine şi să-i arate compasiunea sa. Dar în clipa aceea îşi dădu seama că nu fusese nimeni. Nu era
absolut nimeni lângă el şi nici în jur. Şi totuşi era sigur că îmbrăţişase un lepros.
Îşi dădu seama că fusese Hristos şi acest lucru îi schimbă viaţă şi nu-l uită până în ultima sa zi pe pământ.
Blândeţe
O familie de muncitori locuia într-un apartament sărac, din suburbia unui mare oraş. Bărbatul se îmbăta
adesea şi, venind seara acasă, îşi chinuia familia cu înjurăturile şi furia lui. Într-o seară, după o astfel de scenă omul
cu ameninţări şi blesteme, părăsi odaia şi era gata să se ducă la birt. Pe scări se opri, privi îndărăt prin crăpătura uşii
şi ce văzu? O zări pe soţia sa pregătind copilaşul lor de culcat. Îngenuncheată lângă pat, ea îndreptă mânuţele celui
mic spre rugăciune şi zise: ''Să spunem, Ionele, un ''Tatăl nostru'' pentru bunul tău tătic''.
Soţul fu străpuns la inimă de aceste cuvinte, se întoarse în locuinţă şi din acel moment deveni alt om.
Pilda de blândeţe şi de iertare a soţiei sale îl pătrunse mai adânc decât orice mustrare şi-l transformă într-un om
nou.
Bogăţie (lăcomia după bani)
Avva Isaia a fost întrebat ce este iubirea de argint? Iar el a răspuns: ''A nu crede lui Dumnezeu că
poartă grijă de tine, a te deznădăjdui de făgăduinţele lui Dumnezeu şi a iubi peste măsură ca să te întinzi cu
avuţiile" (Pateric, Avva Isaia).
*
Doi oameni săraci, care toată viaţa lor trăiseră în mari lipsuri, stăteau adesea de vorbă şi-şi ziceau: '' Şi în
rai bogaţii vor avea parte de locurile cele mai bune''.
Îndată după aceea necăjiţii aceia muriră şi fură înmormântaţi în aceeaşi zi. În drum spre ceruri întâlniră o
mare paradă şi ei trebuiră să aştepte până trecu alaiul -'' Ce a fost serbarea asta atât de strălucită?'' întrebă unul din
ei pe înger. - ''Un om bogat a murit şi puterile cereşti i-au făcut primirea plină de slavă, cum aţi văzut''- '' N-am zis
noi că şi aici bogaţii au protecţie? Pe noi nimeni nu ne întâmpină''... Un sfânt, auzind cuvintele acelea, se amestecă
în vorbă şi zise: '' Fraţilor, să nu cârtiţi: aşa de rar se întâmplă ca un bogat după moarte să intre în împărăţia
cerurilor, încât atunci când se mântuieşte vreunul dintre ei, îl primim cu pompă şi bucurie. Dacă am proceda aşa şi
cu săracii care intră în rai, toată ziua ar trebui să fim în alai de bucurie, deoarece mulţi, foarte mulţi din ei, după o
viaţă de lipsuri şi suferinţe, sunt primiţi de Domnul''.
Biblia
Scriitorul rus Merejkowski (1866-1941) era un mare credincios al Bisericii ortodoxe. Un prieten îi vorbi
în felul următor despre Noul Testament:
''În fiecare zi citesc câteva pagini din sfintele scrieri. Şi le voi citi câtă vreme mă va sluji vederea ochilor,
în ceasuri de bucurie şi de suferinţă, în stare de sănătate sau de boală, în zilele de nădejde sau de îndoială. De
fiecare dată am impresia că citesc ceva nou, ceva ce n-aş fi cunoscut până atunci. Sunt convins că niciodată nu voi
putea pătrunde aceste cărţi în toată profunzimea lor. S-a şters coperta Bibliei mele, paginile s-au îngălbenit, foile s-
au îndoit, legătura cărţii s-a stricat... ar trebui s-o dau din nou la legat. Dar nu mă îndur să mă lipsesc de ea, chiar
doar pentru câteva zile. Ce-mi vor pune oamenii în sicriu când va fi să fiu înmormântat? Biblia! Cu ce voi învia?
Cu Biblia. Ce-am făcut de seamă în viaţă? Am citit Biblia''.
Biserică (participare, liturghie)
Fericitul Avva Pavel, zis "cel prost", ucenicul sfântului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta:
''Odată mergând la o mânăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, după vorba cea obişnuită între dânşii, au intrat
în sfânta biserică ca să săvârşească sfânta slujbă, iar fericitul Pavel lua seama la fiecare dintre cei ce intrau în
biserică, ca să vază cu ce fel de suflet intră la slujbă, că avea şi acest dar dat lui de la Dumnezeu, ca să vază pre
fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrazele unii altora. Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel
şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurând-se de dânsul, pre unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi dracii
ţinându-l de amândouă părţile şi trăgându-l spre sine şi căpăstrul în nasul lui punând şi pre sfântul lui înger departe
mergând după dânsul; posomorât şi trist. Iar Pavel lăcrimând şi bătându-şi cu mâna pieptul, şedea înaintea
bisericii, plângând foarte pre cel ce i s-a arătat lui aşa. Iar cei ce au văzut lucrul cel de mirare al bărbatului şi
schimbarea lui cea grabnică care l-a pornit spre lacrimi şi plâns, îl întrebau, rugându-se, să le spună pentru ce
plânge, socotind nu cumva deznădăjduindu-se de tot, face aceasta. Îl rugau încă să intre şi la slujbă cu dânşii. Iar
Pavel scuturându-se de dânşii şi lepădându-se de aceasta şedea afară tăcând şi tânguind mult pe cel ce aşa i se
arătase lui. Iar după puţin isprăvindu-se slujba şi toţi ieşind afară, iarăşi lua aminte Pavel la fiecare, ştiind cum au
intrat şi vrând să cunoască cum ies. Deci vede pre bătrânul acela carele avea mai înainte tot trupul negru şi
întunecat, că iese din biserică luminat la faţă alb la trup, şi pre înger aproape de el urmărindu-l şi bucurându-se de
dânsul foarte, iar Pavel sărind de bucurie, striga, binecuvântând pe Dumnezeu şi zicând: ''O, nespusa iubire de
oameni a lui Dumnezeu! O, îndurările lui cele Dumnezeieşti şi bunătatea lui cea peste măsură!'' Apoi alergând şi
suindu-se pe o piatră înaltă, zicea: Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu (Ps. 45,8) şi cât sunt de înfricoşate (Ps.
65,2) şi de toată spăimântarea vrednice! Veniţi şi vedeţi pre cela ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştiinţa adevărului să vie (Tim I,11,4). Veniţi să ne închinăm şi să cădem la El (Ps. 94,6) şi să zicem: ''Tu
singur poţi să ridici păcatele!'' Deci alergau toţi cu sîrguinţă, vrând să auză cele ce se zic. Şi după ce s-au adunat
toţi, a povestit Pavel cele ce văzuse dânsul mai înainte de intrarea în biserică şi după aceasta iarăşi. Şi ruga pre
bărbatul acela să spuie pricina pentru care i-a dăruit Dumnezeu lui de năprasnă atâta schimbare. Iar omul vădit
fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără sfială cele pentru sine, zicând: "Eu sunt om păcătos şi de multă
vreme vieţuiam în mari păcate până acum; iar acum intrând în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe sfântul
prooroc Isaia citindu-se, iar mai bine, să zic pre Dumnezeu grăind printrînsul: ''Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi
vicleşugurile din inimile voastre înaintea ochilor mei, învăţaţi-vă a face bine şi de vor fi păcatele voastre ca
mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; şi de veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca.'' (Isaia I,
16-20) Iar eu, curvarul, de cuvântul proorocului umilindu-mă la suflet şi suspinând în sufletul meu, am zis către
Dumnezeu: Tu Dumnezeule, Carele ai venit în lume sa mântuieşti pe cei păcătoşi (I Tim. 1,15), cele ce acuma prin
proorocul Tău ai făgăduit, acestea cu lucrul împlineşte-le şi la mine păcătosul şi nevrednicul, că iată de acum îţi
dau cuvânt şi mă făgăduiesc şi din inimă mă mărturisesc Ţie, că nu voi mai face acest fel de rău şi mă leapăd de
toată fărădelegea şi îţi voi sluji de acum cu curată ştiinţă. De astăzi, o, Stăpâne! Şi din ceasul acesta primeşte-mă
pre mine cel ce mă pocăiesc şi caz înaintea Ta şi mă depărtez de acum înainte de tot păcatul! Cu aceste făgăduinţe
am ieşit din biserică hotărând în sufletul meu să nu mai fac nici un rău înaintea ochilor lui Dumnezeu''. Şi auzind
toţi, strigau cu un glas către Dumnezeu: ''Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai
făcut!" (Ps. 103, 25). Cunoscând dar o, creştinilor, din dumnezeieştile scripturi şi din sfintele descoperiri, câtă
bunătate are Dumnezeu către cei ce curat năzuiesc la dânsul şi prin pocăinţă greşalele lor cele mai dinainte le
îndreptează, şi cum că dă iarăşi bunătăţile cele făgăduite, nepedepsind pentru păcatele cele mai dinainte, să nu ne
deznădăjduim de mântuirea noastră. Că precum prin Isaia proorocul s-a făgăduit să spele pre cei noroiţi în păcate,
şi ca lâna şi ca zăpada să-i albească, şi de bunătăţile Ierusalimului celui ceresc să-i învrednicească; aşa iarăşi prin
sfântul prooroc Iezechiel cu jurământ ne încredinţează, că nu ne va pierde pre noi. Căci zice: ''Viu sunt Eu, zice
Domnul, că nu voiesc moartea păcătosului ci să se întoarcă el şi să fie viu'' (Iezechiel 18, 23,32) - (Pateric, Avva
Pavel cel prost).
Biserica (cercetarea ei)

Sfântul Ioan Ajunătorul, făcând trista experienţă că mulţi dintre credincioşii săi nu vin deloc la
slujbă în zile de sărbători, sau vin târziu şi se îndepărtează încă înainte de sfârşitul slujbei, protestă în modul cel
mai energic faţă de aceste abuzuri. Apoi constată cu durere că mulţi stăteau afară de biserică şi în tot timpul sfintei
slujbe flecăreau lucruri netrebnice. O dată, după ce a citit Sfânta Evanghelie, a ieşit şi el din biserică şi s-a pus în
rândul celor ce flecăreau. Aceştia priveau miraţi că oare ce vrea episcopul, venind între dânşii. ''Aşa-i că vă miraţi
văzându-mă aici'', zise aspru către ei, ''Dar nu ştiţi că păstorul trebuie să fie acolo, unde sunt oile, apoi dacă oile nu
urmează pe păstor, păstorul trebuie să meargă după dânsele. Prin urmare, ori veniţi voi cu mine în biserică, ori voi
rămâne aici cu voi şi voi predica aici, deoarece tocmai voi aveţi trebuinţă de aceasta''. Ruşinaţi şi fără nici o vorba,
toţi au intrat în biserică şi de aici înainte nimeni n-a mai rămas afară.
Biserica şi ereticii
Pe timpul persecuţiilor creştine Sfântul Policarp, episcopul Smirnei şi învăţăcelul său, Crescens, s-au
retras la sat. Într-o zi Policarp a ieşit din casă şi s-a aşezat la umbra unui stejar. A aflat pe învăţăcelul său plângând
sub acelaşi stejar. Policarp l-a întrebat de ce plânge. Învăţăcelul îi răspunse că plânge pentru starea Bisericii. El
zise: ''Nori grei se ridică asupra ei ici - colo o zguduie uraganul, ameninţându-o cu nimicirea''. Şi s-au aflat şi
credincioşi, care s-au rupt de ea, au trădat-o''. Policarp îi răspunse: ''Împărăţia lui Dumnezeu sau Biserica este
asemenea unui pom plantat şi crescut de agricultor. Acesta a aruncat sămânţa în pământ şi s-a dus. Sămânţă a
încolţit, şi-a făcut loc printre spini şi buruieni şi pomul s-a ridicat asupra lor, iar acestea au pierit, umbra lui le-a
nimicit. Pomul a tot crescut. A venit viscolul şi l-a scuturat, dar pomul cu atât mai tare şi-a înfipt rădăcinile în
pământ, iar crengile lui cu atât mai tare le întindea către cer. Deci, viforul i-a servit numai pentru dezvoltare şi
întărire. Pe când creştea tot mai mult şi îşi întindea umbra tot mai departe, iată că se arătară sub el spinii şi
buruienile, fără ca pomul să se neliniştească din cauza lor, căci acum sta singur şi neclintit.
Sfântul Policarp spre lămurire mai zise: ''Dacă priveşti la înălţimea pomului, ce-ţi pasă de ivirea buruienii
de dedesubtul ei? Las-o în grija celui ce a sădit şi a crescut pomul.''
Băutură (pomană, masă)

Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: ''Ce voi face, că de multe ori merg la biserică şi de multe ori se
face dragoste (pomană) şi mă ţin?''. I-a zis lui bătrânul: ''Osteneală are lucrul''. Deci a întrebat Avraam ucenicul
său: ''De se va face mergere sâmbăta sau duminica şi va bea vreun frate trei pahare, nu cumva este mult?'' Răspuns-
a bătrânul: ''De nu este satana, nu este mult'' (Pateric, Avva Sisoe).
*
S-a făcut pomană în muntele lui Avva Antonie şi s-a aflat acolo un vas cu vin. Şi luând unul din bătrâni
un văscior mic şi un pahar, a adus la Avva Sisoe şi i-a dat lui şi a băut. Asemenea şi al doilea şi a primit. Apoi i-a
dat lui şi al treilea şi nu l-a luat, zicând: ''Încetează, frate, au nu ştii că este satana?'' (Pateric, Avva Sisoe).
Bibliotecă (folosul cărţii)
Au venit odată nişte Arieni la Avva Sisoe, în muntele lui Avva Antonie, şi au început a cleveti pe
pravoslavnici. Iar bătrânul nu le-a răspuns lor nimic. Şi chemând pe ucenicul său, a zis: "Avraame, adu-mi cartea
Sfântului Atanasie şi o citeşte''. Şi tăcând ei s-a cunoscut eresul lor. Şi i-a slobozit pe ei cu pace (Pateric, Avva
Sisoe)
Binefacerea
Un puşcăriaş scăpă odată din temniţa unui oraş şi se refugiază într-o pădure. Făcându-i-se foame, se
apropie de o colibă unde credea că poate fura alimente. Auzind vaiete şi plânsete, intră şi spre mirarea lui află că şi
cei din casă erau gata să moară de foame. Puşcăriaşul îi linişti zicând: ''Nu plângeţi, pe mine mă anunţaţi
autorităţilor şi veţi primi premiul de cinci mii lei, pus pe capul meu. Atunci veţi avea pâine." Şi puşcăriaşul s-a
lăsat condus la poliţia oraşului din apropiere. A fost graţiat, însă, când s-a aflat de fapta lui faţă de familia săracă.
Beţia
Un servitor avea obiceiul de a bea cu un pahar mai mult decât putea suporta. Într-o zi el aducea caii de la
adăpat. "Du caii înapoi la adăpat", îi porunci stăpânul. Servitorul se uită mirat la el, dar tonul hotărât al stăpânului îl
hotărî să se supună. Când se întoarse stăpânul îl întrebă; ''Ei, au băut caii?" "Cum să bea, doar ştie oricine că
animalele nu beau, dacă nu li-e sete'', răspunse servitorul. "Vezi, în viitor să iei exemplu de la caii tăi şi ţine minte,
că un om care bea prea mult, are mai puţină minte decât un cal..."
*
Pisistrates (conducător al Atenei, 600-527 î. Hr.) a păţit o dată ceva neaşteptat. Un oaspete al său bea prea
mult vin şi începu să se poarte necuviincios, înjurând pe Pisistrate. Ceilalţi oaspeţi cerură să se pedepsească
oaspetele vinovat, dar Pisistrates zise: ''Iubiţii mei, cum aş putea să-l pedepsesc? Eu consider acest lucru, ca şi
când cineva s-ar izbi de mine, având ochii legaţi. Nu vedeţi că vinul vorbeşte, iar nicidecum mintea lui?!"
Canon, Pocăinţă
Întrebat-au unii pe Avva Sisoe, zicând: ''De va cădea vreun frate, n-are trebuinţă să se pocăiască un an?''
Iar el a răspuns: ''Aspru este cuvântul''. Iarăşi au întrebat: ''Dar şase luni?'' Şi iarăşi a zis el: ''Mult este''. Iar ei
ziceau: ''Dar până la patruzeci de zile?'' Iarăşi a răspuns: ''Mult este''. I-au zis lui atunci: ''Ce dar, de va cădea fratele
şi se va afla îndată că se face dragoste (pomană), intra-va şi el la dragoste?'' Le-a zis lor bătrânul: ''Nu, ci are
trebuinţă să se pocăiască câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că din tot sufletul de se va pocăi unul ca acesta şi în
trei zile îl primeşte pe dânsul Dumnezeu'' (Pateric, Pentru Avva Sisoe).
Cântare (voce, glasuri)

