48 O propunere refuzată

— Acesta e genul de femeie care îţi place? zise Aviendha cu

dispreţ.
Rand o privi, în timp ce ea mergea lângă scăriţa lui
Jeade’en, cu fustele umflate, cu şalul maroniu pus în două pe
cap. Ochii ei mari, verzi-albăstrii, sclipiră de sub fularul
înfăşurat în jurul capului, de parcă şi-ar fi dorit încă să aibă în
mână suliţa pe care o luase în timpul atacului trolocilor, şi
pentru care Înţeleptele o certaseră.
Uneori se simţea ciudat că ea mergea pe jos în timp ce el
călărea, deşi încercase să meargă alături de ea, dar picioarele
lui se dovediseră recunoscătoare că aveau un cal la dispoziţie.
Uneori – de foarte puţine ori – reuşise să o convingă să urce în
spatele lui pe şa, spunându-i că îl durea gâtul când vorbea cu
ea. Până la urmă se părea că nu încălca nici o cutumă dacă
mergea pe cal, dar dispreţul de a nu-şi folosi propriile picioare o
ţinea mai mereu pe jos. Dacă râdea un singur Aiel, mai ales o
Fecioară, chiar şi unul care privea în altă parte, ei îi era de
ajuns să sară de pe Jeade’en într-o clipită.
— E moale, Rand al’Thor. Firavă.
Rand privi din nou la căruţa albă care conducea alaiul
neguţătorilor pe un drum şerpuit, peste pământul crăpat şi
prăfuit, escortată de Fecioarele din septul Jindo. Isendre stătea
pe capră cu Kadere alături de căruţaş, aşezată în poala
neguţătorului greoi, cu bărbia pe umărul lui, iar el ţinea în
mână o umbreluţă albastră din mătase pentru a-i apăra de
soarele necruţător. Îmbrăcat într-un surtuc alb, Kadere îşi
ştergea întruna chipul întunecat cu o batistă mare, îndurând
mult mai greu căldura decât femeia înveşmântată într-o rochie
lucioasă, strânsă pe corp, care se potrivea cu umbreluţa. Rand
nu era destul de aproape ca să fie sigur, dar i se păru că ea îl
privea cu ochii ei negri, de sub eşarfa înfăşurată în jurul feţei şi
al capului. Părea că se uită la el mai mereu. Kadere nu arăta
îngrijorat din această pricină.
—Nu mi se pare că Isendre e moale, zise el încet şi îşi
aranjă mai bine shoufa în jurul capului; într-un fel, chiar îl
apăra de soarele arzător.
 Refuzase să îmbrace orice altă haină de Aiel, fără să-i pese
de cât de potrivită ar fi fost pentru acea climă în comparaţie cu
surtucul lui din lână roşie. Nu conta ce sânge avea, şi nici ce
însemne purta pe braţe, nu era Aiel, şi nu voia să se prefacă.
Orice ar fi avut de făcut, putea măcar să-şi păstreze dramul
acesta de decenţă.
— Nu, n-aş spune asta, zise el.
În cea de-a doua căruţă, Keille şi menestrelul, Natael, se
certau din nou. Natael ţinea frâiele, deşi nu mâna la fel de bine
ca omul care făcea de obicei acest lucru. Uneori şi ei îl priveau
pe Rand; aruncau o privire scurtă, după care se întorceau
înapoi la gâlceava lor. Dar, pe de altă parte, toată lumea făcea
la fel. Coloana lungă de Aieli Jindo de partea cealaltă,
Înţeleptele din faţa sa, alături de Moiraine, Egwene şi Lan. Şi
din coloana mai mare de Aieli Shaido, aflată la distanţă, i se
părea că vede capete care se întorceau către el. El era Cel Care
Vine cu Zorile. Toată lumea dorea să ştie ce avea de gând să
facă. Aveau să afle în curând.
— Moale, mârâi Aviendha. Elayne nu e moale. Tu îi aparţii
lui Elayne; nu ar trebui să-i faci ochi dulci unei ţărăncuţe cu
pielea ca laptele.
Femeia scutură din cap cu hotărâre, mormăind ceva pentru
sine.
— Obiceiurile noastre o sperie. Nu le-ar putea accepta. Dar
de ce mi-ar păsa mie dacă le-ar putea accepta? Nu vreau să am
nimic de-a face cu asta! Nu se poate! Dacă aş putea, te-aş lua
gai’shain şi te-aş da lui Elayne.
— De ce să accepte Isendre obiceiurile Aielilor?
Aviendha făcu ochii atât de mari, încât lui aproape că îi
veni să râdă. Ea îi aruncă numaidecât o privire dispreţuitoare,
de parcă el făcuse ceva neîngăduit. Femeile Aiel cu siguranţă
nu erau mai uşor de înţeles decât toate celelalte.
— Tu cu siguranţă nu eşti moale, Aviendha.
Femeia ar fi trebuit să se simtă măgulită; dar uneori era la
fel de aspră ca o piatră de tocilă.
— Mai spune-mi o dată despre stăpână. Dacă Rhuarc e
căpetenia clanului Aielilor Taardad şi căpetenie a Sălaşului
Stâncile Reci, cum de sălaşul îi aparţine soţiei, şi nu lui?
 Aviendha se încruntă la el pentru încă o clipă, buzele
mişcându-i-se în timp ce mormăia în barbă, înainte de a
răspunde.
— Pentru că ea e stăpâna, udar cu cap sec ce eşti! Un
bărbat nu poate fi stăpânul unui sălaş, la fel cum nu poate fi
nici stăpânul unor pământuri! Uneori voi, udarii, parcă sunteţi
nişte sălbatici!
— Dar dacă Lian este stăpâna Stâncilor Reci pentru că e
soţia lui Rhuarc…
— Asta e altceva! Chiar nu vei înţelege niciodată? Un copil
ar înţelege!
Tânăra trase aer în piept şi îşi aşeză şalul pe cap. Era
frumoasă, deşi îl privea mai mereu de parcă ar fi săvârşit o
fărădelege împotriva ei. Care putea fi aceea, nu ştia. Bair cea cu
părul alb, şi trăsături aspre şovăia ca întotdeauna să vorbească
despre Rhuidean, dar, într-un sfârşit, îi mărturisise fără tragere
de inimă că Aviendha nu vizitase coloanele de sticlă; nu avea să
facă asta până nu era pregătită să devină Înţeleaptă. Atunci de
ce îl ura? Era un mister la care ar fi dorit un răspuns.
— Pe de altă parte, mormăi ea, când o femeie trebuie să se
mărite, dacă nu are deja un acoperiş, familia ei îi ridică unul.
În ziua nunţii, noul ei soţ o ia de lângă familie şi o poartă peste
umăr, în timp ce fraţii lui le ţin pe surorile ei, dar la intrare o
dă jos şi îi cere permisiunea să intre. Casa este a ei. Ea poate…
Aceste vorbe fuseseră cel mai plăcut lucru în cele
unsprezece zile şi nopţi de la atacul trolocilor. Nu că ar fi fost
dornică să vorbească la început, în afara unei alte tirade despre
felul în care se purtase el cu Elayne, urmate apoi de încă o
cuvântare stânjenitoare menite să-l convingă că Elayne era
femeia perfectă. Asta până când îi zisese în treacăt lui Egwene
că, dacă Aviendha tot nu voia să-i vorbească, şi-ar fi dorit
măcar să nu se mai holbeze la el. După aproape un ceas, un
bărbat gai’shain îmbrăcat în robă albă veni după Aviendha.
Orice îi ziseseră Înţeleptele, femeia se întoarse tremurând
de furie şi pornită să-i ceară – să-i ceară! – să o lase să îl înveţe
despre obiceiurile Aielilor. Cu siguranţă pentru că nădăjduia că
el va dezvălui ceva din planurile lui prin întrebările pe care i le-
ar fi pus. După viclenia de şarpe a celor din Tear, felul sincer în
care era iscodit de către Înţelepte era înviorător. Totuşi, era fără
dar şi poate un lucru înţelept să înveţe tot ce putea, şi să
discute cu Aviendha putea fi chiar plăcut, mai ales atunci când
se părea că ea uita motivul pentru care îl ura. Desigur, de
fiecare dată când ea îşi dădea seama că începuseră să discute
ca doi oameni, şi nu ca un ostatic şi cea care îl ţinea ostatic,
avea obiceiul să se răstească la el, de parcă el ar fi atras-o într-
o capcană.
Însă chiar şi aşa, conversaţiile lor erau plăcute, fireşte în
comparaţie cu restul călătoriei. Începuseră chiar să îl amuze
răbufnirile ei, deşi era destul de înţelept cât să nu-i spună.
Dacă ea vedea un bărbat pe care îl ura, măcar era orbită de
acest fapt, şi nu-l vedea pe Cel Care Vine cu Zorile sau pe
Dragonul Renăscut. Doar pe Rand al’Thor. În orice caz, ea ştia
ce credea despre el. Nu ca Elayne, cu o scrisoare care îl făcuse
să i se înroşească urechile şi încă una, trimisă în aceeaşi zi,
care îl făcuse să se întrebe dacă îi crescuseră colţi şi coarne ca
unui troloc.
Min era singura femeie care nu îl scosese din minţi. Dar ea
era în Turn – măcar acolo era în siguranţă – şi de acel loc avea
de gând să se ferească. Uneori se gândea că viaţa ar fi fost mai
simplă dacă ar fi putut uita de tot de femei. Acum Aviendha
începuse să-i apară în vise, de parcă Min şi Elayne nu erau de-
ajuns. Femeile îi legau strâns simţămintele, şi acum el avea
nevoie să aibă mintea limpede. Limpede şi rece.
Îşi dădu seama că o privea pe Isendre din nou. Ea îşi
flutură degetele subţiri de după urechea lui Kadere; era sigur
că acele buze pline schiţaseră un zâmbet. „Oh, da. Primejdios.
Trebuie să fiu rece şi tare ca oţelul. Ca oţelul cel mai bun.”
Trecuseră unsprezece zile şi nopţi şi acum intrau în a
douăsprezecea, dar nimic nu se schimbase. Zile şi nopţi întregi
de stânci ciudate şi turle de piatră cu vârful turtit şi dealuri
care se înălţau pe pământul pustiu, brăzdat de munţi care
fuseseră parcă aşezaţi acolo la întâmplare. Zile întregi de soare
arzător şi vânturi fierbinţi, nopţi de frig care le pătrundea până
la oase. Tot ceea ce creştea în jur părea să aibă spini sau înţepa
cumplit. Aviendha zicea că unele erau otrăvitoare; lista acestora
părea mai lungă decât cele care puteau fi mâncate. Apa se
găsea doar în izvoare sau puţuri ascunse, dar ea îi arătă plante
care însemnau locul în care dacă se săpa o gaură adâncă, s-ar
fi umplut încet cu apă, destulă cât să ţină unul sau doi oameni
în viaţă, şi altele care puteau fi mestecate pentru că aveau
înăuntru un miez apos.
Într-o noapte, doi dintre caii de povară ai Aielilor Shaido
fuseseră omorâţi de lei. Animalele scoseseră răgete fioroase şi
dispăruseră în întuneric când fuseseră alungate de lângă
pradă. Unul dintre căruţaşi speriase un şarpe mic maroniu în
timp ce aşezau tabăra într-a patra seară. Un săritor-în-pas-de-
doi îl numise Aviendha mai târziu, şi îşi meritase numele.
Bărbatul ţipase şi încercase să fugă spre căruţă, deşi o văzuse
pe Moiraine venind spre el; căzuse cu faţa la pământ după al
doilea pas, şi murise înainte ca femeia Aes-Sedai să coboare de
pe cal. Aviendha îi vorbi despre şerpi veninoşi, păianjeni şi
şopârle. Şopârle veninoase! Odată, prinsese una pentru el,
mare de două picioare, cu dungi galbene peste solzii ca de
bronz. O prinsese sub cizma moale şi îşi înfipsese cuţitul în
capul mare al creaturii, apoi o ridicase în aer pentru ca el să
vadă lichidul uleios care se scurgea din colţii ei ascuţiţi. O gara,
îi explicase ea, putea să te muşte prin cizmă; putea de
asemenea să omoare un taur. Fireşte, altele erau şi mai rele.
Gara era înceată, dar nu chiar primejdioasă, dacă nu erai atât
de prostănac încât să calci pe ea. Când dăduse drumul şopârlei
uriaşe, culorile ei se amestecaseră perfect cu cele ale
pământului crăpat. Ah, da. Să nu fii atât de prostănac încât să
calci pe ea.
Moiraine îşi împărţea timpul între Înţelepte şi Rand, ca de
obicei încercând, în felul ei, să îl silească să-i dezvăluie
planurile.
— Roata ţese după cum îi este voia, îi zisese ea chiar în
acea dimineaţă, cu vocea foarte calmă, cu faţa ei fără-de-vârstă
şi senină, sfredelindu-l peste umărul Aviendhei cu ochii ei negri
ca doi cărbuni. Dar un nechibzuit poate să se spânzure în
Pânză. Ai grijă să nu ţeşi o funie potrivită pentru gâtul tău.
Moiraine îşi pusese o mantie gălbuie, aproape albă, care
strălucea în lumina soarelui, şi pe sub gluga mare purta o
eşarfă umedă, albă ca zăpada, înfăşurată în jurul frunţii.
 — Nu am de gând să-mi fac funii potrivite pentru gâtul
meu, zise el râzând, iar ea o mână pe Aldieb atât de repede,
încât iapa aproape că o doborî pe Aviendha, şi galopă înapoi la
grupul Înţeleptelor, cu mantia sclipind în urma ei.
— E o idee proastă să mânii o Aes-Sedai, murmură
Aviendha, frecându-şi umărul. Nu te credeam un prostănac.
— Vom vedea dacă sunt sau nu, îi zise el, şi de data asta
nu-i mai veni să râdă.
„Prostănac?” Trebuia să-şi asume şi nişte riscuri.
— Vom vedea.
Egwene rareori pleca de lângă Înţelepte, mergând când pe
jos, când călare pe Negura, uneori luând în spatele ei pe una
dintre ele. Rand îşi dăduse în sfârşit seama că femeia pretindea
din nou că era Aes-Sedai. Amys şi Bair, Seana şi Melaine
păreau să fi acceptat acest lucru la fel de repede ca şi cei din
Tear, deşi în nici un caz în acelaşi fel. Uneori, Egwene se lua la
sfadă cu una sau cu alta atât de tare, încât el auzea ce vorbeau
chiar şi de la o sută de paşi distanţă. Se purtau cu ea aproape
la fel ca şi cu Aviendha, deşi pe ea mai mult o necăjeau decât o
contraziceau, şi, uneori, purtau discuţii aprinse şi cu Moiraine.
Mai ales Melaine cea cu părul auriu.
Începând cu a zecea dimineaţă, Egwene nu-şi mai purtase
părul legat în două cosiţe, deşi se petrecuse ceva foarte ciudat,
Înţeleptele vorbiseră cu ea cel mai mult, doar ele şi cu ea, în
timp ce corturile lor erau strânse de gai’shain, şi Rand îi aşeza
şaua lui Jeade’en. Dacă n-ar fi ştiut mai bine, ar fi crezut că
Egwene plecase capul în semn de supunere, dar acest cuvânt
putea fi folosit doar atunci când o asemuia cu Nynaeve. Şi
poate cu Moiraine. Dintr-odată, Egwene bătu din palme, râzând
şi strângându-le în braţe pe fiecare dintre Înţelepte, înainte să-
şi despletească grăbită cele două cosiţe.
Când Rand o întrebase pe Aviendha ce se întâmpla – ea se
aflase lângă cortul lui când se trezise – tânăra murmură
morocănoasă:
— S-au hotărât că Egwene a crescut… zise ea încet
întrerupându-se, apoi îi aruncă o privire lui Rand, îşi încrucişă
braţele şi continuă cu o voce calmă: E treabă de Înţelepte, Rand
al’Thor. Întreabă-le pe ele, dacă doreşti, dar fii pregătit să ţi se
spună că nu te priveşte.
Cum adică Egwene crescuse? Adică îi crescuse părul? Nu
avea nici o noimă. Aviendha nu voia să mai zică nici un cuvânt
despre asta; în schimb smulse un lichen cenuşiu de pe o piatră
şi începu să descrie cum se putea obloji o rană cu acesta.
Femeia începuse să înveţe obiceiurile Înţeleptelor prea repede
pentru gustul lui. Iar Înţeleptele îi dădeau puţină atenţie lui
Rand; sigur că nu aveau nevoie, atâta vreme cât Aviendha era
mereu lângă el.
Restul Aielilor, cel puţin Aielii Jindo, deveniseră mai puţin
răutăcioşi cu fiecare zi, poate chiar mai puţin neliniştiţi de ceea
ce le pregătea Cel Care Vine cu Zorile, dar cu toate astea,
Aviendha era singura care vorbea cu el. În fiecare seara, Lan
venea să se antreneze cu sabia alături de el, şi Rhuarc venea
să-l înveţe să mânuiască suliţa şi maniera ciudată de luptă a
Aielilor, atât cu mâinile, cât şi cu picioarele. Străjerul ştia câte
ceva despre asta, şi se alătură şi el antrenamentului. Cei mai
mulţi dintre ceilalţi se fereau de Rand, mai ales căruţaşii, care
aflaseră că el era Dragonul Renăscut, un bărbat care putea
conduce; când prindea pe unul dintre bărbaţii cu faţa aspră
privindu-l, omul arăta de parcă l-ar fi privit pe Cel Întunecat.
Deşi nu era la fel şi în cazul lui Kadere, şi a menestrelului.
Aproape în fiecare dimineaţă, când porneau la drum,
neguţătorul venea călare pe un catâr de la căruţele pe care le
distruseseră trolocii, cu faţa parcă mai întunecată din pricina
şalului alb care îi era înfăşurat în jurul capului şi care îi atârna
pe gât. Cu Rand se purta cu sfială, dar ochii săi reci,
neschimbători, îi făceau nasul coroiat chiar să arate ca un cioc
de vultur.
— Seniore Dragon, zisese el în dimineaţa de după atac, apoi
îşi ştersese sudoarea de pe chip cu nelipsita batistă şi se foise
neliniştit în şaua veche şi ponosită pe care o găsise undeva
pentru catâr. Dacă vă pot spune aşa?
Rămăşiţele arse ale celor trei căruţe se vedeau din ce în ce
mai puţin în urmă, spre miazăzi, şi alături de acestea cele două
morminte ale oamenilor lui Kadere şi mulţi Aieli. Trolocii
fuseseră târâţi din tabără şi lăsaţi să fie mâncaţi de nişte
animale de pradă care lătrau şi aveau urechile mari – Rand nu
ştia dacă erau vulpi mari sau câini mici; arătau a puţin din
fiecare – şi de către vulturii cu aripile roşii în vârf, unii dintre ei
încă învârtindu-se în cerc de parcă le-ar fi fost frică să coboare
în timp ce semenii lor se băteau pentru pradă.
— Spune-mi cum doreşti, îi zise Rand.
— Seniore Dragon. M-am tot gândit la ce aţi spus ieri.
Kadere se uită în jur de parcă i-ar fi fost teamă să fie auzit,
deşi Aviendha era alături de Înţelepte, şi până şi căruţele lui,
unde erau cele mai apropiate urechi, se aflau la cincizeci de
paşi distanţă sau chiar mai mult. Cu toate acestea vocea i se
făcu o şoaptă şi îşi şterse agitat sudoarea de pe faţă. Dar ochii
îi rămaseră neschimbaţi.
— Ce ai spus despre cunoaşterea care e valoroasă şi care
construieşte calea către măreţie este adevărat.
Rand îl privi lung, fără să clipească măcar, cu chipul lipsit
de expresie.
— Tu ai spus asta, nu eu, zise el în final.
— Ei, da, poate că am zis. Dar e adevărat, nu-i aşa, Seniore
Dragon?
Rand dădu din cap, iar neguţătorul zise mai departe, tot în
şoaptă, căutând cu privirea să nu tragă nimeni cu urechea.
— Dar cunoaşterea poate fi primejdioasă. Când dai e mai
primejdios decât atunci când primeşti. Un om care vinde
cunoştinţe nu trebuie să aibă doar preţul său, dar şi pază
bună. Să-şi ia măsuri de prevedere împotriva… urmărilor. Nu
sunteţi de acord?
— Ai cumva cunoştinţe… de vânzare, Kadere?
Bărbatul greoi se încruntă la căruţele sale. Keille coborâse
ca să meargă puţin pe jos, deşi era din ce în ce mai cald, cu
trupul înfăşurat în alb şi cu un şal alb cu fireturi aşezat pe
pieptenii de fildeş din părul ei aspru. Din când în când arunca
o privire la cei doi bărbaţi care călăreau alături, fără a i se
putea citi nimic pe chip de la distanţa aceea. Era în continuare
ciudat că cineva atât de mare se mişca atât de uşor. Isendre
urcase pe capra din prima căruţă şi privea la ei cu mai puţină
sfială, ţinându-se de colţul căruţei vopsite, în alb în timp ce
acesta se legăna şi se zdruncina dintr-o parte în alta.
— Femeia aceea îmi va aduce moartea, mormăi Kadere.
Poate că vom mai vorbi mai târziu, Seniore Dragon, dacă vă va
fi pe plac.
Lovi catârul tare cu cizma şi ajunse lângă căruţa din faţă,
apoi se aruncă pe capră cu o agilitate uimitoare, legând frâiele
catârului de un inel din fier aflat în colţul căruţei. El şi Isendre
dispărură înăuntru şi nu mai ieşiră până când nu opriră să
înnopteze.
Bărbatul se întoarse a doua zi, şi în următoarele zile, când
văzu că Rand era singur, mereu făcând aluzie la cunoştinţele
pe care le-ar fi putut vinde pentru preţul potrivit, dacă se
stabileau şi măsurile potrivite. Într-o zi merse atât de departe,
încât zise că până şi omorul, trădarea, orice putea fi dat la
schimb pentru cunoştinţe, iar când Rand nu căzu de acord cu
el, bărbatul deveni din ce în ce mai agitat. Orice-ar fi vrut să
vândă, pesemne că dorea să se bucure de aripa ocrotitoare a lui
Rand pentru fiecare ticăloşie pe care o făcuse vreodată.
— Nu cred că am nevoie să cumpăr cunoştinţe, îi zisese
Rand mai mult decât o dată. Mereu există problema preţului,
nu-i aşa? Unele preţuri n-aş vrea să le plătesc.
Natael îl trase pe Rand într-o parte chiar în acea seară,
după ce se aprinseseră focurile şi printre corturi începuseră să
plutească miresmele mâncării gătite. Menestrelul părea a fi la
fel de agitat ca şi Kadere.
— M-am gândit mult la tine, zise el, privindu-l pe Rand
pieziş, cu capul aplecat într-o parte. Ar trebui să se dedice o
epopee poveştii tale. Dragonul Renăscut. Cel Care Vine cu
Zorile. Un om al cine ştie câtor profeţii, atât în această Vârstă,
cât şi în altele.
Bărbatul îşi înfăşură mantia în jurul său, iar peticele
colorate fluturară în bătaia vântului. Amurgul ţinea puţin în
Pustie; noaptea şi frigul se lăsau repede şi veneau amândouă în
acelaşi timp.
— Cum te simţi cu această soartă profeţită? Trebuie să ştiu
dacă vreau să compun această epopee.
— Cum mă simt? zise Rand uitându-se în jur la Aielii Jindo
care forfoteau printre corturi; câţi dintre ei aveau să moară oare
înainte să piară el? Obosit. Mă simt obosit.
— Nu prea e un simţământ eroic, murmură Natael, dar e de
aşteptat la soarta pe care o ai. Lumea îţi stă pe umeri, cei mai
mulţi sunt gata să te ucidă cu primul prilej, ceilalţi se gândesc
că se pot folosi de tine pentru a atinge puterea şi gloria.
— Care dintre aceştia eşti tu, Natael?
— Eu? Eu sunt un simplu menestrel, zise bărbatul ridicând
ca dovadă marginea mantiei sale peticite. Nu aş vrea să fiu în
locul tău niciodată, nu cu soarta ce te aşteaptă. Moartea sau
nebunia, sau amândouă. „Sângele său se va împrăştia pe
stâncile din Shayol-Ghul…” Astfel se spune în Ciclul
Karaethon, Profeţiile Dragonului, nu-i aşa? Că trebuie să mori
pentru a salva nătărăii care ar ofta fericiţi după moartea ta. Nu,
nu aş primi asta pentru toată puterea ta şi chiar mai mult.
— Rand, zise Egwene ieşind din întunericul care se lăsa, cu
mantia gălbuie înfăşurată în jurul ei şi cu gluga pe cap. Am
venit să vedem cum te simţi după Tămăduire şi o zi petrecută
în soare.
Moiraine era cu ea, cu faţa acoperită de gluga ei albă, iar
Bair şi Amys, Melaine şi Seana aveau capetele înfăşurate în
şalurile lor negre; toate îl priveau calm şi rece ca noaptea. Până
şi Egwene. Ea nu avea încă acea tinereţe veşnică a femeilor
Aes-Sedai, dar avea privirea uneia.
Nu o văzuse pe Aviendha la început, care stătea în spatele
celorlalte. Preţ de o clipă i se păru că poate citi înţelegere pe
chipul ei, dar, dacă era într-adevăr aşa, dispăruse de îndată ce
femeia îşi dăduse seama că era privită de Rand. Fusese doar
închipuirea lui. Chiar era agitat.
— Altă dată, zise Natael, vorbindu-i lui Rand, dar privindu-
le pieziş pe femei. Vom vorbi altă dată.
Se înclină uşor şi se îndepărtă cu paşi mari.
— Viitorul te sperie, Rand? întrebă Moiraine încet, după ce
menestrelul plecă. Profeţiile vorbesc cu înflorituri, într-o limbă
secretă. Nu înseamnă întocmai ce îţi par a spune.
— Roata ţese după cum îi este voia, îi zise el. Voi face ce
trebuie făcut. Ţine minte asta, Moiraine! Voi face ce trebuie
făcut.
Părea mulţumită; lui Rand îi era greu să-şi dea seama la o
femeie Aes-Sedai. Nu avea să fie mulţumită când avea să afle
totul.
 Natael se întoarse următoarea seară, şi următoarea, şi
următoarea, vorbind mereu despre epopeea pe care avea să o
compună, dar căuta mereu partea întunecată, vrând să afle
cum avea Rand să facă faţă nebuniei şi morţii. Se părea că
povestea lui era menită să fie o tragedie. Negreşit, Rand nu
dorea să-şi dezvăluie temerile; ce purta în minte şi în inimă
putea rămâne îngropat acolo. Într-un final, pesemne că
menestrelul se sătură să-l tot audă pe Rand zicând: „Voi face ce
trebuie făcut”, şi nu mai veni deloc. Poate că nu dorea să
compună o epopee decât dacă era plină de suferinţă. Bărbatul
păru nemulţumit când plecă de lângă el pentru ultima dată, cu
mantia fluturând în urma sa.
Bărbatul acesta era ciudat, dar dacă era să judece după
Thom Merrilin, aşa erau toţi menestrelii. Natael, cu siguranţă,
avea şi alte trăsături de menestrel. De pildă, faptul că avea o
părere foarte bună despre sine. Lui Rand nu-i păsa cum i se
adresa, dar Natael vorbea cu Rhuarc şi cu Moiraine, cu care, de
altfel, avusese de puţine ori prilejul să discute, de parcă ar fi
fost egalul lor. Era întocmai ca Thom. Şi renunţase să mai
cânte pentru Jindo, începând să-şi petreacă mare parte din
fiecare noapte în tabăra Aielilor Shaido. Ei erau mai mulţi, îi
explicase menestrelul lui Rhuarc, de parcă ar fi fost cel mai
limpede lucru din lume. Un public mai numeros. Nici unuia
dintre Aielii Jindo nu-i cădea bine, dar nici măcar Rhuarc n-
avea ce face. În Ţinutul Întreit, un menestrel avea voie să facă
orice, mai puţin să ucidă.
Aviendha îşi petrecea nopţile cu Înţeleptele, iar, uneori,
mergea şi ziua alături de ele vreme de un ceas, toate fiind
adunate în jurul ei, chiar şi Moiraine şi Egwene. La început
Rand crezuse că o povăţuiau cum să se poarte cu el, cum să
scoată din mintea lui ceea ce voiau ele să afle. Apoi într-o bună
zi, când soarele ardea pe cer, o minge de foc mare cât un cal îşi
făcu brusc apariţia în faţa grupului Înţeleptelor şi prinse a se
învârti şi rostogoli, pârjolind pământul uscat, până când, într-
un sfârşit, se făcu mică şi dispăru.
Câţiva dintre căruţaşi se opriră speriaţi să privească
strigându-şi unul altuia înjurături şi vorbe pline de teamă şi
confuzie. Se auziră murmure din rândul Aielilor Jindo, care se
holbară uimiţi, dar cele două coloane continuară să meargă
fără oprire. Înţeleptele erau încântate. Toate cele patru erau
adunate în jurul Aviendhei, vorbind toate în acelaşi timp şi
dând agitate din mâini. Moiraine şi Egwene, trăgându-şi caii de
căpăstru, încercară să intre şi ele în vorbă; chiar fără a auzi,
Rand îşi dădu seama că Amys le zisese răspicat celor două,
fluturând degetul ameninţător, să nu se amestece.
Privind urma înnegrită şi dreaptă ca o săgeată care se
întindea pe jumătate de milă, Rand se aşeză din nou în şa. O
învăţau pe Aviendha să conducă. Desigur. Asta făceau ele. Îşi
şterse sudoarea de pe frunte cu dosul palmei; nu era din
pricina soarelui. În clipa în care mingea de foc se risipise, el se
întinsese din obişnuinţă după Adevăratul Izvor. Ca şi cum ar fi
încercat să toarne apă printr-o sită spartă. Tot încercând să
apuce întruna saidin se dovedise a fi ca şi cum ar fi încercat să
apuce aerul în mână. Într-o zi i se putea întâmpla la fel când
avea nevoie de Putere cu disperare. Şi el trebuia să înveţe, dar
nu avea învăţător. Trebuia să înveţe nu doar pentru că Puterea
l-ar fi omorât înainte să apuce să-şi facă griji că îşi pierdea
minţile; trebuia să înveţe pentru că trebuia s-o folosească. Să
înveţe să o folosească; să o folosească pentru a învăţa. Începu
să râdă atât de tare, încât câţiva dintre Aielii Jindo îl priviră
îngrijoraţi.
I-ar fi plăcut tovărăşia lui Mat oricând în acele unsprezece
zile şi nopţi, dar Mat nu se apropia de el mai mult de un minut
sau două, cu pălăria cu boruri largi trasă pe ochi pentru a-l
apăra de soare, cu suliţa lui precum o sabie cu lama curbată
proptită în şaua lui Cimpoiaş.
„Dacă ţi se mai înnegreşte mult chipul din pricina soarelui,
ai să te prefaci într-un Aiel, ar fi zis el, râzând, sau: Chiar ai de
gând să-ţi petreci tot restul vieţii aici? E o lumea întreagă în
spatele Zidului Dragonului. Vin? Femei? Îţi aduci aminte de
toate astea?”
Însă Mat arăta pur şi simplu îngrijorat, şi era mai rău ca
Înţeleptele când venea vorba să vorbească despre Rhuidean sau
despre ce păţiseră ei acolo. Mâna i se încleşta pe mânerul
negru al suliţei doar la auzul numelui oraşului învăluit în
ceaţă, şi pretindea că nu-şi aducea aminte nimic din călătoria
prin ter’angreal – apoi se contrazicea:
— Tu să nu te bagi în asta, Rand! Nu e ca acela din Stâncă
deloc. Ăştia trişează. Arde-m-ar, aş vrea să nu-l fi găsit
niciodată!
Singura dată când Rand zisese ceva despre Limba
Străveche, Mat se răstise:
— Arde-te-ar, nu ştiu nimic despre Limba Străveche, ce
mama mă-sii! şi plecase înapoi lângă căruţele neguţătorilor.
Acolo îşi petrecea Mat cea mai multă vreme, jucând zaruri
cu căruţaşii – până când aceştia îşi dăduseră seama că el
câştiga mult mai mult decât pierdea, fără să conteze ale cui
zaruri le folosea – şi pornind discuţii lungi cu Natael sau
Kadere ori de câte ori avea ocazia, urmărind-o pe Isendre. Era
limpede ce gând îi trecuse prin cap prima dată când îi zâmbise
femeii, aranjându-şi pălăria, în dimineaţa de după atacul
trolocilor. Mat vorbea cu ea aproape în fiecare seară cât de mult
putea, şi se înţepase atât de tare când culesese flori albe dintr-o
tufă spinoasă, încât abia dacă putuse să ţină frâiele vreme de
două zile, însă tot refuzase să fie Tămăduit de Moiraine. Isendre
nu chiar îl încuraja, dar nici zâmbetul ei uşor, dar cald nu era
menit să-l alunge. Kadere vedea totul – şi nu zicea un cuvânt,
deşi uneori îl urmărea cu ochi de vultur. Alţii, în schimb,
bodogăneau.
Într-o după-amiază, în timp ce catârii erau deshămaţi,
corturile se ridicau şi Rand dădea şaua jos de pe Jeade’en, Mat
stătea alături de Isendre în puţina umbră a căruţelor acoperite
cu pânză. Stătea foarte aproape de ea. Scuturând din cap,
Rand îi privea în timp ce îşi ţesăla armăsarul. Soarele ardea la
orizont, iar tabăra era acoperită din ce în ce mai mult de
umbrele unor turle înalte de piatră.
Isendre se juca cu şalul ei vaporos de parcă ar fi avut de
gând să-l dea jos, zâmbind, cu buzele pline întinse ca pentru
un sărut. Încurajat de acest fapt, Mat zâmbi încrezător şi se
apropie şi mai mult de ea. Femeia lăsă mâna jos şi scutură
încet din cap, dar zâmbetul ei ispititor nu dispăru. Nici unul
din ei nu o auziră pe Keille venind, mergând atât de uşor, în
ciuda mărimii sale.
— Asta doreşti, domnul meu? Pe dumneaei?
 Cei doi săriră unul de lângă celălalt când auziră vocea
mieroasă a femeii, iar ea râse cristalin.
— Un chilipir pentru tine, Matrim Cauthon. O monedă de
argint din Tar Valon şi este a ta. O femeiuşcă precum asta nu
poate valora mai mult de două, deci e limpede un chilipir.
Mat se strâmbă, de parcă ar fi vrut să fie oriunde în altă
parte decât acolo. Isendre, pe de altă parte, se întoarse încet
spre Keille; o pumă în faţa unui urs.
— Ai mers prea departe, bătrâno, zise ea blând, cu ochii
scăpărători de sub şalul care îi acoperea chipul. N-am de gând
să-ţi mai suport gura aia spurcată. Ai grijă! Sau poate că ţi-ar
plăcea să rămâi aici, în Pustie.
Keille zâmbi cu gura până la urechi, şi totuşi această
veselie nu se văzu şi în ochii ei strălucitori ascunşi în spatele
obrajilor graşi.
— Dar ţie ţi-ar plăcea?
— O monedă de argint din Tar Valon, zise Isendre cu o voce
ca de fier, dând din cap cu hotărâre. Mă voi îngriji să primeşti o
monedă de argint din Tar Valon când te vom lăsa aici. Aş vrea
totuşi să te pot vedea când ai să încerci să o dai la schimb
pentru ceva de băut.
Femeia mai tânără se întoarse cu spatele, merse cu paşi
mari până la prima căruţă, fără a se undui ispititor şi dispăru
înăuntru.
Keille privi după ea, cu o expresie de nedescifrat pe chipul
ei rotund până când uşa albă se închise, apoi se întoarse dintr-
odată către Mat, care se pregătea să-şi ia tălpăşiţa.
— Puţini bărbaţi mi-au refuzat o propunere, mai ales de
două ori. Ar trebui să ai grijă să nu mă supăr şi să iau ceva
măsuri.
Râzând, femeia îl ciupi de obraz atât de tare cu degetele ei
grase, încât el tresări, apoi se întoarse către Rand.
— Spune-i, Seniore Dragon. Am impresia că dumneata ştii
ce primejdios este să îţi baţi joc de o femeie. Tânăra Aiel care
merge după tine peste tot nu te scapă din ochi. Am auzit că
aparţii unei alte femei. Poate că ea se simte batjocorită.
— Mă îndoiesc, jupâneasă, zise el sec. Aviendha mi-ar înfige
un cuţit în coaste dacă ar bănui că mă gândesc la ea în acest
fel.
Femeia uriaşă râse zgomotos. Mat tresări când ea întinse
mâna spre el din nou, ca să îl bată pe obrazul de care îl ciupise
mai înainte.
— Vezi, seniore? Dacă-ţi baţi joc, s-ar putea să nu pună
nimic la suflet, dar s-ar putea, zise ea, făcând un gest ca şi
cum ar fi înfipt ceva într-o ţeapă, să sfârşeşti în cuţit. O lecţie
pe care o poate învăţa orice bărbat. Nu-i aşa, Seniore Dragon?
Râzând în hohote, se grăbi să vadă ce făceau bărbaţii care
aveau grijă de catâri.
Ştergându-şi obrazul, Mat murmură: „Toţi sunt nebuni”,
înainte de a pleca şi el. Deşi o vână în continuare pe Isendre.
Şi aşa merseră lucrurile vreme de unsprezece zile, spre
douăsprezece, în acel ţinut pustiu şi pârjolit de soare. Mai
văzură încă două refugii, nişte clădiri mici din piatră aspră,
care semănau cu Refugiul Imre, aşezate pentru apărare lângă
coasta unei coloane de piatră sau a unui deal. Într-unul găsiră
trei sute de oi sau chiar mai multe şi oameni care rămaseră
atât de uimiţi să afle despre Rand, de parcă ar fi auzit că erau
troloci în Ţinutul Întreit. Celălalt era gol; nu prădat, doar că nu
era folosit. De mai multe ori, Rand văzu în depărtare capre sau
oi, sau vite albe cu coarne lungi. Aviendha zicea că turmele
aparţineau sălaşelor din apropiere, dar el nu văzuse nici urmă
de om, cu siguranţă nimic care să semene a sălaş.
În a douăsprezecea zi, coloanele lungi de Aieli Jindo şi
Shaido străjuiau grupul Înţeleptelor, căruţele neguţătorilor se
ţârâiau, în timp ce Keille şi Natael se ciondăneau, iar Isendre îl
privea pe Rand din poala lui Kadere.
—… Şi aşa se petrec toate, zise Aviendha, dând din cap
pentru sine. Cu siguranţă, înţelegi ce înseamnă să fii stăpână
acum.
— Nu prea, zise Rand sincer, şi îşi dădu seama că de ceva
vreme îi ascultase doar glasul, nu şi vorbele. Deşi sunt sigur că
toate se petrec aşa cum trebuie.
Femeia mârâi la el.
— Când te vei însura, zise ea cu o voce supărată, cu
Dragonii de pe braţele tale ca dovadă a sângelui ce îţi curge în
vine, vei urma acel sânge, sau vei cere să fii stăpânul a tot, în
afară de haina de pe soţia ta, ca un udar sălbatic.
— Nu e aşa deloc, protestă el, iar de unde vin eu, orice
femeie i-ar crăpa capul unui bărbat care gândeşte aşa. În fine,
nu crezi că asta ar trebui să rămână între mine şi femeia pe
care mă voi hotărî să o iau de soţie?
Femeia se încruntă la el şi mai tare. Spre uşurarea lui,
Rhuarc veni la el din capul coloanei de Aieli Jindo.
— Am ajuns, anunţă Aielul cu un zâmbet. Sălaşul Stâncile
Reci.
49 Sălaşul Stâncile Reci
Încruntându-se, Rand privi în jur. La o milă înainte se afla
un grup de stânci înalte şi apropiate unele de altele, cu pereţii
abrupţi sau poate doar o stâncă imensă crăpată. În partea
stângă, pământul era acoperit de petice de iarbă aspră şi plante
cu spini şi fără frunze, tufe spinoase şi arbuşti pitici, toate
împrăştiate pe dealuri sterpe şi prin şanţuri abrupte, pe lângă
coloane imense din piatră şi până la munţii zimţaţi în
depărtare. În partea dreaptă, pământul era la fel, mai puţin că
argila crăpată era mai dreaptă, iar munţii erau mai apropiaţi
unii de alţii. Putea fi o privelişte ca oricare alta din Pustie pe
care o văzuse de când plecase din Chandaer.
— Unde? întrebă el.
Rhuarc îi aruncă o privire Aviendhei, care se uita la Rand
de parcă acesta îşi pierduse minţile.
— Haide, lasă-ţi ochii să vadă Stâncile Reci, zise căpetenia
de clan, desfăcându-şi shoufa şi lăsând-o să cadă pe umeri,
apoi se întoarse şi se îndreptă cu paşi repezi şi cu capul
descoperit către peretele crăpat dinaintea sa.
Aielii Shaido se opriseră deja, împrăştiindu-se ca să ridice
corturile. Heim şi Aielii Jindo ajunseră în spatele lui Rhuarc în
acelaşi pas cu animalele lor de povară, îşi descoperiră capetele
şi începură să strige, iar Fecioarele care mergeau alături de
neguţători le spuseră căruţaşilor să încetinească şi să-i urmeze
pe Aielii Jindo. Una dintre Înţelepte îşi ridică fustele până la
genunchi şi fugi către Rhuarc – Rand crezu că era Amys, din
cauza părului albicios; cu siguranţă că Bair nu era atât de
sprintenă –, dar restul Înţeleptelor merseră în continuare la fel.
Preţ de o clipă, Moiraine păru gata să pornească şi ea spre
Rand, apoi şovăi, ciondănindu-se cu una dintre Înţelepte, cu
părul încă acoperit. Într-un sfârşit, femeia Aes-Sedai îşi
conduse iapa albă înapoi între armăsarul cenuşiu a lui Egwene
şi cel negru al lui Lan, chiar în faţa oamenilor îmbrăcaţi în robe
albe, care trăgeau de animalele de povară. Totuşi, mergeau în
aceeaşi direcţie ca Rhuarc şi ceilalţi.
Rand se aplecă pentru a o apuca de mână pe Aviendha.
Când aceasta scutură din cap, el zise:
— Dacă o să facă atâta gălăgie, n-am să te pot auzi acolo
jos. Dacă o să fac o greşeală neghioabă pentru că nu aud ce
spui?
Mormăind ceva în barbă, femeia le privi pe Fecioarele care
se adunaseră în jurul căruţelor, apoi oftă şi îl apucă de braţ. El
o ridică sus, fără a lua în seamă protestele ei, şi o aruncă pe
spatele lui Jeade’en. De fiecare dată când încerca să încalece
singură aproape că îl dobora din şa. Îi acordă o clipă să-şi aşeze
fustele umflate, deşi îi acopereau picioarele doar până la
genunchi, apoi îi dădu bice calului. Era prima dată când
Aviendha călărise atât de repede; îşi aruncă mâinile în jurul lui
şi se ţinu bine.
— Dacă mă faci să arăt ca o prostănacă în faţa surorilor
mele, udarule, îl ameninţă ea mârâind.
— De ce să te creadă prostănacă? Am văzut că uneori Bair
şi Amys şi celelalte merg călare alături de Moiraine sau
Egwene, ca să poată vorbi.
După o clipă, ea zise:
— Tu accepţi schimbarea mult mai uşor decât mine, Rand
al’Thor.
El nu ştia ce să înţeleagă din asta. Când ajunse lângă
Rhuarc, Heim şi Amys, puţin mai în faţă decât Aielii Jindo, care
încă ţipau, fu uimit să-l vadă pe Couladin mergând alături, cu
părul descoperit. Aviendha îi coborî shoufa lui Rand pe umeri.
— Trebuie să intri într-un sălaş cu chipul descoperit. Ţi-am
spus asta. Şi să faci zgomot. Am fost văzuţi deja de mult, şi vor
şti cine suntem, dar obiceiul e să arăţi că nu ai de gând să iei
sălaşul prin surprindere.
El dădu din cap, dar rămase tăcut. Nici Rhuarc, şi nici cei
care se aflau alături de el nu scoteau nici un sunet, şi nici
Aviendha. Şi, oricum, Aielii Jindo făceau destul zgomot cât să
se audă la mile distanţă.
Couladin întoarse capul spre el. Pe chipul lui ars de soare
se citi pentru un moment mulţumirea, şi încă ceva. Cu ura şi
dispreţul lui, Rand se învăţase, dar să fie amuzat de ceva? Ce i
se părea amuzant lui Couladin?
— Shaido neghiob, mormăi Aviendha din spatele său.
 Poate că ea avea dreptate; poate că se amuza de faptul că
ea era călare. Dar Rand nu era de aceeaşi părere.
Mat veni în galop lângă el, lăsând în urmă un nor de praf
maroniu, cu pălăria lăsată pe ochi şi cu suliţa proptită în şa ca
o lance.
— Ce e aici, Rand? întrebă el cu o voce puternică, pentru a
fi auzit printre strigăte. Tot ce mi-au spus femeile alea a fost:
„Mergi mai repede. Mergi mai repede”.
Rand îi zise, iar el se încruntă în faţa peretelui de piatră.
— Pesemne că ai putea să stai în locul ăsta ani de zile, cu
destule provizii, dar nu e ca Stâncă sau Tora Harad.
— Tora cum? spuse Rand.
Mat ridică din umeri înainte să răspundă.
— E doar ceva de care am auzit odată, zise el, după care se
ridică în şa pentru a privi peste capetele Aielilor Jindo către
caravana neguţătorilor. Măcar sunt încă alături de noi. Mă
întreb cât mai durează până termină negoţul şi pleacă.
— Nu până să ajungem la Alcair Dai. Rhuarc zice că se face
un fel de târg atunci când se întâlnesc căpeteniile de clan, chiar
dacă e vorba de doi-trei. Acum că vin toţi cei doisprezece, nu
cred că Kadere şi Keille ar vrea să piardă asta.
Mat nu părea mulţumit de această veste.
Rhuarc îi conduse către cea mai mare crăpătură din
peretele de piatră umbrit de înălţimile ameţitoare, care nu era
mai mare de zece sau doisprezece paşi, în timp ce pătrundeau
din ce în ce mai adânc în întuneric, deşi se aflau sub o fâşie de
cer. Atât de multă umbră era ciudată. Ţipetele nedesluşite ale
Aielilor se auzeau din ce în ce mai tare, înzecite parcă de pereţii
cenuşii şi maronii; apoi se opriră dintr-odată, iar liniştea era
acum tulburată doar de tropotul copitelor şi de scârţâitul
ciudat al căruţelor care erau mult în urmă.
După o cotitură, crăpătura se deschise către un canion
mare, lung şi aproape drept. Din toate părţile începură să urle
gurile a sute de femei. O mare mulţime, femei cu fuste înfoiate,
cu şalurile legate în jurul capului, şi bărbaţi cu surtuce şi
pantaloni maro-cenuşii, costumul cadin’sor, şi Fecioare ale
Lăncii, care fluturau mâinile în semn de bun venit şi băteau în
oale sau în orice scotea zgomot.
 Rand rămase cu gura căscată, şi nu numai din cauza
larmei. Pereţii canionului erau verzi, cu terase care se ridicau
până la jumătate pe ambele părţi. Îşi dădu seama că nu toate
erau, de fapt, terase. Case mici cu acoperişul turtit din piatră
cenuşie sau argilă gălbuie păreau a fi aşezate una peste alta, cu
poteci care mergeau printre ele, iar fiecare acoperiş era o
grădină plină cu fasole şi dovlecei, ardei iuţi şi pepeni şi plante
pe care el nu le cunoştea. Găinile alergau libere, mai roşii decât
cele pe care le ştia el, şi unele ciudate, mai mari şi pestriţe.
Printre aceste rânduri de case forfoteau copiii, mai toţi
îmbrăcaţi precum bătrânii lor, şi gai’shain cu urcioare mari de
lut în mâini, care se părea că udau fiecare plantă în parte. I se
spusese mereu că Aielii nu aveau oraşe, dar acest loc era un
oraş adevărat, deşi părea cel mai ciudat dintre toate pe care le
văzuse. Zarva era prea mare ca să se apuce să întrebe tot ce îi
trecea prin cap – bunăoară, ce erau acele fructe rotunde, prea
roşii şi prea strălucitoare să fie mere, care creşteau în nişte tufe
mici cu frunze galbene, sau acele vrejuri cu frunze mari şi
mlădiţe lungi şi grase, cu ciucuri galbeni? Fusese fermier prea
multă vreme ca să nu se întrebe.
Rhuarc şi Heim încetiniră, şi la fel făcu şi Couladin, dar nu
prea mult, şi îşi băgară suliţele în tecile pentru arcuri pe care le
aveau pe spate. Amys se duse înainte, râzând ca o fetiţă, în
vreme ce bărbaţii continuară să străbată canionul ticsit de
oameni. Ţipetele femeilor din sălaş făceau aerul să tremure, iar
zăngănitul oalelor aproape că nu se mai auzea. Rand îi urma,
aşa cum îi spusese Aviendha. Mat arăta de parcă ar fi vrut să
se întoarcă şi să plece.
La capătul canionului, peretele era aplecat înainte, şi forma
un gol adânc şi întunecat. Soarele nu ajungea până acolo, îi
zisese Aviendha, şi stâncile de acolo erau mereu reci, de unde
şi numele sălaşului. Amys stătea alături de altă femeie pe un
bolovan cenuşiu, cu partea de sus netezită.
A doua femeie, subţirică, purta nişte fuste înfoiate, un văl
legat în jurul părului galben care-i ajungea până la brâu şi uşor
încărunţit pe la tâmple, şi arăta mai în vârstă decât Amys, şi,
cu siguranţă, mai frumoasă. Avea câteva încreţituri la colţurile
ochilor. Era îmbrăcată la fel ca Amys, cu un şal maroniu
simplu, aruncat peste umeri. Purta coliere şi brăţări de aur şi
fildeş, nici prea scumpe, nici prea ornamentate, deşi ea era
Lian, stăpâna Sălaşului Stâncile Reci.
Urletele ascuţite se risipiră în timp ce Rhuarc se opri
înaintea bolovanului, cu un pas mai în faţă decât Heim şi
Couladin.
— Îţi cer permisiunea să intru în sălaşul tău, stăpână,
spuse el cu o voce puternică.
— Ai permisiunea mea, căpetenie de clan, răspunse solemn
femeia cu păr blond, la fel de tare; zâmbind, adăugă cu o voce
mai caldă: Umbră a inimii mele, tu mereu vei avea permisiunea
mea.
— Îţi foarte mulţumesc, stăpână a inimii mele, zise el, de
asemenea fără a suna solemn.
Heim păşi înainte.
— Stăpână, cer permisiunea de a veni sub acoperişul tău.
— Ai permisiunea mea, Heim, îi zise Lian bărbatului
îndesat. Sub acoperişul meu vei găsi apă şi umbră. Septul
Jindo e mereu bine-venit aici.
— Îţi prea mulţumesc, stăpână, zise Heim şi îl bătu pe
Rhuarc peste umăr, plecând înapoi la oamenii săi; se părea că
ritualul Aielilor era scurt şi simplu.
Păşind ţanţoş, Couladin veni alături de Rhuarc.
— Cer permisiunea să intru în sălaşul tău, stăpână.
Lian clipi, încruntându-se la el. Din spatele lui Rand se
auzi un murmur, un zumzet de mirare care ieşea din câteva
sute de gâtlejuri. În aer se simţi deodată un sentiment de
primejdie. Fără îndoială că şi Mat îl simţi, strângând suliţa în
mână şi întorcându-se puţin pentru a vedea ce făcea mulţimea
de Aieli.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Rand încet peste umăr. De ce
nu spune nimic?
— A întrebat de parcă ar fi căpetenie de clan, îi şopti
Aviendha cu neîncredere. Omul acesta e un neghiob. Trebuie
să-şi fi pierdut minţile! Dacă ea nu acceptă, Aielii Shaido vor
avea necazuri, şi chiar aşa s-ar putea să fie, după o insultă ca
aceasta. Nu se vor duşmăni ca pe vremuri – el nu e căpetenia
lor de clan, oricât de căpos ar fi –, dar vor avea necazuri.
 Aviendha trase aer în piept şi rosti cu voce aspră:
— Nu ai ascultat, nu-i aşa? Nu ai ascultat! Ar fi putut să
nu-i dea permisiunea până şi lui Rhuarc, şi ar fi trebuit să
plece. Clanul s-ar frânge, dar ea are această putere. Poate să
nu îi dea permisiune până şi Celui Care Vine cu Zorile, Rand
al’Thor. Femeile nu sunt lipsite de autoritate în rândul nostru.
Nu suntem ca femeile voastre, care trebuie să fie regine sau
nobile, ori trebuie danseze pentru bărbatul lor dacă vor să
mănânce!
El scutură uşor din cap. De fiecare dată când era pe
punctul de a se mustra pentru cât de multe avea de învăţat
despre Aieli, Aviendha îi amintea cât de puţine ştia ea despre
oricine nu era Aiel.
— Într-o zi aş vrea să-ţi fac cunoştinţă cu Soborul Femeilor
din Emond’s Field. Ar fi… interesant… să le explici cât de
puţină autoritate au.
Rand simţi femeia cum se foi în spatele lui, încercând să-i
vadă mai bine expresia, iar el îşi păstră chipul calm.
— Poate că ţi-ar putea explica şi ele câte ceva.
— Ai permisiunea mea, zise Lian – Couladin zâmbi cu
îngâmfare – să intri sub acoperişul meu. Se va găsi apă şi
umbră pentru voi.
Sute de guri rămaseră cu răsuflarea tăiată. Bărbatul cu
părul de foc începu să tremure ca lovit, cu faţa roşie de furie.
Pesemne că nu ştia ce să facă. Făcu un pas provocator înainte,
privindu-le pe Lian şi pe Amys, încrucişându-şi braţele, de
parcă se înfrâna să apuce vreo suliţă. Apoi se întoarse spre
mulţime cu paşi mari, privind în toate părţile, abia aşteptând
să zică cineva ceva. Se opri nu departe de locul din care venise,
privindu-l pe Rand. Nici cărbunii nu puteau fi mai aprinşi decât
ochii lui albaştri.
— Ca pe un om singur şi fără prieteni, îi şopti Aviendha. L-
a primit ca pe un cerşetor. Cea mai gravă insultă adusă lui, dar
nu şi Aielilor Shaido.
Dintr-odată, ea îl lovi pe Rand atât de tare în coaste încât el
icni.
— Mişcă-te, udarule! Ai acum în mâini onoarea pe care ţi-
am oferit-o; toţi vor şti că eu te-am învăţat! Mişcă-te!
 Trase un picior peste Jeade’en, descălecă şi merse cu paşi
mari lângă Rhuarc. „Nu sunt Aiel, se gândi el. Nu îi înţeleg şi
nu vreau să ajung să îi plac prea mult. Nu pot.”
Nici unul dintre ceilalţi bărbaţi nu făcuseră asta, dar el se
plecă în faţa lui Lian; aşa fusese crescut.
— Stăpână, cer permisiunea de a veni sub acoperişul tău.
Rand auzi respiraţia Aviendhei oprindu-se. Ar fi trebuit să
spună celălalt lucru, pe care îl rostise Rhuarc. Ochii căpeteniei
de clan se îngustară de îngrijorare, privind-o pe soţia sa, iar pe
chipul lui Couladin apăru un zâmbet strâmb. Mulţimea
murmură nedumerită.
Stăpâna îl privi pe Rand mai aspru decât pe Couladin, din
cap până-n picioare. El avea shoufa aşezată pe umerii unui
surtuc care, cu siguranţă, n-ar fi fost niciodată purtat de un
Aiel. O privi întrebătoare pe Amys, care dădu din cap.
— O astfel de modestie, zise Lian încet, îi şade bine unui
bărbat. Bărbaţii rareori ştiu unde să o găsească.
Femeia îşi flutură fustele negre şi făcu o reverenţă ciudată –
nu era un lucru obişnuit pentru femeile Aiel dar o reverenţă
până la urmă, ca răspuns la plecăciunea lui.
— Ai permisiunea să intri în sălaşul meu, Car’a’carn.
Pentru căpetenia căpeteniilor se găseşte întotdeauna mereu apă
şi umbră la Stâncile Reci.
Se auzi un nou urlet din partea femeilor din mulţime, deşi
Rand nu ştia dacă era pentru el sau pentru ceremonie.
Couladin se opri pentru a-l privi cu ură neîndurătoare, apoi
păşi mai departe, atingând-o uşor pe Aviendha în timp ce
femeia cobora într-un mod lipsit de graţie de pe calul bălţat.
Bărbatul dispăru repede în mulţimea care se risipea. Mat se
opri în timp ce descăleca pentru a privi după el.
— Ai grijă la el, Rand, zise el încet. Vorbesc serios.
— Toţi îmi zic asta, spuse Rand.
Căruţaşii se pregăteau deja de negoţ în mijlocul canionului.
Iar la intrare, venirea lui Moiraine şi a celorlalte Înţelepte fu
anunţată de câteva ţipete şi bătăi în oale, deşi nu erau ca
urletele care îl întâmpinaseră pe Rhuarc.
— Nu pentru el trebuie să-mi fac eu griji.
Primejdiile nu veneau din partea Aielilor. „Moiraine într-o
parte şi Lanfear în cealaltă. Ce ar putea să fie mai primejdios?”
Aproape că îi veni să râdă.
Amys şi Lian coborâseră şi, spre uimirea lui Rand, Rhuarc
îşi pusese mâna în jurul lor. Amândouă erau înalte, aşa cum
păreau să fie mai toate femeile Aiel, dar nici una nu ajungea
mai sus de umărul căpeteniei de clan.
— Ai cunoscut-o pe soţia mea Amys, îi zise el lui Rand.
Acum trebuie să faci cunoştinţă cu soţia mea Lian.
Rand îşi dădu seama că avea gura căscată şi o închise
imediat. După ce Aviendha îi spusese că stăpâna Sălaşului
Stâncile Reci era soţia lui Rhuarc şi o chema Lian, fusese sigur
că înţelesese greşit în Chaendaer când Amys îl numise pe
bărbat „umbră a inimii mele”. Oricum, atunci avusese alte
lucruri pe cap. Dar acum…
— Amândouă? bolborosi Mat. Pe Lumină! Două! Ah, arde-
m-ar! Ori e cel mai norocos bărbat din lume, ori cel mai mare
prostănac de la facerea lumii încoace!
— Mă gândeam, zise Rhuarc, încruntându-se, că Aviendha
ţi-a vorbit despre obiceiurile semenilor tăi. Se pare că nu ţi-a
împărtăşit prea multe.
Lian se aplecă pentru a privi după soţul ei – soţul lor – şi
ridică o sprânceană la Amys, care zise sec:
— Mi s-a părut cea mai potrivită să-i spună ce are nevoie să
ştie. Şi astfel să o ţinem departe de Fecioare. Acum se pare că
va trebui să port o discuţie lungă cu ea într-un loc liniştit. Fără
îndoială că l-a învăţat limbajul semnelor, sau cum să mulgă o
gara.
Roşind uşor, Aviendha dădu din cap supărată; părul ei
roşu-închis îi crescuse peste urechi şi era atât de lung, încât îi
ieşea de sub şal.
— Am avut lucruri mai importante de discutat decât despre
căsătorie. Oricum, acest bărbat nu ascultă.
— A fost un dascăl bun, se băgă repede în vorbă Rand. Am
învăţat multe de la ea despre obiceiurile voastre şi despre
Ţinutul Întreit.
„Limbajul semnelor?”
— Toate greşelile pe care le fac sunt ale mele, nu ale ei.
„Cum se mulgea oare o şopârlă veninoasă de două picioare?
De ce?”
— A fost un dascăl bun, şi aş vrea să rămână la fel, dacă
sunteţi de acord. „Pe Lumină, de ce am zis asta?”
Femeia aceasta putea fi plăcută uneori, cel puţin când uita
de sine; în restul timpului era ca un scaiete agăţat pe sub
surtucul lui. Dar câtă vreme ea era acolo, măcar ştia pe cine
puseseră Înţeleptele să-l iscodească.
Amys îl privi, cu ochii ei albaştri şi limpezi, întocmai ca ai
unei Aes-Sedai. Dar pe de altă parte, putea conduce; chipul ei
arăta pur şi simplu mai tânăr decât ar fi trebuit, nu veşnic
tânăr, dar poate că ea era tot atât de Aes-Sedai ca o Aes-Sedai.
— Mie îmi sună a rânduială bună, zise ea.
Aviendha îşi deschise gura, cuprinsă de indignare, şi o
închise la loc furioasă, după ce Înţeleapta îşi întoarse privirea
către ea. Pesemne că femeia crezuse că nu mai trebuia să-şi
petreacă timpul cu el, acum că ajunseseră la Stâncile Reci.
— Trebuie să fii obosit după călătoria lungă, îi zise Lian lui
Rand, cu o privire maternă, şi înfometat. Veniţi!
Zâmbetul ei blând era şi pentru Mat, care stătea în urmă,
privind la căruţe.
— Veniţi sub acoperişul meu!
Apucând desagii, Rand îl lăsă pe Jeade’en în grija unei
femei gai’shain, care îl luă şi pe Cimpoiaş. Mat privi o ultimă
dată spre căruţe, înainte de a arunca desagii săi pe umăr,
urmându-i.
Acoperişul lui Lian, casa ei, era aşezată cel mai sus în
partea dinspre apus. Peretele zimţat al canionului se ridica încă
o sută de paşi în sus. Chiar dacă era casa căpeteniei de clan şi
a stăpânei, de afară părea un simplu pătrat de cărămizi
galbene, cu geamuri înguste fără sticlă, acoperite cu perdele
albe simple. Pe acoperiş se afla o grădină cu legume şi o alta în
faţa casei, pe o terasă mică, separată de casă printr-o potecă
pietruită. Pesemne că era destul de mare cât să aibă două
încăperi. Deşi avea un gong pătrat din bronz la intrare, arăta ca
mai toate construcţiile pe care le putea vedea Rand, şi din acel
loc chiar putea privi la întreaga vale. O casă mică şi simplă.
Înăuntru era altceva.
Partea din cărămidă era o încăpere mare, cu podea din
teracotă roşie-maronie, dar aceasta era doar o parte din casă.
Tăiate în piatră în spate erau mai multe încăperi, cu tavanul
înalt şi unde era uimitor de răcoare, cu intrări mari cu arcadă
şi lămpi de argint de la care veneau miresme ce aminteau de
locuri cu verdeaţă. Rand văzu un singur scaun, cu spătarul
înalt şi lăcuit cu roşu şi auriu, care nu părea să fie prea folosit;
„scaunul căpeteniei”, îl numise Aviendha. Mai erau câteva
lucruri din lemn, în afară de nişte lădiţe şi cufere lăcuite, şi
suporturi pentru citit mici pe care se aflau cărţi deschise;
cititorul trebuia să stea pe podea. Podelele erau acoperite de
covoare ţesute cu modele complicate, şi de straturi de preşuri
colorate; Rand recunoscu câteva modele din Tear şi Cairhien şi
Andor, chiar şi din Illian şi Tarabon, în timp ce alte modele îi
erau străine, cu dungi ascuţite şi lungi şi fără nici o culoare
asemănătoare, sau pătrate goale maronii şi cenuşii legate între
ele. Spre deosebire de tot ceea ce avuseseră parte până să
ajungă în această vale, peste tot erau culori vii, pestriţe,
podoabe pentru pereţi despre care Rand era sigur că veneau
din cealaltă parte a Osiei Lumii – poate la fel cum fuseseră
luate şi podoabele din Stâncă – şi perne de toate culorile şi
nuanţele, cele mai multe cu ciucuri sau franjuri, sau şi una, şi
alta, din mătase roşie sau aurie. Pe ici, pe colo, în nişe cioplite
în pereţi, se afla câte o cupă de argint sau ceva lucrat din fildeş,
cele mai multe înfăţişând vreun animal ciudat. Deci acestea
erau „peşterile” despre care vorbeau cei din Tear. Puteau fi la
fel de urât decorate ca în Tear, în schimb păreau nobile,
solemne, dar şi neceremonioase în acelaşi timp.
Rand îi zâmbi uşor Aviendhei, ca să-i arate că o ascultase,
totuşi, scoase din desagii lui un dar pentru Lian, un leu de aur
lucrat cu multă măiestrie. Fusese furat din Tear şi cumpărat de
la un fântânar Jindo, dar dacă el era conducătorul Tearului,
pesemne că era ca şi cum i l-ar fi furat lui însuşi. După o clipă
de şovăire, Mat scoase şi el un dar, un colier din flori de argint
lucrat în Tear, fără îndoială provenit din acelaşi loc, şi care-i
fusese menit lui Isendre.
— Minunat, zâmbi Lian, ridicând leul. Mereu mi-au plăcut
lucrurile făurite de cei din Tear. Rhuarc mi-a adus câteva
obiecte în urmă cu mulţi ani.
 Cu o voce potrivită unei soţii care-şi amintea despre cine
ştie ce lucru, îi zise soţului ei:
— Le-ai luat dintr-un cort al unui Înalt Senior chiar înainte
ca Laman să fie decapitat, nu-i aşa? Ce păcat că n-ai ajuns şi
în Andor! Dintotdeauna mi-am dorit ceva din argint de Andor.
Şi acest colier e foarte frumos, Mat Cauthon.
Ascultând şirul de laude pentru darurile primite, Rand îşi
ascunse uimirea. Deşi era îmbrăcată cu acele fuste şi avea o
privire maternă, era un Aiel tot atât de aprig ca orice Fecioară a
Lăncii.
Când Lian termină de vorbit, Moiraine şi celelalte Înţelepte
ajunseră acolo însoţite de Lan şi de Egwene. Sabia Străjerului
stârni o singură privire dezaprobatoare, dar stăpâna îi ură bun
venit de îndată ce Bair îl numi Aan’allein. Dar aceasta nu se
compara deloc cu primirea pe care le-o făcu lui Moiraine şi
Egwene.
— Este o cinste să vă am sub acoperişul meu, Aes-Sedai,
rosti stăpâna pe un ton care părea a zice că era puţin spus;
aproape că făcu o plecăciune înaintea lor. Se spune că le
slujeam pe Aes-Sedai înainte de Frângerea Lumii şi că le-am
înşelat încrederea, şi pentru acest fapt am fost trimişi aici, în
Ţinutul Întreit. Prezenţa Domniilor Voastre aici îmi dă de
înţeles că păcatul nostru nu e chiar de neiertat.
Desigur. Ea nu fusese în Rhuidean; pesemne că era interzis
să se vorbească despre Rhuidean chiar şi între soţ şi soţie. Şi
între surori-de-soţ, sau oricare era relaţia dintre Amys şi Lian.
Şi Moiraine încercă să-i dea lui Lian un dar de musafir,
sticluţe mici din cristal şi argint tocmai din Arad Doman, dar
Lian îşi desfăcu braţele.
— Prezenţa Domniilor Voastre în sine e un dar de nepreţuit,
Aes-Sedai. Dacă aş accepta mai mult, mi-aş necinsti
acoperişul, şi pe mine. Nu aş putea face faţă acestei ruşini.
Părea să vorbească foarte serios, şi îşi făcea griji ca
Moiraine să nu-i poarte pică. Acest lucru arăta cât de
importanţi erau femeile Aes-Sedai şi Car’a’carn.
— Cum doreşti, zise Moiraine, şi puse sticluţele înapoi în
punga de la cingătoare; arăta foarte senină, îmbrăcată în
mătase albastră, cu mantia deschisă la culoare dată pe spate.
Ţinutul Întreit va mai vedea cu siguranţă destule Aes-Sedai. Nu
am avut niciodată vreo pricină să venim.
Amys nu părea deloc mulţumită de acest răspuns, iar
Melaine cea cu părul de foc o privi pe Moiraine ca o pisică cu
ochii verzi care se întreba dacă să sară la marele câine care
intrase în ţarcul ei de vite. Bair şi Seana făcură schimb de
priviri îngrijorate, dar nu precum femeile care puteau conduce.
Câţiva gai’shain – bărbaţi şi femei la fel de graţioşi în robele
lor albe, cu ochii plecaţi, care păreau atât de supuşi pentru
nişte Aieli – luară mantiile lui Egwene şi Moiraine, apoi le
dădură prosoape umede pentru mâini şi faţă, şi cupe mici de
argint cu apă care să fie băute. Urmară bucatele, aduse în
castroane de argint şi tipsii potrivite pentru masa la un palat,
dar servite în blide de lut cu dungi albastre. Cu toţii stăteau pe
jos, unde fuseseră aşezate dale albe în loc de masă, cu capetele
unul lângă altul, cu perne sub piepturi, aşezaţi precum spiţele
unei roţi, în vreme ce bucatele erau strecurate printre ei de
către gai’shain.
Mat se chinuia, foindu-se pe pernele sale, dar Lan stătea
aşezat de parcă ar fi mâncat dintotdeauna astfel, iar Egwene şi
Moiraine păreau să se simtă aproape la fel de în largul lor. Fără
îndoială că se învăţaseră în corturile Înţeleptelor. Lui Rand i se
părea ciudat, dar mâncarea era destul de ciudată, încât să-i
atragă aproape toată atenţia.
O tocană iute de carne de capră cu ardei nu era ceva
obişnuit, dar cu siguranţă nu era o mâncare ciudată, iar
mazăre se găsea peste tot, şi la fel şi dovlecei. Nu se putea
spune acelaşi lucru despre pâinea galbenă, uscată şi
fărâmicioasă, sau de boabele de fasole lunguieţe, roşii şi
strălucitoare amestecate cu verdeţuri, sau de mâncărică de
sâmburi gălbui şi bucăţele roşii şi cărnoase, pe care Aviendha
le numea zemai şi t’mat. La fel era şi cu fructele ca nişte cepe
cu coaja verde şi groasă care creşteau într-una dintre acele
plante fără frunze şi cu spini, numite kardon. Cu toate acestea,
bucatele erau gustoase.
Poate că Rand s-ar fi bucurat mai mult de masă dacă
Aviendha nu i-ar fi ţinut predici despre toate acestea. Nu
despre surori-de-soţ. Aceasta era treaba lui Amys şi Lian, care
stăteau de fiecare parte a lui Rhuarc şi îşi zâmbeau aproape la
fel de mult cât zâmbeau soţului lor. Dacă amândouă se
măritaseră cu el fără să îşi strice prietenia era limpede că îl
iubeau amândouă. Rand nu le-ar fi văzut pe Elayne şi pe Min
gata să accepte aşa o înţelegere; se întrebă de ce îi trecuse prin
cap aşa ceva. Probabil că soarele îi prăjise şi creierii.
Dar dacă Aviendha lăsase această lămurire în seama
altcuiva, îi vorbi în detaliu despre orice altceva. Pesemne că îl
credea idiot pentru că nu ştia despre surori-de-soţ. Se întoarse
pe partea dreaptă cu faţa către el, şi zâmbi aproape cu
drăgălăşenie în timp ce îi povestea că lingura putea fi folosită la
tocăniţă sau pentru zemai şi t’mat, însă ochii ei străluceau într-
un fel care-i dădea de înţeles că doar prezenţa Înţelepţilor o
împiedica să îi arunce un castron în cap.
— Nu ştiu ce ţi-am făcut, zise el încet.
Rand ştia foarte bine că Melaine era de partea cealaltă,
dând impresia că era cufundată în discuţia ei cu Seana. Bair
rostea şi ea câte un cuvânt din când în când, dar lui Rand i se
părea că apleca urechea şi spre el.
— Dar dacă nu îţi face plăcere să mă dăscăleşti, nu trebuie
să o faci. Am spus asta fără să vreau. Sunt sigur că Rhuarc sau
Înţeleptele vor găsi pe altcineva.
Înţeleptele ar fi găsit pe altcineva fără doar şi poate, dacă el
avea de gând să se descotorosească singur de ea.
— Nu mi-ai făcut nimic… zise ea, arătându-şi dinţii; dacă
acesta trebuia să fie un zâmbet, îi lipsea ceva… şi nu îmi vei
face niciodată nimic. Poţi să stai cum vrei când mănânci, şi să
le vorbeşti celor din jur. Mai puţin cu aceia dintre noi care
trebuie să dea lecţii în timp ce mănâncă. E politicos să vorbeşti
cu amândouă persoanele care se află lângă tine.
Din spatele ei, Mat îl privi pe Rand şi îşi dădu ochii peste
cap, cu siguranţă fericit că el nu trebuia să îndure aşa ceva.
— Doar dacă nu cumva trebuie să priveşti doar o singură
persoană, pentru că trebuie să o instruieşti. Apucă mâncarea
cu mâna dreaptă, dacă nu trebuie să te sprijini în cotul acela,
şi…
Era un chin, iar ei se părea că-i făcea plăcere să-l tortureze.
Aielii pesemne că preţuiau mult primirea de daruri. Poate dacă
îi dădea ceva în dar…
— … Şi cu toţii vorbesc o vreme după ce masa s-a sfârşit,
doar dacă una dintre noi nu trebuie să dea poveţe, şi…
„Ciubuc.” Nu părea drept să dea ciubuc cuiva care îl
iscodea, dar dacă avea de gând să o ţină tot aşa, merita pentru
puţină tihnă.
După ce masa fu strânsă de gai’shain, şi cupele de argint
cu vin negru aduse, Bair se încruntă la Aviendha, iar aceasta
tăcu îmbufnată. Egwene se ridică în genunchi şi o bătu pe
umăr, dar pesemne că asta nu o ajută. Măcar tăcea. Egwene îl
privi pe Rand scurt; ori ştia ce gândea el, ori se gândea că
îmbufnarea Aviendhei era din pricina lui.
Rhuarc îşi scoase pipa scurtă şi punguţa cu tutun, turnă
din belşug, apoi îi dădu punguţa din piele lui Mat, care îşi
scosese şi el pipa din argint.
— Unii au primit veştile despre tine, Rand al’Thor, şi destul
de repede, se pare. Lian îmi zice că Jheran, care e căpetenia
clanului Aielilor Shaarad, şi Bael, Aielilor Goshien, au ajuns
deja la Alcair Dai. Erim, căpetenia Aielilor Chareen, e pe drum,
Rhuarc lăsă o femeie gai’shain tânără şi subţirică să-i
aprindă pipa de la flacăra unei crenguţe. După felul în care se
mişca, cu o graţie puţin diferită decât a celorlalţi oameni
îmbrăcaţi în robe, Rand bănuia că fusese Fecioară a Lăncii. Se
întrebă cât mai avea oare de ispăşit din acel un an şi o zi, cu
supunere şi umilinţă.
Mat îi zâmbi femeii în timp ce aceasta se aplecă pentru a-i
aprinde pipa; căutătura pe care i-o aruncă din ochii ei verzi
ascunşi sub glugă îi şterse numaidecât zâmbetul de pe buze.
Supărat, se întoarse pe burtă, în vreme ce din pipă îi ieşea un
firicel albastru de fum. Păcat că nu văzuse mulţumirea de pe
chipul femeii sau cum roşise şi îi dispăruse zâmbetul după ce
Amys se uită urât la ea făcând-o să plece în grabă, ruşinată. Şi
Aviendha, care ura atât de mult faptul că fusese obligată să
renunţe la suliţă, care încă se vedea soră de lance cu orice
Fecioară…? Se încruntă la femeia gai’shain care tocmai pleca la
fel cum s-ar fi încruntat jupâneasa al’Vere la cineva care
scuipase pe podea. Un neam ciudat. Egwene era singura pe
care Rand credea că o plăcea Aviendha.
 — Aielii Goshien şi Shaarad, murmură el cu ochii la vin.
Rhuarc îi spusese că fiecare căpetenie de clan avea să
aducă războinici în Canionul de Aur, pentru onoare, şi fiecare
căpetenie de sept la fel. Adunaţi la un loc, însemnau poate o
mie din fiecare clan. Douăsprezece clanuri. În sfârşit,
douăsprezece mii de bărbaţi şi Fecioare, cu toţii devotaţi
onoarei lor curioase şi gata să dănţuiască până şi dacă
strănuta o pisică. Poate chiar mai mulţi din pricina târgului.
Privi în sus.
— Se duşmănesc, nu-i aşa? întrebă Rand, iar Rhuarc şi
Lan dădură din cap amândoi. Ştiu că ai zis că în Alcair Dai se
păstrează Pacea din Rhuidean, Rhuarc, dar am văzut cât de
mult au respectat Pacea asta Couladin şi Aielii Shaido. Poate că
ar trebui să plec. Dacă încep lupte între Goshien şi Shaarad…
Aşa ceva s-ar putea răspândi. Vreau să mă urmeze toţi Aielii,
Rhuarc.
— Aielii Goshien nu sunt ca Aielii Shaido, zise Melaine
aspru, scuturându-şi coada roşie-aurie precum o leoaică.
— Şi nici Aielii Shaarad, zise Bair cu o voce mai subţire
decât aceea a femeii mai tinere, dar la fel de hotărâtă. Jheran şi
Bael pot încerca să se omoare înainte să se întoarcă înapoi în
sălaşele lor, dar nu la Alcair Dai.
— Dar nimic din toate astea nu răspunde la întrebarea lui
Rand al’Thor, spuse Rhuarc. Dacă mergi la Alcair Dai înainte
să ajungă toate căpeteniile de clan, cei care nu au ajuns încă
îşi vor pierde onoarea. Să laşi oamenii, pe care îi chemi să te
urmeze, fără onoare, nu e cea mai bună cale de a da de veste că
tu eşti Car’a’carn. Aielii Nakai vin cel mai de departe. Încă o
lună şi toţi vor ajunge la Alcair Dai.
— Mai puţin, zise Seana scuturând uşor din cap. Am vestit
în visele lui Alsera de două ori până acum, iar ea zice că Bruan
are de gând să alerge tot drumul de la Sălaşul Shiagi. Mai puţin
de o lună.
— O lună până când vei pleca, adică, îi zise Rhuarc lui
Rand. Apoi trei zile până la Alcair Dai. Poate patru. Cu toţii vor
fi acolo până atunci.
O lună. Rand îşi frecă bărbia. Prea mult. Prea mult, şi nu
avea de ales. În poveşti, toate se întâmplau aşa cum voia eroul,
ba chiar atunci când voia el. În realitate, rareori se întâmpla
astfel, chiar şi în cazul unui ta’veren care ar fi trebuit să aibă
profeţia de partea lui. În realitate, trebuia să se arunce cu
capul înainte şi să spere, şi dacă avea noroc găsea măcar
jumătate de pâine, deşi avea nevoie de una întreagă. Cu toate
acestea, o parte din planul său era pe calea cea bună. Partea
cea mai primejdioasă.
Moiraine, aşezată între Lan şi Amys, îşi sorbea vinul
lenevind, cu pleoapele închise. Lui Rand nu-i venea să creadă.
Ea vedea tot, auzea tot. Dar el nu avea nimic de zis acum din ce
nu trebuia ea să audă.
— Câţi se vor opune, Rhuarc? Sau mai bine zis, câţi mi se
vor opune? Ai făcut mereu aluzii, dar nu ai zis nimic sigur până
acum.
— Nu pot spune cu siguranţă, răspunse căpetenia, din
spatele pipei. Când le vei arăta Dragonii, vor şti. Nu există nici
o cale prin care să poţi imita Dragonii din Rhuidean.
Îi sclipiseră oare ochii lui Moiraine?
— Tu eşti cel profeţit. Te voi sprijini, şi Bruan cu siguranţă,
şi Dhearic, căpetenie a Aielilor Reyn. Ceilalţi…? Sevanna, soţia
lui Suladric, va veni cu Aielii Shaido, pentru că ei nu au
căpetenie. E prea tânără să fie stăpâna unui sălaş, şi cu
siguranţă va fi nemulţumită că va avea un singur acoperiş, şi
nu un sălaş întreg, când cineva va fi ales în locul lui Suladric.
Iar Sevanna e la fel de vicleană şi de neîncredere ca orice
Shaido care s-a născut vreodată. Dar chiar dacă nu ne face
necazuri, ştii că ne va face Couladin; el face pe căpetenia de
clan, şi unii dintre Shaido s-ar putea să-l urmeze, chiar dacă
nu a intrat în Rhuidean. Aielii Shaido sunt destul de neghiobi
să facă asta. Han, căpetenie a Aielilor Tomanelle, ar putea să fie
de partea oricui. E un bărbat înţepat, greu de cunoscut şi cu
care nu te înţelegi uşor…
Se opri când Lian murmură:
— Mai există vreun alt fel de bărbat?
Lui Rand i se păru că totuşi căpetenia de clan n-ar fi
trebuit să audă. Amys îşi ascunse un zâmbet cu mâna; sora-
de-soţ sorbi din cupa cu vin.
— După cum ziceam, spuse Rhuarc, încruntându-se
resemnat de la o soţie la alta, nu pot să fiu sigur. Mai toţi te vor
urma. Poate chiar toţi. Poate chiar şi Aielii Shaido. L-am
aşteptat trei mii de ani pe bărbatul care poartă cei doi Dragoni.
Când îţi vei arăta braţele, nimeni nu se va îndoi de faptul că tu
eşti cel trimis să ne unească.
Şi să îi distrugă, dar nu pomeni nimic despre asta.
— Întrebarea e cum vor răspunde, zise Rhuarc şi bătu cu
pipa în dinţi. Nu vrei să te răzgândeşti şi să îmbraci un
cadin’sor?
— Şi ce să le arăt, Rhuarc? Un Aiel fals? Atunci îmbracă-l şi
pe Mat în Aiel, zise Rand, iar Mat se înecă cu fumul de la pipă.
Nu mă voi preface. Sunt ceea ce sunt; trebuie să mă primească
aşa cum sunt. Rand îşi ridică pumnii, iar mânecile îi căzură
destul cât să lase la vedere capetele cu coamă de aur. Astea
sunt dovada. Dacă nu e de ajuns, atunci nimic nu e.
— Unde ai de gând să conduci „din nou suliţele la război”?
întrebă brusc Moiraine, iar Mat se înecă din nou, îşi scoase
pipa din gură şi se holbă la ea.
Nu-şi mai ţinea închişi ochii negri. Rand încordă pumnii,
tremurând, până când îi pocniră degetele. Era primejdios să
încerce să facă pe isteţul cu ea; ar fi trebuit să ştie. Femeia
ţinea minte fiecare cuvânt pe care îl auzea, îl punea la păstrare,
îl întorcea pe toate feţele până când afla întocmai ce însemna.
Se ridică uşor în picioare. Toţi îl priveau. Egwene se
încruntă chiar cu mai multă îngrijorare decât Mat, dar Aielii îl
priveau şi atât. Pe ei nu îi supăra să vorbească despre război.
Rhuarc îl privea – pregătit. Iar chipul lui Moiraine era parcă
împietrit.
— Mă scuzaţi, zise el, merg să mă plimb o vreme.
Aviendha se ridică în genunchi, iar Egwene în picioare, dar
nici una din ele nu îl urmară.
50 Capcane
Rand stătea afară, pe uliţa pietruită dintre casa din
cărămizi galbene şi grădina de legume terasată, holbându-se în
străfundurile canionului, şi nu reuşea să vadă mare lucru în
afară de umbrele de după-amiază care se furişau de-a
curmezişul fundului canionului. Ce n-ar fi dat să se fi putut
încrede în Moiraine să nu îl dea pe mâna Turnului cu zgardă la
gât cu tot; nu se îndoia defel că ar fi putut-o face, ba chiar fără
să folosească Puterea, dacă îi dădea un motiv oricât de mic.
Femeia aceea era în stare să vâre un bivol printr-o gaură de
şoarece fără ca acesta să îşi dea seama de nimic. Ar fi putut să
o folosească. „Pe Lumină, sunt la fel de rău ca şi ea. Foloseşte-
te de Aieli! Foloseşte-te de Moiraine! Ce bine ar fi să pot avea
încredere în ea!”
Se îndreptă către gura canionului, înclinându-se de fiecare
dată când găsea o potecă ducând într-acolo. Toate erau
înguste, pavate cu pietre mici, iar în cele mai abrupte lespezile
închipuiau nişte scări. Se auzeau uşor sunetele metalice ale
ciocanelor din fierării. Nu toate clădirile erau locuinţe. Printr-o
uşă deschisă zări câteva femei ţesând, printr-alta se putea
vedea o argintăreasă punându-şi la loc ciocănelele şi daltele
micuţe, iar o a treia dădea la iveală un bărbat la o roată de olar,
cu mâinile mânjite de lut şi având în spate cuptoarele încinse
de cărămidă. Bărbaţi şi băieţi, cu excepţia celor mai tineri,
purtau cu toţii cadin’sor, surtucul şi pantalonii de un cenuşiu
brun, însă de multe ori diferenţele între veşmintele războinicilor
şi cele ale meşteşugarilor erau mici, un cuţit scurt prins la
cingătoare sau deloc, poate o shoufa fără un văl negru prins de
ea. Totuşi, în timp ce privea un fierar cântărind o suliţă căreia
tocmai îi făcuse un vârf lung de-un picior, Rand fu convins că
bărbatul ar fi putut folosi arma la fel de uşor cum o făurise.
Uliţele nu erau aglomerate, însă erau mulţi Aieli prin
preajmă. Copiii râdeau, alergând şi hârjonindu-se; în rândul
fetelor mai mici suliţele de jucărie erau la fel de îndrăgite ca şi
păpuşile. Gai’shain purtau pe cap urcioare de apă din lut sau
pliveau grădinile, deseori sub îndrumările unui copil de zece-
doisprezece ani. Bărbaţi şi femei îşi vedeau de treburile lor, nu
foarte deosebite de ceea ce ar fi făcut în Emond’s Field, fie că
măturau în faţa uşii sau că reparau un zid. Copiii de-abia îl
băgară în seamă, cu toate că avea un surtuc roşu şi cizme cu
talpă groasă, iar gai’shain erau atât de reţinuţi încât nu puteai
spune dacă îl observau sau nu. Dar toţi aceşti adulţi, fie ei
meşteşugari, războinici, bărbaţi sau femei, îl priveau cu un aer
gânditor, cu nişte presimţiri nelămurite.
Băieţii foarte tineri alergau în picioarele goale, în haine
lungi foarte asemănătoare cu cele de gai’shain, însă nu albe, ci
de cenuşiul brun al unui cadin’sor. Fetele cele mai tinere
ţâşneau de pretutindeni şi ele în picioarele goale, în rochii
scurte care uneori nu le acopereau genunchii. Un lucru îi
atrase atenţia la aceste fete; până la vârsta de vreo doisprezece
ani, îşi purtau părul în două cosiţe împletite după urechi,
împodobite cu panglici viu colorate. Exact aşa cum le purtase
Egwene pe ale sale. Nu putea fi decât o coincidenţă. Probabil că
renunţase la ele tocmai pentru că vreo femeie Aiel îi spusese că
aşa îşi aranjau părul şi fetele Aiel. Ce prostie să se gândească la
asta acum! Acum trebuia să se gândească la o singură femeie.
Aviendha.
Pe fundul canionului, neguţătorii ambulanţi se înhămaseră
la negoţ cu toţi Aielii care se îmbulzeau în jurul căruţelor cu
coviltir din pânză. Cel puţin căruţaşii erau foarte agitaţi, iar
Keille, cu un şal de dantelă albastră peste pieptenii din fildeş,
se târguia în gura mare astăzi. Kadere şedea pe un butoi întors
la umbra coviltirului căruţei sale albe; purta o haină gălbuie şi
îşi ştergea faţa de sudoare fără să îşi dea silinţa să vândă ceva.
Îl zări pe Rand şi dădu să se ridice, dar apoi renunţă. Isendre
nu era prin preajmă însă, spre mirarea lui Rand, Natael era
acolo; mantia lui peticită atrăsese o turmă de copii în jurul lui
şi câţiva adulţi. Se pare că promisiunea unui public nou şi mai
mare îl făcuse să-i părăsească pe Aielii Shaido. Sau poate Keille
nu voia să îl scape din ochi. Atât de absorbită de neguţătoria ei
cum era, nu scăpa ocazia de a se încrunta deseori la menestrel.
Rand ocoli căruţele. Întrebând în dreapta şi în stânga, află
încotro o luaseră Aielii Jindo, fiecare către acoperişul frăţiei lui,
respectiv a ei, aici la Stâncile Reci. Acoperişul Fecioarelor se
afla la jumătatea versantului dinspre miazăzi al canionului,
care era încă iluminat; era un dreptunghi de piatră cenuşie
acoperit cu o grădină, fără îndoială mai mare pe dinăuntru
decât ar fi părut dinafară. Acum vedea şi interiorul. O pereche
de Fecioare care stăteau pe vine la intrare, cu suliţe şi scuturi,
îi tăiară calea, amuzate şi îngrozite în acelaşi timp că un bărbat
dorea să intre, însă una din ele se învoi să-i anunţe sosirea.
Câteva minute mai târziu Fecioarele din clanul Jindo şi
septul celor Nouă Văi, care fuseseră în Stâncă, ieşiră. Şi toate
celelalte Fecioare al septului celor Nouă Văi de la Stâncile Reci
se înghesuiau pe marginea drumului şi se căţărau pe acoperiş
printre straturile de legume să privească, hlizindu-se de parcă
s-ar fi aşteptat la un spectacol. Gai’shain, şi bărbaţi, şi femei,
apărură în urma lor ca să le servească ceai negru în cupe
micuţe; oricare ar fi fost acea regulă care interzicea bărbaţilor
să ajungă la Acoperişul Fecioarelor se pare că nu se aplica şi
pentru gai’shain.
După ce el cercetase câteva mărfuri, Adelin, femeia Jindo
cu părul blond şi cu o cicatrice subţire pe obraz scoase la iveală
o brăţară lată de fildeş împodobită cu incrustaţii bogate cu
trandafiri. Se gândi ce bine i s-ar fi potrivit Aviendhei; cel care
făurise brăţara avusese grijă să înfăţişeze şi spini printre flori.
Adelin era înaltă chiar şi pentru o femeie Aiel, era doar cu o
palmă mai scundă decât el. Când auzi motivul pentru care o
voia – aproape tot motivul; Rand nu spuse decât că era un dar,
în semn de recunoştinţă pentru învăţăturile primite de la
Aviendha, nu mită ca să domolească mânia femeii pentru ca el
să poată sta prin preajma ei – Adelin întoarse privirea către
celelalte Fecioare. Se opriră din hlizit, iar pe feţele lor nu se
putea citi nimic.
— Nu am să îţi cer nimic pentru acest dar, Rand al’Thor,
zise ea punându-i brăţara în palmă.
— E bine oare? întrebă el. Cum ar vedea un Aiel un astfel
de gest? Nu vreau să o jignesc în nici un fel pe Aviendha.
— Nu ai s-o jigneşti.
Făcu semn unei gai’shain care ducea cupe şi un urcior de
lut pe o tipsie de argint. Turnă două cupe şi îi întinse una lui.
— Aminteşte-ţi onoarea, zise ea sorbind din cupă.
 Aviendha nu îi pomenise niciodată despre un asemenea
ritual. Nesigur, sorbi o înghiţitură de ceai amar şi repetă:
— Aminteşte-ţi onoarea.
Părea să fie cel mai potrivit lucru pe care l-ar fi putut
spune. Spre mirarea lui, ea îl sărută uşor pe amândoi obrajii.
O Fecioară mai în vârstă, cu părul cenuşiu, dar cu figura
încă severă se ivi în faţa lui.
— Aminteşte-ţi onoarea, zise, şi luă o înghiţitură din cupa
lui.
Fu nevoit să repete ritualul cu fiecare dintre Fecioarele de
acolo, spre sfârşit lipind doar buzele de marginea ceştii. Or fi
fost ele ceremoniile Aielilor scurte şi simple, dar atunci când
trebuia să le repeţi cu vreo şaptezeci de femei bătrâne, ajungeai
să te saturi până şi de cele mai discrete sorbituri de ceai. Când
scăpă de acolo, umbrele începuseră să se caţăre pe peretele
dinspre răsărit al canionului.
O găsi pe Aviendha lângă casa lui Lian, bătând cu sârg un
covor albastru dungat atârnat pe o sfoară în timp ce lângă ea
zăcea o grămadă colorată de alte covoare. Netezindu-şi
smocurile de păr umede de sudoare de pe frunte, se holbă la el
cu chipul lipsit de expresie atunci când acesta îi înmână
brăţara şi îi spuse că era un dar în semn de recunoştinţă
pentru învăţăturile ei.
— Am oferit brăţări şi coliere unor prieteni care nu purtau
suliţe, Rand al’Thor, dar nu am purtat niciodată una. Glasul ei
era firesc. Astfel de lucruri zornăie şi fac zgomot ca să te
trădeze atunci când trebuie să nu te faci auzit, te încurcă
atunci când trebuie să te mişti cu repeziciune.
— Dar poţi să o porţi acum, că vei fi Înţeleaptă.
—Da.
Întoarse cercul de fildeş pe o parte şi pe alta, de parcă nu ar
fi ştiut ce să facă cu el, apoi îşi vârî mâna în brăţară şi îşi ridică
încheietura ca să o privească mai bine. Parcă s-ar fi holbat la o
cătuşă.
— Dacă nu îţi place… Aviendha, Adelin a spus că nu va fi
jignitor pentru tine. Ba chiar părea să încuviinţeze.
Îi povesti despre ceremonia de sorbire a ceaiului, iar ea
închise ochii strâns şi se cutremură.
 — Ce s-a întâmplat?
— Ele cred că încerci să îmi intri în voie.
Lui Rand nu-i venea să creadă că glasul ei era atât de calm.
În ochii ei nu se citea nici o emoţie.
— Te-au încuviinţat, de parcă încă aş fi purtat suliţă.
— Pe Lumină! Putem să le explicăm uşor lucrurile. Eu nu…
se întrerupse văzând că ochii ei se aprinseră.
— Nu! Ai acceptat încuviinţarea lor şi acum vrei să o
respingi? Asta da, ar fi jignitor pentru mine! Crezi că eşti
primul bărbat care încearcă să îmi intre în voie? Acum lasă-le
să creadă ce vor. Nu înseamnă nimic.
Luă cu amândouă mâinile trapaşca, strâmbându-se.
— Pleacă! Aruncând o privire la brăţară, adăugă: Tu chiar
nu ştii nimic, nu-i aşa? Nu ştii nimic. Nu e vina ta.
Părea că repetă ceva ce i se spusese sau că încerca să se
convingă singură.
— Îmi pare rău că ţi-am stricat masa, Rand al’Thor. Te rog,
pleacă! Amys spune că trebuie să curăţ toate covoarele astea,
oricât de mult ar dura. O să dureze toată noaptea, dacă stai aici
şi trăncăneşti.
Întorcându-i spatele, altoi zdravăn covorul dungat, cu
brăţara de fildeş sărindu-i la încheietură.
Rand nu ştia dacă îşi ceruse scuze din cauza darului lui
sau pentru că primise vreo poruncă de la Amys – bănui că a
doua variantă era mai probabilă –, dar, oricum, păruse sinceră.
Era vădit nemulţumită – judecând după icnetul care însoţea
fiecare lovitură puternică a trapăştii –, dar nu dăduse deloc
impresia că îi purta ranchiună. Era tulburată, îngrozită, chiar
furioasă, dar nu ranchiunoasă. Tot era ceva. Poate că până la
urmă avea să fie şi cuviincioasă.
Păşind în vestibulul cu dale maronii din casa lui Lian, Rand
le găsi pe Înţelepte vorbind între ele, toate patru cu şalurile
atârnându-le de umeri. Când apăru el, tăcură toate.
— Am să pun să te conducă în odaia ta de dormit, spuse
Amys. Ceilalţi au fiecare odaia lor.
— Îţi mulţumesc, zise el aruncând o privire spre uşă şi
încruntându-se uşor. Amys, i-ai spus Aviendhei să îşi ceară
iertare pentru cină?
 — Nu. Aşa a făcut?
Ochii ei albaştri luară pentru o clipă o expresie gânditoare;
avu impresia că Bair schiţă un zâmbet.
— Nu i-aş fi poruncit una ca asta, Rand al’Thor. Când te
sileşte cineva să îţi ceri scuze, scuzele nu au nici o valoare.
— Fetei i s-a spus doar să bată covoare până asudă şi îi
trec toţi nervii, zise Bair. În rest, totul a venit de la ea.
— Şi nu pentru că ar fi nădăjduit să scape de însărcinare,
adăugă Seana. Trebuie să înveţe să îşi stăpânească furia. O
Înţeleaptă trebuie să ştie să îşi stăpânească simţămintele, nu
să se lase copleşită de ele.
Cu un surâs discret întoarse privirea către Melaine. Femeia
cu părul bălai strânse din buze şi pufni.
Încercau să îl convingă că Aviendha avea să fie încântătoare
de acum înainte. Oare chiar credeau că el era orb?
— Trebuie să ştiţi că mi-am dat seama. Despre ea. Că aţi
pus-o să mă iscodească.
— Nu ştii atâtea pe cât crezi, spuse Amys, ca o Aes-Sedai
care voia să îi dea de înţeles că lumea avea înţelesuri ascunse
pe care ea nu intenţiona să i le dezvăluie.
Melaine îşi aranjă şalul măsurându-l atent din priviri. Nu
ştia mare lucru despre Aes-Sedai; dacă ea ar fi fost Aes-Sedai,
ar fi fost din Ajah Verde.
— Recunosc, zise ea, că la început ne-am gândit că o vei
vedea doar ca pe o femeie frumuşică, iar tu eşti destul de arătos
ca să te găsească mai amuzant decât pe noi. Nu ne-am aşteptat
să aibă limba atât de ascuţită. Nu ne-am aşteptat nici la altele.
— Atunci de ce ţineţi atât de mult să o am prin preajmă?
izbucni el mai înfierbântat decât şi-ar fi dorit. Doar nu credeţi
că am să-i dezvălui ei ceva din ceea ce n-aş vrea să ştiţi nici voi.
— De ce o laşi să rămână în preajma ta? întrebă Amys
liniştită. Dacă nu vrei să o accepţi, cum am putea să ţi-o băgăm
noi pe gât?
— Cel puţin aşa ştiu cine e iscoada.
Probabil că era mai bine să o ţină pe Aviendha sub atenta
lui supraveghere decât să se întrebe care dintre Aieli stătea cu
ochii pe el. Fără ea, mai mult ca sigur că ar fi luat fiecare vorbă
întâmplătoare a lui Rhuarc drept o încercare de a-şi băga nasul
unde nu-i fierbea oala. Desigur, n-ar fi avut cum să ştie dacă
aşa era sau nu. Rhuarc era însurat cu una dintre femeile astea.
Dintr-odată se bucură că nu îi împărtăşise mai multe
căpeteniei de clan. Şi se mâhni că fusese cât pe-aci să se
încreadă în el. De ce îşi închipuise vreodată că Aielii erau mai
direcţi decât Înalţii Seniori din Tear?
— Sunt încredinţat că e bine să o las acolo unde e.
— Atunci aşa gândim cu toţii, zise Bair.
O privi şiret pe femeia cu pielea aspră. În glasul ei răsunase
ceva aparte, de parcă ar fi ştiut mai multe decât el.
— Nu o să afle ce urmăriţi.
— Ce urmărim noi? îl repezi Melaine, scuturând din cap şi
legănându-şi pletele lungi. Profeţia spune: „Va fi salvată o
rămăşiţă dintr-o rămăşiţă”. Ceea ce urmărim noi, Rand al’Thor,
Car’a’carn, este să salvăm cât mai mulţi oameni. Orice chip ai
avea şi orice sânge ţi-ar curge prin vine, nu ne înţelegi deloc.
Am să te fac eu să vezi că sângele tău e al nostru chiar dacă
trebuie să pun…
— Cred, o întrerupse Amys calm, că ar vrea să îşi vadă
odaia de dormit. Pare ostenit.
Bătu din palme scurt şi energic şi o femeie gai’shain apăru,
unduitoare ca o salcie.
— Arată-i camera care i-a fost pregătită. Adu-i tot ce îi
trebuie.
Înţeleptele se îndreptară spre uşă lăsându-l acolo; Bair şi
Seana îi aruncau lui Melaine priviri veninoase, de parcă ar fi
făcut parte din Soborul Femeilor, măsurând cu privirea pe
cineva căruia aveau de gând să îi ceară socoteală. Melaine nu le
băgă în seamă; pe când uşa se închidea în spatele lor,
bombănea ceva care suna: „bagi minţile-n cap fetei ăleia
nesăbuite”.
Care fată? Aviendha? Deja făcea ceea ce îi ceruseră. Poate
Egwene? Ştia că învăţa ceva cu Înţeleptele. Şi ce era Melanie
dispusă să facă pentru a-l face să vadă că „sângele lui e al lor”?
Ce ar fi putut să facă pentru a-l convinge că era Aiel? „Să-i
întindă o capcană? Prostule! Doar nu ţi-ar spune pe şleau că
are de gând să îţi întindă o capcană. Ce altceva mai poţi
întinde? Rufele pe sârmă?” se gândi el şi râse încet. Era obosit.
Prea obosit să îşi mai pună întrebări, după douăsprezece zile şi
o parte dintr-a treisprezecea de călărit într-un aer uscat şi
încins; nu voia să îşi închipuie cum s-ar fi simţit dacă ar fi
mers pe jos toată distanţa aceea. Aviendha trebuie să fi avut
picioare de oţel. Avea nevoie de un pat.
Femeia gai’shain era drăguţă, în ciuda unei cicatrici subţiri
care trecea de-a curmezişul imediat deasupra unui ochi de un
albastru-deschis pentru a se pierde într-un desiş de păr atât de
bălai, încât ai fi zis că e argint. Altă Fecioară; însă deocamdată
nu.
— Dacă vrei să mă urmezi, murmură ea coborând privirea.
Odaia de dormit, desigur, nu era una obişnuită. Aşa cum se
aşteptase, „patul” era o saltea de paie groasă pusă peste mai
multe covoare colorate. Femeia Gai’shain – o chema Chion –
păru şocată să îl audă cerând apă de spălat, însă Rand se
săturase de saune. Putea pune rămăşag că Moiraine şi Egwene
nu erau nevoite să stea într-un cort cu abur ca să fie curate.
Chion aduse totuşi apa fierbinte într-un urcior mare şi cafeniu
care se folosea la udat grădina, şi mai aduse şi un castron mare
alb în loc de lighean. Când se oferi să îl spele ea, o goni afară.
„Ce fiinţe ciudate erau toate!”
Camera nu avea ferestre şi era luminată de lămpi de argint
care atârnau de pereţi, dar îşi dădu seama că nu putea să se fi
întunecat afară când se termină de spălat. Nu îi păsa. Pe saltea
găsi doar două pături, nici una destul de groasă. Fără îndoială,
dovadă a firii călite de Aiel. Aducându-şi aminte de nopţile reci
petrecute în corturi, se îmbrăcă din nou, în afară de surtuc şi
cizme, iar apoi suflă în lămpi şi se strecură sub pături în beznă.
În ciuda oboselii, nu putu să nu se tot foiască şi să se
gândească. Ce voise să spună Melaine? De ce nu le păsa
Înţeleptelor că îşi dăduse seama că Aviendha îl iscodea?
Aviendha. Femeie frumoasă, deşi era mai ursuză ca un catâr cu
patru copite ciopârţite de pietre. Respiraţia i se rări, gândurile i
se înceţoşară. O lună.
Prea mult. N-avea de ales. Mai curând. Isendre zâmbind.
Kadere privind. Capcană. A cui? Care? Capcane. Dacă ar fi
putut să aibă încredere în Moiraine! Perrin. Acasă. Perrin
probabil înota în…
 Cu ochii închişi Rand înainta prin apă. Răcoare bine-venită.
Şi atât de udă! Parcă nu îşi dăduse niciodată seama cât de bine
era să fii ud. Ridică privirea, se uită în jur la sălciile înşirate pe
un mal al iazului, pe cealaltă stejarul cel mare şi stufos,
întinzându-şi crengile peste apă. Pădurea Îmbibată. Ce bine era
acasă! Avea senzaţia că fusese plecat. Nu ştia foarte bine unde,
dar nici nu conta. Până la Dealul Străjii. Da. Niciodată nu
fusese mai departe de atât. Răcoros şi ud. Şi singur.
Dintr-odată două trupuri spintecară văzduhul, cu
genunchii aduşi la piept, orbindu-l cu stropii care săriră când
se cufundară în apă. Frecându-se la ochi, le văzu pe Elayne şi
pe Min zâmbindu-i de o parte şi de alta, două capete deasupra
suprafeţei de un verde palid. Două bătăi de braţe l-ar fi dus la
oricare din ele şi departe de cealaltă. Nu putea să le iubească
pe amândouă. Să le iubească? De ce îi trecuse asta prin cap?
— Nu ştii pe cine iubeşti.
Se întoarse iscând un vârtej de apă. Pe mal stătea
Aviendha, în cadin’sor mai degrabă decât cu fustă şi bluză. Nu
era nici o răutate în privirea ei.
— Intră în apă, zise el. Am să te învăţ să înoţi.
Un zvon de râsete melodioase îl făcu să întoarcă brusc
capul spre malul celălalt. Femeia care stătea acolo, goală, cu
un trup sidefiu, era cea mai frumoasă pe care o văzuse
vreodată, cu ochi mari şi negri care îl tulburau. Parcă o
cunoştea.
— Oare ar trebui să te las să îmi fii necredincios, fie şi
numai în visele tale?
Simţea cumva că Elayne şi Min, şi Aviendha nu mai erau
acolo. Totul începea să fie foarte bizar.
Îl privi cu luare-aminte un răstimp, ignorând complet faptul
că era goală. Încetul cu încetul se ridică pe vârfuri, îşi luă avânt
cu braţele, apoi se aruncă în iaz. Când îi apăru capul deasupra
apei, părul ei negru şi lucios nu era ud. Lucru care pentru o
clipă îl nedumeri. Apoi ajunse la el – oare chiar înotase sau pur
şi simplu se aflase acolo? –, încolăcindu-şi braţele şi picioarele
în jurul lui. Apa era rece, carnea ei era fierbinte.
— Nu ai cum să îmi scapi, murmură ea.
 Ochii aceia negri erau mult mai adânci decât iazul.
— Am să te fac să îţi placă atât de mult, încât să nu uiţi
niciodată, fie în vis, fie aievea.
„Fie în vis, fie…?” Totul în jur se înceţoşă. Ea se lipi mai
tare de el şi atunci totul se limpezi din nou. Totul era ca mai
înainte. La un capăt al iazului creştea stufăriş; la celălalt
frunză-lată şi pin, până aproape de suprafaţa apei.
— Te cunosc, îngână el.
Precis o cunoştea, altfel de ce ar fi lăsat-o să facă asta?
— Dar nu… Nu e bine.
Încercă să scape din strânsoare, însă de îndată ce îşi
eliberă un braţ aceasta i-l prinse din nou.
— Ar trebui să te însemn, zise ea cu glas ameninţător. Mai
întâi Ilyena aceea cu inima laşă şi acum… Câte femei sunt în
gândurile tale?
Pe neaşteptate, dinţii ei mici şi albi se înfipseră în gâtul lui.
Urlând, o azvârli cât colo şi duse mâna la gât. Trecuse de piele;
sângera.
— Aşa te distrezi tu în timp ce eu mă frământ întrebându-
mă unde ai plecat? se auzi o voce dispreţuitoare de bărbat. De
ce-ar mai trebui să-mi bat capul dacă tu pui în primejdie
planul nostru în felul acesta?
Deodată, femeia se afla pe mal, înveşmântată în alb, cu
talia ei subţire strânsă de o cingătoare de argint împletit, cu
stele şi semilună de argint în părul ei negru ca bezna.
Pământul din spatele ei se ridica într-un dâmb pe care se afla
un crâng de frasini. Nu îşi amintea să fi văzut frasini. Era cu
faţa spre… ceaţă. O siluetă de bărbat, neclară, cenuşie. Cumva
– ceva nu era în regulă.
— Primejdie, zise ea batjocoritor. Ţi-e teamă să rişti la fel ca
Moghedien, nu-i aşa? Te-ai furişa ca însăşi Păienjeniţa. Dacă
nu te-aş fi scos cu de-a sila din gaura ta, acum încă ai sta
ascuns şi ai aştepta să rostuieşti câteva rămăşiţe.
— Dacă nu eşti în stare să îţi stăpâneşti… poftele, rosti
ceaţa cu glasul bărbatului, de ce m-aş alătura ţie? Dacă tot
trebuie să îmi asum riscuri, vreau o răsplată mai mare decât să
fiu un simplu păpuşar.
— Ce vrei să spui? întrebă ea.
 Ceaţa se tulbură; Rand îşi dădea cumva seama că era din
cauza şovăielii, a temerii de a nu fi spus prea mult. Apoi dintr-
odată ceaţa se risipi. Femeia îl privi cum stătea încă în iaz,
cufundat până la gât; buzele i se subţiară de enervare şi
dispăru pe neaşteptate.

