Legenda Babei Dochia Mergînd ea tot așa, s-a întîlnit cu un moșneag cu

Se spune că în timpurile vechi era în munte o barba albă pînă-n pămînt, care stătea lîngă un foc

femeie cu numele Dochia. Şi avea femeia ceea o ce mai mocnea ușor. Văzînd-o înlăcrimată, a

noră, căreia îi puse gînd rău. întrebat-o de ce plînge.

Într-o dimineață, pe timp de iarnă, soacra și-a

Fata i—a povestit totul de-a fir a păr și de îndată
trimis nora după frăguțe, căci așa-i veni pofta.
îi stătu mai ușor pe suflet.

Nora a oftat greu și s-a pornit la drum. A mers cît

Moşneagul o ascultă și cu multă înțelepciune îi
a mers şi a început a plînge, fiindcă nu găsea
spuse:
frăguţe nicăieri din cauză că încă era zăpadă.

— Acultă cu atenție fata mea ce-ți spun și să faci

întocmai cum iți zic. Ia în poală cîțiva cărbuni de
la foc şi dă-i soacrei tale. Şi-i vedea ce s-
antîmpla.

Fata ascultă sfatul bătrînului, luă cîțiva cărbuni în

poală și făcu cale întoarsă.

1
Ajungînd acasă, Nora, cu mirare a văzut cum
cărbunii s-au transformat în frăguțe. Bucuroasă i-
a dat frăguțele soacrei, care cînd le-a văzut nu-i
venea să-și creadă ochilor.
De bucurie că sînt frăguţe în pădure îmbracă
repede douăsprezece cojoace, ia oile din ocol şi se
duce în pădure, la păscut. Cînd a ajuns în pădure,
a început să ningă nevoie mare, așternîndu-se pe
jos un strat mare de zăpadă.
Omătul i-a udat un cojoc, ea l-a zvîrlit. A udat al
doilea, tot l-a lepădat şi aşa pînă a lepădat toate
cojoacele. Douăsprezece cojoace a avut, pe toate
le-a nins, le-a udat şi pe toate le-a dez-
brăcat.                     
Pînă la urmă a îngheţat şi baba Dochia. Și s-a
prefăcut într-o stîncă de piatră.
Mai spun bătrînii că și la ziua de azi se mai află în
munţi, acolo.
2