Avva Pamvo a trimis pe ucenicul său ca să vânză rucodelia sa. Şi făcând zile şaisprezece (după cum ne
spunea nouă), noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu; şi văzând slujba bisericii, s-a întors la
bătrânul. A învăţat încă şi câteva tropare. Deci i-a zis lui bătrânul: ''Te văz, fiule, tulburat, nu cumva vreo ispită ţi
s-a întâmplat în cetate?'' Răspuns-a fratele: ''Cu adevărat, Avvo, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia
aceasta şi nici canoane, nici tropare nu cântăm; că mergând în Alexandria, am văzut cetele bisericii cum cântă şi
am fost în mâhniciune multă căci nu cântăm şi noi canoanele şi troparele''. I-a zis lui bătrânul: ''Amar nouă, fiule,
că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin sfântul Duh, şi vor urma cântărilor şi
glasurilor, căci, care umilinţă, care lacrimi se nasc din tropare? Când stă cineva în biserică sau în chilie şi îşi înalţă
glasul său ca boii? Că dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilinţă şi nu cu
răspândire, că n-au ieşit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândească şi să
cânte cântări cu viers şi să puie glasurile la rânduială cu meşteşug şi să-şi clatine mâinile şi să-şi târască picioarele,
ci suntem datori cu frica lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi suspine, cu glas evlavios şi umilit şi măsurat şi
smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune. Că iată îţi zic ţie, fiule că vor veni zilele când vor strica creştinii cărţile
Sfintelor Evanghelii şi ale sfinţilor apostoli şi ale Dumnezeieştilor prooroci, ştergând sfintele scripturi şi scriind
tropare şi cuvinte elineşti şi se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta, şi pentru aceasta părinţii
noştri au zis: '' cei ce sunt în pustia aceasta să nu scrie vieţile şi cuvintele părinţilor pe membrană, ci pre hârtii, că
va să şteargă neamul cel după urmă, vieţile părinţilor şi să scrie după voia lor, căci mare este nevoia ceea ce va să
vie''. Şi i-a zis lui fratele: ''Aşadar, se vor schimba obiceiurile şi aşezămintele creştinilor şi nu vor fi preoţi în
biserică ca să se facă acestea?'' Şi a zis bătrânul: ''Într-acest fel de vremi se va răci dragostea la mulţi şi va fi necaz
nu puţin năpădirile păgânilor şi pornirile noroadelor, nestâmpărare a împăraţilor, desfătare a preoţilor, lenevire a
călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând seamă de mântuirea lor şi de a turmei, osârdnici toţi şi silitori la mese şi
gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osârdnici, gata spre a osândi vieţile bătrânilor şi vieţile lor nici
urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: ''De am fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit
şi noi. Iar episcopii în zilele acelea vor fi sfiindu-se de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri,
nepărtinind săracului la judecată, necăjind pe văduve şi pre sărmani chinuindu-i. Va intra încă şi în norod
necredinţa, curvie, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie''. Şi a zis fratele: '' Ce, dar, va face
cineva în vremile şi anii aceia?'' Şi a zis bătrânul: ''Fiule întru acest fel de zile, cel ce osârduieşte îşi mântuieşte
sufletul său, şi mare se va chema în împărăţia cerurilor''(Pateric, Avva Pamvo).
Căderea
Odată Michelangelo, pictorul şi sculptorul renumit al Renaşterii, se apucă să redea în culori icoana ''
Judecăţii din urmă'' Era o lucrare grea. Omul trebuia să înfăţişeze cu penelul mulţime mare de chipuri: al lui
Dumnezeu, ale îngerilor, ale diavolilor, ale sfinţilor, raiul şi iadul.
Într-o zi pictorul se gândi să facă chipul Sfântului Ioan evanghelistul. Avea nevoie de un model strălucind
de frumuseţe şi curăţie sufletească. Într-o piaţă întâlni un tânăr cu faţa blândă şi senină, cu privire luminoasă de
înger. Îl pofti în atelierul de lucru, şi-l rugă să-i servească un model. Tânărul se învoi, primi oferta şi veni mai
multe zile la artist până ce icoana ucenicului fu gata. La urmă primi el plata cuvenită şi se duse.
Trecură ani. Tabloul '' Judecăţii' se apropia de sfârşit. Mai lipsea doar înfăţişarea unui diavol. Pictorul ieşi
iarăşi în oraş să caute un model. După multă umblătură găsi ceea ce căuta: dădu peste un cerşetor zdrenţăros şi
murdar, cu faţa schimonosită de patima beţiei, cu pecetea ruinei şi a decăderii totale, în toată fiinţa sa. Pentru câţiva
bănuţi omul se învoi să vină la pictor să-i servească de model pentru duhul cel rău.
Străinul intră în atelier, se aşeză pe un scaun şi maestrul se apucă de lucru. Însă nu mică îi fu mirarea
când, peste câtva timp văzu că cerşetorul izbucni în lacrimi. '' De ce plângi omule?'', zise pictorul. '' Plâng, domnul
meu, plâng de jalea sufletului meu. Află că eu am fost tânărul frumos de altădată, care ţi-am servit ca model pentru
apostolul Ioan. Da, eu. Însă, iată ce-am ajuns... Am apucat căi rele, am trăit în petreceri şi beţii, am dus o viaţă
destrăbălată şi asta mi-a ruinat sănătatea, şi iată-mă astăzi bun doar pentru chipul unui drac... Să nu plâng?''
Căsătorie (înţeleaptă)
Sfântul Ioan Damaschin († 749) istoriseşte următoarele: "Un tată bogat a căutat o soţie foarte bogată şi
frumoasă pentru fiul său. Fiul nu era de aceeaşi părere, căci el nu găsea că tânăra aleasă de tatăl său ar întruni
calităţile unei bune soţii. Deci, el a fugit de la casa tatălui său spre a nu încheia căsătoria. Ajungând într-o colibă, în
aparenţă săracă, îi plăcu foarte mult de fata omului cu coliba, căci lucra şi se ruga neîncetat. Cerând-o în căsătorie,
istorisi întâmplarea cu tatăl său şi declară că mai bucuros se căsătoreşte cu fata săracă din colibă decât cu cea
bogată aleasă de tatăl său. Cuvintele lui plăcură stăpânului colibei, care zise tânărului: Deoarece ai refuzat să închei
căsătorie cu o fată bogată şi preferi a lua pe a mea fiindcă este harnică şi temătoare de Dumnezeu, ţi-o dau în
căsătorie, dar împreună cu comorile ascunse aici în colibă, despre care încă nu ţi-am pomenit…''
Cerşit (a nu cerşi)
Un frate a văzut pe Avva Nistero purtând două colovii (haine) şi l-a întrebat pe el, zicând: ''De va veni
vreun sărac şi-ţi va cere haină, pe care o dai lui?'' Şi răspunzând a zis: ''Pe cea mai bună''. Şi i-a zis fratele: ''Dar
dacă şi altul îţi va cere, ce îi dai lui?'' Şi a zis bătrânul: ''Jumătatea celeilalte''. Şi a zis fratele: ''Dar dacă şi altul îţi
va cere, ce îi vei da lui?'' Iar el a zis: ''Tai şi pe cealaltă şi mergând şed la un loc, până când Dumnezeu va trimite şi
mă va acoperi, căci nu cer de la altcineva'' (Pateric, Avva Nistero).
Clevetire
Zis-a iarăşi: ''Bine este a mânca carne, şi a bea vin şi a nu mânca cu clevetirile cărnuri de fraţi'' (Pateric,
Avva Yperehie).
*
Zis-a iarăşi: ''Şoptind şarpele, a scos pre Eva din rai. Asemenea deci acestuia este şi cel ce cleveteşte pre
aproapele. Căci sufletul celui ce-l aude, îl prăpădeşte, şi pre al său nu-l mântuieşte'' (Pateric, Avva Yperehie).
*
O femeie se mărturisi duhovnicului său că îi place mult să clevetească deşi nu în sens răutăcios. Atunci
duhovnicul îi propuse să arunce în grădina sa seminţe de scaieţi şi apoi să le adune iarăşi. Femeia făcu după cum o
sfătui preotul, dar îi fu imposibil să adune seminţele iar. Grădina se umplu de buruieni. Aceasta o făcu să se
gândească mereu la greşeala ei.
*
Se spune că în vremea cea de demult trăiau nişte vrăjitori care puteau omorî oameni de la distanţă. Cum
făceau? Luau chipul celui pe care îl urau şi vroiau să-l ucidă şi-l fixau în perete. Apoi apucau un arc şi trăgeau cu
săgeata asupra chipului. Se zice că atunci când săgeata se înfigea în portret, persoana zugrăvită pe el murea, oricât
de departe s-ar fi aflat. Legenda serveşte deosebit de bine pentru a vădi răutatea păcatului clevetirii sau al
defăimării. Păcatul constă în uciderea de la distanţă a aproapelui. Asupra chipului său moral se aruncă săgeata
vorbelor duşmănoase pentru a-l ucide sufleteşte în faţă lumii care ascultă.
O astfel de uneltire vicleană plănuiau duşmanii profetului Ieremia când se sfătuiau: "Veniţi să uneltim
împotriva lui Ieremia... veniţi să-l biruim cu limba!'' (Ieremia 18, 17). Răutatea defăimării reiese şi din faptul că
ponegrirea nu se poate repara integral.
O viaţă întreagă un creştin l-a grăit de rău pe vecinul său. Dar, într-o zi, auzind că acel om era pe patul de
moarte, clevetitorul s-a dus la dânsul, şi-a mărturisit greşeala, a promis că se va strădui să repare numele bun al
aproapelui şi s-a rugat de iertare. Vecinul i-a răspuns că-l iartă din inimă, dar a adăugat: '' Ia perina aceasta, desfă-o
şi împrăştie-i penele în vânt''. Acela a făcut cum i s-a spus - '' Mergi acum iarăşi şi adună penele de unde au zburat,
dar să le aduni pe toate în perină''. - ''Asta va fi imposibil deoarece vântul le-a dus cine ştie unde''... a fost răspunsul.
- ''Aşa nu-mi vei putea reface numele meu bun pe care l-ai ponegrit toată viaţa'', zise muribundul şi îşi
dădu sufletul.
*
Bine s-a zis, că cel ce vorbeşte de rău pe aproapele are diavolul pe limbă. Dar cei ce-l ascultă pe
clevetitor, îl au în urechi.
Într-o societate, la o masă, cineva ponegrea grozav o persoană absentă. Numai un bătrân tăcea şi-şi ţinea
privirile în jos. Gazda îl întrebă ce gânduri îl necăjesc de nu ia parte la discuţia mesenilor... N-am vorbit nimic
fiindcă am spus în gând de patru ori ''Tatăl nostru'' - fu răspunsul. ''De ce de patru ori?''
-''Unul l-am spus pentru cel ce a început defăimarea asta urâtă. Unul pentru mine că n-am avut curajul să-l
mustru pe clevetitor. Al treilea l-am spus pentru persoana ponegrită. La urmă m-am rugat pentru voi toţi care aţi
ascultat cu plăcere: m-am rugat ca să vă iasă dracii din urechi!''.
Pe când regele David transporta chivotul Domnului în cetatea Ierusalimului, un om cu numele Uza s-a
atins de acel lucru sfânt, ceea ce nu era permis unui muritor de rând. Biblia ne spune că ''Domnul s-a mâniat pe
Uza şi l-a lovit Dumnezeu chiar acolo pentru îndrăzneala lui şi a murit el acolo lângă chivotul Domnului'' (II Regi
6,7).
''Chivot'' al lui Dumnezeu este sufletul omului. Cine îl atinge cu limba vicleană a clevetirii, trebuie să ştie
că aprinde mânia Celui Preaînalt, care ne-a oprit să judecăm pe semenii noştri.
O femeie mergea odată pe jos la oraş. Pe cale îl ajunse din urmă pe preotul satului. Îl salută respectuos şi
intră în vorbă cu el.
După câteva discuţii despre vreme, despre scumpirea traiului, femeia începu să-l vorbească de rău pe soţul
ei, spunând că prea trage cu paharul, că e leneş. - '' Să spunem un '' Tatăl nostru'', pentru bietul om'', răspunse
slujitorul bisericii.
Vrând-nevrând, femeia spuse rugăciunea cu preotul. Abia terminară şi începu să bârfească pe vecinul
Adrian că e tare zgârcit şi lacom de avere.
- ''Să ne rugăm şi pentru el'', zise părintele.
A treia oară, femeia începu să judece pe soacra vecinului, că umblă cu vrăji, că-l are pe necuratul... - '' Să
spunem ''Tatăl nostru'' şi pentru bătrâna asta!...'' Atunci pricepu femeia aceea lecţia a preotului şi îşi puse de gând
să nu mai clevetească pe nimeni niciodată.
Conştiinţă
Se povesteşte că un om bogat avea drept chiriaşă o femeie văduvă săracă, mamă a cinci copii mici.
Fiindcă nu-şi putea plăti chiria, bogatul şi-a trimis administratorul s-o scoată din casă. Ea a cerut îngăduinţa să
vorbească personal cu proprietarul, sperând că îl va convinge s-o mai păsuiască o vreme. Administratorul îi
îngădui, ea se duse la proprietar, dar acesta nu voi cu nici un chip s-o amâne cu datoria. Porunci să fie scoasă
afară, în drum.
După ce plecă femeia, conştiinţa începu să-l mustre. Mai întâi mai puţin, apoi mai mult, pe măsură ce îşi
imagina soarta femeii scoasă în drum cu tot cu copii. Cântecul unui pârâiaş din vecinătate i se păru plâns, vântul
strecurându-se prin trestii i se păru suspin, o vijelie care lovea stejarii i se păru strigăt după ajutor. Se stârnise o
furtună, cu ploaie cumplită, cu tunete şi trăsnete. Toate i se păreau îndreptate numai şi numai împotriva femeii şi a
copiilor ei. Îl cuprinse o frică mare de propria neomenie. Îşi trimise slujitorii s-o caute pe femeie şi pe copii şi să-i
aducă înapoi în casa din care fuseseră alungaţi. I-au găsit târziu, dar erau înecaţi într-un loc în care se adăpostiseră,
pe care l-au cuprins apele dezlănţuite şi l-au acoperit.
Auzind mereu glasurile disperate ale copiilor şi ale femeii, bogatul nu-şi mai putea linişti conştiinţa. Se
îmbolnăvi mai întâi de minte, apoi i se îmbolnăvi şi trupul şi muri cu conştiinţa neîmpăcată. Conştiinţa nu l-a putut
ierta.
Se zice că la un misionar în Africa a venit un localnic neconvertit încă şi i-a cerut o oală cu făină.
Misionarul i-a dat. Când a ajuns acasă, omul a găsit în oală un ban de argint. A doua zi a venit la misionar şi i-a
zis: '' Domnule am în inima mea doi oameni, unul bun şi unul rău. S-au certat între ei toată noaptea şi n-am putut
dormi deloc. Cel bun zicea: nu e al tău. Ţi l-a dat din greşeală. Du-l înapoi. Cel rău zicea: E al tău. Când ţi-a dat
făina, misionarul ţi-a dat şi banul. Cumpără-ţi ceva băutură pe el. Cum cei doi n-au ajuns la nici un rezultat, m-am
hotărât să vă aduc banul înapoi, ca să-mi liniştesc conştiinţa''.
Împăratul Constantinopolului, Constant, unul din urmaşii lui Constantin cel Mare (sec. IV, d. Hr.),
temându-se de fratele său mai mic, Teodosie, să nu-i ia tronul, l-a silit să se hirotonească diacon, iar după câteva
zile l-a ucis, ca şi Cain pe Abel. După acest păcat, a crezut că va dormi în linişte, dar s-a înşelat. Într-o noapte,
înainte de a aţipi, în întuneric i-a apărut umbra fratelui său ucis, îmbrăcat în veşminte diaconeşti. Ţinea în mână un
pahar cu sângele său cald, aburit, şi zicea: ''Ia şi bea! Eu sunt fratele tău Teodosie, pe care tu l-ai omorât. Acesta
este sângele meu după care tu ai fost însetat. Bea şi-ţi potoleşte pofta arzătoare de sânge. Ia şi bea!''
În faţa vedeniei, împăratul a rămas ca mort. Venindu-şi în fire, s-a ridicat din pat şi s-a dus în altă cameră,
unde a încercat să se culce. Când să adoarmă, vedenia i-a apărut din nou, cu paharul în mână şi cu îndemnul: '' Ia şi
bea, frate!''
Scena s-a repetat de mai multe ori. Când împăratul ucigaş voia să se odihnească, fratele ucis apărea şi-i
spunea aceleaşi cuvinte. Dacă ieşea în grădină, la vânătoare, la câmp, la plimbare, vedenia îngrozitoare i se arăta
iar, şi în ureche îi răsunau cuvintele: ''Ia şi bea!'' Îngrozit de aceste arătări a plecat din capitală, în Sicilia, crezând
că schimbându-şi locul îşi va schimba şi norocul. Dar a fost în zadar. Aceleaşi cuvinte le auzea mereu: ''Ia frate şi
bea!''
Au trecut câţiva ani de mustrare de cuget şi chin şi pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu a venit ca trăsnetul:
pierzându-şi mintea, împăratul Constant s-a sinucis în baia sa ''. Călcând porunca lui Dumnezeu (Să nu ucizi!), el
s-a predat diavolului şi chinurilor veşnice.
Creaţie (Dumnezeu creator)
Se zice că doi profesori, buni prieteni, aveau o dispută aprinsă despre originea Universului. Unul susţinea
că Universul a apărut de la sine, dintr-o materie preexistentă care s-a organizat încetul cu încetul, fără să fie creată
de nimeni. Celălalt susţinea că a fost creat de Dumnezeu, deoarece nimic preexistent nu se justifică logic şi nici
organizarea datorată hazardului nu poate lua forme logice, coerente. Ca ceva să existe, trebuie să aibă un creator.
Din nimic nu poate apărea nimic. Nici un obiect nu se poate mişca de la A la B fără să fie mişcat de Cineva. Dar
celălalt nu putea accepta aceste lucruri, deoarece, spunea, nu pot fi demonstrate experimental, sunt doar afirmaţii
teoretice.
Trecând în bibliotecă, gazda i-a scos din raft o carte preţioasă, ''Cine a scris-o?'', a întrebat profesorul
vizitator. ''Nimeni'', a răspuns gazda. ''Colega, să fim serioşi!'' - Dar sunt foarte serios. Aveam pe masă o sticlă de
cerneală. Sticla s-a răsturnat, pe masă erau nişte hârtii şi deodată, din cerneala răsturnată, pe hârtii a apărut cartea
aceasta!'' Celălalt a rămas tăcut. A înţeles. A fost aproape de prisos când gazda a continuat: ''Am răspuns după
principiile tale. Le-am aplicat experimental! Şi iată că acum nu le crezi. Cam aşa a fost şi cu originea Universului.
Tot aşa mi-a sunat şi mie ''nimeni" al tău!
Şi a mai adăugat: Ca să pot crede că totul a apărut la întâmplare, ar trebui să umplu o căciulă cu litere, să
le amestec bine, şi răsturnându-le pe masă, să obţin Divina Comedie! Sau, am adăuga noi, Luceafărul. Sau măcar o
strofă. Sau măcar un vers.
Credinţa
Filozoful german Schopenhauer era pe patul de moarte. Când durerile pricinuite de boală se înteţiră, de pe
buzele muribundului se auziră cuvintele: ''O, doamne, Dumnezeule!.." Medicul care îl îngrijea, auzind aceste
exclamaţii, îl întrebă pe filozof cum se împacă implorarea ajutorului divin cu întreaga sa filozofie, care era a unui
liber cugetător. Răspunsul lui Schopenhauer: ''Într-un ceas ca acesta, nu-mi ajută nimic filozofia mea fără
Dumnezeu''.
Se zice că odată s-a dus cineva în pustie, la Sfântul Serapion, să-l întrebe ceva despre credinţă, şi Sfântul
Serapion i-a zis: ''Credinţa e aşa cum spune în Evanghelie: ''Să fie măcar cât un grăunte de muştar, şi atunci zicând
muntelui acestuia ''Mută-te...'' Voind el să continue s-a oprit, pentru că la auzul cuvintelor ''Mută-te'', s-a produs o
tulburare şi un zgomot, şi muntele din faţa lor a început să se mute. Atâta credinţă avea acest Serapion, încât numai
auzindu-i cuvântul, muntele l-a şi ascultat! ''Stai pe loc - i-a zis el muntelui - nu vorbeam cu tine, ci vorbeam cu
fratele!''
Într-un sat din nord, o femeie avea un urs pe care îl domesticise şi îl ţinea legat, aşa cum ţineam noi câinii,
legaţi în curţi la ţară. Într-o zi a vrut să plece într-un sat vecin, situat peste o pădure. S-a dus la urs şi i-a spus: ''Să
stai liniştit aici, să nu încerci să te dezlegi!'' Ursul era puternic şi mai încercase să se elibereze şi adesea reuşise. I-
a dat a înţelege că a priceput. Femeia a plecat. Trecând prin pădure, la un moment dat a auzit tropote puternice în
urma ei. S-a răsucit pe loc în cărare. În urma ei venea ursul. Venea alergând. L-a aşteptat. Şi-a pus mâinile în
şolduri şi a început să-l mustre, să-l acuze de neascultare: ''Nu ţi-am spus să stai acasă? Eşti obraznic! Eşti
neascultător!''
Ursul o asculta supus, înmărmurit. L-a lovit peste obraz şi i-a poruncit: ''Du-te înapoi acasă!'' Ursul a făcut
stânga împrejur şi s-a întors pe aceeaşi cărare pe care venise. Femeia s-a dus în satul vecin, şi-a făcut treburile şi
seara s-a întors şi ea acasă. Spre marea ei mirare, ursul era legat aşa cum îl lăsase! Ce se întâmplase? Ursul din
pădure fusese un alt urs. Un urs sălbatic, care venise după dânsa cu gând agresiv, s-o atace. Dar femeia i-a vorbit şi
i-a poruncit cu atâta siguranţă, cu atâta credinţă că e ursul ei, despre care ştia că o ascultă, încât acest urs sălbatic a
ascultat-o ca şi ursul ei domestic, de acasă. De ce? Fiindcă ea a acţionat asupra lui cu puterea convingerii, cu forţa
credinţei că este ursul ei, acela care o ascultă.
Credinţă - curaj
În regatul Bungo, o nobilă familie creştină fu greu maltratată ca să-şi părăsească credinţa. Când această
siluire nu izbuti, regele dădu ordin ca fiul cel mare să fie adus înaintea sa spre a fi sugrumat. După două zile, tatăl
primi ştirea că fiul a fost sugrumat şi că acum trebuie să îi dea fiica. "Du-te, zise tatăl fiicei sale - şi arată păgânului
rege că virtutea la noi creştinii nu se măsoară după ani, ci după puterea credinţei". Ceru apoi pe fiul cel mic. L-a
trimis şi pe el. Apoi fură duşi părinţii. Dar ei nu abjurară. Atunci regele ridică o perdea. În spatele ei erau copiii
rămaşi în viaţă. Regele le lăudă tăria credinţei şi-i eliberă. Tot asemenea Dumnezeu în ceruri, pentru toată jertfa
adusă în numele Lui, va da răsplata cuvenită. Nici cea mai neînsemnată binefacere nu va rămâne nerăsplătită.
Critica
Un necredincios critica într-una pe preoţi şi pe creştini că sunt plini de păcate, ba în acele sminteli ale
membrilor Bisericii căuta să-şi apere păcătoşenia sa personală.
Un grădinar din vecini îl duse pe clevetitor în livada sa de pomi roditori şi-i arătă câteva mere putrede care
zăceau în iarbă - ''Vezi aceste mere sub copac? De ce-au căzut de pe crengi?'' - '' Pentru că sunt viermănoase'', fu
răspunsul.
-- ''Bine ai grăit! Dacă vezi sub măr câteva fructe putrede, oare vei putea zice că întreg pomul e de
lepădat? Dragă vecine, în orice societate omenească se află şi membri buni, dar şi netrebnici. Biserica este ca o
familie mare de oameni. Dar ea nu trebuie judecată şi osândită, după creştinii slabi şi păcătoşi, ci lăudată după cei
buni, ale căror fapte rămân preţioase în ochii oamenilor şi ai lui Dumnezeu, ca nişte roade frumoase''.
Crucea (ca suferinţă)
Pe zăduful unei zile de vară un călător îşi purta pe umeri cu anevoie crucea vieţii sale. Către seară,
oprindu-se să se odihnească, îşi zise oftând: ''Grea cruce mi-a dat Domnul să port!... Vor mai fi suferind şi alţi
oameni, dar crucea mea mă doboară, Doamne, oare nu mi-ai putea da alta?'' În vis i se arătă un înger, o făptură
cerească învăluită într-o lumină şi îi zise cu glas dulce: ''Fiule Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea să ţi se schimbe
crucea. Vino să-ţi alegi alta''. Şi ducându-l într-o încăpere mare şi înaltă, unde se vedeau mii şi mii de cruci de
diferite forme şi mărimi. ''Las-o pe a ta la prag şi alege-ţi alta, care să ţi se potrivească şi astfel să fii mulţumit'',
mai adăugă îngerul.
Omul intră în sală văzu mulţime imensă de cruci, semnele suferinţelor pe care le-a îndurat omenirea şi le
va purta până la sfârşitul lumii. El începu să le încerce pe toate: crucea sărăciei, crucea boalelor, a prigonirii, a
mustrării cugetului... Dar pe nici una nu putu să se hotărască s-o ia.
După multe ceasuri de încercări zadarnice, călătorul nostru găsi aproape de uşa sălii o cruce care i se păru
potrivită pentru umerii săi.
- "Asta parcă mi-ar conveni. Este ea cam grea, dar nu e ca celelalte''. Şi întinse mâna s-o ridice. Deodată,
omul scoase un strigăt: ceea ce alesese nu era alta decât crucea lui, greutatea pe care i-o rânduise Dumnezeu s-o
poarte toată viaţa. Omul se ruşină de refuzul său de a se supune voii Tatălui ceresc şi-şi continuă calea, cu
mulţumire în suflet, cu crucea pe care o avusese.
Patriarhul de frumoasă amintire în istoria Bisericii noastre de după al doilea război mondial, Justinian
Marina, povesteşte că prin 1953, participând la întronizarea patriarhului Chiril al Bulgariei, fiind în maşină a văzut
turme de oi şi ciobani cu sarici ca ale noastre. Bulgarii însoţitori i-au şi spus: ''Iată valahii!'' Erau români. De
mirare era că toţi aveau pe frunte ca o cicatrice, semnul crucii. Au oprit şi i-au întrebat de ce aveau acest semn. Au
spus că e un obicei vechi, de pe vremea când turcii prefăcând locurile în paşalâc turcesc încercau să-i turcească pe
valahi. Aceştia au hotărât atunci să însemneze pe fiecare nou - născut, la botez, cu fierul roşu pe frunte în semnul
crucii, ca să ştie că sunt creştini şi să nu-i poată sili nimeni vreodată să-şi lepede credinţa. Cei care s-ar fi lepădat ar
fi fost cunoscuţi şi repudiaţi ca trădători şi de ai lor, dar şi de turci! ''Obiceiul a rămas până azi'' (Apostolat Social,
X, 1971, p 219).
Într-un ziar s-a relatat o întâmplare cu un tânăr englez care, întors din armată, s-a dus undeva să se
angajeze şi, la vizita medicală, l-au pus să se dezbrace. Avea tatuată pe spate o Cruce care îi acoperea tot corpul.
"Ce-i cu crucea aceasta?"- l-au întrebat. "- Am făcut cum ne îndeamnă Iisus: mi-am luat crucea, ca să dovedesc că
iau în serios apartenenţa mea la Biserica creştină!" Cred că de aşa ceva ar fi râs şi Iisus!
Dar fostul soldat era convins că a făcut bine, pentru că idea i-a fost totuşi de mare folos. Zicea: ''Ştiţi, la
noi în armată se bate cu biciul. Te dezbracă, te leagă de un stâlp şi-ţi aplică 20, 25, 50 de lovituri. Când m-au
dezbrăcat prima oară ca să mă pedepsească, văzând crucea de pe spate, n-au mai îndrăznit să dea cu biciul! Erau şi
ei creştini!''
Povestitorul, care a avut în vedere doar anecdotica faptului, n-a mai spus dacă tatuajul l-a scăpat şi de alte
pedepse! Pentru noi întâmplarea e doar un prilej de a arăta că nu astfel de lucruri a înţeles Mântuitorul prin ''A-şi
lua cineva crucea sa''.
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Cât de mare este Dumnezeul tău? întrebă un necredincios pe un creştin. Atât de mare încât umple lumea
toată şi atât de mic încât intră în inima mea.
Curiozitate (diavolească)
Un adolescent mai ciudat şi mai curios decât alţii a auzit că cineva s-a spânzurat. Şi ce şi-a propus el,
rămânând singur în casă? A legat o frânghie de geam, deci nu de ceva de sus, ci la nivelul capului lui, şi-a pus-o de
gât şi a început să tragă, ca să vadă cum e când te spânzuri, urmând să meargă cu experienţa până în momentul
când ar fi socotit că devine periculoasă. A început să tragă încet, încet, apoi, mai tare, apoi tot mai tare şi la un
moment dat, a început să ţipe înfricoşat de moarte. Mama care era în bucătărie a intrat în camera lui şi l-a văzut
trăgând cu disperare ca să-şi sugrume gâtul prin strânsoarea funiei.
A luat repede un cuţit, a tăiat legătura şi eliberându-l l-a întrebat: ''Ce e cu tine? Ce faci? Ce s-a
întâmplat?''
El i-a povestit: ''Din curiozitate am vrut să văd cum e când te spânzuri, cum a făcut cutare, dar n-am vrut
să merg până la capăt. La un moment dat însă, a apărut în faţa mea cineva cu o furcă de fier, pe care o îndrepta
către mine în aşa fel, încât să mă străpungă şi eu am văzut că, pe măsură ce mă feream de furca lui, se strângea
laţul în jurul gâtului şi nu mai aveam nici o scăpare. Când ai intrat dumneata, acela a dispărut".
Cuvântul lui Dumnezeu (puterea cuvântului)
Spunea Avva Ioan care a fost trimis în surghiun de Împăratul Marcian: ''N-am dus odată din Siria la Avva
Pimen şi voiam să-l întrebăm pentru împietrirea inimii. Iar bătrânul văzându-ne pe noi supăraţi a început a grăi în
limba elinească, zicând: Firea apei este moale, iar a pietrei vârtoasă, iar urciorul deasupra pietrei fiind atârnat,
picând câte puţin apă găureşte piatra. Aşa şi cuvântul lui Dumnezeu este moale, iar inima noastră vârtoasă; dar
auzind omul de mai multe ori cuvântul lui Dumnezeu, i se deschide inima lui spre a se teme de Dumnezeu''
(Pateric, Avva Pimen).
Dar din dar... (înfrânare)
Acesta este Avva Macarie Alexandreanul, pentru carele se scrie în Levsaicon, pe lângă altele şi acesta, că s-
au adus odată struguri la Avva Macarie şi poftea să-i mănânce. Dar arătându-şi înfrânarea sa i-a trimis la alt frate
bolnav şi carele poftea struguri. Şi primindu-i pe aceştia fratele, foarte s-a bucurat, dar nevrând şi el să împlinească
pofta sa, i-a trimis la alt frate, arătând că el nu are poftă de mâncare. Iar acesta a zis tăinuind-şi lucrarea înfrânării
sale. Şi acela primindu-i, la fel a făcut şi pentru că îi poftea pe ei, nu s-a împărtăşit , şi la alt frate i-a trimis. Şi
acela asemenea la altul. Şi aşa la mulţi fraţi venind strugurii şi de nici unul mâncându-se, mai pe urmă au ajuns
iarăşi la Avva Macarie, neştiind fratele cela ce mai apoi decât toţi i-a primit, cum că de dânsul întâi s-au trimis şi
pentru aceasta ca un mare dar lui i-a adus. Iar bătrânul cunoscându-i pe ei şi cercetând şi aflând ceea ce s-a făcut, s-
a minunat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru acest fel de înfrânare a fraţilor (Pateric, Avva Macarie Egipteanul).
Dărnicie
Povestit-a fericitul Zozima pentru un bătrân, zicând: ''Fiind eu într-o mănăstire din Tir, a venit la noi un
bătrân îmbunătăţit. Apoi citind noi la cuvintele bătrânilor - după cum era obiceiul întotdeauna - am venit la
povestirea bătrânului aceluia asupra căruia venind tâlharii i-au luat toate lucrurile lui şi s-au dus, lăsând un săcuşor
pe care luându-l bătrânul a alergat după dânşii strigând: ''Fiilor, luaţi ce aţi uitat în chilia noastră." Iar ei
minunându-se de nerăutatea lui, au întors iarăşi înapoi toate câte le luaseră din chilia lui. (Pateric, Pentru Avva
Zozima).
Se povesteşte în istoria călugărilor bătrâni, în Pateric, o istorioară cam asemănătoare: Au venit hoţii în
pustie, la un bătrân călugăr, şi i-au luat tot din chilie. Tot ce avea. Mai rămăsese acolo un vas. Călugărul s-a uitat
prin chilie după ce au plecat hoţii, a văzut vasul rămas şi a alergat după dânşii: ''Staţi puţin, aţi uitat vasul acesta.
Luaţi-l şi pe acesta, fiindcă eu tot n-am trebuinţă de el. Voi n-aţi făcut decât să mă eliberaţi de lucrurile de care nu
aveam nevoie''.
Hoţii au fost atât de impresionaţi, încât i-au dat înapoi tot ceea ce luaseră şi unii din ei s-au făcut şi ei
călugări, şi s-au pocăit pentru toate relele pe care le făcuseră până atunci.
Deprimare (descurajare)
Se povesteşte că diavolul s-a hotărât cândva să-şi vândă toate instrumentele cu ajutorul cărora şi-i supunea
pe oameni. A făcut o mulţime de pachete, pe fiecare indicând ce conţine: supărare, crimă, minciună, necinste,
mândrie şi aşa mai departe. După ce toate pachetele au fost vândute, cineva a observat că un pachet n-a fost pus în
vânzare. L-a întrebat pe diavol, de ce? - '' Pentru că acesta e cea mai puternică dintre armele mele şi pe aceasta nu
vreau s-o vând. Ea este descurajarea. Pierderea speranţei. Când cineva ajunge la aceasta, îl am în mod sigur în
mână!''
Dezvinovăţire (ispită, post)
Se ştie că în postul mare, peste tot, dar mai ales în mânăstiri, nu se mănâncă nici carne, nici ouă, şi nu e
voie în anumite zile, în unele mânăstiri, să se facă mâncare gătită la foc. La o mânăstire însă, într-o chilie, stareţul a
descoperit pe un frate cocând un ou la lumânare. Găsindu-l, călugărul a zis cu smerenie şi căinţă: ''Iartă-mă, Părinte
Stareţ, diavolul m-a dus în păcat''. Şi atunci se spune că de după cuptor s-a auzit o voce: ''Nu, nu, nu! Asta nici eu
n-am ştiut-o! Am învăţat-o acum de la fratele!''
Discreţie (nevoinţă)
Povestit-a Avva Daniil, ucenicul lui Avva Arsenie, zicând: ''M-am aflat odată aproape de Avva Alexandru
şi l-a apucat pe el o durere şi, din pricina acelei dureri, s-a întins cu faţa în sus . S-a întâmplat atunci să vie fericitul
Arsenie ca să vorbească cu el şi l-a văzut întins. Deci, după ce i-a vorbit, i-a zis lui: ''Ce mirean era acela pe care l-
am văzut?'' Şi a zis el: ''Când mă pogoram din munte, am căutat aici spre peşteră şi am văzut pre unul întins cu faţa
în sus''. Şi i-a făcut lui metanie, zicând: iartă-mă! eu am fost; căci mă apucase o durere. Şi i-a zis lui bătrânul: ''Tu
dar ai fost? Bine! Eu am socotit, că este vreun mirean şi pentru aceasta am întrebat'' (Pateric, Avva Arsenie).
Spunea Avva Daniil: ''Ne-am dus odată la Avva Pimen şi am gustat împreună şi după ce am gustat
împreună, ne-a zis nouă: ''Mergeţi de vă odihniţi puţin, fraţilor''. Deci s-au dus fraţii să se odihnească puţin şi eu am
rămas să-i vorbesc deosebi şi sculându-mă am venit la chilia lui. Deci dacă m-a văzut că vin la el, s-a pus pe sine
ca şi cum ar fi dormit, că aceasta era lucrarea bătrânului a le face toate în ascuns'' (Pateric, Avva Pimen).
Dreptate (prietenie)
Iată cum a rezolvat problema un judecător dintr-un mic orăşel de provincie. I-a venit spre judecată un caz
ciudat. Inculpatul era tocmai prietenul lui cel mai bun. Era reclamat de cineva într-o cauză oarecare, pasibilă la
condamnare cu amendă de la cinci la zece mii de franci. Cunoscând prietenia lor, tot oraşul era curios să vadă cum
va rezolva judecătorul cazul. Sala de judecată a devenit neîncăpătoare pentru numărul mare de asistenţi. Marea
majoritate era de partea reclamantului care, li se părea tuturor, avea dreptate. Ştiau însă şi de prietenia judecătorului
cu inculpatul.
Spre surprinderea tuturor, judecătorul a fost foarte aspru. Sau, mai bine zis, s-a străduit să fie drept,
imparţial, aşa cum îi şade bine unui judecător.
La sfârşit, deşi ar fi putut să-i dea inculpatului minimul de amendă, de cinci mii de franci, precum avea
dreptul după lege, - între cinci şi zece mii- sau măcar o sumă intermediară, l-a amendat cu zece mii de franci. Cei
din sală au întâmpinat sentinţa cu aprecieri asupra obiectivitătii judecătorului, dar prietenul său s-a supărat. El ar fi
dorit să fie chiar achitat, dar judecătorul l-a declarat vinovat şi ca atare, i-a aplicat maximum de pedeapsă prevăzută
în lege. La plecare nu s-au mai întâlnit. Peste câteva zile cel pedepsit s-a dus la bancă să plătească amenda.
Funcţionarul deschise un registru, controlează ceva, după care îi spună: ''Eram sigur că memoria nu mă
înşeală. Amenda e plătită. Doar aţi trimis pe cineva ieri şi a plătit-o. Nu veţi fi vrând s-o plătiţi de două ori!'' -'' N-
am trimis pe nimeni. Cred că e o greşeală!'' - Nu e nici o greşeală, domnule, banii au fost aduşi de domul judecător,
spunând că l-aţi trimis dumneavoastră!''
Aşa s-a făcut şi dreptate şi bunătate. Şi prietenia dintre cei doi a fost salvată. Căci ea nu putea dura
sprijinită pe nedreptate!
Duhovnic (spovedanie)
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: ''Cum de-mi vine aşa de greu să vorbesc slobod cu părinţii
despre gândurile mele?" I-a zis lui bătrânul, că a zis Ioan Colov: ''De nimic nu se bucură aşa de mult vrăjmaşul ca
de cei ce nu-şi arată gândurile lor'' (Pateric, Avva Pimen) .
Dumnezeu (căutare, cale)
Zis-a iarăşi: ''De vom căuta pe Dumnezeu, se va arăta nouă şi de-L vom ţine pe El, va rămâne cu noi''
(Pateric, Avva Arsenie) .
A fost întrebat Avva Ammona: ''Care este calea cea strâmtă şi îngustă?'' Şi răspunzând a zis: ''Calea
strâmtă şi îngustă aceasta este, să-şi silească cineva gândurile sale şi să-şi taie voile sale pentru Dumnezeu''. Şi
aceasta este ceea ce s-a zis de apostoli: ''Iată noi am lăsat toate şi am venit după Tine! (Matei, XIX, 27)
(Pateric, Avva Ammona).
Dumnezeu (existenţa Lui)
''O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu, cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi
necurmate căile Lui'' (Rom. 11, v. 33).
Un împărat din vechime spre sfârşitul vieţii porunci oamenilor săi ca să-i arate pe Dumnezeu, iar de nu,
vor fi greu pedepsiţi. Ei aveau să răspundă în trei zile, dar timpul trecea şi ei nu ştiau cum să arate împăratului pe
Dumnezeu. Iată, însă, că un tânăr cioban se angajă el la sarcina de a arăta pe Dumnezeu.
- Bine, zise împăratul, dar bagă de seamă că te joci cu capul...
Ciobanul duse pe împărat într-o piaţă mare şi-i arătă soarele. Împăratul privi foarte puţin la soare, căci
razele lui îl făcură să-şi închidă ochii. Şi atunci ciobanul zise: ''Vezi, Prea-Înălţate Doamne, soarele e numai o rază
neînsemnată a măririi lui Dumnezeu, un colţişor al împărăţiei divine! Cum crezi deci să vezi pe Dumnezeu cu ochii
tăi neputincioşi şi plini de lacrimi? Pe Dumnezeu trebuie să-l cauţi cu ochii sufletului!'' (După Tolstoi).
*
Un învăţat francez din sec al XVII-lea, matematician şi fizician, Blaise Pascal, spunea că logica cea mai
simplă ne îndrumă spre credinţă, ca fiind mai folositoare pentru destinul nostru veşnic decât necredinţa. Pascal
propunea un fel de pariu, spunând: eu mă simt mai sigur să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa
Lui, şi iată de ce:
Întâi: dacă nu există Dumnezeu, şi cred, nu mi se va întâmpla nimic. Mor şi, o dată cu moartea, s-a sfârşit
totul.
Doi: dacă nu există Dumnezeu şi nu cred, de asemenea, nu mi se va întâmpla nimic. O dată cu moartea s-
a sfârşit totul.
Dar, trei: dacă există Dumnezeu şi nu cred, atunci am pierdut totul.
Şi patru: dacă există Dumnezeu şi cred, atunci am câştigat totul.
Nu este deci mai logic să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui? Evident, nu pentru
aceasta credem noi în Dumnezeu. Nu pe baza unui astfel de pariu ne-am făcut creştini. Dar, fără îndoială, şi acest
pariu îşi are tâlcul lui.
*
Un misionar îşi desfăşura misiunea în Africa. Încerca să-i convingă pe băştinaşii animişti de existenţa
unui Dumnezeu personal. Aceia spuneau: ''Am crede, dar nu-L vedem. Noi suntem oameni practici. Am vrea să-L
vedem''. Şi atunci misionarul a profitat de un lucru foarte simplu, care s-a oferit chiar atunci vederii tuturor. Erau
pe nisip nişte urme de cămile. Şi misionarul i-a întrebat: ''Ce sunt acestea?'' Oamenii i-au răspuns: -''Urme de
cămilă''. - "Bine, dar eu nu văd cămilele. Înseamnă oare acestea că nu există? Dacă au lăsat aceste urme, înseamnă
că pe aici au trecut nişte cămile. Putem conveni asupra acestui lucru?'' S-au convenit pe loc!
Un oarecare zicea că universul a apărut de la sine, că e din veşnicie, că materia e veşnică şi că din sine şi-a
luat forţa de mişcare şi organizare. E şi acesta un răspuns, în lipsă de altele. Se poate pescui şi pe arătură! Numai că
nu prinzi nimic! Absurdul nu e interzis, e doar absurd!
Era în dispută în legătură cu acestea cu un coleg care susţinea că Universul a fost creat de Dumnezeu.
Disputele sunt întotdeauna constructive. Unul se poate înşela, altul îl poate corecta. Nici o ipoteză nu poate fi
interzisă, şi nici una nu e nefolositoare. Toate oferă cercetării şi, cercetătorul, rămâne la cea care i se pare lui că
poate fi adevărată, sau oricum, plauzibilă. Nimeni nu trebuie condamnat pentru opţiunile personale, când sunt
sincere şi onest căutate. Să nu se uite însă că sunt personale, pentru că nu există una generală. Şi Sfântul Pavel
îndemna: ''Pe cel slab în credinţă primiţi-l fără întrebări despre părerile ce are'' (Romani 14,!). Colegul de care
vorbeam mai sus, cel cu teoria creaţionistă, avea acasă un foarte frumos glob pământesc, lucrat artistic, cu marile
oraşe marcate cu lumini roşii, oceanele cu lumini albastre şi tot aşa toate fluviile şi reliefurile. Vizitându-l cel cu
care în dispută în legătură u originea universului, i-a observat globul şi l-a întrebat admirativ: ''Cine ţi l-a lucrat? E
foarte frumos!'' - ''Nimeni, i-a răspuns acesta. A apărut aşa, din senin, în biblioteca mea'' - ''Cum nimeni? E o
lucrare de artist!'' - Nu. A apărut aşa, ca şi universul despre care tu crezi că a apărut de la sine!''
Duşmani (rugăciune pentru ei)
Zis-a Avva Zinon: ''Cel ce voieşte ca să-i asculte degrabă Dumnezeu rugăciunea, când se scoală să-şi
întindă mâinile sale către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de sufletul său, să se roage pentru
vrăjmaşii săi, din suflet; şi prin această ispravă, ori pentru ce se va ruga lui Dumnezeu, îl va asculta pe el'' (Pateric,
Avva Zinon).
Educaţie (ascultare, exemplu)

Un ţăran de omenie avea nouă copii bine crescuţi. El fu întrebat de vecinul său, prin ce artă a fost în stare
să dea o educaţie atât de aleasă fiilor săi. Ţăranul răspunse zâmbind: "Foarte uşor, pe cel dintâi l-am învăţat la cea
mai strictă supunere, al doilea a învăţat de la cel dintâi şi cei ce au urmat asemenea de la fraţii mai mari. Asemenea
am învăţat şi eu ascultarea şi supunerea, de la tatăl meu''. O pedagogie scurtă, dar cuprinzătoare.
Un om cuprins de patima beţiei mergea într-o zi de iarnă pe furiş la cârciumă, peste grădinile înzăpezite.
Când îşi întoarse capul, zări la spate pe băieţelul său cel mic, care abia se vedea din zăpadă. Du-te îndărăt, băiete, ai
să te îneci în zăpadă, zise tatăl. "Tată, răspunse băiatul, eu merg doar pe urmele tale". Cuvintele acestea atinseră ca
un cuţit omul pătimaş, care se întoarse acasă şi nu mai intră în crâşmă.
Educaţie (sau ce faci primeşti; pedeapsă)
Un fiu se luă la ceartă cu tatăl său şi se aprinse tot mai mult. În urmă sări la tatăl său încărunţit şi
prinzându-l de păr voia să-l dea pe poartă afară. Tatăl nu se împotrivi şi nu strigă, dar când ajunseră la pragul curţii,
zise fiului său aceste cuvinte: ''Destul, fiule, până aici, căci până aici am târât şi eu pe tatăl meu''.
Egoism
O parabolă spune că în Împărăţia Cerurilor nu se intră singur. Se zice că un tânăr urcase o scară lungă de
la pământ la cer şi când a ajuns acolo a bătut la uşa Raiului. ''Cine e acolo?'', a întrebat o voce de dincolo. ''Eu'',
răspunse tânărul cu voce tare, încrezător în sine şi în performanţa sa. ''Cu cine eşti?'', l-a întrebat din nou vocea
dinlăuntru. ''Cu nimeni. Sunt singur. Deschideţi-mi, vă rog''. ''Îmi pare foarte rău'', răspunse Îngerul care păzea uşa,
căci el era interlocutorul dinlăuntru. ''Nu-ţi pot deschide, pentru că avem poruncă să nu deschidem celor ce vin aici
singuri, fără să aducă pe cineva cu ei, cărora le-au salvat sufletele''. Şi tânărul a trebuit să coboare din nou pe
pământ. Acum ştia ce are de făcut.
*
[''Un monstru târâş în găoacea-i blindată / El singur şi-e navă, cârmaci, marinar; / Gonind spre alţi
monştri mărunţi, dar la fel, / Aici se ridică, aici cade iar, / De val nu s-atinge, nici valul de el; / Deodată plesneşte
de pare-o băşică,/ De viaţa lui nimeni nu ştie nimică Şi nici de sfârşitu-i sinistru: / Acela era egoistul!.'' (Adam
Mickiewicz, Oda tinereţii) ]
*
Se zice că în iad suferea un biet om de multă vreme pentru că avusese pe pământ păcatul egoismului. Se
ruga mereu lui Dumnezeu să-l ierte pentru că, în sfârşit, a înţeles că nu trebuia să fie egoist. Dumnezeu l-a trimis pe
Sfântul Petru să-l încerce. '' Iată, Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea şi m-a trimis să te scot din prăpastia în care te
afli. Îţi voi întinde un fir de care să te prinzi şi să urci până la mine. Şi vom merge în rai''.
Îi întinse un subţirel fir de păianjen până ajunse la mâinile lui. Mai întâi îi fu frică, dar trăgând de fir văzu
că e puternic şi îl ţine. Şi începu să urce. Cu puteri înzecite. Când trecuse de jumătate, i se păru că firul se întinde şi
se subţie, dar îl mai ţinea încă destul de bine. Voind să vadă ce s-a întâmplat, se uită în urmă şi ce văzu: de fir se
prinseseră o mulţime de păcătoşi din iad, din aceia cu care până atunci împărţise soarta. Începu să strige la ei:
''Coborâţi! Daţi-vă jos! Se rupe firul! Mă nenorociţi". Cei de jos strigau: Nu se rupe. Vrem să ne izbăvim şi noi!'' -
''Nu se poate. E numai pentru mine!'' Şi începu să-i lovească cu picioarele şi să-i desprindă de fir ca să rămână
singur. Când izbuti să-i doboare pe toţi şi în sfârşit rămase singur, firul se rupse şi recăzu şi el în adâncul din care
crezuse că va scăpa. ''S-a rupt!'', strigă el către Sfântul Petru. '' Nenorociţii aceştia s-au agăţat şi ei de dânsul.
Trimite-mi firul din nou!'' - '' Mai târziu, îi spuse Sfântul Petru. ''N-ai dovedit încă îndeajuns că te-ai vindecat de
egoism. Firul era tare. I-ar fi ţinut pe toţi. S-a rupt pentru că tu ai vrut să te salvezi doar pe tine. Aceasta a fost o
probă prin care Dumnezeu a vrut să te verifice dacă s-a îndreptat ceva în sufletul tău. Ai căzut nu din cauză că s-a
rupt firul. Ai căzut la examen. Mai învaţă! Eşti stăpânit încă de acelaşi egoism cu care ai venit de pe pământ. Drept
este să rămâi deocamdată acolo unde eşti!''
Eretic
Se spunea pentru Avva Agathon, că s-au dus oare-carii la dânsul, auzind că are dreaptă şi mare socotinţă. Şi
vrând să-l cerce de se mânie, i-au zis lui: ''Tu eşti Agathon? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru''. Iar el a
zis: ''Ei bine, aşa este''. Şi i-au zis lui: ''Tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul?'' Iar el a zis: ''Eu sunt''. Au zis
iarăşi: ''Tu eşti Agathon ereticul?'' Iar el a răspuns: ''Nu sunt eretic.'' Şi l-au rugat pre el zicând: ''Spune-ne nouă,
pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?" Zis-a lor: ''Cele dintâi asupra mea
le scriu căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să
mă despart de Dumnezeu''. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socotinţă, şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi
(Pateric, Avva Agathon).
Exemplu personal
Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: "Nişte fraţi locuiesc cu mine; voieşti să le poruncesc lor?'' I-a
răspuns bătrânul: ''Nu, ci fă tu întâi lucrul şi de voiesc să trăiască ei singuri vor vedea''. I-a zi lui fratele: ''Voiesc şi
ei, părinte, ca să le poruncesc. Zis-a lui bătrânul: ''Nu, ci te fă-te lor pildă, iar nu puitor de lege" (Tim IV, 12)
Înainte de a muri, un rac oarecare a vrut să lase cu testament fiului să meargă înainte, ca toate
vieţuitoarele, explicându-i amănunţit cum să procedeze. La urmă l-a întrebat: "Înţeles-ai, fiule?" "Da, tată, dar te
rog arată-mi şi dumneata cum să fac, măcar un pas-doi". Ceea ce, lesne de bănuit, bătrânul n-a putut...
Avva Ioan, fiind spre sfârşit şi vrând să se ducă către Dumnezeu cu osârdie şi voios, l-au înconjurat fraţii,
rugându-l să le lase în loc de moştenire un cuvânt scurt şi de mântuire, prin carele vor putea să se suie la săvârşirea
cea întru Hristos. Iar el suspinând, a zis: ''Niciodată n-am făcut voia mea, nici am învăţat pe cineva ceea ce mai
înainte n-am făcut" (Pateric, Pentru Avva Casian)
Exemplu bun
Un misionar creştin s-a dus în India ca să propovăduiască adevărul Evangheliei. Având nevoie de un om
de serviciu, a intrat în vorbă cu un localnic ce era disponibil pentru a intra în slujba străinului. Indianul era însă un
foarte devotat adept al religiei budiste. Din cauza asta şovăia de a primi oferta misionarului.
- ''Aş intra bucuros în serviciul dumitale, zicea el, dar mă tem că vei încerca să mă faci creştin.'' - ''N-ai
nici o frică, răspunse misionarul. Îţi promit că îţi voi respecta convingerile religioase şi n-am să-ţi vorbesc nimic
despre Dumnezeul meu Iisus Hristos''.
Omul se ţinu de cuvânt. Dar după un an de zile indianul cel angajat în serviciu veni la stăpânul său şi-i
zise: '' Iubite stăpâne! Ceea ce ai făgăduit ai respectat. Tot anul de când te slujesc nu mi-ai vorbit nimic despre
Hristos. Dar, ceea ce n-au auzit urechile mele, au văzut ochii mei. Ţi-am observat bunătatea, mila, felul cum te-ai
rugat şi te-ai comportat cu oamenii. Viaţa dumitale a fost pentru mine o Evanghelie vie, permanentă. Sunt acum
deplin convins de adevărul credinţei ce o propovăduieşti aici în India şi de aceea doresc să mă fac şi eu creştin''.
Faptă (discernământ) Zis-a Avva Antonie: ''Cel ce bate bucata de fier, întâi socoteşte cu mintea ce va să
facă: secere, cuţit sau topor. Aşa şi noi trebuie să socotim care faptă bună uneltim, ca să nu ne ostenim în deşert''
(Pateric, Avva Antonie).
Fapte (nu vorbe)