Se deşteptă tresărind şi rămase nemişcat, privind în beznă.

Un vis. Dar oare unul obişnuit sau altceva? îşi scoase o mână
de sub pături, îşi pipăi gâtul şi simţi urmele de dinţi şi firicelul
de sânge. Orice fel de vis o fi fost, fusese şi ea în el. Lanfear. Pe
ea sigur nu o visase. Şi celălalt; bărbatul. Pe faţă îi apăru un
zâmbet rece. „Capcane peste tot. Capcane pentru cei care
păşesc neştiutori. Trebuie să am grijă unde pun piciorul.”
Atâtea capcane! Toate lumea întindea capcane.
Râzând uşor, se întoarse pe o parte ca să adoarmă la loc –
şi încremeni ţinându-şi răsuflarea. Nu era singur în încăpere.
„Lanfear.”
Se strădui cu disperare să ajungă la Adevăratul Izvor.
Pentru o clipă, se temu ca nu cumva însăşi frica să îl învingă.
Apoi pluti în liniştea rece a Hăului, simţind prin el un râu
tumultuos de Putere. Sări în picioare. Lămpile se aprinseră
brusc.
Aviendha stătea lângă uşă cu picioarele încrucişate, cu
gura căscată şi ochii verzi larg deschişi, holbându-se pe rând
când la lămpi, când la legăturile pe care nu le vedea şi care o
imobilizaseră complet. Nici măcar capul nu şi-l putea mişca; se
aşteptase la cineva care să stea în picioare şi ţesătura se ridica
mult deasupra ei. Dădu drumul imediat undelor de Aer.
Fata se ridică în grabă, cât pe-aci să-i cadă şalul.
— Nu… Nu cred că voi putea vreodată să mă obişnuiesc
cu… făcu semn spre lămpi. Din partea unui om.
— M-ai văzut şi altădată mânuind Puterea.
În Hăul care îl înconjura ţâşni un val de mânie. Se furişase
la el în cameră pe întuneric. Îl speriase de moarte. Avea noroc
că nu îi făcuse rău, că nu o omorâse din greşeală.
— Ar trebui să te obişnuieşti. Eu sunt Cel Care Vine cu
Zorile, fie că vrei sau nu să recunoşti.
— Asta nu face parte…
 — De ce eşti aici? întrebă el cu răceală.
— Înţeleptele te veghează de afară cu rândul. Ar fi vrut să
continue să te vegheze din…
Se întrerupse şi roşi.
— De unde?
Fata se holbă la el roşind şi mai puternic.
— Aviendha, de un…?
„Vestitoare-n vise. De ce nu îi trecuse prin cap?”
— Din visele mele, zise el cu asprime. De când îmi cercetaţi
gândurile?
Fata răsuflă cu greutate.
— Nu ar fi trebuit să îţi dau de ştire. Dacă află Bair – Seana
a spus că e prea primejdios în seara asta. Nu înţeleg, nu pot
pătrunde în vis fără ajutorul uneia dintre ele. Nu ştiu decât că
în seara asta e periculos. De asta veghează cu rândul. Sunt
îngrijorate cu toate.
— Tot n-ai răspuns la întrebare.
— Nu ştiu de ce mă aflu aici, îngăimă ea. Dacă ai nevoie de
apărare…
Întoarse privirea spre cuţitul scurt de la cingătoare şi atinse
mânerul. Brăţara de fildeş părea să o supere; îşi încrucişă
braţele ca să o ascundă la subsuori.
— Nu te-aş putea apăra foarte bine cu un cuţit aşa de mic,
iar Bair spune că, dacă mai pun mâna pe o suliţă fără să mă
atace cineva, o să mă jupoaie de vie. Nu ştiu de ce ar trebui să
renunţ la somn ca să te apăr. Din cauza ta am bătut covoare
până acum mai puţin de un ceas. La lumina lunii!
— Nu asta era întrebarea. De când…?
Tăcu dintr-odată. În aer se simţea un fior de nefiresc. De
rău. Ar fi putut să fie doar în imaginaţia lui, rămăşiţe din vis.
Poate.
Aviendha scoase un oftat de uimire văzând sabia roşie ca de
flăcări apărându-i în mână, cu lama uşor încovoiată purtând
semnul bâtlanului. Lanfear îl acuzase că nu folosea decât a
zecea parte din ceea ce-i stătea în puteri, deşi mare parte din
acea zecime venea din bâjbâit şi luat la nimereală. Nu ştia nici
măcar a zecea parte din ceea ce-i stătea în puteri. Dar de
cunoscut, cunoştea sabia.
 — Rămâi în spatele meu.
De-abia o văzu scoţându-şi cuţitul din teacă în timp ce el
ieşi din odaie în tăcere, picioarele lui doar în ciorapi nefăcând
nici un zgomot pe covoare. În mod bizar, aerul nu era mai
răcoros decât atunci când se culcase. Poate că acei pereţi chiar
păstrau căldura, căci, cu cât păşea mai departe, cu atât se
făcea mai frig.
Probabil că până şi gai’shain îşi căutaseră saltelele.
Coridoarele şi încăperile erau tăcute şi goale, foarte slab
luminate de lămpile răzleţe care încă mai ardeau. Aici unde
lămpile stinse cufundau totul în beznă chiar şi în miezul zilei,
existau întotdeauna lămpi lăsate să ardă. Senzaţia era încă
neclară, însă nu se risipea. Răul se afla acolo.
Se opri brusc sub bolta arcuită care ducea spre vestibul. O
lampă de argint la fiecare colţ al încăperii răspândea o lumină
palidă. În mijloc se afla un bărbat înalt cu capul plecat peste
pieptul unei femei prinse în braţele lui înfăşurate într-o mantie
neagră. Capul ei era lăsat pe spate, iar gluga-i albă îi căzuse de
pe creştet în timp ce bărbatul îi săruta gâtul. Ochii lui Chion
erau pe jumătate închişi şi pe buze avea un zâmbet fericit. Hăul
fu străbătut de o urmă de stânjeneală. Apoi bărbatul îşi ridică
privirea.
Ochii negri prea mari îl priveau pe Rand de pe un chip palid
cu obrajii scobiţi; o gură roşie încreţită se lăţi într-un zâmbet
batjocoritor care dădu la iveală un şir de dinţi ascuţiţi. Chion se
prăbuşi la pământ, iar mantia se desfăşură într-o pereche de
aripi largi ca de liliac. Draghkarul păşi peste trupul ei şi mâinile
lui albe, foarte albe se întinseră spre Rand, cu gheare la
capătul degetelor lungi şi subţiri. Dar nu ghearele şi dinţii erau
adevărata primejdie. Sărutul Draghkar era cel care ucidea sau
altele mai rele.
Cântecul său murmurat, hipnotic, se lipi de suprafeţele
Hăului. Aripile acelea negre de piele se întinseră să îl învăluie
pe măsură ce creatura înainta. Preţ de o clipă, în ochii aceia
negri imenşi se citi spaima, apoi sabia făurită de Putere
spintecă ţeasta Draghkarului până sub nas.
O sabie obişnuită ar fi rămas acolo, dar tăişul de foc putu fi
tras cu uşurinţă în timp ce creatura se prăbuşea la pământ.
Pentru o clipă, în inima Hăului, Rand cercetă fiinţa ce se afla la
picioarele lui. Cântecul acela. Dacă nu ar fi fost protejat de
orice simţământ de un zid de pustiu, dacă nu ar fi putut
rămâne calm şi rece, cântecul acela i-ar fi luat minţile. Fără
îndoială că Draghkar aşa crezuse când îl văzuse că se apropie
atât de hotărât.
Aviendha se repezi să îngenuncheze lângă Chion şi să caute
pulsul acestei gai’shain.
— Moartă, zise ea, închizându-i pleoapele. Poate e mai bine
aşa. Draghkarii mănâncă sufletul înainte să ia viaţa. Un
Draghkar! Aici!
ÎI privi duşmănoasă.
— La Refugiul Imre sunt troloci şi acum un Draghkar aici.
Aduci vremuri grele asupra Ţinutului…
Cu un strigăt se aruncă peste trupul lui Chion când el
ridică sabia. Un val puternic de foc ţâşni din aceasta pentru a
lovi în piept un Draghkar care apăruse în pragul uşii.
Izbucnind în flăcări, Făptura Umbrei se dădu înapoi zbierând;
alergă împleticindu-se pe potecă, fluturând din aripile cuprinse
de foc.
— Trezeşte-i pe toţi, zise Rand calm.
Oare Chion se luptase? Cât de mult îşi păstrase onoarea?
Nu avea nici o importanţă. Draghkarii mureau mai uşor decât
Myrddraalii, dar erau mult mai primejdioşi în felul lor.
— Dacă ştii cum să dai alarma, fă-o!
— Gongul de lângă uşă…
— Mă ocup eu. Trezeşte pe toată lumea. S-ar putea să fie
mai mulţi.
Dând din cap, se întoarse pe unde venise, strigând:
— Ridicaţi suliţele! Treziţi-vă şi ridicaţi suliţele!
Rand ieşi afară, cu sabia ridicată, cu Puterea umplându-l şi
tulburându-l. Îi era rău. Îi venea să râdă, îi venea să verse.
Noaptea era geroasă, însă el de-abia dacă simţea frigul.
Draghkarul arzând zăcea în grădina terasată, învăluit într-un iz
de carne arsă, sporind lumina lunii cu lumina focului lui
mocnit. Puţin mai încolo zăcea Seana cu părul ei cenuşiu
răsfirat, cu ochii larg deschişi, fixând cerul fără să clipească.
Cuţitul de la cingătoare zăcea lângă ea, dar nu avusese nici o
şansă în faţa Draghkarului.
De îndată ce Rand înşfăcă ciocanul învelit în piele care
atârna lângă gongul de bronz, o hărmălaie îngrozitoare se iscă
la gura canionului, zbierete de oameni şi răcnete de troloci,
zornăit metalic de arme şi strigăte. Bătu în gong cu putere, un
sunet vibrant care se răspândi în ecouri în canion; în clipa
următoare, se mai auzi un gong, apoi altele, şi din zeci de guri
se auzi strigătul:
— Ridicaţi suliţele!
Ţipete nedumerite se ridicară deasupra căruţelor
neguţătorilor. Se iviră dreptunghiuri de lumină, uşi date de
perete la cele două căruţe în formă de cutie, licărind albe în
lumina lunii. Cineva striga furios acolo jos – o femeie. Nu îşi
dădea seama cine.
Deasupra lui în aer se auzea fluturat de aripi. Mârâind
sălbatic, Rand ridică sabia de foc cu Puterea Supremă arzând
în el, iar din tăiş se răspândiră limbi lacome de foc. Draghkarul
explodă într-o ploaie de bucăţele arzânde care căzură în
întunericul de dedesubt.
— Aici, strigă Rhuarc.
Ochii căpeteniei de clan priveau îndârjiţi deasupra vălului
negru; era îmbrăcat din cap până-n picioare şi mânuia o suliţă
şi-un scut. Mat stătea în spatele lui, fără surtuc şi cu capul
descoperit, cu cămaşa pe jumătate băgată în pantaloni, clipind
confuz şi ţinându-şi suliţa cu mâner negru în amândouă
mâinile.
Rand luă shoufa de la Rhuarc, apoi o lăsă să cadă. O
siluetă cu aripi de liliac apăru zburând în cerc în lumina lunii,
apoi se lăsă în jos de partea cealaltă a canionului, dispărând în
umbre.
— Mă vânează. Atunci să mă vadă la faţă. Puterea crescu în
el; sabia se aprinse până când deveni un mic soare care îl
lumina. Nu mă pot găsi, dacă nu ştiu unde sunt.
Râse, căci ei nu înţelegeau gluma, apoi se avântă înspre
iureşul bătăliei.

Scoţându-şi suliţa din pieptul unui troloc cu rât de porc,

Mat se lăsă pe vine, căutând altul în bezna risipită de lumina
lunii de la gura canionului. „Arde-l-ar pe Rand!” Nici una din
umbrele pe care le vedea mişunând nu puteau să fie troloci.
„Întotdeauna mă bagă în belele din astea!” Dinspre răniţi se
auzeau gemete stinse. O umbră pe care o crezu a fi Moiraine
îngenunche lângă un Aiel doborât. Bulgării aceia de foc cu care
arunca în dreapta şi-n stânga erau uimitori, aproape la fel de
grozavi ca şi sabia lui Rand care zămislea valuri de foc.
Obiectul încă strălucea, astfel că un cerc de foc îl înconjura. „Ar
fi trebuit să rămân sub pături, zău dacă nu! E al naibii de frig
şi toată tărăşenia asta n-are nimic de-a face cu mine!” Apăreau
din ce în ce mai mulţi Aieli, femei în fuste venite să ajute răniţii.
Unele purtau suliţe; de obicei ele nu luptau, însă odată ce
bătălia pătrunsese în sălaş, nu putură să rămână deoparte să
privească.
O Fecioară se opri lângă el, descoperindu-se. Nu putea să îi
distingă chipul, era acoperit de umbre.
— Îţi mânuieşti bine suliţa. Ciudate timpuri trăim dacă au
ajuns trolocii la Stâncile Reci.
Ea se uită în umbră la silueta în care credea că o
recunoaşte pe Moiraine.
— Fără Aes-Sedai ar fi putut pătrunde în forţă.
— Nu erau destui ca să fi reuşit, zise el fără să gândească.
Scopul lor era să atragă atenţia aici. „Pentru ca acei Draghkari
să poate ajunge la Rand?”
— Cred că ai dreptate, zise ea rar. Eşti vreo căpetenie din
rândul udarilor?
Mat ar fi preferat să-şi fi ţinut gura.
— Am citit o carte mai demult, murmură el întorcându-i
spatele. „La naiba cu blestematele astea de crâmpeie din
amintirile altor oameni.”
Poate că după asta vânzătorii ambulanţi aveau să fie gata
de plecare.
Totuşi, când se opri lângă căruţe, nici Keille şi nici Kadere
nu se aflau prin preajmă. Căruţaşii erau toţi adunaţi laolaltă,
trecându-şi grăbiţi din mână în mână sticle cu ceva ce mirosea
întocmai ca rachiul acela straşnic pe care îl vindeau,
bombănind neliniştiţi de parcă trolocii s-ar fi apropiat
îndeajuns, încât să-i poată mirosi. Isendre stătea încruntată în
capul scărilor căruţei lui Kadere. Chiar şi acum era frumoasă.
Mat era bucuros că măcar amintirile despre femei erau ale lui.
— Trolocii sunt terminaţi, îi spuse, sprijinindu-se în suliţă
ca să se asigure că ea o observă. „Nu e cazul să îmi pun capul
la bătaie dacă nu îmi iese şi mie ceva din asta.” Nu trebuia
deloc să se străduiască să pară ostenit. O bătălie grea, dar
acum eşti în siguranţă.
Ea îl pironi cu o privire lipsită de emoţie, iar ochii îi sclipiră
în lumina lunii ca două pietre negre şi lustruite. Fără să spună
un cuvânt, se întoarse înăuntru şi trânti uşa. Tare.
Mat oftă lung şi se îndepărtă de căruţe. Ce trebuia să facă
pentru a o impresiona pe femeia aceea? Nu voia decât un pat.
Să se bage sub pături şi să-l lase pe Rand să se descurce cu
trolocii şi cu afurisiţii ăia de Draghkari. Bărbatului părea chiar
să îi placă. Mai şi râdea.
Rand venea cu sabia strălucind ca o lampă în beznă. Îşi
făcu apariţia şi Aviendha, alergând spre el cu fustele ridicate
deasupra genunchilor, însă brusc se opri. Îşi lăsă faldurile
fustelor să cadă, le netezi şi se alătură lui Rand ridicându-şi
şalul pe creştet. El părea să nici nu o vadă, iar chipul ei era
neclintit ca o piatră. Chiar se meritau unul pe celălalt.
— Rand, se auzi o umbră fugară cu glasul lui Moiraine,
aproape la fel de melodios ca al lui Keille, însă mai rece.
Rand se întoarse, aşteptând, iar aceasta încetini înainte să
poată fi văzută limpede, intrând în cercul de lumină cu pas
regesc.
— Lucrurile devin din ce în ce mai primejdioase, Rand. Se
poate ca atacul de la Refugiul Imre să fi fost îndreptat asupra
Aielilor – puţin probabil, totuşi nu imposibil –, dar astă-seară
Draghkarii pe tine te vânau.
— Ştiu.
Pur şi simplu. La fel de calm ca şi ea, şi chiar mai rece.
Moiraine strânse din buze, iar mâinile îi încremeniră pe
fuste; nu era tocmai încântată.
— Cea mai primejdioasă profeţie e atunci când încerci să o
faci să se împlinească. Nu ai învăţat asta în Tear? Pânza se ţese
în jurul tău, dar când încerci să o ţeşi tu, nu o vei putea
controla. Dacă strângi Pânza prea tare, se întinde foarte mult.
Ar putea exploda cu putere în toate direcţiile. Cine ştie cât timp
îi ia să se concentreze din nou asupra ta, sau ce se va întâmpla
atunci când o va face?
— La fel de limpede ca toate explicaţiile tale, zise Rand sec.
Ce vrei, Moiraine? E târziu şi eu sunt obosit.
— Vreau să îmi încredinţezi gândurile tale. Crezi că ai
învăţat tot ce trebuie să ştii, când de-abia s-a împlinit un an de
când ţi-ai părăsit sătucul?
— Nu, încă n-am învăţat totul.
Acum părea de-a dreptul amuzat; câteodată, Mat nu era
convins că era atât de întreg la minte pe cât părea.
— Vrei să îţi încredinţez gândurile mele, Moiraine? Bine.
Cele Trei Legăminte ale tale nu îţi vor îngădui să minţi. Spune-
mi pe şleau că, orice ţi-aş zice, nu vei încerca să mă opreşti sau
să îmi pui vreo piedică. Spune că nu vei încerca să mă foloseşti
pentru ţelurile Turnului. Spune-o limpede, ca să ştiu că e
adevărat.
— Nu voi face nimic ca să împiedic să se împlinească soarta
ta. Mi-am devotat viaţa acestui ţel. Dar nu pot promite să stau
cu mâinile în sân în timp ce tu îţi aşezi frumuşel capul pe
butuc în faţa călăului.
— Nu e de-ajuns, Moiraine. Nu e de-ajuns. Dar dacă ţi-aş
face mărturisiri, oricum nu le-aş face aici. Noaptea are urechi.
În întuneric mişunau oameni, însă nu destul de aproape ca
să audă ceva.
— Până şi visele au urechi.
Aviendha îşi trase şalul ca să îşi acopere faţa; se pare că
până şi un Aiel putea să simtă frigul.
Rhuarc păşi în lumină cu vălul negru atârnând.
— Trolocii au fost doar ca să ne distragă atenţia înainte de
sosirea Draghkarilor, Rand al’Thor. Prea puţini, ca să fi fost
altceva. Draghkarii te voiau. Nu vor ca tu să trăieşti.
— Pericolul creşte, zise Moiraine încet.
— Moiraine Sedai are dreptate. Acum că Draghkarii au dat
greş, cred că ne putem aştepta să urmeze cei Făr-de-Suflet;
ceea ce voi numiţi Vineţii. Vreau să fii înconjurat de suliţe în
fiecare moment. Nu se ştie din ce pricină Fecioarele s-au oferit
să te apere.
 Frigul chiar o răzbise pe Aviendha. Cu umerii aduşi îşi
vârâse mâinile la subsuori cât de adânc putuse.
— Dacă vor ele, zise Rand.
Nu se simţea în largul lui în frigul acela. Mat îl înţelegea; nu
s-ar mai fi lăsat pe mâinile Fecioarelor nici dacă l-ar fi plătit cu
toată mătasea din corăbiile oamenilor din Seminţia Mării.
— Vor avea grijă de tine mai bine decât oricine altcineva,
zise Rhuarc, de vreme ce ele au cerut asta. Totuşi, nu am de
gând să te las singur pe mâna lor. Am să pun pe toată lumea
să te păzească. Cred că data viitoare vor fi cei Făr-de-Suflet, dar
asta nu înseamnă că nu poate fi şi altceva. Zece mii de troloci,
nu doar câteva sute.
— Cum rămâne cu Aielii Shaido?
Mat şi-ar fi dorit să nu fi scrâşnit din dinţi când îşi
întoarseră toţi privirile către el. Poate că nici nu îşi dăduseră
seama că se afla acolo până atunci. Totuşi, era cazul să o
spună până la capăt.
— Ştiu că nu îţi plac, dar dacă există şansa unui atac mai
mare, n-ar fi mai bine să îi avem înăuntru decât afară?
Rhuarc se încruntă, asta însemna acelaşi lucru cu o
înjurătură; din partea celorlalţi oameni.
— N-aş aduce o mie de Shaido în Stâncile Reci nici dacă ar
veni Pârjolitorul. Oricum n-aş putea. Couladin şi Aielii Shaido
şi-au strâns corturile la căderea nopţii. Am scăpat de ei. Am
trimis iscoade să mă asigur că părăsesc ţinuturile Taardad fără
să ia câteva capre sau oi cu ei.
Sabia dispăru din mâna lui Rand, iar lipsa subită de
lumină îl orbi. Mat închise ochii strâns ca să se poată obişnui,
dar atunci când îi deschise din nou lumina lunii părea tot
întunecată.
— Încotro au luat-o? întrebă Rand.
— Înspre miazănoapte, îi spuse Rhuarc. Nu încape îndoială
că Couladin vrea să o întâlnească pe Sevanna în drumul ei spre
Alcair Dai, ca să te vorbească de rău. S-ar putea să îi
reuşească. Singurul motiv pentru care ea şi-a depus coroana de
mireasă la picioarele lui Suladric şi nu ale lui a fost pentru că
voia să se mărite cu o căpetenie de clan. Dar ţi-am spus să te
aştepţi la necazuri din partea ei. Sevannei îi place să provoace
necazuri. N-ar trebui să conteze. Dacă Aielii Shaido nu vor să te
urmeze, nu sunt o pierdere importantă.
— Vreau să mă duc la Alcair Dai, zise Rand hotărât. Acum.
Am să îmi cer iertare faţă de fiecare căpetenie care se simte
dezonorată, însă nu am să-l las pe Couladin să fie acolo în lipsa
mea mai mult decât trebuie. Nu se va mulţumi să o întoarcă pe
Sevanna împotriva mea, Rhuarc. Nu îmi permit să îl las în pace
o lună încheiată.
După o clipă, Rhuarc spuse:
— Poate că ai dreptate. Tu aduci schimbarea, Rand al’Thor.
La răsărit, atunci. Am să aleg zece dintre Pavezele Roşii pentru
onoarea mea şi Fecioarele ţi le vor da pe cele ale tale.
— Vreau să plec la revărsatul zorilor, Rhuarc. Cu fiecare
braţ care poate purta o suliţă sau un arc.
— Obiceiul…
— Nu există obiceiuri care să mă apere, Rhuarc. Glasul lui
Rand era bun să sfărâme pietre sau să îngheţe vinul. Trebuie
să fac alte obiceiuri.
Râse aspru. Aviendha părea şocată şi până şi Rhuarc clipi
uimit. Numai Moiraine rămase neclintită, cu ochii ei cercetători.
— Cineva ar trebui să îi anunţe pe neguţători, urmă Rand.
N-ar vrea să rateze târgul, însă, dacă nu îi opresc pe căruţaşi
de la băutură, o să fie prea beţi ca să poată ţine frâiele. Cum
rămâne cu tine, Mat? Vii şi tu?
Cu siguranţă că nu voia să-i lase pe neguţători să îi scape,
nu voia să-i lase să scape pe cei care aveau să-l scoată din
Pustie.
— A, da, eu vin cu tine, Rand.
Cel mai rău era că Mat simţea că făcea ceea ce trebuia.
„Nenorocitul de ta’veren care trage de mine!” Cum se eliberase
Perrin? „Pe Lumină, ce n-aş da să fie şi el aici chiar acum!”
— Cred că vin.
Cu suliţa pe umăr se îndepărtă către ieşirea din canion. Cel
puţin avea timp să tragă un pui de somn. În spatele lui îl auzi
pe Rand chicotind.
51 Dezvăluiri în Tanchico
Cele două beţigaşe lăcuite îi dădeau de furcă lui Elayne,
care se chinuia să le prindă cum trebuie cu degetele. „Sursa îşi
spuse ea din nou. Nu beţigaşe; sursa. Ce prostie, să mănânci
cu aşa ceva, oricum le-ar zice.”
De cealaltă parte a mesei, în încăperea Florilor Căzătoare,
Egeanin se uita urât la propriile sursa, pe care le ţinea cu
vârful în sus, câte una în fiecare mână, de parcă ar fi fost chiar
beţe. Nynaeve şi le ţinea pe ale ei în palmă aşa cum le arătase
Rendra, dar deocamdată nu izbutise să ducă până la gură
decât o singură feliuţă de carne şi câteva bucăţi de ardei; avea
ochii mijiţi şi în privire i se citea hotărârea. Pe masă erau
înşirate foarte multe castronașe albe, fiecare plin cu bucăţele şi
felii de carne şi de legume, unele cu sosuri mai închise sau mai
deschise la culoare. Lui Elayne i se păru că avea să le ia
întreaga zi să termine de mâncat tot. Când hangiţa cu părul de
culoarea mierii se aplecă peste umărul ei, să-i aşeze sursa mai
bine în mână, Elayne îi zâmbi recunoscătoare.
—Ţinutul vostru e în război cu Arad Doman, spuse
Egeanin, aproape cu mânie. De ce serveşti felurile de mâncare
ale duşmanilor voştri?
Rendra ridică din umeri, pe sub văl; astăzi purta un roşu
cât se poate de pal, iar în cosiţele ei subţiri avea împletite nişte
mărgeluţe de aceeaşi culoare, care scoteau clinchete uşoare la
fiecare mişcare a capului.
— Acum aşa e moda. A început acum patru zile, la Grădina
Adierilor Argintii, iar acum aproape toţi clienţii fideli numai
asta cer. Pare-mi-se, asta e pentru că, dacă nu putem să-i
cucerim pe cei din Arad Doman, măcar le putem cuceri
mâncarea. Pesemne că în Bandar Eban, mielul se mănâncă
aşa, cu sos de miere şi mere glazurate, da? Peste patru zile,
poate o să fie altceva. Moda asta se schimbă repede, iar dacă
cineva se apucă să aţâţe gloatele din pricina asta…
Ridică din nou din umeri.
— Crezi că au să mai fie şi alte răzmeriţe? întrebă Elayne.
Pentru că la hanuri se serveşte o mâncare sau alta?
 — Străzile sunt pline de neastâmpăr, spuse Rendra
desfăcându-şi larg braţele, ca şi cum s-ar fi lăsat în voia sorţii.
Cine ştie de la ce scânteie au să se mai aprindă de data asta?
Tot vacarmul de alaltăieri s-a stârnit de la zvonul că Maracru s-
a dat de partea Dragonului Renăscut sau că a căzut în mâinile
celor juraţi Dragonului, sau ale Rătăciţilor – nici nu e prea
mare deosebire dar oare gloata se porneşte împotriva oamenilor
din Maracru? Nu. Îi apucă pandaliile pe străzi, trag lumea jos
din căleşti, apoi dau foc Marii Săli a Adunării. Poate ne vine
vorba despre oaste, că a câştigat vreo bătălie – sau că a pierdut
vreuna – şi atunci gloata se ridică împotriva celor care servesc
mâncare din Arad Doman. Sau poate se apucă să dea foc
depozitelor din docurile de pe Calpene. Cine ştie?
— Nu mai e nici un pic de rânduială, bodogăni Egeanin,
prinzându-şi cu hotărâre sursa între degetele mâinii drepte.
Se uita la ele de parcă ar fi fost pumnale pe care avea de
gând să le folosească pentru a înjunghia ceea ce era în
castronaşe. Din sursa lui Nynaeve căzu o bucăţică de carne,
chiar când ajunsese cu ea la buze; mârâind, şi-o ridică repede
din poală, ştergându-şi mătasea deschisă la culoare cu
şervetul.
— Ah, rânduială, râse Rendra. Îmi aduc şi eu aminte cum e
rânduiala. Poate că, într-o zi, o să fie din nou rânduiala, da?
Unii credeau că Domniţa Panarh Amathera avea să trimită
Garda Oraşului din nou la datorie, dar, în locul ei, dacă m-aş
gândi cum s-au încăierat gloatele la înscăunare… Copiii
Luminii au ucis foarte mulţi dintre răsculaţi. Poate că asta
înseamnă că nu o să mai fie altă revoltă sau poate înseamnă că
următoarea are să fie de două ori mai mare, sau de zece ori.
Cred că şi eu aş ţine Garda şi Copiii pe lângă mine. Dar n-are
rost să tulburăm masa cu asemenea vorbe.
Cercetând castronaşele şi toate celelalte, clătină din cap,
mulţumită, iar mărgeluţele împletite în păr îi zăngăniră.
Întorcându-se spre uşă, se opri, zâmbindu-le uşor.
— Aşa e moda, să mănânci mâncarea din Arad Doman cu
sursa, şi, fireşte, faci cum e moda… Dar… aici nu e nimeni să
vadă, în afară de Domniile Voastre, da? Dacă se întâmplă să
doriţi linguri şi furculiţe, sunt sub şervet. Şi arătă spre tipsia
de la un capăt al mesei. S-aveţi poftă!
Nynaeve şi Egeanin aşteptară ca uşa să se închidă în
spatele hangiţei, apoi schimbară un rânjet şi se aruncară spre
tipsie cu o grabă cât se poate de lipsită de cuviinţă. Dar tot
Elayne izbuti să ajungă prima la lingură şi furculiţă; celelalte
nu fuseseră niciodată nevoite să mănânce în cele câteva minute
pe care le aveau novicele între corvoade şi lecţii.
— E destul de gustos, zise Egeanin după prima
îmbucătură, când izbuteşti să pui ceva din el în gură.
Nynaeve râse împreună cu ea.
Într-o săptămână, cât trecuse de când o cunoscuseră pe
femeia brunetă cu ochi albaştri pătrunzători şi cu vorba
tărăgănată, ajunseseră să o placă amândouă. Era o schimbare
bine-venită, după vorbăria Rendrei despre păr şi haine, şi ten,
şi după oamenii care se holbau la ele pe stradă, arătând de
parcă erau gata să taie gâtul cuiva pentru un bănuţ. Aceasta
era a patra oară când venise la ele, de când se întâlniseră
prima oară, iar Elayne se bucurase de fiecare dată. O admira pe
Egeanin pentru că vorbea verde-n faţă şi pentru că părea să fie
pe propriile picioare. O fi fost ea doar o negustoreasă, dar
femeia ar fi fost în stare să-l întreacă şi pe Gareth Bryne prin
felul în care spunea mereu ce gândea şi nu se pleca nimănui.
Totuşi, Elayne şi-ar fi dorit ca vizitele să nu fi fost atât de
dese. Sau, mai degrabă, ca ea şi Nynaeve să nu fi fost la Curtea
celor Trei Pruni atât de adesea, cât să le găsească Egeanin. Cu
toate răzmeriţele, care se ţinuseră lanţ de la înscăunarea
Amatherei, nu era aproape deloc cu putinţă să te mişti prin
oraş, nici măcar cu toată şleahta de marinari ai lui Domon.
Până şi Nynaeve încuviinţase să fie însoţite de ei, după ce
fuseseră nevoite să fugă din calea unei ploi de pietre mari cât
pumnul. Thom le tot făgăduia să le găsească o caleaşcă şi o
pereche de cai, dar cât de tare se străduia, asta nu era prea
limpede. Şi el, şi Juilin păreau groaznic de mulţumiţi că ea şi
Nynaeve se împotmoliseră şi nu mai puteau ieşi din han. „Ei se
întorc plini de vânătăi şi de sânge, dar vor ca noi să nu ne
lovim nici măcar la un deget”, gândi ea cu amărăciune. Oare de
ce cred mereu bărbaţii că e drept să te pună pe tine mai la
adăpost decât pe ei înşişi? De ce li se pare că rănile lor
contează mai puţin decât ale tale?
După ce gust avea carnea, pesemne că Thom ar fi trebuit să
caute în bucătăriile de aici, dacă voia să dea de cai. I se strânse
stomacul la gândul c-ar putea să mănânce carne de cal. Alese
un castronaş numai cu legume, bucăţi de ciuperci, ardei roşu
şi un soi de muguri pufoşi, într-un sos alb, cam iute.
— Despre ce să vorbim astăzi? o întrebă Nynaeve pe
Egeanin. Ai pus deja cam toate întrebările care-mi vin în minte.
(Sau, cel puţin, aproape toate la care ştiau ce răspuns să dea,
gândi Elayne.) Dacă vrei să afli mai multe despre Aes-Sedai, va
trebui să te duci în Turn ca novice.
Egeanin tresări fără să-şi dea seama, ca de fiecare dată
când era pusă în legătură cu Puterea. Pentru o clipă, nu făcu
decât să învârtă mâncarea dintr-un castronaş, încruntându-se.
— Domniile Voastre nu v-aţi străduit aproape deloc, zise ea
rar, să îmi tăinuiţi că sunteţi în căutarea cuiva. A unor femei.
Nu vreau să mă vâr în tainele voastre, dar aş întreba…
Se opri când se auzi o bătaie în uşă.
Bayle Domon intră cu paşi mari, fără să aştepte; pe chipul
său rotund, mulţumirea mâhnită se lupta cu neliniştea.
— Le-am găsit, începu el, apoi sări ca ars când dădu cu
ochii de Egeanin. Tu!
Cât se poate de ciudat, dar aceasta îşi răsturnă scaunul
dintr-un salt şi lovi cu pumnul în mijlocul gros al lui Domon,
atât de iute, că mai să nu bage de seamă. Cumva, Domon o
prinse de talie cu mâna lui mare, se răsuci – pentru o clipă,
amândoi părură că încearcă să agaţe încheietura celuilalt cu
piciorul; Egeanin voia să-l lovească în gât – şi, cumva, o trânti
la pământ, cu faţa în jos, ţinând-o cu piciorul de umăr, în timp
ce ea se lăsa greu pe genunchiul lui. Cu toate astea, femeia îşi
smulse un pumnal de la cingătoare.
Înainte să-şi dea bine seama că sorbise din saidar, Elayne
şi ţesu unde de Aer în jurul celor doi, făcându-i să
încremenească aşa cum se aflau.
— Ce-nseamnă asta? ceru ea să ştie, pe un ton rece.
— Cum îndrăzneşti, jupâne Domon? Glasul lui Nynaeve era
la fel de îngheţat. Dă-i drumul! Egeanin, de ce ai încercat să-l
loveşti? întrebă ea apoi, dar mai cald, şi cu îngrijorare. Ţi-am
zis să-i dai drumul, Domon!
— Nu poate, Nynaeve. Elayne chiar îşi dori ca cealaltă să fi
putut măcar vedea bine undele, chiar şi fără să se înfurie. „Dar
ea a încercat să-l lovească mai întâi.” Egeanin, de ce?
Femeia brunetă stătea cu ochii închişi şi gura strânsă;
încheieturile i se albiseră de la cât de tare strângea plăselele
pumnalului.
Domon se uită lung de la Elayne la Nynaeve şi înapoi, mai-
mai să i se zburlească barba ciudată, din Illian. Elayne nu-i
lăsase decât capul liber, în rest nu se putea mişca deloc.
— Femeia asta zic că e din Seanchan! mârâi el.
Elayne schimbă o privire uimită cu Nynaeve. Egeanin? Din
Seanchan? Aşa ceva nu se putea. N-avea cum să se poată.
— Eşti sigur? întrebă Nynaeve, rar şi încet.
După cum vorbea, părea la fel de năucită pe cât se simţea
şi Elayne.
— N-am să-i uit niciodată chipul, răspunse Domon hotărât.
E căpitan de vas. Zic că ea a fost, care zic că m-a dus în Faime,
pe mine şi corabia mea, prizonieri la Seanchani.
Egeanin nu se strădui deloc să spună că nu era aşa, ci doar
rămase acolo, cu pumnul încleştat pe pumnal. Seanchan. „Dar
o plac!”
Cu mare băgare de seamă, Elayne îşi mişcă ţesătura de
unde, astfel ca mâna în care îşi ţinea Egeanin pumnalul să fie
liberă până la încheietură.
— Dă-i drumul, Egeanin, zise ea, îngenunchind lângă
femeie. Te rog!
După o clipă, pumnul lui Egeanin se deschise. Elayne
ridică pumnalul şi se dădu câţiva paşi înapoi, desfăcând undele
cu totul.
— Las-o să se ridice, jupâne Domon!
— Domniţă, zic că e din Seanchan, se îndârji el, şi e tare ca
o ţepuşă de fier.
— Las-o să se ridice.
Bombănind în barbă, el dădu drumul taliei lui Egeanin,
îndepărtându-se iute de ea, de parcă s-ar fi aşteptat să sară
iarăşi la el. Femeia brunetă – femeia din Seanchan – nu făcu
totuşi altceva decât să se ridice. Îşi frecă umărul pe care i-l
scrântise, uitându-se la el gânditoare, aruncă o privire spre
uşă, apoi, cu capul ridicat, aşteptă, părând, cel puţin pe
dinafară, să fie cât se poate de liniştită. Era greu să n-o admiri
mai departe.
— Seanchan, mârâi Nynaeve. Înșfăcă în pumn un
mănunchi de codiţe de-ale ei, apoi se uită urât la propria mână
şi le dădu drumul, dar încă avea fruntea încreţită şi privirea
aspră. Seanchan! Te-ai strecurat în sufletul nostru şi ne-ai
făcut să-ţi devenim prietene, ca un vierme. Credeam că aţi
plecat toţi, înapoi de unde aţi venit. De ce eşti aici, Egeanin?
Oare chiar a fost o întâmplare că ne-am întâlnit? De ce ne-ai
căutat? Voiai să ne momeşti într-un loc unde împuţitele tale de
sul’dam să ne poată pune lesa de gât?
Pentru o clipă, ochii albaştri ai lui Egeanin se măriră de
uimire.
— O, da, îi spuse Nynaeve cu asprime. Ştim totul despre
voi, Seanchanii, şi despre sul’dam şi damane. Ştim mai multe
decât tine. Voi le puneţi în lanţuri pe femeile care pot conduce,
dar cele pe care le folosiţi ca să le mânuiţi pe primele pot să
conducă şi ele, Egeanin. La fiecare femeie care poate să
conducă şi pe care aţi pus-o în lesă ca pe un animal, sunt alte
zece sau douăzeci pe lângă care treceţi în fiecare zi, fără să vă
daţi seama.
— Ştiu, zise Egeanin simplu, iar Nynaeve rămase cu gura
căscată.
Lui Elayne i se păru că aveau şi ei să-i iasă ochii din cap de
uimire.
— Ştii? Răsuflă adânc şi vorbi mai departe, fără ca vorbele
ei să mai pară un fel de guiţat neîncrezător. Egeanin, cred că
minţi. N-am întâlnit mulţi Seanchani înainte, şi niciodată
pentru mai mult de câteva clipe, dar cunosc pe cineva care a
păţit-o. Seanchanii nici măcar nu le urăsc pe femeile care
conduc. Le cred animale. N-ai lua-o aşa de uşor dacă ai fi ştiut
sau dacă ai fi crezut ce auzi.
— Cele care poartă brăţara sunt femei care pot învăţa să
conducă, spuse Egeanin. Nu ştiam că aşa ceva se poate şi
învăţa – mie mi s-a spus că o femeie fie poate conduce, fie nu
dar când mi-aţi zis că fetele trebuie îndrumate dacă nu se nasc
cu înzestrarea, mi-am dat seama că aşa trebuie să fie. Îmi daţi
voie să mă aşez?
Era atât de liniştită! Elayne încuviinţă din cap, iar Domon
ridică scaunul lui Egeanin, şi rămase în picioare în spatele ei,
în vreme ce ea se aşeză. Uitându-se la el peste umăr, femeia
brunetă îi spuse:
— Data trecută când ne-am întâlnit, n-ai fost un potrivnic
atât de… anevoios.
— Zic că atunci aveai douăzeci de ostaşi înarmaţi la mine
pe punte şi o damane gata să-mi facă vasul bucăţi cu Puterea.
Dacă pot să prind în cârlig un rechin de pe corabie, asta zic că
nu înseamnă să vreau să mă lupt cu el în apă. Ciudat, dar el îi
rânji, frecându-se la şold, unde pesemne că femeia izbutise să-i
dea un pumn fără ca Elayne să vadă.
— Nici dumneata nu eşti un potrivnic aşa de lesne de
înfruntat, cum mi-aş fi închipuit că trebuie să fii, fără armură
şi sabie.
Pesemne că întreaga lume a femeii fusese întoarsă pe dos
de propria judecată, dar ea o lua ca pe un fapt. Elayne nu-şi
putea închipui ce i-ar fi întors ei lumea cu susul în jos, dar
nădăjduia ca, dacă avea să afle vreodată, să poată înfrunta
lucrurile cu reţinerea liniştită a lui Egeanin. „Trebuie să nu-mi
mai placă de ea. E din Seanchan. Ăştia mi-ar fi pus zgarda de
gât ca unui animal, dacă ar fi putut. Lumină, cum faci să nu-ţi
mai placă de cineva?”
Nynaeve nu părea să aibă necazuri de felul ăsta.
Sprijinindu-se tare cu pumnii de masă, ea se aplecă spre
Egeanin atât de aprig, că şuviţele ajunseră să i se bălăngăne
printre castronaşe.
— De ce eşti aici, în Tanchico? Am crezut c-aţi fugit toţi
după Faime. Şi de ce te-ai furişat ca un şarpe mâncător de ouă,
să ne câştigi încrederea? Dacă ţi se pare că ne poţi prinde în
zgardă, mai gândeşte-te!
— N-am vrut niciodată asta, spuse Egeanin, băţoasă. Tot ce
am vrut de la voi a fost să învăţ despre Aes-Sedai. Îmi… Pentru
prima dată, părea să şovăie şi nu mai era sigură pe sine.
Strângând din buze, se uită de la Nynaeve la Elayne şi clătină
din cap. Nu sunteţi aşa cum mi s-a zis mie. Lumina să m-ajute,
îmi… place de voi.
— Îţi place de noi. După felul în care o zicea Nynaeve, părea
să fie o nelegiuire. Asta nu-mi răspunde la nici o întrebare.
Egeanin şovăi din nou, apoi îşi ridică bărbia, sfidându-le
să-i facă ce puteau mai rău.
— Mai multe sul’dam au fost lăsate în urmă la Faime.
Unele au fugit după năpastă. Câţiva dintre noi am fost trimişi
să le aducem înapoi. Eu n-am găsit decât una, dar mi-am dat
seama că un a’dam o ţine. Văzând-o pe Nynaeve cum strânge şi
mai tare din pumni, mai zise repede: I-am dat drumul aseară.
O să plătesc scump dacă se află, dar, după ce am vorbit cu voi,
n-am putut… Strâmbându-se, clătină din cap. De-asta am stat
cu voi după ce Elayne s-a descoperit. Ştiam că Bethamin e
sul’dam. Când mi-am dat seama că era ţinută de a’dam, că
poate să… Trebuia să ştiu, să înţeleg, cum e cu femeile care pot
conduce. Trase adânc aer în piept. Ce vreţi să faceţi cu mine?
Mâinile, pe care le ţinea împreunate pe masă, nu-i tremurau.
Nynaeve îşi deschise gura, mânioasă, apoi o închise la loc
după o clipă. Elayne ştia care e problema. Nynaeve putea să o
urască acum pe Egeanin, dar ce puteau ele să-i facă? Nu era
deloc limpede dacă făcuse vreo nelegiuire în Tanchico şi,
oricum, Garda Oraşului nu părea să vrea altceva decât să-şi
salveze propria piele. Femeia era din Seanchan, folosise
sul’dam şi damane, dar, pe de altă parte, zicea că îi dăduse
drumul acestei Bethamin. Pentru ce nelegiuire ar fi putut s-o
pedepsească? Pentru că le pusese întrebări la care ele îi
răspunseseră de bunăvoie? Că le făcuse să o placă?
— Mi-ar plăcea să-ţi jupoi pielea de pe tine, mârâi Nynaeve.
Dintr-odată, îşi întoarse capul spre Domon. Le-ai găsit? Ai zis
că le-ai găsit. Unde?
El se mişcă de pe un picior pe altul, arătând cu ochii spre
ceafa lui Egeanin, cu sprâncenele ridicate; era limpede care era
nedumerirea lui.
— Nu cred că este Iscoadă a Celui Întunecat, spuse Elayne,
văzând-o pe Nynaeve că şovăie.
— Fără îndoială că nu sunt!
Privirea lui Egeanin era aprigă şi jignită.
Încrucişându-şi braţele, de parcă ar fi vrut să se abţină de
la a se mai trage de codiţe, Nynaeve se uită lung la femeie, apoi
se încruntă la Domon, de parcă toată beleaua era din vina lui.
— N-avem unde să o încuiem, spuse ea până la urmă. Iar
Rendra pesemne că ne-ar întreba ce pricini avem. Dă-i-nainte,
jupâne Domon!
El îi mai aruncă o privire neîncrezătoare lui Egeanin,
înainte să răspundă:
— La Palatul Panarhului, unul dintre oamenii mei zic că a
văzut două femei dintre cele pe care mi le-aţi descris. Cea cu
pisicile, şi cea din Saldaea.
— Eşti sigur? întrebă Nynaeve. La Palatul Panarhului? Mi-
ar fi plăcut să fi văzut chiar dumneata, cu ochii dumitale. Mai
multor femei le plac pisicile, nu numai lui Marillin Gemalphin.
Iar Asne Zeramene nu e singura femeie din Saldaea, nici măcar
aici în Tanchico.
— O femeie cu faţa îngustă şi cu ochi albaştri, cu nasul
mare, care hrăneşte vreo doişpe pisici, într-un oraş unde zic că
lumea le mănâncă? Împreună cu o alta, cu nas ca al celor din
Saldaea şi cu ochii înclinaţi? Asta zic că nu e o pereche
obişnuită, jupâniţă al’Meara.
— Nu, nu este, încuviinţă ea. Dar în Palatul Panarhului?
Jupâne Domon, dacă ai uitat cumva, cinci sute de Mantii Albe
păzesc palatul ăsta, şi au în frunte un Inchizitor din Braţul
Luminii! Pesemne că măcar Jaichim Carridin şi ai lui recunosc
o Aes-Sedai prin preajmă. Ar mai fi stat ei dacă ar vedea că
Panarhul adăposteşte Aes-Sedai?
El deschise gura, dar Nynaeve fusese convingătoare, şi nu
izbuti să zică nimic.
— Jupâne Domon, întrebă Elayne, ce căuta unul dintre
oamenii Domniei Tale la Palatul Panarhului?
El se trase de barbă, ruşinat, şi se frecă pe buza de sus,
rasă, cu degetul lui gros.
— Vedeţi Domniile Voastre, Domniţa Panarh Amathera, zic
că se ştie că-i plac ardeii de gheaţă, cei albi, care zic că sunt
foarte iuţi, şi, fie că ea una se îmbunează sau nu de la daruri,
vameşii zic că vor şti cine i le-a adus, şi se vor îmbuna ei înşişi.
— Daruri? se miră Elayne, cu glasul cât mai dojenitor cu
putinţă. Ai fost mai cinstit pe chei, şi le-ai zis mită.
 Ciudat, dar şi Egeanin se răsuci în scaun. Ca să-i arunce şi
ea o privire mustrătoare.
— Bătu-m-ar Soarta, bălmăji el, doar zic că nu mai mi-aţi
cerut şi să mă las de meseria mea. Şi zic că nici nu mă las, nici
dacă mai mi-o aduceţi şi pe maica mea bătrână să mi-o ceară.
Zic că omul are dreptul să-şi facă meseria.
Egeanin pufni şi se îndreptă de spate.
— Mita lui nu e problema noastră, Elayne. Nynaeve părea
să fie la capătul răbdării. Nu-mi pasă nici dacă mituieşte tot
oraşul şi face contrabandă până…
Se întrerupse, pentru că se auzi bătând în uşă. Punându-i
în gardă pe ceilalţi, îi aruncă un „Tu şezi şi taci!” lui Egeanin,
apoi zise tare:
— Intră.
Juilin îşi vârî capul pe uşă, cu fesul lui caraghios,
încruntându-se la Domon ca de obicei. Nici tăietura de pe
obrazul drept, unde sângele i se şi închegase deja, nu era ceva
ieşit din comun; de-acum, străzile erau mai dure ziua decât
fuseseră la început noaptea.
— Pot să vorbesc cu Domnia Ta între patru ochi, jupâniţă
al’Meara? întrebă el, când o văzu pe Egeanin la masă.
— Of, intră, îi zise Nynaeve cu asprime. După tot ce-a auzit
deja, nu mai contează dacă mai aude încă ceva. Şi dumneata
le-ai găsit în Palatul Panarhului?
În timp ce închidea uşa, el îi aruncă o căutătură de necitit
lui Domon, cu gura strânsă. Contrabandistul zâmbi, arătându-
şi toţi dinţii. Pentru o clipă, se părea că sunt gata să se ia la
bătaie.
— Deci omul din Illian mi-a luat-o înainte, bombăni Juilin,
cu mâhnire. Fără să-l bage în seamă pe Domon, îi vorbi lui
Nynaeve. V-am zis eu că femeia cu şuviţă albă mă va duce pe
urmele lor. Asta e ceva foarte deosebit. Şi am văzut-o acolo şi
pe femeia din Arad Doman. De la distanţă – doar nu sunt într-
atât de neghiob încât să mă arunc într-un banc de ştiuci
argintii dar nu-mi vine să cred că mai este vreo femeie din Arad
Doman în tot Tarabonul, în afară de Jeaine Caide.
— Vrei să spui că ele chiar sunt în Palatul Panarhului?
strigă Nynaeve.
 Chipul lui Juilin nu se schimbă, dar deschise mai mult
ochii negri, aruncându-i o privire scurtă lui Domon.
— Deci n-a avut nici o dovadă, şopti el, mulţumit.
— Ba zic că am avut o dovadă. Domon îşi feri privirea de
bărbatul din Tear. Dacă dumneata nu mi-ai primit dovada
înainte să vină pescarul, zic că nu-i vina mea, jupâniţă
al’Meara.
Prinzaşul-de-furi se îndreptă, dând să vorbească, dar
Elayne i-o luă înainte:
— Amândoi le-aţi găsit, şi amândoi ne-aţi adus dovezi.
Pesemne că, una fără alta, dovezile Domniilor Voastre n-ar fi
fost de ajuns. Acum ştim unde sunt datorită amândurora.
Dar vorbele ei împăciuitoare nu făcură decât să-i
nemulţumească şi mai tare, dacă se putea aşa ceva. Bărbaţii
ăştia, câteodată puteau să fie atât de caraghioşi!
— Palatul Panarhului. Nynaeve se trase de codiţe, apoi şi le
aruncă peste umăr cu o mişcare a capului. Aici trebuie să fie
lucrul pe care îl caută ele. Dar dacă au pus mâna pe el, atunci
de ce mai sunt în Tanchico? Palatul e uriaş. Pesemne că încă
nu l-au găsit. Nu că ne-ar fi asta de vreun folos, câtă vreme noi
suntem afară, iar ele sunt înăuntru!
Thom, ca de fiecare dată, intră fără să bată la uşă,
cercetând pe toată lumea dintr-o privire.
— Jupâneasă Egeanin, o salută el încet, făcându-i o uşoară
plecăciune pe care şchiopătatul său nu o făcu să pară mai
puţin respectuoasă. Nynaeve, aş vrea să vorbesc cu dumneata
între patru ochi; am veşti importante.
Vânătaia proaspătă de pe obrazul lui tăbăcit o înfurie pe
Elayne chiar mai mult decât noua ruptură din haina lui bună.
Omul ăsta era prea bătrân să mai facă pe eroul pe străzile din
Tanchico. Sau pe orice alte străzi pline de derbedei. Era vremea
să-i aranjeze o rentă, şi încă undeva unde să-şi poată duce
traiul tihnit, departe de primejdii. Gata cu colindatul din sat în
sat, ca menestrel. Urma să aibă ea grijă de asta.
Nynaeve îi aruncă lui Thom o privire aprigă.
— N-am vreme de aşa ceva acum. Surorile Negre sunt în
Palatul Panarhului şi, din câte ştiu eu, Amathera le ajută să
scotocească pe acolo, din pivniţă până la acoperiş.
 — Am aflat acum mai puţin de-un ceas, spuse el,
nevenindu-i să creadă. Cum de…
Se uită la Domon şi Juilin, care încă stăteau încruntaţi, ca
nişte băieţei care voiseră, fiecare, să primească prăjitura
întreagă.
Era limpede că pe nici unul nu-l credea în stare să-i fi adus
vestea lui Nynaeve. Lui Elayne îi veni să rânjească. Doar el tot
timpul se mândrea că ştie toate dedesubturile, toate
ascunzişurile.
— Are şi Turnul mijloacele lui, Thom, îi spuse ea, rece şi
plină de subînţelesuri. Nu e bine să îţi bagi nasul prea tare în
ce şi cum fac femeile Aes-Sedai.
El se încruntă, iar sprâncenele stufoase i se lăsară în jos de
nedumerire. Foarte bine. Începu să bage de seamă că şi Juilin,
şi Domon se încruntau la ea, şi, dintr-odată, mai că se înroşi.
Dacă se apucau să discute, chiar că avea să pară neghioabă. Şi
chiar aveau să vorbească, până la urmă; bărbaţii nu-şi ţineau
niciodată gura. Cel mai bine era să îngroape repede subiectul şi
să spere că n-avea să fie răscolit.
— Thom, zise ea mai departe, ai auzit cumva ceva care să
ne facă să credem că Amathera e Iscoadă a Celui Întunecat?
— Nimic. Bărbatul se trase de capătul unei mustăţi, ţâfnos.
Se pare că nu l-a mai văzut pe Andric de când i s-a pus pe
creştet Coroana Copacului. Pesemne că toată tulburarea de pe
străzi face drumul între Palatul Regelui şi cel al Panarhului
prea primejdios. Sau poate că şi-a dat pur şi simplu seama că
de-acum are aceeaşi putere ca şi el, şi nu mai e atât de supusă
ca înainte. Nu e nimic care să ne arate de partea cui e.
Aruncând o privire spre femeia brunetă de pe scaun, mai zise: îi
sunt recunoscător jupânesei Egeanin că v-a ajutat să scăpaţi
de acei tâlhari, dar până acum am crezut că este doar o
prietenă întâlnită din întâmplare. Aş putea să întreb cine e, ca
să ia parte la asta? Parcă-mi aduc aminte cum ai zis c-ai să-i
faci limba ghem oricui nu e cu băgare de seamă, Nynaeve!
— E din Seanchan, îi zise Nynaeve. Închide gura până nu-ţi
intră vreo muscă în ea, Thom, şi şezi. Putem să mâncăm în
vreme ce ne dăm seama ce avem de făcut.
— De faţă cu ea? se miră Thom. Seanchan?
 Menestrelul auzise o parte din ce se întâmplase în Faime de
la Elayne – o parte – şi fără îndoială că auzise şi zvonurile de
aici. O cercetă pe Egeanin de parcă se mira unde-şi ascunsese
coarnele. Juilin părea gâtuit, dacă era să te iei după felul în
care îi ieşeau ochii din cap; pesemne că şi el auzise zvonurile
celor din Tanchico.
— Doar nu vreţi să-i cer Rendrei să o închidă într-o pivniţă,
zise, liniştită, Nynaeve. Ceva de felul ăsta chiar ar da naştere la
întrebări, nu-i aşa? Sunt destul de sigură că trei bărbaţi vânjoşi
şi păroşi ar fi în stare să mă apere, pe mine şi pe Elayne, în caz
că ar scoate o oaste de Seanchani din buzunar. Şezi, Thom, sau
măcar mănâncă din picioare, dar nu te mai holba. Cu toţii
şedeţi. Am de gând să mănânc până nu se răceşte.
Se aşezară, dar Thom arăta la fel de nemulţumit ca Juilin şi
Domon. Uneori, felul în care băga Nynaeve frica în oameni
părea să meargă. Poate că şi Rand avea să răspundă, dacă
băga frica în el din când în când.
Scoţându-şi-l pe Rand din minte, Elayne hotărî că era
vremea să zică ea ceva cu folos.
— Nu văd cum ar putea surorile Negre să fie în Palatul
Panarhului fără să ştie Amathera, zise ea, trăgându-şi scaunul
sub ea. După capul meu, e una din trei. Unu, Amathera e
Iscoadă a Celui Întunecat. Doi, le crede Aes-Sedai. Şi trei, e
prizoniera lor.
Pentru o clipă, încuviinţarea lui Thom o făcu să se simtă
bine. Ce caraghios! Chiar dacă ştia Jocul Caselor, nu era decât
un bard neghiob care lăsase totul deoparte ca să se facă
menestrel.
— Oricum ar fi, vorbi Elayne mai departe, ea are să le ajute
să caute, dar, în cazul în care le crede Aes-Sedai, pare-mi-se că
îi vom câştiga ajutorul dacă îi spunem adevărul. Iar, dacă e
prizonieră, ne va ajuta dacă o eliberăm. Nici chiar Liandrin şi
ciracele ei n-au să poată să rămână în palat dacă Panarhul
porunceşte să fie date afară, iar asta ne-ar da nouă mână liberă
să căutăm.
— Problema e să ne dăm seama dacă le e tovarăşă,
prizonieră sau dacă au luat-o de proastă, zise Thom, dând din
cele două sursa ale lui.
 Ştia prea bine să le folosească!
— Adevărata problemă e să ajungem la ele, oricum ar fi,
zise Juilin, clătinând din cap. Jaichim Carridin a pus cinci sute
de Mantii Albe în jurul palatului, ca nişte păsări care
înconjoară un doc, în căutare de peşte. Legiunea Panarhului
are de două ori pe atât, iar Garda Oraşului aproape tot atâţia.
Puţine dintre fortăreţele dimprejur sunt întărite măcar pe
jumătate atât de bine.
— N-avem de gând să ne luptăm cu ele, zise Nynaeve sec.
Nu mai gândiţi şi voi cu părul de pe piept. E vremea pentru
şiretenie, nu pentru muşchi. După capul meu…
Discutară mai departe cât timp mâncară, şi chiar şi după
ce şi ultimul castronaş fusese golit. După ce rămăsese o vreme
tăcută, fără să mănânce şi părând să nici nu asculte, Egeanin
le dădu şi ea câteva sfaturi convingătoare. Avea o minte ageră,
iar Thom primea cu bucurie orice părere a ei cu care era de
acord, chiar dacă pe cele cu care nu era le respingea cu
încăpăţânare – aşa cum făcea cu toată lumea. Ciudat, dar chiar
şi Domon o sprijinea pe Egeanin, atunci când Nynaeve voia să o
facă să tacă.
— Zic că are noimă ce spune ea, jupâniţă al’Meara. Zic că
numai un prost respinge nişte vorbe cu noimă, de oriunde ar
veni ele.
Din păcate, faptul că ştiau unde se aflau surorile Negre nu
le prea ajuta, dacă nu ştiau şi dacă Amathera era de partea lor;
asta, şi dacă aveau sau nu lucrul pe care îl căutau. Până la
urmă, după două ceasuri de discuţii, nu ajunseseră la altceva
decât la nişte sugestii în legătură cu Amathera şi cum puteau
afla de partea cui înclina. Şi toate aveau să fie folosite de
bărbaţi, cu plasa lor de iscoade care împăienjenea tot oraşul
Tanchico.
Nici unul dintre cei trei neghiobi n-ar fi vrut să le lase
singure cu cineva din Seanchan – asta, până când Nynaeve se
înfurie şi îi învălui pe toţi trei în unde de Aer, chiar când
şovăiau în faţa uşii.
— Nu credeţi oare, le zise ea cu răceală, înconjurată de
strălucirea saidarului, că una din noi ar putea să-i facă şi ei
acelaşi lucru de cum încearcă să mişte un deget?
 Nu voise să le dea drumul până nu încuviinţară toţi din cap
– singura parte a corpului pe care şi-o puteau mişca.
— Te pricepi să-ţi ţii în frâu echipajul, zise Egeanin, când
uşa se închise în urma lor.
— Taci din gură, Seanchan! Nynaeve îşi strânse braţele la
piept; pesemne renunţase să se mai tragă de codiţe când era
furioasă. Şezi şi taci odată din gură!
Faptul că trebuia să aştepte acolo – holbându-se la prunii şi
la florile căzătoare pictate pe pereţii fără ferestre, plimbându-se
ca leul în cuşcă sau privind-o pe Nynaeve cum se îndeletniceşte
cu acelaşi lucru, în vreme ce Thom, Juilin şi Domon chiar
făceau ceva – o făcea pe Elayne să se simtă neputincioasă. Dar
era şi mai rău când bărbaţii veneau, din când în când, câte
unul, să le spună că încă o urmă se pierduse, că un alt fir se
rupsese, apoi să audă ce aflaseră ceilalţi doi şi să plece din nou
în grabă.
Prima oară când se întorsese Thom – cu o altă vânătaie, pe
celălalt obraz – Elayne îi spuse:
— Oare n-ar fi mai bine, Thom, să rămâi aici, să poţi auzi
ce ne zic Juilin şi jupânul Domon? Dumneata ai putea să
judeci veştile mult mai bine decât mine sau Nynaeve.
El dădu din capul lui ăla nătâng, scuturându-şi coama de
păr alb, în vreme ce Nynaeve pufnea atât de tare, că putea să o
audă şi cineva de pe coridor.
— Am o urmă care duce spre o casă de pe colina Verana,
unde se pare că s-a dus pe furiş Amathera cu câteva nopţi
înainte de a fi Înscăunată Panarh.
Şi dispăru înainte să apuce ea să mai adauge ceva. Când se
întoarse din nou – şchiopătând şi mai tare şi spunându-le că
acea casă era a fostei doici a Amatherei – Elayne îi vorbi cu
glasul ei cel mai hotărât:
— Thom, vreau să stai jos. Rămâi aici! Nu vreau să păţeşti
ceva şi să fii rănit.
— Rănit? Fetiţo, nu m-am simţit niciodată mai bine, în
toată viaţa mea. Spuneţi-le lui Juilin şi lui Bayle că se pare că
pe undeva prin oraş este o femeie pe nume Cerindra, care
susţine că ştie tot felul de taine întunecate despre Amathera.
Şi dus a fost, aşa şchiopătând, cu mantia fluturând în
urma lui. Şi surtucul avea o nouă ruptură. Încăpăţânat, bătrân
neghiob şi încăpăţânat!
La un moment dat, zarva pătrunse prin zidurile groase,
nişte urlete sălbatice şi ţipete venite de pe străzi. Rendra dădu
năvală în cameră chiar când Elayne se hotărâse să coboare şi
să vadă cu ochii ei ce se întâmpla.
— Doar puţină tulburare afară. Nu vă speriaţi. Oamenii lui
Bayle Domon au să-i ţină departe de noi, da. Nu voiam să vă
faceţi griji.
— O răscoală, aici? zise Nynaeve aprig.
Cartierul cel mai apropiat de han fusese unul dintre cele
mai liniştite din oraş.
— Nu vă faceţi griji, le spuse Rendra, încercând să le
liniştească. Poate că vor de mâncare. O să le spun unde este
bucătăria pentru supă a lui Bayle Domon, şi au să plece.
Zgomotul se potoli după o vreme, iar Rendra le trimise nişte
vin. Până când băiatul care servea nu plecă, îmbufnat, Elayne
nu-şi dădu seama că era acelaşi tânăr cu ochii frumoşi, căprui.
Bărbatul începuse să se poarte de parcă i s-ar fi zâmbit, atunci
când ea se uita rece la el. Oare prostul chiar credea că ea avea
timp să-l bage pe el în seamă?
Aşteptau şi se plimbau prin cameră, se plimbau şi
aşteptau. Cerindra se dovedi a fi o cameristă dată afară pentru
că furase; în loc să fie recunoscătore că nu fusese aruncată în
temniţă, femeia era gata să o învinovăţească pe Amathera de
orice i se sugera. Un ins care pretindea că are dovezi că
Amathera era Aes-Sedai, şi încă din Ajah Neagră, mai susţinea
şi că Regele Andric este Dragonul Renăscut. Grupul de femei cu
care se întâlnea Amathera în taină erau nişte prietene pe care
Andric le dispreţuia, iar dezvăluirea uimitoare că ea sprijinea
mai multe cete de contrabandişti nu ducea nicăieri. În afară de
Rege însuşi, toţi nobilii erau cumva vârâţi în contrabandă.
Toate firele lor se terminau aşa. Cel mai rău lucru pe care
izbuti Thom să-l afle era că Amathera îi convinsese pe doi tineri
nobili că fiecare din ei era adevărata ei iubire, şi că de Andric
numai se foloseşte pentru a ajunge undeva. Pe de altă parte,
primise mai mulţi nobili la Palatul Panarhului, atât singură, cât
şi cu alte femei, care, după descriere, erau Liandrin şi altele, şi
se spunea că le ceruse şi le primise sfaturile şi făcuse cum îi
ziseseră ele. Tovarăşă sau prizonieră?
Când se întoarse Juilin, la vreo trei ore după apusul
soarelui, rotindu-şi toiagul gros cât degetul, din lemn crestat, şi
bălmăjind ceva despre un ins blond, care încercase să-l
tâlhărească, Thom şi Domon stăteau pleoştiţi şi mâhniţi, la
masă cu Egeanin.
— Zic că are să fie iarăşi ca la Faime, mârâi Domon, nu
către cineva anume. Ciomagul zdravăn, pe care îl găsise cine
ştie pe unde, zăcea în faţa lui, şi acum mai avea şi o sabie
scurtă la cingătoare. Aes-Sedai. Ajah Neagră. Care se vâră în
treburile Panarhului. Dacă nici mâine nu aflăm nimic, zic că
am de gând să-mi iau tălpăşiţa din Tanchico. A doua zi, zic că
fără îndoială, chiar dac-ar veni propria soră să mă roage să
rămân!
— Mâine, spuse Thom, obosit, cu coatele pe masă şi cu
bărbia în pumn. Sunt prea istovit să mai gândesc limpede. M-
am pomenit ascultându-l pe un spălător de rufe de la Palatul
Panarhului, care zicea sus şi tare că a auzit-o pe Amathera
cântând cântece neruşinate, din acelea pe care le poţi auzi în
cele mai deocheate cârciumi de la docuri. Chiar l-am ascultat.
— Eu unul, zise Juilin, întorcând un scaun şi încălecându-
l, am de gând să mai caut în noaptea asta. Am cunoscut un
bărbat care repară acoperişuri. El mi-a zis că femeia cu care
trăieşte a fost şi ea cameristă a Amatherei. După el, Amathera
şi-a dat afară toate slujnicele, pe neaşteptate, chiar în seara
când a fost Înscăunată Panarh. Mă va duce să vorbesc cu ea,
după ce îşi termină şi el treburile la casa unui neguţător.
Nynaeve se mişcă spre capătul mesei, cu mâinile în şold.
— Ba nu pleci niciunde în seara asta, Juilin. Voi trei o să
staţi de pază la uşa noastră, cu rândul. Fireşte, bărbaţii se
împotriviră gălăgios, toţi odată.
— Eu zic că am propria meserie şi trebuie să-mi văd de ea,
iar dacă sunt nevoit să-mi petrec zilele punând întrebări pentru
Domniile Voastre…
— Jupâniţă al’Meara, femeia asta e prima persoană pe care
am găsit-o şi care chiar a văzut-o pe Amathera de când a fost