Sfântul Evanghelist Ioan zice: ''Fiilor, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci cu fapta'' (I Ioan 3, 18).
Cât de puţini creştini îşi aduc aminte de aceste cuvinte. Ei cred în a-şi manifesta iubirea către aproapele prin
mulţimea cuvintelor. Un istoric grec pomeneşte că pe vremea lui, doi atenieni reflectau la una şi aceeaşi slujbă,
care se obţinea prin alegere. Unul era cuvântător vestit şi începu să înşire în vorbe multe şi frumoase toate lucrurile
şi realizările pe care le punea în vedere alegătorilor. Celălalt vorbea puţin şi zise pe scurt: ''Doresc să îndeplinesc
toate cele făgăduite de antevorbitorul meu''. A câştigat slujba acesta din urmă...
O veche legendă ilustrează în acelaşi sens: fapte, nu vorbe. Povesteşte despre cei Trei Magi care,
îndrumaţi de stea, au călătorit în pre-zilele Naşterii Domnului spre Betleem.
Se zice că ar fi existat şi al patrulea Mag, numit Artaban. S-a înţeles cu cei trei să se întâlnească într-un
loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem. Şi-a vândut toate bunurile şi-a cumpărat trei pietre scumpe, un
safir, un rubin şi o perlă, ca să le dăruiască Nou - Născutului.
Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. Nu-l cunoştea, dar i s-a făcut milă de el. Ca să-l poată
interna într-un spital a trebuit să-şi vândă safirul. A făcut-o, fără ezitare, fiindcă era un om milos. Din cauză că s-a
ocupat de omul acela, când s-a dus la locul de întâlnire cu cei Trei Magi, nu i-a mai găsit. Plecaseră.
A plecat singur spre Betleem. Când a ajuns acolo, cineva i-a spus că cei Trei Magi fuseseră dar şi
plecaseră. Nici pe Prunc nu L-a mai găsit. I s-a spus că plecase în Egipt împreună cu familia. ''Trebuia să nu
întârzii'', şi-a zis el dezamăgit. Trebuia să mă închin Noului Rege. Voi pleca să-L văd în Egipt''.
Tocmai în acest timp soldaţii lui Irod, executându-i poruncile, ucideau pruncii. O femeie se lupta cu un
soldat să-şi salveze copilul. ''Stai strigă Artaban, îţi dau rubinul acesta dacă laşi copilul să trăiască''. Soldatul fu
ispitit de piatra scumpă, o luă şi plecă. Copilul a fost salvat.
Artaban plecă spre Egipt. Îl căuta pe Iisus vreme îndelungată. Nimeni nu-i putea da informaţii exacte. Îi
purtau dintr-un loc într-altul. Abia peste 33 de ani ajunse din nou în Ierusalim. Aici auzi că un aşa-numit Rege al
lui Israel fusese răstignit chiar în ziua aceea. Îşi dădu seama că era chiar Acela pe care îl căuta el. Se hotărî să
meargă pe Golgota să-I prezinte ceea ce îi mai rămăsese: perla.
Dar pe drumul către Golgota fu oprit de o scenă crâncenă: o tânără fată nu putea scăpa din mâinile a doi
soldaţi romani care o brutalizau. Compătimind-o, le oferi soldaţilor perla ca s-o lase în pace. O luară. Spre după-
amiază, ajunse în faţa crucii pe care era răstignit Iisus, care agoniza.
-''Am fost flămând, şi Mi-ai dat să mănânc; Am fost însetat şi Mi-ai dat să beau; Am fost străin şi M-ai
primit; Am fost gol şi M-ai îmbrăcat; Am fost bolnav şi în închisoare şi M-ai vizitat!'' auzi din gura lui Iisus.
-''Nu-i adevărat'', protestă Artaban. ''Când te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Ţi-
am dat să bei? Când Te-am văzut străin, şi Te-am primit gol şi Te-am îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi Te-am
vizitat? De treizeci de ani Te caut, şi nu Te-am găsit, şi nu Ţi-am slujit, Doamne!''
De pe cruce auzi vocea lui Iisus: ''Ştiu totul. Întrucât ai făcut acestea unora din fraţii mei, Mie mi-ai făcut.
Darurile tale au ajuns la Mine!''
Artaban a fost fericit. De pe cruce, Mântuitorul i-a repetat cuvintele Judecăţii din Urmă, clasându-l printre
cei mântuiţi, pentru faptele bune pe care le făcuse celor în suferinţă şi în nevoie de ajutor.
*
Se zice că marelui predicator englez Charles Haddon Spurgeon (1834-1892) cineva i-a lăsat prin
testament zece mii de dolari. Nu era o sumă mică şi el nu era bogat. Trăia din salariul său de preot de parohie. A
doua zi s-a dus la notarul care era executor al testamentului şi l-a rugat să facă în aşa fel, încât toată suma să fie
distribuită săracilor din parohie. I-a dat şi în scris hotărârea sa. De la notar a plecat în parohie să-şi viziteze
bolnavii.
Vestea s-a auzit în aceeaşi zi. A făcut bună impresie. Dar caracterizarea gestului a făcut-o cel mai bine
unul din parohienii săi care a zis: ''E mare predicator domnul Spurgeon, dar fapta aceasta e cea mai bună predică a
sa!''
Fericire
Cunoscutul om de stat american Benjamin Franklin (1706-1790) era impresionat de buna dispoziţie şi
voioşie care o arăta pe faţa lui un muncitor ce lucra pe un şantier din apropierea locuinţei sale. Într-o zi îl întrebă
cum de este el aşa de fericit, care-i taina bunei lui dispoziţii. Lucrătorul răspunse: ''Domnule, sunt sănătos şi am cea
mai bună soţie din lume. Dimineaţa când pornesc la lucru, mă petrece până în pragul casei, mă binecuvântează şi
îmi spune să mă gândesc la sănătatea mea. Când vin seara acasă, o aflu aşteptându-mă cu drag, cu copiii, şi mă
întreabă cum mi-a mers peste zi. Când intru în odaie, aflu totul curat, toate la locul lor, iar pe masă o cină gustoasă
aburind. Pot eu să nu mă socotesc fericit?''
*
Un rege bolnav şi bogat a adus în jurul său toţi marii doctorii din lume ca să-l vindece. Le-a oferit bani şi
bunuri, dar cu toate eforturile nici unul n-a putut face nimic. S-a prezentat la urmă un necunoscut care i-a spus
regelui aşa: ''Te vei vindeca, dar cu condiţia să găseşti un om fericit, să-i iei cămaşa şi s-o îmbraci, şi de îndată te
vei face sănătos ca şi înainte!''
Au trimis oameni peste tot, cu poruncă să găsească un om fericit şi să-i ia cămaşa. Dar nimeni nu putea
găsi un om fericit. Fiecare dintre cei întrebaţi avea câte ceva de care să se plângă, o boală, un neajuns, fie bărbaţi,
fie femei, fie copii. I-au spus împăratului. ''Cum în toată împărăţia mea să nu fie nici un om fericit? Mai căutaţi'' Şi
iarăşi porniră oamenii împărăţiei să caute.
Într-un sat, undeva, la o margine, la poalele unui munte, văzură un om foarte sărac, îmbrăcat într-o haină
ponosită, contemplând natura. L-au întrebat dacă e fericit.
''Sunt fericit'', răspunse el, zâmbind şi luminându-şi dintr-o dată faţa. ''Sunt foarte fericit. Nu-mi lipseşte
nimic. Am totul. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru bucuria de a trăi. Ce mi-aş mai putea dori altceva? Pot să vă fiu
de folos cu ceva?'' întrebă el.
- "Scoate-ţi imediat cămaşa'', îi porunciră oamenii stăpânirii, şi dădură să-i dezbrace haina cu care era
îmbrăcat. Când i-o deschiseră, spre stupefacţia lor descoperiră că era atât de sărac, încât nici cămaşă nu avea pe el!
Frica (panica)
În psalmul al 13-lea Proorocul David vorbeşte despre nişte oameni care au fost cuprinşi de frică într-o
împrejurare când nu era cazul să se teamă de ceva.
'' Ei s-au temut de frică, unde nu era frică'' (vers. 5)
Mulţi nu pricep această afirmaţie a Psaltirii. Dar o istorioară orientală ne ajută s-o înţelegem. Odată,
cineva a întâlnit ciuma grăbindu-se pe cale. - ''Unde te duci ciumo?'', a întrebat omul. - ''Mă duc la Bagdad să omor
5.000 de locuitori''.
După câteva luni omul a întâlnit din nou ciuma care se întorcea de la Bagdad.
-''Să-ţi fie ruşine, mincinoaso'', zise el. ''Mi-ai spus că ai de gând să ucizi 5000 de cetăţeni şi aud că ai
omorât de două ori pe atâta''. - ''Nu-i adevărat, răspunse ciuma. ''Eu am răpus 5.000. Ceilalţi au murit de frică''.
Marele povestitor Ion Creangă exprimă aceeaşi idee în povestea ''Prostia omenească''. O mamă de la ţară
este aflată de bărbatul ei plângând în casă. Întrebată de pricina jelaniei, ea a răspuns că îi este teamă că drobul de
sare ar putea cădea de pe prichiciul hornului şi să-i omoare copilul din leagăn.
''Ea s-a temut de frică unde nu era frică''.
Frica de Dumnezeu
Zis-a Avva Antonie: ''Eu nu mă tem de Dumnezeu, ci îl iubesc pre El. Că dragostea scoate afară frica''
(Pateric, Avva Antonie).
Frica de moarte
Iar când era aproape de a muri l-au văzut pe el fraţii plângând şi i-au zis lui: ''Într-adevăr şi tu te temi,
părinte?'' Şi a zis lor: ''Într-adevăr, frica cea de acum ce este cu mine în ceasul acesta, cu mine este de când m-am
făcut călugăr''. Şi aşa a adormit (Pateric, Avva Arsenie).
Furt
Un hoţ furând ceva de la Demostene (orator atenian, †322 î. Hr.), zise: "Nu ştiam că este al tău" - "Dar,
cel puţin, ştiai că nu este al tău", răspunse Demostene.
Gânduri
Zis-a oare-cine către Avva Arsenie: ''Mă supără gândurile, zicându-mi: nu poţi să posteşti, nici să lucrezi;
deci măcar cercetează pre cei bolnavi, căci şi acest lucru este dragoste'', Iar bătrânul ştiind semănăturile dracilor, i-a
zis lui: ''Mergi, mănâncă, bea, dormi, şi nu lucra; numai de la chilie nu te depărta''. Căci cuviosul ştia că răbdarea în
chilie aduce pre călugăr la rânduiala lui'' (Pateric, Avva Arsenie).
Un frate a venit la Avva Pimen şi i-a zis lui: ''Avvo, multe gânduri am şi mă primejduiesc din pricina lor.
Şi l-a scos pre el bătrânul afară sub văzduh şi i-a zis lui: ''Întinde braţul şi ţine vânturile''. Iar el a zis: ''Nu pot
aceasta s-o fac.'' Şi i-a zis lui bătrânul: ''Dacă aceasta nu poţi să o faci, nici gândurile nu le poţi opri să nu vie. Ci alt
lucru este să le stai împotrivă.'' (Pateric, Avva Pimen) .
A întrebat Avva Isaia pe Avva Pimen despre gândurile cele spurcate. Şi i-a zis lui Avva Pimen: ''Precum o
ladă plină cu haine, de le va lăsa cineva, cu vremea putrezesc, aşa şi gândurile, de nu le vom face cu trupul, cu
vremea se prăpădesc şi se putrezesc". (Pateric, Avva Pimen).
Un frate l-a întrebat pe un bătrân: ''Ce fel de gânduri trebuie să am în inima mea? Răspuns-a lui bătrânul:
''Toate câte gândeşte omul de la cer în jos sunt deşertăciuni. Iar cel ce se străduieşte la pomenirea lui Iisus, acesta
în adevăr este" (Pateric, pag. 410).
Iad
Povestit-a Avva Macarie: ''Umblând odată prin pustie, am găsit o căpăţână de mort aruncată pe pământ. Şi
clătindu-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: ''Tu cine eşti?'' Şi mi-a răspuns căpăţâna: ''Eu
am fost popă al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut în locul acesta, iar tu eşti Macarie purtătorul de Duh şi ori
în ce ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în muncă şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin''. I-a zis ei
bătrânul: ''Care este mângâierea şi care munca?'' I-a răspuns lui: ''Pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este
focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap, stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vază
cineva faţă în faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci, când te rogi pentru noi, din parte vede
cineva faţa celuilalt. Aceasta este mângâierea. Şi plângând bătrânul a zis: ''Vai zilei aceleia în care s-a născut omul,
dacă aceasta este mângâierea muncii!'' I-a zis ei bătrânul: ''Este altă muncă mai rea?'' I-a răspuns lui căpăţâna:
"Mai mare muncă este dedesubtul nostru''. I-a zis ei bătrânul: ''Dar cine sunt acolo?'' I-a răspuns lui căpăţâna: ''Noi
ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puţin suntem miluiţi, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au
lepădat de El şi nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt.'' Şi luând bătrânul căpăţâna a îngropat-o (Pateric,
Avva Macarie Egipteanul).
La muntele Athos, bolnav de vreo 30 de ani, un călugăr era ţinut la pat. Nu se putea ridica decât puţin, cu
ajutorul unei pârghii legate deasupra patului. Se ruga lui Dumnezeu să-l ia, pentru că nu mai putea îndura pe
pământ suferinţa aceasta pe care o răbda de 30 de ani. Să-l ia Dumnezeu. Şi dormind el, a venit un înger în vis şi i-
a spus: ''Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunile şi m-a trimis să stau de vorbă cu tine. Ai făcut nişte greşeli mari, rămase
nepocăite, de aceea ţi-a fost dată suferinţa aceasta aici pe pământ, ca să nu fii pedepsit dincolo. Dar Dumnezeu îţi
propune o învoială: Vrei să petreci trei ceasuri în iad, sau încă 30 de ani aici pe pământ, în această suferinţă?'' A
stat omul şi s-a gândit: oricât de lungi ar fi trei ceasuri în iad, sunt mai scurte decât atâţia ani de suferinţă pe
pământ, pe care n-o mai pot îndura. I-a spus îngerul: "Accept să mă duci trei ceasuri în iad''. Îngerul l-a luat de
mână, şi l-a dus în împărăţia de smoală a întunericului, şi l-a lăsat acolo. Şi acolo au început suferinţele. Şi a stat un
ceas, şi a stat trei, dar îngerul n-a mai venit. Şi a stat trei zile, şi trei ani, şi 30 de ani şi 300 de ani, după socoteala
lui, şi îngerul n-a mai venit. La un moment dat, când îşi pierduse orice nădejde, apăru în faţa lui o lumină. Ridicând
ochii îl văzu în sfârşit pe îngerul lui Dumnezeu care îl privea zâmbind. El nu mai avea puterea să se bucure.
Îngerul l-a întrebat: ''Dar de ce eşti atât de trist?'' El a răspuns doar atât: ''Nu credeam că şi îngerii lui
Dumnezeu să mintă!'' -'' Cum adică să mintă?'', se prefăcu îngerul a-l întreba cu mirare - ''Mi-ai spus că vei veni
după trei ceasuri să mă scoţi de aici, şi iată, au trecut 300 de ani şi m-ai uitat''. Atunci îngerul se uită cu bunăvoinţă
la el şi-i spuse: '' Te înşeli amarnic dragul meu. N-a trecut decât un ceas, şi mai ai două". Atunci omul se agăţă de
aripa îngerului şi-l imploră ; ''Îngere al lui Dumnezeu, ia-mă, du-mă de aici şi lasă-mă pe pământ cu suferinţa mea
nu de 30 de ani, ci de 300 de ani, dar nu mă mai lăsa aici!'' Şi îngerul l-a luat de mână şi i-a spus: "Dumnezeu s-a
îndurat de rugăciunile tale şi te-a eliberat''. În clipa aceea s-a trezit. Ceasul de pe noptieră arăta că trecuse o oră de
când adormise. În iad, o oră a fost cât trei sute de ani...
Iertare
Scrie la ''Pateric'': ''De vei auzi că cineva te-a defăimat şi apoi va veni la tine, să nu-l vădeşti, să nu-i faci
cunoscut că ştii fapta lui cea rea. Ci te veseleşte împreună cu el şi fii cu faţa voioasă, ca să ai milă de la
Dumnezeu''.
Într-o mânăstire un călugăr a fost jignit rău de un frate. Se duse clocotind de mânie la Avva Sisoe şi-i
istorisi cazul, spunând că se va răzbuna cumplit pe călugărul ce îl ocărâse. - ''Să nu faci asta! îl sfătui bătrânul, ci
lasă pe Dumnezeu să-ţi facă dreptate''. Călugărul răspunse: ''Pentru nimic în lume nu mă las. Să n-am odihnă până
nu i-oi plăti cu vârf şi îndesat''. Atunci Avva Sisoe zise: ''Să ne aşezăm la rugăciune, frate!'' Şi îngenunchind
amândoi în chile, în faţă icoanei Mântuitorului, bătrânul îşi ridică ochii la Domnul Hristos şi zise: Dumnezeule
veşnic! Iată, nu mai avem nevoie de Tine. Dreptatea ne-o luăm în mâinile noastre şi nu te mai îngriji de noi. Nu ne
mai trebuieşti''.
Când cel cu pricina auzi cuvintele acesta, făcu o adâncă metanie în faţa lui Sisoe, se rugă de iertare şi
făgădui că încă până ce soarele va apune, el va face pace cu fratele său.
*
John Wesley (1708-1791), un cunoscut predicator englez, călătorea odată în diligenţă cu un general care
se arăta foarte supărat pe ordonanţa sa. Îi făcuse desigur ceva dar de îndată ordonanţa şi-a cerut iertare: ''Nu iert
niciodată'', a răspuns generalul mânios. Wesley a intervenit în discuţie: ''Înseamnă domnule general, că
dumneavoastră nu greşiţi niciodată!'' De fapt greşea chiar acum când nu ierta pe cel care îi ceruse iertare.
Doi oameni s-au întâlnit odată şi s-au hotărât să-şi mărturisească unul altuia virtuţile. Şi unul a spus: Iată
eu de când m-am convertit de la păcat la virtute, de când m-am hotărât să-mi încep din nou viaţa, n-am mai pus
carne în gura mea. Altul a spus: Eu de când m-am convertit, din momentul acela nu m-am culcat fără să-mi cer
iertare de la cei cărora le-am greşit, şi n-am adormit înainte de a-i ierta cu adevărat pe cei care mi-au greşit mie.
Se zice că un bătrân înţelept, căsătorit, avea o femeie de serviciu în casă. Soţia lui care ţinea cu stricteţe
posturile, fiind chiar atunci în post, s-a certat cu femeia de serviciu. S-a hotărât să se ducă s-o reclame la judecător.
Dar în timp ce ea îşi punea paltonul, a început să se îmbrace şi soţul ei.
- Tu de ce te îmbraci? Nu e nevoie să mergi cu mine. Îl cunosc tot atât de bine pe judecător şi apoi voi şti
să-mi expun reclamaţia şi singură. E limpede că am dreptate, aşa că judecătorul mi-o va da.
- Asta o ştiu eu prea bine. Judecătorul ne cunoaşte şi îţi va da ţie dreptate. Eu mă gândeam că fiind şi în
post ar trebui s-o ierţi pe femeie.
-Aşa ceva nu se poate. M-a jignit.
- Dar şi tu i-ai zis cuvinte grele.
-Eu sunt stăpâna.
-Atunci trebuie să merg şi eu la judecător.
- Nu înţeleg. De ce?
-Fiindcă pe tine te cunoaşte judecătorul şi fiindcă tu eşti ''stăpâna'', va fi înclinat să-ţi dea dreptate. Dar pe
biata femeie cine o va apăra? Mă duc s-o apăr eu. N-aş vrea ca tot postul tău să fie în zadar, dacă femeia va fi
condamnată!''
Lecţia a fost salvatoare. Şi-au dezbrăcat amândoi paltoanele fără a mai rosti vreun cuvânt.
Implicare
Cineva spunea odată: ''Eu sunt drept. Nu fac nici un rău. Eu nu mă amestec în nimic''. Şi atunci altul i-a
răspuns: ''Să luăm un mic exemplu ca să vedem cum vine asta cu neamestecul. Să zicem că ai o grădină. Nu-i faci
nici un rău. Pur şi simplu nu te amesteci. Şi ce va creşte în ea? Spini şi pălămidă. Bine să fie? Înseamnă că foloseşti
zarzavaturile produse de păcătoşii care se amestecă! Tu nu ''păcătuieşti'', dar te bucuri de roadele ''păcatelor'' altora.
Frumoasă teologie!''
Impostură
Înainte cu câteva zeci de ani un indian învăţat, cu numele de Sundar Singh, după ce a trecut la religia
creştină, a venit în Europa să vadă cum se prezintă viaţa credincioşilor în acest continent, în majoritate creştin.
A străbătut mai multe ţări, a vizitat sate şi oraşe, a stat de vorbă cu fel de fel de oameni, a privit, a văzut multe, dar
mai bine nu vedea! Creştinii nu erau creştini decât după nume. Ei nu arătau în viaţa lor roadele pe care le
presupune o viaţă trăită după învăţătura Mântuitorului. Adepţii religiei lui Hristos în purtarea lor faţă de fiecare zi
nu se arătau mai buni decât necredincioşii, dimpotrivă, uneori se manifestau mai rău decât păgânii: urâtori de
semeni, lacomi de avere, necinstiţi... Amărât şi decepţionat, indianul s-a întors în ţara sa. A strâns o ceată de
prieteni şi ucenici, i-a condus la marginea unui râu, a scos din apă o piatră, a sfărâmat-o şi arătând-o celor de faţă, a
zis: "Vedeţi voi piatra aceasta? Pe dinafară este umedă, fiind spălată mereu de undele apei. Dar observaţi că pe
dinlăuntru ea este seacă, uscată. Aşa este şi viaţa creştinească în Europa. De veacuri e tălăzuită de harul mântuitor,
de undele binefăcătoare ale Duhului sfânt. Dar miezul ei este sec şi uscat. Din ce pricină? Fiindcă inimile
creştinilor europeni nu se lasă pătrunse de Duhul lui Dumnezeu, precum nu se lasă pătrunsă de apă piatra aceasta,
Hristos cere fapte, nu vorbe care nu rodesc''.
['' Ce-i foloseşte unui om să spună că are credinţă dacă n-are fapte? Oare credinţa poate să-l mântuiască?...
Credinţa, dacă nu se arată prin fapte, e moartă în ea însăşi" (Iacov 2, 14, 17)].
Invidia
Trăia odată un om bogat care niciodată nu era mulţumit cu bunurile pe care le avea, ci dorea tot mai multe
avuţii. Pe lângă toate omul era şi foarte pizmăreţ. Alături de dânsul trăia un sărac cu familie numeroasă iar bogatul
nu mai putea de ciudă văzând că vecinul său era mereu în pace şi mulţumit cu soarta lui.
Într-o zi un înger coborî la cel bogat şi îi zise: ''Omule, este plin cerul de văicărelile tale. Iată, Domnul
Dumnezeu m-a trimis să-ţi spun că se va milostivi de tine şi îţi va împlini cererile. Spune-mi ce doreşti şi îndată vei
dobândi, însă cu o singură condiţie: să nu te superi că vecinul va primi îndoit de cât vei lua tu''. Bogatul se bucură
nespus de mult la vestea adusă de solul ceresc dar, îndată se întristă profund la gândul că vecinul îndoit va primi.
Invidia îl ardea ca un foc mistuitor şi stătea mut la picioarele îngerului.
După o vreme se hotărî să vorbească şi răspunse: ''Slugă a Celui Preaînalt: te rog să-mi scoţi un ochi''. -
"De ce să-ţi pricinuiesc o astfel de durere şi pagubă?'' întrebă îngerul. ''Pentru ca vecinul meu să piardă vederea la
amândoi ochii!''
Ispită (cel ce se roagă este ispitit)
A întrebat Avraam, acela a lui Agafton, pre Avva Pimen, zicând: ''Cum mă luptă dracii?'' Şi i-a zis lui
Avva Pimen: ''Pre tine te luptă dracii? Nu se luptă cu noi, câtă vreme facem voile noastre. Că voile noastre s-au
făcut draci şi ei sunt care ne necăjesc pre noi, ca să le împlinim pre ele. Iară de voieşti să ştii cu cine s-au luptat
dracii, apoi află: cu Moisi şi cu cei asemenea lui'' (Pateric, Avva Pimen).
A zis iarăşi: “Bună este ispitirea, că aceasta face pe om mai lămurit'' (Pateric, Avva Pimen).
Isteţimea
Iulius Cezar (100-44 î. Hr.), păşind de pe corabie pe pământul Africii, deodată se împiedică şi căzu.
Oamenii din jurul său, superstiţioşi, vedeau în căderea lui un pre-semn de nenorocire. Dar, Cezar iute se reculese şi
întinzându-şi braţele, strigă cu însufleţire: ''Te îmbrăţişez călduros pământ al Africii''.
.
Iubire (bogatul şi săracul, ură şi iubire)
Trecând odată Avva Macarie cu fraţii prin Egipt. a auzit pe un copil zicând mamei sale: ''Mamă un bogat
mă iubeşte pe mine şi eu îl urăsc pe el, şi un sărac mă urăşte pe mine şi eu îl iubesc pe el''. Şi auzind Avva
Macarie, s-a minunat. Şi i-au zis lui fraţii: ''Ce este graiul acesta, părinte, că te-ai mirat?'' Şi le-a zis lor bătrânul:
''Cu adevărat, Domnul nostru este bogat şi ne iubeşte pe noi şi nu voim să-L ascultăm. Iar vrăjmaşul nostru diavolul
este sărac şi ne urăşte pe noi şi iubim necurăţia lui.'' (Pateric, Avva Macarie Egipteanul).
Iubirea familială
Ivan cel Cumplit (1530-1584) zicea adeseori arătându-şi degetele: acesta este fiul meu, Feodor, acesta e
soţia mea, Irina, acela nora mea, acesta e fratele ei Boris. Oricare deget mi l-aş tăia, trebuie să mă doară. Şi dintre
ei, pe oricare l-aş supăra va trebui să îmi pară rău.
Împăcare
Zis-a Avva Agathon (cuvântul "aghaton" înseamnă "bun"): ''Niciodată nu m-am culcat să dorm având
(ceva) asupra cuiva, nici am lăsat pe cineva să se culce să doarmă având ceva asupra mea (vezi Mat. V, 23 şi
Marcu XI, 25) Aceasta pe cât am putut...'' (Pateric, Avva Agathon).
Împărăţia cerurilor
Un vânător, în junglă, a constatat la un moment dat că i s-a umezit praful de puşcă, şi acesta nu mai
funcţiona. A apărut un leu. Când a văzut leul, ştiind că puşca nu mai funcţionează, a început să alerge. Ştia undeva,
în apropiere, o cabană unde s-ar fi putut adăposti. A alergat până la cabană şi leul nu l-a ajuns. A ajuns până la uşă
cabanei, dar uşa era încuiată şi el nu avea cheia. A alergat bine până atunci, a făcut tot ceea ce trebuia ca să scape,
dar n-avea cheia. Împărăţia scăpării era dincolo, înăuntru, iar el era dincoace. Câţiva centimetri, grosimea unei uşi
l-a despărţit, dar aceşti centimetri erau diferenţa ca între alb şi negru, ca între rai şi iad. Era aproape, dar nu era
înăuntru...
Început bun
Odată au venit dracii la Avva Arsenie în chilie, necăjindu-l. Şi venind cei ce slujeau lui şi stând dinafară
de chilie, l-au auzit strigând către Dumnezeu şi zicând: ''Dumnezeule, nu mă părăsi! Nimic bun n-am făcut înaintea
ta, dar dă-mi după bunătatea ta să pun început'' (Pateric, Avva Arsenie).
Povestit-au unii pentru Avva Pamvo, că vrând să se sfârşească, la însuşi ceasul morţii a zis sfinţilor
bărbaţi carii stau împrejurul lui: ''De când am venit la locul acesta al pustiei şi mi-am zidit chilia şi am locuit într-
însa, afară de mâinile mele nu îmi aduc aminte să fi mâncat pâine, nici m-am căit de cuvântul carele l-am grăit
până în ceasul acesta; şi aşa mă duc către Dumnezeu ca şi cum nici n-am început să slujesc lui Dumnezeu''
(Pateric, Avva Pamvo).
Se spunea pentru Avva Sisoe, că atunci când vrea să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a
strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: ''Iată Avva Antonie a venit''. Şi după puţin timp, a zis: ''Iată ceata
prorocilor a venit''. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis, apoi: ''Iată ceata Apostolilor, a venit''. Şi s-a
luminat faţa lui iarăşi. Şi se părea ca şi cum el ar fi vorbit cu cineva şi i s-au rugat lui bătrânii, zicând: ''Cu cine
vorbeşti, părinte?'' Iar el a zis: ''Iată îngerii au venit să mă ia, şi rog ca să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin''. Şi i-au zis
lui bătrânii: ''Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte''. Şi le-a zis lor bătrânul: ''Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine că
am pus început''. Şi au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iarăşi de năprasnă s-a făcut faţa lui ca soarele şi s-au
temut toţi. Şi le-a zis lor: ''Vedeţi, Domnul a venit''. Şi îndată şi-a dat duhul. Şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut
toată casa de bună mireasmă (Pateric, Avva Sisoe).
*
A întrebat Avva Moise pre Avva Siluan, zicând: ''Poate omul în fiecare zi să pună început?'' Şi a răspuns
bătrânul: ''De este lucrător, poate şi în fiecare zi şi în fiecare ceas să puie început''(Pateric, Avva Siluan).
Închisori
Benjamin Franklin (fizician american, 1706-1790) a fost întrebat cu ocazia unei vizite la Paris ce a remarcat
îndeosebi în acest oraş, iar dânsul răspunse: ''Închisorile voastre sunt zi şi noapte închise şi totuşi sunt pline;
bisericile voastre sunt totdeauna deschise, dar mereu goale''.
Încredere (în părinţi)
S-a aprins o casă mare, cu multe etaje. Toţi au reuşit să fugă, să se evacueze, afară de un copil de trei-
patru ani, uitat înăuntru în învălmăşeala fugii. Când a dat să coboare pe scară, l-a întâmpinat focul şi fumul. S-a
înfricoşat şi s-a întors înapoi în camera lui. Focul ajuns până acolo. Camera s-a umplut de fum şi atunci copilul a
alergat spre geam şi a început să strige după ajutor. De jos, tatăl care l-a văzut, dar care nu mai putea urca prin
flăcări, i-a strigat: ''Aruncă-te pe geam că eu sunt aici şi te prind în braţe''. Copilul a răspuns: ''Nu pot să mă arunc
pentru că nu te văd din cauza fumului''. - ''Nu-i nimic, i-a spus tatăl. Chiar dacă nu mă vezi, eu te văd! Aruncă-te cu
curaj!'' Şi s-a aruncat. Şi tata l-a prins şi l-a salvat.
Înfrânare
Cineva auzind că marele creştin Doroteiu din Teba posteşte sever, îl făcu atent, că îi vor slăbi puterile,
însă Doroteiu îi răspunde: ''Ucid trupul acesta, pentru că voieşte să mă ucidă el pe mine''.
Înnebunire
A zis iarăşi: ''Va veni vremea ca oamenii să se înnebunească şi când vor vedea pre cineva că nu se
înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că este nebun, pentru că nu este asemenea lor'' (Pentru Avva
Antonie).
Întâietate (altruism, fair-play)
Se spunea că, de veneau vreunii la Avva Pimen, îi trimitea pre ei la Avva Anuv, întâi, căci el era mai
mare de ani. Iar Avva Anuv le zicea lor: ''La fratele meu Pimen duceţi-vă, că el are darul cuvântului''. Iar de şedea
acolo Avva Anuv aproape de Avva Pimen, nu grăia nici de cum Avva Pimen când era el de faţă (Pateric, Avva
Pimen).
Întrebare
La începutul său Avva Evprepie a mers la un bătrân şi a zis lui: "Avvo, spune-mi un cuvânt, cum să mă
mântuiesc''. Iar el i-a zis: "De voieşti să te mântuieşti, când vei merge la cineva, să nu apuci mai înainte să grăieşti,
până a nu întreba''. Iar el pentru cuvântul acesta umplându-se, a pus metanie, zicând: ''Cu adevărat multe cărţi am
citit, şi acest fel de învăţătură nu am cunoscut''. Şi mult folosindu-se, s-a dus (Pateric, Avva Evprepie).
*
Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ''Părinte, umblu la bătrâni şi îmi spun de mântuirea sufletului
meu şi nimic nu pricep din cuvintele lor! Ce să fac? Oare să nu merg să mai întreb, de vreme ce nu fac nimic şi
sunt cu totul în necurăţie?'' Şi avea bătrânul două vase goale şi i-a zis: ''Mergi de adu un vas din acelea şi toarnă
untdelemn şi clătinându-l varsă-l şi pune-l la loc!'' Dacă a făcut aşa, de două ori, i-a zis: ''Adu-le pe amândouă
acum şi vezi, care este mai curat!'' I-a răspuns fratele: ''Mai curat este cel în care am turnat untdelemn.'' I-a zis lui
bătrânul: ''Aşa este şi sufletul! Chiar de nu va ţine minte nimic dintre cele ce întreabă, tot mai mult se curăţeşte,
decât cel ce nu întreabă nimic'' (Pateric, pag. 428).
Se zice că un pustnic, mai puţin înzestrat cu înţelegerea Sfintei Scripturi a căutat după capul lui vreo
douăzeci de ani răspuns la o nedumerire în legătură cu un text. În cele din urmă s-a hotărât să meargă la un Sfânt
Părinte din vecinătate să-l întrebe. În clipa aceea i s-a luminat mintea şi a înţeles tâlcul textului. Mirându-se, i s-a
arătat un înger care l-a întrebat: ''De ce te miri?'' - Pentru că după douăzeci de ani, tocmai acum când mă hotărâsem
să merg să întreb pe altul cu ştiinţa mai mare în Scripturi, tocmai acum am descoperit înţelesul pe care îl căutam, a
răspuns el. Îngerul i-a spus: ''Iată, de aceea m-a trimis acum Dumnezeu la tine, ca să te fac să înţelegi că lămurirea
ţi-a venit tocmai pentru că te-ai hotărât să întrebi, şi chiar în clipa când te-ai hotărât să întrebi. Au nu ştiai că cine
vrea să se mântuiască, cu întrebarea trebuie să călătorească?''
Înţelepciune
Au întrebat odată unii pre Avva Siluan, zicând: ''Ce fel de petrecere ai făcut, părinte, de ai luat
înţelepciunea aceasta?'' Şi a răspuns: ''Niciodată nu am lăsat în inima mea vreun cuget care întărâtă pe Dumnezeu''
(Pateric, Avva Siluan).
Învăţare
Întrebând Avva Arsenie oarecând pe un bătrân egiptean pentru gândurile sale, altul văzându-l pre el, a zis:
''Avvo Arsenie, cum atâta învăţătură latinească şi elinească având, întrebi pe acest ţăran pentru gândurile tale?'' Iar
el a zis către dânsul: ''Învăţătura latinească şi elinească o am eu cu adevărat, dar alfabetul acestui ţăran încă nu l-
am învăţat'' (Pateric, Avva Arsenie).
Învăţător fals
A zis iaraşi: ''Omul care învaţă, dar nu face cele ce învaţă, este asemenea cu fântâna; că pre toţi îi adapă
şi îi spală iar spre sine nu poate a se curăţi, ci de toată întinăciunea este plină, şi toată necurăţenia întrânsa se află''
Jertfă
Un sculptor din Paris înainte cu câţiva ani voia să înfăţişeze ''Adevărul'' sub forma unei statui. Începu să
contureze chipul unei femei, în aşa fel că trăsăturile luminoase dar hotărâte ale feţei, să impresioneze pe privitor şi
să-l facă a înţelege că viaţa are un scop, care nu poate fi atins prin şovăiri. Dar lucru mergea încet. Mult trebui să
lucreze şi să îndrepteze artistul. Veneau clienţi la dânsul şi făceau diferite comenzi, dar el era covârşit de
preocuparea pentru statuia care trebuia să înfăţişeze Adevărul. Pasiunea ce avea pentru opera sa, îl făcu să uite
chiar de mâncare şi chiar de căldură de multe ori. Stăruinţa de fier îl făcu să se bucure foarte mult când îşi văzu
gata opera şi putea privi întruchiparea ''Adevărului''. Dar bucuria lui nu ţinu mult. Artistul îşi aduse aminte, că de
câteva zile nu încălzise camera, iar afară frigul îşi arăta colţii. Era seara târziu şi nu avea de unde să aducă lemne.
Mai petrecu deci încă o noapte fără foc. Dar în timpul acesta materialul lui, oricât de frumos era turnat în statuie,
era expus să îngheţe, iar statuia să se sfărâme în bucăţi. Artistul nu stătu mult pe gânduri: cu haina de pe sine a
înfăşurat statuia, iar el se culcă în pat, neputând dormi, căci abia cu un cearceaf se putea acoperi. Când se făcu ziuă,
trei prieteni sosesc în vizită la artist. Statuia făcu o excelentă impresie asupra lor, dar nu-şi putură opri lacrimile
când găsiră pe prietenul lor mort de frig. Mângâierea lor fu mare când constatară câteva trăsături de bucurie, care
au încremenit pe faţa lui, ca urme ale clipei când se bucura de izbânda ostenelilor depuse pentru concretizarea ideii
de adevăr.
*
Când regele Alexandru cel Mare (sec. III î. Hr.) şi armata lui cuceritoare a întregii lumi de la răsărit,
sufereau foarte mult de lipsa apei, într-o expediţie lungă, printr-o ţară pietroasă şi neroditoare, câţiva soldaţi aflară
puţină apă în crăpăturile unei stânci şi o aduseră regelui într-un coif.
Dar Alexandru, în loc să bea apa, după ce o arătă soldaţilor săi pentru a-i încuraja la răbdare, cu nădejdea
că izvorul dorit este aproape, o vărsă pe pământ înaintea tuturor. Sub un astfel de conducător, care suferă până în
sfârşit împreună cu ai săi, care soldaţi s-ar fi putut plânge de osteneli şi de lipsuri? Cine n-ar fi urmat cu bucurie
exemplul lui de răbdare până la sfârşit?
Judecată (împăcare)
Era un frate care era puţin mai nepăsător în viaţa monahală. Când era să moară, s-au aşezat în jurul lui unii
părinţi. Şi văzându-l pe el bătrânul plecând cu veselie şi bucurie din trup şi vrând să-i zidească pe fraţi îi zice: frate,
crede-mă, toţi ştiu că n-ai fost râvnitor... Cum te duci de aici cu atâta înflăcărare. Şi-i zice lui fratele: ''Crede-mă
şi tu, părinte, nu ştiu să fi judecat vreun om, ci îndată, în aceeaşi zi mă împăcam cu el. (cf. Luca 6,37, Mt. 6 ,12).
Şi zidindu-se toţi, i-a zis lui bătrânul: ''Pace ţie, fiule, că şi fără osteneală te-ai mântuit" (Patericul Sinaitic).
Un frate odată a greşit în Schit şi făcându-se adunare pentru a-l judeca, a trimis către Avva Moisi, iar el
nu vroia să vină. Deci, a trimis către dânsul preotul zicând: ''Vino, că te aşteaptă, norodul''. Iară el sculându-se, a
venit şi luând o coşniţă găurită şi umplând-o cu nisip, o purta. Iar ei ieşind întru întimpinarea lui, i-au zis: ''Ce este
aceasta, părinte?'' Zis-a lor bătrânul: ''Păcatele mele sunt înapoia mea curgând jos şi nu le văd şi am venit eu astăzi
să judec păcatele străine''. Iar ei auzind, n-au grăit nimica fratelui, ci l-au iertat (Pateric, Avva Moisi).
O femeie văduvă trăia numai din folosul ce-l obţinea întru sudoarea feţei de pe un ogor pe care îl
moştenise de la părinţi. Un vecin cu pământul ei, lacom şi hain la inimă, înscenă femeii un proces în tribunal, reuşi
să câştige şi puse mâna pe ogorul văduvei.
La predarea în posesiune femeia îl rugă pe uzurpator să-i dea voie să ia un sac cu pământ din moştenirea
pe care o pierduse. Acela îi permise. După ce sacul fu umplut, femeia îl rugă pe omul acela să-i ajute să-l urce pe
umăr. Dar şi pentru bărbat sacul era prea greu de ridicat. Atunci văduva îl privi în ochi şi-l întrebă; ''Dacă un singur
sac de pământ ţi se pare greu, cum ţi se va părea tot ogorul înaintea judecăţii lui Dumnezeu?'' Cuvintele acelea îi
pătrunseră bogatului ca nişte săgeţi în inimă şi el renunţă să mai ia femeii văduve pământul.
Laudă
Zis-a iarăşi bătrânul, că un frate a întrebat pe Avva Pimvo, de este bine a lăuda pe aproapele? Şi a zis lui:
''Mai bine este a tăcea'' (Pateric Avva Pimen)
A zis iarăşi: ''Vai omului aceluia carele are numele său mai mare decât fapta sa'' (Pateric, Avva Siluan).
Lăcaş (Rai)
Se spune că unul dintre bătrâni s-a rugat lui Dumnezeu să vadă pre părinţi şi i-a văzut pre ei fără de Avva
Antonie. Deci a zis celui ce îi arăta lui: ''Unde este Avva Antonie?'' Iar el a zis lui: "În locul unde este Dumnezeu,
acolo este el'' (Pateric, Avva Antonie).
Lăcomie
Zis-a iarăşi: ''Cine e tare ca leul? Dar pentru pântecele lui cade în cursă, şi toată tăria lui se smereşte''
(Pateric, Avva Ioan Colov) .
Trei oameni călătoreau odată împreună, printr-o pădure. Aici aflară o comoară, pe care o şi împărţiră în
părţi egale. Mâncarea însă li se gătă şi hotărâră ca cel mai tânăr să meargă în satul vecin şi să cumpere. Acesta
plecă. În drum spre sat îşi zise: Mi-am primit partea, sunt bogat, însă aş fi şi mai bogat dacă aş fi găsit singur
comoara. Nu va fi greu să omor pe cei doi tovarăşi şi să le iau şi banii lor. Le voi otrăvi alimentele şi voi spune că
eu am mâncat în sat, ei vor muri şi banii vor fi ai mei. Ceilalţi doi rămaşi în pădure, văzându-se singuri şi-au zis: Ia,
ce mai era nevoie să împărţim banii aflaţi şi cu necoptul acesta. Dar vom şti ce să facem. Când ne va aduce
mâncarea, va face cunoştinţă cu ascuţişul cuţitelor noastre. Când tânărul s-a înapoiat, cei doi îl uciseră, mâncară
apoi, dar muriră şi ei, comoara rămânând a nimănui...
Trăia cândva într-un sat o văduvă săracă, cu un copil mic, fără nici un ajutor, fară mângâiere. În mare
nevoie femeia se hotărâi să-si părăsească satul şi să se mute la oraş, unde avea nişte rude apropiate. Acolo
nădăjduia să afle un sprijin, ceva de lucru.
Mergând pe cale, în mijlocul unei păduri dădu peste un perete de stâncă, având la mijloc nişte porţi mari,
deschise spre o peşteră. Dinlăuntru, femeia auzi un glas ciudat care grăia: ''Intră, ia tot ce doreşti vreme de un ceas,
dar nu uita ce-i mai de preţ''.
Uimită şi curioasă, ea intră în peşteră, iar acolo ce-i văzură ochii? O comoară de pietre scumpe dintre cele
mai strălucitoare: bijuterii, inele, brăţări de aur, perle. Vrăjită de atâta bogăţie, mama îşi lăsă pruncul lângă o piatră
şi se apucă să adune din mărgăritarele şi scumpeturile acelea. Nici nu băgă de seamă cum treceau clipele, minutele.
De undeva de sus se repetau cuvintele: ''Ia tot ce doreşti vreme de un ceas, dar nu uita ce-i mai de preţ''. Ispita era
mare, bogăţia de comori enormă şi femeia nu se mai putea sătura să tot adune într-un şorţ ce-i părea mai frumos. În
sfârşit, glasul tainic se auzi din nou: ''Vremea a trecut, trebuie să părăseşti locul, dar nu uita ce-i mai de preţ''.
Văduva îşi aruncă privirile spre ieşire. Înspăimântată, văzu că porţile uriaşe începeau să se închidă. De frică, să nu
rămână încuiată acolo, ea fugi spre ieşire, cu sufletul la gură. Abia ajunsă la lumină, porţile se închiseră după dânsa
cu zgomot mare.
Dar, în aceeaşi clipă, o groază de moarte încleştă inima femeii: ea uitase copilul în peşteră! Aruncă toate
bijuteriile jos, alergă la porţi şi, ca ieşită din minţi, începu a bate în ele, strigând cu deznădejde: ''Copilul meu,
copilul meu!..." Zadarnic, nici loviturile pumnilor, nici strigăte, nici lacrimile nu-i ajutară nefericitei mame. Din
lăcomie, din nechibzuinţă, ea pierdu pentru totdeauna ce avea mai de preţ. Oare nu tot astfel îşi pierd oamenii
sufletul lor nemuritor în mijlocul amăgirilor acestei lumi?
Se zice că ştiindu-l pe unul împătimit după bani, cineva i-a făcut cadou o pereche de ochelari care, în loc
de sticlă, aveau două monede de aur. ''De ce-mi dai aşa ceva?'', a întrebat acela. - '' Să-i pui la ochi''. - Dar nu văd
nimic''. - "Nici când urmăreşti doar să te îmbogăţeşti nu vezi nimic. Monedele te orbesc."
Un om oarecare a găsit odată o sută de lei pe stradă. Din momentul acela nu şi-a mai ridicat ochii de la
pământ. În treizeci de ani a adunat vreo 15.000 de nasturi, vreo 20.000 de ace de siguranţă şi încă vreo câteva sute
de lei, punând bănuţ lângă bănuţ, de 5, de 10 şi de 25. A ajuns într-o stare deplorabilă, mereu în căutare, mereu
avid după ceva cât de neînsemnat. În tot timpul acesta a pierdut zâmbetul prietenilor, frumuseţea copacilor, culorile
cerului. Când s-a trezit, era prea târziu!
*
(Cât pământ îi trebuie unui om...) Sub titlul de mai sus, Lev Tolstoi (1828-1910) a scris o istorioară
foarte impresionantă. Iată rezumatul ei:
Pahomie, un ţăran înstărit din Rusia, auzise că în ţara başchirilor se poate cumpăra pământ mult cu puţine
parale. S-a pregătit de drum şi s-a dus omul să-şi agonisească încă o moşie pe lângă cele ce stăpânea. Ajuns la
căpetenia başchirilor, acela îi spuse că, într-adevăr, pentru o mie de ruble poate cumpăra atâta pământ cât va fi în
stare să cuprindă într-o zi mergând pe jos, de dimineaţă până seara. Cu o singură condiţie: când va apune soarele,
cumpărătorul să se afle exact la locul de plecare. În caz contrar, va pierde banii ce trebuiau achitaţi dinainte.
Pahomie se învoi şi porni dis-de-dimineaţă, de pe vârful unei coline. - ''Ce ţară frumoasă!'', zicea el voios.
''Ce teren mănos!... Aici voi semăna grâu, dincolo secară...'' Şi omul păşea grăbit ca să cuprindă cât mai mult loc.
Soarele se ridica în înaltul cerului, dar ţăranul nu se opri o clipă măcar, să se odihnească sau să guste ceva merinde
din traistă. Păşea grăbit, cu sudoarea broboane pe faţă cu ochii zările măsurând.
În sfârşit, când trecu de amiază, Pahomie se hotărî să se întoarcă, dar observă că locul de plecare rămase
mult in urmă, iar soarele se lăsa spre asfinţit. - '' Trebuie să mă grăbesc să ajung pe colină, astfel pierd tot''. Dar
drumul e lung, picioarele ostenite. Omul îşi adună ultimele puteri, începe a alerga, se apropie de dealul de pe care
şeful başchirilor îi făcea semn. '' Vai să nu pierd afacerea''... Dar inima lui Pahomie bătea să-i spargă pieptul iar
prin plămâni părea că îi trec cuţite.
Soarele s-a ascuns după zare. Omul nostru reuşeşte să urce pe vârful colinei, se aruncă să atingă semnul
de pornire. Însă, vai! Sângele îl înăbuşe pe gură şi pe nas, răsuflarea i se curmă şi viaţa omului se stinge în clipa
când reuşeşte să ajungă la ţintă. Atunci căpetenia locului, care putea să fie chiar diavolul, arătând o lopată
unei slugi, îi porunci cu un râs batjocoritor: '' Sapă o groapă de 2 metri de lungă şi un metru de lată, căci atâta
pământ îi trebuie unui om!''
Într-un orăşel de pe malul unei mări, cu o corabie, a sosit într-o zi un străin. A tras la o mică pensiune ca
să mănânce, dar n-a vrut să rămână peste noapte acolo.
Le-a spus că e fiul unei familii din oraş şi că se duce să-şi vadă părinţii. Plecase de mult în America şi
acum se întorcea neanunţat, voind să facă o surpriză părinţilor săi. S-a dus la casa părinţilor săi şi a cerut găzduire
ca un străin oarecare. Nu l-au recunoscut, dar l-au primit. Văzând însă că venea din America, cu câteva geamantane
pline, cu multe lucruri de valoare, şi-au zis gazdele: ''Nu l-a văzut nimeni intrând la noi. A intrat noaptea venind
direct de la vapor. Are multe bunuri şi va fi având şi bani.
S-au hotărât să-l omoare. L-au omorât, l-au scos afară şi l-au aruncat în mare. A doua zi dimineaţa,
proprietarul pensiunii a venit la familia respectivă cu flori şi i-a întrebat: "Cum a fost surpriza?''- Care surpriză?''-
Păi n-a venit fiul vostru aseară?''- Care fiu?''- '' Nu vă mai ascundeţi. Fiul vostru cel plecat în America a venit
aseară şi a mâncat la noi, spunând că vrea să vă facă o surpriză astăzi de dimineaţă. Am venit să serbăm cu voi
bucuria reîntoarcerii lui după 25 de ani''.
Ce s-a întâmplat mai departe, vă puteţi imagina. Îşi omorâseră propriul fiu, care adusese toate acele bunuri
pentru dânşii, dar ei, orbiţi de demonul avariţiei, l-au omorât.
*
Se zice că un om bogat călătorea pe o corabie, având la sine mult aur. S-a stârnit o furtună şi s-a organizat
debarcarea tuturor în nişte bărci, deoarece corabia se spărsese şi urma să se scufunde. Bogatul şi-a legat tot aurul
într-un brâu şi s-a încins cu el. S-a aruncat apoi într-o barcă de salvare. Malul nu era prea departe. Fiind însă prea
mulţi în barcă, aceasta s-a scufundat, Toţi au putut înota până la mal, afară de el. Greutatea cu care era încins l-a
tras la fund. N-a avut până în ultima clipă tăria de a se hotărî să-şi dezlege brâul de aur şi s-a înecat o dată cu el.
Lene (trândăvie)
A fost întrebat un bătrân: ''Pentru ce niciodată nu te-ai trândăvit?'' Şi a răspuns: ''Pentru că în fiecare zi
aştept să mor'' (Pateric)
Ciocârlia este o pasăre mică, vioaie care zboară în înălţimi şi cântă frumos. Odată unei ciocârlii i s-a făcut
foarte foame şi foamea, cum se zice, nu aşteaptă. Dă de-a dreptul. Şi dă orice pentru mâncare. Face bine însă numai
acela care-şi plăteşte mâncarea cu muncă sau cu monedă câştigată cinstit. Esau şi-a vândut dreptul de întâi născut
pe un blid de linte. N-a fost din partea lui un târg cinstit şi onorabil. Ciocârlia flămândă ar fi putut găsi hrana pe
câmp dacă ar fi căutat. Dar, văzu un pescar care avea într-un coş o mulţime de viermişori. I s-a părut mai comod să
ceară, decât să caute acolo unde ar fi găsit fără îndoială, ''Dă-mi şi mie doi'', ceru ea. Îţi dau, dar dă-mi şi tu o pană
din aripile tale''. Zâmbind ciocârlia îi dădu. I se păru un târg uşor, o hrană obţinută fără efort. Mâncă viermişorii şi
zbură veselă, sfredelind înălţimile. Întâlni în înălţimi o altă ciocârlie. Aceasta îi spuse: ''Vezi, noi trebuie să fim
cele mai fericite păsări, pentru că avem aripi puternice, ne ajută să zburăm în înălţimi, tot mai aproape de
Dumnezeu!'' Ciocârlia noastră nu-i dădu atenţie, pentru că tocmai atunci zări jos, din nou, pescarul cu coşul cu
viermişori. Se lăsă săgeată în jos, îşi smulse două pene şi căpătă patru viermişori, pe care îi mâncă fericită. Şi tot
aşa schimbul se făcu mai multe zile la rând. Veni iarna cu frigul. Ciocârlia încercă să zboare spre sud, în ţări mai
calde, dar nu mai putu. Îşi vânduse puterea pe nimic, pe ceea ce ar fi putut căpăta prin propria muncă. A fost
victima propriei lăcomii, condamnată să-şi trăiască ultimele zile pe pământ, în condiţii mizerabile.
Libertate
Un pictor a zugrăvit un tablou cu Iisus bătând la uşă. Într-o zi, îl cercetează un prieten. Acesta văzând
tabloul, s-a interesat de însemnătatea lui. Apoi zise: "Tabloul este bine executat, însă ai uitat ceva la el nefăcut.
Observ, că de la uşa unde bate Iisus lipseşte zăvorul". Drept răspuns pictorul i-a zis: ''Aşa trebuie să fie. Uşa la care
bate Iisus este fără zăvor pe dinafară, căci ea este zăvorâtă pe dinăuntru. Iisus bate la uşă şi aşteaptă să fie invitat.
El nu forţează uşa. El bate o dată şi dacă nu i se deschide a doua oară bate mai tare şi dacă nici atunci nu i se
deschide, atunci bate a treia oară cu şi mai multă putere. Iubirea lui Dumnezeu este aceea care trebuie să ne
determine a primi pe Iisus."
Limba
O poveste spune că un rege, la un banchet a poruncit bucătarului său să prepare cea mai bună mâncare pe
care o poate prepara el. A făcut mâncare de limbă. Regelui i-a plăcut. Şi mâncarea şi semnificaţia. A doua zi i-a
poruncit să facă cea mai rea dintre mâncările pe care le ştie. I-a pregătit tot mâncare de limbă! Regele l-a felicitat.
Mama
O mamă mergea într-o zi rece de iarnă cu copilaşul său de-a lungul şoselei. Un căruţaş care trecea pe
lângă ei o luă în căruţă. Dar cum vântul de nord sufla rece şi tăios, pe biata femeie o cuprinse frica pentru copilul
ei. Îşi dezbrăcă haina de deasupra, înveli copilul în ea şi-l strânse la sân. Când în fine căruţaşul ajunse la ţintă şi
opri căruţa, el văzu ca femeia nu se mai mişcă. Îngheţase pe drum, dar copilul dormea liniştit în învelişul cald.
*
"Cinsteşte pe tatăl si pe mama ta'' (Ieşire 20, 12)