Înscăunată…
 — Nynaeve, mâine n-o să pot nici să dau peste vreun zvon,
darămite să merg pe urmele lui, dacă îmi petrec noaptea
jucându-mă de-a…
Îi lăsă să vorbească, dar când dădură să se îndepărteze,
crezând fără îndoială că o convinseseră, ea le zise:
— De vreme ce nu avem altundeva unde s-o ţinem pe
femeia din Seanchan, va trebui să doarmă cu noi. Elayne, vrei
tu să-i ceri Rendrei să-i încropească un aşternut? Ceva de pus
pe podea e îndeajuns de bun.
Egeanin se uită lung la ea, dar nu spuse nimic.
Bărbaţii erau între ciocan şi nicovală – ori refuzau de-a
dreptul, şi atunci îşi încălcau cuvântul de a asculta de
Nynaeve, ori se certau mai departe, şi atunci ar fi părut că se
plâng. Se încruntară şi mormăiră… şi încuviinţară.
Rendra se minună fără îndoială că cerură numai un
aşternut, dar înghiţi povestea că Egeanin se temea să iasă pe
stradă noaptea. În schimb, se arătă jignită când Thom îşi luă
un scaun şi se aşeză lângă uşă.
— Oamenii ăştia n-au izbutit să ajungă înăuntru, oricât de
tare s-au străduit. V-am zis eu că bucătăria pentru supă îi va
face să se îndepărteze, da? Oaspeţii de la Curtea Celor Trei
Pruni n-au nevoie de nimeni care să le păzească iatacele.
— Fireşte că nu, îi zise Elayne, încercând s-o împingă uşor
afară, cu uşa. Numai că Thom şi ceilalţi îşi fac atâtea griji… Ştii
cum sunt bărbaţii.
Thom îi aruncă o privire ca de şoim de pe sub sprâncenele
lui stufoase şi albe, dar Rendra pufni, consimţind că ştia, şi o
lăsă pe Elayne să închidă uşa.
Pe dată, Nynaeve se întoarse către Egeanin, care îşi
desfăcea aşternutul, în capătul celălalt al odăii, cât mai departe
de pat.
— Dezbracă-te, Seanchan! Vreau să fiu sigură că nu mai ai
şi alt pumnal ascuns pe undeva.
Egeanin se ridică liniştită şi îşi dădu hainele jos, până
rămase numai în cămăşuţa de in. Nynaeve îi cercetă temeinic
rochia, apoi ţinu morţiş să o caute şi pe Egeanin, şi nu se purtă
defel cu blândeţe. Nu se potoli deloc, nici măcar când nu găsi
nimic.
 — Mâinile la spate, am zis! Elayne, leag-o!
— Nynaeve, nu cred că…
— Leag-o cu Puterea, Elayne, zise Nynaeve aspru, altfel îi
rup eu fâşii din rochie şi o leg la încheieturile de la mâini şi
picioare. Doar ţii minte cum s-a descurcat cu matahalele alea
de pe stradă. Pesemne că erau năimiţi chiar de ea. Nu m-aş
mira să fie în stare să ne omoare în somn, cu mâinile goale.
— Zău, Nynaeve, cu Thom care ne păzeşte de afară…
— E din Seanchan! Din Seanchan, Elayne!
Vorbea de parcă ar fi urât-o pe femeia brunetă dintr-o
pricină proprie, ceea ce n-avea nici o noimă. Egwene fusese cea
care căzuse pe mâinile lor, nu Nynaeve. După cum stătea cu
fălcile încleştate, se vedea că era hotărâtă să facă întocmai, fie
cu Puterea, fie cu nişte funii, dacă găsea.
Egeanin îşi pusese deja braţele la spate – dacă nu umilă,
măcar ascultătoare. Elayne ţesu o undă de Aer în jurul
încheieturilor femeii şi o legă; cel puţin, avea să fie mai puţin
stânjenitoare decât ar fi fost nişte fâşii rupte din rochie.
Egeanin îşi îndoi puţin braţele, încercând legăturile pe care nu
le putea vedea, şi se înfioră. Erau la fel de greu de frânt ca nişte
lanţuri de oţel. Ridicând din umeri, ea se aşeză stângaci pe
aşternut şi le întoarse spatele.
Nynaeve începu să se descheie şi ea la rochie.
— Dă-mi inelul, Elayne!
— Eşti sigură, Nynaeve?
Se uită cu înţeles la Egeanin. Femeia nu părea să le dea
nici o atenţie.
— N-are să fugă să ne trădeze în noaptea asta, zise Nynaeve
şi-şi scoase rochia, apoi se aşeză pe marginea patului ca să-şi
dea jos ciorapii, îmbrăcată numai în cămăşuţa ei subţire de
mătase, croită după moda de prin partea locului. Asta e
noaptea în care ne-am înţeles să ne întâlnim. Egwene se va
aştepta ca una din noi să vină, şi e rândul meu. Îşi va face griji
dacă nu ne ducem.
Elayne scoase din sân fâşia subţire de piele. Inelul de
piatră, numai pete şi dungi, albastre, brune şi roşii, stătea
atârnat împreună cu şarpele auriu care îşi înghite propria
coadă. Desfăcând bentiţa atâta cât să scoată ter’angrealul şi să
i-l dea lui Nynaeve, legă iarăşi nodul şi o puse la loc. Nynaeve îl
aşeză pe aceeaşi legătură cu inelul ei cu Marele Şarpe şi cu
inelul de aur al lui Lan, şi le lăsă pe toate să-i atârne pe piept.
— După ce vezi limpede că am adormit, lasă-mă un ceas,
spuse ea, întinzându-se deasupra păturii albastre. N-ar trebui
să ţină mai mult de un ceas. Şi fii cu ochii pe ea!
— Dar ce poate să ne facă dacă e legată, Nynaeve? Elayne
şovăi, apoi mai zise: Nu cred că ar încerca să ne rănească nici
dacă ar fi liberă.
— Nici să nu-ndrăzneşti! Nynaeve îşi ridică puţin capul să
se uite lung la spatele lui Egeanin, apoi se culcă la loc pe perne.
Un ceas, Elayne. Închise ochii şi se cuibări, ca să stea mai bine.
Pesemne că o să fie de ajuns, murmură ea.
Ascunzându-şi un căscat cu mâna, Elayne aduse scăunelul
la picioarele patului, unde putea să o vegheze şi pe Nynaeve,
dar şi pe Egeanin, deşi nu părea să fie nevoie de asta. Femeia
stătea ghemuită în aşternut cu genunchii la gură şi cu mâinile
bine legate. Fusese o zi ciudat de istovitoare, ţinând cont de
faptul că nici nu ieşiseră din han. Nynaeve începuse deja să
bombăne uşor în somn. Cu coatele ieşite în afară.
Egeanin se ridică şi se uită peste umăr.
— Mă urăşte, pare-mi-se.
— Culcă-te.
Elayne îşi înăbuşi un al doilea căscat.
— Tu nu mă urăşti.
— Nu fi chiar atât de sigură de asta, îi spuse ea hotărât. Iei
lucrurile foarte uşor. Cum poţi să rămâi atât de liniştită?
— Liniştită? Mâinile femeii se mişcară fără să vrea, trăgând
de legătura ţesută din Aer. Sunt atât de înfricoşată, că mai că-
mi vine să plâng.
După glas, nu părea să fie aşa. Dar părea totuşi purul
adevăr.
— N-o să-ţi facem nici un rău, Egeanin. Orice ar fi vrut
Nynaeve, ea urma să aibă grijă de asta. Culcă-te!
După câteva clipe, Egeanin îşi lăsă capul în jos.
Un ceas. Era drept să n-o lase pe Egwene să-şi facă griji
degeaba, dar şi-ar fi dorit ca acest ceas să fie petrecut
ocupându-se de problema lor, nu colindând aiurea prin
Tel’aran’rhiod. Dacă nu puteau să afle dacă Amathera era
prizonieră… „Lasă asta; n-am cum să descifrez acum taina
asta.” După ce aflau, cum aveau să izbutească să pătrundă în
palat, cu toţi ostaşii ăia prin preajmă, şi cu Garda Oraşului,
asta ca să nu mai pomenim de Liandrin şi de celelalte?
Nynaeve începu să sforăie încetişor, obicei pe care îl
tăgăduia cu şi mai mare înfocare decât faptul că dădea din
coate. Egeanin părea şi ea să răsufle adânc şi rar, ca oamenii
care dorm. Căscând cu palma la gură, Elayne se mişcă pe
scăunelul tare de lemn şi începu să se gândească la cum ar
putea să se furişeze în Palatul Panarhului.
52 Nevoia
Preţ de o clipă, Nynaeve rămase încremenită în Inima
Stâncii, fără s-o vadă şi fără să se gândească, măcar, la
Tel’aran’rhiod. Egeanin era din Seanchan. Făcea parte din
neamul acelor nelegiuiţi care-i puseseră lui Egwene zgarda de
gât şi încercaseră să-i pună şi ei. Gândul o făcea încă să se
simtă pustiită. Era din Seanchan şi, prin vicleşug, încercase s-o
facă să ţină la ea. De când plecase din Emond’s Field,
adevăraţii prieteni se dovediseră foarte greu de găsit, aşa că
pierderea acestei femei, pe care de-abia ajunsese s-o cunoască,
era…
„Pentru asta o urăsc cel mai tare, mârâi, încleştându-şi
braţele. M-a făcut s-o plac şi nu pot să uit, şi de asta o urăsc.”
Rostite cu voce tare, cuvintele parcă nu se legau.
„Dar nici nu trebuie, râse ea, încet, scuturând din cap,
parcă ruşinată de sine. Ar trebui să fiu Aes-Sedai.”
Dar asta nu însemna să-i zburde minţile aiurea, ca unei
fetişcane. Callandor sclipea, înălţându-se deasupra lespezilor
podelei, sub cupola uriaşă, iar coloanele măreţe din piatră roşie
se întindeau în şiruri umbrite, printre razele acelea slabe,
ciudate, care veneau din toate părţile. Era uşor să-şi închipuie
din nou că era urmărită. Dar poate că nici prima dată nu
fusese închipuire şi nici acum. Împrejur se putea ascunde
orice. Trase cu ochiul printre coloane, iar în pumn îi apăru un
băţ zdravăn. Unde era Egwene? Fata asta mereu o făcea să
aştepte. Şi penumbra aceea neliniştitoare… în orice clipă,
cineva putea să-i sară în…
— Ce rochie ciudată! Nynaeve.
De-abia înăbuşindu-şi un strigăt de spaimă, ea se răsuci pe
călcâie, cu mişcări greoaie, zăngănind, cu inima bătând să-i
spargă pieptul. Dincolo de Callandor o văzu pe Egwene,
împreună cu două femei cu fuste largi şi şaluri închise, purtate
peste bluzele albe ca neaua, cu părul cărunt legat cu basmale
îndoite care le ajungeau până la brâu. Nynaeve înghiţi în sec,
nădăjduind ca nici una dintre cele trei să nu fi observat ce
păţise, încercând să-şi recapete suflul. Auzi, să se furişeze
aşa…
Pe una dintre femei o cunoştea, din poveştile lui Elayne:
Amys avea un chip mult prea tineresc pentru părul său alb,
dar, din câte aflaseră, acesta fusese aproape argintiu încă de
când era copilă. Cealaltă, subţire şi osoasă, avea ochi de un
albastru-deschis şi un chip zbârcit. Pesemne că era Bair. Din
câte i se păru lui Nynaeve, era mai aspră decât Amys, deşi nici
aceasta nu arăta prea…
Dintr-odată, îşi aminti de ceva. „Rochie ciudată?” Şi, ceva
mai devreme, zăngănise…?
Se privi şi rămase cu gura căscată. Rochia aducea, pe
departe, cu cele din Ţinutul celor Două Râuri, dar numai dacă-
ţi puteai închipui că femeile de pe-acolo purtau veşminte ţesute
din zale de oţel, cu întărituri precum cele pe care le văzuse în
Shienar. Cum făceau bărbaţii să poată alerga şi sări în şa, cu
alea pe ei? Rochia o trăgea în jos, ca un sac încărcat cu grâne.
Băţul de mai înainte devenise, şi el, de metal, cu ţepi la capăt,
ca o vergea ascuţită de oţel. Chiar fără să-şi ducă mâna la cap,
îşi dădu seama că purta un fel de coif. Roşind de mânie, îşi
adună puterile şi rochia se prefăcu într-una simplă, de lână, ca
din satul ei de baştină, iar ţepuşa – într-un toiag. Cu mare
bucurie, îşi simţi părul atârnându-i din nou pe umăr, împletit
în cosiţa obişnuită.
—Nu e bine să-ţi laşi gândurile să rătăcească, atunci când
umbli în vis, spuse Bair cu un glas subţire, dar puternic. Dacă
vrei să mai calci pe aici, trebuie să înveţi să le stăpâneşti.
— Pot să le stăpânesc foarte bine, mulţumesc, răspunse cu
asprime Nynaeve, apoi îşi dădu seama că glasul lui Bair nu ar fi
trebuit să răsune atât de înfundat; cele două Înţelepte păreau
aproape… ceţoase, iar Egwene, într-o rochie de un albastru-
deschis, de călărie, era de-a dreptul străvezie. Ce se întâmplă?
De ce arătaţi aşa?
— Ia încearcă să intri tu în Tel’aran’rhiod când eşti în şa,
adormită doar pe jumătate, spuse, sec, Egwene, care părea să
licărească. În Ţinutul Întreit e dimineaţă şi am pornit deja la
drum. A trebuit să mă rog de Amys să-mi îngăduie să vin, mi-
era teamă să nu te îngrijorezi.
— Şi fără cal e greu, zise aceasta din urmă. E greu să dormi
aşa, iepureşte, când nu vrei decât să te trezeşti. Egwene n-a
învăţat chiar totul.
— Dar am s-o fac, spuse Egwene, hotărâtă şi, parcă, puţin
mânioasă.
Aşa era mereu; se grăbea şi se încăpăţâna ori de câte ori
trebuia să înveţe ceva. Dacă Înţeleptele astea n-ar fi ţinut-o de
ceafă, ca pe un pisoi, pesemne că s-ar fi repezit cu capul
înainte în fel de fel de belele. Dar Nynaeve uită de orice
îngrijorare, în clipa în care prietena sa începu să vorbească
despre cum trolocii şi Draghkarii atacaseră Sălaşul Stâncile
Reci. O Înţeleaptă şi Vestitoare-n vise, Seana, murise. Rand îi
zorea pe Aielii Taardad către Alcair Dai, ceea ce – din câte
înţelegea – era o încălcare a tuturor tradiţiilor, şi trimisese
călăreţi să-i mai aducă şi alte septe. Băiatul nu dezvăluia
nimănui ce voia să facă, Aielii erau tulburaţi, iar Moiraine îşi
muşca degetele de furie şi neputinţă. Asta ar fi putut fi o
uşurare – Nynaeve aşteptase demult ca Rand să n-o mai lase pe
femeia aia să-şi bage ghearele în el atât de adânc – dacă
Egwene n-ar fi fost aşa încruntată şi îngrijorată.
— Nu ştiu dacă a început deja să-şi piardă minţile sau
pune ceva la cale, sfârşi aceasta. Măcar dac-aş şti, aş putea
îndura mai uşor – oricare-ar fi pricina. Nynaeve, mărturisesc
că, de data asta, nu profeţiile şi nici Tarmon Gai’don mă
neliniştesc.
O fi o prostie, dar i-am făgăduit lui Elayne să am grijă de el,
şi nu ştiu cum s-o fac.
Nynaeve ocoli sabia de cristal şi o îmbrăţişă. Măcar părea
să fie acolo în carne şi oase, chiar dacă arăta ca o imagine
oglindită printre ceţuri. Rand îşi pierdea minţile… Nu avea ce
să facă în legătură cu asta, nu-i putea oferi nici o mângâiere.
Egwene era cea care trebuia să aibă grijă de el.
— Cel mai bine pentru Elayne ar fi să-i spui lui Rand să-i
citească scrisorile cu atenţie. Din când în când, îşi face griji
pentru el. Nu spune nimic, dar cred că-i e frică să nu fi scris
prea mult. Dacă el o crede îndrăgostită până peste urechi, o va
iubi, la rândul său, şi asta va fi bine. Măcar noi, în Tanchico,
avem ceva veşti bune. Cât de cât.
Dar, după ce le povesti, se întrebă dacă nu cumva le
făgăduise prea mult.
— Deci, tot nu ştiţi ce caută, zise Egwene după ce ea
termină, şi chiar dacă aţi şti, ele sunt acolo, chiar la locul
potrivit, şi ar putea să găsească lucrul acela în orice clipă.
—Nici vorbă! N-am de gând să le las, făcu Nynaeve,
aţintindu-şi privirea liniştită şi plină de hotărâre asupra celor
două înţelepte; din ce-i povestise Elayne despre Amys, care
părea înclinată numai să le prevină să se ferească de primejdii,
trebuia să le ia mai tare – mai ales că, acum, arătau atât de
tulburi încât păreau gata să se destrame la prima suflare.
Elayne crede că Domniile Voastre cunoaşteţi tot felul de lucruri
despre vise. Aş putea, cumva, să pătrund în visele Amatherei,
ca să aflu dacă este sau nu Iscoadă?
— N-ai pic de minte, zise Bair, scuturând din cap şi din
pletele lungi. Oi fi dumneata Aes-Sedai, dar tot nu ai minte. Să
pătrunzi în visul alteia este ceva foarte primejdios, dacă nu te
cunoaşte şi nu te aşteaptă. E visul ei, nu e ca aici. Acolo,
Amathera este stăpâna. Chiar şi dumneata va trebui să i te
supui.
Şi ce sigură fusese că găsise calea! Aflând că greşise, se
mânie. Şi cum adică, „nu avea pic de minte”?
— Nu sunt o fetişcană oarecare, se răsti, dorind să-şi
prindă cosiţa în pumn, dar mulţumindu-se să şi-l ducă la şold;
nu înţelegea de ce, dar, în ultima vreme, o durea din ce în ce
mai tare când se trăgea de păr. Am fost Meştereasă în Emond’s
Field înainte să… devin Aes-Sedai, mai spuse, fără să se
poticnească mai deloc din pricina minciunii. Pe atunci, puteam
să le spun unor femei mai în vârstă ca Domnia Ta să stea jos şi
să tacă. Dacă aveţi cum să mă ajutaţi, ajutaţi-mă şi nu-i mai
daţi înainte cu primejdiile. Ştiu şi eu să le recunosc.
Dintr-odată, îşi dădu seama că frumoasa ei cosiţă se
desfăcuse în două, câte una peste fiecare ureche, legate la
capete cu ciucuraşi din panglică roşie. Purta o fustă atât de
scurtă, încât i se vedeau genunchii şi o bluză largă şi albă, ca
Înţeleptele. Era desculţă. Ce se întâmplase? Că doar nu-i
trecuse nici o clipă prin cap să se îmbrace aşa. Egwene duse
repede mâna la gură. Se speriase? Nu cumva zâmbea?
— Gândurile nestăpânite, zise Amys, îţi pot da foarte multe
bătăi de cap, Nynaeve Sedai, până ce nu te înveţi cu ele.
În ciuda glasului blând, buzele i se schimonosiră. De-abia
îşi mai ascundea veselia. Cu mare greutate, Nynaeve izbuti să
se stăpânească. Era cu neputinţă să fi fost ele. Cu neputinţă!
Se chinui să se schimbe la loc, dar era foarte greu, de parcă
ceva o împiedica. Se făcu din ce în ce mai roşie în obraji. Pe
neaşteptate, tocmai când era gata să se dea bătută şi să ceară
poveţe, şi chiar ajutor, se trezi la fel cum era la început.
Uşurată, îşi mişcă degetele de la picioare, ascunse de încălţările
uşoare, dar solide. Fusese doar un gând rătăcit, nebunesc.
Oricum, nici prin cap nu-i trecea să-şi dea bănuielile pe faţă;
celelalte păreau, şi-aşa, mult prea vesele, chiar şi Egwene. „Nu
mă aflu aici să mă iau la întrecere cu ele, ca o proastă. Nu le
fac eu jocul.”
— Bine, dacă nu-i pot pătrunde în vise, măcar o pot aduce
aici, în Tel’aran’rhiod? Trebuie să găsesc o cale de a-i vorbi.
— Nici dacă am şti nu ţi-am spune, făcu Amys, potrivindu-
şi şalul cu mânie. Este o ticăloşie, Nynaeve Sedai.
— Ar fi la fel de neajutorată cum ai fi şi dumneata în visul
ei, se băgă şi Bair, cu glasul ei subţire, ca o vergea de fier. De la
primele Vestitoare-n vise şi până acum, în vremea noastră, se
ştie că nimeni nu trebuie vreodată adus în vis fără voia sa. Se
spune că asta era una dintre căile Umbrei, în ultimele zile ale
Vârstei Legendelor.
Sub privirile lor aspre, Nynaeve se foi stânjenită. Dându-şi
seama, însă, că nu-şi luase braţul de pe umărul lui Egwene, se
linişti. Nu voia ca fata să creadă că o făceau să nu se simtă în
largul ei. Nici n-o făcuseră. Chiar dacă, preţ de o clipă, se
închipuise târâtă în faţa Soborului Femeilor, înainte să devină
Meştereasă, asta nu avea de-a face cu Înţeleptele. Numai că
asprimea lor… După cum o priveau, chiar aşa străvezii, îşi
dădu seama că o puteau înfrunta până şi pe Siuan Sanche,
ochi în ochi. Mai ales Bair. Nu că i-ar fi fost frică de ele, dar o
făcuseră să-şi dea seama că trebuia să încerce să le ia mai
uşor.
— Elayne şi cu mine avem nevoie de ajutor. Femeile din
Ajah Neagră mai au puţin până să găsească lucrul acela care-i
poate face rău lui Rand. Dacă ne-o iau înainte, s-ar putea să
izbutească să pună mâna pe el. Trebuie să-l găsim noi primele.
Dacă ne puteţi ajuta, dacă-mi puteţi da vreun sfat… cât de
mic…
— Aes-Sedai, făcu Amys, dumneata şi când ceri ajutor
parcă dai porunci.
Nynaeve strânse din buze. Porunci? Mai că nu le căzuse în
genunchi. Auzi, porunci! Numai că femeia Aiel nu părea să
observe sau se prefăcea.
— Şi totuşi… Rand al’Thor poate fi în primejdie. Asta n-o
putem îngădui. Există o cale.
— E primejdioasă, spuse Bair, clătinând cu hotărâre din
cap. Tânăra asta ştie încă şi mai puţin decât Egwene, când a
venit prima dată la noi. E prea periculos pentru ea.
— Atunci, poate să mă duc eu… începu Egwene, dar cele
două o întrerupseră într-un glas.
— Tu ai să-ţi termini învăţătura. Prea eşti nerăbdătoare şi
repezită, spuse cu asprime Bair, în acelaşi timp cu Amys, care
zise, la fel de hotărâtă:
— Nu eşti acolo, în Tanchico, nu cunoşti locurile şi nu eşti
la ananghie, ca Nynaeve. Vânătoarea asta-i a ei.
Sub privirile lor oţelite, Egwene lăsă, posomorâtă, umerii în
jos. Cele două Înţelepte se priviră. În cele din urmă, Bair ridică
din umeri şi-şi puse şalul pe cap. Era limpede – dădea de
înţeles că se spală pe mâini de toate.
— E primejdios, făcu iarăşi Amys; dacă stăteai să le asculţi,
în Tel’aran’rhiod era primejdios şi să răsufli.
— Am să… începu Nynaeve, dar tăcu, văzând cum privirea
celeilalte se înăsprea; credea că nu era cu putinţă, şi totuşi…
îşi întipări în minte hainele pe care le purta – fireşte că
povestea de mai devreme nu putea să fi fost din vina lor, dar nu
strica să fie sigură – şi o luă altfel: Voi avea multă grijă.
— Nu e cu putinţă, îi spuse, sec, Amys, dar altă cale nu
ştiu. Nevoia e totul. Când se adună prea mulţi oameni pentru
un singur sălaş, septul trebuie să se împartă, şi nevoia de apă
este calea pentru întemeierea unui nou sălaş. Dacă nu se
cunoaşte nici un loc, una dintre noi este chemată pentru a-l
găsi. Dacă te gândeşti numai la acea nevoie, te vei apropia de
ceea ce cauţi. Cu fiecare gând, vei ajunge şi mai aproape,
mereu şi mereu, până ce, în cele din urmă, nu doar că te
trezeşti în vale, ci chiar acolo unde ţâşneşte apa. Pentru
dumneata s-ar putea să fie mai greu, pentru că nu ştii limpede
ce cauţi, deşi nevoia este mare. Unde mai pui că, pe undeva,
ştii unde trebuie să ajungi – adică în palat Dar iată şi
primejdia, de care trebuie să ţii seama, mai spuse Înţeleapta,
aplecându-se către ea, cu flăcări în priviri, şi cu un ton la fel de
răscolitor. Fiecare pas este făcut orbeşte, cu ochii închişi. Nu
poţi şti unde ajungi, până ce nu deschizi ochii. Şi degeaba
găseşti apă, dacă te trezeşti în mijlocul unui cuib de vipere.
Colţii regelui muntelui ucid la fel de iute în vis ca şi aievea. Şi
cred că femeile astea, de care vorbeşte Egwene, sunt şi mai
primejdioase decât şerpii.
— Dar eu am făcut asta! strigă Egwene, iar Nynaeve o simţi
tresărind, în clipa în care ochii celorlalte se îndreptară către ea.
Înainte să vă cunosc, se grăbi să adauge. Înainte să ajungem în
Tear.
Nevoia. Nynaeve se simţi mai împăcată cu femeile Aiel,
acum că una dintre ele îi arătase ceva ce-i putea fi de folos.
— Aveţi mare grijă cu Egwene, le spuse, strângând-o la
piept pe prietena ei, pentru a le arăta că nu vorbea cu răutate.
Ai dreptate, Bair! Dintotdeauna a încercat să facă mai multe
decât ştia. De când era mică.
Cine ştie de ce, Bair o privi, ridicând dintr-o sprânceană.
— Mie nu mi se pare aşa, spuse Amys, cu voce seacă. De-
acum, s-a învăţat să asculte. Nu-i aşa, Egwene?
Fata strânse încăpăţânată din buze. Pesemne că Înţeleptele
astea nu o cunoşteau deloc, dacă li se părea că o femeie din
Ţinutul celor Două Râuri putea fi, vreodată, ascultătoare. Pe de
altă parte, nu le răspunse nimic, ceea ce era ciudat. Nynaeve se
gândi că femeile Aiel păreau la fel de aspre ca şi cele din Turn.
Clipele treceau în zbor, iar ea era nerăbdătoare să facă
încercarea; dacă Elayne o trezea, nu era sigură că mai putea
adormi înainte de câteva ceasuri.
— Peste şapte zile, spuse, una dintre noi va fi din nou aici.
Egwene încuviinţă.
— Peste şapte zile, Rand se va fi înfăţişat tuturor
căpeteniilor de clan drept Cel care Vine cu Zorile, şi toţi Aielii
vor fi de partea lui.
Înţeleptele se foiră uşor, iar Amys îşi potrivi şalul, dar
Egwene nu observă.
— Numai Lumina ştie ce-are de gând să facă după asta,
mai spuse ea.
— În şapte zile, zise Nynaeve, Elayne şi cu mine vom fi pus
mâna pe ceea ce caută Liandrin.
Sau, cine ştie, Ajah cea Neagră avea să le-o ia înainte. Deci
Înţeleptele nu erau nici pe departe sigure că Aielii aveau să-l
urmeze pe Rand, aşa cum nici Egwene nu ştia ce punea la cale.
Nu mai exista siguranţă pe nicăieri. Dar nici n-avea rost s-o
mai împovăreze pe Egwene cu alte frământări.
— Când ne vom întâlni din nou, îţi vom povesti cum le-am
luat prinse, le-am vârât în saci şi le-am trimis îndărăt în Turn,
la judecată.
— Nynaeve, încearcă să ai grijă! Ştiu că nu prea îţi dai
seama cum, dar măcar încearcă. Şi spune-i şi lui Elayne. Ea nu
e la fel de… îndrăzneaţă… ca tine, dar nici departe nu-i.
Amys şi Bair îi puseră câte o mână pe umăr, şi toate trei
dispărură. Să încerce să aibă grijă? Fată prostuţă. Ea una avea
mereu grijă. Dar ce-o fi vrut să spună, în loc de „îndrăzneaţă”?
Venindu-i să se tragă de cosiţă, Nynaeve îşi încrucişă braţele pe
piept. Poate era mai bine să nu ştie.
Îşi aduse aminte că nu-i povestise lui Egwene despre
Egeanin. Poate că era mai bine să nu o facă să se gândească
iarăşi la zilele în care fusese întemniţată. Egwene n-avea de ce
s-o întâlnească, oricum. Arde-o-ar focul de femeie! Pe ea şi pe
toţi Seanchanii! Arde-o-ar pârjolul de Egeanin! Cenuşă să se
facă!
— Nu s-ar zice că ştiu cum să-mi folosesc timpul, zise ea cu
voce tare. Cuvintele răsunară printre coloanele înalte. După
plecarea celorlalte femei, acestea păreau şi mai rău-
prevestitoare ca înainte, ca vizuinile unor iscoade nevăzute,
gata să sară la ea. Era vremea să plece.
Mai întâi de toate, însă, îşi schimbă veşmintele. Cosiţa
groasă deveni un mănunchi de cosiţe lungi şi subţiri, iar rochia
– un veşmânt strâmt, numai pliuri, din mătase verde-închis.
Un văl străveziu îi acoperea gura şi nasul, fluturând uşor la
fiecare răsuflare. Strâmbându-se, adăugă şi mărgele verzi de
jad, ţesute printre cosiţe. Dacă vreuna dintre surorile Negre îşi
folosea ter’angrealul pentru a pătrunde în Lumea Viselor şi o
vedea bântuind prin Palatul Panarhului, avea s-o creadă o
simplă femeie din Tarabon, care ajunsese acolo dintr-un vis
obişnuit. Totuşi, unele o ştiau din vedere.
Ridicându-şi câteva cosiţe împletite cu mărgele, zâmbi.
Avea părul de culoarea mierii. Nu-i trecuse prin cap că era cu
putinţă aşa ceva. „Mă întreb cum arăt. Oare m-or mai
recunoaşte?”
Dintr-odată, lângă Callandor apăru o oglindă înaltă.
Privindu-se, făcu ochii mari de mirare, iar buzele ca un boboc
de trandafir i se întredeschiseră. Avea chipul Rendrei!
Trăsăturile ei apăreau şi dispăreau – ochii şi pletele se făceau
ba mai închise, ba mai deschise. Încordându-se, izbuti să
păstreze chipul hangiţei. De-acum, nimeni nu avea s-o mai
recunoască. Şi Egwene, care n-o credea în stare să aibă grijă!
Închizând ochii, se gândi la Tanchico, la Palatul
Panarhului, la nevoia care-o îmboldea. Ceva primejdios pentru
Rand, pentru Dragonul Renăscut… nevoia… împrejurul ei,
Lumea Viselor se înfioră. Simţi o alunecare uşoară şi deschise
nerăbdătoare ochii, să vadă unde ajunsese.
Era un dormitor mare cât şase din Curtea celor Trei Pruni
puse laolaltă. Pereţii văruiţi în alb erau pictaţi cu frize, iar din
tavan atârnau lămpi suflate cu aur, pe lanţuri, şi ele aurite.
Patul era acoperit de un baldachin, ai cărui stâlpi înfăţişau
copaci: crengile frunzoase se întindeau pe deasupra saltelei, ca
o coroană. La picioarele patului, cu spatele sprijinit de un stâlp,
stătea încordată o femeie tânără. Era frumoasă, în felul ei, cu
buzele acelea pline pe care, acum, le avea şi Nynaeve. Era
brunetă şi purta pe creştet o coroană din frunze suflate cu aur,
perle şi rubine, cu un opal mai mare decât un ou de gâscă, iar
la gât avea o etolă lată, care-i atârna până la genunchi, brodată
numai cu copaci. În afară de asta, nu mai era acoperită decât
de un strat subţire de sudoare. Privirile sale înfricoşate erau
aţintite asupra altei femei care stătea tolănită în largul său pe o
canapea joasă, cu spatele la Nynaeve şi oarecum străvezie, aşa
cum fusese şi Egwene mai devreme. Era scundă şi zveltă, cu
plete negre care-i cădeau pe umeri, şi cu o rochie largă din
mătase galben-pal, care nu semăna câtuşi de puţin cu cele din
Tarabon. Nynaeve nici nu mai avea nevoie s-o vadă din faţă ca
să ştie că avea ochii mari şi albaştri, uşor migdalaţi, şi nici să
observe undele de Aer care-o ţineau pe prima femeie lipită de
pat, ca să înţeleagă că avea de-a face cu Temaile Kinderode.
— … Poţi afla aşa de multe, când te foloseşti de vise, în loc
să-ţi iroseşti somnul, spuse aceasta, cu accentul ei de Cairhien,
râzând. Nu te simţi bine? Ce să te mai învăţ? Da, ştiu. „Iubit-
am mateloţi o sută”. Ai grijă, Amathera, făcu femeia,
fluturându-şi un deget, să înveţi toate cuvintele. Ştii că mă
superi dacă… La ce te holbezi?
Dintr-odată, Nynaeve îşi dădu seama că femeia de la
picioarele patului – Amathera? Adică Domniţa-Panarh? – se
uita drept la ea. Temaile se mişcă alene, de parcă voia să
întoarcă ochii. Nynaeve şi-i închise iute pe ai săi. Nevoia.
Un fior.
Sprijinindu-se, uşurată, de coloana îngustă, Nynaeve trase
aer în piept, de parcă alergase douăzeci de mile, fără măcar să
se întrebe unde era. Inima îi bătea ca o tobă. Cuib de vipere, ce
mai. Temaile Kinderode. Amico, sora cea Neagră, spunea că
femeii îi plăcea să chinuie – adică îi plăcea îndeajuns de mult
pentru ca altă femeie din Ajah Neagră să se teamă. Iar ea nu
era în stare să conducă nici măcar o undă. Putea să ajungă
lipită de un stâlp al patului, alături de Amathera. Pe Lumină!
Se înfioră şi, observând, se strădui să se liniştească. „Gata,
femeie! Ai scăpat de-acolo şi, chiar dacă Temaile te-a văzut, nu
te-a recunoscut”. O femeie necunoscută, care-a dispărut, ca şi
cum ar fi fost o simplă locuitoare din Tarabon, ajunsă pentru o
clipă în Tel’aran’rhiod. Totul se terminase repede. Temaile nu
avea cum să-şi fi dat seama că ea putea conduce – căci, chiar şi
atunci când nu era, de fapt, în stare, înzestrarea putea fi
descoperită. Trecuse doar o clipă. Cu puţin noroc, scăpase.
Măcar acum ştia ce se întâmpla cu Amathera. Femeia nu
era de partea lui Temaile, era limpede. Căutarea dăduse, deja,
rezultate. Dar încă nu era îndeajuns. Trăgându-şi răsuflarea
cum putea mai bine, privi în jur.
Se afla într-o încăpere uriaşă, aproape pătrată, plină de
şiruri de coloane albe şi subţiri, cu podeaua din lespezi albe şi
netede, şi tavanul împodobit cu foiţă de aur. O frânghie groasă,
din mătase albă înconjura camera, spânzurând între nişte
stâlpi din lemn închis la culoare, lăcuiţi, care-i veneau cam
până la brâu. Numai uşile cu câte două arcade erau libere. De
jur împrejur se aflau rafturi şi vitrine deschise, precum şi
scheletele unor animale ciudate. Alte vitrine se aflau în mijloc,
şi ele împrejmuite cu funii. Era sala cea mare a palatului, din
câte le spusese Egwene. Pesemne că lucrul pe care-l căuta se
afla chiar acolo. Pasul următor nu avea să mai fie aşa
primejdios. Aici nu erau vipere – nu se vedea nici o Temaile.
Alături de o vitrină de sticlă, sprijinită pe patru picioare
sculptate şi aflată chiar în mijloc, apăru o femeie destul de
chipeşă. Nu era din Tarabon, căci părul îi cădea liber pe umeri,
în valuri, dar nu asta o făcuse pe Nynaeve să caşte gura, ci
faptul că rochia ei părea de ceaţă – ba argintie şi mată, ba
cenuşie şi atât de subţire încât picioarele i se vedeau limpede.
Nu ştia de unde venea, dar pesemne că era foarte îndrăzneaţă,
dacă-şi închipuise în vis un asemenea veşmânt. Nici măcar
rochiile din Doman, de care auzise atâtea şi atâtea, nu puteau
fi ca asta.
Femeia privi vitrina cu un zâmbet, apoi străbătu încăperea
şi se opri în capăt, pentru a cerceta ceva ce Nynaeve nu
observa, un lucru de culoare închisă, aşezat pe un raft alb de
piatră, încruntându-se, Nynaeve lăsă din mână cosiţele de
culoarea mierii. Avea să dispară iute – puţini oameni izbuteau
să rămână mai mult de câteva clipe în Tel’aran’rhiod. Fireşte,
nu avea nici o importanţă dacă o vedea – după înfăţişare, nu
era dintre surorile Negre. Şi totuşi, părea, cumva… Brusc, îşi
dădu seama că apucase din nou cosiţele în pumn. Femeia
aceea… Fără să-şi dea seama, se trase mai tare de păr, şi-şi
privi cu uimire pumnul. Dosul palmei i se albise. Tremura. Ca
şi cum atunci când se gândea la femeie… Cu braţul tremurător,
parcă încerca să-şi smulgă părul de tot. Pe Lumină, de ce?
Femeia înveşmântată în ceaţă stătea tot în faţa
piedestalului alb, din depărtare. Tremurul urcă spre umăr. Era
sigură că n-o mai văzuse niciodată, şi totuşi… încercă să-şi
descleşteze degetele, dar nu izbuti. Nu, n-o mai văzuse.
Tremurând din cap până în picioare, se cuprinse cu braţul
liber. Nu, cu siguranţă… Dinţii începură să-i clănţăne. Femeia
părea… îi venea să plângă. Femeia…
Dintr-odată, în minte îi înfloriră roiuri de imagini. Se lăsă
moale, sprijinită de coloană, de parcă o loviseră. Ochii dădeau
să-i iasă din orbite. Văzu totul din nou. Încăperea Florilor
Căzătoare şi vizitatoarea lor, împrejmuită de nimbul saidarului.
Ea şi cu Elayne, îngânându-se ca nişte copile, întrecându-se să
fie primele care să răspundă, să-i spună tot ce ştiau. Oare cât
de multe dezvăluiseră? Era greu să-şi amintească amănunte,
dar parcă izbutise să păstreze anumite taine. Nu pentru că ar fi
vrut – dimpotrivă, dorea să-i spună tot, să răspundă la orice
întrebare. Se înroşi de ruşine şi de mânie. Reuşise să ascundă
anumite lucruri, dar numai pentru că fusese atât de…
nerăbdătoare să răspundă, încât trecuse peste ceea ce nu părea
important.
„Nu pricep nimic, spuse un glas din străfundul minţii sale.
Dacă-i o soră Neagră de care nu ştiu, de ce nu ne-a dat pe
mâna lui Liandrin? Putea s-o facă. Ne-am fi dus cu ea ca nişte
mieluşele.”
Mânia rece n-o lăsa să asculte. O soră Neagră o făcuse să
danseze ca o marionetă şi-i spusese să uite. Îi poruncise! Iar ea
făcuse întocmai! Ei, acum avea să afle cum era să aibă de-a
face cu ea când ştia totul şi era pregătită!
Înainte să apuce să soarbă din Adevăratul Izvor, alături de
ea apăru, pe neaşteptate, Birgitte, cu surtucul ei scurt şi alb, şi
pantalonii galbeni, largi, legaţi la glezne. Birgitte, sau vreo
femeie care se visa în pielea ei, cu părul auriu împletit într-o
cosiţă meşteşugită. Aceasta duse un deget la buze, arătă spre
Nynaeve, apoi, cu gesturi înfrigurate, către una dintre uşile
duble din spatele lor. Îndemnând-o, încă o dată, din ochii
albaştri, dispăru.
Nynaeve clătină din cap. Nu avea timp pentru ea, oricine-ar
fi fost. Deschizându-şi sufletul către saidar, se umplu de Putere
până în străfunduri. De Putere şi de mânie îndreptăţită. Se
întoarse… dar femeia înveşmântată în ceaţă dispăruse.
Dispăruse!
Pentru că proasta cu cosiţă blondă o făcuse să nu mai fie
atentă. Poate că măcar aia mai era acolo, aşteptând-o. Învăluită
în Putere, se îndreptă spre uşa care-i fusese arătată.
Cealaltă o aştepta, într-un coridor cu covoare în culori vii,
unde lămpile aurii, stinse, răspândeau miros de uleiuri
parfumate. De-acum, avea şi un arc de argint, iar la cingătoare
îi atârna o tolbă cu săgeţi, din acelaşi metal.
— Cine eşti? întrebă, furioasă, Nynaeve; avea să-i dea
prilejul să-şi spună povestea, iar apoi o lecţie pe care să n-o
uite prea curând. Eşti tot proasta aia care-a tras în mine, în
Pustie, spunându-mi că ai fi Birgitte? Eram pe cale s-o învăţ pe
una din Ajah Neagră cum să se poarte, iar din pricina ta a
scăpat!
— Chiar sunt Birgitte, spuse femeia, sprijinindu-se în arc.
Cel puţin acesta este numele pe care-l cunoşti dumneata. Şi nu
mai fi aşa de sigură… era cu putinţă să ai chiar dumneata
parte de o lecţie, şi aici, şi în Ţinutul Întreit. Eu îmi amintesc de
vieţile pe care le-am trăit ca şi cum ar fi cărţi citite şi răscitite.
Cele de demult sunt mai palide decât celelalte, dar îmi amintesc
foarte bine când am luptat alături de Lews Therin. N-am să uit
niciodată chipul lui Moghedien, şi nici pe al lui Asmodean, cel
care era cât pe ce să te observe, în Rhuidean.
Asmodean? Moghedien? Femeia era o Rătăcită? O Rătăcită
în Tanchico. Şi altul la Rhuidean, în Pustie! Egwene i-ar fi spus
cu siguranţă ceva, dacă ar fi ştiut. De acum, nu mai avea cum
s-o prevină, până nu treceau şapte zile. Se simţi potopită de
mânie – şi de saidar.
— Ce faci dumneata aici? Ştiu că aţi dispărut cu toţii, după
ce Cornul lui Vaiere v-a chemat, dar eşti… începu Nynaeve,
însă se opri, uşor stingherită de ceea ce fusese gata să spună;
netulburată, femeia sfârşi în locul ei:
— Moartă? Noi, cei legaţi de Roată, nu suntem morţi la fel
ca toţi ceilalţi. Ce loc mai bun să aşteptăm până ce Roata ne
ţese noi vieţi, decât Lumea Viselor? făcu ea, şi râse. Am început
să vorbesc ca un gânditor. În aproape toate vieţile de care-mi
amintesc, am fost o fată ca oricare altele, căreia i-a plăcut să
tragă cu arcul. Atât şi nimic mai mult.
— Despre dumneata vorbesc mii de poveşti, zise Nynaeve.
Şi am văzut, în Faime, ce poţi face cu săgeţile. Puterea condusă
de femeile Seanchanilor nu te-a atins. Birgitte, aici avem de-a
face cu aproape o duzină de surori Negre. Şi, pare-se, şi cu o
Rătăcită. Am cam avea nevoie de ajutor.
Cealaltă se strâmbă, stingherită şi tristă.
— Nu pot, Nynaeve. Nu pot atinge lumea cărnii, decât
atunci când Cornul mă cheamă din nou. Sau dacă Roata îmi
ţese renaşterea. Dar, dacă ar face-o în clipa asta, n-aţi mai găsi
decât un prunc scâncind la sânul maică-sii. Cât despre Faime,
acolo ne-a chemat Cornul. Nu eram trup şi suflet în lume, ca
voi. De-asta Puterea nu ne atingea. Aici, totul e vis, şi Puterea
Supremă mă va distruge la fel de uşor ca şi pe tine. Poate chiar
mai uşor. Ţi-am spus. Sunt o femeie cu un arc. Cândva am fost
războinică, dar acum nu mai sunt, clătină ea din cap,
fluturându-şi cosiţa frumos împletită. Nu ştiu de ce vorbesc
atâta. Nici n-ar trebui să discut cu dumneata.
— De ce nu? Doar am mai vorbit. Şi Egwene mi-a spus că i
s-a părut că te-ar fi zărit. Erai acolo, nu? întrebă Nynaeve, apoi
se încruntă. Că veni vorba, de unde-mi ştii numele? E o
întâmplare sau ai această înzestrare mereu?
— Ştiu numai ce văd şi ce aud. V-am privit şi am ascultat,
de câte ori v-am întâlnit, pe tine, pe celelalte două şi pe tânărul
cu lupii. Legile spun că nu avem voie să vorbim cu cei care se
află în Tel’aran’rhiod. Şi totuşi, răul bântuie visele, ca şi lumea
cărnii, iar voi, cei care-l înfruntaţi, mă atrageţi către voi. Chiar
dacă ştiu că nu pot face mare lucru, îmi doresc să v-ajut. Dar
nu pot. Aş încălca legile, legile care m-au ţinut aici vreme de
atâtea Rotiri, încât în amintirile mele cele mai vechi şi mai
tulburi ştiu că am trăit deja de o sută de ori, sau chiar o mie.
Vorbindu-ţi, încalc legi dintre cele mai aspre.
— Chiar aşa, spuse un glas aspru, bărbătesc.
Nynaeve tresări şi mai că nu lovi cu Puterea. Bărbatul era
bronzat şi puternic. Peste umerii lui se vedeau plăselele a două
săbii. Din câţiva paşi, veni lângă Birgitte. Din ceea ce auzise de
la ea, Nynaeve îl recunoscu – era Gaidal Cain, numai că, în
vreme ce femeia cu păr de aur era la fel de frumoasă ca în
poveşti, el nu era, nici pe departe. Mai bine zis, era unul dintre
cei mai urâţi bărbaţi pe care-i căzuseră ochii, cu faţa lată,
nasul prea gros şi gura prea mare. Birgitte, însă, îi zâmbi şi-l
mângâie pe obraz – era limpede că ţinea la el, şi poate mai mult
de atât. Cu uimire, Nynaeve văzu că era mai scund decât ea,
numai că, aşa puternic şi îndesat, cu mişcări agile, părea să fie
mult mai înalt.
— Aproape întotdeauna am fost legaţi, îi spuse Birgitte
când îşi luă, în sfârşit, ochii de la Cain. De cele mai multe ori,
se naşte înaintea mea – aşa că simt că timpul se apropie,
atunci când nu-l mai pot regăsi – şi, când îl zăresc prima oară,
nu pot să-l sufăr. Dar, aproape de fiecare dată, ajungem să ne
îndrăgostim şi chiar să ne luăm. E o poveste simplă, dar cred
că noi am refăcut-o sub mii de chipuri.
Cain n-o băgă în seamă pe Nynaeve, de parcă nici nu se
afla acolo.
— Legile există pentru că aşa trebuie, Birgitte. Cei care le-
au încălcat n-au avut parte decât de necazuri şi nefericiri.
Glasul său era, într-adevăr, aspru, din câte auzea Nynaeve
– nici pe departe precum cel al bărbatului din poveşti.
— Pesemne că nu pot sta deoparte, când răul se dezlănţuie,
răspunse, încet, femeia. Sau poate că tânjesc, din nou, după
trup. A trecut aşa mult de când ne-am născut ultima dată!
Umbra se întinde iarăşi, Gaidal. Se întinde, de aici. Trebuie s-o
înfruntăm. De-asta suntem legaţi de spiţele Roţii.
— Când ne va chema Cornul, vom lupta. Când Roata va
ţese firele noastre, şi atunci vom lupta. Dar nu mai devreme!
făcu el, sfredelind-o cu privirea. Ai uitat ce ţi-a făgăduit
Moghedien, pe când îl urmam pe Lews Therin? Am văzut-o cu
ochii mei, Birgitte! Când te va zări, te va recunoaşte.
— Am să vă ajut cât pot, spuse ea, întorcându-se către
Nynaeve, dar să nu-mi cereţi cine ştie ce. Tel’aran’rhiod este
singura mea lume şi, aici, am mai puţină putere chiar decât
voi.
Nynaeve clipi, surprinsă; bărbatul cel bronzat şi masiv nu
se mişcase, din câte văzuse ea, dar, pe neaşteptate, se afla la
doi paşi depărtare, ascuţindu-şi sabia cu un zgomot uşor.
Dinspre el, Birgitte vorbea singură – era limpede.
— Ce-mi poţi spune despre Moghedien, Birgitte? Trebuie să
aflu cât mai multe, ca s-o înfrunt.
Sprijinită în arc, Birgitte se încruntă gânditoare.
 — Nu-ţi va veni uşor, şi nu doar pentru că-i o Rătăcită. De
cele mai multe ori, se ascunde şi se fereşte de primejdii. Atacă
numai acolo unde observă o slăbiciune, şi se furişează mereu
printre umbre. Dacă se teme că va fi înfrântă, fuge – nu este ea
femeia care să lupte până la ultima suflare, chiar dacă există
vreo nădejde să iasă învingătoare. Aşa ceva nu-i de ajuns
pentru ea. Dar să nu faci greşeala s-o priveşti de sus. E ca un
şarpe încolăcit în iarbă, aşteptând clipa să muşte – şi e încă şi
mai crudă decât şarpele. Aici, mai ales, ai mare grijă. Lanfear
spunea mereu că Tel’aran’rhiod este lumea ei, dar Moghedien
era în stare de mult mai multe lucruri, aici, cu toate că, în
lumea cărnii, este mai slabă. Dincolo, nu cred că ar îndrăzni s-
o înfrunte.
Nynaeve se înfioră; în sufletul ei, teama se lupta cu mânia
care-i îngăduia să conducă. Moghedien. Lanfear. Femeia aceea
vorbea cu atâta linişte despre Rătăciţi.
— Ce ţi-a făgăduit Moghedien, Birgitte?
— Ştia totul despre mine, mai mult chiar decât mine
însămi. Ştia ce sunt. De unde, n-am habar, răspunse Birgitte,
privindu-l pe Cain; chiar dacă el părea atent numai la sabie,
femeia coborî vocea. A promis că va face în aşa fel încât să
rămân singură, să jelesc, câtă vreme se va mai învârti Roata.
Părea foarte încrezătoare în puterile ei.
— Şi totuşi, vrei să ne ajuţi.
— Cât pot, Nynaeve. Nu uita, ţi-am spus să nu aştepţi prea
multe de la mine, zise cealaltă, privindu-l din nou pe bărbatul
care-şi ascuţea sabia. O să ne mai întâlnim noi. Dacă ai grijă şi
dacă scapi cu viaţă.
Ridicându-şi arcul pe umăr, se apropie de Cain, îi puse un
braţ pe după umeri şi-i şopti ceva la ureche. Nynaeve nu auzi
nimic, dar îi văzu dispărând împreună; bărbatul râdea.
Clătină din cap. Să aibă grijă. Toată lumea îi spunea acelaşi
lucru. O femeie coborâtă din poveşti, care-i făgăduise ajutor,
deşi nu era în stare de prea multe. Iar în Tanchico se afla o
Rătăcită. Cu gândul la Moghedien şi la ce le făcuse, se mânie şi
mai tare, până ce Puterea Supremă ajunse să-i ardă trupul ca
un soare. Pe neaşteptate, se trezi îndărăt în încăperea cea mare
– mai că spera că femeia se întorsese şi ea, dar nu mai era
nimeni acolo. Mânia şi Puterea urlau în sufletul ei – i se părea
că pielea avea să i se prefacă în cenuşă. Şi lui Moghedien, şi
surorilor Negre le-ar fi venit mult mai uşor s-o simtă, dacă
ţesea vreo undă, dar tot nu dădu drumul Izvorului. Aproape că-
şi dorea să fie găsită, ca să le poată lovi. Pesemne că Temaile
era încă în Tel’aran’rhiod. Dacă se întorcea în dormitor, putea
să scape de ea o dată pentru totdeauna. Da, să scape de
Temaile – dar, aşa, avea să le prevină pe celelalte. La acest
gând, îi veni să urle.
Şi Moghedien de ce zâmbea? Apropiindu-se cu paşi mari de
vitrină, o cutie lată de sticlă aşezată pe o masă sculptată, se
uită înăuntru. Şase statuete mici, care nu semănau una cu
alta, erau rânduite într-un cerc, sub sticlă. Una era o femeie
goală, ridicată pe vârfurile picioarelor, dansând graţioasă, alta
înfăţişa un păstor cam de două ori mai mic, cântând la nai, cu
cârja pe umăr şi o oaie la picioare. Şi celelalte patru erau la fel
de deosebite. Numai că Nynaeve îşi dădu pe dată seama de ce
zâmbise Rătăcita.
În mijlocul statuetelor, pe un soclu de lemn, lăcuit în roşu,
se afla un rotocol cam cât palma unui bărbat, despărţit în două
de o linie şerpuită – o parte sclipea, albă ca zăpada, cealaltă era
neagră ca smoala. Era făcut din cuendillar, o ştia bine – mai
văzuse şi altele, cândva. Cu toatele, erau şapte – peceţile care
ţineau ferecată temniţa Celui Întunecat, sau, mai bine zis,
lucruşoarele în care se aduna Puterea care pecetluia. Era ceva
aproape la fel de important ca şi acel obiect care-l punea în
primejdie pe Rand. Trebuia ţinut departe de mâinile surorilor
Negre.
Dintr-odată, îşi văzu chipul. Sticla era din cea mai fină, fără
umflături, aproape ca o oglindă, deşi imaginile erau mai
tulburi. Se văzu drapată în mătăsuri verzi, atât de strâmte
încât îi dezvăluiau rotunjimile sânilor, coapselor şi şoldurilor.
Cosiţele lungi, de culoarea mierii, împrejmuiau un chip cu ochi
mari, căprui, şi buze răsfrânte. Nimbul de saidar nu se vedea,
fireşte. Pe de o parte, nici măcar ea însăşi nu se mai cunoştea,
pe de alta, umbla însemnată, astfel încât oricine să ştie că era
Aes-Sedai.
— Pot să am şi eu grijă, îngână.
 Dar mai aşteptă câteva clipe. Puterea care-i umplea trupul
şi sufletul era ca viaţa care clocotea în ea, făcând-o să-şi
amintească de toate plăcerile pe care le cunoscuse vreodată.
Până la urmă, dându-şi seama că se purta ca o proastă, se mai
linişti şi izbuti să se desprindă. Sau, cine ştie, poate că mânia i
se topise, şi deja nu mai era în stare să conducă.
Oricum, asta n-o ajută deloc în căutare. Trebuia să fie ceva,
în încăperea cea uriaşă, printre toate vitrinele. Întorcându-şi
privirile de la un schelet, care părea să fi fost, cândva, o şopârlă
cu colţi, lungă de vreo zece picioare, închise ochii. Nevoia.
Primejdia care-l ameninţa pe Dragonul Renăscut, pe Rand.
Nevoia.
Un fior.
Se trezi dincolo de funia albă de mătase, alături de un
piedestal de piatră, tot albă. La prima vedere, ceea ce se afla
deasupra nu părea cine ştie ce – un soi de colier şi două brăţări
dintr-un metal negru, unite –, dar, gândindu-se puţin, îşi dădu
seama că, în cele din urmă, ajunsese unde trebuia. Numai dacă
ar fi căzut drept pe piedestal, s-ar fi putut apropia mai tare.
Întinse mâna să atingă colierul. Chin. Jale. Suferinţă. Se
trase îndărăt, gâfâind, cu mintea încă tulburată. Toate
îndoielile i se risipiră. Asta căutau cele din Ajah Neagră şi, de
vreme ce lucrul se afla pe piedestal, în Tel’aran’rhiod, însemna
că tot acolo era şi în lumea treziei. Le-o luase înainte.
Piedestalul de piatră albă.
Răsucindu-se pe călcâie, privi lung vitrina în care se afla
pecetea de cuendillar, şi găsi locul în care se afla când o văzuse,
pentru prima oară, pe Moghedien. Tot piedestalul ăsta îl privise
şi ea – brăţările şi colierul. Pesemne că Moghedien ştia. Dar…
Totul împrejurul ei începu să se învârtă şi să se tulbure,
apoi dispăru…

— Trezeşte-te, Nynaeve, şopti Elayne, înăbuşindu-şi un

căscat, în vreme ce-o scutura de umeri. De-acum cred că a
trecut un ceas. Vreau şi eu să dorm. Trezeşte-te sau o să vedem
cum îţi stă cu capul într-o găleată cu apă.
Nynaeve deschise brusc ochii şi se holbă la ea.
— Dacă ştie de ea, de ce nu le-a condus deja şi pe alelalte
într-acolo? Dar, dacă ele o cunosc, de ce e nevoită să pătrundă
în Tel’aran’rhiod ca să-l vadă? Oare se ascunde şi de ele?
— Ce tot spui acolo?
Fluturând din cosiţe, în vreme ce se străduia să se ridice şi
să se sprijine de căpătâiul patului, Nynaeve îşi trase mai bine
cămaşa.
— Stai că-ţi spun cât ai clipi.
Auzind povestea despre întâlnirea cu Egwene şi ce urmase,
Elayne rămase cu gura căscată. Nevoia. Moghedien. Birgitte şi
Gaidal Cain. Colierul şi brăţările din metal negru. Asmodean în
Pustie. O pecete în Palatul Panarhului. Elayne se lăsase moale
pe saltea, cu mult înainte ca Nynaeve să ajungă la Temaile şi
Domniţa-Panarh, de care pomeni de-abia la sfârşit, de parcă
uitase. Ca şi despre faptul că-şi schimbase înfăţişarea, dându-
se drept Rendra. Dacă n-ar fi văzut-o aşa serioasă, ar fi zis că
ascultase prea multe poveşti de-ale lui Thom.
Egeanin, care şedea cu picioarele încrucişate, în cămaşa de
in, cu mâinile pe genunchi, părea de-a dreptul neîncrezătoare.
Elayne nădăjdui ca Nynaeve să nu se înfurie, văzând că femeia
avea încheieturile dezlegate.
Moghedien. Asta era partea cea mai îngrozitoare. O Rătăcită
în Tanchico. O Rătăcită care ţesuse Puterea împrejurul lor,
făcându-le să-i spună totul. Elayne nu-şi mai amintea nimic
din toate astea – la acest gând, stomacul i se făcu, dintr-odată,
ghem.
— Cine ştie, Nynaeve? Poate că Moghedien – „Pe Lumină,
chiar a fost în stare să intre peste noi şi să ne facă să…?” –
chiar se ascunde de Liandrin şi de celelalte. Se potriveşte cu ce
ţi-a spus Birgitte – „Pe Lumină, sfaturi de la Birgitte!” – despre
ea.
— Orice-ar face Moghedien, spuse, încordată, Nynaeve, am
de gând să mă răfuiesc cu ea. Una peste alta, adăugă, lăsându-
şi capul jos pe lemnul împodobit cu flori sculptate, trebuie să
punem mâna pe pecete, şi cât mai repede. Şi pe colierul ăla.
— Dar de ce crezi c-ar fi primejdios pentru Rand? făcu
Elayne, clătinând din cap. Eşti sigură? O fi vreun ter’angreal?
Ia mai spune-mi cum arăta.
— Arăta ca un colier, legat de două brăţări, se răsti
Nynaeve, la capătul răbdării. Două brăţări, unite, dintr-un soi
de metal negru, şi un colier lat, ca o zgardă…
Privirea ei se îndreptă, dintr-odată, spre Egeanin, dar
Elayne i-o luase înainte. Netulburată, femeia cu părul negru se
îndreptă, sprijinindu-se pe călcâie.
— N-am auzit niciodată de un a’dam bun pentru bărbaţi
sau de vreunul asemănător cu cel de care vorbeşti. Nimeni nu
încearcă să ţină în frâu un bărbat care poate conduce.
— Dar asta trebuie să fie, spuse, încet, Elayne.
„Vai, pe Lumină, nădăjduiam să nu existe aşa ceva pe
lume.” Măcar prima care-l găsise fusese Nynaeve. Aşa, puteau
să le oprească să-l folosească pe Rand.
Nynaeve făcu ochii mici, văzând-o pe Egeanin cu mâinile
libere, dar nu pomeni nimic.
— Pesemne că Moghedien e singura care ştie. Altfel, nimic
nu mai e de înţeles. Dacă găsim o cale să pătrundem în palat,
putem lua pecetea şi… lucrul ăla. Şi, dacă putem s-o scoatem
şi pe Amathera, Liandrin şi ciracele ei vor da nas în nas cu
Legiunea Panarhului, Garda Oraşului şi, poate, şi Mantiile
Albe, cu toţii împotriva lor. N-o să aibă cum să scape, nici
măcar cu Puterea! Dar cum să ne strecurăm înăuntru?
— M-am gândit un pic la asta, îi zise Elayne, dar mi-e
teamă că bărbaţii au să ne facă greutăţi.
— Lasă-i în seama mea, pufni cealaltă. Am să…
Dintr-odată, pe coridor se auziră zgomote. Un bărbat strigă.
Liniştea se lăsă la loc, la fel de iute. Thom stătea de veghe,
acolo… Elayne se năpusti să deschidă uşa, sorbind din saidar,
dar Nynaeve sări şi ea din pat, pe dată. Şi Egeanin se ridică.
Thom tocmai se ridica de pe jos, ducându-şi o mână la cap.
Juilin, cu toiagul, şi Bayle Domon, cu o măciucă scurtă,
stăteau împrejurul unui bărbat cu plete blonde care zăcea cu
faţa în jos pe podea, fără cunoştinţă. Elayne se grăbi spre
Thom, încercând să-l ajute. El îi zâmbi, recunoscător, dar se
încăpăţână să-i dea mâinile la o parte.
— N-am nimic, copilă.
„N-avea nimic? Ditamai cucuiul la tâmplă…”
— Ăsta tocmai trecea pe aici şi, pe neaşteptate, m-a pocnit
în cap. Pesemne că umbla după bani.
 Atât şi nimic mai mult. Îl pocnise în cap, dar n-avea nimic.
— Şi ar fi scăpat nevătămat, zise Juilin, dacă n-aş fi venit
să văd dacă Thom nu avea nevoie de un răgaz…
— Zic că puteam să stau şi eu de strajă, îngână Domon –
de data asta, cei doi păreau să nu se mai duşmănească la fel de
mult ca de obicei.
Elayne avu nevoie numai de o clipă pentru a-şi da seama de
ce. Nynaeve şi Egeanin ieşiseră pe coridor numai în cămăşuţe.
Juilin le cântărea din privirile lacome, care l-ar fi băgat în
belele, dacă apărea Rendra, cu toate că încerca să se ascundă.
Domon, în schimb, nici măcar nu se străduia – trăgea cu
ochiul la Egeanin, cu braţele încrucişate şi buzele strânse – era
de-a dreptul dezgustător! – măsurând-o din cap până în
picioare.
Cele două îşi luară repede seama, dar fiecare făcu altceva.
Nynaeve, cu cămăşuţa ei subţire, din mătase albă, îi aruncă
prinzaşului o privire aspră şi intră îndărăt în cameră, cu paşi
mari, apoi îşi arătă din nou chipul, puţin cam îmbujorat, pe
după uşă. Egeanin, a cărei cămaşă de in era mai lungă şi mai
groasă decât a celeilalte – Egeanin, care nu se tulburase câtuşi
de puţin, fiind luată prizonieră, care se lupta ca un Străjer –
Egeanin făcu ochii mari şi se înroşi, cu un oftat de groază.
Uimită, Elayne se holbă la femeia Seanchan, care scoase un
strigăt şi sări drept înăuntru.
Uşile se deschiseră şi pe coridor apărură mai multe capete –
la vederea celui întins pe jos şi a bărbaţilor care-l păzeau,
acestea dispărură pe dată. Zgomote puternice dădeau de înţeles
că oamenii încercau să târâie paturile şi dulapurile în faţa
uşilor.
Trecu o vreme, cam îndelungată, apoi Egeanin se arătă şi
ea, de cealaltă parte a uşii faţă de Nynaeve. Era încă roşie ca
focul. Elayne chiar n-o înţelegea. Era în cămăşuţă, într-adevăr,
dar aceasta o acoperea aproape la fel de mult precum rochia
din Tarabon pe care-o avea ea. Mă rog, nu că Juilin şi Domon
ar fi avut vreun drept să se holbeze. Se uită şi ea înspre ei, cu o
privire care ar fi trebuit să-i pună la punct pe dată.
Din păcate, Domon era mult prea ocupat să chicotească şi
să-şi frece buza de sus. Juilin, însă, o văzu, chiar dacă scoase
un oftat din toţi rărunchii, aşa cum făceau bărbaţii când li se
părea că sunt nedreptăţiţi. Ferindu-se de ea, se aplecă să-l
întoarcă pe bărbatul cel blond pe spate. Era îndeajuns de
chipeş, zvelt…
— Eu îl ştiu pe ăsta, făcu Juilin. E cel care-a încercat să
mă fure. Sau aşa credeam, adăugă, ceva mai încet. Nu cred să
fie doar o întâmplare. Că doar nu e Dragonul Renăscut în oraş.
Elayne şi Nynaeve se priviră, încruntate. Străinul nu putea
fi în slujba lui Liandrin; nu credeau că Ajah cea Neagră s-ar
mai fi folosit de bărbaţi care să cutreiere coridoarele… după
cum nici nu ar fi plătit nişte brute care să le atace pe stradă.
Elayne îşi plimbă privirea întrebătoare către Egeanin. Nynaeve
– la fel, doar că a ei era şi mai severă.
— E din Seanchan, spuse, după o clipă, Egeanin.
— Încerca să te salveze? şopti, mânioasă, Nynaeve, dar
cealaltă scutură din cap.
— Pesemne că mă căuta, dar nu ca să mă salveze, din câte
cred. Dacă ştie… sau bănuieşte măcar că i-am dat drumul lui
Bethamin, cred că vrea să-mi… vorbească.
Dinspre partea ei, Elayne credea că era ceva mai mult de
atât. Într-adevăr, Egeanin adăugă:
— Ar fi mai bine să-i tăiaţi gâtul. Dacă i se pare că suntem
prieteni, ar putea încerca să vă facă şi vouă greutăţi. Dacă
descoperă că sunteţi Aes-Sedai, la fel.
Contrabandistul din Illian o privi uimit, iar Juilin căscă
gura. Pe de altă parte, Thom încuviinţă. Văzându-l aşa
gânditor, Elayne se îngrijoră.
— Nu suntem aici ca să tăiem gâturi de Seanchani, zise
Nynaeve, pe un ton care spunea că lucrurile se puteau schimba
într-o clipă. Bayle, Juilin, duceţi-l pe aleea din spatele hanului!
Dacă mai are hainele pe el când se trezeşte, poate spune că a
avut noroc. Thom, du-te după Rendra şi spune-i că vrem un
ceai tare în încăperea Florilor Căzătoare. Întreab-o dacă are
coajă de salcie sau oţeţel. O să-ţi fac eu ceva pentru cap. Hai,
mişcaţi-vă! se răsti, văzându-i pe toţi cei trei bărbaţi holbându-
se la ea. Trebuie să punem la cale mai multe lucruri!
De-abia lăsându-i lui Elayne răgazul să se strecoare
înăuntru, ea trânti uşa şi începu să-şi tragă rochia peste cap.
Egeanin i-o luase înainte, de parcă bărbaţii încă se holbau la
ea.
— Mai bine nu-i bagi în seamă, Egeanin, zise Elayne; i se
părea ciudat să dea sfaturi unei femei care era mai mare decât
Nynaeve, dar înţelesese deja că, oricât ar fi fost cealaltă de
pricepută în alte lucruri, despre bărbaţi nu ştia prea multe.
Dacă nu, o să fie şi mai rău. Nu ştiu de ce, recunoscu, dar
crede-mă pe cuvânt. Erai cum nu se poate mai cuviincioasă.
Zău!
Egeanin îşi scoase capul prin gulerul rochiei.
— Cuviincioasă? Nu sunt slujitoare. Nu sunt dansatoare
shea! făcu ea, apoi, din furioasă deveni mai degrabă uimită. Şi
totuşi, e destul de arătos. Până acum, nu mi-a trecut prin cap.
Întrebându-se ce erau dansatoarele shea, Elayne se duse s-
o ajute la nasturi.
— Dacă-i dau voie lui Juilin să te curteze, Rendra o să se
înfurie.
Cealaltă o privi peste umăr, uimită.
— Cine, omul care prinde hoţi? Eu vorbeam de Bayle
Domon. E un bărbat cum nu se poate mai arătos. Zdravăn,
puternic… Păcat că e un negustor nelegiuit, oftă ea. Încalcă
legea.
Fiecare cu gusturile sale, se gândi Elayne – Nynaeve era
moartă după Lan, care era mult prea sever şi înfricoşător. Pe de
altă parte… Bayle Domon? Era un bărbat mai mult lat decât
înalt, semăna cu un Ogier!
— Elayne, îţi merge gura de parcă ai fi Rendra, pufni
Nynaeve, care se chinuia să-şi prindă rochia, cu ambele braţe
la spate. Dacă ai terminat cu palavrele despre bărbaţi, poate
binevoieşti să nu începi să dondăni despre noua croitoreasă pe
care, pesemne, ai găsit-o. Trebuie să punem lucrurile la cale.
Dacă aşteptăm până vin bărbaţii, o să ne dea la o parte, şi n-
am chef să-mi pierd vremea cu ei, să le bag minţile în cap. Ai
terminat cu ea? Am şi eu nevoie de ajutor.
Grăbindu-se s-o încheie pe Egeanin la ultimul nasture,
Elayne se apropie, cu răceală. Nu era adevărat că vorbea numai
despre bărbaţi şi rochii. Nu era ca Rendra. O smuci pe Nynaeve
de rochie, ca s-o poată încheia, iar cealaltă îi aruncă o privire
încruntată. Erau trei şiruri de nasturi – şi nu doar de podoabă.
Nynaeve se lăsase vrăjită de Rendra şi purta o rochie cu corsaj
dintre cele mai strâmte – şi mai spunea de altele, că nu se
gândesc decât la veşminte. Ea una avea şi altele pe cap.
— Nynaeve, m-am gândit cum putem să ne furişăm în
palat. N-o să ne vadă nimeni.
Ascultând-o, Nynaeve se mai înveseli – mai ales că îi venise
şi ei în minte o cale. Egeanin propuse şi ea câte ceva, iar
Nynaeve strânse din buze, dar erau gânduri bune şi nu le putea
da la o parte, fără să le ia în seamă. Până să fie gata să coboare
în încăperea Florilor Căzătoare, aproape că se înţeleseseră, şi
nu aveau de gând să-i lase pe bărbaţi să spună nimic.
Moghedien, femeile din Ajah Neagră şi toţi cei care se mai aflau
prin Palatul Panarhului, trăgând sfori, aveau să rămână cu
buza umflată, fără măcar să-şi dea seama ce se întâmplase.
53 Preţul unei plecări
Doar trei lumânări şi două lămpi luminau sala mare a
Hanului Izvorul cu Vin, din moment ce atât lumânările, cât şi
uleiul de lampă erau pe terminate. Suliţele şi celelalte arme nu
mai atârnau pe pereţi; butoiul în care fuseseră ţinute săbiile
vechi era gol. Lămpile erau aşezate pe două mese unite în faţa
căminului înalt de piatră, unde Marin al’Vere, Daise Congar şi
altele din Soborul Femeilor se uitau peste lista cu puţina
mâncare rămasă în Emond’s Field. Perrin încerca să nu asculte
ce ziceau.
La o altă masă, piatra de tocit a lui Faile scotea un sunet
înfundat. În faţa ei se afla un arc, iar la cingătoare îi atârna o
tolbă lată. Se dovedise a fi o trăgătoare bună, însă Perrin spera
că nu îşi va da seama că arcul era pentru copii: nu ar fi fost în
stare să tragă cu un arc pentru bărbaţi din Ţinutul celor Două
Râuri, deşi refuza să recunoască asta.
Mutându-şi securea astfel încât să nu îi intre prea mult în
coastă, încercă să se concentreze pe ceea ce discuta cu cei de la
masa sa. Nu toţi erau atenţi la ce trebuia.
— Au lămpi, spuse Cenn, şi noi trebuie să ne descurcăm cu
seu.
Bătrânul ursuz se uita la două lumânări aşezate în sfeşnice
de alamă.
— Încetează, Cenn, spuse Tam obosit, scoţând pipa şi
săculeţul de tutun din spatele cingătoarei pentru sabie. Măcar
o dată, încetează!
— Dacă ar fi trebuit să citim sau să scriem, spuse Abell, cu
glasul mai puţin calm decât vorbele, am fi avut lămpi. Avea
înfăşurat în jurul tâmplelor un bandaj.
Parcă pentru a-i aminti meşterului că el era Staroste, Bran
îşi aranjă medalionul de argint care atârna pe pieptul lui lat,
arătând o pereche de solzi.
— Concentrează-te ce avem de făcut, Cenn. Nu o să accept
ca Perrin să îşi piardă vremea din cauza ta.
— Cred doar că ar trebui să avem lămpi, se plânse Cenn.
Perrin mi-ar spune el mie dacă l-aş face să-şi piardă vremea.
 Perrin oftă; noaptea încerca să îi închidă pleoapele. Îşi
dorea să fi fost rândul altcuiva să reprezinte Sfatul Satului,
Haral Luhhan, Jon Thane, Samel Crawe sau oricine în afară de
Cenn şi nemulţumirile lui. Dar uneori îşi dorea ca unul dintre
aceşti oameni să se întoarcă înspre el şi să spună: „Astea sunt
griji de-ale Starostelui şi de-ale Sfatului, tinere! Tu întoarce-te
la foale. O să îţi spunem noi ce trebuie să faci”. În schimb, ei
erau preocupaţi că îl fac să îşi piardă vremea, fără să ţină cont
de părerea lui. Câte atacuri fuseseră în cele şapte zile de la
primul? Nu mai ştia sigur.
Bandajul lui Abell îl mâhnea pe Perrin. Femeile Aes-Sedai
Tămăduiau numai rănile grave acum; dacă un bărbat se
descurca fără, nu îl Tămăduiau. Nu că ar fi fost mulţi răniţi
grav, dar cum şi Verin observase, nemulţumită, până şi femeile
Aes-Sedai aveau o putere mărginită; se părea că trucul lor cu
pietrele catapultate cerea tot atâta putere ca Tămăduirea.
Măcar de data asta Perrin nu voia să îşi amintească de limitele
puterii femeilor Aes-Sedai. Nu erau mulţi răniţi grav. Încă.
— Cum staţi cu săgeţile? întrebă el.
La asta ar fi trebuit să se gândească.
— Destul de bine, zise Tam aprinzându-şi pipa cu o
lumânare. Încă recuperăm mare parte din săgeţile pe care le
folosim, în timpul zilei cel puţin. Îşi iau înapoi mulţi dintre
morţi pe timpul nopţii – pentru oalele de gătit, bănuiesc – şi
pierdem săgeţile alea.
Ceilalţi bărbaţi îşi scoaseră şi ei pipele din săculeţi şi
buzunarele de la haine, Cenn murmură că el şi-l uitase pe al
lui. Mormăind, Bran i-l dădu pe al lui, chelia sclipindu-i în
lumina lumânării.
Perrin îşi frecă fruntea. Ce trebuia să întrebe acum?
Ţăruşii. Aveau loc lupte printre ţăruşi în cele mai multe atacuri
acum, mai ales noaptea. De câte ori aproape reuşiseră trolocii
să intre? De trei ori? De patru?
— Are toată lumea o lance sau vreun fel de ţăruş acum?
Din ce putem să mai facem? I se răspunse cu tăcere şi Perrin
îşi plecă, îngrijorat, capul. Ceilalţi bărbaţi se uitară la el.
— Ai întrebat asta şi ieri, îi spuse Abell cu blândeţe. Şi
Haral ţi-a spus că nu a mai rămas o furcă sau o coasă în sat
care să nu fi fost prefăcută în armă. De fapt, avem mai multe
arme decât oameni.
— Da. Aşa e. Uitasem.
O frântură din discuţia Soborului Femeilor îi atrase atenţia.
— „… Nu trebuie să îi lăsăm pe bărbaţi să afle, zise Marin
încet ca şi când ar fi repetat un avertisment spus mai devreme.
— Desigur, rosti Daise, nu cu mult mai tare. Dacă netoţii
află că femeile mănâncă jumătate de raţie, o să insiste să
mănânce la fel şi nu putem…”
Perrin închise ochii încercând să îşi astupe şi urechile.
Desigur. Bărbaţii luptau. Ei trebuiau să aibă putere. Simplu.
Cel puţin nici o femeie nu trebuia încă să lupte. Cu excepţia
celor două femei Aiel şi, desigur, a lui Faile, dar ea era destul
de deşteaptă să stea deoparte când erau lupte între pari. De
asta îi găsise Perrin arcul. Faile avea o inimă sălbatică şi mai
mult curaj decât oricare doi bărbaţi la un loc.
— Cred că e timpul să te duci la culcare, Perrin, sugeră
Bran. Nu poţi să continui aşa, dormind câte un ceas, pe
apucate.
Frecându-şi barba, Perrin încerca să pară vioi.
— O să dorm mai târziu. Când se va termina. Oamenii
dorm destul? I-am văzut pe unii stând treji când ar trebui să…
Uşa din faţă se deschise cu un zgomot puternic, lăsându-l
să intre pe slăbănogul Dannil Lewin, venit din negura nopţii, cu
un arc în mână şi leoarcă de sudoare. Purta la brâu una dintre
săbiile din butoi; Tam îi învăţase când avusese timp şi uneori
câte unul dintre Străjeri făcea la fel.
Înainte că Dannil să apuce să deschidă gura, Daise spuse
cu repeziciune:
— Ai fost crescut într-un hambar, Dannil Lewin?
— Cu siguranţă, ai putea să te porţi mai frumos cu uşa
mea. Marin se uită când la bărbatul deşirat, când la Daise
pentru a le reaminti că era uşa ei.
Dannil îşi plecă ruşinat capul, dregându-şi glasul.
— Îmi cer iertare, jupâneasă al’Vere, spuse el în grabă. Îmi
cer iertare, Meştereasă. Mii de scuze că am dat navală, dar am
un mesaj pentru Perrin. Se grăbi la masa bărbaţilor ca şi când
s-ar fi temut că femeile îl vor opri din nou. Mantiile Albe au
adus un bărbat care vrea să vorbească cu tine, Perrin. Nu vrea
să vorbească cu nimeni altcineva. E grav rănit, Perrin. L-au
adus doar până la marginea satului. Nu cred că poate să
ajungă până la han.
Perrin se ridică în picioare.
— Vin chiar acum.
Nu era un alt atac, de nici un fel – cele din timpul nopţii
erau mai rele.
Faile îşi înşfăcă arcul şi i se alătură până să ajungă la uşă.
Şi Aram se ridică, ezitând, din umbra scărilor. Uneori Perrin
uita că bărbatul era acolo, atât de nemişcat stătea. Arată ciudat
cu sabia prinsă la spate peste surtucul lui murdar de Spoitor,
cu dungi galbene, ochii lui atât de strălucitori nu păreau să
clipească niciodată; şi chipul său era lipsit de expresie. Nici
Raen, şi nici Ila nu mai vorbiseră cu nepotul lor de când pusese
mână pe sabie. Şi nici cu Perrin.
— Dacă vii, hai, spuse el pe un ton morocănos şi Aram îl
urmă. Bărbatul venea după Perrin ca un câine oricând, nu îi
cicălea pe Tam, Ihvon sau pe Tomas să îl înveţe cum să
folosească o sabie. Era ca şi când şi-ar fi înlocuit familia şi
seminţia cu Perrin. Iar Perrin s-ar fi bucurat să nu aibă şi grija
asta dacă s-ar fi putut, dar nu avea ce să îi facă.
Lumina lunii se revărsa peste acoperişurile de stuf. Puţine
case aveau lumină la mai mult de un geam. Satul era nemişcat.
Vreo treizeci dintre Tovarăşi ţineau de gardă la han cu arcurile
lor, unii cu săbii, care mai găsiseră; fiecare îşi luase acel nume,
iar Perrin se trezi şi el folosindu-l spre propria neplăcere.
Motivul pentru care erau gărzi la han sau oriunde s-ar fi aflat
Perrin putea fi văzut pe Pajişte, unde nu mai erau atâtea vaci şi
oi. Focuri de tabără se adunaseră pe lângă Izvorul cu Vin, pe
locul unde era atârnată acum acea flamură cu capul de lup –
scântei în întuneric, înconjurate de mantiile pale care
străluceau la lumina lunii.
Nimeni nu îşi dorea Mantiile Albe în casele lor, iar Bomhald
nu dorea ca soldaţii lui să se despartă în nici un caz. Bărbatul
părea să creadă că satul se poate ridica împotriva sa în orice
moment; dacă erau de partea lui Perrin, trebuia să fie Iscoade
ale Celui Întunecat. Nici ochii lui Perrin nu puteau distinge
feţele din jurul focurilor, dar credea că simte privirea lui
Bomhald, aşteptând plină de ură.
Dannil pregăti zece Tovarăşi să îl însoţească pe Perrin, toţi
bărbaţi tineri care ar fi trebuit să râdă şi să chefuiască cu el,
toţi cu arcuri pentru a-l face să se simtă în siguranţă. Aram nu
li se alătură în timp ce Dannil îi conducea în josul unei străzi
murdare şi întunecate; el umbla cu Perrin, şi nu cu altcineva.
Faile se ţinea pe lângă Perrin, ochii ei negri strălucind în
lumina lunii, cercetând împrejurimile ca şi când ea ar fi fost
singura lui pavăză.
Acolo unde Drumul Vechi intra în Emond’s Field, căruţele
care blocau accesul fuseseră date la o parte pentru a lăsa să
intre patrula Mantiilor Albe, douăzeci de bărbaţi în mantii albe
ca zăpada, cu lănci, aşezaţi pe caii lor, în armură lustruită, şi
nu mai nerăbdători decât animalele lor. Erau uşor de observat
în noapte şi majoritatea trolocilor putea să vadă în întuneric la
fel de bine ca Perrin, dar Mantiile Albe insistau să patruleze.
Uneori, ieşirile lor aduseseră avertismente şi poate că trolocii
fuseseră surprinşi de felul în care îi vânau. Ar fi fost bine totuşi
dacă Perrin ar fi ştiut dinainte ce fac Mantiile Albe.
Un mănunchi de săteni şi fermieri care purtau bucăţi vechi
de armură şi câteva coifuri ruginite stătea îngrămădit în jurul
unui bărbat îmbrăcat într-o haină de fermier, care zăcea pe
drum. Le făcură loc lui Faile şi lui Perrin, iar Perrin îngenunche
lângă adunare.
Mirosul de sânge era puternic; transpiraţia strălucea pe
chipul umbrit de lună al omului. O săgeată a trolocilor, groasă
cât un deget mare, era înfiptă în pieptul lui.
— Perrin – Ochi-de-Ambră, murmură el răguşit, chinuindu-
se să respire. Trebuie… să ajung… la Perrin… Ochi-de-Ambră.
— A fost trimis cineva după una dintre Aes-Sedai? întrebă
Perrin, în timp ce îl ridică pe om cât de încet putu, ocrotindu-i
capul. Nu ascultă răspunsul; nu credea că omul va supravieţui
până la venirea unei femei Aes-Sedai. Eu sunt Perrin.
— Ochi-de-Ambră? Nu văd… prea bine. Privirea lui
sălbatică era îndreptată spre faţa lui Perrin; dacă ar fi putut să
vadă cât de cât, omul i-ar fi văzut ochii strălucind precum
chihlimbarul în întuneric.
 — Eu sunt Perrin Ochi-de-Ambră, spuse el fără tragere de
inimă.
Bărbatul îl prinse de guler şi îi trase chipul mai aproape cu
o forţă surprinzătoare.
— Venim. Trimis să… îţi spun. Ve…
Capul îi căzu pe spate; ochii priveau în gol acum.
— Fie Lumina cu el, murmură Faile, punându-şi arcul la
spate.
După un moment, Perrin desfăcu degetele bărbatului.
— ÎI cunoaşte cineva? Oamenii din Ţinutul celor Două
Râuri schimbară priviri între ei, scuturând din cap. Perrin se
uită la Mantiile Albe. A mai spus ceva când îl aduceaţi aici?
Unde l-aţi găsit?
Jaret Byar se uită în jos la bărbatul cu faţa slăbănoagă şi
ochii goi, o imagine a morţii. Celelalte Mantii Albe se uitau în
altă parte, dar Byar mârâi în barbă – Perrin auzi: „Făpturile
Umbrei!” – şi îi dădu pinteni în coaste calului său. Patrula
galopa înspre sat, la fel de dornici să fie departe de Perrin ca de
troloci. Aram se uită în urma lor, fără nici o expresie, o mână
peste umăr pentru a atinge cu degetul mânerul sabiei sale.
— Spun că l-au găsit la trei sau patru mile spre miazăzi.
Dannil ezită, apoi adăugă: Spun că trolocii s-au împrăştiat în
grupuri mici, Perrin. Poate că au renunţat în sfârşit.
Perrin îl puse pe străin jos. „Venim.”
— Fiţi cu ochii-n patru. Poate vreo familie care a încercat să
îşi apere ferma soseşte în sfârşit. Nu credea că ar fi putut
supravieţui cineva acolo pentru aşa mult timp, dar era posibil.
Să nu trageţi în careva din greşeală.
Se clătina pe picioare şi Faile îl luă de braţ.
— Ar trebui să te culci, Perrin. Trebuie să mai şi dormi.
Se uită la ea. Ar fi trebuit să o convingă să rămână în Tear.
Într-un fel, ar fi trebuit să o convingă. Dacă s-ar fi gândit
destul, ar fi putut.
Unul dintre soli, un băiat cu părul creţ care îi ajungea până
la piept, se strecură printre bărbaţii din Ţinutul celor Două
Râuri pentru a-l trage de mânecă pe Perrin. Perrin nu îl ştia;
erau multe familii venite de prin ţinut.
— Ceva se mişcă prin Pădurea de la Apus, Seniore Perrin.
M-au trimis să îţi spun.
— Nu îmi spune aşa, îi spuse Perrin scurt. Dacă nu îi oprea
pe copii, şi Tovarăşii vor începe să îi spună aşa. Spune-le că voi
veni.
Băiatul dădu să plece.
— Ar trebui să fii în pat, spuse Faile cu hotărâre. Tomas
poate să ţină piept oricărui atac.
— Nu e un atac, băiatul ar fi spus dacă era, iar cineva ar
trebui să sune goarna lui Cenn.
Faile se ţinu de braţul lui, încercând să îl tragă în direcţia
hanului, aşa că fu şi ea dusă în direcţia opusă când el o luă
într-acolo. După câteva minute renunţă şi se prefăcu doar că îl
ţinea de braţ. Dar vorbea singură în şoaptă. Era în continuare
convinsă că, dacă vorbea destul de încet, nu o putea auzi.
Începu cu „prostesc”, „încăpăţânat” şi „pachet de muşchi”; apoi,
din ce în ce mai rău. Era ca o mică defilare: Faile bombănind,
Aram urmându-l, Dannil şi cei zece Tovarăşi în jurul lui, ca o
gardă de onoare. Dacă nu ar fi fost atât de obosit, s-ar fi simţit
de-a dreptul stingher.
De-a lungul gardului de pari ascuţiţi se aflau gărzi grupate
în mănunchiuri mici care vegheau toată noaptea, fiecare cu
câte un băiat pe post de mesager. La capătul dinspre miazăzi al
satului, bărbaţii care erau de gardă se adunaseră în spatele
unei bariere late, cu mâinile pe arcuri şi săgeţi în timp ce se
uitau înspre Pădurea de la Apus. Chiar şi în lumina lunii,
copacii erau negri în faţa ochilor.
Mantia lui Tomas părea să îl facă să se piardă în noapte.
Bain şi Chiad erau cu el; dintr-o pricină oarecare, cele două
Fecioare îşi petrecuseră fiecare noapte la acest capăt al
Emond’s Field de când plecaseră Loial şi Gaul.
— Nu te-aş fi deranjat, îi spuse Străjerul lui Perrin, dar se
pare că e doar unul acolo şi m-am gândit că tu ai putea să…
Perrin încuviinţă dând din cap. Toată lumea ştia cât de bine
vedea, mai ales în întuneric. Oamenii din Ţinutul celor Două
Râuri păreau să creadă că era ceva special, ceva ce îl făcea să
fie considerat un nenorocit de erou. Ce credeau Străjerii sau
femeile Aes-Sedai, Perrin nu ştia. Era prea obosit să îi pese în
seara aceea. Şapte zile şi câte atacuri?
 Marginea Pădurii de la Apus era la cinci sute de paşi
depărtare. Chiar şi pentru el, copacii păreau de nedesluşit prin
întuneric. Ceva se mişcă. Ceva suficient de mare încât să fie un
troloc. O siluetă mare care căra… încărcătura ridică un braţ.
Era un om. O umbră înaltă cărând un om.
— Nu vom trage! urlă el. Îi venea să râdă; de fapt, chiar
râse. Hai! Hai, Loial!
Umbra ștearsă înainta mai repede decât ar fi putut să fugă
un om, prefăcându-se într-un Ogier care gonea spre sat cu
Gaul în spinare.
Oamenii din Ţinutul celor Două Râuri strigau încurajări ca
şi când ar fi fost o întrecere.
— Aleargă, Ogierule! Aleargă! Aleargă!
Poate că era o întrecere; mai mult de un atac venise din
pădure.
Puţin mai încolo de pari, Loial încetini şovăind; nu era
suficient loc pentru ca picioarele lui groase să se strecoare prin
barieră. Odată ajuns pe partea cu satul, îl puse pe Aiel jos şi se
lăsă la pământ, sprijinit de gard, gâfâind, urechile păroase
lăsându-i-se obosite. Gaul şchiopătă până îşi găsi un loc unde
să stea, cu Bain şi Chiad agitându-se amândouă în jurul pulpei
lui stângi, care era neagră de la sângele uscat. Mai avea doar
două săgeţi, iar tolba lui se căsca goală. Toporul lui Loial
dispăruse şi el.
— Ogier nesăbuit, râse Perrin cu drag. Să pleci aşa. Ar
trebui să o las pe Daise Congar să te bată pentru că ai fugit.
Măcar eşti în viaţă. Măcar te-ai întors. Vocea îi slăbi când
spuse asta. În viaţă. Şi înapoi în Emond’s Field.
— Am reuşit, Perrin, gâfâi Loial de parcă ar fi fost o tobă.
Acum patru zile. Am închis Căile. O să fie nevoie de un Fruntaş
sau de o Aes-Sedai să o deschidă din nou.
— M-a cărat în braţe cea mai mare parte din drum, de la
munţi până aici, spuse Gaul. Un Gonaci al Umbrei şi vreo
cincizeci de troloci ne-au urmărit în primele trei zile, dar Loial a
fost mai iute.
Încercă să le îndepărteze pe Fecioare, însă fără prea mult
succes.
— Nu te mai mişca atâta, Shaarad, izbucni Chiad, sau voi
spune că te-am atins cu arma şi te voi lasă să alegi cum să îţi
aperi onoarea.
Faile râse cu plăcere. Perrin nu înţelese de ce, dar vorbele îl
făcură pe Aiel să îngaime prostii.
— Eşti bine, Loial? întrebă Perrin. Eşti rănit?
Ogierul se ridică cu un efort vizibil, legănându-se pentru o
clipă ca un copac ce avea să cadă. Urechile încă îi atârnau.
— Nu, nu sunt rănit, Perrin. Doar ostenit. Nu îţi face griji
pentru mine. Am stat prea mult departe de stedding. Vizitele nu
sunt de ajuns. Dădu din cap ca şi când gândurile lui ar fi fugit
în altă parte. Mâna lui lată învălui umărul lui Perrin. O să mă
simt mai bine după ce o să dorm puţin. Îşi coborî vocea. Pentru
un Ogier, cel puţin, era în continuare ca un zumzet de bondar.
A fost foarte greu acolo, Perrin. Am urmărit ultimele grupuri
pentru cea mai mare parte a timpului. Am ferecat Poarta, dar
cred că încă mai sunt câteva mii de troloci în Ţinutul celor
Două Râuri şi poate vreo cincizeci de Myrddraali.
— Nu chiar, anunţă Luc cu glas tare. Galopase de-a lungul
caselor din direcţia Drumului de la Miazănoapte. Îşi mână
armăsarul negru să facă o oprire fudulă. Te-oi pricepe tu să le
cânţi copacilor, Ogierule, dar să lupţi cu trolocii e cu totul
altceva. Socot că sunt mai puţin de o sută acum. O forţă
formidabilă fără îndoială, dar nu ceva ce oamenii aceştia
curajoşi şi apărarea solidă să nu poată învinge. Un alt trofeu
pentru tine, Seniore Perrin Ochi-de-Ambră.
Râzând, îi aruncă un sac de pânză umflat. Fundul
strălucea de umezeală în lumina lunii.
Perrin îl prinse din aer şi îl aruncă peste pari în ciuda
greutăţii lui. Patru sau cinci capete de troloci, fără îndoială, şi
poate un Myrddraal. Bărbatul aducea trofee în fiecare noapte
încă sperând că vor fi puse undeva unde toată lumea să le
admire.
Nişte Coplini şi Congari ţinuseră un ospăţ în cinstea lui
când venise cu o pereche de capete de Pieriţi.
— Nici eu nu ştiu nimic despre lupte? întrebă Gaul
ridicându-se în picioare. Eu spun că erau câteva mii.
Dinţii lui Luc îşi arătară albul într-un zâmbet.
— Câte zile ai petrecut tu prin Mană, Aielule? Eu am
petrecut multe. Poate rânjea, şi nu zâmbea. Multe. Crezi ce
vrei, Ochi-de-Ambră. Zilele fără sfârşit vor aduce ce vor aduce,
ca întotdeauna.
Îşi ridică armăsarul pe picioarele din spate şi porni în galop
printre casele şi copacii care fuseseră odată marginea Pădurii
de la Apus. Oamenii din Ţinutul celor Două Râuri se mişcară
cu greu. Privind după el sau în noapte.
— Se înşală, spuse Loial. Eu şi Gaul ştim ce am văzut.
Faţa i se schimonosi de oboseală, cu gura mare cu colţurile
lăsate în jos şi sprâncenele lungi căzându-i pe obraji. Nu era de
mirare, dacă îl cărase pe Gaul timp de trei sau patru zile.
— Ai făcut destule, Loial, spuse Perrin, şi tu, şi Gaul. Un
lucru măreţ. Mă tem că în odaia ta se află vreo şase Spoitori,
dar jupâneasa al’Vere o să îţi facă o saltea de paie. Poţi să te
odihneşti acum dacă vrei.
— Şi tu la fel, Perrin Aybara. Nori purtaţi de vânt făceau ca
umbra lunii să joace pe nasul şi pe pomeţii obrajilor lui Faile.
Era atât de frumoasă! Dar vocea îi era suficient de hotărâtă ca
să… Dacă nu te duci acum, îl pun pe Loial să te care. Abia mai
stai în picioare.
Lui Gaul îi era greu să meargă din cauza piciorului rănit.
Bain îl sprijini pe o parte. Încerca să o oprească pe Chiad să îl
ia din cealaltă parte, dar ea murmură ceva ce sună
ameninţător, ca „gai’shain”, iar Bain râse, astfel încât Aielul le
lăsă să îl ajute mârâind furios. Orice aveau de gând Fecioarele,
Gaul nu mai avea loc de întors.
Tomas îl prinse pe Perrin de umăr.
— Du-te, omule! Toată lumea are nevoie de odihnă.
El însuşi arăta destul de bine după trei zile de nesomn.
Perrin se învoi.
O lăsă pe Faile să îl ducă înapoi la Izvorul cu Vin, cu Loial
şi Aielii pe urmele lor, şi Aram şi Dannil şi cei zece Tovarăşi în
jurul lor. Nu era sigur când se despărţiseră de ceilalţi, dar într-
un fel el şi cu Faile ajunseră singuri în odaia lui de la etajul al
doilea al hanului.
— Familii întregi se descurcă cu tot cam atât spaţiu cât e
aici, murmură el. O lumânare ardea pe poliţa de piatră de
deasupra micului cămin. Alţii se descurcau fără lumânări, dar
Marin aprindea una aici de câte ori se făcea întuneric. Aş putea
dormi afară cu Dannil şi Ban şi ceilalţi.
— Nu fi prostănac, îi spuse Faile cu căldură în glas. Dacă
Alanna şi Verin au fiecare camera ei, şi tu ar trebui să ai.
Îşi dădu seama că îi scosese haina şi acum îi desfăcea
cămaşa.
— Nu sunt atât de obosit încât să nu pot să mă dezbrac
singur.
O împinse uşor afară.
— Să te dezbraci de tot! îi ordonă. De tot, ai auzit? Nu poţi
să dormi bine îmbrăcat, aşa cum crezi tu.
— Aşa o să fac, promise el.
După ce închise uşa, îşi scoase cizmele înainte să stingă
lumânarea şi să se întindă. Lui Marin nu i-ar fi plăcut nişte
încălţări murdare pe aşternuturi.
Mii, spuneau Gaul şi Loial. Totuşi, câţi putuseră să vadă cei
doi, ascunzându-se pe drumul spre munte, fugind pe cel de
întoarcere? Poate o mie cel mult, susţinea Luc, dar Perrin nu
putea să aibă încredere în bărbat, în ciuda tuturor trofeelor pe
care le adusese. Erau împrăştiaţi după spusele Mantiilor Albe.
Cât de aproape putuseră să ajungă, cu armura şi mantiile care
le străluceau în întuneric ca felinarele?
Exista o modalitate să vadă el însuşi, poate. Evitase visul de
lup de la ultima sa vizită; dorinţa de a-l vâna pe Ucigaş îi
apărea de câte ori se gândea să se întoarcă şi grijile lui erau
aici, în Emond’s Field. Dar acum, poate… Adormi în timp ce se
gândea la posibilitatea asta.