Când Mitropolitul din Moldova, Iacob Stamati (din sec. al XVIII-lea) originar din Ardeal, avea odată la
masă pe cei mai însemnaţi boieri din Iaşi, i se anunţă sosirea unei femei din Ardeal, care dorea să vorbească cu
Prea Sfinţia Sa. Doritor să vadă pe cineva din locul naşterii sale, îi trimise vorbă să intre. A intrat o ţărancă bătrână
cu văl alb pe cap, cu suman şi încălţată cu opinci. Mitropolitul se învioră îndată la faţă, cunoscând într-însa pe
mama-sa; se sculă de la masă, o sărută şi luându-o de mână o puse în fruntea mesei, zicând: Dumneata eşti
oaspetele meu cel mai de frunte''.
Şi întorcându-se către oaspeţii uimiţi, le zise: ''Da, boierilor, în fruntea mesei, în locul meu trebuie să şadă
aceea care mi-a dat viaţă şi a sădit în sufletul meu, de când eram mic copil, frica de Dumnezeu. Dânsa este mama
mea şi mama este tot ce am eu mai scump pe pământ, iar îmbrăcămintea ei ţărănească este fala sufletului meu''.
Cândva într-o ţară îndepărtată, trăia un tânăr care, din motive numai de el cunoscute, hotărâse să-şi
omoare mama. Din felul cum se purta, mama îi înţelese gândul şi deveni foarte preocupată. El rămânea mereu
ascuns, dar era limpede că hotărârea lui era irevocabilă. Şi atunci, într-o după-amiază, când lumea de obicei se
odihneşte prin case, mama îşi invită fiul la o plimbare în pădurea apropiată.
Tânărul gândi: ''Acum e momentul''. Îşi luă arma şi o ascunse cu grijă în buzunar. Mama îl conducea pe
cărări tot mai neumblate, prin desişuri. La un moment dat el se opri, da mama îl îndemnă să meargă mai departe.
Era tocmai ceea ce îşi dorea şi el. Ajunseseră într-un loc îndepărtat şi pustiu. Se aşezară jos în tăcere. Mama se
convinse că nu era nimeni prin apropiere şi că erau destul de departe de sat. Se întoarse spre fiu şi îi spuse cu
blândeţe:
''Aici, fiule, e locul cel mai bun în care mă poţi împuşca. Nu te va vedea nimeni. Nu va auzi nimeni. Să
mă îngropi cu grijă şi să împrăştii frunze deasupra. Nu va fi nici un martor care să te poată acuza în faţa
judecătorului. Hai dă-i drumul. Omoară-mă îndată, cât nu apare cineva prin împrejurimi!''
Un tânăr voia să se însoare, dar viitoarea soţie, o femeie rea, nu putea suporta pe mama lui. El le iubea pe
amândouă. Dar patima îl făcu să asculte de viitoarea soţie. Aceasta îi ceru inima mamei lui, s-o dea câinelui ei. El
îşi omorî mama şi, grăbit să-i ducă femeii iubite inima mamei, se poticni de o piatră şi căzu destul de rău. Fiind
încă la pământ, cu inima în mână, auzi din mâna sa o voce blândă, îngrijorată: ''Are you hart child?'' Nu cumva eşti
rănit, fiule?'' (The Mother’s Heart. Poem englez).
Marta şi Maria (discernământ)
A venit un frate la Avva Siluan în muntele Sinai şi văzând pe fraţi că lucrează, a zis bătrânului: ''Nu lucraţi
mâncarea cea peritoare'' (Ioan 6, 27), că ''Maria partea cea bună şi-a ales'' (Luca 10, 42) , zis-a bătrânul ucenicului
său: ''Zahario, dă fratelui o carte şi îl pune într-o chilie, care nu are nimic. ''Deci când a sosit ceasul al nouălea, lua
seama la uşă, de vor trimite să-l cheme ca să mănânce. Iar după ce nu l-a chemat nimeni, sculându-se a venit la
bătrânul şi i-a zis lui: ''Nu au mâncat fraţii astăzi Avvo?'' I-a răspuns lui bătrânul: ''Ba au mâncat''. A zis el: ''Pentru
ce nu m-aţi chemat?'' I-a zis lui bătrânul: ''Fiindcă tu om duhovnicesc eşti, şi nu ai trebuinţă de mâncarea aceasta.
Iar noi trupeşti fiind, voim să mâncăm şi pentru aceasta lucrăm. ''Iar tu partea cea bună ţi-ai ales'' (Luca 10, 42),
citind toată ziua, şi nevrând să mănânci mâncare trupească''. Şi dacă a auzit acestea, fratele a făcut metanie, zicând:
''Iartă-mă, Avvo''. I-a zis lui bătrânul: ''Negreşit, trebuinţă are şi Maria de Marta, căci prin Marta se laudă Maria''
Măsură
''Toate cele peste măsură sunt ale dracilor'' (Pateric, Avva Pimen).
*
„Măsura face orice lucru frumos!” (Sf. Isaac Sirul)
*
Petre Ţuţea relatează o scenă hazlie, dar sugestivă, din Parlamentul României al anilor ’30-’35, în care
Iorga, iritat de sfatul unui deputat inginer (Brătianu?) a replicat: „Ce să învăţ eu de la un inginer?” „Măsura,
domnule profesor!” – i-a replicat inginerul…
Mândrie
''Pedeapsa celui mândru este căderea'' (Pateric, Avva Daniil)
Un mare ierarh ortodox din neamul sârbesc, Nicolae Velimirovici (1880-1956) a scris într-o carte
următoarele rânduri despre mândrie: ''Cu ce te lauzi omule? Cu aurul? Acelaşi metal a fost în măruntaiele
pământului şi pământul nu s-a trufit. Cu hainele de mătase? Aceeaşi mătase a purtat-o viermele şi el nu s-a lăudat.
Cu sănătatea? O sănătate cu mult mai bună are lupul din pădure, însă fiara nu se sumeţeşte. Cu norocul? Iată că
vulpea nu se încrede în găina din coteţ, ea, de frică, ascultă din care parte va răsuna puşca...
Precum pomul nu aduce roadă înainte de a-şi scutura floarea, aşa omul nu poate aduce roade duhovniceşti
până când nu leapădă orice gând de mândrie şi încredere deşartă...''
Era în pustie un sihastru, care aflând că a murit fratele lui ce avea un copil de trei ani, s-a hotărât să-l ia
cu dânsul. L-a luat în chilia lui şi l-a crescut cu multă dragoste, îndrumându-l în rânduielile vieţii călugăreşti.
Copilul vieţuia cu multă asprime şi nevoinţă: postea, priveghea, făcea ascultare, încât bătrânul se bucura mult şi
slăvea pe Dumnezeu că din neamul lui se ridică un sfânt.
Când tânărul a ajuns la vârsta de 18 ani, a murit de o boală. Iar bătrânul se ruga zilnic lui Dumnezeu să-i
arate în care loc al raiului l-a învrednicit pe nepotul său. Într-o noapte i s-a arătat vedenie, dar vai! în loc de
fericirea raiului l-a zărit pe tânăr într-un loc împuţit şi prea pângărit. Şi a strigat el cu glas mare şi a zis către
Domnul: '' O, Dumnezeule mult milostive! Ce strâmbătate ai făcut că ai trimis pe acest tânăr evlavios şi feciorelnic
în iad... El fiertură niciodată n-a mâncat, din plăcerile lumii nimic n-a gustat şi multe fapte bune a săvârşit. De ce
să chinuiască în locul de osândă?''
Atunci bătrânul a auzit un glas ceresc ce i-a răspuns:'' Nu huli, fiule, căci Dumnezeu niciodată nu face
nedreptate. Când învăţai copilul rânduielile sihăstriei, pentru ce nu l-ai învăţat smerenia?
Să ştii dar, că el socotea în mintea lui că era sfânt. Şi pentru păcatul mândriei, pe dreptate, a pierit. Căci
Domnul le stă împotrivă celor mândri.''
Prostul când îl bagi în seamă, se înalţă în sus de-o palmă (proverb românesc).
O broască se tot gândea cum să scape şi ea, iarna, de anotimpul rece, aşa cum scapă unele păsări, plecând
în ţări mai calde. Se împrieteni cu nişte gâşte sălbatice care îşi petreceau vara în aceleaşi ape, dar toamna plecau
spre Egipt sau spre alte locuri mai calde. Gâştele i-au spus: ''Vino şi tu cu noi'' - ''Aş veni, dar eu n-am aripi ca voi''.
Aşa era. Dar broscuţa nu era dintre acelea care să se împace, cu prima piedică. Se gândi, se tot gândi, până când îi
veni o idee. Salvatoare. ''Am găsit'', îşi zise. Voi zbura şi eu. Numai să găsesc înţelegere la prietenele mele gâştele.
Chemă două dintre ele şi le spuse: ''Smulgeţi o trestie solidă din baltă şi o aduceţi la mine''. Gâştele sălbatice făcură
aşa. Era tocmai sezonul plecării spre ţările calde. Nu înţelegeau ce urma să se întâmple. Veselă, broscuţa le instrui:
''Dacă vreţi să mă salvaţi, puteţi''. Vrem, conveniră gâştele generoase. '' Atunci una din voi va lua în cioc un capăt
al trestiei, iar cealaltă, celălalt capăt. De mijloc mă voi atârna eu, ţinându-mă cu gura de trestie şi aşa vom zbura
toate trei. Nu e aşa că e ingenioasă descoperirea mea?'' ''Genială, conveniră cele două zburătoare.Iată cum o
broască cu cap poate ajunge să zboare. Pornim chiar acum. Tu eşti uşoară şi noi suntem două. Şi la primăvară ne
întoarcem iarăşi aici''.
Şi porniră. Zburau vesele peste ape şi munţi, peste sate şi oraşe. Trecând pe deasupra unui sat, ieşi tot
satul să vadă minunea. Cineva de jos zise: ''Ce minunat! Cine va fi avut idea aceasta genială?'' Auzind broscuţa se
umflă de mândrie, se simţi extrem de importantă, în aşa măsură încât n-o răbdă inima să nu se laude şi să zică tare:
'' Eu''. Se gândise ca nu cumva cei de jos să creadă ca a fost idea gâştelor, care erau doar două simple şi proaste
gâşte sălbatice!
Dar în clipa în care deschise gura, şi abia avu timpul să zică ''Eu'' căci voise să mai adauge: ''Eu am avut
idea genială'', în aceeaşi clipă se simţi desprinsă de trestie şi căzu în gol, şi sătenii o priviră cum se zdrobeşte de
pământ, în mijlocul lor. Mândria o pierdu! (Povestioară pentru copii)
Mânia
A zis un bătrân: "Cearta îl dă pe om mâniei, mânia îl dă orbirii şi orbirea îl face de lucrează tot răul''
(Pateric).
*
Acesta şi-a zis, că mâniosul măcar de va scula vreun mort, nu este primit la Dumnezeu (Pateric, Avva
Agathon)
Mântuire (străduinţa fiecăruia)
Un frate l-a întrebat pe un bătrân: ''Spune-mi un cuvânt, să mă mântuiesc!'' Iar el a zis: ''Să ne silim să
lucrăm câte puţin şi vom fi vii!'' (Pateric).
*
A zis Avva Matoi că trei bătrâni s-au dus la Avva Pafnutie, căruia i se zicea Chefala, ca să-l întrebe un
cuvânt. Şi le-a zis lor bâtrânul: ''Ce voiţi să vă zic vouă, cuvânt duhovnicesc sau trupesc?'' l-au răspuns lui:
''Duhovnicesc''. Le-a zis lor bătrânul: ''Duceţi-vă, iubiţi necazul mai mult decât odihna şi necinstea mai mult decât
slava şi a da mai vârtos decât a lua''55 (Pateric, Avva Matoi).
Un frate a zis lui Avva Antonie: ''Roagă-te pentru mine!'' Zis-a lui bătrânul: ''Nici eu nu te miluiesc, nici
Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu'' (Pateric, Avva Antonie).
Mântuire prin voinţă
Zis-a iarăşi: ''De va voi omul, de dimineaţă până seara ajunge în măsura dumnezeiască'' (Pateric, Avva
Alonie).
Mântuitor
Când primii misionari ajunseseră în Groenlanda şi începură propovăduirea Evangheliei Domnului Hristos
în limba băştinaşilor, nu aflară un cuvânt potrivit care să redea înţelesul de ''mântuitor''. Multă vreme se necăjiră ei
din această pricină, însă în zadar.
Într-o zi unul din locuitorii aceia păru a pricepe despre ce e vorba şi întrebă pe un misionar: '' Vreţi să
vorbiţi despre un om care, atunci când naufragiază o corabie, se aruncă în apă şi-i aduce la ţărm pe cei ce se
îneacă?'' ''Acesta e înţelesul'', răspunse predicatorul Evangheliei. El spuse groenlandezilor că Fiul lui Dumnezeu
este Mântuitorul lumii pentru faptul că, în vreme ce oamenii păcătoşi erau în pericol să se piardă în veci, Iisus s-a
aruncat în valurile suferinţei omeneşti şi ale pierzaniei morţii şi i-a scos la limanul veşniciei. De atunci, în limba
groenlandeză cuvântul ''Mântuitor'' înseamnă: ''Unul care se aruncă în apă şi salvează de la moarte''.
Moarte
O comunitate de creştini credincioşi se hotărî odată să-şi construiască o nouă biserică. În parohie trăia şi
un boier bogat, care, între altele, stăpânea o pădure întinsă. Oamenii se gândiră să ceară şi ajutorul aceluia, în
special să-l roage să le dea lemn de construcţie pentru lăcaşul lui Dumnezeu.
O delegaţie de săteni se duse la proprietar, pe care îl aflară chiar în pădure. - '' Suntem din consiliul
parohial şi am venit să te rugăm să ne ajuţi cu ceva lemn''. - ''Nu vă dau nimic, zise proprietarul. Pădurea mă ţine
cheltuială mare, n-o irosesc eu pentru popi''.
Un bătrân epitrop luă îndrăzneala să stăruie în cererea lor şi zise: ''Boierule! Dacă nu vrei să dai nimic
pentru sfânta biserică, noi nu te vom mai supăra. Ne-om duce la creştini milostivi şi ne vom împlini gândul nostru.
Dar înainte de a ne despărţi,doresc să cunosc un lucru: ''Care îi bradul dumitale din pădurea asta?''
-''Ce brad?, răspunse proprietarul. ''Toată pădurea este a mea''. - ''Aşa este'', zise bătrânul. "Dar când vei
muri, doar de un brad vei avea nevoie, ba încă nici acela întreg, ci numai de câteva scânduri din care îţi vor face
sicriul''.
55
Într-o altă variantă: "Un ucenic i-a mărturisit duhovnicului că s-a silit a-i împlini sfaturile, dar l-a întrebat, totodată, ce ar mai putea face spre a se
mântui. Atunci Avva l-a întrebat: "Ai luat ocara drept laudă, paguba drept câştig, sărăcia drept bogăţie?" "Nu, a răspuns ucenicul." "Atunci mai ai multe
de făcut, fiule..."
Delegaţia se depărtă, dar boierul rămase profund mişcat de cuvintele ce le auzi. A doua zi preotul satului
fu înştiinţat de la curte că oamenii pot veni să-şi ia gratuit din pădure tot lemnul de care vor avea nevoie pentru
construcţia bisericii.
Se spune că Alexandru cel Mare al Macedoniei ar fi lăsat poruncă celor din jurul său ca, atunci când va fi
pus în coşciug, o mână goală să i se lase atârnând afară. De ce? Ca să se arate tuturor că nici măcar un cuceritor ca
dânsul nu poate lua ceva cu sine din avuţiile pe care le-a câştigat.
Moarte pentru lume
Povestit-a Avva Daniil pentru Avva Arsenie, că a venit odată un magistru (învăţător de legi), aducându-i
o diată (testament) a unui boier, rudenie a lui care îi lăsa foarte multă moştenire. Şi luând-o pre ea, vrea să o rupă,
şi a căzut magistrul la picioarele lui, zicând: rogu-te, nu o rupe, că mi se ia capul''. Şi i-a zis Avva Arsenie lui: ''Eu
mai înainte de acela am murit, iar el acum a murit''. Şi a trimis-o înapoi, nimic primind (Pateric, Avva Arsenie).
Moarte (pregătire pentru ea)
Un om a întrebat odată pe un pustnic: ''Părinte, când trebuie să mă pregătesc de moarte, ca să mă