Stătea pe Pajişte, scăldat de un soare de după-amiază,

câţiva nori albi duşi de vânt. Nu era nici o turmă de oi sau
cireadă de vaci în jurul stâlpului cu flamura cu cap de lup care
se unduia în adierea vântului, deşi o muscă îi bâzâia pe lângă
faţă. Nu se vedea nici un om pe lângă casele acoperite cu paie.
Mici grămezi de lemn uscat deasupra cenuşii marcau focurile
făcute de Mantiile Albe; arareori văzuse ceva arzând în visul de
lup, doar lucruri care aveau să ardă sau care erau deja cenuşă.
Nu se zărea nici un corb pe cer.
În timp ce se uită după păsări, o parte din cer se întunecă,
preschimbându-se într-o fereastră către altă lume. Egwene
stătea printre nişte femei, iar în ochi i se citea frica; încet,
femeile îngenuncheară în jurul ei. Nynaeve era una dintre ele,
iar lui Perrin i se păru că văzuse părul roşcat-auriu al lui
Elayne. Fereastra dispăru şi o alta apăru în locul ei. Mat stătea
gol şi legat, rânjind; o lance ciudată cu un capăt negru fusese
înfiptă de-a lungul spatelui său, în dreptul umerilor, şi un
medalion de argint, un cap de vulpe, îi atârna pe piept. Mat
dispăru şi apăru Rand. Perrin credea că era Rand. Purta
zdrenţe şi o mantie aspră şi avea un bandaj în jurul ochilor. A
treia fereastră dispăru; cerul rămase doar cer, gol cu excepţia
norilor.
Perrin se cutremură. Aceste viziuni din visul de lup nu
păreau a avea vreo legătură cu ceva. Poate aici, unde lucrurile
se puteau schimba aşa uşor, ieşea la iveală grija pentru
prietenii lui. Oriunde ar fi fost, el îşi pierdea vremea agitându-
se pentru ei.
Nu era surprins că purta un ilic lung de fierar, fără cămaşă,
dar când îşi duse mână la cingătoare, găsi un ciocan, şi nu
securea sa. Încruntându-se, se concentră pe lama lungă în
formă de semilună şi pe ţepul gros. De asta avea nevoie el
atunci. Ciocanul se preschimbă încet, ca şi când ar fi opus
rezistenţă, dar când securea atârnă în sfârşit de cingătoarea
groasă, strălucea ameninţător. De ce i se împotrivise? Ştia ce îşi
dorea. O tolbă plină apăru la celălalt şold, un arc în mână, o
apărătoare de piele pe antebraţul stâng.
Avu nevoie de trei paşi de uriaş pentru a ajunge la primul
loc unde gândea că se aflau troloci, cam la două mile depărtare
de sat. Ultimul pas îl făcu să ajungă între o duzină de grămezi
înalte de lemn, care erau puse pe resturi vechi de cenuşă şi orz
călcat în picioare. Cazane mari şi negre de fier erau pregătite
pentru a fi atârnate deasupra focurilor. Cazane goale, desigur,
deşi Perrin ştia ce avea să se pună în ele şi pe pirostriile groase
de fier care se aflau deasupra focurilor. Câţi troloci aveau să
folosească aceste focuri? Nu erau corturi, iar păturile
împrăştiate, murdare şi puţind a sudoare acră şi veche de
troloc, nu erau o călăuză bună; mulţi troloci dormeau ca
animalele, neînveliţi, întinşi pe pământ, chiar şi în vreo groapă
săpată cu mâna lor.
Cu paşi mai mici, care acoperiră nu mai mult de o sută de
paşi normali fiecare, pământul părând doar a se înceţoşa,
Perrin înconjură Emond’s Field, de la fermă la fermă, prin
fiecare păşune, câmp de orz sau de tutun, peste trunchiuri
împrăştiate de copaci, de-a lungul drumurilor pentru căruţe şi
a potecilor, găsind din ce în ce mai multe focuri care aşteptau
troloci. Prea multe. Trebuia să fie câteva mii dintre ei. Cinci mii
sau zece mii sau chiar de două ori mai mult – satul nu ar fi
avut mari şanse dacă veneau toţi odată.
Şi mai spre miazăzi semnele trolocilor dispărură. Semnele
clare ale unei prezenţe dispărură, cel puţin. Puţine ferme sau
hambare erau nearse. Acolo unde orzul sau tutunul fuseseră
pârjolite rămăsese doar mirişte pustiită; altele erau de-a
dreptul călcate în picioare. Singurul motiv fusese plăcerea de a
distruge; oamenii plecaseră de mult. Odată nimeri în mijlocul
unor petice mari de cenuşă, în care se mai vedeau câteva roţi
de căruţă carbonizate, care încă mai aveau urme de culoare.
Distrugerea caravanei Tuatha’anilor îl duru mai mult decât
distrugerea fermelor. Calea Frunzei ar fi trebuit să aibă o
şansă. Undeva. Nu aici. Nu îşi dădu voie să privească în
continuare şi făcu un pas la o jumătate de milă sau mai mult
spre miazăzi.
Într-un final, ajunse la Deven Ride, rânduri de case cu
acoperişuri de paie, înconjurând o pajişte şi un iaz alimentat de
la un izvor ce ţâşnea dintr-o stâncă sfredelită de vreme pe
locurile unde oamenii îi dăduseră odată cep cu dalta. Hanul de
pe pajişte, numit Gâscanul şi pipa, era acoperit şi el cu paie,
însă era un pic mai mare decât Izvorul cu Vin, deşi Deven Ride
avea cu siguranţă mai puţini oaspeţi decât Emond’s Field.
Satul era cam la fel de mare. Care şi căruţe erau aşezate lângă
fiecare casă a fermierilor care fugiseră aici cu familiile. Alte
căruţe blocau uliţele şi locurile dintre case până la marginea
satului. Precauţiile nu ar fi fost suficiente să facă faţă nici
măcar unuia dintre atacurile asupra Emond’s Field din ultimele
şapte zile.
După ce dădu de trei ori ocol satului, Perrin găsi o jumătate
de duzină de tabere de troloci. Destule pentru a-i ţine pe
oameni înăuntru. Încercau să îi ţină într-un loc până se
termina cu Emond’s Field. După aceea, trolocii aveau să atace
Deven Ride la porunca Pieriţilor. Poate ar fi fost în stare să
găsească un mijloc de a-i avertiza pe săteni. Dacă fugeau spre
miazăzi, ar fi putut să treacă Râul Alb. Până şi să încerce să
treacă prin Pădurea Umbrelor care se întindea după râu era
mai bine decât să aştepte moartea…
Soarele auriu nu se mişcase un deget măcar. Timpul era
altfel aici.
Fugi spre miazănoapte cât de repede putu, până şi Emond’s
Field trecu pe lângă el înceţoşat. Dealul Străjii era înconjurat
aşa cum fusese şi Deven Ride, cu care şi căruţe printre case. O
flamură flutura leneş în bătaia vântului, pe un stâlp înalt în
faţa Mistreţului Alb, pe creasta dealului: un vultur roşu în zbor
peste o întindere albastră. Vulturul roşu fusese simbolul lui
Manetheren. Poate Alanna sau Verin le spusese poveşti de
demult cât stătuseră în Dealul Străjii.
Şi aici găsi câteva tabere de troloci, destule cât să îi ţină la
un loc pe săteni. Era o cale mai uşoară de a ieşi de aici decât să
încerce să treacă Râul Alb, cu nesfârşitele lui vârtejuri.
Fugi tot spre miazănoapte, spre Taren Ferry, pe malul
râului Tarendrelle, pe care în copilărie îl numea Râul Taren.
Case înguste şi înalte erau construite pe fundaţii înalte de
piatră pentru a scăpa de revărsările anuale ale apelor, atunci
când zăpezile se topeau în Munţii de Negură. Aproape jumătate
din aceste fundaţii mai ţineau doar grămezi de cenuşă şi grinzi
carbonizate în lumina neschimbătoare a după-amiezii. Nu erau
care aici, nu se vedeau semne că ar fi existat apărare. Şi nici
tabere de troloci nu găsi. Poate că nu rămăseseră deloc oameni
aici.
Pe marginea apei se afla un ponton zdravăn de lemn, cu o
sfoară groasă coborând în timp ce se arcuia peste râul ce
curgea repede. Sfoara trecea prin inele de fier fixate de o barcă
cu punte plată de lângă doc. Bacul era încă acolo, încă
utilizabil.
Cu o săritură trecu pe cealaltă parte a râului, unde urme de
roţi însemnau malul şi obiecte de gospodărie erau împrăştiate.
Scaune şi oglinzi, cufere, chiar şi câteva mese şi şifoniere
lustruite cu păsări sculptate în uşi, toate lucrurile pe care
oamenii speriaţi încercaseră să le salveze şi apoi le
abandonaseră pentru a fugi mai repede. Ei vor povesti ce se
întâmplase aici, ce s-a întâmplase în Ţinutul celor Două Râuri.
Unii se putea să fi ajuns deja la Baerlon, la o sută de mile sau
mai mult înspre miazănoapte, şi cu siguranţă la satele şi
fermele dintre râu şi Baerlon. Să ducă vorba. Într-o lună s-ar
putea să ajungă la Caemlyn şi la Regina Morgase, cu gărzile ei
şi puterea ei de a strânge armate. O lună dacă aveau noroc. Şi
tot atât să vină aici, odată ce Morgase ajungea să creadă. Prea
târziu pentru Emond’s Field. Poate prea târziu pentru tot
Ţinutul celor Două Râuri.
Totuşi, era puţin probabil ca trolocii să fi lăsat pe cineva să
scape. Sau Myrddraalii în orice caz nu scăpaseră pe nimeni;
trolocii nu păreau să gândească prea mult. Socotea că prima
sarcină a Pieriţilor ar fi fost distrugerea bacului. Cum puteau fi
siguri că nu erau destui oşteni în Baerlon să îi atace?
Se aplecă să ridice o păpuşă cu faţa de lemn pictată şi o
săgeată brăzdă locul unde pieptul său se aflase înainte cu o
clipă.
Sări din locul unde se află, ajunse până la mal, şi apoi
porni ca un fulger, vreo sută de paşi prin pădure, pentru a se
ghemui sub o ferigă înaltă. Pomi răsturnaţi de apele revărsate,
semănând cu perii, ţesuţi între ei cu plante căţărătoare,
acopereau pământul de sub el.
Ucigaşul. Perrin avea o săgeată pregătită şi se întrebă dacă
o scosese din tolbă sau pur şi simplu şi-o imaginase acolo.
Ucigaşul.
Când era gata să sară din nou, se opri. Ucigaşul ar fi
trebuit să ştie pe unde se afla. Perrin urmărise destul de uşor
silueta ştearsă a omului; dunga alungită era vizibilă dacă
stăteai pe loc. De două ori mai jucase după regulile celuilalt şi
aproape că pierduse. Avea să îl lase pe Ucigaş să joace după
regulile lui de data asta. Aşteptă.
Corbi se repeziră peste vârfurile copacilor, cercetând şi
croncănind. Nici o mişcare care să îl trădeze; nici măcar o
tresărire. Doar ochii i se mişcau, studiind pădurea din jur. O
boare răzleaţă aduse cu ea un miros rece, uman şi nu chiar, iar
el zâmbi. Nici un zgomot în afară de cel scos de corbi; acel
Ucigaş pândea. Dar nu era obişnuit să fie vânat. Ce altceva mai
uitase Ucigaşul în afară de mirosuri? Cu siguranţă, nu se
aştepta ca Perrin să rămână pe loc. Animalele fugeau de
vânător; până şi lupii.
O urmă de mişcare, şi pentru o clipă un chip apăru
deasupra unui pin căzut la vreo cincizeci de paşi mai încolo.
Lumina piezişă îl lumină bine. Părul închis la culoare şi ochii
albaştri, un chip aspru, colţuros, care amintea mult de faţa lui
Lan. Doar că în acea clipă Ucigaşul îşi linse buzele scurt de
două ori; fruntea îi era încreţită, iar ochii săgetau căutând. Lan
nu ar fi lăsat să i se ghicească îngrijorarea nici dacă ar fi stat
singur printre o mie de troloci. Doar o clipă şi dispăru din nou.
Corbii se repeziră şi se învârtiră ca şi când ar fi împărtăşit
neliniştea Ucigaşului, temându-se să coboare mai jos de
vârfurile copacilor.
Perrin stătea nemişcat şi aştepta. Linişte. Doar un miros
rece îi spunea că nu era singur cu corbii de deasupra.
Chipul Ucigaşului apăru din nou, scrutând în jurul unui
stejar gros din dreapta lui. Treizeci de paşi. Stejarii omorau
mare parte din plantele care creşteau în jurul lor; doar câteva
ciuperci şi buruieni răsăreau din stratul de frunze de la baza
lui. Încet, omul ieşi, cizmele lui nescoţând nici un zgomot.
Dintr-o singură mişcare Perrin întinse arcul şi trase. Corbii
dădură alarma, iar Ucigaşul sări şi fu nimerit în piept, dar nu
în inimă, de vârful săgeţii. Omul urlă, strângând săgeata cu
ambele mâini; pene negre căzură în timp ce corbii dădeau
înnebuniţi din aripi. Şi Ucigaşul păli, împreună cu urletul său,
devenind din ce în ce mai înceţoşat, transparent, apoi
dispărând. Urletele corbilor dispărură ca şi când ar fi fost tăiate
cu un cuţit; săgeata care străpunsese bărbatul căzu la pământ.
Corbii nu mai erau nici ei.
Cu o a doua săgeată scoasă pe jumate din tolbă, Perrin
respiră încet, lăsând să se risipească tensiunea din arc. Aşa se
murea aici? Pur şi simplu păleai, dispărând pentru totdeauna?
— În sfârşit l-am omorât, murmură el. Şi uită de celelalte
griji în acest timp. Nu Ucigaşul era pricina pentru care intrase
în visul de lup. Cel puţin lupii erau în siguranţă acum. Lupii –
şi poate alţi câţiva.
Ieşi din vis…