pocăiesc?'' '' Un ceas înainte de a muri''- fu răspunsul acelui călugăr.
- ''Dar eu nu cunosc când voi muri''.
- ''Dacă nu cunoşti ceasul morţii, pregăteşte-te chiar azi, căci mâine poate fi prea târziu''.
Moarte (fuga de ea)
Se povesteşte că un calif din Bagdad, ieşind într-o dimineaţă în grădina palatului său, a văzut moartea
înaintând cu o coasă către el. A alergat în grajd, a luat calul cel mai bun şi a fugit la Meca, amestecând-se prin
mulţime. Există convingerea că moartea trebuie să te ia dintr-un loc, şi dacă nu te găseşte acolo, nu te ia.
Şi cum se plimba el prin mulţime, la Meca, deodată vede venind spre el pe deasupra capetelor mulţimii
adunate în oraşul Profetului, aceeaşi moarte, cu coasa în mână, gată să-i reteze capul. Ajungând în dreptul lui, i-a
zis însă cu mirare, înainte de a-şi împlini datoria: ''Azi-dimineaţă când te-am văzut în curtea palatului tău din
Bagdad, mă întrebam: cum te voi lua la ora aceasta din Meca, de unde aveam ordinul să te iau!'' Morala: Ce ţi-e
scris, în frunte ţi-e pus!
Moştenire
Un oarecare spunea sus şi tare că în casa lui nu va lăsa pe nimeni să pună piciorul. ''Dar e într-adevăr casa
ta?'', l-a întrebat un înţelept. ''Bineînţeles că e a mea, a răspuns. Am acte pe ea''. - "Dar înainte a cui a fost?'' - ''A
lui cutare'' - "Şi unde e el acum?'' - "A murit'' - "Va să zică n-a fost mereu a ta?'' - ''Nu!'' -''Şi după tine ce se va
întâmpla?'' - ''Va rămâne copiilor mei'' - ''Deci nu va mai fi a ta.'' - "Evident''. - "Prin urmare eşti doar un proprietar
temporar, nu te mai lăuda cu ea!''
Mila lui Dumnezu
A fost întrebat Avva Mios de un ostaş, dacă primeşte Dumnezeu pocăinţa. Iar el după ce l-a sfătuit cu
multe cuvinte, a zis către dânsul: ''Spune-mi, iubitule, de ţi se va rupe haina, o lepezi afară?'' Zis-a: ''Nu, ci o cos şi
o port''. Zis-a către dânsul bătrânul: ''Aşadar, dacă ţie îţi este milă de o haină, lui Dumnezeu nu-i va fi milă de
zidirea sa?'' (Pateric, Avva Mios).
Milostenie (puterea ei)
Un om a zis prietenului său: "Fiindcă am dorinţă să văz pre împăratul, vino cu mine". A zis lui prietenul:
''Viu cu tine până la jumătate căii''. Şi a zis altui prieten al lui: ''Vino tu de mă du la împăratul''. I-a zis lui: ''Te duc
până la palatul împăratului.'' Zis-a şi celui de al treilea: ''Vino cu mine la împăratul''. Iar el a zis: ''Eu vin şi te duc
la palat, şi stau şi grăiesc şi te bag la împăratul''. Şi l-a întrebat pre el: ''Care este puterea pildei?'' Şi răspunzând, le-
a zis lor: ''Cel dintâi prieten este nevoinţa, care povăţuieşte până la drum, cel de al doilea este curăţenia, care
ajunge până la cer, iar al treilea este milostenia, care bagă până la împăratul Dumnezeu cu îndrăzneală''. Şi aşa
fraţii folosindu-se, s-au dus (Pateric, Avva Pimen).
Milostenie (caritate)
Lev Tolstoi, marele scriitor rus (1828-1910), pe lângă romanele sale celebre, a scris şi o serie de povestiri
cu conţinut moral creştin. Între acestea este şi istoria cizmarului sărac.
Într-un sat trăia un cizmar care, într-o odăiţă, îşi avea atelierul şi bucătăria şi dormitorul. Din meşteşugul
său de a repara încălţămintea oamenilor abia îşi scotea hrana de toate zilele. Dar omul era foarte credincios, iubitor
de biserică şi cu inimă bună, pentru toţi. O dorinţă mare nutrea cizmarul: să se învrednicească şi el, cumva, să vadă
faţa Mântuitorului.
Într-o noapte i se arătă în vis Domnul Iisus şi îi zise: ''Mâine voi la veni tine, fiule. Să mă aştepţi!'' Omul
se trezi cuprins de o nemărginită fericire. Deretică prin casă îşi puse toate lucrurile în rânduială, se îmbrăcă curat şi
cu ochii pe fereastră, începu a aştepta oaspetele divin.
Căutând aşa pe geam, zări o femeie săracă, cu un prunc în braţe, trecând pe drum. Omul nostru deschise
uşa, o pofti înăuntru, îi făcu un ceai fierbinte să se încălzească şi o omeni cum putu mai bine. După plecarea ei,
iarăşi se aşeză la geam, ca nu cumva să-i scape Cel aşteptat. Pe la amiază văzu un măturător de stradă, rebegit. de
ger. Şi pe acela îl primi cu bunătate şi îl mângâie. Dar Domnul nu venea. Către seară primi cizmarul un soldat
bătrân care trecea pe drum. Şi lui îi oferi ceva de mâncare, căldură, un ceai... Şi aşa până ce afară se întunecă de-a
binelea. Omul, întristat adânc, se aşeză să se odihnească. Într-un târziu adormi, şi-L visă iarăşi pe Mântuitorul care
îi zise: ''Bine m-ai primit fiule! Află că îndurarea şi bunătatea pe care le-ai arătat semenilor tăi, Mie mi le-ai arătat.
Căci doar grăit-am vouă: ''Întrucât aţi făcut un bine unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut''
(Matei 25, 40).
Acelaşi Lev Tolstoi a scris o istorioară de mult folos sufletesc pentru cei ce doresc să cunoască esenţa
religiei creştine. Trăiau într-un sat din Rusia doi bătrâni evlavioşi care cercetau regulat slujbele, se rugau, posteau
şi duceau o viaţă în frica lui Dumnezeu. În inimile lor se trezi odată dorinţă de a face un pelerinaj la locurile sfinte.
Îşi făcură rost de bani, îşi pregătiră merinde de drum şi porniră pe jos spre mare, de unde trebuiau să ia un vapor
spre Ţara sfântă.
În calea lor, cei doi pelerini ajunseră într-un ţinut unde bântuia foametea... Unul din ei se opri la o fântână
din marginea unui sat să bea apă. După ce-şi potoli setea auzi, dintr-un bordei din curte gemete de durere. ''Mă duc
să văd ce se întâmplă'', zise el, lăsându-l pe tovarăşul său să meargă înainte, deschise uşa bordeiului şi privi
înăuntru. Era o stare a mizeriei celei mai crunte. Doi bătrâni zăceau bolnavi, în frig, înfometaţi, ca vai de lume.
Pelerinul nostru simţi mare milă pentru acei nenorociţi şi le veni în ajutor cât putu, le aprinse focul în sobă, le făcu
un ceai, le împărţi din traistă merinde şi rămase lângă dânşii câteva zile până ce se mai întăriră.
Apoi, dându-şi seama că e prea târziu să-l mai ajungă din urmă pe consăteanul său, puse capăt călătoriei şi
se întoarse în sat. Celălalt îşi urmă calea. Ajunse la Ierusalim chiar înaintea slujbei de înviere de la Sfântul
Mormânt. Abia putu să prindă un loc lângă uşa lăcaşului sfânt şi ascultă slujba cutremurat de evlavie. Aruncându-şi
privirile spre altar, ce-i văzură ochii?'' Prietenul său de care se despărţise pe cale, se afla chiar lângă patriarhul şi se
ruga cu faţa senină, având un nimb de lumină pe fruntea sa. Bucuros că-l găsi, bătrânul aşteptă la ieşire să-l
întâlnească... zadarnic!... Celălalt nu se mai arătă.
Întors în sat, cei doi bătrâni se întâlniră şi cel ce călcase pe locurile sfinte află cum prietenului său i se
făcuse milă de doi oameni bolnavi şi săraci şi cum, cu dragoste, îi ajută. Atunci înţeleseră amândoi apariţia
minunată din biserica Sfântului Mormânt: prin fapta sa de iubire faţă de aproapele, cel milostiv avu mai mare dar
de la Dumnezeu decât prietenul care se osteni să vadă locurile sfinte. Cel ce îngriji de semenii săi fu văzut în
sfântul altar, pe când pelerinul abia află un loc lângă uşa bisericii... Cine are urechi de auzit, să audă!
Se zice că dintre apostoli, când Mântuitorul i-a trimis la propovăduire în toată lumea, Sfântului Toma i-a
revenit India. De altfel, există acolo până astăzi o comunitate creştină purtându-i numele. Ajungând acolo, ţara
fiind păgână, toţi închinându-se unor zei locali, s-a gândit cum să facă să se introducă printre marii poporului
aceluia, pentru ca încetul cu încetul să poată propovădui credinţa în Iisus Hristos.
A auzit că regele locului căuta un arhitect care să-i facă un palat. S-a prezentat la rege, dându-se drept
arhitect. Regele, crezându-l pe cuvânt, i-a pus la dispoziţie o mare sumă de bani. Să-mi faci un palat cum nu mai
există în lume. Sfântul Toma a luat banii, a plecat şi a încercat să facă din ei milostenie în dreapta şi în stânga,
propovăduind milostenia, propovăduind dreptatea, propovăduind frăţietatea şi iubirea între oameni, în numele
Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a întrupat, a fost răstignit şi îngropat şi care a treia zi a înviat.
Chiar el Toma, le-a spus că L-a văzut înviat!
La un moment dat regele a auzit cele ce se întâmplau. L-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: ''Cum stăm cu
palatul?'' - '' E aproape gata''. - ''Cum adică?'' '' Iată în numele tău am făcut milostenie şi am împărţit banii la săraci.
Ţi-am făcut un palat în ceruri'' Regele n-a înţeles nimic din toate acestea. Închizându-l, l-a judecat şi l-a condamnat
la moarte.
S-a întâmplat că între timp să moară fratele regelui şi, murind acesta, s-a dus în lumea de dincolo. Acolo i
s-a oferit să trăiască într-un palat extraordinar, zicându-i-se: ''Uite, în acest palat ai putea locui dacă ai avea
învoirea fratelui tău, pentru că acest palat îi aparţine lui''. Atunci el a întrebat: ''Dar cum să fac să am învoirea
fratelui meu?'' Atunci îngerul cu care stătea de vorbă i-a spus: ''Du-te înapoi în viaţă şi spune fratelui tău despre
aceasta''. Şi, revenindu-şi din moarte, i-a spus fratelui cele ce i se întâmplaseră. I-a descris palatul, fără să cunoască
întâmplarea cu Sf. Toma: ''Uite frate, ce mi s-a întâmplat: am trecut dincolo; am văzut acolo un palat extraordinar
şi mi s-a spus că e palatul tău. Cum poţi tu să ai un asemenea palat dincolo?''
Şi atunci regele şi-a zis: ''Acesta trebuie să fie palatul despre care spune Toma că mi l-a zidit prin
împărţirea banilor mei la săraci''. L-a chemat la sine şi l-a eliberat din închisoare. Astfel sfântul Toma şi-a continuat
opera sa misionară de încreştinare în India.
Să ai timp să gândeşti este sursa puterii; să ai timp să te joci este sursa tinereţii; să ai timp să
citeşti este izvorul cunoaşterii; să ai timp să te rogi este tăria omului; să ai timp să iubeşti şi să fii iubit este harul
lui Dumnezeu; să ai timp să-ţi faci prieteni este calea fericirii; să ai timp să râzi este muzica sufletului; să ai timp
să dăruieşti, înseamnă: este prea scurtă ziua ca să fii egoist; să ai timp să munceşti este cheia succesului; să ai
timp să fii caritabil (milostiv) este cheia Raiului... (Angelus)56
Misionarism
Un preot misionar învăţa pe indieni să scrie pe scrisori data anului 1867. "De ce acest număr mare?" îl
întrebară pieile roşii. "Fiindcă atâţia ani au trecut de la naşterea lui Hristos îi lămuri preotul". "Cum? strigară ei
atunci, de atâta vreme există creştinismul în lume şi abia acuma l-aţi adus la noi?"
Misiune
Se zice că doi oameni se întorceau din India. Pe vapor au intrat în discuţie. Unul zice către celălalt, care s-
a prezentat a fi misionar: "Nu prea înţeleg ce rosturi aveţi dvs., misionarii, în India. Am stat câteva luni aici şi n-
am văzut nici un creştin. Cred că pierdeţi vremea de pomană''. Misionarul îl întrebă: ''Dv. ce aţi făcut în India?'' -
''Am fost la vânătoare de tigri''. - Şi aţi văzut mulţi?'' '' Foarte mulţi'' - Eu - ''zise misionarul- am stat 20 de ani în
India, făcând misiune creştină. Am convertit foarte mulţi şi i-am lăsat creştini. În 20 de ani însă n-am văzut nici un
tigru'' (Morala: fiecare găseşte ceea ce caută!)
Muncă (artă, creativitate)
Se zice că Michelangelo, marele sculptor şi pictor din Renaşterea italiană, trecea într-o zi pe stradă şi a
văzut în curtea unui cetăţean un bloc mare de piatră, urât, murdar, colţuros. L-a întrebat pe proprietar: ''N-ai vrea
să-mi dai mie piatra aceea?'' Proprietarul l-a întrebat la rândul lui: "De ce să ţi-o dau?'' -''Fiindcă există într-însa un
înger încătuşat şi vreau să-l eliberez!'', a răspuns Michelangelo.
N-a înţeles mare lucru proprietarul. Dar s-a bucurat că s-a scăpat de pietroi. ''Ia-l!'' Şi Michelangelo l-a
luat, a înlăturat cu dalta tot ce era încărcătură inutilă, până când, într-o zi, a scos la lumină un înger frumos.
Se zice că erau doi fraţi, un băiat şi o fată. Băiatul avea o pasiune nestăpânită: să prindă păsările într-o
capcană. Fata suferea mult din cauza aceasta. Şi atunci s-a hotărât să rezolve situaţia. Cineva a întrebat-o: "Şi cum
ai procedat?" "Am întrebuinţat trei mijloace", a răspuns fetiţa. "În primul rând m-am rugat lui Dumnezeu să nu se
prindă nici o pasăre în capcană, fiindcă fratele meu le închide sau le omoară. În al doilea rând, m-am rugat lui
Dumnezeu să apere păsările, să le trimită în alte părţi, să nu vină aici unde şi-a instalat fratele meu capcana". "Şi în
al treilea rând, ce-ai făcut?" "În al treilea rând, m-am dus şi am sfărâmat capcana în bucăţele!"
Muncă şi Rugăciune (“Marta şi Maria” în varianta † Antonie Plămădeală)
Se zice că într-o mânăstire a venit din altă parte un monah foarte evlavios, în căutarea de atmosferă mai
monahala decât în mănăstirea din care a plecat. I-a spus stareţului că el doreşte să trăiască după Scriptură, numai cu
cuvântul lui Dumnezeu, aşa că să i se îngăduie liniştea cuvenită lecturării şi rugăciunii.
În mânăstiri este o regulă: oricine vine este primit şi omenit ca oaspete trei zile. După trei zile trebuie să ia
parte la muncă împreună cu obştea monahilor, care trăiesc după principiul din vechime stabilit, ''ora et labora''
(roagă-te şi munceşte). Stareţul l-a primit pe călugărul nostru, dar după trei zile călugărul s-a trezit cu economul
mânăstiri care i-a spus cu binişorul: ''După tradiţia noastră, fii Cuvioşia ta bun şi du-te la câmp cu fraţii şi cu
călugării noştri. Acum ai împlinit trei zile de când ai venit, aşa că dacă vrei să mai rămâi, asta-i rânduiala din
56
Deşi nu suntem de acord cu toate sentinţele pronunţate, am reprodus integral acest fragment, în special pentru a o sublinia (şi recomanda) pe ultima,
prin comparaţie cu celelalte. Angelus Silesius (1624-1677), a fost preot protestant convertit la catolicism (numele german: Johannes Scheffler).
vechime''. Călugărul i-a spus cu blândeţe şi evlavie: -''Părinte econoame, am plecat din mânăstirea cealaltă pentru
că eu vreau să trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte şi în rugăciune, şi acolo nu putem. Nu mă
tulburaţi. Părintele stareţ mi-a îngăduit să ţin regula mea''. Economul se sfătuise înainte cu stareţul, aşa că,
îngăduitor, n-a insistat. '' Bine părinte, stai, citeşte şi roagă-te''.
A venit vremea mesei. S-au dus toţi călugării la masă, au mâncat, dar pe el l-au lăsat în chilie să citească
şi să se roage. Aşa s-a petrecut şi la masa de seară, până ce l-a răzbit foamea şi, supărat, s-a dus la stareţ spunându-
i: ''Părinte, stareţ, mi se pare ca Prea Cuvioşiile Voastre mâncaţi de două ori pe zi''. Da, mâncăm''. ''Dar pe mine de
nu mă cheamă trapezarul la masă? Sunt flămând de două zile''. ''Eu i-am spus să nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea
Cuvioşia ta că eşti unul dintre aceia care trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu? Eu am înţeles: nu eşti un
păcătos ca noi, care trebuie să şi muncim, ca să mâncăm. Că noi avem nevoie şi de mâncare. Noi am fost la câmp,
am muncit, după aceea ne-am dus şi am mâncat din rodul muncii mâinilor noastre. Pe Prea Cuvioşia ta, dacă
trăieşti numai cu cuvântul lui Dumnezeu, te-am lăsat să te hrăneşti cu el!'' Îşi va fi cerut iertare tânărul monah şi va
fi mers cu ceilalţi la muncă! Şi apoi şi la masă!
Nerecunoştinţă
Un copac dintr-o pădure, tăiat şi târât la pământ, plângea cu amar. Un tăietor de lemn trecu pe acolo şi-l
întrebă de ce plânge. Arborele răspunse: "Nimic nu mă doare ca nerecunoştinţa. Acum câteva zile a venit un om la
mine, rugându-mă să-i dau o creangă spre a-şi face coadă la topor. Eu i-am dat, dar ce să vezi, abia potrivi coada şi
mă şi doborî la pământ cu câteva lovituri".
Un pădurar locuia într-o colibă veche, în pădure. Era iarnă afară se pornise o furtună cumplită. Nu avea
mâncare şi era în pericol să moară de foame. Şi atunci apăru în faţa colibei un leu încărcat cu vânat proaspăt. L-a
chemat înăuntru şi leul a intrat. Omul şi leul au devenit prieteni. Leul a rămas să doarmă şi el înăuntru. Era pe
vremea când leii vorbeau, ca în toate fabulele. Dimineaţa, leul politicos l-a întrebat pe pădurar dacă a dormit bine.
Omul a răspuns supărat: ''Nici o clipă. N-am putut închide ochii. Miroşi atât de rău. Nu trebuia să te las înăuntru,
animal puturos!''
Leul fu foarte nemulţumit, dar nu spusese nimic. Se pregăti să plece. Înainte de a pleca îi spuse
pădurarului: ''Ia-ţi baltagul tău ascuţit şi bate-mă pe spate cât poţi mai tare. Dacă nu mă baţi, te bat eu pe tine''.
Omul îl bătu foarte tare pe leu, răzbunându-şi noaptea pierdută din cauza lui. Leul îngenunche de durere dar nu
crâcni deloc şi îndată după aceea dispăru şchiopătând în pădure. ''S-a dus pentru totdeauna'', şi-a zis pădurarul.
Trebuie să fi murit din bătaia aceea!''
După un an totuşi, pădurarul avu surpriza să-l vadă din nou pe leu în preajma colibei. Era vara şi leul
sărea vesel şi sănătos bucurându-se de reîntâlnire.
''Nu fi surprins, prietene, îi spuse leul. Eu sunt. Pune-ţi mâinile pe capul meu şi vei găsi urma rănilor pe
care mi le-ai făcut. Atunci tu te-ai răzbunat, iar eu mi-am potolit pornirea de a te mânca, pentru că mi-ai spus
cuvinte jignitoare. Acum, iată rănile mi s-au vindecat şi eu le-am şi uitat. Ceea ce totuşi nu pot uita, deşi te-am
iertat, sunt cuvintele grele pe care mi le-ai spus!''
Nemulţumire
O istorioară ne spune: un ţăran se căznea cu aratul şi se necăjea mult din cauza pământului pietros. Dar
iată că veni la el un străin misterios, îi luă plugul din mâna, şi trase cu el cele mai frumoase brazde. Ar fi bine
acum, dar îmi lipseşte sămânţa. Iată şi sămânţa, zise străinul şi presăra grăunţele într-o clipă. Dar ploaia îmi va
strica semănătura sau soarele o va arde. Aici sunt două cutii, una cu ploaie, una cu soare. Le poţi schimba după
plac. Şi într-adevăr la seceriş grâul era frumos. Străinul veni şi întrebă: Ei, eşti mulţumit acum? Aş, daca este atâta
grâu, n-are nici un preţ. Dar într-alt tău sunt numai grăunţe de aur, zise străinul şi frecând câteva spice, aurul cel
mai curat străluci în mâna sa. O, cum mă va înşela jidanul când mă voi duce să schimb aurul, strigă ţăranul. Nici
acum nu era mulţumit!
Netulburare (nici de laudă nici de ocară)
Un frate s-a dus la Avva Macarie Egipteanul şi i-a zis lui: ''Avvo spune-mi un cuvânt, cum să mântuiesc''.
Şi i-a zis lui bătrânul: ''Du-te la mormânt şi ocăreşte morţii''. Deci, ducându-se fratele, a ocărât şi a azvârlit cu
pietre şi venind a vestit bătrânului. ''Şi i-a zis: ''Nimic nu ţi-au grăit?'' Iar el a răspuns: ''Nu''. I-a zis lui bătrânul:
''Du-te şi mâine şi îi slăveşte.'' Deci mergând fratele, i-a slăvit zicând: ''Apostolilor, Sfinţilor şi drepţilor''. Şi a venit
la bătrânul şi i-a zis lui: "I-am slăvit''. Şi i-a zis lui: ''Nimic nu ţi-au răspuns?'' A zis fratele: ''Nu''. I-a zis lui
bătrânul: ''Ţie cu câte i-ai necinstit şi nimica nu ţi-au răspuns şi cu câte i-ai slăvit şi nimica nu ţi-au grăit? Aşa şi tu,
dacă voieşti să te mântuieşti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socoteşti, ca cei morţi, şi
poţi să te mântuieşti'' (Pateric, Avva Macarie Egipteanul)
Normalitate (omul drept, normal)
Într-o veche tradiţie se păstrează amintirea cuiva care s-a dus la un înţelept şi l-a întrebat: ''Înţeleptule, am
văzut un om zburând. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?'' - ''Nu ştiu. Să mă mai gândesc'', a răspuns
acela. ''Am văzut şi un om mergând pe apă ca pe uscat. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?'' '' Nu ştiu.
Să mă mai gândesc'', a răspuns şi de data aceasta înţeleptul. Am văzut însă şi un om ca toţi oamenii, unul ca noi
care-şi făcea datoria cea de toate zilele în faţa lui Dumnezeu, dar nu se deosebea cu nimic de ceilalţi oameni, nici
zbura, nici nu mergea pe apă ca pe uscat. Acesta cum o fi?''
Înţeleptul i-a răspuns fără ezitare: ''Acesta este drept în faţa lui Dumnezeu, pentru că acesta face cele ale
oamenilor. Nu este dat oamenilor nici să zboare, nici să meargă pe apă a pe uscat, dar le e dat să fie oameni
cumsecade. Şi dacă sunt oameni cumsecade, aceştia sunt drepţi în faţă lui Dumnezeu''.
Numele (valoarea lui)
În oştirea lui Alexandru cel Mare se află un soldat cunoscut pentru lipsa sa de disciplină şi de curaj în
războaie. Îi fu prezentat regelui. Macedoniei. ''Care îţi este numele?'' îl întrebă acela- ''Alexandru!'' răspunse
oşteanul. "Porţi numele meu şi mă faci de ruşine cu ticăloşia ta. Ori îţi schimbi numele, ori îţi schimbi purtarea''.
Multora dintre credincioşii noştri ''creştini'' Domnul Hristos le-ar putea face aceeaşi observaţie.
Obişnuinţă (răbdare)
Alcibiade era foarte mirat că Socrate avea o soţie atât de guralivă şi-l întrebă cum de o mai poate suferi.
Filozoful răspunse: "M-am obişnuit cu gura ei, care nu mă mai supără ca şi cum aş auzi ţăcănitul roţii de la fântână.
Ţăcănitul e supărător câtă vreme nu eşti obişnuit, dar auzindu-l în fiecare zi, nu-i mai dai nici atenţie..."
Ocara (ca laudă)
Zis-a Avva Macarie: ''De s-a făcut întru tine defăimarea ca lauda şi sărăcia ca bogăţia şi lipsa ca
îndestulare, nu vei muri. Căci cu neputinţă este cel ce crede bine şi lucrează cu blagocestie, să cază în necurăţia
patimilor şi în înşelăciunea diavolilor'' (Pateric, Avva Macarie Egipteanul)
Ocrotire (Dumnezeu ocrotitor)