… Şi se trezi uitându-se la tavan, cu cămaşa leoarcă. Luna

dădea puţină lumină, care intra pe fereastră. Se cânta la viori
undeva în sat: un cântec însufleţit de-al Spoitorilor. Nu luptau,
dar găsiseră o cale să ajute, să înzdrăvenească inimile.
Încet, Perrin se ridică, punându-şi cizmele pe întuneric.
Cum să facă ce avea de făcut? Avea să fie greu. Trebuia să fie
viclean. Doar că nu era sigur dacă fusese viclean vreodată în
viaţa lui. Ridicându-se în picioare, bătu din ele cât să se
obişnuiască cu încălţările.
Strigăte bruşte de afară şi un tropot slab de copite îl făcură
să se îndrepte spre cea mai apropiată fereastră şi să o
deschidă. Tovarăşii se învârteau pe afară.
— Ce se întâmplă acolo?
Treizeci de feţe se întoarseră către el, iar Ban al’Seen strigă:
— Era Seniorul Luc, Seniore Perrin. Aproape că a dat peste
Wil şi Tell. Nici nu cred că i-a văzut. Stătea încovoiat în şa ca şi
când ar fi fost rănit, şi îi dădea pinteni armăsarului din toate
puterile, Seniore Perrin.
Perrin îşi frecă barba. Luc cu siguranţă nu fusese rănit mai
devreme. Luc… şi Ucigaşul? Era imposibil. Ucigaşul cu părul
său negru semăna cu fratele sau vărul lui Lan; dacă Luc cu
părul lui roşcat-auriu semăna cu cineva, acela era mai degrabă
Rand. Cei doi bărbaţi erau cât se poate de diferiţi. Şi totuşi…
Acel miros rece. Nu miroseau la fel, dar amândoi aveau un
miros rece şi aproape inuman. Urechile îi prinseră zgomotul
carelor care erau târâte din cale pe Drumul Vechi, cu strigăte
de zor. Chiar dacă Ban şi Tovarăşii o luau la goană, nu aveau
să îl prindă pe bărbat acum. Copitele galopau înspre miazăzi cu
repeziciune.
— Ban, strigă el, dacă apare Luc din nou, să fie pus sub
supraveghere. Se opri destul cât să adauge: Şi nu-mi mai
spuneţi aşa! înainte de a închide fereastra.
Luc şi Ucigaşul; Ucigaşul şi Luc. Cum putea să fie acelaşi
om? Era imposibil. Dar totuşi, acum mai puţin de doi ani nu
prea credea în troloci sau Pieriţi. Avea destul timp să se întrebe
asta dacă avea să pună mâna pe bărbat vreodată. Acum venise
vremea pentru Dealul Străjii şi Deven Ride şi… Unii măcar
puteau fi salvaţi. Nu toţi cei din Ţinutul celor Două Râuri
trebuiau să moară.
În drum spre sala mare, se opri în capul scărilor. Aram se
ridică de pe prima treaptă, uitându-se la el, aşteptând să îl
urmeze. Gaul era întins pe o saltea de paie lângă cămin cu un
bandaj gros în jurul coapsei stângi, pesemne adormit. Faile şi
cele două Fecioare stăteau turceşte pe podea lângă el, vorbind
încet. O saltea mult mai mare se afla în celălalt colţ al camerei,
dar Loial şedea pe o bancă cu picioarele întinse, să îi încapă
sub masă, aproape îndoit peste ea ca să poată mâzgăli de zor,
cu un toc la lumina lumânării. Fără îndoială că scria ce se
întâmplase în călătoria făcută pentru a închide Căile. Şi dacă
Perrin îl cunoştea cât de cât pe Loial, Ogierul ar fi zis că Gaul
făcuse totul, chiar dacă nu era adevărat. Loial nu era de părere
că ceea ce făcea el erau faptele de vitejie sau merita să fie scris.
În afară de ei, încăperea era goală. Încă auzea viorile. Credea că
recunoscuse melodia. Nu era o melodie a Spoitorilor. Era
Dragostea mea e un trandafir sălbatic.
Faile se uită la primul pas pe care îl făcu Perrin în cameră,
ridicându-se graţios să îl întâmpine. Aram îşi reluă locul când
Perrin nu dădu semn că se duce înspre uşă.
— Ai cămaşa udă, spuse Faile. Ai dormit în ea, nu-i aşa? Şi
cu cizmele, n-ar trebui să mă mir. Nu a trecut nici o oră de
când te-am lăsat. Du-te sus numaidecât, până nu o să cazi din
picioare.
— L-ai văzut pe Luc plecând? întrebă el.
Faile îşi strânse buzele. Reuşea să câştige ori de câte ori se
certa cu ea.
— A intrat în fugă acum câteva minute şi a ieşit în grabă
prin bucătărie, răspunse ea într-un final.
Acestea erau vorbele; tonul ei spunea că nu terminase
discuţia despre dormit.
— Părea… rănit?
— Da, spuse ea încet. S-a împiedicat şi strângea ceva la
piept pe sub cămaşă. Un bandaj probabil. Jupâneasa Congar e
în bucătărie, dar din câte am auzit aproape că a trecut peste
ea. Cum de ai ştiut?
— Am visat.
Ochii ei oblici avură o sclipire periculoasă. Nu trebuia să se
gândească. Ştia despre visul de lup; nu se aşteptă ca el să îi
explice aici unde Bain şi Chiad puteau auzi, ca să nu mai
vorbim de Aram şi Loial? Poate nu Loial ar fi contat; era atât de
absorbit de scrisul lui, încât nu ar fi observat o turmă de oi
intrată în cameră.
— Şi Gaul? întrebă Perrin.
— Jupâneasa Congar i-a dat ceva care l-a adormit şi o
compresă pentru picior. Când femeile Aes-Sedai se vor trezi de
dimineaţă, una dintre ele îl va Tămădui, dacă sunt de părere că
e grav.
— Vino să stai jos, Faile! Vreau să faci ceva pentru mine. Se
uita la el cu neîncredere, dar îl lăsă să o ducă la scaun. Când
se aşezară, Perrin se aplecă peste masă, încercând să îşi facă
vocea să pară serioasă, însă în nici un caz plină de grabă.
Vreau să duci un mesaj în Caemlyn din partea mea, continuă
el. Şi pe drum să le spui celor din Dealul Străjii ce se întâmplă
aici. De fapt, ar fi bine să treacă Taretjul până se termină totul.
Avea un glas obişnuit; doar că vorbele erau puţin spus cam
neaşteptate. Vreau să o rogi pe Regina Morgase să ne trimită
câţiva oşteni din garda ei. Ştiu că îţi cer un lucru periculos, dar
Bain şi Chiad te pot duce până la Taren Ferry în siguranţă, şi
bacul e încă acolo.
Chiad se ridică, uitându-se la el speriată. De ce era
speriată?
— Nu o să trebuiască să îl părăseşti, îi spuse Faile.
După o clipă, femeia Aiel dădu din cap şi se aşeză din nou
lângă Gaul. Chiad şi Gaul? Erau duşmani de sânge. Nimic nu
mai părea să aibă înţeles în seara asta.
— E drum lung până la Caemlyn, continuă Faile în linişte.
Se uita în ochii ei, dar chipul îi părea împietrit, atât de puţine
spunea. Săptămâni de călărit până acolo, pe lângă cât îmi va
lua să ajung la Morgase şi s-o conving, şi pe urmă alte
săptămâni să mă întorc cu Garda.
—Nu mai putem rezista atât de mult, îi spuse el. „Arde-m-
ar, că nu pot să mint ca Mat!” gândi Perrin. Luc avea dreptate.
Nu pot fi mai mult de o mie de troloci în ţinut. Dar visul? Ea
dădu din cap. În fine, înţelesese. Putem rezista pentru o
perioadă lungă, dar între timp ei vor arde recolte şi vor face
Lumina ştie ce. O să avem nevoie de Garda Reginei să scăpăm
de ei de tot. Tu eşti cea care trebuie să se ducă. Tu vei şti cum
să vorbeşti cu regina, fiindu-i verişoară. Faile, ştiu că ceea ce îţi
cer e periculos… „Nu la fel de periculos ca aici.” gândi el… Dar
odată ce ajungi la bac, o să fii pe drumul cel bun.
Nu îl auzi pe Loial apropiindu-se până ce Ogierul nu îşi
puse caietul în faţa lui Faile.
— Nu am putut să nu aud, Faile. Dacă te duci la Caemlyn,
duci şi asta? Să îl ţii la păstrare până pot să vin să îl iau.
Închizând volumul cu grijă, adăugă: Tipăresc cărţi foarte bune
în Caemlyn. Iartă-mă că am întrerupt discuţia, Perrin! Dar
ochii lui erau aţintiţi asupra ei, nu a lui. Faile ţi se potriveşte.
Ar trebui să fii liber, ca un şoim. Bătându-l pe Perrin pe umăr,
murmură cu un glas gros: Şi ea ar trebui să fie liberă.
Apoi se întoarse la saltea şi se întinse cu faţa la perete.
— E foarte obosit, spuse Perrin, încercând să pară ca şi
când era doar o vorbă acolo. Prostul de Ogier ar fi putut strica
totul! Dacă pleci în seara asta, poţi să ajungi la Dealul Străjii în
zori. Va trebui să o iei pe la răsărit; acolo sunt mai puţin
troloci. E foarte important pentru mine… pentru Emond’s Field,
vreau să spun. Primeşti să o faci?
Se uită la el în linişte destul de mult, astfel încât Perrin să
se întrebe dacă avea de gând să răspundă. Ochii ei păreau să
strălucească. Apoi ea se ridică şi se aşeză în poala lui,
mângâindu-i barba.
— Trebuie tunsă. Îmi place cum îţi stă, dar nu vreau să îţi
ajungă până la piept.
Perrin nu ştia ce să mai zică. Faile schimba des subiectul
când vorbea cu el, dar cel mai des când pierdea într-o ceartă.
— Faile, te rog! Am nevoie să duci acest mesaj la Caemlyn.
Mâna ei îi strânse barba şi capul i se mişcă de parcă ar fi
vorbit singură.
— O să mă duc, spuse într-un final, dar cu o condiţie.
Întotdeauna mă faci să aleg calea mai grea. În Saldaea nu eu ar
trebui să spun asta. Preţul meu este… o nuntă. Vreau să mă
mărit cu tine, termină ea în grabă.
— Şi eu cu tine, răspunse el, zâmbind. Putem să ne
spunem jurămintele în faţa Soborului Femeilor în seara asta,
dar mă tem că o nuntă trebuie să aştepte un an. Când te
întorci din Caemlyn…
Aproape că îi smulse un smoc de barbă.
— O să te iau de bărbat în noaptea asta, spuse ea fioros,
sau nu mă duc!
— Dacă ar fi altă cale, te-aş lua, se împotrivi el. Daise
Congar mi-ar crăpa capul dacă nu fac cum cere obiceiul. Pe
Lumină, Faile, du mesajul şi mă însor cu tine de îndată ce te
întorci.
Aşa ar fi făcut. Dacă acea zi avea să vină.
Dintr-odată fu interesată de barba lui, mângâind-o şi
evitându-i ochii. Începu să vorbească încet, şi apoi mai repede,
ca un cal în galop.
— Eu… doar s-a întâmplat să îi pomenesc jupânesei al’Vere
că am călătorit împreună – nu ştiu cum a venit vorba despre
asta – şi ea a spus – şi jupâneasa Congar fu de acord cu ea –
nu că aş fi vorbit cu cineva! – ea a spus că probabil… cu
siguranţă… putem fi consideraţi ca juraţi unul altuia potrivit
obiceiurilor şi că anul e necesar doar pentru a fi sigur că te
înţelegi cu celălalt – şi noi ne înţelegem, se vede treaba – şi iată-
mă vorbind ca vreo femeie Domani cu moravuri uşoare sau vreo
fată din Tear – dacă te gândeşti vreodată la Berelain… O,
Lumină, eu vorbesc fără noimă şi tu nici măcar…
O întrerupse sărutând-o cât de apăsat fu în stare.
— Vrei să te măriţi cu mine? o întrebă el pe nerăsuflate. În
noaptea asta? Trebuie să se fi descurcat mai bine cu sărutul
decât crezuse; fusese nevoit să repete de vreo şase ori, în timp
ce ea chicotea şi îi cerea să spună din nou până ce înţelegea.
Şi astfel se găsi o jumătate de oră mai târziu în genunchi în
faţa lui Daise Congar şi a lui Marin al’Vere, Alsbet Luhhan şi
Neysa Ayellin şi restul Soborului. Loial fusese trezit ca să-i fie
martor împreună cu Aram, iar Bain şi Chiad erau din partea lui
Faile. Nu aveau flori să le pună în păr, dar Bain, ajutată de
Marin, legă o fundă roşie mare de nuntă în jurul gâtului lui
Perrin şi Loial legă o alta în jurul părului negru al lui Faile,
degetele lui groase fiind surprinzător de pricepute şi blânde.
Mâinile lui Perrin tremurau când le apucă pe ale ei.
— Eu, Perrin Aybara, îţi jur dragostea, Faile Bashere,
pentru cât voi trăi. „Pentru cât voi trăi şi pentru totdeauna.”
gândi el. Ce am pe lume îţi dau ţie. „O secure, un cal, un arc.
Un ciocan. Nu prea sunt daruri pentru o mireasă. Îţi dau viaţa
mea, iubire. E tot ce am.” Te voi ţine, îngriji şi păzi, câte zile voi
avea. „Nu pot să te ţin, trebuie să te trimit departe”, mai gândi.
Sunt al tău pentru totdeauna, încheie el, iar mâinile îi
tremurau de-a dreptul.
Faile îi luă mâinile într-ale ei.
— Eu, Zarine Bashere… îţi făgăduiesc dragostea mea,
Perrin Aybara…
Nu se aşteptase să folosească acel nume pe care îl ura, însă
mâinile ei nu tremurară deloc.
54 În Palat
Aşezată în spatele căruţei cu roţi înalte care înainta căznit
pe o stradă şerpuită din Tanchico, trasă de patru bărbaţi
asudaţi, Elayne se uita urât prin vălul prăfuit care-o acoperea
de la ochi până la bărbie. Fiecare hop de pe strada pavată o
zguduia până în creştet. Cu cât se chinuia mai tare să se
sprijine pe scândurile aspre, cu atât era mai rău. Pe Nynaeve
nu părea s-o supere prea mult – şi ea era zgâlţâită în sus şi în
jos, cam ca Elayne, dar, încruntându-se uşor şi cu privirea
aţintită în gol, părea să nici nu-şi prea dea seama. Cât despre
Egeanin, înghesuită de cealaltă parte a lui Nynaeve, cu vălul
tras şi cu părul împletit în cosiţe până la umeri, întâmpina
fiecare hop cu braţele încrucişate, săltând uşor. În cele din
urmă, Elayne făcu şi ea la fel – nu avea cum să nu se lovească
de Nynaeve, însă, măcar, nu-şi mai simţea dinţii clănţănind la
fiecare pas.
Ar fi mers cu bucurie pe jos, chiar şi desculţă, dar Bayle
Domon le spusese că nu era bine, că unii aveau să se întrebe
de ce nişte femei călătoreau aşa, când era loc destul, şi astfel
de atenţie era ultimul lucru pe care-l doreau. Fireşte, el unul
nu era săltat încoace şi încolo ca un sac plin cu napi; mergea în
faţa căruţei, împreună cu zece dintre cei douăzeci de marinari
aduşi să-i însoţească. Dacă lua mai mulţi, putea trezi bănuieli –
aşa le spusese. Pesemne că, dacă nu erau ele trei, ar fi avut
chiar mai puţini.
Deasupra lor se întindea cerul, cenuşiu şi senin. Chiar
înainte să pornească, începuse să se lumineze. Pe străzi nu era
aproape nimeni şi nu se auzea decât hodorogeala căruţei şi
scârţâitul osiei. După ce soarele răsărea, oamenii aveau să
înceapă să iasă, dar acum nu se vedeau decât grupuri mici de
bărbaţi, cu nădragii largi şi fesurile de culoare închisă,
furişându-se prin cotloane de parcă, în timpul nopţii, se
îndeletniciseră cu ceva nu prea onorabil. Pânza veche care
acoperea ceea ce se afla în căruţă fusese întinsă cu grijă, ca
toată lumea să vadă că nu erau acolo decât trei coşuri mari,
însă chiar şi aşa, unul sau altul dintre grupurile de nemernici
se oprea ca o haită de câini, toţi cu feţele întoarse, urmărind
căruţa prin vălurile trase peste ochi. Dar, pesemne, douăzeci de
bărbaţi cu săbii şi bâte erau prea mulţi pentru a-i înfrunta, căci
toţi se lăsau, în cele din urmă, păgubaşi.
Roţile căruţei dădură într-o grabă mare, de unde lespezile
fuseseră scoase, într-una dintre răzmeriţe. Căruţa se poticni.
Elayne aproape că-şi muşcă limba, atunci când căzu la loc, pe
scânduri, cu un zgomot răsunător. Numai din pricina lui
Egeanin, care şedea cu braţele încrucişate! Apucându-se de
margine, se încruntă la ea… şi o zări la fel de încordată şi
ţinându-se şi ea cu ambele mâini.
— Până la urmă, nu e chiar ca şi cum ai sta pe punte,
spuse Egeanin, ridicând din umeri.
Nynaeve se strâmbă uşor şi încercă să se îndepărteze puţin
de ea, deşi nu prea avea cum, decât dacă i se urca lui Elayne în
poală.
— Am să vorbesc eu cu jupân Domon, bombăni supărată,
de parcă nu ea ar fi pomenit prima de căruţă, dar o nouă
hurducăială o făcu să tacă.
Toate trei purtau rochii simple, din lână maro, subţiri, dar
grosolane şi nu prea curate, veşmintele unor femei sărmane de
la ţară, care arătau ca nişte saci traşi peste cap, pe lângă
mătăsurile care-i plăceau Rendrei. Făceau pe refugiatele care-şi
câştigau şi ele pâinea cum puteau. Egeanin se arătase de-a
dreptul uşurată, când văzuse pentru prima dată veşmintele –
era limpede, şi era aproape la fel de curios ca şi faptul că venise
cu ele, ceea ce Elayne crezuse că era cu neputinţă.
Fuseseră multe discuţii – aşa le spuneau bărbaţii – în
încăperea Florilor Căzătoare, dar ea şi Nynaeve se ţinuseră tari
în faţa protestelor lor prosteşti. Pe unele, nici măcar nu le
luaseră în seamă. Era musai să pătrundă în Palatul
Panarhului, şi cât mai repede. Atunci, Domon pomenise ceva ce
nu era, la urma urmei, chiar o prostie.
— Nu puteţi intra singure acolo, bombănise
contrabandistul cel bărbos, privindu-şi pumnii sprijiniţi pe
masă. Aţi spus că nu veţi conduce Puterea decât dacă n-aveţi
de ales, ca să nu le atrageţi atenţia celorlalte femei Aes-Sedai.
Unde mai pui că nici una dintre ele nu simţise nevoia de a
pomeni de Rătăcită.
— Atunci, zic că trebuie să aveţi puterea de a lovi cu o
măciucă, dacă e nevoie, şi nici să vă păziţi spatele zic că n-ar
strica. Servitorii de acolo mă cunosc. Am mai fost, zic, să-i duc
daruri şi fostei Domniţe Panarh. Merg cu Domniile Voastre,
făcuse el, clătinând din cap. Zău că tare mă mai faceţi să-mi
vâr gâtul în laţ pentru că v-am părăsit acolo, în Faime. Bătu-m-
ar Soarta dacă nu! Ei, zic că acum e clipa să plătesc! Nu vă mai
împotriviţi! Vin şi eu!
— Eşti un prost, omule, spusese Juilin cu dispreţ, înainte
ca Elayne sau Nynaeve să apuce să vorbească. Chiar crezi că
ăia de-acolo au să lase un contrabandist zdrenţăros din Illian
să se plimbe prin palat cum pofteşte? Eu ştiu să mă port ca un
servitor, să las capul în jos şi să-i fac pe nobilii cu capul în nori
să creadă că… Apoi, în grabă, îşi dresese glasul şi vorbise mai
departe, fără să le privească pe nici una dintre ele. Eu ar trebui
să merg.
— Adică, vreunul dintre voi crede că poate trece drept
tarabonez? făcuse Thom, râzând. Eu aş putea; la ananghie,
astea-s numai bune, spusese, mângâindu-şi mustăţile lungi.
Unde mai pui că nu puteţi să vă plimbaţi prin Palatul
Panarhului cu măciuci şi toiege. E nevoie de ceva mai… delicat.
Ridicase un braţ, şi în palmă îi apăruse, dintr-odată, un
pumnal, pe care-l răsucise uşor, apoi îl făcuse iarăşi să
dispară, în mânecă, pesemne.
— Ştiţi cu toţii ce-aveţi de făcut, se răstise Nynaeve, şi ştiţi
că nu puteţi face nimic, dacă încercaţi să staţi cu ochii pe noi
ca pe două gâşte duse la târg! Dacă ar exista o cale, adăugase
ea, după ce răsuflase adânc şi se mai liniştise, ca unul dintre
voi să poată veni şi el, m-aş bucura – măcar pentru că ar mai fi
doi ochi care să privească în jur, dacă nu pentru altceva. Dar,
pare-se că trebuie să mergem singure, şi cu asta, basta.
— Vă pot însoţi eu, vorbise, pe neaşteptate, Egeanin, din
colţul încăperii, unde Nynaeve o pusese să stea.
Cu toţii se întorseseră către ea, iar femeia se încruntase, de
parcă nu era sigură pe ce spune.
— Femeile astea sunt Iscoade. Trebuie trimise la judecată.
Elayne fusese doar uimită s-o audă, însă Nynaeve, cu
buzele strânse, părea gata s-o pocnească.
— Adică, să avem încredere în tine? În tine, care te tragi din
Seanchani? îi spusese cu răceală. Înainte să plecăm, ai să fii
închisă undeva – într-o cămară, pesemne, chiar dacă o să se
vorbească…
— Jur pe nădejdea unui măreţ nume, o întrerupsese
Egeanin, ducându-şi palmele la inimă, una peste alta, că n-am
să vă trădez nicicum, că am să vă dau ascultare şi am să vă
apăr până ce ieşiţi, în siguranţă, din Palatul Panarhului.
Apoi făcuse trei plecăciuni adânci, sobre. Elayne n-avea
habar ce era cu „nădejdea” aceea, dar, după cum vorbise
Egeanin, pesemne că era un jurământ dintre cele mai
importante.
— Poate s-o facă, spusese Domon, cam fără tragere de
inimă, privind-o şi clătinând din cap. Lovi-m-ar Soarta, zic că
numai vreo doi sau trei dintre oamenii mei ar putea să-i ţină
piept.
Strângând în pumn un mănunchi de cosiţe, Nynaeve se
încruntase, apoi smucise tare şi cu hotărâre de ele.
— Nynaeve, vorbise Elayne, la fel de hotărâtă, tu însăţi ai
spus că ne mai trebuie cineva, şi eu cred la fel. Unde mai pui
că, dacă este să nu folosim Puterea, ne-ar prinde bine să fie
cine să se ocupe de străjerii curioşi, dacă e nevoie. Eu nu sunt
în stare să culc un bărbat la pământ cu pumnii, şi nici tu. Sper
că n-ai uitat cât de bine ştie să lupte.
Nynaeve se încruntase la ea, se uitase urât la Egeanin, apoi
se holbase la bărbaţi, ca şi cum ei puseseră asta la cale pe la
spatele ei. În cele din urmă, totuşi, încuviinţase.
— Foarte bine, spusese Elayne. Jupân Domon, deci e
nevoie de trei perechi de rochii, nu două. Şi-acum, voi trei, la
treabă. Vrem să plecăm până răsare soarele.
Căruţa se opri, cu o smucitură, iar ea se trezi din visare.
Câţiva bărbaţi cu mantii albe, cu caii de căpestre, îl luaseră
la întrebări pe Domon. Se aflau într-un loc în care strada se
deschidea într-o piaţă din spatele Palatului Panarhului, una
mult mai mică decât cea din faţă. De cealaltă parte, se înălţa
palatul însuşi, numai coloane din marmură albă, turnuri zvelte
împodobite cu dantelării din piatră, cupole albe ca zăpada, cu
incrustaţii aurii, în vârful cărora se aflau ţepuşe aurite sau
giruete. Străzile dimprejur erau mult mai largi decât altele din
Tanchico, şi mai drepte.
Un zgomot uşor de copite, care răsunau pe lespezile late,
vesti sosirea altui călăreţ, un bărbat înalt, cu un coif strălucitor
şi armura care sclipea pe sub mantia albă, brodată cu un soare
şi o cârjă păstorească, stacojie. Elayne lăsă capul în jos; cele
patru noduri de pe piept, însemnele rangului său, spuneau că
era Jaichim Carridin. Bărbatul nu o văzuse niciodată, dar, dacă
o prindea holbându-se la el, se putea întreba de ce. Calul
străbătu piaţa fără să se oprească.
Egeanin lăsase şi ea ochii în jos, dar Nynaeve se încruntă
fără teamă, în urma Inchizitorului.
— Pe omul ăla îl frământă ceva, şi încă foarte tare, şopti ea.
Sper că nu i-a ajuns la urechi…
— Domniţa-Panarh a murit! strigă, deodată, un bărbat, de
undeva din piaţă. Au ucis-o!
Omul nu se vedea nicăieri. Străzile, atât cât putea vedea
Elayne din ele, erau blocate de Mantii Albe, călare pe caii lor.
Uitându-se îndărăt, pe strada pe care tocmai urcaseră, îşi dori
ca străjerii să termine mai iute cu Domon. La primul cot
începuse să se adune lume, oameni care se plimbau din loc în
loc şi trăgeau cu ochiul în sus, către piaţă. Pesemne că Thom şi
Juilin îşi făcuseră treaba bine, noaptea trecută. Dar ar fi fost
bine ca necazurile să nu izbucnească tocmai acum, când ele
încă nu ajunseseră înăuntru. Dacă începea o răzmeriţă… Ca să
nu-i tremure mâinile, se prinse şi mai bine de scândurile
căruţei. Pe Lumină, o mulţime înfuriată afară, iar înăuntru
Ajah Neagră şi, poate, Moghedien… „Mi s-a uscat şi gura, de
frică.” Nynaeve şi Egeanin priveau şi ele oamenii care se
adunau în josul străzii, dar nici măcar nu clipeau, darmite să le
fie frică. „N-am să fiu laşă! Nu!”
Căruţa îşi reluă drumul, hurducăind, iar ea scoase un oftat
de uşurare. După câteva clipe, îşi dădu seama că şi celelalte
două făcuseră la fel.
Când ajunseră la nişte porţi, nu mult mai late decât căruţa
însăşi, Domon se trezi din nou oprit şi luat la întrebări de nişte
bărbaţi cu coifuri ascuţite, pe ale căror platoşe apărea
însemnul unui copac auriu. Erau Legiunea Panarhului. De
data asta, însă, nu dură mult; lui Elayne i se păru că vede o
punguţă trecând dintr-o mână într-alta, apoi se treziră
înăuntru, huruind prin curtea desfundată din spatele
bucătăriei. Marinarii rămăseseră afară, cu soldaţii. Numai
Domon mai era cu ele.
De îndată ce căruţa se opri, Elayne sări jos, foindu-se, cu
picioarele goale, pe lespezile aspre şi tari. Îi venea cu mult mai
greu să păşească decât dacă ar fi fost încălţată – până şi cu un
papuc cu talpă subţire. Ce ciudat! Egeanin luă coşurile din
căruţă şi le coborî. Pe primul, Nynaeve îl luă pe spate,
răsucindu-şi un braţ pentru a-l putea apuca, pe cel de-al doilea
şi-l urcă pe un umăr. Coşurile erau pline, aproape până sus, cu
nişte ardei lungi şi albi, puţin zbârciţi din pricină că fuseseră
aduşi tocmai din Saldaea.
Chiar când Elayne îşi lua şi ea coşul, Domon apăru lângă
ele şi se prefăcu a cerceta ardeii de gheaţă.
— Zic că Mantiile Albe şi cei din Legiunea Panarhului mai
au numai puţin şi sar unii la alţii, pare-se, le şopti, pipăind
ardeii. Locotenentul de-acolo zice că Legiunea ar fi îndeajuns
pentru a o apăra pe Domniţa-Panarh, dacă aşa mulţi soldaţi nu
ar fi fost trimişi în fortăreţele dimprejurul oraşului. Jaichim
Carridin poate intra s-o vadă pe Domniţă, dar Seniorul Căpitan
al Legiunii – nu! Şi nu le place nici că toate străjile dinăuntru
sunt din Garda Oraşului. Un om mai bănuitor din fire ar zice
că se doreşte ca paznicii Domniţei să fie mai atenţi unii la alţii,
decât la ce se întâmplă pe aici.
— E bine de ştiut, şopti Nynaeve, fără să-l privească.
Dintotdeauna am spus că poţi afla lucruri folositoare,
ascultând bârfele bărbaţilor.
Domon mormăi amar:
— Am să vă duc înăuntru, apoi, însă, trebuie să mă întorc
să am grijă de oameni mei. Zic că mi-e teamă să nu cumva să
fie prinşi de mulţime.
Toţi marinarii de pe corăbiile lui Domon erau acolo, pe
străzi, în jurul palatului.
Ridicându-şi coşul pe spinare, Elayne se luă după el şi
după celelalte două, cu capul plecat, strângând din pleoape la
fiecare pas, până ce ajunse pe lespezile brun-roşietice ale
bucătăriei, unde mirosea puternic a mirodenii, carne friptă şi
sosuri.
— Ardei de gheaţă pentru Domniţă, vesti Domon. Un dar de
la Bayle Domon, cinstit corăbier din acest oraş.
— Iar ardei? făcu o femeie masivă, cu cosiţe negre, cu un
şorţ alb şi nelipsitul văl, ridicând puţin capul de la tipsia de
argint pe care tocmai punea un şervet frumos îndoit, printre
vase din porţelanul subţire, aurit, al Seminţiei Mării.
În bucătărie erau o duzină de femei cu şorţuri, sau poate
mai multe, dar şi doi băieţi care învârteau frigările din care
picura grăsime, în două dintre cele şase vetre – însă era
limpede că aceea care vorbise era mai-marea tuturor.
— Ce să zic, pare-mi-se că Domniţei i-au plăcut, ultima
dată. Duceţi-i în cămara de-acolo, n-am vreme să văd de asta
acum, spuse ea, arătându-le o uşă din capătul îndepărtat al
încăperii.
Elayne se ţinu după Nynaeve şi Egeanin, cu capul în jos,
asudând, dar nu din pricina căldurii care venea din sobiţele de
fier şi de la focuri. Lângă o masă lată stătea o femeie deşirată,
îmbrăcată în mătase verde, dar nu din Tarabon, scărpinând
între urechi o pisică ciolănoasă, cenuşie, care lingea smântână
dintr-un vas de porţelan. După pisică, dar şi după faţa îngustă
şi nasul mare, o recunoscuse. Era Marillin Gemalphin, cândva
soră Brună, acum Neagră. Dacă ridica privirea de la pisică,
dacă le vedea, nu mai avea nevoie să conducă ea însăşi, pentru
a afla că două dintre ele puteau s-o facă; erau atât de aproape,
încât le-ar fi simţit pe dată că erau înzestrate.
Când trase uşa cămării în urma ei, Elayne simţi sudoarea
picurându-i pe nas.
— Ai văzut-o? întrebă încet, lăsându-şi coşul aproape să
cadă pe podea. Câteva deschizături tăiate în zidul văruit, chiar
sub tavan, lăsau să pătrundă lumina din bucătărie. Cămara
cea mare era plină de rafturi înalte, saci şi plase cu legume şi
borcane mari cu mirodenii. Peste tot erau butoiaşe şi lădiţe, iar
pe nişte cârlige atârnau vreo doisprezece miei, tăiaţi şi curăţaţi,
şi de două ori mai multe gâşte. Judecând după desenul pe
care-l făcuseră Thom şi Domon, din ceea ce-şi aminteau, asta
era cea mai mică dintre cămări.
— Ce groaznic, spuse Elayne. Ştiu că şi Rendra are mereu
bucătăria plină, dar măcar ea dă bani pe lucrurile de care are
nevoie, şi cumpără numai cât îşi permite. Oamenii ăştia s-au
ospătat pe săturate, în vreme ce…
— Nu te mai frământa, până când n-ai să poţi să faci cu
adevărat ceva, îi spuse Nynaeve, într-o şoaptă ascuţită; ea îşi
răsturnase deja coşul pe podea şi tocmai îşi scotea rochia aspră
de ţărancă – Egeanin era deja în cămaşă. Şi da, am văzut-o.
Dacă vrei să-şi bage nasul peste noi, să vadă de unde vin
zgomotele, vorbeşte mai puţin.
Elayne pufni, dar o lăsă baltă. La drept vorbind, nu făcuse
cine ştie ce zgomot. Scoţându-şi şi ea rochia, răsturnă ardeii
din coş şi ceea ce fusese ascuns sub ei – printre altele, o rochie
albă cu cingătoare verde, din lână fină, brodată pe sânul stâng
cu un copac care-şi întindea crengile deasupra unei frunze în
trei colţuri. Îşi înlocui vălul murdar cu unul nou şi curat, din
in, aproape la fel de moale ca mătasea. Oftând de mulţumire,
încălţă şi papucii cu tălpi de fetru. Avea, deja, vânătăi pe
picioare, de la drumul până în cămară.
Egeanin se dezbrăcase prima, dar îi luă foarte mult să se
hotărască să îmbrace rochia albă. Bombănea tot felul de lucruri
despre „servitoare” şi „lipsă de cuviinţă”, care n-aveau înţeles
decât pentru ea. Era adevărat că rochiile erau pentru slujitoare
– dar asta tocmai pentru că slujitoarele se puteau strecura
peste tot, şi într-un palat erau îndeajuns de multe pentru ca
încă trei să treacă neobservate. Cât despre lipsa de cuviinţă…
Elayne îşi aminti că şi ea fusese cam stânjenită la gândul de a
purta hainele din Tarabon în văzul tuturor, dar se obişnuise
repede. Unde mai pui că lâna, oricât de subţire, nu era
străvezie ca mătasea. Din câte i se părea, Egeanin era
neînduplecată când venea vorba de decenţă.
Până la urmă însă, ea îşi legă şi ultimele panglici. Între
timp, hainele cu care veniseră fuseseră îndesate în coşuri şi
acoperite cu ardei albi.
Întorcându-se în bucătărie, Elayne observă că Marillin
Gemalphin plecase, dar felina cenuşie şi slăbănoagă era încă
acolo, pe masă, lingând fericită la smântână. Cele trei o
apucară către uşa care ducea în palat. Una dintre ajutoarele
bucătăresei se încrunta la pisică, cu mâinile pe şoldurile late.
— Ce-aş mai strânge-o de gât, bombăni ea, clătinând din
cap şi fluturându-şi cosiţele castanii. Pisica mănâncă
smântână, iar eu, pentru că am îndrăznit să-mi pun puţină pe
murele de azi-dimineaţă, acum nu mai am voie decât pâine cu
apă.
— Fii fericită că nu eşti pe stradă sau atârnată în ştreang,
se auzi glasul, nu prea milos, al bucătăresei. Dacă una dintre
doamne spune că ai furat, atunci aşa e, chiar dacă-i vorba de
smântână pisicilor, da? Hei, voi de-acolo!
Elayne şi însoţitoarele ei îngheţară. Femeia cu cosiţe negre
îşi flutura lingura lungă de lemn.
— Veniţi în bucătăria mea şi vă vânturaţi ca prin grădină,
scroafe leneşe ce sunteţi! Aţi venit pentru masa Domniţei Ispan,
da? Dacă nu sunteţi acolo când se trezeşte, o să vedeţi voi. Ei?
Şi arătă către tipsia de argint la care muncea mai devreme,
acoperită, acum, cu un şervet de in, alb ca neaua. De răspuns,
nu-i puteau răspunde; dacă vreuna deschidea gura, aveau să
se dea, pe dată, de gol, că nu erau din Tarabon. În graba mare,
Elayne făcu o plecăciune, ca o slujnicuţă, şi luă tipsia; nimeni
nu avea să oprească o servitoare cu tava în mână şi care,
pesemne, avea o treabă anume, ca s-o trimită în altă parte.
Doamna Ispan? Era un nume destul de răspândit, în Tarabon,
dar exista şi printre surorile Negre o femeie pe care-o chema
aşa.
— Deci îţi baţi joc de mine, vacă proastă ce eşti? tună
femeia şi dădu să ocolească masa, fluturându-şi ameninţătoare
linguroiul.
Nu le rămânea nimic de făcut, dacă nu voiau să se dea de
gol. Ori stăteau acolo şi o încasau, ori o luau la fugă. Elayne
ieşi în goană din bucătărie, cu tipsie cu tot. Nynaeve şi Egeanin
– după ea. Bucătăreasa mai strigă ce mai strigă în urma lor,
dar, din fericire, nu ieşi. Închipuindu-şi cum ar fi fost să fugă
prin palat, urmărite de zdrahoanca aceea cu linguroiul în
mână, lui Elayne aproape că-i veni să râdă ca o apucată. Oare
de ce i se păruse că-şi bătea joc de ea? Slujnicele ei îi făcuseră
plecăciuni întocmai la fel, de mii de ori.
 Pe coridorul îngust care ducea la bucătărie se deschideau
alte cămări. Erau acolo şi dulapuri înalte pentru mături,
pămătufuri, găleţi, feţele de mese şi tot soiul de alte lucruri.
Nynaeve găsi un pămătuf de praf, iar Egeanin luă, dintr-un
dulap, un braţ de prosoape îndoite, printre care strecură un
pisălog gros, de piatră, care zăcea într-o piuliţă mare.
— Câteodată, e bine să ai cu ce să loveşti, zise ea, când o
văzu pe Elayne ridicând din sprâncene. Mai ales când nimeni
nu se aşteaptă.
Nynaeve pufni, dar nu spuse nimic. De când binevoise s-o
lase pe cealaltă să vină cu ele, aproape că nu o băgase în
seamă.
Coridoarele palatului erau mult mai largi şi mai înalte decât
cel pe care veniseră. Pereţii albi erau împodobiţi cu frize, iar
tavanul – cu arabescuri de aur, strălucitoare. Pe podelele din
lespezi albe erau întinse covoare lungi, în culori vii. Lămpile
aurii dădeau lumină, dar şi miros de uleiuri parfumate. Din loc
în loc erau curţi împrejmuite de coloane subţiri, spiralate,
deasupra cărora se deschideau balconaşe închise cu dantelării
din piatră. Erau şi fântâni mari, care gâlgâiau; în ele, peşti
roşii, albi şi aurii înotau pe sub frunzele de nufăr cu flori albe,
uriaşe. Nu semăna deloc cu oraşul, aşa cum îl văzuseră până
atunci.
Întâlniră şi alţi servitori, bărbaţi şi femei în alb, cu copacul
şi frunza brodate pe un umăr, care se grăbeau la treburile lor,
sau bărbaţi îmbrăcaţi cu surtucele cenuşii şi coifurile de oţel
ale Gărzii Oraşului, cu toiege sau bâte în mână. Nimeni nu le
vorbi, şi nici măcar nu le privi prea atent – erau trei slujnice
care-şi vedeau de treabă, atât şi nimic mai mult. În cele din
urmă, ajunseră la scările înguste despre care li se povestise.
— Nu uitaţi, spuse încet Nynaeve, dacă uşa e păzită,
plecaţi. Dacă nu e singură, la fel. Nu ea e pricina cea mai
importantă pentru care ne aflăm aici. Dacă i se întâmplă ceva
cât e cu tine… mai spuse ea, trăgând adânc aer în piept şi
silindu-se s-o privească pe Egeanin.
Afară răsună înfundat o trâmbiţă. O clipă mai târziu, se
auzi şi înăuntru un gong şi glasuri răstite care dădeau porunci.
Coridorul se umplu de bărbaţi cu coifuri, care alergau.
 — De-acum, nu cred că mai stă cineva de pază la uşa ei,
zise Elayne.
Pesemne că afară începuse răzmeriţa. Zvonurile răspândite
de Thom şi Juilin făcuseră mulţimea să se adune. Marinarii lui
Domon semănau zâzanie. Era păcat că fuseseră nevoite să işte
o asemenea încăierare, dar aşa, în palat nu aveau să rămână
prea mulţi soldaţi. Cu noroc, poate nici unul. Fără să ştie,
oamenii aceia luptau pentru a-şi salva oraşul de Ajah Neagră şi
lumea de Umbră.
— Egeanin ar trebui să vină cu tine, Nynaeve. Tu ai lucrul
cel mai important de făcut. Dacă vreuna dintre noi are nevoie
de pază, tu eşti aceea.
— Nu vreau să am de-a face cu Seanchani! făcu Nynaeve,
apoi, luându-şi pămătuful pe umăr, ca o suliţă, porni cu paşi
mari pe coridor.
Privind-o, Elayne se gândi că nu avea deloc mişcări de
slujnică. Părea, mai degrabă, să meargă la război.
— Ce-ar fi să ne vedem de treaba noastră? zise Egeanin.
Răzmeriţa n-o să ţină o veşnicie.
Elayne încuviinţă. Nynaeve dispăruse deja după un colţ.
Scările erau înguste şi ascunse în ziduri, pentru ca
servitorii să fie văzuţi cât mai puţin cu putinţă. Coridoarele de
sus erau foarte asemănătoare cu cele pe care veniseră, numai
că dincolo de arcadele arcuite se aflau nu numai încăperi, ci şi
balcoane cu balustrade de piatră. Cele două o apucară spre
partea de apus a palatului – pe acolo, erau mult mai puţini
servitori decât jos, şi nici unul nu se uită la ele mai mult de o
clipă. Minune mare, coridorul în care dădeau încăperile
Domniţei-Panarh era pustiu. În faţa uşilor duble, late, pe care
erau încrustaţi copaci, nu stătea nimeni de pază. Nu că Elayne
ar fi avut vreun gând să se lase păgubaşă, dacă dădea de
străjeri – în ciuda a ceea ce-i spusese lui Nynaeve dar aşa,
trebuia să recunoască, era mai simplu.
O clipă mai târziu, siguranţa îi dispăru. Dinăuntru se
simţea cineva folosind Puterea. Undele nu erau prea puternice,
dar nu se putea înşela. Cineva ţesea sau poate se îndeletnicea
cu păstrarea unor unde ţesute mai demult – căci puţine femei
ştiau cum să facă pentru a lega o undă.
 — Ce s-a-ntâmplat? întrebă Egeanin.
Elayne îşi dădu seama că împietrise în loc.
— E o soră Neagră înăuntru.
Una sau mai multe? Oricum, numai una conducea. Se
apropie de uşă şi auzi un glas de femeie, cântând. Îşi lipi
urechea de lemnul sculptat şi auzi nişte vorbe fără perdea,
înfundate, dar uşor de înţeles:

Am sânii rotunzi şi fundul la fel

Un întreg echipaj se dă-n vânt după el.

Uimită, tresări, iar vasele de porţelan, ascunse de şervet, se

loviră uşor unele de altele. Oare greşise drumul? Nici vorbă, că
doar învăţase harta pe dinafară. Unde mai pui că singurele uşi
din tot palatul pe care erau încrustaţi copaci erau cele de la
iatacul Panarhului.
— Atunci n-avem de ales, trebuie să ne dăm bătute, spuse
Egeanin. Ai să te dai de gol, orice ai face.
— Poate că nu. Dacă mă simt folosind Puterea, o să creadă
că e asta de-aici, dinăuntru.
Încruntându-se, îşi muşcă buza de jos. Câte erau? Când
conducea, putea face trei sau patru lucruri deodată – numai
Egwene şi Nynaeve mai erau în stare de aşa ceva. Încercă să-şi
amintească de Reginele din Andor care-şi dovediseră curajul,
înfruntând mari primejdii, până ce-şi dădu seama că, de fapt,
toate o făcuseră. „Şi eu voi fi regină, într-o bună zi. Pot să fiu la
fel de curajoasă ca ele.” Pregătindu-se sufleteşte, spuse:
— Egeanin, deschide repede uşile, apoi lasă-te în jos ca să
nu-mi stai în cale şi să pot vedea totul.
Cealaltă şovăi.
— Deschide uşile, repetă Elayne, şi rămase uimită; fără să
se străduiască, vorbise cu un glas liniştit, hotărât şi poruncitor.
Iar Egeanin încuviinţă – aproape că-i făcu o plecăciune – şi
deschise pe dată ambele uşi.

Am coapse de fier şi îmi place să strâng!

Sărutul meu poate…
 Cântăreaţa cu cosiţe negre, care stătea în picioare,
înfăşurată până la gât în unde de Aer şi cu o rochie murdară,
boţită, din mătase roşie de Tarabon, se întrerupse brusc, atunci
când uşile se dădură de perete. O altă femeie, mărunţică,
înveşmântată cu o rochie cu guler înalt, de Cairhien, albastru-
deschis, care stătea tolănită pe o banchetă moale, încetă să mai
dea din cap, urmărind cântecul, şi sări în picioare. O
strâmbătură de mânie înlocui rânjetul ca de vulpe de pe chipul
ei.
Temaile era deja înconjurată de nimbul saidarului, dar în
zadar. Îngrozită de ce vedea, Elayne sorbi din Adevăratul Izvor
şi lovi tare cu undele de Aer, învăluind-o de la umeri până la
glezne, ţesu o pavăză din Spirit şi o înfipse între femeie şi Izvor.
Strălucirea din jurul lui Temaile se stinse. Femeia zbură peste
banchetă ca şi cum ar fi fost lovită de un cal în galop, dând
ochii peste cap, şi se prăbuşi, fără cunoştinţă, la trei paşi
depărtare, pe covorul verde cu auriu. Prizoniera ei tresări, în
clipa în care undele care-o ţineau se rupseră, şi îşi pipăi, parcă
neîncrezătoare, braţele, privind de la Temaile la Elayne şi
Egeanin.
Legând undele care-o ţineau pe Temaile, Elayne se grăbi să
intre, privind în jur să vadă dacă mai erau femei din Ajah
Neagră acolo. Egeanin o urmă şi închise uşa. Nu părea să mai
fie nimeni.
— Era singură? o întrebă Elayne pe femeia în roşu – după
ce-i spusese Nynaeve, era Domniţa-Panarh; gândindu-se, îşi
aminti că Nynaeve pomenise ceva şi despre un cântec.
— Domniile Voastre… nu sunteţi cu ele? întrebă, şovăielnic,
Amathera, privindu-le rochiile cu ochii săi negri. Sunteţi tot
Aes-Sedai? îngână, părând cam îndoită, în ciuda a ceea ce
păţise Temaile. Dar nu sunteţi cu ele?
— Era singură? se răsti Elayne, iar Amathera tresări uşor.
— Da. Singură. Da, m-a… începu ea, apoi se strâmbă.
Celelalte m-au silit să mă aşez pe tron şi să rostesc cuvintele pe
care le voiau ele. Câteodată, le făcea plăcere să mă vadă
împărţind dreptatea… nu, de fapt erau numai sentinţe
nedrepte, îngrozitoare, care au să semene vrajbă vreme de
mulţi ani, dacă nu le pot îndrepta. Dar pe ea… făcu femeia şi-şi
răsfrânse buzele într-un rânjet sălbatic… pe ea au pus-o să mă
păzească. M-a chinuit fără pricină, doar ca să mă facă să plâng.
M-a pus să mănânc o tavă întreagă de ardei albi, de gheaţă, şi
nu m-a lăsat să beau nici o picătură, până când nu m-a văzut
în genunchi, cerându-i milă, în timp ce ea râdea! În vise, m-a
urcat până-n vârful Turnului Dimineţii, şi acolo m-a luat de
glezne şi m-a aruncat. Era doar un vis, dar părea aievea, şi de
fiecare dată mă lăsa să cad ceva mai aproape de pământ… şi
râdea! M-a făcut să învăţ dansuri şi cântece murdare, şi mi-a
spus de mai multe ori, râzând, că, înainte să plece, o să mă
silească să cânt şi să dansez ca să-i distrez pe…
Scoţând un strigăt, ea sări ca o pisică peste banchetă şi se
năpusti la femeia legată, pălmuind-o sălbatic şi lovind-o cu
pumnii. Egeanin, care stătea cu braţele încrucişate, în faţa
uşilor, nu părea dornică s-o oprească, dar Elayne ţesu unde de
Aer cu care prinse mijlocul Amatherei. Spre mirarea ei, izbuti s-
o ridice de pe trupul fără cunoştinţă al celeilalte şi s-o pună în
picioare. Pesemne că, învăţând de la Jorin să ţeasă undele
acelea atât de grele, devenise mai puternică. Amathera dădu să
o lovească pe Temaile cu piciorul, dar nu izbuti, şi se întoarse
către Elayne şi Egeanin, privindu-le urât.
— Sunt Panarhul din Tarabon, şi am de gând să o
pedepsesc aşa cum se cuvine pe această femeie!
Gura ca un boboc de trandafir părea foarte bosumflată.
Oare femeia aia nu se gândea nici un pic la cine şi ce era? Era
egala oricărui rege, stăpânea un ţinut întreg!
— Şi eu sunt femeia Aes-Sedai care-a venit să te salveze,
spuse, cu răceală, Elayne.
Dându-şi seama că rămăsese cu tipsia în mână, se grăbi s-
o aşeze pe podea – femeia părea să aibă şi aşa greutăţi în a
vedea dincolo de rochiile albe, de slujnică. Temaile era foarte
roşie la faţă. Până se trezea, avea să se învineţească – dar,
pesemne, mai puţin decât merita. Îşi dori să fi avut o cale de-a
o lua pe Temaile cu ele. O cale pe care măcar una dintre
duşmance să ajungă în Turn, la judecată.
— Am venit să te luăm – şi află că nu a fost chiar uşor.
După ce scăpăm, vei putea să ajungi la Seniorul Căpitan al
Legiunii, la Andric şi armata sa, şi, astfel, să le alungi pe
femeile astea. Poate, dacă avem noroc, pe unele o să le prindem
şi o să le trimitem să fie judecate. Dar, mai întâi, trebuie să
ieşim de aici.
— N-am nevoie de Andric, bombăni Amathera; Elayne
putea să jure că-i venise să adauge „… de-acum”. În jurul
palatului sunt soldaţi ai Legiunii. Ştiu asta. Nu am avut voie să
le vorbesc, dar, după ce mă văd şi-mi aud glasul, au să facă ce
trebuie, da? Voi, femeile Aes-Sedai, nu puteţi folosi Puterea
Supremă pentru a le face rău… începu, apoi se uită urât spre
Temaile, care zăcea ca un sac, şi se întrerupse. Măcar nu puteţi
folosi Puterea ca armă, da? Asta ştiu.
Spre mirarea ei, Elayne ţesu nişte unde subţiri de Aer, câte
una pentru fiecare cosiţă a Amatherei. Acestea se ridicară pe
dată în sus, iar nătânga cu buze răsfrânte nu avu de ales, şi
trebui să se ridice pe vârfuri şi să se ia după ele. Elayne o făcu
să păşească aşa, până ce ajunse chiar în faţa ei, privind-o cu
ochii mari şi plini de mânie.
— Ascultă-mă bine, Domniţă Amathera, Panarh al
Tarabonului, îi spuse, cu un glas ca de gheaţă. Dacă încerci să
te apropii de soldaţi, se prea poate ca tovarăşele lui Temaile să
te prindă, să te lege, şi să te dea iarăşi pe mâna ei. Unde mai
pui că au să afle că prietenele mele şi cu mine suntem aici,
ceea ce e şi mai rău şi nu am de gând să îngădui. O să ieşim
de-aici pe furiş şi, dacă nu mă urmezi de bunăvoie, am să-ţi
pun căluş în gură şi am să te las lângă Temaile, să te găsească.
Pricepi?
Mare păcat că nu vedea nici o cale de-a o lua şi pe femeia
din Ajah Neagră. Amathera, ajunsă iarăşi prizonieră a Puterii,
încuviinţă uşor din cap, iar Egeanin scoase un murmur
aprobator. Elayne dezlegă undele, astfel încât cealaltă să-şi
poată lăsa călcâiele în jos.
— Bun. Acum să căutăm ceva cu care să te poţi îmbrăca
pentru a trece neobservată.
Amathera încuviinţă iarăşi – dar fără să pară câtuşi de
puţin mulţumită. Elayne nădăjdui că Nynaeve nu avea de
înfruntat atâtea greutăţi.