Zis-a Avva Ioan: ''Asemenea sunt unui om carele şade sub un copac mare, şi vede fiare multe şi târâtoare
venind spre dânsul; şi când nu va putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac, şi scapă. Aşa şi eu, şez în chilia
mea şi văz cugetele cele viclene deasupra mea; şi când nu voi putea asupra lor, fug la Dumnezeu prin rugăciune, şi
scap de vrăjmaşul'' (Pateric, Ioan Colov)
Odihnă (isihie)
A zis Avva Pimen, că zicea Avva Pafnutie: ''În toate zilele vieţii bătrânilor, de două ori pe lună mă
duceam la dânşii, având până la dânşii depărtare ca douăsprezece mile şi tot cugetul îl spuneam lor şi nimic altceva
nu-mi ziceau, decât aceasta: ''Ori în ce loc vei merge, nu te număra pre tine şi vei fi odihnindu-te'' (Pateric Avva
Pafnutie).
Avva Olimbie cel a chiliilor, a fost luptat spre curvie şi i-a zis lui cugetul: ''Du-te, ia femeie''. Şi sculându-
se a călcat lut şi a făcut femeie. Şi şi-a zis lui: ''Iată femeia ta. Trebuie dar să lucrezi mult ca să o hrăneşti''. Şi
lucra, ostenindu-se mult. Şi după o zi iarăşi călcând lut, şi-a făcut lui fiică, şi zicea gândului său: ''A născut femeia
ta''. Ai mai multă trebuinţă să lucrezi, ca să poţi să-ţi hrăneşti pe fiul tău şi să-l acoperi''. Şi aşa făcând s-a topit pe
sine. Şi a zis cugetului: ''Dacă nu mai poţi suferi osteneala, nici femeie să nu cauţi''. Şi văzând Dumnezeu osteneala
lui, a ridicat de la el războiul şi s-a odihnit (Pateric, Avva Olimbie)
Orbire
Un orb a zis prietenului său: "Îmi port suferinţa cu durere. Cum aş fi bucuros când nu văd? Nu văd oamenii,
care trebuie să fie frumoşi. Nu văd pădurea. Nu văd florile. Nu văd lumina. Nu pot citi cărţile. Dar sunt împăcat şi
nu cârtesc. O iau ca pe o încercare a lui Dumnezeu. Şi încerc să fiu folositor şi altora. Dar asta este cu totul
altceva. Îmi aduc bucurii lucrurile bune pe care le pot realiza, dar suferinţa de a nu vedea nu trece!''
Mi-a dat un răspuns omenesc, adevărat, a zis în sine prietenul. De aceea îl cred, îl înţeleg şi-l iubesc...
Într-un tren de distanţă lungă se afla un pasager care în fiecare clipă, uitându-se pe fereastră, exclama:
''Minunat! Minunat! Uluitor!'' Cei care erau în acelaşi compartiment, până la urmă au crezut că omul nu era prea
sănătos. Unul din ei nu s-a putut reţine să nu-l întrebe: ''Cum se explică faptul că în timp ce noi toţi suntem
plictisiţi de monotonia peisajului, acelaşi pe sute de kilometri, tu eşti singurul care exclami mereu: ''Minunat!
Minunat! Uluitor!'' Nu ţi se pare că exagerezi? Până la urmă ai să ne scoţi din sărite!''
Omul răspunse stingherit, dorind să se scuze, dar să fie înţeles: ''Am ieşit din spital azi-dimineaţă. Până azi
am fost orb din naştere. Un mare doctor m-a operat, iar după ce mi-a scos pansamentele de pe ochi, am văzut
pentru prima oară în viaţă. Ceea ce văd eu acum, văd pentru întâia oară. Ceea ce va fi fiind pentru voi un lucru
obişnuit, pentru mine e minunat, uluitor, uimitor. Ce frumoasă e lumea!''
Păcatul de a osândi
A zis Ava Moise: ''De nu va avea omul în inima sa cum că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă pe el. Şi a
zis fratele: ''Ce este aceasta, a avea in inima că este păcătos''. Şi i-a zis lui bătrânul: ''Cel ce-şi poartă păcatele sale,
nu le vede pe ale aproapelui său'' (Pateric, Avva Moise).
Patimi (lupta împotriva lor)
Avva Pitirion, ucenicul lui Avva Antonie, zicea: ''Cel ce voieşte să izgonească dracii, să robească mai
înainte patimile; că pre ori ce fel de patimi va birui cineva, şi pe dracul acesteia îl izgoneşte. ''Urmează mâniei'',
zice dracul. Dar dacă pre mânie o vei birui, s-a izgonit dracul acesteia. Asemenea şi pentru fiecare altă patimă''
(Pateric, Ava Ptirion).
S-au adunat fraţii odată la Ava Iosif, şi şezând ei, şi întrebându-l se bucura el, şi cu toată osârdia le zicea
lor: ''Eu împărat sunt astăzi, că am împărăţit peste patimi'' (Pateric, Avva Iosif).
Zis-a Avva Theona: ''Fiindcă se depărtează mintea de la privirea spre Dumnezeu, pentru aceasta suntem
robiţi de patimi (Pateric, AvvaTheona).
Scrie în "Vieţile Sfinţilor" că un bătrân pustnic fiind întrebat de ucenicii săi asupra mijlocului de a
combate relele înclinări, le răspunse prin exemplul acesta: el locuia într-un loc cu chiparoşi. Porunci unuia dintre
ucenicii săi să scoată un chiparos pe care i-l şi arătă. Ucenicul îl scoase îndată, fără nici o greutate, cu o singură
mână. Bătrânul îi arată unul mare pe care îl scoase ucenicul, cu mai multă greutate punându-şi amândouă mâinile.
Pentru a scoate un al treilea care era mai mare, trebui ca unul din tovarăşi să-l ajute şi o făcură cu destulă greutate.
În sfârşit bătrânul pustnic le arăta, unul care, era înalt şi gros, cum sunt copacii mai îmbătrâniţi. Toţi tinerii se
străduiră, dar nu reuşiră să-l mişte. Atunci bătrânul le zise: ''Iată scumpii mei, cum sunt patimile noastre, la început
când încă nu s-au înrădăcinat, ţi-este uşor de a le scoate, oricât de puţin te-ai strădui să lupţi împotriva lor. Dar,
când printr-o îndelungată nepăsare, au fost lăsate să prindă rădăcini adânci în inima ta, atunci e greu să le
stăpâneşti. Stăruiţi, deci, din vreme, ca să dezrădacinaţi şi îndepărtaţi pe duşmanii care mai târziu ar duce la
pierderea voastră.
Marele pictor italian Leonardo da Vinci a lucrat timp de mai mulţi ani la vestitul său tablou ''Cina cea de
taină''. Timp îndelungat căută el pe cineva care să-i poată sluji de model pentru pictarea chipului Mântuitorului.
Într-o Duminică, descoperi printre coriştii unei biserici pe un tânăr cu o figură foarte blândă şi cu o ţinută
frumoasă. Era Petru Bandinelli şi pe acesta îl luă de model, după care făcu chipul Domnului Hristos.
Marele pictor avu nevoie apoi de un model pentru chipul lui Iuda. Într-o zi găsi într-o stradă dosnică un
cerşetor zdrenţuros şi murdar, pe care-l duse în atelier, dar pensula i-a căzut din mână, recunoscând în tânăr pe
Bandinelli. Păcatul îl făcuse ne om ca şi pe Iuda un fiu al pierzării. Iuda putea să rămână st âlp al Bisericii, ca Petru
sau Ioan, dar păcatul l-a biruit.
Pedeapsă
Un tânăr voia să se căsătorească, dar viitoarea soţie i-a spus: ''Nu vin după tine dacă nu mă scapi de tatăl
tău. Fă-l să plece. Nu pot trăi cu tatăl tău într-o casă. Tânărul o iubea. S-a dus la tatăl său şi i-a spus: "Tată, trebuie
să-mi trăiesc şi eu viaţa pe pământ şi iată, viitoarea mea soţie nu vrea să trăiască într-o casă cu tine. Îmi cere să te
scot din casă, să te fac să pleci. Ce să fac? Sfătuieşte-mă. Trebuie să pleci. Dar cum s-o fac? Te iubesc şi pe tine''.
Tatăl i-a înţeles pe loc şi i-a zis: ''Voi pleca eu singur, dar am o rugăminte către tine''- Care?'' -a întrebat
fiul. - ''Nu cine ştie ce, i-a spus tatăl. Sa mă conduci până în vârful dealului, după ce vom ieşi din sat, până la un
anume copac, pe care ţi-l voi arăta eu''. Tânărul i s-a părut prea uşoară rugămintea tatălui. Şi-a luat bătrânul cele de
trebuinţă şi au plecat. Ajunşi la copacul cu pricina, tânărul a vrut să ştie: ''De ce ai vrut să te aduc până aici, tată''?
Bătrânul i-a răspuns: ''Pentru că tot până la copacul acesta l-am condus şi eu pe tatăl meu, într-o
împrejurare asemănătoare. Ceea ce faci tu acum nu e decât fapta mea întoarsă către mine. De aceea am şi acceptat
aşa de uşor să plec!''
Auzind acestea, tânărul şi-a revenit întru ale sale, şi s-a întors cu tatăl său înapoi la casa lor. Aşa s-a sfârşit
lanţul ispăşirilor. Altfel ar mai fi continuat.
Pocăinţă ( păzirea sufletului)
Mai zicea iarăşi bătrânul, fratelui, pentru sufletul cel ce va să se pocăiască. O femeie desfrânată era
frumoasă într-o cetate şi mulţi ibovnici avea; şi venind la dânsa un boier, i-a zis: ''Făgădueşte-te mie, că vei păzi
curăţenia şi eu te iau de femeie''. Iar ea i s-a făgăduit. Şi luând-o, a dus-o la casa lui. Iar ibovnicii ei căutând-o,
ziceau: ''Cutare boier a luat-o la casa sa''. Deci, de vom merge la casa lui şi va afla, ne pedepseşte; ci veniţi pe după
casă, să-i fluierăm ei, şi cunoscând glasul fluierăturii, se pogoară la noi, şi noi nevinovaţi ne aflăm". Iar ea auzind
fluierătura, şi-a astupat urechile sale, şi a sărit în cămara cea mai dinăuntru, şi a încuiat uşile. Şi zicea bătrânul, că
desfrânata este sufletul, iar ibovnicii ei sunt patimile şi oamenii, iar boierul este Hristos. Casa cea mai dinăuntru
este lăcaşul cel veşnic, iar cei ce îi fluieră ei sunt viclenii draci, iar el (sufletul) totdeauna fuge către Domnul
(Pateric, Avva Ioan).
Se spunea pentru Avva Ioan, că unei tinere i-au murit părinţii şi a rămas sărmană. Iar numele ei era Paisia.
Deci, a socotit să-şi facă casa gazdă de străini, spre primirea părinţilor Schitului. A rămas dar aşa primind pre
străini vreme multă, şi odihnind pre părinţi; iar după o vreme, după ce a cheltuit lucrurile, a început a fi lipsită.
Deci, s-au lipit de dânsa nişte oameni răzvrătiţi şi au schimbat-o din socoteala cea bună. Şi de aceea a început a
petrece rău încât a ajuns ea să curvească. Au auzit părinţii şi foarte s-au mâhnit. Şi grăind Avva Ioan Colov, i-au
zis: ''Am auzit pentru sora aceea, că petrece rău, şi ea când putea, şi-a arătat dragostea ei către noi, iar acum noi să
arătăm către dânsa dragoste şi s-o ajutăm. Deci, osteneşte-te până la dânsa, şi după înţelepciunea ce ţi-a dat-o
Dumnezeu, iconomiseşte cele pentru dânsa''. Deci, a venit Avva Ioan la dânsa, şi a zis bătrânei portăriţei: ''Spune
stăpânii tale, că am venit eu''. Iar ea la gonit zicând: ''Voi dintru început aţi mâncat cele ale ei, şi iată că este
săracă''. I-a zis Avva Ioan: ''Spune-i că foarte am să o folosesc''. Iar slugile ei zâmbind, în zic lui: ''Dar ce ai să-i
dai, că voieşti să te întâlneşti cu dânsa?'' Iar el i-a răspuns zicând: ''De unde ştii ce voi să-i dau ei?" Drept aceea
suindu-se bătrâna, i-a spus pentru dânsul. Şi îi zice ei cea tânără: ''Aceşti călugări de-a pururea umblă lângă Marea
Roşie şi găsesc mărgăritare. Împodobindu-se dar, a zis să-l aducă la dânsa. Deci, după ce s-a suit, apucând ea mai
înainte a şezut pre pat. Şi viind Avva Ioan, a şezut aproape de dânsa. Şi căutând în faţa ei, i-a zis: ''Pentru ce ai
defăimat pe Iisus, de ai venit la aceasta?'' Iar ea auzind, a îngheţat cu totul; şi plecând în jos capul său, Avva Ioan a
început a plânge foarte. Şi a zis ea lui: ''Avvo, ce, plângi?'' Iar după ce a căutat, iarăşi s-a plecat în jos plângând, şi
i-a zis ei: ''Văz că satana joacă în faţa ta, şi nu voi plânge?'' Iar ea auzind, i-a zis lui: ''Este pocăinţă, Avvo?'' Îi
zice ei: ''Este''. Îi zice lui: ''Ia-mă unde voieşti'' Îi zice ei: ''Să mergem''. Şi s-a sculat să meargă după dânsul. Şi a
luat seama Avva Ioan, că nimic n-a pus la rânduială, nici a grăit pentru casa sa. Şi s-a mirat. Deci, după ce au ajuns
la pustie, s-a făcut seară, şi făcând din nisip un căpătâi mic, şi însemnând chipul crucii, i-a zis: "Dormi aicea". Şi
făcându-şi şi lui, puţin mai departe, şi împlinindu-şi rugăciunile, s-a culcat. Iar pe la miezul nopţii deşteptând-se,
vede o cale luminoasă, de la cer până la dânsa întărită, şi a văzut pre îngerii lui Dumnezeu ducându-i sufletul.
Drept aceea, sculându-se, şi mergând la dânsa, a încercat s-o trezească . Iar după ce a văzut că a murit, s-a aruncat
pre sine cu faţa la pământ, rugându-se lui Dumnezeu, şi a auzit, că un ceas al pocăinţei ei, s-a primit mai presus
decât pocăinţa multora, care zăbovesc, şi care nu arată fierbinţeala unei pocăinţe ca aceasta (Pateric, Avva Ioan
Colov).
Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: "Ce voi face, Avvo, că am căzut ''. I-a răspuns lui bătrânul:
''Scoală-te iarăşi". Zis-a fratele: ''M-am sculat şi iarăşi am căzut''. Şi a zis bătrânul: ''Scoală-te iarăşi şi iarăşi.'' Deci
a zis fratele: până când?'' Zis-a bătrânul: ''Până ce vei fi apucat sau în bine sau în cădere, căci cu ce se află omul,
cu aceea se şi duce'' (Pateric,Avva Sisoe).
Odată învăţându-şi ucenicii, Ava Moise a zis: ''Când mâna Domnului omora pe toţi cei întâi născuţi ai
Egiptului, nu era casă în care să nu fie mort''. Apoi bătrânul tăcu. Unul dintre cei prezenţi îl rugă să le tâlcuiască
acel cuvânt. Şi a răspuns Avva Moise: ''De vom lua aminte la păcatele noastre, nu le vom osândi pe ale aproapelui.
Căci numai nebun poate fi omul care, având mortul său în casă, să-l lase pe acesta şi să meargă să plângă mortul
aproapelui''.
Se zice că un călugăr din pustie avea o soră despre care a auzit că ajunsese într-o casă rău famată.
Călugărul a pornit spre oraş s-o vadă şi să încerce s-o întoarcă pe calea cea bună. Ajungând în faţa casei, cineva i-a
spus sorei lui că afară o aşteaptă fratele. A coborât îndată desculţă şi cu capul descoperit. ''Cum ai ajuns surioară
într-o asemenea degradare?'', a întrebat-o călugărul. Ea a început să plângă şi căzând la pieptul lui l-a rugat:
''Vreau să mă îndrept. Scoate-mă de aici''. '' Bine du-te şi ia-ţi cele ale tale, încălţămintea şi acoperământ pe capul
tău''. ''NU, IA-MĂ ACUM.! Dacă urc, voi intra din nou în mrejele celor ce m-au ademenit aici''. Şi a luat-o aşa. Şi
au plecat spre pustie, fratele gândindu-se s-o predea unei mânăstiri de maici pe care o ştia în cale. Pe drum, după
câteva zile de mers, au văzut în faţă o caravană de arabi. Prin apropiere erau nişte tufe. ''Du-te şi te ascunde în
tufele acelea. Arabii nu vor crede că eşti sora mea şi mă vor bănui că duc cu mine o femeie, sau, cine ştie, vor
încerca să te ia cu ei''. Sora l-a ascultat. Caravana a sosit şi a trecut mai departe. El aştepta să se întoarcă sora lui
din locul unde se ascunsese. Văzând că nu vine, s-a dus s-o caute. A găsit-o moartă. Abia atunci a văzut că
picioarele ei goale erau numai răni şi gura arsă de arşită şi sete. Ea nu se plânsese deloc. A îngropat-o acolo şi s-a
rugat lui Dumnezeu să-i descopere ce s-a întâmplat cu sora lui. A avut o descoperire în vis auzind cuvintele:
''Puţin nevoindu-se, dar din inimă pocăindu-se, s-a mântuit!''
Într-unul din marile romane ale lumii, Mizerabilii, scris în secolul trecut, Victor Hugo (1802-1885)
povesteşte o întâmplare foarte interesantă cu un anume Jean Valjean. Acesta, în tinereţea lui a furat o pâine. Pentru
pâinea aceasta a fost condamnat 19 ani. I s-a plătit pentru un rău mic, cu un rău foarte mare. Şi ce s-a întâmplat?
Acesta l-a înrăit. L-a înrăit atât de mult, încât nu aştepta decât să iasă din închisoare şi să se apuce de şi mai mari
rele, pentru a-şi răzbuna timpul pe l-a petrecut acolo pe nedrept.
Ieşind din închisoare, s-a dus la un episcop şi i-a furat nişte obiecte din metal preţios. A fost prins repede
şi episcopul a fost chemat pentru a-şi recunoaşte lucrurile furate. Episcopul a venit şi a zis: ''De ce m-aţi chemat?
M-aţi chemat degeaba. Eliberaţi pe omul acesta, fiindcă eu i le-am dăruit''. Ei bine, acest gest de iertare l-a
schimbat din tâlhar în om cinstit.
*
Se povesteşte că Sfântul episcop Ambrozie al Milanului (340-397) a aflat că împăratul Teodosie cel Mare
(379-395) ordonase un măcel la Tesalonic, în Grecia. Când a venit la Milano, în Italia, şi a vrut să se
împărtăşească, episcopul l-a refuzat chiar din faţa uşilor împărăteşti. Împăratul s-a înfuriat şi i-a adus aminte lui
Ambrozie de împăratul David care, deşi adulterin, şi deşi l-a trimis pe Urie la moarte ca să-i ia soţia, totuşi a rămas
în istorie ca sfântul şi proorocul David.
-''Până în prezent- i-a spus Sfântul Ambrozie- Măria Ta ai făcut numai păcatele lui David, nu şi pocăinţa
lui. Fă şi pocăinţa lui şi atunci te voi împărtăşi."
Împăratul a făcut pocăinţă publică în biserică. A stat în genunchi vreme îndelungată, înaintea poporului, şi
numai după aceea Sfântul Ambrozie l-a împărtăşit.
Crimă şi pedeapsă este titlul pe care îl poartă unul din romanele lui F. M. Dostoievski (1821-1881), una
dintre cele mai impresionante opere ale literaturii universale. Din conţinutul cărţii se trage concluzia că, după
săvârşirea unei nelegiuiri, conştiinţa omului se trezeşte ca un procuror neînduplecat care îl chinuieşte fără milă pe
păcătos.
Rodion Raskolnikov era un tânăr student, ros de mizerie. Neavând bani pentru a-şi plăti taxele, fu silit să
renunţe la studiile universitare. Mama şi sora lui erau ameninţate să moară de foame... Cum să iasă din sărăcia
cumplită în care se zbătea el şi familia lui? Raskolnikov se hotărî să omoare o bătrână cămătăreasă, să-i fure banii
şi bijuteriile ce ştia că le are şi apoi să trăiască liber, să-şi ajute familia, să facă bine cu banii furaţi. Cu un topor
ucise bătrâna, ba şi pe o soră de-a ei care-l surprinsese asupra faptului, luă banii şi lucrurile scumpe din casă... Dar
tihna nu poate dormi pe aceeaşi pernă cu fărădelegea, Raskolnikov nu mai avu pace, conştiinţa îl mustră şi-l chinui
de moarte. O spaimă şi o groază lăuntrică făcură în inima lui un iad. Într-o vreme voi să se arunce în Neva ca să
scape de ''pedeapsa'' care-l urmărea ca o umbră.
Linişte n-a aflat-o decât atunci când s-a predat organelor de poliţie şi şi-a mărturisit crima. Într-o
închisoare din Siberia, Raskolnikov şi-a ispăşit fărădelegea printr-o condamnare la muncă silnică. Iar în timpul
ispăşirii tânărul a renăscut sufleteşte prin suferinţă, s-a convertit la credinţa creştină şi a devenit un om nou datorită
unei tinere credincioase, Sonia Marmeladova, cu care s-a logodit.
Romanul se termină cu astfel: ''Voiau să vorbească şi nu puteau, scrie Dostoievski. Ochii le erau plini de
lacrimi, amândoi erau palizi şi slabi, dar pe chipurile lor străluceau zorile unor schimbări depline, a învierii şi
renaşterii lor la o viaţă nouă''.
Se povestea că o mamă avea un băiat foarte silitor, student la universitate, de unde-i aducea cele mai
frumoase rezultate. A venit un război şi băiatul a fost chemat să plece pe front. Fiindcă era un om integru, s-a
dovedit a fi un erou. Şi-a dat viaţa pentru patrie. Mamei i s-au trimis veşti despre eroismul său şi felicitări pentru
creşterea bună a băiatului.
Mama s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită măcar o dată băiatul în vis, ca să-l mai vadă. O singură dată.
Rugăciunea i-a fost ascultată şi i-a promis că îi va fi trimis, putând să retrăiască împreună cinci minute din viaţa lor
trecută. A fost însă atenţionată: ''Gândeşte-te bine, care cinci minute din viaţa lui şi a ta le alegi, pentru aceasta? El
va veni să retrăiţi împreună acele minute pe care le alegi acum. Gândeşte-te bine. Vrei să vină ca student la
universitate, cu frumoasele rezultate care te bucurau atâta? Va fi fost aceea bucuria ta cea mai mare, şi ai vrea s-o
repeţi? Vrei poate să-ţi vină îmbrăcat de pe front, încununat cu laudele comandanţilor lui, înainte de a muri şi
aureolat de eroism?
Femeia a stat şi s-a gândit, şi a răspuns: "Nu! Dacă ar fi posibil să-mi fie redat copilul pentru a retrăi cinci
minute, aş vrea ca ele să fie din copilăria lui. Fiindcă îmi aduc aminte de o întâmplare cu el, de când era copil. Era
în grădină şi a făcut o greşeală. Când am ieşit din casă şi am văzut greşeala pe care a făcut-o, şi eram gata să-l
pedepsesc, a alergat către mine plângând şi mi-a cerut iertare. Dar a făcut-o cu atâta sinceritate, cu atâta încredere
că eu îl voi ierta, s-a lipit de trupul meu cu atâta dragoste, cu atâta părere de rău că m-a supărat, încât nu numai că
l-am iertat, dar minutele acelea au fost cele mai frumoase din viaţă mea. Pe acelea nu pot să le uit şi dacă e posibil,
pe acelea aş vrea să le retrăiesc".
*
Se zice că Dumnezeu a trimis odată pe un înger pe pământ, şi i-a spus: ''Îngere, du-te pe pământ, umblă pe
unde vrei şi cât vrei, şi găseşte-mi cel mai preţios lucru pe care vei crede tu că Mi-l poţi aduce, dintre cele care
există pe pământ." Şi a umblat îngerul prin multe locuri şi multă vreme, cu mare atenţie şi cu multă băgare de
seamă. Trebuia să aleagă un lucru care să-i placă lui Dumnezeu, aşa că nu era lucru de glumă. Într-un fel, trebuia să
treacă şi el un examen în faţa lui Dumnezeu, asupra capacităţii lui de discernere, de alegere a unui lucru care să fie
cu adevărat cel mai valoros.
Era pus în situaţia de a arbitra între valori şi de a lua decizia cea mai bună. A nimerit într-un loc unde era
în toi un război şi unde un om murise la datorie. Lăsase în urmă o familie, lăsase idealuri, lăsase planuri acasă, dar
a înţeles să-şi dea viaţa pentru patrie cu generozitate şi eroism. Îngerul s-a apropiat de el şi cules o boabă din
sângele lui şi şi-a spus: ''Sacrificiul acesta trebuie să fie considerat de Dumnezeu drept cel mai mare''. S-a dus la
Dumnezeu, şi a luat Dumnezeu picătura de sânge şi a spus: ''Într-adevăr, într-adevăr ceea ce Mi-ai adus e un lucru
extraordinar, un lucru mare. Dar poate că nu e cel mai mare. Eu ziceam de cel mai mare. Mai du-te, mai umblă,
mai plimbă-te, mai vezi, mai caută''.
Şi s-a dus îngerul din nou şi la un moment dat, a nimerit într-un spital. Acolo era pe moarte o soră de
caritate care a îngrijit un bolnav, având o boală infecţioasă, din care cauză nimeni nu voia să îngrijească de dânsul.
Ea însă s-a sacrificat îngrijind bolnavul acela, ştiind că se va molipsi şi ea. Ceea ce s-a şi întâmplat. S-a îmbolnăvit
şi acum era pe moarte. Îngerul şi-a zis: ''Acest sacrificiu trebuie să fie cel mai mare''. Şi i-a spus Dumnezeu:
''Îngere, te-ai gândit bine. E mare într-adevăr sacrificiul pe care l-a făcut infirmiera pentru aproapele ei. Şi-a dat
viaţa pentru el. Dar poate există şi altceva. Poate exista şi ceva mai mare. Ia mai du-te''.
Şi a venit îngerul iarăşi pe pământ şi a dat de un brigand, un bandit, un mare hoţ, un fărădelege şi fără
Dumnezeu, un om fără nici o normă morală, un om gata la toate relele, fără conştiinţă, care tocmai se hotărâse să se
ducă să prade o familie de creştini. Se înarmase cu toate uneltele care îi trebuiau pentru furtul pe care şi-l
propusese Aştepta să se facă seară şi să se înnopteze. Când s-a înnoptat, s-a dus spre casa celor pe care era gata
chiar să-i ucidă, numai să-şi ajungă scopul. Dar, înainte de a intra în casă, s-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă
acolo. Şi ce-a văzut înăuntru? A văzut o femeie care tocmai îşi culca pruncul. Îşi făcuse rugăciunea, făcea semnul
crucii deasupra pruncului şi era gata să-l adoarmă.
În clipa aceea hoţul şi-a adus aminte de mama lui, care tot aşa făcea şi cu dânsul când era mic, şi un val de
remuşcare l-a cuprins dintr-o dată. Parcă s-ar fi întors sufletul înapoi într-însul. S-a gândit la nelegiuirea pe care
voia s-o facă. S-a gândit la toate nelegiuirile pe care le făcuse până atunci şi impresionat de cuminţenia pe care o
văzuse în casă, de seninătatea pe care o citise pe chipul copilului, şi îngrozit de fapta pe care era gata s-o comită, i-
a scăpat o lacrimă. Văzând-o, îngerul şi-a zis: ''Aceasta trebuie să fie''! A luat lacrima şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Şi
Dumnezeu i-a zis: ''Aceasta este. Ai găsit-o. Lacrima de pocăinţă. Lacrima de întoarcere a celui ce părea pierdut
pentru totdeauna''.
În Tracia bântuia locurile un tâlhar vestit care ajunsese spaima satelor şi a drumurilor. Nu-l putea prinde
nimeni. Împăratul se gândi atunci să-i ofere iertarea, cu condiţia să vină singur la Bizanţ, să nu mai fure şi să-i
ceară iertare. Auzise de dânsul că nu se lăsa sub nici un chip prins de frica pedepsei şi astfel nu mai avea de ales
altceva, decât să continue cu viaţa de tâlhărie. Aflând acum de iertarea şi condiţiile împăratului, se prezentă
înaintea lui, ceru iertare şi precum i se făgăduise, aşa se făcu.
După două zile se îmbolnăvi şi fu dus la spital. Noaptea avu un vis grozav şi când se trezi începu să se
roage lui Dumnezeu de iertare pentru toate relele pe care le săvârşise. Obţinuse iertarea oamenilor, dar iertarea de
la Dumnezeu începu să-l preocupe acum. Se pomeni plângând, el care nu plânsese niciodată şi nici nu se
înduioşase de lacrimile altora. Udă basmaua pe care o avea cu sine, şi perna şi aşternutul. Şi aşa, plângând, boala îl
învinse şi trecu în lumea cealaltă.
În aceeaşi noapte, după ce îl priveghease pe bolnav până târziu, medicul aţipi şi avu un vis. Se făcea că
vede o mulţime de diavoli, ca nişte fiinţe hidoase, întunecate, care stăteau in jurul patului celui bolnav. Aveau cu
dânşii o mulţime de hârtii, de zapise pe care erau însemnate toate păcatele lui, cerându-i sufletul să-l ducă în iad.
Au apărut şi doi îngeri, ţinând în mâini o cumpănă. Pe unul din talere puseseră demonii hârtiile lor.
Celălalt era gol. Talerul cu păcatele se lăsă de îndată în jos până la pământ. Cei doi îngeri se întrebau dacă au ceva
de pus pe talerul celălalt. Căutară în viaţa tâlharului ceva bun, dar nu găsiră nimic şi erau trişti. Atunci, unul din
îngeri observă basmaua udă de pe capul lui. Înţelese că era udă de lacrimi. Nu cumva erau lacrimi de pocăinţă? Luă
basmaua şi o puse pe talerul gol. Şi în aceeaşi clipă talerul se lăsă în jos cu atâta putere, încât zapisele diavolilor
săriră în toate părţile şi se risipiră pe jos.
În momentul acela doctorul se trezi, se îndreptă spre patul bolnavului şi îl găsi mort. Lângă el era basmaua
udă de lacrimi. O luă şi o duse la împărat spunându-i: ''Iată basmaua care i-a adus tâlharului iertare şi în ceruri!''.
Post
Zis-a Avva Ioan Colov: ''De va voi împăratul să ia vreo cetate, apa întâi o opreşte şi hrana, şi aşa vrăjmaşii
mor de foamete pierind, se supun lui! Aşa şi patimile trupului: dacă cu post şi cu foamete va petrece omul,
vrăjmaşii slăbesc către sufletul lui'' (Pateric, Avva Ioan Colov).
Zis-a iarăşi: ''Şi de la vrăjmaşul este nevoinţă întinsă. Că ucenicii lui fac aceasta. Deci, cum voi deosebi
pre nevoinţa cea dumnezeiască şi împărătească, de cea tirănească şi diavolească? Arătat este, că din măsura cea
potrivită. Toată vremea ta să-ţi fie o regulă a postului. Să nu posteşti patru, sau cinci zile, şi în cealaltă să dezlegi cu
mulţime de mâncări. Că pretutindenea, trecerea peste măsură este făcătoare de stricăciune. Tânăr fiind şi sănătos
posteşte că vor veni bătrâneţile cu slăbiciune. Deci până când poţi, pune în jitniţă hrană, ca atunci când nu vei
putea, să afli odihna'' (Pateric, Maica Singlitichia).
A întrebat Avva Iosif pe Avva Pimen, cum trebuie a posti. I-a zis Avva Pimen lui: ''Eu voiesc ca cel ce
mănâncă în fiecare zi, câte puţin să mănânce, ca să nu se sature''. I-a zis Avva Iosif lui: ''Când erai mai tânăr nu
posteai din două în două zile, Avvo?'' Şi a zis bătrânul: ''Cu adevărat şi trei şi patru zile, şi o săptămână. Şi acestea
toate le-au cercetat părinţii ca nişte puternici, şi au aflat că este bine în fiecare zi a mânca, dar puţin; şi ne-au arătat
nouă că este uşoară calea cea împărătească (Pateric, Avva Pimen).
La un părinte duhovnicesc a venit o femeie şi l-a întrebat ce să facă, ce altă faptă bună să împlinească în
locul postului, deoarece, fiind bolnavă şi slăbită, nu poate ţine rânduiala abţinerii de mâncare.
-''Posteşte cu limba dacă nu poţi posti cu stomacul'', fu răspunsul duhovnicului. - ''Într-adevăr înfrânarea
gurii este mai de preţ decât postul de pâine şi apă''.
Venise în pustia sketică, la Părinţii cunoscuţi ca făcători de minuni, un tânăr demonizat. Toţi s-au dat
deoparte, din smerenie, ca să nu arate ce puteri le-a dat Dumnezeu. Unul din ei înduioşat de suferinţele tânărului, a
făcut semnul crucii peste el şi poruncind diavolului să iasă, a ieşit. Dar diavolul i-a zis: ''Dacă m-ai scos din
locuinţa mea, voi intra în tine''. "Vino'', i-a spus bătrânul. Şi demonul a intrat în el şi l-a chinuit doisprezece ani.
Bătrânul a îndurat cu tărie şi s-a luptat cu el prin rugăciune neîntreruptă şi post aspru. Biruit în cele din urmă de
bătrân, diavolul l-a eliberat. -''De ce pleci?'' l-a întrebat bătrânul. Nimeni nu te alungă''- ''Postul tău m-a alungat", i-
a răspuns cel rău şi a dispărut.
Post (linişte)
A zis Avva Dula: ''De ne sileşte pe noi vrăjmaşul să lăsăm liniştea, să nu-l ascultăm pe el, că nu este nimic
asemenea ca ea şi ca postirea, spre ajutor asupra lui. Pentru că ascuţită vedere dau ele ochilor celor dinlăuntru''
(Pateric, Avva Dula).
Mi-a aduc aminte că, pe când eram călugăr la mânăstirea Slatina, în Moldova, aveam un stareţ vestit în
înţelepciune şi virtute şi foarte postitor. Era regula mânăstirii că în prima săptămână a postului mare nu se mânca
nimic de luni până sâmbătă. Sâmbătă la vecernie se mânca în biserică. Se aducea de la bucătărie compot cald
pentru toată obştea, ca să înceapă să se obişnuiască monahii cu mâncarea. Stareţul tot postul nu mânca aproape
nimic, decât ceva uşor după apusul soarelui. Dar dacă în post venea un oaspete mai de seamă în mânăstire, de la
Iaşi sau de la Bucureşti, sau din altă parte, şi voia să-l vadă pe stareţ, eventual să ia masa cu el, stareţul, fără nici
o reţinere, lua masa cu el, încât oaspetele găsea că totul se petrecuse normal şi pleca bucuros. El nu ştia însă că
după aceea părintele stareţ nu mai mânca o săptămână! Dar, întru cinstirea oaspetelui se dezlega pentru o masă,
socotind că este mai mare dragostea de oameni şi primirea de oaspeţi si de străini, decât regula lui de mâncare şi
viaţă. După aceea îşi răscumpăra abuzul personal printr-o canonisire de buna voie († Antonie Plămădeală).
Preoţia- chemare grea
Un preot trecea odată pe lângă o casă care se clădea în cuprinsul parohiei sale şi auzi pe un salahor zicând:
''Nu este îndeletnicire mai uşoară ca cea de preot, căci nu faci altceva decât să te plimbi cu bastonul în mână şi cu
cartea la subţioară. Aşa mi-ar plăcea şi mie să lucrez''. Ceilalţi salahori râseră, dar preotul se adresă celui care
vorbise astfel şi-l întrebă: "Cât câştigi dumneata pe zi?'' '' O sută cinzeci de lei'', răspunse acesta. ''Ei bine, îţi
plătesc eu ceea ce câştigi într-o săptămână întreagă numai vino cu mine'', zise preotul. Salahorul voi să schimbe
vorba, dar tovarăşii săi de lucru îl siliră să se ţină de cuvânt. ''Acum mergem să vedem un bolnav'', îl lămuri
preotul. ''Dar de ce boală zace?'' întrebă salahorul. ''De lingoare (febră tifoidă)'', răspunse preotul. ''Dacă e aşa, se
grăbi să răspundă salahorul, eu rămân afară, pentru că n-am zăcut niciodată de această boală şi pot să mă
molipsesc. Şi apoi am nevastă şi copii cărora le-aş putea duce boala. Şi pentru mine e acelaşi lucru, făcu preotul,
nici eu n-am zăcut de lingoare, şi am şi eu nevastă şi copii. Trebuie, dar, să mergi oriunde voi merge eu, căci aşa ţi-
a fost vorba". Drept răspuns salahorul întreabă: "După aceea unde mergi? La nişte copii bolnavi de scarlatină (râie)
al căror tată a murit de oftică (tuberculoză)." Fără să mai aştepte ce-i va spune preotul mai departe, salahorul făcu
câţiva paşi înapoi şi zise: ''Dacă este aşa, sunt mai mulţumit cu meşteşugul meu şi nu te invidiez''.
Un preot, pe când îşi făcea într-o seară obişnuita lectură din Sfânta Scriptură, auzi bătăi în uşă şi nişte voci
aspre, care îi cereau cu insistenţă deschiderea uşii. Deschizând el, intrară nişte bărbaţi mărturisindu-i preotului că
sunt bandiţi şi îl rugară să meargă cu dânşii în codru pentru a înmormânta acolo pe un tovarăş al lor. Preotul nu
ezită nici un moment să primească chemarea sa de slujitor al lui Dumnezeu. Răsplata o aştepta de la Domnul, de
aceea nu primi taxa în aur ce i s-a oferit de bandiţii care l-au însoţit la reîntoarcerea din codru.
Prezent (timp optim pentru mântuire)

Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: ''Avvo, au fost doi oameni: unul călugăr şi altul mirean;
călugărul a socotit seara ca dimineaţa să lepede cinul şi mireanul a socotit seara ca dimineaţa să se facă călugăr;
însă amândoi au murit în noaptea aceea. Oare, ce li se va socoti lor?'' Şi a zis bătrânul: ''Călugărul a murit călugăr şi
mireanul mirean, că în ce s-au aflat, s-au dus'' (Pateric, Avva Pimen).
Prieten (sminteală)
Zis-a Avva Agathon: ''De-mi va fi cineva foarte iubit, şi voi cunoaşte că mă duce în vreo greşeală, îl tai
(înlătur ) de la mine'' (Pateric, Avva Aghaton).
Rai
Povestit-a oarecine din părinţi pentru Avva Pimen şi pentru fraţii lui, că locuiau în Egipt. Şi dorind muma
lor să-i vadă pre dânşii, nu putea. Deci a pândit când mergeau ei la biserică şi i-a întâlnit. Iar ei văzând-o pre
dânsa, s-au întors înapoi şi au încuiat uşa împotriva feţii; iar ea stând lângă uşă, striga plângând cu jale multă şi
zicând: ''Să vă văz pre voi fiii mei prea iubiţi''. Şi auzind-o pre ea Avva Anuv, a intrat la Avva Pimen, zicând: ''Ce
vom face bătrânei acesteia, că plânge la uşă?'' Şi dinlăuntru stând a auzit-o pre dânsa plângând cu jale multă, şi a
zis ei: ''De ce strigi aşa bătrâno?'' Iar ea auzind glasul lui, cu mult mai mult striga plângând şi zicând: ''Voiesc să va
văd pe voi fiii mei, că ce este de vă voi vedea pre voi? Au doară nu sunt muma voastră? Au doară nu eu v-am
născut pre voi? Cu totul sunt căruntă. Căci auzind glasul tău, m-am tulburat''. I-a zis ei bătrânul: "Aicea vrei să ne
vezi pre noi, sau în lumea cea de acolo?'' I-a zis ea lui: ''De nu vă voi vedea pre voi aicea, vă voi vedea în lumea cea
de acolo?'' I-a răspuns ei: ''De te vei sili pre sine-ţi să nu ne vezi pre noi aicea, ne vei vedea dincolo''. Deci s-a dus
bătrâna bucurându-se şi zicând: ''Dacă cu adevărat vă voi vedea pre voi acolo, nu vreau să vă văz pre voi aicea''
Se zice că la o mânăstire era un călugăr care de mulţi ani se chinuia să înţeleagă un verset din Scriptură,
anume acela că ''O mie de ani înaintea Ta e ca o zi'' (Ps. 98, 4). În simplitatea lui, călugărul se îndoia: cum o să fie
o mie de ani ca o zi? Aşa ceva e imposibil. Psalmistul a greşit.
Într-o zi, după vecernie, fiind el paracliser la biserică, a rămas să facă curăţenie. Toţi călugării plecaseră.
Deodată vede în biserică, o pasăre măiastră. O pasăre mare şi frumoasă. El tocmai stingea candelele. Pasărea, spre
mirarea călugărului care s-a oprit locului privind-o, a început să cânte o melodie copleşitor de frumoasă, ca un
cântec de vrajă. Şi cântând a ieşit afară. Călugărul a ieşit după ea cucerit de melodie. Pasărea a ieşit pe poartă şi
îndreptând-se spre livada mânăstirii s-a aşezat pe vârful unui pom, continuându-şi cântecul. Călugărul, înmărmurit,
o asculta în extaz. Abia spre căderea nopţii pasărea şi-a înecat cântarea şi, zburând, a dispărut în înaltul cerului. Se
făcuse noapte când călugărul se întoarse la mânăstire. Poarta era închisă. Bătu şi strigă: ''Dă-mi drumul, părinte
portar, sunt cutare, paraclisierul''. Acela deschise poarta, se uită la el, şi zise:-''Nu te cunosc părinte!'' -''Cum nu mă
cunoşti? Sunt paraclisierul. Am plecat acum un ceas din biserică''. -"Nu te cunosc şi nu-ţi dau drumul. Trebuie să
mă duc să-l întreb pe stareţ.'' S-a dus la stareţ şi i-a spus că a venit un călugăr străin la poartă, care pretinde că e
paraclisierul mânăstirii acesteia dar, zise portarul, eu nu l-am văzut niciodată". A spus stareţul: -''Adu-l la mine''. Şi
l-a adus la el. Călugărul a început să-i povestească stareţului: ''Eu sunt paraclisierul, părintele Cutare. Nu înţeleg ce
s-a întâmplat aici! Prea Cuvioşia Ta de unde ai venit? Cine eşti?''- ''N-am venit de nicăieri. Eu sunt stareţul. Şi sunt
stareţ aici de 30 de ani''. Mai erau la stareţ câţiva călugări. ''Şi acesta cine-i?'' întrebă el. - ''Acesta e economul,
celălalt e eclesiarhul ''...
Nu cunoştea pe nimeni şi nimeni nu-l cunoştea pe el. Şi atunci stareţul, care era un om al lui Dumnezeu,
înţelept şi cu har, după ce s-a convins că monahul era în toate minţile şi că mirarea lui era adevărată, şi-a dat seama
că trebuie să fie ceva la mijloc cu părintele acesta care se pretinde paraclisierul mânăstirii. A ascultat şi povestea cu
pasărea şi cântarea ei.
-''Aduceţi-mi catagrafiile mânăstirii'', a poruncit el, adică registrele în care erau înscrişi călugării de la
începutul existenţei mânăstirii. I-au adus registrele. L-au întrebat pe paracliser cum îl cheamă, cine era stareţ când a
ieşit el după pasăre, cine era econom, cine era bucătar, şi omul a spus toate numele cu uşurinţă şi cu precizie.
Numai că, în catagrafiile vechi, toţi aceştia, inclusiv el, cu numele lui figurau cu 300 de ani înainte. În dreptul
numelui său nu scria ca la ceilalţi, ziua şi anul trecerii la Domnul, ci era doar o însemnare scurtă, cum că într-o
seară dispăruse din mânăstire, întors în lume sau plecat undeva într-o pustie.
Stareţul a înţeles. Paraclisierul ascultase în chip minunat, în extaz, un cântec din lumea de dincolo, trei
sute de ani! L-a întrebat stareţul: ''Spune părinte, ce vrednicie deosebită ai avut cât ai stat în mânăstirea aceasta, de
ai avut parte de o asemenea întâmplare?'' - ''N-am făcut nimic deosebit, a răspuns el. Am fost cu ascultare către
stareţ şi cu dragoste către toţi. Dar n-am fost vrednic de nimic. Dimpotrivă, am fost un mare păcătos, pentru că
judecam că nu e drept ce scrie în Cartea Sfântă, că ''O mie de ani înaintea lui Dumnezeu e ca o zi ''.
Înţelegând stareţul taina, i-a spus: ''Iată, acum te-a lămurit Dumnezeu că e posibil ca o mie de ani înaintea
Lui să fie ca o zi. Du-te şi te spovedeşte, împărtăşeşte-te, şi Domnul să fie cu tine''. A făcut aşa şi, în aceeaşi
noapte, îmbătrânit dintr-o dată peste măsură, a trecut în lumea de dincolo.
Au trecut în catagrafie, în dreptul lui, ziua şi anul morţii şi, pentru ca nu cumva cineva să creadă că a fost
o greşeală, au adăugat o filă pe care au însemnat întâmplarea spre neuitare...
Răbdare (stăpânire de sine)
Un frate oarecare şezând singur deosebi la chilii se tulbura. Şi mergând către Avva Theodor al Fermii, i-a
spus lui pentru tulburarea sa. Iar bătrânul i-a zis: ''Mergi, smereşte-ţi gândul tău şi te supune şi petreci împreună cu
alţii. Şi după câtva vreme s-a întors către bătrânul şi i-a zis lui: ''Nici împreună cu oamenii nu mă odihnesc''. Şi i-a
zis lui bătrânul: ''Dacă nici singur deosebi nu te odihneşti, nici împreună cu alţii nu te împaci, pentru ce ai ieşit la
viaţa călugărească? Au nu ca să suferi necazurile? Spune-mi, câţi ani ai de când eşti în chipul acesta? Răspuns-a
fratele: ''Opt''. Zis-a lui bătrânul: ''Cu adevărat eu am în chipul acesta şaptezeci de ani şi nici într-o zi n-am aflat
odihna şi în opt ani voieşti să ai odihnă?'' Şi acestea auzind fratele, întărindu-se, s-a liniştit (Pateric, Avva
Theodor).
*
Se zice că o femeie care avea patru copii, era spălătoreasă. Tocmai îşi înşirase rufele spălate cu greu, cu
mijloace care nu erau mecanizate, ca acestea din vremea noastră. Erau albe şi curate. Se rupse funia şi căzură în
noroi. Femeia nu spusese o vorbă. Le spălă din nou şi iarăşi le înşiră, de data aceasta pe iarbă. Veni un câine şi
trecu peste toate şi le murdări din nou. Femeia zâmbi: Ce interesant! Câinele n-a lăsat nici măcar una nemurdărită!
Şi le spălă din nou fără să-şi facă inimă rea. A văzut în fapta câinelui o intenţionată încercare a răbdării ei. Şi a
trecut examenul!
*
Un bătrân adeseori pătimea şi se îmbolnăvea. Şi s-a întâmplat într-un an să nu se îmbolnăvească şi s-a
întristat cumplit şi plângea, zicând: ''M-a părăsit Dumnezeu şi nu m-a cercetat!'' (Pateric).
*
Un bătrân era bolnav de multă vreme şi de multe zile nu putea mânca. Iar ucenicul lui a stăruit să-i facă o
fiertură de mâncare, ca să mai prindă putere. Şi îndată, făcând foc, a pus într-o oală o mână de orez să fiarbă. Şi
erau în chilie două vase: unul cu miere, altul cu ulei de cânepă, rânced, amar şi împuţit, pentru candelă.
Ucenicul, voind să îndulcească puţin fiertura, n-a luat aminte din care vas să ia şi în loc de miere a pus în
oală ulei rânced şi amar. Apoi s-a dus la bătrânul şi l-a îndemnat să mănânce. Bătrânul gustând, a cunoscut greşeala
ucenicului, dar a tăcut, nezicând nimic. Iar fratele stăruia: ''Te rog mai mănâncă, căci bune bucate ţi-am făcut şi cu
miere le-am îndulcit. Iată că şi eu voi mânca împreună cu tine''. Şi gustând, şi-a văzut greşeala şi s-a rugat de bătrân
să-l ierte. Bătrânul i-a răspuns: ''Nu te scârbi, fiule, de cele întâmplate. Căci de-ar fi fost voia lui Dumnezeu să-mi
puie miere în fiertură, miere ar fi pus. Iar acum ce-a vrut Dumnezeu aceea mi-ai dat''.
Şi acestea zicând, bătrânul îndată s-a vindecat de boala sa.
Iată o întâmplare din viaţa lui Thomas Carlyle, istoric britanic (1795-1881), în care stăpânirea de sine i-a
ajutat să treacă printr-o aparent ireparabilă suferinţă. Ostenise mulţi ani să scrie o carte. O socotea cea mai bună
din toate pe care le scrisese până atunci. Avea un bun prieten. Îi trimise manuscrisul pentru a-şi da părerea despre
valoarea lui. Acesta puse foile pe un scaun, dar uită să spună femeii de serviciu să aibă grijă de ele. Fereastra fiind
deschisă, curentul le risipi pe jos. Femeia făcu ordine şi curăţenie şi arse toate hârtiile aruncate pe jos. Aşa avea de
obicei instrucţiuni să procedeze. În câteva minute o muncă ştiinţifică de câţiva ani se topi în flăcări.
Când auzi Carlyle, nu scoase un cuvânt împotriva prietenului şi a femeii. În dimineaţa următoare se apucă
să-şi scrie din nou cartea. A terminat-o şi a fost într-adevăr cea mai bună carte a sa. Momentul când şi-a înfrânat
mânia cu răbdarea şi cu stăpânirea de sine, a fost momentul cel mai mare al vieţii lui.
*
Într-o ciocnire violentă, un om a fost ucis. Era fratele unui medic chirurg. Nu mult după aceea ucigaşul a
fost rănit grav şi adus în cabinetul doctorului. Nimeni nu credea că acesta îl va opera. ''Dumnezeu ne-a învăţat să ne
iubim duşmanii. Nu-l pot iubi, dar îl pot opera''. L-a operat şi l-a salvat.
Şi-a stăpânit mânia. Şi-a făcut şi datoria de medic, respectând jurământul zis al lui Hippocrat. N-a avut
după aceea un om mai obligat decât cel salvat, iar cel salvat n-ar fi înţeles prin nimic altceva că greşise ucigându-i
fratele.
Râs (ironie)
Se spunea pentru Avva Pamvo, că niciodată nu râdea şi nici măcar nu zâmbea. Deci, într-una din zile
vrând dracii să-l facă să râdă, au legat de un lemn o pană şi o purtau făcând gălăgie şi zicând: ''Alli! alli!'' şi
văzându-i Avva Pamvo, a râs; iar dracii au început a juca, zicând: ''Ha! ha! Pamvo a râs!'' Iar el răspunzând, a zis
lor: ''Nu am râs, ci mi-am făcut râs de neputinţa voastră, că atâţia fiind, purtaţi o pană'' (Pateric Avva Pamvo).
Receptivitate
Aristip, rugă pe regele Dionisie să-l primească de prieten dar văzând că regele nu vrea să-l asculte, căzu
la picioarele lui şi-i îmbrăţişă genunchii; prin aceasta dobândi cererea. Unii au condamnat fapta lui ca înjositoare,
dar Aristip le zise: ''Vinovat este Dionisie care are urechile la picioare''.
Reciprocitate
Se zice că un copil se supărase pe tatăl său. Locuiau într-o vale. Ieşind din casă, fără să-l audă cineva, şi-a
dat drumul mâniei şi a început să strige: ''Te urăsc! Te urăsc!'' Cineva din depărtare striga însă înapoi către dânsul:
''Te urăsc! Te urăsc!'' Era ecoul propriilor sale vorbe, dar copilul s-a speriat şi s-a întors repede în casă şi i-a spus
tatălui său că cineva îl urăşte şi i-a strigat de mai multe ori cuvinte ameninţătoare. Tatăl a înţeles ce s-a întâmplat.
L-a luat blând de mână şi au ieşit afară, cerându-i să-i arate locul unde se afla când a auzit acele cuvinte? L-a pus să
strige din acelaşi loc: ''Te iubesc!, Te iubesc!'' şi îndată i-au venit înapoi aceleaşi cuvinte. ''Aceasta e legea vieţii
fiule'', i-a zis tatăl său. ''Primim ceea ce dăm. Dăm ură, primim ură. Dăm dragoste, primim dragoste. Ceea ce e
important e ceea ce dăm noi întâi. Dacă nu dăm, nici nu primim''.
Recunoştinţă
Într-o localitate se zidise o biserică, dar pentru terminarea turnului lipseau 10.000 de lei. Cei doi epitropi
ai bisericii stăteau într-o zi sub un turn şi se sfătuiau de unde să ia banii necesari. Deodată căzu între ei o grindă,
care scăpase de sus unui dulgher, dar nu a vătămat pe nimeni. Atunci unul dintre zise: Eu dau 5000, şi eu restul,
spuse celălalt.
Un om ajunse la bătrâneţi adânci. Copiii săi îl tot necăjeau zilnic, ca să împartă între dânşii averea lui, căci
dânşii, în schimb, îl vor îngriji cât mai bine până la sfârşitul vieţii sale. La aceste cuvinte şi îndemnuri dese,
bătrânul le zise că le va împlini dorinţa, dar să aştepte până la primăvară. Venind vremea aceasta, copiii îi aduseră
aminte de făgăduială. Bătrânul luă atunci dintr-un cuib de vrăbii, din şură, puii mititei ai unei perechi şi-i vâri într-o
cuşcă aşezată în fereastra odăii sale. Nu trecu multă vreme şi iată că, la strigătul puilor închişi, veni perechea
bătrână, tata şi mama, cu mâncare în cioc pentru odraslele lor.
Bătrânul îşi chemă fiii şi, arătându-le cele ce se petreceau între păsări, le zice: ''Când vor putea zbura
mititeii aceştia am să vă spun hotărât ce-i cu moştenirea. Trecu aşa mai multă vreme. Puişorii căpătară pene,
crescură mai mari şi săreau în cuşcă încoace şi încolo, câtă vreme bătrâna pereche le tot aducea regulat hrana
trebuincioasă. Când puişorii puteau acum zbura, prinse bătrânul în laţ şi perechea bătrână de păsări. Chemă din nou
copiii la sine, le povesti ce a făcut, deschise cuşca şi lăsând puii să zboare afară, vâri în locul lor vrăbiile bătrâne.
Să vedem acum, zise moşneagul, dacă puii vor îngriji de părinţii lor cu aceeaşi dragoste şi jertfă, cu care
părinţii au îngrijit de dânşii. Cu toate că copiii râdeau de încercarea ciudată a bătrânului lor tată, erau şi ei curioşi să
vadă ce se va-întâmpla. Trecură ceasuri întregi, ba zile, şi nici un pui nu se mai întoarse să-ngrijească de părinţii săi
închişi în cuşcă.
Vedeţi - zise atunci bătrânul către copiii săi, dacă această pereche de păsări ar rămâne pe seama puilor,
numaidecât ar muri de foame! Cam aşa e şi între noi, deoarece tare mă tem că, dându-vă vouă averea mea, nici
unul nu-şi va aduce, apoi aminte de mine.
Se zice că Dumnezeu a chemat la masă toate virtuţile, şi s-au adunat: Bunătatea, Simplitatea, Adevărul,
Credinţa, Dragostea, Speranţa, Mila, Generozitatea, Smerenia, Modestia. Toate erau pline de bună-cuviinţă. Se
cunoşteau şi stăteau de vorbă ca bune prietene. Două însă, deşi erau alături, nu vorbeau între ele. Deloc. Acestea
erau Binefacerea şi Recunoştinţa. Le-a întrebat Dumnezeu: "Voi de ce tăceţi?"
-''Nu ne cunoaştem. Nu ne-am întâlnit niciodată până acum…"
Se zice că cineva a găsit pe câmp un şarpe aproape mort. L-a văzut rece de tot şi s-a gândit să-l pună în
sân pentru ca, încălzindu-se, să-şi revină la viaţă. Aşa a şi făcut. Şarpele şi-a revenit încetul cu încetul, a început să
mişte, şi omul s-a bucurat că a făcut o faptă bună. Dar, în clipa următoare, a simţit o muşcătură înţepătoare şi abia a
avut timp să se scuture de şarpe şi să zică: ''Iată cum şi-a arătat recunoştinţa''! Căzu mort.
*
Se zice că era un om care, în preajma iernii, se trezi fără lemne de foc. Avea nevoie şi de ceva lemne de
construcţie. Alergă în pădure, dar acolo constată că toţi copacii aveau crengile sus de tot, şi nu putu apuca nici
măcar una s-o rupă.
Era pe când copacii înţelegeau de vorba omenească… Omul nostru ştia acest lucru şi se ruga de mai mulţi
copaci să-şi lase crengile în jos, să-şi facă şi el o sarcină de crengi, să-şi împlinească nevoile. Dar, ca şi cum s-ar fi
vorbit între dânşii, copacii nu-i arătau nici o bunăvoinţă, ţinându-i toţi crengile ridicate, parcă dimpotrivă,
apărându-le.
Unuia singur i s-a făcut milă şi, aplecându-şi câteva ramuri, l-a chemat -''Vino. Mi-e milă de tine!'' Omul a
prins ramurile, a început să le despoaie de crengi, iar la urmă, rupând una mai grosuţă, a auzit zicând: ''Pe mine
ciopleşte-mă frumos, fă-ţi la fierar un topor ascuţit şi fă-mă coadă de topor. Şi vino cu toporul în pădure şi taie câţi
copaci vrei. Nu te vei mai ruga de nimeni. Omul făcu aşa. Şi se întoarse în pădure. Încearcă-mă în copacul acesta, îi
zise coada. Şi omul o încercă. Toporul mânuit bine din coadă, tăia de minune. În curând copacul fu gata să cadă.
Înainte de a cădea, omul şi coada de topor îl auziră din nou:
- ''Să fii blestemat, îi zise omului, că ai încălcat legea recunoştinţei. Mie mi-a fost milă de tine, iar tu,
drept răsplată, m-ai tăiat, şi încă pe mine cel dintâi. Asta ţi-e recunoştinţa? De m-ai fi lăsat, ţi-aş fi dat în toate
toamnele din crengile mele!'' ''Iar tu, îi zise cozii de topor, să fii blestemată în vecii vecilor, şi numele să-ţi fie de
ocară în toată lumea, că te-ai întors împotriva mea şi a pădurii din care te tragi, făcându-te unealta acestui
nerecunoscător. Şi numele de ocară, coadă de topor, să-l poarte şi omul care va face ca tine''.
Rugăciune
L-au întrebat pre Avva Aghaton fraţii, zicând: ''Care faptă bună, părinte, are mai multă osteneală?'' Zis-a
lor: ''Iertaţi-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală, ca rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voieşte
omul să se roage, voieşte vrăjmaşul să-l taie pe el, căci el ştie că nu se împiedică de altceva, fără numai de
rugăciunea cea către Dumnezeu. Şi toată petrecerea pe care o va face omul, răbdând întru dânsa, dobândeşte
odihna. Iar rugăciunea, până la răsuflarea cea de pe urmă, are trebuinţă de nevoinţă'' (Pateric, Avva Aghaton).
Precum este mai mare vederea decât toate simţurile, aşa şi rugăciunea este mai mare decât toate faptele
bune (Pateric).
Un farmacist fu trezit într-o noapte de un băiat, care-i ceru o doctorie pentru mama sa grav bolnavă.
Farmacistul în grabă dădu băiatului, din greşeală, o sticlă de otravă. După plecarea băiatului observă cu groază
greşeala comisă. Alergă în stradă, strigă în gura mare după băiat, dar acesta dispăruse. O nelinişte nespusă cuprinse
pe bietul om. Atunci, împins de o forţă irezistibilă se aruncă în genunchi şi rugă pe Dumnezeu să-l scape de
nenorocirea asta. Abia îşi termină rugăciunea şi la uşă se auziră lovituri puternice. Deschizând uşa, intră băiatul de
mai înainte, care îi spuse plângând că fugind spre casă a căzut şi a spart sticla cu doctoria. Farmacistul plânse de
bucurie, spre nedumerirea copilului, îi dădu acum doctoria cerută şi deveni un creştin foarte ataşat de biserică.
Într-un oraş au intrat recruţii. Intrase cu dânşii şi unul foarte evlavios. În prima seară după ce s-a sunat
culcarea, el îngenunche lângă pat şi-şi făcu rugăciunea. Ceilalţi izbucniră în râs, azvârliră cu chipiul în el, începură
să fluiere. Toate acestea nu-l abătură însă de la rugăciunea lui. În seara a doua zgomotul se mai potoli, în cea de-a
treia la fel. Zgomotul încetă şi mai mult în seara a patra, iar într-a cincia el deveni tot mai mic. În seara a şasea un
camarad strigă, arătând spre cel ce se ruga: "Acesta este un om adevărat. El poate sta în faţa duşmanului". De
atunci toţi tovarăşii îl respectară.
*
În apele oceanului s-a scufundat un vapor. A scăpat cu viaţă un singur călător. Folosind o barcă de salvare
s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu. Nu putea şti dacă vâslind, se apropie sau se depărtează de o
posibilă insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu barca a ajuns la un ţărm. Era noapte. A tras barca la mal
şi a pornit cu grijă spre interior. Nu ştia ce era: o insulă, un continent. A făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a
întreţinut mereu până dimineaţa când, la lumina zilei, a constatat că era pe o insula nelocuită. Părea a fi populată
totuşi de animale sălbatice. Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare a fost să nu lase focul să i se stingă nici
ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în şir. Se ruga lui Dumnezeu să-l descopere vreo corabie care ar trece pe
acolo, dar se vedea că zona nu era navigabilă. Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, obosit, a
adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic, alcătuit din jar acoperit cu ştiinţa dobândită de-a
lungul anilor, răscolit, i-a aprins coliba, transformând-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars, încercat să stingă flăcările,
dar coliba a ars toată ridicând spre înălţimi o lumină mare. Spera să-şi oprească la urmă atâta foc din toată
lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-şi aibă măcar focul mai departe, pentru că chibrituri nu mai avea de mult.
Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să-şi salveze măcar atât. Dar spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o
ploaie torenţială extraordinară care îl stinsese până la ultimul cărbune aprins lăsându-l în întuneric şi disperare. Nu
mai ştia ce i se va întâmpla. Nu mai avea nimic. Totul era pierdut. Se părea că rugăciunile nu-i fuseseră ascultate.
După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri, cu ochii în lacrimi.
Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau: ''E
cineva pe aici?'' Se ridică şi răspunse strigând cât îl ţinea vocea: ''Da, aici!'' Se întâlniră. Erau nişte marinari. ''Am
văzut focul pe care l-ai aprins astă-noapte. Ne-am imaginat că este un apel. Am lăsat vaporul în apele navigabile şi
am venit cu o şalupă. Eşti desigur naufragiat. Ştiam că insula e nelocuită''.
Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul fusese ultima nenorocire pe care i-o trimisese Dumnezeu, şi
iată că Dumnezeu îi aprinsese focul ca să poată fi văzut şi salvat!
În afară de cele amintite mai înainte, ne aducem aminte că C. S. Lewis, scriitor american (1885-1951)
povesteşte că un diavol era foarte îngrijorat că un om pe care avea sarcina să-l pregătească pentru iad, începuse să
meargă la biserică. Atunci diavolul i-a scris o scrisoare lui Satan, întrebându-l ce să facă. Acesta i-a răspuns să nu
se neliniştească, dar să se ţină mereu de omul lui. Chiar şi în biserică.
''Fă-l să se preocupe de lucruri mărunte'', l-a sfătuit Satan cel Mare. ''Fă-l să gândească, de pildă, că
paraclisierul e un ipocrit, că unul are pantofii scâlciaţi, că vreo doamnă e îmbrăcată cam excentric, că preotul n-are
voce frumoasă, şi aşa mai departe. În felul acesta nu se va mai concentra în rugăciune…''
*
Un tată pleacă cu copilul său să se plimbe spre o pădure. Trec pe sub un măr şi copilul cere: ''Tată dă-mi şi
mie un măr''. Şi tatăl culege un măr şi i-l dă. Merg mai departe, şi copilul vede o floare frumoasă. Şi spune: ''Tată
vreau şi eu una din florile acelea''. Şi tatăl rupe o floare frumoasă şi i-o dă. Mai încolo copilul vede un tufiş cu
fructe roşii, foarte atrăgătoare, şi cere: ''Tată dă-mi şi mie din fructele acelea roşii''. Şi tatăl îi răspunse: ''Nu, acestea
nu pot fi să-ţi le dau''. Şi copilul începe să plângă, fiindcă fructele roşii erau frumoase, şi le bănuia gustoase. Şi
plânge. Nu înţelege de ce până acum i s-au dat de toate, dar aceste fructe roşiii i se refuză. Se întoarce nemulţumit
acasă, întristat. Tatăl nu i-a explicat de ce nu i-a satisfăcut dorinţa. Era prea mic ca să înţeleagă. Poate va fi
încercat, dar copilul n-a înţeles şi a plâns mai departe, dorindu-şi fructele roşii aşa cum erau, pentru că erau
frumoase.
Tatăl nu-i dăduse acele fructe, pentru că erau otrăvitoare, ceea ce copilul nici nu ştia, nici nu înţelegea.
Tatăl a apărat viaţa fiului, iar plânsul se va transforma în vorbe de mulţumire când copilul va creşte. Acum
înţelegem de ce Dumnezeu nu ne împlineşte unele cereri…
Rugăciune pentru cei morţi
Un cipriot căzuse în mâinile perşilor şi a fost băgat la închisoare. Ai lui de acasă l-au crezut mort şi i-au
făcut rugăciuni de pomenire la Crăciun, la Paşti şi la Duminica Mare. Peste patru ani omul a izbutit să evadeze din
închisoare şi să se întoarcă acasă la părinţi. A fost mare bucuria şi i-au spus că făcuseră pentru el rugăciuni ca
pentru un om mort. Întrebă când au făcut rugăciunile. Îi spuseră. Şi atunci el le mărturisi că exact în acele zile
venea la el un om îmbrăcat în alb care îi scotea cătuşele şi îl ducea să se plimbe, până când, în ultima zi, nu l-a mai
dus înapoi în închisoare, ci i-a dat voie să plece.
Rugăciunea lui Mihai Viteazul
Înainte de a ajunge pe tronul Munteniei, Mihai Viteazul fiind primit competitor la Domnie, fu închis de
Alexandru Bogdan, Domnul Muntenei. Urma să fie executat. În ziua fixată pentru acest scop, Mihai fu luat din
temniţă şi dus spre locul osândei. Când îl duceau în drum trecând pe lângă Biserica Albă, a cerut voie să se închine.
Astfel, dându-i-se voie, el a intrat în biserică şi făgădui Sfântului Nicolae că de va scăpa cu viaţă, va zidi o biserică
pe numele lui. Rugăciunea a ajutat: călăul, un fost servitor al lui Mihai, s-a îngrozit văzându-şi stăpânul. A aruncat
deci securea şi a rupt-o la fugă, iar boierii cerură graţie pe seama lui Mihai, ceea ce se încuviinţă. Drept mulţumită,
Mihai a zidit o biserică şi ea există şi azi sub numele de Mihai Vodă.
*
Trei tineri scăpaţi dintr-un naufragiu au reuşit să ajungă într-o insulă nelocuită. Vaporul s-a scufundat şi
ei şi-au organizat viaţa cum au putut, având acolo cele de trebuinţă. Nu ştiau nici o rugăciune. Ştiau doar că
Dumnezeu este Treime, aşa că au imaginat o rugăciune simplă: ''Trei voi, trei noi, miluiţi-ne pe noi''.
Toată viaţa, până au ajuns la 90 de ani, au rostit această rugăciune. La o vreme, a ajuns acolo un vapor,
din întâmplare căci marea era greu navigabilă şi pe vapor era şi un episcop. Văzând semne că insula ar fi locuită, în
ciuda indicaţiilor hărţilor că ar fi pustie, au coborât toţi de pe vapor şi i-au găsit acolo pe cei trei, ninşi de ani şi de
aşteptare.
Episcopul i-a întrebat ce rugăciuni ştiu şi ei i-au răspuns: ''Ştim o rugăciune simplă, compusă de noi,
fiindcă la vremea naufragiului, nu prea eram dintre cei cu educaţie religioasă. Şi şi-au descoperit textul rugăciunii.
Episcopul le-a spus că nu e de ajuns şi că sunt în primejdie să-şi piardă mântuirea. I-a povăţuit să înveţe măcar
rugăciunea domnească, ''Tatăl nostru''. I-a învăţat rugăciunea ''Tatăl nostru'', iar căpitanul i-a invitat să se întoarcă
înapoi în ţările lor. N-au vrut. Erau prea bătrâni şi se obişnuiseră acolo pe insulă.
Într-o zi vaporul a plecat. Dar n-a apucat să se depărteze mai mult de o zi de mal, că la un moment dat cei
de pe vapor i-au văzut cu stupefacţie pe cei trei bătrâni venind spre vapor şi umblând pe apă ca pe uscat.
Comandantul a oprit vaporul şi episcopul i-a întrebat: ''Ce-i cu voi? V-aţi răzgândit? Vreţi să vă întoarceţi înapoi în
ţările voastre?" "Nu, a răspuns unul dintre ei, dar am uitat jumătate din rugăciunea ce ne-ai învăţat, şi ne temem să
nu ne pierdem mântuirea, aşa cum ai spus Prea Sfinţia Ta. Până la jumătate merge, dar mai încolo nu mai merge''.
Episcopul şi-a dat seama atunci că oamenii nu mai aveau nevoie de nici o altă rugăciune, în afară de aceea
pe care o ştiau ei. Aceea era rugăciunea în duh şi în adevăr, pentru că era adresată lui Dumnezeu din suflete curate,
cu toată credinţa, cu toată forţa sufletului lor. Numai aşa se putea explica darul ce-l căpătaseră, de a merge pe apă
ca pe uscat. Şi atunci le-a spus: ''Duceţi-vă înapoi şi ziceţi-vă mai departe rugăciunea voastră, şi mântuiţi-vă în
Domnul, şi rugaţi-vă şi pentru noi!''
Ruşinare
Odată, la Sf. Efrem, din îndemnare oarecare, a venit o desfrânată care cu măgulire să-l tragă spre
împreunare urâtă, iar de nu, măcar să-l pornească spre mânie, că niciodată nu-l văzuse cineva mânios. Şi a zi ei:
''Vino după mine''. Şi apropiindu-se la un loc întru carele era mult norod, a zis ei: ''În locul acesta vino să facem
precum ai voit''. Iar aceea văzând norodul, a zis lui: ''Cum putem aici să facem, atâta norod stând şi să nu ne
ruşinăm?'' Iar el a zis către dânsa: ''Dacă de oameni ne ruşinăm, cu mult mai vârtos trebuie să ne ruşinăm de
Dumnezeu carele vădeşte pe cele ascunse ale întunericului''. Iar ea ruşinându-se, s-a dus fără de ispravă (Pateric,
Sf. Efrem).
Sacrificiu
Doi eschimoşi, bărbat şi femeie, treceau cu copilul lor peste un râu mare. Când erau pe la mijlocul râului,
sub greutatea lor, luntrea începu să se scufunde. Atunci bărbatul dezbrăcă veşmântul său de piele şi voi să se
arunce în apă. Femeia însă îi strigă: ''Stai, eu nu pot merge nici la vânat, nici la pescuit, nici să mă lupt cu urşii. De
copilaşul nostru trebuie să te grijeşti. Să trăieşti fericit.'' Zicând acestea, apucă copilul îl strânse odată la piept, şi
despărţindu-se de ei se aruncă în râu. Când apăru pe apă, era moartă, dar pe faţă avea zâmbetul de fericire cu care
s-a jertfit pentru viaţa copilului ei.
Sănătate
Un filozof din antichitate era atât de sărac, încât n-avea cu ce să se încalţe. Odată se duse la templu spre a
se plânge zeilor de necazul său. Dar la intrarea în templu văzu un cerşetor care nu avea nici picioare. Atunci
filozoful mulţumi zeilor pentru că picioarele sale sănătoase…
Sârguinţă (milostenie)
Şi iarăşi a zis: ''Sufletul este asemenea izvorului: de-l vei curăţi, va izvorî, iar de îl vei astupa, va pieri"
(Pateric).
Zis-a încă şi aceasta: ''Dumnezeu cu foarte puţin preţ vinde dreptăţile la cei ce se sârguiesc să le cumpere:
pe o bucăţică de pâine, pe o haină proastă, pe un pahar cu apă rece, pe un bănişor…'' (Pateric, Avva Epifanie)
Sfânta Împărtăşanie
Un ceas după moartea marelui scriitor francez Victor Hugo un prieten intră să-l vadă pe răposat. Omul a
rămas foarte mirat văzând pe faţa mortului întipărită o expresie de spaimă. ''De ce arată aşa?'' - întrebă el pe una din
slugi. ''Fiindcă a avut un sfârşit cumplit. Înainte de a-şi da sufletul, stăpânul meu s-a ridicat neliniştit. Faţa îi era
tulburată ca în faţa unui pericol. Degetele mâinilor i s-au strâns în deznădejde şi stăpânul meu a strigat de două ori:
''Un preot! Un preot!'' Am alergat în grabă la o biserică, am chemat un preot să vină la cel ce avea nevoie să-şi
cureţe sufletul, preotul a venit, dar când a ajuns în casă era prea târziu: stăpânul meu se sfârşise, nespovedit şi
neîmpărţăşit cu sfintele Taine. De asta a rămas groaza asta întipărită pe faţa dânsului''.
Sfinţenie
Se zice despre Sfântul Antonie cel Mare că spre sfârşitul vieţii, când ajunsese la o sfinţenie de toţi
recunoscută, a pus o întrebare lui Dumnezeu, care ar putea părea nesăbuită şi cam lipsită de smerenie, dacă n-ar fi o
introducere pioasă la o povestire care vrea să ilustreze tocmai această idee a accesibilităţii tuturor oamenilor la
sfinţenie. L-ar fi întrebat: ''Doamne, mai este vreunul pe lumea aceasta mai bun decât mine?'' Putem însă să
înţelegem întrebarea şi ca izvorâtă din smerenie, dorind să ştie dacă e vreunul mai bun decât dânsul ca să-l imite,
să-i slujească de model, să încerce să devină şi el pe măsura lui. Dumnezeu i-a trimis un înger care l-a povăţuit aşa:
''Du-te în oraşul Alexandria şi primul om pe care-l vei întâlni, să ştii că este mai bun decât tine''. S-a dus. Şi a
întâlnit pe un om oarecare, curelar, şi l-a urmat până la locuinţa lui. Lucra obiecte din piele, cârpea încălţăminte,
hamuri de cai şi atât. N-a văzut nimic deosebit la dânsul. Ba mai avea şi o familie grea. A crezut că s-a înşelat. L-a
întrebat pe om: ''Ce faci tu în mod deosebit în faţa lui Dumnezeu?'' Omul i-a spus: ''Nu fac absolut nimic deosebit.
Mă scol de dimineaţă şi-mi fac rugăciunea şi trec la lucru în atelier. La amiază îmi fac rugăciunea, mănânc
împreună cu familia şi mulţumim toţi lui Dumnezeu, după obicei. Seara nu mă culc înainte de a-mi face din nou
rugăciunea. Mă port bine cu soţia şi am grijă de copii să aibă cele trebuincioase hranei şi îmbrăcămintei. Nu iau
mai multe decât mi se cuvine pentru lucru pe care îl fac altora şi, după cum se cuvine, nu fac rău nimănui. Atât''.
Dacă la început sfântul crezuse că s-a înşelat în privinţa omului, de data aceasta şi-a dat seama că dăduse
tocmai peste cel pe care îl căuta. Omul acesta, aşa făcând, era drept în faţa lui Dumnezeu, şi era chiar mai drept
decât dânsul care făcea tot felul de nevoinţe şi posturi, acolo în pustie. Îşi zicea că din când în când se mai şi
mândrea, şi îl chinuiau diferite gânduri şi ispite care îl asaltează mai uşor pe omul singur. Din când în când se mai
compara cu alţii. Din când în când îi mai judeca pe alţii, iar bine altora nu le prea făcea, decât prin rugăciune, dar
nu din sudoarea frunţii şi din oboseala mâinilor. Acest curelar nu judeca pe nimeni, îşi ducea viaţa cinstit şi liniştit,
fără să facă în aparenţă nimic extraordinar. Era doar un om cumsecade. Un foarte obişnuit om cumsecade.
Smerenie
Zis-a Avva Ioan, că poarta cerului este smerenia. Şi părinţii noştri, prin multe ocări bucurându-se au intrat
în cetatea lui Dumnezeu (Pateric, Avva Ioan Colov).
A zis Avva Ioan: ''Cine a vândut pre Iosif?" Şi a răspuns un frate, zicând: ''Fraţii lui''. I-a zis lui bătrânul:
''Nu, ci smerenia lui l-a vândut că putea să zică, că frate al lor este, şi să răspundă împotrivă; ci tăcând pentru
smerenie s-a vândut pre sine; şi smerenia l-a pus ocârmuitor peste Egipt'' (Pateric, Avva Ioan Colov).
O femeie având patimă la sânul ei, care se cheamă carchin (cancer), auzind de Avva Longhin, a căutat să
se întâlnească cu dânsul. Deci şedea el la semnul al nouălea de la Alexandria. Şi căutând femeia, s-a întâmplat
fericitul acela de aduna lemne pe lângă mare. Şi găsindu-l pe el i-a zis lui: ''Avvo, unde locuieşte Avva Longhin,
robul lui Dumnezeu?'' - neştiind că el este. Iar el i-a răspuns: ''Ce voieşti de la înşelătorul acela? Nu te duce la
dânsul, căci este amăgitor. Dar ce este aceea ce ai?'' Iar femeia i-a arătat patima şi făcând el semnul crucii peste
locul acela, a slobozit-o zicând: ''Du-te, şi Dumnezeu te va tămădui, căci Longhin cu nimica nu poate să te
folosească.'' Deci s-a dus femeia, crezând cuvântul lui şi s-a tămăduit îndată. După acestea povestind ea către oare
care lucrul, şi semnele bătrânului spunându-le, a priceput că el este Avva Longhin (Pateric, Avva Longhin).
Altă dată iarăşi i-au adus lui unii pe un îndrăcit. Iar el zicea către dânşii: ''Eu n-am ce să vă fac. Ci mergeţi
mai bine la Avva Zinon''. Apoi când a început Avva Zinon să gonească pe diavolul, a început a striga diavolul:
''Acum socoteşti, Avvo Zinone, că pentru tine ies? Iată, Avva Longhin să roagă împotriva mea şi temându-mă de
rugăciunile lui ies, că în altfel ţie nu-ţi dam răspuns (Pateric, Avva Longhin).
*
Trecând odată de la luncă la chilia sa, Avva Macarie ducea smicele de finic, şi iată l-a întâmpinat pe el
diavolul pe cale cu secera şi vrând să-l lovească n-a putut. Şi i-a zis lui ''Multă greutate am de la tine, Macarie, căci
nu pot birui asupra ta. Căci, iată, ori ce faci şi eu fac. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu
nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti''. I-a zis lui Avva Macarie: ''Care este?'' Iar el a zis:
''Smerenia ta şi pentru aceasta nu poci asupra ta'' (Pateric, Avva Macarie Egipteanul).
Trăia odată un savant, care era renumit pentru prietenii săi cei mulţi. Odată fu întrebat, cum a ajuns să
aibă un aşa mare număr de prieteni. El răspunse: Eu nu mă feream şi nu mă ruşinam să cer lămuriri, asupra
lucrurilor pe care nu le cunoşteam, de la toţi acei care puteau să mă lămurească.
La o mănăstire s-a făcut masă după sfânta slujba la care lua parte tot soborul. Un frate străin a intrat şi el
în sala de mese şi se ospătă cu fraţii. Economul mânăstirii, intrând în trapeză, l-a zărit şi a zis: ''Cine te-a poftit aici?
Cum îndrăzneşti? Ieşi afară!''
Omul, sculându-se, a ieşit şi şedea pe o bancă mai de-o parte. Dar faţa lui era voioasă de parcă nimic
neplăcut nu i s-ar fi întâmplat. Un călugăr a intrat în vorbă cu el şi l-a întrebat: ''Cum de nu te-ai mâhnit, căci
iconomul nostru te-a ocărât şi te-a scos afară de la masă?''
Acela a răspuns: ''Când veneam la biserică, mi-am pus în minte gândul că sunt păcătos şi nevrednic ca un
câine, care, atunci când este alungat, se duce, când îl chemi, vine''. Mult se folosi călugărul de acest cuvânt!
Se spune că marele compozitor francez Charles Gounod (1818-1893) ar fi spus odată unor elevi ai săi:
''Cu cât creşti şi devii mai mare în creaţiile tale, cu atât îi priveşti cu mai mult respect şi cu mai mare smerenie pe
marii creatori dinaintea ta. La vârsta voastră ziceam: ''Eu''. Eu eram cel mai mare. Când am împlinit vârsta de 25 de
ani, am început să zic: ''Eu şi Mozart". Astăzi zic: ''Mozart!''
Călătorind prin ţară, regele Frederick al VI-lea al Danemarcei (1671-1730) a intrat într-o zi într-o şcoală
primară dintr-un sat. A găsit copii inteligenţi şi vioi şi s-a gândit să le pună o întrebare: ''Care au fost cei mai mari
regi ai Danemarcei?'' Toată clasa, într-o voce, a răspuns: ''Canut cel Mare, Waldemar şi Cristian al IV-lea''.
Învăţătoarea a şoptit ceva la urechea unei fetiţe şi aceasta a ridicat mâna. ''Mai ştii şi altul?'' o întrebă regele. ''Da,
Frederick al VI-lea''. Adică, chiar el. Îi va fi plăcut regelui, dar a întrebat-o: ''Ce fapte mari a săvârşit?'' Fata a lăsat
capul în jos şi ruşinată a răspuns: "Nu ştiu'' - '' Nu te mâhni, fetiţo - îi spuse regele - nici eu nu ştiu!''
Se zice că Dumnezeu s-a adresat odată lui Moise şi i-a spus: ''Alege-ţi din tot poporul tău o mie dintre cei
mai buni''. Şi Moise a ales o mie dintre cei mai buni. După aceea i-a spus Dumnezeu: '' Acum alege din această o
mie, zece care să fie cei mai buni''. Şi a ales Moise zece. După aceea iarăşi a vorbit Dumnezeu şi i-a spus: ''Alege
din aceşti zece pe cel mai bun''. Şi l-a ales Moise pe cel mai bun. Şi atunci i-a spus Dumnezeu: ''Vreau să văd dacă
l-ai ales bine. Trimite-l pe acesta unul, ca în termen de patru ani, să-l găsească pe cel mai rău om din lume''.
Şi a umblat bietul om căutând în dreapta şi în stânga şi mereu îndoindu-se. Găsea uneori pe unii care
păreau foarte răi, dar îşi zicea: ''De unde ştiu eu, poate că aceasta este doar o aparenţă. Poate că el în sinea lui e om
drept. Poate că aşa îmi apare mie. De ce să-l judec eu? Eu n-am dreptul să mă înşel. Dacă m-a ales Moise ca pe cel
mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să mă înşel''.
Şi a căutat, şi a căutat şi a ajuns până în ultima zi. Şi atunci a zis: ''Va să zică nu sunt în stare să-l aflu pe
cel mai rău. Ia să mă întorc eu către mine. Sunt eu oare chiar cel mai bun? Câte greşeli nu am eu, şi Moise m-a ales
totuşi pe mine, poate neştiind el câte ascunzişuri am eu. Şi dacă aş fi eu cel mai bun cu adevărat, şi înţelept, aş fi
ştiut să-l găsesc pe cel mai rău''. Şi s-a dus înapoi la Moise şi i-a spus: ''N-am găsit. Eu cred că eu sunt cel mai rău.''
Şi atunci din nou i-a vorbit Dumnezeu lui Moise şi i-a zis: ''Acesta fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi,
fiindcă nu s-a aşezat deasupra celorlalţi, fiindcă s-a judecat pe sine, acesta este cel mai bun. Într-adevăr, bine l-ai
ales!''
Smerenie falsă
Se zice că la o mânăstire un călugăr îi tot mărturisea stareţului cu toată smerenia: ''Părinte stareţ, sunt
păcătos, nu sunt în stare de nimic, sunt mai rău decât ceilalţi''. Era un smerit cu semnele desăvârşirii. Stareţul îl
ţinea de foarte bun călugăr şi la arătare chiar era. Până într-o zi, când stareţului i-a venit în gând să-l pună la o mică
încercare. Venind din nou tânărul călugăr la el, i-a spus: ''Am auzit că nu prea îţi faci datoria, şi fraţii vorbesc că
dormi prea mult, mănânci pe ascuns, lipseşti de la pravilă''. Şi odată i-a sărit ţandăra: ''Cum adică? eu nu îmi fac
datoria? Cum adică? Sunt eu mai păcătos decât dânşii?''
Stareţul l-a întrebat pe loc - ''Parcă aşa spuneai înainte: că eşti păcătos! Voiai să-ţi arăţi un chip al
smereniei pe care nu-l aveai, ca să ţi-l ascunzi pe cel adevărat, al mândriei. Du-te. Nu eşti smerit, ci pur şi simplu
păcătos. Smerit e cel care îşi recunoaşte slăbiciunile. Şi să mai ştii că smerenia devine virtute când îndreaptă
slăbiciunile, nu când doar le afirmă şi le cocoloşeşte! Şi smerit nu e cel care zice despre sine că e smerit, ci acela
care rabdă cu smerenie şi adevărul şi neadevărul spus de alţii despre sine''
Sinceritate
Într-o zi, nemuritorul autor dramatic francez Molière întâlni un cerşetor, căruia îi dădu un ban, fără a se
uita ce fel de ban îi dăduse. Însă abia făcuse câţiva păşi şi cerşetorul alergând în urma lui zise: "Domnule, v-aţi
înşelat şi mi-aţi dat un galben de aur; poftim luaţi-l înapoi." "Păstrează-l prietene, îi răspunse Molière, bătându-l pe
umeri şi pentru cinstea ta îţi mai dăruiesc unul".
Spovedanie
Într-o cetate era o femeie bogată şi de neam bun. Ea a făcut un păcat foarte grav şi nu l-a mărturisit
niciodată duhovnicului ei, de ruşine. Într-una din zile a trecut pe acolo un ieromonah străin care, în drum spre
locurile sfinte, s-a oprit în cetate şi slujea Sfânta Liturghie. Preotul era însoţit de un ucenic, om simplu dar cu viaţa
îmbunătăţită.
Femeia s-a hotărât să meargă la acel călugăr duhovnic şi să-şi cureţe sufletul. S-a mărturisit după obicei,
dar când a vrut să spună şi acea mare fărădelege, s-a ruşinat şi n-a vrut s-o spună. Iar ucenicul duhovnicului, st ând
deoparte, vedea cum iese din gura femeii un şarpe la fiecare păcat mărturisit. La urmă a văzut un şarpe mare care
de trei ori a scos capul să iasă din gura ei, dar se trăgea iarăşi înapoi şi n-a ieşit. Apoi a văzut şi şerpii de mai
înainte că s-au întors şi au intrat în gura femeii. Ucenicul a spus duhovnicului vedenia ce-o avusese şi amândoi au
înţeles că femeia aceea s-a osândit pentru că s-a ruşinat şi a ascuns fărădelegea ce-o făcuse.
Se zice că odată se ţinu în iad un sfat mare al dracilor, când se discută asupra mijloacelor celor mai iscusite
pentru a câştiga sufletele creştinilor. Tartorul cel bătrân deschise şedinţa şi îşi arătă nemulţumirea cu privire la
activitatea diavolilor, deoarece se prezentară cu prea puţini oameni aduşi la munci. - ''Prea puţină lume se pierde în
cursele voastre, zise Scaraoţchi. Trebuie să aflaţi mijloace noi, căci astfel rămânem... şomeri. Hai, discutaţi să
vedem ce-i de făcut''.
-''Întunecimea voastră, glăsui un drac din adunare... Propun să le şoptim oamenilor că nu există
Dumnezeu''.
-''Părerea nu e bună, răspunse tartorul cel mare. Dacă voi veţi propovădui necredinţă, oamenii se vor
convinge de existenţa lui Dumnezeu privind cerul înstelat, armonia universului, frumuseţea florilor câmpului... Aşa
că nu veţi face mare lucru''.
Un alt diavol propuse să caute să-i convingă pe creştini că nu există rai, nu este nici iad. - ''Lesne de spus,
dar cine vă va crede? Oamenii totdeauna au crezut în viaţa veşnică. Ei nu sunt aşa de proşti să primească
născocirile voastre''- zise iar satana- şeful.
Adunarea era să se sfârşească fără nici o hotărâre. Dar din banca din fund se ridică la cuvânt un diavol slut
şi bătrân şi zise:
-''Eu sunt de părere să ne urcăm pe pământ, să încercăm să-i convingem pe oameni că este Dumnezeu, că
există raiul şi iadul, că trebuie să-şi mântuiască sufletele. Dar să le spunem totodată că grija pentru suflet s-o amâne
pentru vremea de mai târziu, pentru bătrâneţe, când vor fi pe patul de moarte. Amânând, oamenii vor fi înşelaţi de
bunătăţile lumii, nu se vor îndrepta şi în stăpânirea noastră vor veni''.
Propunerea a fost aprobată cu unanimitate de voturi...
Stăpânirea de sine
Doi monahi locuiau la un loc şi cultivau o grădină de legume. Odată s-a dus la dânşii un bătrân ca să le
încerce răbdarea. A luat un toiag şi a început a sfărâma verdeţurile unuia dintre ei. Iar acela văzând, nu numai că
n-a zis nici un cuvânt, ci s-a apropiat şi a zis bătrânului: ''Părinte, de voieşti, las-o pe aceasta şi n-o nimici, căci
doresc s-o fierb şi s-o mâncăm împreună''.
Avva cel bătrân s-a plecat în faţa monahului şi a zis: ''Duhul sfânt se odihneşte întru tine, fiule, pentru
blândeţea şi nerăutatea ta''.
Stăruinţă
Un preot, dorind să construiască o biserică în parohia sa, strângea ajutoare de la oamenii buni care doreau
să facă o faptă bună. Într-o zi intră într-un local ca să ceară obolul celor prezenţi. Un bărbat se întoarse spre
slujitorul bisericii şi în loc de bani, îl scuipă în faţă. Preotul scoase batista, se şterse de scuipat, apoi zise cu
blândeţe celui ce-l batjocorise: ''Asta-i pentru mine... Acum dăruieşte ceva pentru Hristos''.
Ştiinţă (neştiinţă)
Au mers odată nişte bătrâni la Avva Antonie şi era Avva Iosif cu dânşii. Şi vrând bătrânul Antonie să-i
cerce pre ei, a pus înainte un cuvânt din Scriptură, şi a început de la cei mai mici a întreba, ce este cuvântul acesta,
şi fiecare zicea după puterea sa. Iar bătrânul zicea fiecăruia: ''Încă n-ai aflat''. Mai pre urmă de toţi a zis către Avva
Iosif: ''Tu cum zici că este cuvântul acesta?'' Răspuns-a: ''Nu ştiu''. Deci a zis Avva Antonie: ''Cu adevărat, Avva
Iosif a aflat calea, căci a zis: ''Nu ştiu'' (Pateric, Avva Antonie).
Tăcere (discreţie, duhovnic)
Trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru
gândurile sale şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multă
vreme i-a zis Avva Antonie lui: ''Iată atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi!" Şi răspunzând fratele,
i-a zis: "Destul îmi este numai să te văd, părinte" (Pateric, Avva Antonie).
*
Avva Teofil Arhiepiscopul s-a dus odată la Skit. Şi adunându-se fraţii au zis lui Avva Pamvo: ''Zi vreun
cuvânt, părinte, ca să se folosească''. Zis-a lor bătrânul: ''Dacă nu se foloseşte de tăcerea mea, nici de cuvântul meu
nu poate să se folosească'' (Pateric, Avva Theofil).
*
Zise Avva Isodor Pelusiotul: "Viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără de viaţă. Căci
viaţa, şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând, supără. Iar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a
toată filozofia" (Pateric, Avva Isidor).
*
Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: ''Mai bine este a vorbi, sau a tăcea?'' I-a răspuns lui bătrânul:
''Cel ce vorbeşte pentru Dumnezeu, bine face şi cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea'' (Pateric, Avva Pimen).
A zis iarăşi: ''Este om, carele se pare că tace, dar inima lui osândeşte pe alţii. Unul ca acesta totdeauna
grăieşte. Şi este altul care de dimineaţa până seara grăieşte, şi tăcerea ţine, adică fără de folos nimica nu grăieşte''
(Pateric).
Un filosof bătrân a fost întrebat pentru ce i s-au dat omului două urechi şi numai o gură. El răspunse: ''
Pentru ca mai mult să audă decât să vorbească.”
Umilinţă
Un frate oarecare a mers la un bătrân care petrecea în muntele Sinai şi l-a rugat zicând: ''Spune-mi, părinte
şi mă învaţă, cum mă voi ruga lui Dumnezeu, pentru că mult L-am supărat.'' Bătrânul i-a zis: ''Eu fiule, aşa mă rog
lui Dumnezeu: ''Doamne, învredniceşte-mă a Te iubi, precum am iubit mai înainte păcatul şi a-Ţi sluji Ţie,
precum am slujit mai înainte satanei celui înşelător" (Pateric)
Doi ucenici ai Sfântului Teodosie, din cauza unor neînţelegeri începură să se certe. Teodosie se aruncă la
picioarele lor rugându-i să înceteze a rupe legătura de iubire de până acum. Sfântul a rămas în genunchi multă
vreme, ceea ce văzând cei doi ucenici s-au împăcat, ruşinaţi de umilinţa cea mare a sfântului Teodosie .
*
La un părinte duhovnicesc a venit odată o femeie care i-a mărturisit că are viaţa amară cu bărbatul ei.
Omul vine adesea acasă ''pe două cărări'', se aprinde de mânie din te miri ce pricină, strigă, are gust de ceartă... ''Nu
cunoaşte părintele un leac ce-ar putea aduce pacea în casa noastră?''
- "Îţi voi da o sticluţă cu apă sfinţită'', fu răspunsul. ''De câte ori bărbatul va deveni furios, ia în gură o
înghiţitură din această apă şi ţine-o până se va încălzi bine, apoi arunc-o şi vorbeşte: ai să vezi ce minune se va
face''.
Femeia făcu după cum i se porunci. Luă apa şi se duse. După o vreme se întoarse din nou la duhovnic şi-
l rugă să-i mai dea agheasmă de aceea, căci într-adevăr ea şi-a arătat puterea-i miraculoasă de la prima ocazie:
bărbatul s-a potolit şi iarăşi e pace în casă. ''Ştii care a fost puterea apei?'' întrebă duhovnicul. ''Te-a ajutat să-ţi
stăpâneşti limba şi să nu răspunzi de îndată la rău cu ocară''.
În adevăr, limba este mădular mic, dar poate aprinde mare foc.
Unitate (frăţietate)
Spunea Avva Nichita pentru doi oarecari fraţi, că s-au unit, având să locuiască împreună. Şi a socotit unul
întru sine: ''Ori ce va voi fratele meu, aceea să fac. Asemenea şi fratele celălalt a socotit că voia fratelui său va face.
Şi au trăit ani mulţi cu multă dragoste. Şi văzând vrăjmaşul, s-a dus să-i despartă. Şi stând în tindă se arăta unuia ca
un porumbel, iar altuia ca o cioară. Şi a zis unul: ''Vezi porumbelul acesta?'' Zis-a acela: ''Cioară este''. Şi au
început a se certa, altul alta zicând. Şi sculându-se s-au bătut până la sânge, spre cea mai desăvârşită bucurie a
vrăjmaşului şi s-au despărţit. Iar după trei zile s-au trezit venindu-şi în fire şi făcându-şi între ei metanie, mărturisea
ceea ce fieşte-carele din ei socotea pasărea cea văzută. Şi cunoscând războiul vrăjmaşului, au rămas până la sfârşit
nedespărţiţi (Pateric, Avva Nichita)
Un împărat al sciţilor, aflându-se pe patul morţii a chemat la sine pe fiii săi şi le-a dat să rupă un snop de
nuiele. Dar în zadar au încercat, nici unul nu a putut frânge snopul. Acest lucru le-a reuşit numai după ce, la sfatul
părintelui, au luat nuielele una câte una. Astfel, a lămurit împăratul pe fiii săi că tăria stă în unire, iar slăbiciunea în
dezbinare. Prin acest exemplu luminos le dă sfatul său cel din urmă, ca să caute a trăi în unire, iubire şi înţelegere
frăţească, căci numai aşa se vor păzi de a fi frânţi de duşmani, pe când dacă prin certuri prin ură şi prin neînţelegeri
se vor dezbina vor fi sfărâmaţi.
Vârstă
Un pelerin a intrat odată într-o mânăstire şi după cuvenita închinare, l-a întrebat pe un călugăr ce i-a ieşit
în cale ce vârstă are. ''Doi ani'', îi răspunse. "Doi ani?" se miră pelerinul; ''Doi ani, ai auzit bine", zise iarăşi cel
întrebat. Tare se miră pelerinul, căci acel călugăr avea cel puţin 50... În mijlocul curţii întâlni un alt călugăr, ceva
mai vârstnic, şi i se adresă în acelaşi chip ca primului: "Părinte, iertaţi-mi întrebarea, ce vârstă aveţi? ''Cinci''- se
auzi răspunsul ... "Cinci?'' "Da, da, cinci", întări părintele... Pelerinul nostru căzu pe gânduri... Dacă aici nu-i
mânăstire ci azil de nebuni? Şi se apropie de poartă în intenţia de a pleca repede, să nu păţească ceva. Lângă poartă
stătea un călugăr bătrân de tot. Spre a face o verificare a bănuielii, pelerinul îl întrebă pe bătrân: "Ce vârstă aveţi,
părinte?'' "Zece ani, fiule!''... E clar, îşi zise călătorul, şi-şi iuţi paşii spre prag... Din urmă se auzi, însă, un glas:
"Călătorule, nu fugi, aici nu-i azil de nebuni cum te-ai speriat! Aici e mânăstire iar eu sunt stareţul. Părinţii ţi-au
mărturisit vârsta lor duhovnicească, anii lor întru Domnul... care de când socot ei că s-au născut pentru Hristos".
Abia acum pelerinul a înţeles!
Vedenii şi false vedenii
Oare-cari fraţi s-au dus la Avva Antonie ca să-i vestească lui nălucirile care le vedeau şi să se înveţe de la
dânsul de sunt adevărate, sau de la draci. Şi aveau ei un măgar şi a murit pe cale. Deci după ce au venit la bătrânul,
apucând el mai înainte, le-a zis lor: "Cum a murit măgarul pe cale?'' Au zis lui: '' De unde ştii Avvo?'' Iar el le-a zis
lor: ''Dracii mi-au arătat''. Şi ei au zis lui: ''Noi pentru aceasta am venit să te întrebăm, că vedem năluciri şi de mult
ori se fac adevărate; nu cumva ne înşelăm?'' Şi i-a încredinţat pre ei bătrânul din pilda măgarului, că de la draci
sunt (Pateric, Avva Antonie).
*
Un frate l-a întrebat pe un bătrân iscusit, zicând: ''Avvo, cum zic unii că de multe ori văd arătare
îngerească? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: ''Fiule, fericiţi sunt cei ce văd păcatele lor, iar nu cei ce văd arătări şi
alte lucruri!'' (Pateric)
Sf. Ioan Scărarul se spune că avea un ucenic pe nume Moise şi l-a trimis să ducă apă la pustie, căci apa se
aducea de foarte departe. Mergând el pe drum, a obosit şi s-a întins să se odihnească puţin. A adormit sub un
povârniş de munte. Şi iată că, în momentul în care era culcat acolo, Sf. Ioan Scărarul, în chinovia unde era stareţ, a
simţit dintr-o dată un fel de toropeală care l-a adormit. A auzit o voce în vis: ''Tu dormi, iar ucenicul tău se află în
mare primejdie''. Şi l-a strigat pe nume pe ucenic, după care de îndată s-a deşteptat. Şi-a zis în gândul său: ''Cine
ştie prin ce încercare va fi trecând ucenicul meu!"
Celălalt, care dormea sub stâncă, la un moment dat a sărit din somn şi s-a rostogolit într-o parte chiar în
clipa în care, pe locul în care dormise, s-a povârnit o piatră grea care, dacă l-ar fi lovit, l-ar fi omorât. S-a dus şi a
umplut vasele cu apă, s-a întors la chinovie, şi acolo bătrânul stareţ l-a întrebat doar atât: ''Cum ai petrecut? Nu
cumva ţi s-a întâmplat ceva în drum? Ucenicul a răspuns: ''Nu mi s-a întâmplat, dar era să mi se întâmple. M-am
aşezat sub o stâncă şi am aţipit şi la un moment dat, prin somn, nu ştiu cum, mi s-a părut că am auzit glasul tău
strigându-mă. Şi dându-mi seama că în loc să mă duc la ascultarea mea, m-am pus pe somn, în aceeaşi clipă m-am
trezit şi am auzit un zgomot deasupra mea şi m-am rostogolit într-o parte. A fost spre norocul meu, pentru că
îndată a căzut o piatră pe locul acela, care m-ar fi omorât.
Sf. Ioan Scărarul nu i-a spus ucenicului că a avut ştire şi în vis despre aceasta, pentru că n-a vrut să se
laude cu fapta lui sau, mai degrabă, cu starea deosebită în care l-a pus Dumnezeu dar, spre sfârşitul vieţii, va fi
povestit întâmplarea aceasta cuiva, sau va fi fost povestită de ucenic, de unde a luat-o cel care i-a scris viaţa.
Se cunoaşte din istoria vieţii duhovniceşti că s-a arătat diavolul unui călugăr tânăr dar foarte îmbunătăţit,
povăţuindu-l mereu la bine, până când acesta s-a încredinţat că duhul care-i vorbeşte şi care i se arată este un duh
bun, trimis de Dumnezeu. După ce s-a încredinţat de aceasta, duhul care acum se materializa, i-a şoptit într-o zi:
''Iată, tu eşti drept şi eşti bun, iar duhovnicul tău te persecută..." Într-adevăr, duhovnicul îl punea la anumite probe
spirituale ca pentru începători. Ceea ce s-a dovedit a fi fost tocmai ceea ce îi trebuia lui, pentru că începuse să
cârtească. Duhul îi tot spunea: ''Eşti virtuos, eşti sfânt. Duhovnicul greşeşte. Din ură şi gelozie se poartă aşa cu tine.
Mergi la el şi, dacă şi de data aceasta te va ocărî, să ştii că e diavolul întrupat. Omoară-l!" Şi aşa a făcut, nedându-
şi seama că asculta tocmai de diavol.
Voinţă (stăruinţă)
Se spune că două broscuţe au căzut din neatenţie într-o putină cu smântână. După câteva încercări
zadarnice de a se salva, una dintre ele şi-a zis: "Văd că n-am scăpare. Pentru că oricum o să mă înec, ce rost mai
are să mai fac vreun efort?" Şi s-a lăsat la fund, iar peste câteva clipe a murit. Cealaltă a dat mereu din lăbuţe,
zicându-şi: "Vreau să scap de aici! Voi da din lăbuţe cât mă vor ţine puterile!" Peste un oarecare timp - minune -
broscuţa simţi ceva tare sub lăbuţe, se sprijini pe acel "ceva" şi sări afară... Ce se întâmplase? În fapt, nici o
minune: smântâna se transformase într-n bulgăre de unt...
Un oarecare amăgitor şi viclean s-a dus la Apolon din Delfi, ţinând în mână o pasăre, pe care o acoperea
în haina lui şi întrebă pe vrăjitor să-i spună dacă pasărea este vie sau moartă. Vicleanul avea de gând s-o sugrume,
în cazul în care i-ar fi spus că e vie, sau s-o arate vie, în cazul în care i-ar fi spus că-i moartă. Vrăjitorul, atent, i-a
răspuns: „În voinţa ta stă, omule, să arăţi pasărea cum vei vrea, vie sau moartă…” (Aplicarea în predică: În voinţa
ta, creştine, stă să alegi viaţa sau moartea etc.)
Vorbire multă
Avva Iosif zis-a lui Avva Nistero: ''Ce voi face limbii mele, căci nu o pot stăpâni?'' Şi i-a zis lui bătrânul:
''Dar de vei vorbi, ai odihnă?'' I-a zis lui: ''Nu''. Şi a zis bătrânul: ''Deci, dacă nu ai odihnă, pentru ce vorbeşti? Mai
bine taci şi de se va întâmpla vorbă, mai vârtos ascultă, decât să vorbeşti'' (Pateric, Avva Alonie)
Un preot căruia o femeie i-a spus la spovedanie că, printre altele, mai vorbeşte de rău pe alţii, i-a dat un
canon care femeii i s-a părut foarte uşor: ''Să mergi la târg joia viitoare şi să cumperi o găină. O tai pe loc şi în
drum spre casă, smulgi pană după pană în aşa fel încât, când vei ajunge acasă, să fie gata curăţată''.
Aşa a făcut, dar nu înţelegea rostul canonului. Se duse la preotul care o aştepta şi îl întrebă, ce trebuie să
înţeleagă din ceea ce a făcut. ''Vei vedea îndată'', îi zise preotul. ''Fă acum drumul înapoi şi adună toate penele pe
care le-ai smuls şi le-ai aruncat''. ''Imposibil'', răspunse femeia. ''Bătea vântul şi le-a risipit în toate părţile. Le-am
aruncat la întâmplare''. ''Cred că aşa este'', i-a spus preotul. 'Tot aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele rele, cu calomniile
pe care le-ai împrăştiat tu despre alţii. Au plecat în toate direcţiile, preluate de către unii şi de alţii. Încearcă acum
să le aduni, dacă mai poţi! Fac rău peste tot pe unde ajung şi tu nu mai ai putere să le opreşti. Nu era mai bine să nu
le fi spus? Cum îţi vei suporta acum părerea de rău?''
Vrăjmaşi
Se povesteşte că unul dintre marii preşedinţi ai Statelor Unite, Abraham Lincoln (1809-1865), în
momentul când trebuia să fie ales preşedinte, avea un opozant foarte puternic care mergea din oraş în oraş şi ţinea
cuvântări împotriva lui, vorbindu-l de rău, aşa cum se obişnuieşte în confruntările electorale. Lincoln a reuşit totuşi
să capete cele mai multe voturi şi să fie ales preşedinte. Când şi-a alcătuit guvernul, pe cine credeţi că a ales
ministru de război în cabinetul său? Tocmai pe acest om care îl blamase în chip infam în tot timpul campaniei
electorale. Prietenii l-au întrebat: ''De ce ai făcut aceasta?'' El a răspuns: "Cum poţi să-ţi biruieşti un duşman altfel,
decât făcându-l prieten?''.
C U P R I N S
Scurtă lămurire……….................……..............................................……....…. 3
I. PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI:
1. "Calea vieţii şi calea morţii" (pentru noaptea Sf. Paşti)...................................5
2. Învierea Domnului - nădejde a învierii demnităţii româneşti........................... 7
3. Înălţarea Domnului: binecuvântare şi bucurie...................................................8
4. Cuvânt pentru Duminica Rusaliilor................................................................... 10
5. Cuvânt pentru 1 ianuarie.................................................................................... 12
6. Pareneză pentru Anul Nou................................................................................ 14
7. Pareneză la Bobotează....................................................................................... 16
8. Cuvânt pentru Întâmpinarea Domnului.......................................................... 18
9. Schimbarea la faţă - prilej de întărire în credinţă.......................................... 20
II. DUMINICILE PENTICOSTARULUI:

1. Pareneză pentru Sfintele Paşti....................................................................... 23
2. Sfintele Paşti: praznic sau "week-end" prelungit?...................................... 25
3. Cuvânt pentru Duminica Tomii................................................................... 27
4. Cine au fost femeile mironosiţe?................................................................ . 30
5. Cuvânt pentru Duminica Slăbănogului.................................................... . 33
6. Cuvânt pentru Duminica Samarinencei..................................................... 36
7. Siloamul, prevestire a Botezului creştin (d. Orbului)................................ 38
8. Despre cunoaşterea lui Dumnezeu (d. a VII-a)..................................... . 41
III. DUMINICI DUPĂ RUSALII:

1. Duminica Tuturor Sfinţilor - prilej de meditaţie la cele viitoare ..............43
2. Sfinţii români, eroi naţionali (d. a II-a)..........................................................45
3. Omilie exegetică pentru Duminica a III-a......................................................48
4. Vindecarea sutaşului - prevestire a vindecării neamului omenesc...............50
5. Sfânta Evanghelie - medicament universal (d. a V-a)....................................53
6. Omilie pentru Duminica a VII-a .................................................................... 56
7. "Daţi-le voi să mănânce!" (d. a VIII-a).......................................................... 59
8. Despre iertare (d. a XI-a)..................................................................................61
9. "Secretul mântuirii" (d. a XII-a)................................................................... 64
10. Evanghelia celor marginalizaţi (d. a XVII-a)................................................ 67
11. Pescuirea minunată (d. XVIII-a).....................................................................70
12. Iubirea de vrăjmaşi (d. a XIX-a).....................................................................74
13. Despre păcatul nesimţirii (d. a XXII-a)..........................................................78
14. Denonizaţii de atunci şi cei de acum (d. a XXIII-a).......................................81
15. Despre "dezlegări" (d. a XXVII-a).................................................................85
16. Strigătul orbului din Ierihon (d. a XXXI-a)..................................................88
IV. PREDICI DIN PERIOADA TRIODULUI:
1. Pilda Vameşului sau "Despre Discreţie"......................................................93
2. Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul iubirii şi al iertării (d. Fiului Risipitor)......95
3. "Împacă-te cu pârâşul tău degrabă!" (d. Înfricoşătorei Judecăţi)............98
4. "Izgonire, Adam, Rai..."..............................................................................100
5. Ortodoxie înseamnă normalitate (d. I din Postul Mare)...........................104
6. Receptivitate şi solicitudine (d. a II-a din P. M.)........................................107
7. Cuvânt pentru Duminica Floriilor...............................................................109
8. Pareneză pentru Sfânta şi Marea Joi..........................................................113
V. DUMINICI SPECIALE:
1. Botezul Domnului - Praznic al luminării (d. după Botezul Domnului)....115
2. Despre lepădarea de sine (d. după Înălţarea Sfintei Cruci)......................118
VI. PANEGIRICE ÎN CINSTEA MAICII DOMNULUI:

1. Maica Domnului în Vechiul Testament (panegiric pentru
Naşterea Maicii Domnului - 8 septembrie)..................................................121
2. Împlinirea unei făgăduinţe (panegiric pentru 21 noiembrie)....................124
3. Rugătoarea. Cuvânt pentru Soborul Maicii Domnului.............................126
4. Buna-Vestire, bucuria cerului şi a pământului..........................................128
5. Maica Domnului - Panaghia (panegiric pentru Adormirea M. D.)..........130
VII. PANEGIRICE LA SFINŢI:

1. Sf. Cv. Parascheva, cea mult folositoare....................................................133
2. Panegiric pentru Sf. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir..............................136
3. Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, simboluri ale dreptăţii şi iubirii...........138
4. Cuvânt pentru Sf. Ierarh Nicolae.................................................................140
5. Sf. Arhid. Ştefan - întâiul martir creştin.................................................... 142
6. Sfinţii Trei Ierarhi, mari dascăli ai omenirii..............................................144
7. Panegiric pentru Sf. Mare Mc. Gheorghe...................................................147
8. Panegiric la Sf. Împăraţi Constantin şi mama sa Elena............................149
9. Îmbrăţişarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel...........................................152
10. Sf. Prooroc Ilie, contemporanul nostru......................................................155
11. Sf. Ioan Botezătorul, cel smerit, delicat şi îndatoritor..............................157
VII. PARENEZE (CUVÂNTĂRI OCAZIONALE):

1. La instalarea preotului în parohie.............................................................159
2. Pareneză simplă pentru Anul Nou............................................................162
3. Pareneză la Botez.......................................................................................164
4. Pareneză la Cununie..................................................................................165
5. La sfinţirea bisericii...................................................................................167
6. La începutul anului şcolar........................................................................170
7. La vremuri de încercare (inundaţii)......................................172
8. Necrolog (pentru un creştin ataşat Bisericii).........................................174
9. Părintele Constantin Voicescu (pomenire la un an de la trecerea
în veşnicie) ...............................................................................................177
10. Părintele Alexie s-a adăugat la poporul său (necrolog).......................179
11. In memoriam: părintele profesor Anatolie Zarea................................182
12. Pareneză pentru parastas (sâmbăta morţilor).......................................185
Pilde din pateric şi alte istorioare ilustrative............................... 187

Mergând, Învăţaţi... : (Predici)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mergând, Învăţaţi... : (Predici)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

VOLUM-ANEXĂ AL CURSULUI DE OMILETICĂ

PENTRU ANUL IV, TEOLOGIE PASTORALĂ

Preot lect. dr. V A S I L E GORDON

Predicile de faţă reprezintă rodul modestelor mele osteneli omiletice, ca preot de

3. ÎNĂLŢAREA DOMNULUI: BINECUVÂNTARE ŞI BUCURIE

4. CUVÂNT PENTRU DUMINICA RUSALIILOR2: DE LA PATIMI, PRIN ÎNVIERE ŞI

6. PARENEZĂ LA ANUL NOU: Pune, Doamne, început bun mântuirii noastre!

Iubiţi fraţi de credinţă,

Ne dăm cu toţii seama că evenimentul Întâmpinării Domnului nu se reduce la “cazul” Bătrânului

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!

Iubiţi credincioşi, cinstitori ai Învierii Domnului,

Cunoscând textul evangheliei de astăzi, începem cuvântul nostru cu o întrebare: Ce credeţi că

Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului! (Ioan, 9, 7).

Iubiţi credincioşi, HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT!

1. DUMINICA I, a TUTUROR SFINŢILOR - prilej de meditaţie la cele viitoare

2. CUVÂNT PENTRU DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI, a II-a după Rusalii

4. DUMINICA a IV - a DUPĂ RUSALII

Pentru astăzi ne propunem, cu ajutorul Domnului, să exprimăm câteva gânduri în legătură cu

Daţi-le voi să mănânce!

De vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile! (Matei, 19, 16).

O, femeie, mare este credinţa ta! (Matei, 15, 28)

De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi în jurul tău

Să răspundem acum la întrebarea: ce temă trebuie să preluăm astăzi de la biserică, ca apoi să

1. PILDA VAMEŞULUI sau DESPRE DISCREŢIE

2. DUMINICA a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

Tema: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeul iubirii şi iertării

- Înţelesul şi actualitatea cuvintelor Izgonire, Adam, Rai -

6. DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE

7. DUMINICA a VI-a DIN POST (a Floriilor)

1. DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI

1. MAICA DOMNULUI ÎN VECHIUL TESTAMENT

1. SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA, CEA MULT FOLOSITOARE

6. SFINŢII TREI IERARHI VASILE, GRIGORIE ŞI IOAN - MARI DASCĂLI AI OMENIRII

Bucură-te, treime de arhierei mult-lăudată!

10. SF. ILIE - PROOROCUL, CONTEMPORANUL NOSTRU

1. PARENEZĂ LA INSTALAREA PREOTULUI ÎN PAROHIE

Prea Cucernice Părinte Protoiereu,

Iubiţi credincioşi ai parohiei....,

Iubiţi fraţi de credinţă,

Cinstiţi nuni şi părinţi, drept-măritori creştini,

Iubiţi miri, cinstiţi nuni, cinstiţi nuntaşi!

Prea Sfinţite Părinte Episcop,

Onoraţi profesori, iubiţi elevi (studenţi), iubiţi părinţi,

Iubiţi elevi (studenţi),

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

8. NECROLOG (pentru un creştin ataşat Bisericii)

Întristată familie, cucernică asistenţă,

10. PĂRINTELE ALEXIE S-A ADĂUGAT POPORULUI SĂU

12. PARENEZĂ LA PARASTAS 49

Atotprezenţa lui Dumnezeu

Aproapele (iubirea lui)

Bogăţie (lăcomia după bani)

Biserică (participare, liturghie)

Biserica (cercetarea ei)

Băutură (pomană, masă)

Bibliotecă (folosul cărţii)

Cântare (voce, glasuri)

Creaţie (Dumnezeu creator)

Crucea (ca suferinţă)

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu (puterea cuvântului)