Nynaeve pătrunse în sala mare, cu mulţimea de coloane

subţiri, agitându-se cu pămătuful. Pesemne că lucrurile de-
acolo se umpleau mereu de praf, aşa că nimeni nu avea să-i
dea atenţie unei femei care-şi făcea treaba. Privi în jur şi
rămase cu ochii la oasele legate unele de altele care închipuiau
scheletul unei făpturi ca un cal, cu picioare lungi şi un gât de
vreo douăzeci de picioare înălţime. Sala uriaşă, care se întindea
de jur împrejur, era pustie.
Numai că, în orice clipă, putea apărea cineva – slujnicele
trimise, într-adevăr, să cureţe, sau Liandrin şi tovarăşele ei, în
căutare. Ţinând la vedere pămătuful, doar aşa, pentru
siguranţă, se grăbi către piedestalul din piatră albă pe care se
aflau colierul negru de metal şi brăţările. Nici nu-şi dădu seama
că-şi ţinuse răsuflarea, până ce, văzându-le, nu dădu, cu
zgomot, aerul afară din piept. Vitrina în care se afla pecetea de
cuendillar se afla la cincizeci de paşi mai departe, dar colierul
era şi mai de preţ.
Trecând peste frânghia de mătase, groasă cât încheietura
ei, îl atinse. Simţi suferinţă. Chin. Jale. Toate se învârtejiră în
sufletul ei – îi venea să plângă. Ce soi de lucru putea înghiţi
atâta durere? Trăgându-şi braţul îndărăt, se uită urât la
metalul negru. Era făcut pentru a stăpâni un bărbat care ştia
să conducă Puterea. Liandrin şi surorile Negre voiau să-l
folosească pentru Rand, pentru a-l face să se dea de partea
Umbrei, să-l slujească pe Cel Întunecat. Cineva din satul ei,
ajuns pe mâna femeilor Aes-Sedai, să facă din el ce voiau! Bun,
erau din Ajah Neagră, dar tot Aes-Sedai, ca şi Moiraine, cu
sforăriile ei! Şi Egeanin, care-o făcuse s-o îndrăgească pe ea, o
nemernică din Seanchan!
Acest din urmă gând o făcu să tresară; îşi dădu seama că
încerca, de bunăvoie, să se înfurie, pentru a putea conduce.
Sorbi din Izvor – Puterea se revărsă asupra ei. Şi, în clipa
aceea, o slujnică, purtând pe umăr copacul şi frunza, pătrunse
în sala cu coloane.
Tremurând de nevoia de a slobozi Puterea, Nynaeve aşteptă,
ridicând chiar pămătuful şi mângâind uşor colierul şi brăţările.
Slujnica o apucă pe lespezile deschise la culoare, într-o clipă
avea să plece, şi atunci ea putea să… Ce? Să-şi strecoare
colierul în punga de la brâu, dar…
 Slujnica avea să plece? „Ce m-o fi făcut să cred asta? De ce
să plece, şi să nu rămână să-şi facă treaba?” Trase cu ochiul
într-o parte, către femeia care venea spre ea. Fireşte. Nu avea
mătură, nu avea pămătuf, nici măcar o cârpă. Pesemne că
treaba pentru care venise avea să se termine repede. Dintr-
odată, îi văzu chipul. Era arătoasă, în felul ei, cu cosiţe negre,
şi-i zâmbea aproape prietenos, dar fără să-i dea, cu adevărat,
atenţie. Oricum, nu era câtuşi de puţin ameninţătoare.
Nu avea acelaşi chip, dar Nynaeve o recunoscu.
Fără măcar să se gândească, trecu la atac, ţesând o undă
de Aer, grea ca un ciocan, cu care să-i sfărâme, celeilalte,
chipul, într-o clipă, împrejurul duşmancei se aprinse nimbul
saidarului, iar ea se schimbă oarecum la faţă, devenind ceva
mai trufaşă, mai semeaţă, de parcă îşi adusese aminte de
adevăratul chip al lui Moghedien. Era, de asemenea, uimită,
mirată că nu izbutise să se apropie nebăgată în seamă. Iar
Nynaeve îşi simţi unda retezată într-o clipă, ca de o lovitură de
bici. Se împletici, ca şi cum ar fi fost lovită cu adevărat, iar
Rătăcita trimise spre ea o ţesătură meşteşugită, din Spirit, cu
câteva unde de Apă şi Aer. Nynaeve nu avea habar ce voia să-i
facă – înspăimântată, încercă s-o reteze, aşa cum o văzuse pe
cealaltă făcând, cu o undă ascuţită de Spirit. O clipi, simţi că o
iubea din tot sufletul, cu credinţă, până la uitarea de sine pe
acea femeie măreaţă, care avea să-i îngăduie să…
Ţesătura se rupse, iar Moghedien se împletici. În mintea lui
Nynaeve rămase o urmă, ca o amintire vie, despre cum voia să
se supună, să se târască pe jos şi să-i facă pe plac, adică
întocmai ce se petrecuse la prima lor întâlnire. Asta o înfurie şi
mai tare. Pavăza ascuţită ca un pumnal pe care Egwene o
folosise pentru a o fereca pe Amico Nagoyin apăru, dintr-odată,
mai mult armă decât scut, se năpusti spre Moghedien şi… se
lovi de ceva, de ceva ţesut tot din unde de Spirit. Nu mai lipsea
mult pentru ca Moghedien să fie, pentru vecie, îndepărtată de
Izvor. Rătăcita lovi şi ea, cu acelaşi gând – să o străpungă cu o
secure nevăzută, să-i răpească înzestrarea. Deznădăjduită,
Nynaeve pară.
Dintr-odată, îşi dădu seama că, dincolo de furia care-o
cuprinsese, era speriată de moarte. Încercă s-o îndepărteze pe
cealaltă de Izvor şi, în acelaşi timp, să o împiedice să-i facă şi ei
acelaşi lucru, şi asta îi lua toată Puterea, care clocotea în ea,
făcând-o să se teamă să nu plesnească; genunchii îi tremurau,
încât de-abia mai putea sta în picioare. Nu mai avea nimic, nici
măcar o scânteie de Putere cu care să încerce altceva. Nici o
lumânare nu mai era în stare să aprindă. Securea de Spirit
ţesută de Moghedien se făcea când mai ascuţită, când mai
boantă, dar nu avea importanţă, dacă femeia izbutea s-o înfigă
acolo unde trebuia – nu era nici o deosebire între a fi ferecată
pentru totdeauna şi a se trezi legată, la mila duşmancei. Tăişul
nevăzut se freca de unda de Putere care se revărsa dinspre
Izvor către ea, ca un cuţit la gâtul unui pui neajutorat. Nynaeve
îşi dori să nu-i fi trecut prin cap o asemenea imagine. În
străfundurile minţii, un glas slab se jeluia: „Lumină, nu-i
îngădui s-o facă! Fă să nu fie aşa! Lumină, te implor, n-o lăsa!”
O clipă, îi trecu prin cap să dezlege undele cu care încerca
s-o atace pe Moghedien – mai întâi de toate pentru că era foarte
greu să facă tăişul de Spirit să rămână ascuţit. Se gândi să-l
lase să dispară şi să-şi folosească puterile pentru a se apăra de
Moghedien – poate aşa ar fi izbutit mai multe. Dar, pe de altă
parte, dacă o făcea, femeia nu ar mai fi avut de ce să se apere şi
ar fi atacat-o cu şi mai multă putere. Şi era o Rătăcită, nu o
soră Neagră. O femeie care fusese Aes-Sedai în Vârsta
Legendelor, atunci când lucruri la care cele de-acum nici nu
visau că erau cu putinţă. Dacă o ataca din toate puterile…
Dacă în sală ar fi pătruns, în clipa aceea, un bărbat sau o
femeie neînzestrată, nu ar fi văzut decât două femei care se
priveau, pe deasupra funiei de mătase albă, de la mai puţin de
două picioare depărtare. Două femei care se sfredeleau din
priviri, într-o încăpere uriaşă, plină de lucruri ciudate. N-ar fi
avut de unde să-şi dea seama că era un război – ele nu săreau
de colo-colo şi nu loveau cu săbiile, ca bărbaţii. Nu sfărâmau şi
nu dărâmau nimic. Erau doar două femei care se priveau. Dar
tot de un război era vorba, şi încă de unul pe viaţă şi pe
moarte, între ea şi o Rătăcită.
— Am pus totul la cale cu atâta grijă, şi acum s-a irosit,
spuse, dintr-odată, Moghedien, cu un glas încordat, mânios,
strângându-şi în pumn faldurile rochiei. S-ar putea să nu mai
izbutesc să îndrept, din nou lucrurile pe făgaşul cel bun –
oricum, o să-mi vină nespus de greu. Aşa că am de gând să te
fac să plăteşti, Nynaeve al’Meara. Ascunzişul ăsta era atât de
bun, iar neghioabele alea au cu ele nişte lucruşoare foarte
folositoare, chiar dacă nu… Clătină din cap, rânjind ca o fiară
şi arătându-şi toţi dinţii. De data asta, cred că am să te iau cu
mine şi am să fac din tine o proptea vie. Ai să te târâi pe brânci,
iar eu am să păşesc pe spinarea ta, ca să mă urc în şa. Sau,
poate, am să te dau pe mâna lui Rahvin. El îşi plăteşte
întotdeauna datoriile. E drept că acum are o reginuţă drăguţă
care să-l distreze, dar femeile frumoase au fost dintotdeauna
slăbiciunea lui şi ştiu că-i place să aibă două, trei sau patru
deodată, cu care să-şi facă mendrele. Ţi-ar plăcea să-ţi petreci
restul vieţii zbătându-te să-i câştigi bunăvoinţa? După ce pune
mâna pe tine, ai să fii silită s-o faci – ştie multe viclenii. Da,
cred că aşa-i cel mai bine. Am să te dau lui Rahvin.
Nynaeve se simţi cuprinsă de mânie. Şiroaie de sudoare îi
curgeau pe faţă, iar picioarele îi tremurau, cât pe ce să se
prăbuşească, dar mânia îi dădea putere. Aşa, izbuti să împingă
tăişul ţesut din Spirit un pic mai aproape de Moghedien, gata s-
o îndepărteze de Izvor.
— Deci ai găsit lucruşorul acela, atât de preţios, din spatele
tău, zise Rătăcita, într-o clipă în care se clătinară amândouă,
ca pe marginea unei prăpăstii; spre uimirea lui Nynaeve, părea
aproape netulburată. Mă întreb cum ai făcut. Dar n-are a face.
Ai venit să-l iei cu tine? Să-l distrugi, poate? Dar asta nu e cu
putinţă. Nu e metal, ci un fel de cuendillar. Nici măcar focul
mistuirii nu-l poate topi. Iar dacă vrei să-l foloseşti, află că nu
e… lipsit de primejdii, să spunem. Pune colierul la gâtul unui
bărbat înzestrat şi brăţările la mâinile unei femei, şi aceasta îl
va face sclavul ei, e adevărat, dar nu-l va împiedica să-şi piardă
minţile. Iar undele curg în ambele părţi. În cele din urmă, el va
începe, la rândul său, să pună stăpânire pe ea, aşa că va fi un
război neîncetat – nu e prea plăcut, mai ales când el
înnebuneşte. Fireşte, brăţările pot fi trecute de la o femeie la
alta, pentru ca nici una să nu se istovească prea tare, dar asta
înseamnă ca ele să aibă încredere deplină în tovarăşele lor.
Bărbaţii se pricep de minune să facă rău – sunt nişte arme
minunate. E cu putinţă, de asemenea, ca fiecare brăţară să fie
purtată de altă femeie – dacă cele două au încredere una în
alta. Aşa, primejdia de a cădea în stăpânirea lui e mult mai
mică, din câte am aflat, dar nici nu-l mai pot stăpâni la fel de
bine, chiar dacă se înţeleg în toate. Până la urmă, se vor
înfrunta, pentru a pune mâna pe el. Şi încă ceva – pentru a
scoate brăţările de la mâna femeii, e nevoie de el, aşa cum,
pentru a-i scoate lui colierul, e nevoie de ea. Ai înţeles, sper,
adăugă Moghedien, ridicând dintr-o sprânceană. Fireşte, ar fi
cum nu se poate mai bine să-l stăpâneşti pe Lews Therin – sau
Rand al’Thor, cum îşi spune acum dar, oare, merită să plăteşti
atât? Acum pricepi de ce-am lăsat colierul la locul lui?
Tremurând din tot trupul, încercând să stăpânească
Puterea şi ţesătura undelor, Nynaeve se încruntă. De ce-i
spunea toate astea? Oare credea că nu mai avea nici o
importanţă, pentru că oricum ea, Moghedien, avea să câştige
lupta? Adineauri era mânioasă, iar acum îi venise cheful de
vorbă? Observă că şi chipul celeilalte era scăldat în sudoare,
care se aduna, în picături mari, pe fruntea lată, şi-i curgea pe
obraji.
Dintr-odată, văzu lucrurile cu totul altfel. În glasul Rătăcitei
se citea nu mânie, ci încordare. Degeaba se temea ca
Moghedien să nu o atace cu şi mai multă Putere – asta era tot
ce avea. Duşmanca se chinuia, la fel ca ea. Stătea faţă în faţă
cu o Rătăcită şi nici vorbă să fie luată pe sus şi jumulită ca un
boboc de gâscă pentru cină. Nu-şi pierduse nici măcar un fulg.
Era la fel de puternică! Moghedien încerca să-i abată atenţia, să
găsească o cale să se strecoare, înainte să-şi istovească
puterile. Măcar dac-ar fi putut face şi ea acelaşi lucru. Înainte
să fie nevoită să se dea bătută.
— Te întrebi de unde ştiu asta? zise cealaltă. Colierul şi
brăţările au fost făurite după ce eu… Ei, să nu vorbim despre
asta acum. După ce-am scăpat din temniţă, am început pe dată
să caut veşti despre acele ultime zile. Ani, mai bine zis. Pe ici,
pe colo, sunt multe rămăşiţe, care nu au nici un înţeles pentru
aceia care nu au habar, măcar puţin, despre ce s-a-ntâmplat.
Vârsta Legendelor. Ce nume frumos pentru vremurile în care-
am trăit! Dar nici măcar poveştile cele mai minunate nu spun
tot adevărul. Nu, nici măcar pe jumătate. Eu aveam deja mai
bine de două sute de ani, când s-a sfredelit Borta şi, pentru o
Aes-Sedai, eram încă tânără. „Legendele” voastre nu sunt decât
umbre tulburi a ceea ce puteam noi face. Păi…
Nynaeve n-o mai ascultă. O cale să-i abată atenţia… Nu
găsea nimic de spus şi, chiar dacă ar fi găsit, Moghedien i-ar fi
ghicit gândul. Nu mai avea nici un pic de Putere, nici măcar
pentru o undă subţire cât un fir de păr… aşa cum nici
Moghedien nu mai avea. O femeie din Vârsta Legendelor, o
femeie obişnuită de multă vreme cu Puterea Supremă, care,
poate, înainte de a fi întemniţată, nu făcea nimic fără ajutorul
acesteia. De când se eliberase, rămăsese ascunsă. Nu cumva
asta însemna că, deja, nu mai era în stare de aproape nimic,
dacă nu folosea Puterea?
Nynaeve se clătină şi, lăsând pămătuful să-i scape, se
prinse de piedestal ca să nu cadă – nici nu trebuia să se
prefacă. Moghedien zâmbi şi veni mai aproape.
—… Să călătorească în alte lumi, chiar şi în cele din cer.
Ştii, oare, că stelele sunt…
Era atât de sigură pe ea, zâmbea de parcă ieşise deja
învingătoare. Nynaeve luă colierul, încercând să nu bage de
seamă fiorii de durere care o străbăteau, şi-l aruncă dintr-o
mişcare. Rătăcita începuse să facă ochii mari, când lucruşorul
cel negru o lovi drept în frunte. Nu era cine ştie ce lovitură, nu
putea s-o facă să-şi piardă cunoştinţa, dar nici nu se aştepta la
aşa ceva. Undele pe care le ţesea tremurară, doar pentru o clipă
şi doar puţin, însă îndeajuns pentru ca balanţa să se încline.
Pavăza de Spirit se strecură între Moghedien şi Izvor – nimbul
care o împrejmuia se stinse.
Femeia căscă ochii. Nynaeve se aştepta s-o vadă sărindu-i
la beregată – ea una asta ar fi făcut. Moghedien, însă, îşi
suflecă rochia până la genunchi şi o luă la fugă. Acum că nu
mai trebuia să se apere, Nynaeve nu avu nevoie decât de o clipă
pentru a face Aerul să se răsucească împrejurul ei. Rătăcita
încremeni.
Nynaeve se grăbi să lege undele. Izbutise. „Am înfruntat o
Rătăcită şi am învins-o”, se gândi, parcă nevenindu-i să creadă.
Privind-o pe femeia întemniţată de la gât în jos în unde de Aer
tari ca piatra, văzând-o cum dădea să pună piciorul jos şi nu
putea, parcă simţea că visează. Cercetând ce făcuse, observă,
însă, că nu ieşise pe deplin învingătoare. Moghedien nu se
putea mişca, nu putea sorbi din Izvor, dar nu fusese ferecată.
Cu grijă, ca să nu cadă, îi dădu ocol. Rătăcita părea la fel
de măreaţă ca înainte, precum o regină – dar o regină foarte
speriată, care-şi umezea buzele cu limba şi privea năucită în
toate părţile.
— D-dacă… d-dacă-mi d-dai drumul… p-putem-m face un
târg. Am m-multe să t-te învăţ…
Necruţătoare, Nynaeve o făcu să tacă, îndesându-i în gura
căscată un căluş de Aer.
— Proptea vie, da? Asta spuneai. Mi se pare minunat. Îmi
place să călăresc.
Şi-i zâmbi dulce, pe când celeilalte păreau să-i iasă ochii
din cap.
Proptea vie, auzi! După ce Moghedien avea să fie judecată
în Turn şi ferecată – o Rătăcită nu putea avea altă soartă –
pesemne că avea să fie trimisă să facă vreo treabă folositoare în
bucătărie, în grădini sau în grajduri. Din când în când, avea să
fie scoasă pentru a arăta lumii că nici măcar Rătăciţii nu
scăpau nepedepsiţi, dar, altminteri, avea să fie ca orice
slujnicuţă, însă păzită bine. Dar nu strica s-o facă să creadă că
ea, Nynaeve, era la fel de crudă. S-o creadă, până când ajungea
la…
Dintr-odată, strâmbă din buze. Moghedien nu avea s-
ajungă la judecată. Nu acum, decât dacă găsea o cale să o
scoată din Palatul Panarhului. Rătăcita părea să creadă că
strâmbătura prevestea numai rele – începu să lăcrimeze şi să
dea din buze, încercând să vorbească, în ciuda căluşului.
Nemulţumită de sine, Nynaeve se apropie din nou, cu paşi
tremuraţi, de colierul negru care zăcea pe jos, şi-l îndesă repede
în pungă, înainte ca fiorii de jale s-o atingă. Luă şi brăţările,
care o făcură şi ele să se cutremure. „Eram gata s-o chinui,
lăsând-o să creadă că aveam de gând să-i fac rău. O merită,
fireşte, dar eu nu sunt aşa. Sau sunt? Oare am ajuns ca
Egeanin?”
Mânioasă că-i venise un asemenea gând, se răsuci pe
călcâie şi, trecând pe lângă Moghedien, se duse la vitrina de
sticlă. Trebuia să găsească o cale pentru a o duce la judecată.
În vitrină, erau şapte statuete. Şapte, dar nici o pecete. O
clipă, rămase cu gura căscată. Acolo unde văzuse pecetea, în
mijlocul celorlalte statuete, se afla una care înfăţişa un animal
ciudat, cam ca un porc, dar cu râtul mai mare şi rotund şi
picioare groase şi drepte.
Dintr-odată, făcu ochii mici. De fapt, lucruşorul acela era
numai o ţesătură de Aer şi Foc, din unde mai subţiri decât
pânza de păianjen. Chiar şi atunci când le privea cu toată
atenţia, de-abia se vedeau. Pesemne că Liandrin şi celelalte n-
ar fi izbutit în vecii vecilor să le zărească. Ţesu şi ea o undă,
subţire, tăioasă, şi animalul cel gras dispăru, lăsând în urma
sa pecetea din alb şi negru, pe suportul ei roşu. Moghedien,
vicleană ca întotdeauna, o ascunsese sub ochii tuturor.
Cu ajutorul Focului, topi sticla. Pecetea ajunse şi ea în
punga care se îngreunase şi-i trăgea cingătoarea în jos.
Privind-o încruntată pe femeia rămasă, parcă, încremenită
în timp ce păşea, încercă să găsească o cale pentru a o lua şi pe
ea. Dar Moghedien nu încăpea în punguţă şi, chiar dacă îşi
dădea seama cum să facă s-o mişte, avea să atragă atenţia.
Chiar şi aşa, în timp ce mergea către arcada cea mai apropiată,
se uita peste umăr, parcă fără voia ei, la fiecare pas. Măcar
dacă ar fi existat o cale. Se opri ceva mai mult, pentru a mai
privi o dată, bântuită de păreri de rău, apoi se întoarse să
plece.
Uşa dădea într-o curte, cu o fântână plină de nuferi. De
cealaltă parte se afla o femeie subţire, cu pielea arămie,
îmbrăcată într-o rochie alburie, din Tarabon, care-ar fi făcut-o
până şi pe Rendra să roşească. Aceasta tocmai ridica în mâini o
baghetă neagră, lunguiaţă, spiralată. Nynaeve o recunoscu pe
Jeaine Caide. Mai mult, recunoscu şi bagheta. Înfricoşată, se
aruncă într-o parte, atât de repede încât alunecă pe lespezile
netede şi albe, până când se opri, lovindu-se de o coloană
subţire. O pală ca de foc, albă şi groasă, trecu prin locul în care
se aflase cu o clipă înainte, ca şi cum văzduhul s-ar fi
preschimbat în metal topit, şi pătrunse până în sala cea mare.
Pe unde trecea, bucăţi din coloane dispăreau, şi obiecte
preţioase încetau să mai fie. Aruncând orbeşte cu unde de Foc
în urma ei, nădăjduind să lovească ceva, orice, prin curte,
Nynaeve se târî îndărăt de unde venise, de-a buşilea. Pala de
foc apăru iarăşi, ceva mai jos, lovind dintr-o parte şi despicând
ambii pereţi; vitrinele, dulapurile şi scheletele spânzurate în
calea ei se prăbuşiră cu zgomot. Câteva coloane se
cutremurară, unele şi căzură, dar, atingând acel tăiş aducător
de moarte, nu mai ajunseră să se prăbuşească pe podea.
Vitrina în care fusese pecetea căzu şi ea, înainte ca raza să
dispară, lăsând în urmă o sclipire roşiatică ce aproape o orbi.
Nu rămaseră decât statuetele din cuendillar, care căzură,
zuruind, pe podea.
Nu păţiseră nimic, fireşte. Pesemne că Moghedien avea
dreptate şi nici măcar focul mistuirii nu putea distruge ceea ce
era făurit din cuendillar. Bagheta neagră era un ter’angreal
dintre cele furate – Nynaeve îşi amintea foarte limpede ceea ce
stătea scris, cu litere mari, pe foaia pe care o primiseră: era
primejdios şi aproape cu neputinţă de stăpânit.
Moghedien părea că încearcă să strige, prin căluşul
nevăzut. Scutura din cap încoace şi încolo, înnebunită, de
parcă voia să se smulgă din chingile de Aer, dar Nynaeve nu-i
aruncă decât o privire. De îndată ce focul mistuirii se stinse, ea
se ridică, astfel încât să poată privi îndărăt, prin tăietura din
perete. O văzu pe Jeaine Caide lângă fântână, clătinându-se pe
picioare, cu o mână la cap. Bagheta, pe care o avea în cealaltă
mână, era cât pe ce să-i cadă la pământ. Dar, înainte ca
Nynaeve să apuce s-o lovească, femeia ridică din nou
ter’angrealul şi, din capătul acestuia, izbucni focul mistuirii,
care topi totul în cale, străbătând sala.
Nynaeve se lăsă în jos, aproape pe burtă, şi se târî cât putu
de repede printre dărâmături. Gâfâind, se strecură într-un
coridor tăiat prin ambii pereţi. Nu avea cum să-şi dea seama
cât de departe ajunsese focul mistuirii. Poate că străbătuse
întreg palatul. Târându-se cu grijă pe un covor plin de bucăţi
de piatră căzute, trase cu ochiul pe după rama uşii.
Focul mistuirii se stinsese iarăşi. În sala prăbuşită era
linişte – nu se mai auzea decât câte o bucată de piatră care se
desprindea şi se prăbuşea pe podeaua plină de sfărâmături.
Din Jeaine Caide nu se mai vedea nici o urmă, cu toate că
peretele despicat o lăsa să privească până în curtea unde se
afla fântâna. Nu avea nici un gând să se apropie, ca să vadă
dacă, nu cumva, ter’angrealul o ucisese pe femeia care-l
folosea. Răsufla greu, iar braţele şi picioarele îi tremurau. Îşi
îngădui o clipă de odihnă. Când conducea Puterea, se istovea,
ca şi cum ar fi făcut orice altă treabă – cu cât dura mai mult,
cu atât era mai greu. Şi, cu cât obosea mai tare, cu atât mai
puţin putea sorbi din Izvor. În clipa aceea, nu era deloc sigură
că putea să-i ţină piept lui Jeaine Caide, chiar dacă era, şi ea,
slăbită.
Ce proastă fusese! Se luptase cu Moghedien, fără să-i
treacă prin cap că două femei care conduceau atâta Putere
aveau să le atragă atenţia tuturor surorilor Negre din palat. Ce
noroc că femeia din Doman, cu ter’angrealul ei cu tot, nu
dăduse peste ea şi Rătăcită, cât încă se luptau. Pesemne că ar
fi murit amândouă, fără s-o observe.
Dintr-odată, observă ceva, ce părea de necrezut. Moghedien
dispăruse! Focul mistuirii nu se apropiase prea tare de ea, dar
nu se mai afla acolo. Era cu neputinţă. Nu putea atinge Izvorul.
— Dar de unde ştiu eu ce-i cu putinţă şi ce nu? îngână
Nynaeve. Era cu neputinţă să înving o Rătăcită, dar am făcut-o.
Jeane Caide tot nu se vedea. Ridicându-se în picioare, se
grăbi spre locul unde trebuia să le întâlnească pe celelalte.
Măcar dacă Elayne n-ar fi dat de necazuri… până la urmă,
poate izbuteau să iasă din palat, în siguranţă.
55 În adâncuri
Fugind pe coridoare, Nynaeve întâlni o mulţime de slujitori
foindu-se de colo-colo, întrebându-se unii pe alţii ce se-
ntâmplase. Chiar dacă nu erau în stare să simtă curgerea
Puterii, pesemne că se speriaseră de ceea ce se-ntâmplase cu
Palatul. Ea trecu neobservată – pesemne că toată lumea o lua
drept o altă slujnică înnebunită de spaimă.
În vreme ce alerga pe coridoare şi prin curţi, saidar îi scăpă
din mână. Îi venea greu să se mai simtă mânioasă, câtă vreme
era din ce în ce mai îngrijorată pentru Elayne. Dacă surorile
Negre dăduseră peste ea… cine ştie ce arme mai aveau, în afară
de ter’angrealul care scuipa focul mistuirii. Foile primite de la
Verin nu le dezvăluiseră mai nimic despre unele dintre cele
furate.
Trecând de un colţ, le văzu pe Liandrin, cu cosiţele ei de
culoarea mierii, şi pe Rianna, cu şuviţa albă pierdută printre
pletele negre, coborând în grabă nişte trepte late de marmură;
chiar dacă nu vedea împrejurul lor strălucirea saidarului,
servitorii ţipau şi se zburau cât colo din calea lor, ceea ce
însemna că îşi croiau drum cu ajutorul Puterii. Asta o făcu să
se simtă mulţumită că nu mai sorbea, şi ea, din Izvor, altfel
duşmancele ar fi observat-o de îndată şi, la cât de istovită era,
nu putea să le ţină piept nici dacă ar fi fost singure. Până una-
alta, dobândise ceea ce dorise. Ele mai puteau aştepta. Până să
ajungă în încăperea îngustă din partea de apus a palatului,
unde trebuia să le întâlnească pe celelalte, mulţimea se rări.
Elayne şi Egeanin o aşteptau, lângă o uşă mică, bătută cu ţinte
de bronz şi ferecată cu un lacăt mare de fier. Era cu ele şi
Amathera, care stătea foarte dreaptă, înveşmântată într-o
mantie subţire de in, cu gluga ridicată, şi o rochie albă, în care
putea trece drept slujnică, dacă nu era privită atent – de fapt,
era din mătase – împreună cu un văl de in, de astă dată chiar
potrivit pentru o servitoare. Prin uşă se auzeau strigăte
înfundate. Pesemne că, afară, răzmeriţa continua. Măcar dacă
bărbaţii făcuseră ceea ce trebuia…
Fără s-o bage în seamă pe Egeanin, Nynaeve o îmbrăţişă în
grabă pe Elayne.
— Eram aşa îngrijorată! Ai avut necazuri?
— Nici vorbă, răspunse cealaltă; Egeanin se foi un pic, dar
Elayne îi aruncă o privire plină de înţelesuri, apoi adăugă:
Amathera ne-a făcut ceva greutăţi, dar ne-am descurcat.
— Greutăţi? se încruntă Nynaeve. De ce să vă facă greutăţi?
Ce greutăţi le-ai făcut? sfârşi ea, întorcându-se către Domniţa-
Panarh, care stătea cu capul sus, dar fără să se uite la ele.
Nici Elayne nu părea prea dornică să răspundă; până la
urmă, o făcu Egeanin:
— A încercat să fugă să-şi adune soldaţii, ca să le prindă pe
Iscoade. Asta, după ce i se spusese să n-o facă.
Cu toate că o auzea foarte bine, Nynaeve nu-şi întoarse
ochii spre ea.
— Nu te mai încrunta, Nynaeve, spuse Elayne. Am prins-o
repede şi i-am spus câteva lucruri. De-acum, cred că înţelege
totul foarte bine.
Pe obrazul Amatherei începu să tresară un muşchi.
— Da, Aes-Sedai, înţeleg, se grăbi ea să spună. Am să fac
întocmai ce-mi spuneţi şi am să semnez hârtiile de care e
nevoie, pentru ca până şi răzvrătiţii să vă lase să treceţi
nestingherite. Nu mai e nevoie de alte… vorbe.
Elayne încuviinţă, de parcă înţelegea, şi-i făcu semn să
tacă… la care Domniţa-Panarh, ascultătoare, închise gura.
Arăta cam posomorâtă, dar poate că asta era înfăţişarea ei
obişnuită. Era limpede că între ele se petrecuse ceva şi Nynaeve
avea de gând să afle totul. Dar mai târziu. Săliţa cea îngustă
era încă pustie, dar din palat răsunau strigăte speriate, iar
dincolo de uşa cea mică se frământa mulţimea.
— Dar de tine ce-mi spui? continuă Elayne, încruntată.
Trebuia să apari de jumătate de ceas. Tu ai iscat toată nebunia
asta? Am simţit două femei care conduceau Puterea, îndeajuns
de multă pentru a cutremura tot palatul din temelii… ceva mai
târziu, cineva chiar asta a încercat s-o facă. M-am gândit că,
pesemne, una dintre ele erai tu. A trebuit s-o opresc pe
Egeanin, care voia să meargă să te caute.
„Egeanin?” Nynaeve şovăi puţin, apoi se sili s-o atingă pe
femeia Seanchan pe umăr.
 — Îţi mulţumesc.
Egeanin păru puţin uimită, de parcă nu înţelegea ce făcuse,
dar schiţă un gest de încuviinţare.
— Am dat peste Moghedien şi, pentru că mă frământam
cum să fac s-o duc la judecată, Jeaine Caide mai că nu mi-a
luat gâtul cu focul mistuirii, începu Nynaeve; Elayne scoase un
strigăt înfundat, aşa că se grăbi să adauge: Dar nu am păţit
nimic.
— Ai prins-o pe Moghedien? Ai prins o Rătăcită?
— Da, dar mi-a scăpat.
Poftim. Acum recunoscuse totul. Simţindu-le privirile
aţintite asupra ei, se foi stânjenită. Nu-i plăcea să greşească,
mai ales când era silită s-o recunoască ea cea dintâi.
— Elayne, ştiu ce mi-ai spus, ştiu că trebuia să am grijă,
dar, după ce-am pus mâna pe ea, parcă nu mă puteam gândi la
altceva, decât cum să o duc la judecată.
Răsuflând adânc, Nynaeve îşi luă un ton cât mai spăşit,
ceea ce nu-i convenea deloc. Unde erau prostănacii ăia de
bărbaţi?
— Am pus totul în primejdie, din pricină că eram cu minţile
aiurea, dar, te rog, nu mă dojeni!
— N-am s-o fac, spuse, hotărâtă, Elayne. Dar, pe viitor,
adu-ţi aminte că trebuie să ai grijă.
Egeanin îşi drese vocea.
— Ah, da, se grăbi Elayne să adauge; pesemne că începuse
să se îngrijoreze, de atâta aşteptare – avea obrajii foarte roşii. Ai
găsit colierul şi pecetea?
— Sunt aici, făcu Nynaeve, arătându-şi punga.
Strigătele de-afară păreau să răsune mai tare, la fel ca şi
cele dinăuntru, de pe coridoare. Pesemne că Liandrin răscolea
palatul, ca să afle ce se-ntâmplase.
— Ce-o fi cu bărbaţii ăia?
— Legiunea mea… începu Amathera, dar Elayne îi aruncă o
privire şi o făcu să tacă.
Ceva era putred acolo. Domniţa-Panarh stătea bosumflată
ca o fetişcană care se temea să nu fie trimisă la culcare fără să
i se îngăduie să mănânce. Nynaeve trase cu ochiul la Egeanin,
care privea atentă uşa. Aşadar, avusese de gând să vină s-o
caute. „De ce nu vrea să mă lase s-o urăsc? Până la urmă,
suntem oare aşa deosebite una de alta?”
Dintr-odată, uşa se deschise şi-l văzură pe Juilin, care
tocmai se îndrepta, scoţând două bucăţele subţiri şi încovoiate
de metal, cu care deschisese lacătul. Pe un obraz îi curgea
sânge.
— Haideţi repede, le spuse. Trebuie să plecăm cât mai avem
cum.
Privind pe lângă el, cu ochii mari, Nynaeve se întrebă de ce
era atât de îngrijorat. Împrejurul uşii, într-un semicerc, pe
două rânduri, se aflau cam trei sute de marinari de-ai lui Bayle
Domon. Şi acesta era acolo, fluturând o bâtă şi îmboldindu-i.
Trebuia să strige pentru a se face auzit, căci strada era plină de
lume şi vuia de murmure. Oamenii se înghesuiau, ţipau şi se
foiau de colo-colo – bâtele şi toiegele marinarilor de-abia
izbuteau să-i ţină la depărtare. De fapt, însă erau porniţi mai
ales pe cetele de Mantii Albe, pe caii lor, care încercau să-i
străpungă cu săbiile pe cei care-i atacau cu furci, doage de
butoi sau cu mâinile goale. Împrejurul acestora ploua cu pietre
– unele li se izbeau de coifuri, dar nici nu se mai auzeau, din
pricina vuietului neîntrerupt. Dintr-odată, calul unuia necheză,
se ridică în două picioare şi se prăvăli pe spate; apoi se ridică
repede, dar fără călăreţ. Pe ici, pe colo, se mai vedeau şi alţii,
rămaşi de izbelişte. Şi asta o iscaseră ele, ca să treacă
neobservate… Nynaeve încercă să-şi amintească şi de ce – îşi
duse mâna la pungă, pentru a pipăi pecetea de cuendillar,
colierul şi brăţările dar era greu. Probabil că acolo, în mulţime,
nişte oameni mureau.
— Vă mişcaţi odată? strigă Thom, făcându-le semn;
deasupra unei sprâncene groase, avea o rană care sângera –
pesemne că îl atinsese o piatră –, iar mantia sa brună era
zdrenţuită ca o cârpă. Soldaţii Legiunii au luat-o la fugă, dar,
dacă se întorc, putem avea necazuri cu adevărat mari.
Amathera scoase un strigăt înfundat, de uimire, dar Elayne
o smuci şi o împinse înainte. Nynaeve şi Egeanin le urmară şi,
de îndată ce ieşiră toate, marinarii se adunară în jurul lor, într-
un cerc de nepătruns, şi începură să-şi croiască drum prin
mulţime. Nynaeve de-abia izbutea să se ţină pe picioare,
înghiontită cum era de bărbaţii care încercau să le apere.
Odată, Egeanin se împiedică, cât pe ce să cadă, dar ea o prinse
de braţ, o ajută să se îndrepte şi primi, drept răspuns, un
rânjet recunoscător. „Nu suntem aşa deosebite, se gândi. Nici la
fel, dar nici aşa deosebite.” De data asta, nu mai trebui să se
silească pentru a-i zâmbi, la rândul său, încurajator.
Străzile din jurul palatului erau pline de lume, dar, după ce
trecură de ele, nu mai văzură aproape pe nimeni. Cei care nu
luau parte la răzmeriţă fuseseră, pesemne, îndeajuns de
înţelepţi ca să rămână acasă. Marinarii se mai împrăştiară
puţin, îngăduindu-le să răsufle mai în voie, dar continuară să
se uite urât la toţi trecătorii care întorceau capul spre ele. Erau
tot în Tanchico, la urma urmelor. Cu uimire, Nynaeve se îşi
dădu seama că i se părea că trecuseră mai multe săptămâni de
când pătrunseseră în palat. Parcă se aştepta ca oraşul să se fi
schimbat. În clipa în care vuietele mulţimii începură să se
stingă în urma lor, Thom se întoarse către Amathera şi-i făcu o
plecăciune, foarte izbutită, în vreme ce şchiopăta pe lângă ea.
— Domniţă, e o mare cinste pentru mine, spuse. Dacă pot
să vă fiu de ajutor, nu trebuie decât să mi-o cereţi.
Spre marea mirare a tuturor, Amathera trase cu ochiul la
Elayne, se strâmbă uşor şi răspunse:
— Cinstite Senior, greşiţi. Nu sunt decât o femeie sărmană,
refugiată de la ţară şi salvată de aceste jupâniţe cu suflet mare.
Thom schimbă priviri uimite cu Juilin şi Domon, dar,
tocmai când dădea să deschidă gura, Elayne îi zise:
— Ce-ar fi să vorbim la han, Thom? Aici nu e un loc prea
bun.
Odată ajunşi la Curtea celor Trei Pruni, o auziră, aproape la
fel de năuciţi, pe Elayne prezentându-i-o Rendrei pe Domniţa-
Panarh drept Thera, o refugiată sărmană, care avea nevoie de
un loc de dormit şi de o slujbă ca să mai câştige ceva bănuţi de
mâncare. Hangiţa ridică din umeri, resemnată, dar, în timp ce
o conducea pe „Thera” la bucătărie, începu deja să o laude
pentru părul frumos şi să-i spună că ar arăta foarte bine într-o
rochie potrivită.
Nynaeve aşteptă să ajungă cu toţii în încăperea Florilor
Căzătoare şi să tragă uşa în urma lor, apoi spuse:
 — Thera? Şi ea n-a zis nimic? Elayne, Rendra o s-o pună să
servească la mese, în sala mare!
— Mda, pesemne, răspunse Elayne, care nu părea
surprinsă; prăbuşindu-se cu un oftat într-un scaun, îşi dădu
papucii jos din picioare şi începu să-şi maseze tălpile cu
hotărâre. Am convins-o pe Amathera că trebuie să rămână
ascunsă câteva zile. N-a fost prea greu. De la „Domniţa-Panarh
a murit” până la „Moarte Domniţei!” nu e mare depărtare. Cred
că i-a prins bine şi să vadă răzmeriţa. Nu vrea să o ajute Andric
ca să urce la loc pe tron; ar vrea s-o ajute soldaţii ei, chiar dacă
asta înseamnă să stea ascunsă, până ce izbuteşte să ajungă la
Seniorul Căpitan al Legiunii. Pare-mi-se că Andric va avea o
surpriză cu ea. Păcat că el unul n-are cu ce s-o ia prin
surprindere. Ar merita-o.
Domon şi Juilin se priviră şi clătinară din cap, de parcă nu
pricepeau nimic. Pe de altă parte, Egeanin încuviinţă, ca pentru
sine, ca şi cum ea una înţelegea şi-i plăcea ce auzise.
— Dar de ce? întrebă Nynaeve. Bun, poate că te-a supărat
pentru că a vrut să fugă, dar chiar aşa? Şi cum a izbutit, câtă
vreme eraţi amândouă cu ochii pe ea?
Privirea lui Egeanin se îndreptă către Elayne, dar atât de
iute încât Nynaeve se întrebă dacă nu cumva i se păruse. Cât
despre cealaltă, ea se aplecă să-şi frece o talpă. Pesemne că o
durea – era foarte roşie în obraji.
— Nynaeve, femeia aia n-are habar cum trăiesc oamenii de
rând. „Mda, ca şi cum ea avea!” Pare dornică să facă dreptate –
eu o cred dar nici nu i-a păsat când i-am spus că în palatul ăla
era îndeajuns de multă mâncare pentru un an. I-am pomenit
de bucătăriile pentru supe, dar nici nu ştia despre ce vorbesc.
O să-i prindă bine să trudească vreo câteva zile, ca să câştige
bani de mâncare. Ah, ce bine e, mai spuse Elayne, întinzându-
şi picioarele sub masă şi fluturându-şi degetele goale. Mă rog,
n-o să dureze mult, pare-mi-se, câtă vreme trebuie să adune
Legiunea, ca să le scoată pe Liandrin şi pe celelalte din palat.
Păcat! Dar… merge şi aşa.
— Mda, dar ştii că asta trebuie să facă, îi spuse, hotărâtă,
Nynaeve; şi ea se simţea bine, în scaun, deşi nu înţelegea de ce
fata cealaltă era aşa de preocupată de picioare – nu se putea
spune că merseseră cine ştie ce. Şi ar fi bine s-o facă repede.
Avem nevoie de Domniţa-Panarh, şi nu aici, în bucătăria
Rendrei.
Din câte credea, nu prea avea rost să-şi facă griji în
legătură cu Moghedien. Rătăcita avusese prilejul să se arate,
după ce se eliberase – ceea ce încă o uimea: pesemne că nu
legase undele aşa cum trebuia. Dar, câtă vreme Moghedien nu
venise s-o înfrunte, cu toate că, probabil, ştia că Nynaeve era
aproape istovită, de-acum nu credea să mai vină după ele. Mai
ales pentru ceva pe care nu punea mare preţ. Cu Liandrin,
însă, era altceva. Dacă-şi dădea seama măcar pe jumătate ce
se-ntâmplase, avea să se ia după ele.
— S-ar prea putea, zise Thom, cu voce înceată, ca dreptatea
Domniţei-Moştenitoare să fie mai presus de cea a Panarhului.
Când am plecat noi, pe uşa aia începuseră deja să intre
oamenii şi cred că şi prin faţă izbutiseră unii să pătrundă. Am
văzut fum ieşind pe câteva ferestre. Până diseară, s-ar putea ca
din palat să nu mai rămână decât nişte dărâmături fumegânde.
Nu mai e nevoie de soldaţi pentru a le alunga pe femeile din
Ajah Neagră, aşa că Thera mai poate rămâne câteva zile, ca să-
şi înveţe lecţia. Elayne, într-o bună zi, ai să fii o regină grozavă
pentru Andor.
Elayne zâmbi mulţumită, apoi îl privi cu luare-aminte şi se
înnegură. Ridicându-se, ocoli masa, îi scotoci în buzunar până
găsi o batistă şi începu să-i şteargă sângele de pe frunte, cu
toate că el se împotrivea.
— Stai potolit, îi spuse – ca o mamă care avea grijă de
copilul său neastâmpărat.
— Putem vedea măcar pentru ce ne-am pus vieţile în
primejdie? făcu Thom, după ce înţelese că Elayne nu avea de
gând să se dea bătută.
Desfăcând punga, Nynaeve răsturnă totul pe masă –
rotocolul alb şi negru, care ţinea ferecată temniţa Celui
Întunecat, precum şi colierul şi brăţările, care-o făcură să se
înfioare, înainte să apuce să le pună jos. Cu toţii se adunară să
privească, iar Domon pipăi pecetea.
— Zic că am avut şi eu aşa ceva, odată.
Nynaeve se îndoia. Nu erau decât şapte şi, de-acum, trei se
sfărâmaseră – chiar dacă erau din cuendillar. Alta era la
Moiraine. Mai rămăseseră patru. Oare erau îndeajuns pentru a
ţine închisă temniţa din Shayol-Ghul? Gândul o făcu să se
înfioare.
Egeanin atinse colierul, dând brăţările la o parte. Nu dădea
nici un semn că ar fi simţit jalea cuprinsă înăuntru. Poate că
numai femeile înzestrate o simţeau.
— Nu e un a’dam, spuse ea. Acelea sunt făurite dintr-un
metal argintiu şi sunt dintr-o bucată.
Nynaeve îşi dori să nu fi auzit cuvântul „a’dam „. „Dar, pe
de altă parte, Egeanin nu a purtat niciodată brăţara. Şi i-a dat
drumul sărmanei femei de care ne-a povestit. Sărmană?”
Acea… Bethamin fusese sul’dam – le chinuise pe altele care
puteau conduce. Egeanin se arătase mai milostivă decât ar fi
fost ea însăşi.
— Este cel puţin la fel de asemănător cu un a’dam pe cât
ne asemănăm noi două, Egeanin.
Cealaltă păru uimită, dar, după o clipă, încuviinţă. Nu erau
aşa deosebite. Erau două femei, făcând fiecare ce putea mai
bine.
— Aveţi de gând să vă ţineţi după Liandrin? întrebă Juilin,
aşezându-se cu coatele pe masă şi privind lucruşoarele înşirate
acolo. Chiar dacă pleacă din Tanchico sau nu, e încă liberă. Şi
celelalte la fel. Dar, pe de altă parte, astea par nişte lucruri
prea de preţ pentru a fi lăsate de izbelişte. Eu sunt doar un om
de rând, dar aş spune că trebuie duse în Turnul Alb, la
păstrare.
— Nu! se răsti Nynaeve, şi rămase uimită să se audă cât era
de pornită – după cum o priviră, pesemne că şi ceilalţi erau;
încet, ea luă pecetea şi o puse la loc în pungă. Asta pleacă în
Turn. Dar ăla…
Nu voia nici măcar să mai atingă colierul cel negru. Dacă
ajungea în Turn, era cu putinţă ca femeile Aes-Sedai să se
hotărască să-l folosească, aşa cum doriseră şi cele din Ajah
Neagră. Pentru a-l stăpâni pe Rand. Oare Moiraine ar fi făcut
aşa ceva? Dar Siuan Sanche? Ea una nu avea de gând să le dea
prilejul.
— E ceva mult prea primejdios. Nu putem îngădui să cadă
iarăşi în mâinile Iscoadelor. Elayne, oare poţi să-l distrugi? Să-l
topeşti? N-ai decât să arzi şi masa, numai fă-o!
— Mda, înţeleg, spuse Elayne, strâmbându-se, cu toate că
Nynaeve nu credea că înţelegea cu adevărat. Domniţa-
Moştenitoare avea deplină încredere în Turn – dar, pe de altă
parte, şi în Rand.
Nu văzu sclipirea saidarului, fireşte, dar, după cât de atent
se uita fata la scârbosul colier, îşi dădu seama că începuse să
conducă. Brăţările şi colierul nu păţiră, însă, nimic. Elayne se
încruntă şi le sfredeli din priviri. Pe neaşteptate, scutură din
cap, ridică mâna, şovăi o clipă, apoi luă o brăţară… şi o lăsă, de
îndată, la loc, cu un oftat:
— Pare… E plină de… Am făcut ce mi-ai cerut, Nynaeve,
continuă, după ce răsuflă adânc. Puteam topi şi un ciocan, la
câte unde de Foc am ţesut, dar asta nici măcar nu s-a-ncălzit.
Deci, Moghedien nu minţise. Pesemne că i se păruse că nu
avea de ce… că mai avea doar puţin până să iasă învingătoare.
Oare cum scăpase? Şi cu colierul, oare, ce să facă? N-avea de
gând să-l scape din ochi.
— Jupâne Domon, ştii vreun loc în care marea este foarte
adâncă?
— Da, jupâniţă al’Meara, răspunse el, încet.
Cu mare grijă, încercând să nu se înfioare, Nynaeve
împinse către el colierul şi brăţările.
— Atunci ia astea şi aruncă-le acolo, ca să nu le mai
găsească nimeni.
După o clipă, el făcu un semn din cap.
— Am înţeles.
Şi îşi îndesă lucruşoarele în buzunar, în mare grabă.
Pesemne că nu-i făcea nici o plăcere să atingă ceva ce avea de-a
face cu Puterea.
— În locul în care zic că fundul mării e cel mai departe, pe
lângă Aile Şomera.
Egeanin privea în jos, încruntată – pesemne că se gândea
că omul din Illian avea să plece. Nynaeve nu uitase că spusese
despre el că era „cum nu se poate mai arătos”. Îi veni să râdă.
Totul aproape că se terminase. De îndată ce Domon ridica
ancora, colierul şi brăţările aveau să dispară pentru totdeauna.
Şi ele puteau pleca în Tar Valon, iar apoi… îndărăt în Tear sau
unde se mai afla al’Lan Mandragoran. După ce-o înfruntase pe
Moghedien şi-şi dăduse seama că fusese la un pas de moarte
sau de o soartă şi mai rea, se simţea şi mai dornică de a pune
lucrurile la punct cu el, o dată pentru totdeauna. Trebuia să-l
împartă cu o femeie pe care-o ura, dar, dacă Egeanin putea să-
şi piardă minţile după un bărbat pe care-l luase, cândva,
prizonier – şi Domon o privea, şi el, foarte galeş – şi dacă Elayne
putea iubi pe unul care avea să-şi piardă minţile, atunci
trebuia să găsească ea o cale pentru a se bucura de ceea ce-i
putea dărui Lan.
— Ce-ar fi să mergem jos, să vedem cum se descurcă Thera
cu servitul la mese? zise. „În curând, plecăm în Tar Valon. În
curând.”
56 Ochi-de-Ambră
În sala mare de la Hanul Izvorul cu Vin nu se auzea nici un
sunet, în afară de scârţâitul peniţei lui Perrin. Domnea tăcerea
şi nu era nimeni înăuntru, în afară de el şi de Aram. Lumina
dimineţii târzii se strângea în ochiuri sub ferestre. Nu venea
nici un miros de gătit de la bucătărie; nicăieri în sat nu ardeau
focuri şi până şi tăciunii încinşi din vatră fuseseră stinşi. Nu
avea rost să dai focul în dar aşa de uşor. Spoitorul – uneori se
întreba dacă se cade să se mai gândească la Aram astfel, dar
omul nu poate schimba ce a fost dintotdeauna, cu sabie sau
fără – stătea rezemat de peretele uşii din faţă, cu ochii la Perrin.
Ce aştepta oare? Ce voia? Înmuindu-şi peniţa în călimara mică
din piatră, Perrin puse deoparte a treia coală de hârtie şi o
începu pe a patra.
Năvălind pe uşă cu arcul în mână, Ban al’Seen îşi freca
neliniştit nasul lui mare.
— S-au întors Aielii, spuse el încet, însă picioarele i se
mişcau ca şi cum nu le-ar fi putut ţine în frâu. Vin troloci,
dinspre miazănoapte şi miazăzi. Cu miile, Seniore Perrin!
— Nu-mi spune aşa, răspunse Perrin absent, încruntându-
se la pagină.
Nu avea vorba meşteşugită. Cu siguranţă nu se pricepea
să-şi aleagă cuvintele ca să fie pe placul femeilor. Tot ce era în
stare să facă era să scrie ce simţea. Înmuind din nou peniţa,
adăugă câteva rânduri:

Nu îţi voi cere iertare pentru ce am făcut. Nu ştiu dacă

mi-ai putea-o da, dar n-am s-o cer. Îmi eşti mai scumpă
decât viaţa. Să nu crezi vreodată că te-am părăsit. Când
soarele luceşte asupra ta, acela este zâmbetul meu. Când
auzi o adiere care mângâie florile de măr, acelea sunt
şoaptele mele de „te iubesc”. Dragostea mea este pe veci a
ta.
Perrin

Pentru o clipă, cercetă ce scrisese. Nu spunea destule, dar

cu atât trebuia să se mulţumească. Nu avea el condei, aşa cum
nu avea nici timp.
Uscând atent cerneala umedă cu nisip, îndoi paginile
laolaltă. Era cât pe ce să scrie „Faile Bashere” pe partea din
afară până să treacă „Faile Aybara.” Îşi dădu seama că nici nu
ştia dacă nevasta lua numele bărbatului în Saldaea; erau şi
locuri unde nu se făcea astfel. Oricum, ea se căsătorise cu el în
Ţinutul celor Două Râuri; va trebui să se supună tradiţiilor din
Ţinutul celor Două Râuri.
Aşeză scrisoarea în mijlocul policioarei de deasupra
căminului – poate că va ajunge la ea în cele din urmă – şi
aranjă funda de măritiş lată şi roşie pe după guler, ca să atârne
de-a lungul reverelor aşa cum se cuvenea. Trebuia să o poarte
vreme de şapte zile, ca mărturie pentru toţi care îl vedeau că
era proaspăt însurat.
— O să încerc, spuse el cu gingăşie scrisorii.
Faile încercase să îi lege una în barbă; îşi dorea s-o fi lăsat.
— Iertare, Seniore Perrin, spuse Ban, încă mutându-se
nerăbdător de pe un picior pe altul. Nu am auzit ce-aţi spus.
Aram îşi rodea buza, cu ochii larg deschişi de spaimă.
— E timpul să ne facem treaba pe ziua de azi, spuse Perrin.
Poate că scrisoarea va ajunge la ea. Cumva. Îşi luă arcul de pe
masă şi îl aruncă în spinare. Securea şi tolba îi atârnau deja la
cingătoare. Şi nu-mi mai spune aşa!
În faţa hanului, Tovarăşii erau adunaţi la un loc, călare, Wil
al’Seen purtând acea flamură neghioabă cu capul de lup,
prinsă de şa. Cât trecuse de când Wil refuzase să-l ducă? Cei
care supravieţuiseră din aceia care îl întovărăşiseră în prima zi
îşi păzeau acum cu gelozie dreptul. Wil, cu arcul pe spate şi
sabia la brâu, părea peste poate de fudul.
Câtă vreme Ban se agita în şa, Perrin îl auzi spunând:
— E liniştit omu’, e ca un iaz în miezu’ iernii. Ca gheaţa.
Poate că n-o să fie aşa de rău astăzi.
Abia dacă îl luă în seamă. Femeile se strânseseră pe Pajişte.
Făcură un cerc pe cinci sau şase rânduri în jurul stâlpului
înalt pe care flutura, în adierea uşoară a vântului, capul roşu
de lup. Cinci sau şase rânduri, umăr la umăr, cu halebarde
încropite din coase şi furci, ori toporişti sau chiar satâre şi
cuţite zdravene de bucătărie.
Cu gâtul încordat, încălecă pe Trăparu şi porni spre ei.
Copiii erau strânşi unii în alţii în mijlocul cercului de femei.
Toţi copiii din Emond’s Field.
Călărind încet de-a lungul şirurilor, simţi cum îl urmăreau
ochii femeilor şi ai copiilor. Miros de frică şi de îngrijorare; se
vedea pe feţele prea palide ale copiilor, dar se putea mirosi de la
toţi. Înfrână calul în locul în care Marin al’Vere împreună cu
Daise Congar şi restul Soborului stăteau laolaltă. Alsbet
Luhhan avea unul dintre ciocanele soţului său pe umăr, iar
coiful ei de Mantie Albă, dobândit în noaptea când o salvase, îi
stătea puţin strâmb din pricina cosiţei ei groase. Neysa Ayellin
ţinea în mâini un cuţit de măcelărie cu lama lungă, şi avea încă
două la cingătoare.
— Am socotit bine lucrurile, spuse Daise, ca şi cum ar fi
aşteptat o împotrivire şi dorea să o preîntâmpine. Ţinea dreaptă
în faţa sa o furcă, legată de o prăjină cu vreo trei picioare mai
înaltă decât ea. Dacă trolocii pătrund pe undeva, voi, bărbaţii,
veţi fi ocupaţi, aşa că noi vom scoate copiii afară. Cei mai mari
ştiu ce să facă deja şi cu toţii s-au mai jucat de-a v-aţi
ascunselea prin pădure. Îi ferim până ce trece primejdia.
Cei mai mari. Băieţi şi fete de treisprezece sau paisprezece
ani purtau sugari legaţi pe spinare şi ţineau ţâncii mai micuţi
de mână. Fetele mai mari de atât stăteau în rând cu femeile;
Bode Cauthon strângea o toporişcă în ambele mâini, sora ei,
Eldrin, o suliţă de vânătoare cu vârful lat. Băieţii mai mari
stăteau cu bărbaţii sau erau cocoţaţi pe acoperişurile de paie,
înarmaţi cu arcuri. Spoitorii erau în rând cu copii. Perrin se
uită în jos la Aram, care stătea lângă scăriţa şeii. Ei n-au să se
lupte, dar fiecare bărbat sau femeie ţinea doi copii înfăşuraţi pe
spinare şi încă unul cuibărit în căuşul unui braţ. Raen şi Ila,
fiecare cu un braţ în jurul celuilalt, nu se uitau la el. Îi fereau
până ce trecea primejdia.
— Îmi pare rău. Trebui să se oprească şi să-şi dreagă
glasul. Nu ar fi dorit să se ajungă la asta. Socoti lucrurile, însă
nu găsi nimic de făcut. Nici dacă s-ar fi predat trolocilor nu i-ar
fi oprit din prădat şi pârjolit. Finalul ar fi fost acelaşi. Nu a fost
drept ce am făcut cu Faile, dar a fost nevoie. Vă rog să
înţelegeţi. A fost nevoie.
— Fii serios, Perrin, spuse Alsbet, cu vocea gravă, dar cu
faţa rotundă zâmbind cald. Nu accept să vorbeşti prosteşte.
Crezi că ne-am aştepta să fi făcut altfel?
Cu un satâr greu într-o mână, Marin se întinse să-l bată pe
genunchi cu cealaltă.
— Orice bărbat căruia merită să-i găteşti ar fi făcut la fel.
— Mulţumesc. O spusese încet, dar tot sunase răguşit.
Într-un minut avea să se smiorcăie ca o fetiţă. Cine ştie de ce,
nu-şi putea stăpâni vocea. Pesemne îl credeau un prostănac.
Mulţumesc. Nu ar fi trebuit să vă înşel, dar ea n-ar fi plecat
dacă ar fi bănuit.
— O, Perrin, râse Marin. Râse cu adevărat, după tot ce
înfruntaseră şi încă mirosind a frică; şi-ar fi dorit să aibă măcar
jumătate din curajul ei. Ştiam ce puneai la cale încă înainte s-o
urci pe cal, şi se poate chiar să fi ştiut şi ea. Femeile lucrează
uneori şi împotriva voinţei pentru a face pe placul bărbaţilor.
Tu du-te şi fă ce ai de făcut. Asta este treaba Soborului
Femeilor, continuă ea răspicat.
Reuşi cumva să-i zâmbească înapoi femeii.
— Da, jupâneasă, spuse el, lovindu-şi fruntea cu degetul.
Îmi cer iertare. Am destulă minte cât să nu mă bag. Femeile din
jurul ei râseră uşurel, câtă vreme el îl întoarse pe Trăparu.
Ban şi Tell călăreau în urma lui, după cum băgă de seamă,
restul Tovarăşilor ţinându-se după Wil şi flamura lui. Făcu
semn celor doi să vină în dreptul lui.
— Dacă lucrurile merg prost astăzi, le spuse el când
ajunseră de-o parte şi de alta, Tovarăşii au datoria de a se
întoarce şi de a le ajuta pe femei.
— Dar…
Îi tăie din scurt vorba lui Tell.
— Faceţi cum vă spun! Dacă merge prost, puneţi la adăpost
femeile şi copiii! Auziţi ce vă spun?
Ei încuviinţară; cu inima îndoită, dar o făcură.
— Şi tu? întrebă Ban încet.
Perrin nu-i dădu atenţie.
— Aram, ţine-te după Tovarăşi!
Păşind printre Trăparu şi calul flocos al lui Tell, Spoitorul
nici nu privi în sus.
— Merg unde mergi şi tu. O spuse simplu, dar glasul lui nu
lăsa loc de împotrivire; avea să facă aşa cum dorea, orice ar fi
spus Perrin, care se întrebă dacă Seniorii adevăraţi aveau
probleme ca aceasta.
La capătul de răsărit al Pajiştii, Mantiile Albe erau călare,
cu medalioanele sclipind deasupra mantiilor, cu coifurile şi
armurile lucind şi vârfurile lăncilor scânteind, un şir lung, lat
de patru oameni, desfăşurat printre casele din apropiere.
Trebuie să-şi fi petrecut jumătate de noapte lustruindu-le. Dain
Bomhald şi Jaret Byar îşi întoarseră caii cu faţa spre Perrin.
Bomhald stătea drept în şa, dar mirosea a rachiu de mere. Faţa
trasă a lui Byar era mai abitir cuprinsă de furie decât de obicei
şi se holba la Perrin.

— Mă gândeam că sunteţi deja la posturi, spuse Perrin.

Bomhald se încruntă la coama calului său, fără să
răspundă.
După o clipă, Byar scuipă:
— Plecăm de aici, Făptură a Umbrei!
Un murmur agitat se înălţă dinspre Tovarăşi, dar omul cu
ochi înfundaţi nu le dădu atenţie nici lor, nici lui Aram, care se
întinse peste umăr după mânerul sabiei.
— Ne vom croi drum înapoi la Dealul Străjii printre
Tovarăşii voştri şi ne vom reuni cu restul oamenilor noştri.
Plecau. Peste patru sute de soldaţi plecau. Mantii Albe, dar
erau oricum soldaţi călare, nu fermieri, soldaţi care se învoiseră
– Bomhald se învoise! – să sprijine oamenii din Ţinutul celor
Două Râuri acolo unde încleştarea era mai crâncenă. Pentru ca
Emond’s Field să aibă cea mai mică şansă, trebuia să se ţină de
aceşti bărbaţi. Trăparu îşi azvârli capul pe spate şi fornăi,
prinzând parcă gândul călăreţului.
— Încă mă crezi Iscoadă a Celui Întunecat, Bomhald? Câte
atacuri ai văzut până acum? Acei troloci mă voiau mort la fel ca
pe toţi ceilalţi.
Bomhald înălţă încet capul, cu ochii pierduţi şi, în acelaşi
timp, pe jumătate sticloşi. Mâinile înmănuşate în oţel se
strânseră pe hăţuri fără să vrea.
 — Crezi că nu am aflat până acum că apărarea aceasta a
fost pregătită fără tine? Nu e isprava ta, aşa-i? Nu îmi voi lăsa
oamenii aici să se uite cum îi hrăneşti pe troloci cu sătenii tăi.
Ai să dansezi pe un maldăr de cadavre când totul va lua sfârşit,
Făptură a Umbrei? Nu pe ale noastre! Vreau să trăiesc destul
să te văd adus în faţa dreptăţii!
Perrin îl bătu pe Trăparu pe grumaz pentru a-l linişti. Avea
nevoie de aceşti oameni.
— Mă vrei pe mine? Foarte bine. Atunci când se termină
totul, atunci când terminăm cu trolocii, nu mă voi împotrivi
arestării.
— Nu! zbierară Ban şi Tell împreună, în timp ce mârâielile
celor din spate se înteţeau.
Aram îşi aruncă uimit privirea spre Perrin.
— O promisiune goală, rânji Bomhald. Vrei ca toţi de aici să
moară, în afară de tine!
— Nu vei şti vreodată dacă fugi, nu-i aşa? Perrin îşi umplu
glasul de hotărâre şi dispreţ. Mă voi ţine de cuvânt, dar dacă
fugi, nu mă vei mai găsi niciodată. Fugi, dacă asta doreşti! Fugi
şi încearcă să uiţi ce se întâmplă aici! Toată vorbăria asta
despre apărarea oamenilor de troloci… Câţi au murit de mâna
trolocilor de când ai venit? Familia mea nu a fost prima şi, fără
îndoială, nici ultima. Fugi! Sau rămâi, dacă îţi aminteşti că
sunteţi bărbaţi. Dacă ai nevoie să-ţi recapeţi curajul, priveşte
femeile, Bomhald. Fiecare din ele e mai vitează decât toţi
oamenii tăi la un loc!
Bomhald se clătină ca şi cum fiecare cuvânt l-ar fi pălit;
Perrin crezu că omul are să cadă din şa. Legănându-se ţeapăn,
Bomhald se holbă la el.
— Vom rămâne, spuse el răguşit.

— Dar Seniore Bomhald, se plânse Byar.

— Curaţi! răcni Bomhald la el. Dacă e să murim aici, să
murim curaţi! Îşi răsuci capul înapoi spre Perrin, cu scuipatul
prelingându-i-se pe buze. Vom rămâne. Dar la sfârşit am să te
văd mort, Făptură a Umbrei! Pentru familia mea, pentru tatăl
meu, am să te văd mort!
Întorcându-şi calul împrejur, galopă fără grabă înspre
şirurile înveşmântate în alb. Byar, mârâind fără cuvinte, îşi
dezveli dinţii către Perrin înainte de a-l urma.
— Nu o să te ţii de cuvânt? spuse Aram nerăbdător. Nu
poţi…
— Trebuie să-i cercetez pe toţi, spuse Perrin. Erau slabe
şanse să trăiască atât încât să aibă prilejul să îşi ţină cuvântul.
Nu avem mult timp. Îi dădu pinteni lui Trăparu şi calul ţâşni
înainte, spre capătul dinspre apus al satului.
Dinapoia parilor ascuţiţi îndreptaţi spre Pădurea de la
Apus, oamenii stăteau ghemuiţi cu suliţi şi topoare şi halebarde
meşterite de Haral Luhhan, care era şi el acolo în ilicul lui de
fierar, cu o lamă de coasă prinsă la capătul unei prăjini de opt
picioare. În spatele lor stăteau arcaşii, în rânduri întrerupte de
patru catapulte, iar Abell Cauthon se plimba agale, vorbind cu
fiecare om în parte.
Perrin trase în dreptul lui Abell.
— Se vorbeşte că au să vină dinspre miazănoapte şi
miazăzi, spuse el încet, dar fii cu ochii în patru.
— O să fim. Şi sunt pregătit să-mi trimit jumătate din
oameni acolo unde e nevoie. N-o să li se pară pradă uşoară
oamenii din Ţinutul celor Două Râuri.
Rânjetul lui Abell aducea cu al fiului său.
Spre ruşinea lui Perrin, bărbaţii înălţară un chiot puternic
când trecu pe lângă ei călare, cu flamura la picior şi însoţit de
Tovarăşii:
— Ochi-de-Ambră! Ochi-de-Ambră! şi din când în când câte
un „Senior Perrin!”
Ştia că trebuia să insiste mai mult pe asta încă de la
început.
Spre miazăzi, Tam era la conducere, cu chipul mai
întunecat decât Abell şi păşind aproape ca un Străjer, cu mâna
pe mânerul sabiei. Acea graţie de moarte, ca de lup, arăta
curios la fermierul cărunt şi masiv. Totuşi, vorbele lui către
Perrin nu fură mult diferite de ale lui Abell.
— Noi, cei din Ţinutul celor Două Râuri, suntem mai tari
decât cred mulţi, spuse el încet. Să îţi faci griji că nu o să
terminăm ziua cu cinste.
Alanna se afla la una dintre cele şase catapulte, agitându-
se cu un pietroi mare care tocmai era urcat într-un locaş de la
capătul unui braţ gros. Ihvon stătea pe cal în apropierea ei în
mantia sa de Străjer, care îşi schimba culoarea, zvelt ca o lamă
de oţel şi vigilent ca un şoim; fără îndoială că îşi socotise bine
poziţia – oriunde ar fi fost Alanna – şi datoria – s-o scoată de
acolo vie orice ar fi. Abia dacă se uita la Perrin. Dar femeia Aes-
Sedai se opri, cu mâinile zăbovind deasupra pietroiului,
urmărindu-l cu ochii când trecu. Putea s-o simtă cum îl
măsura şi cântărea, şi judeca. Uralele îl urmăreau şi ele.
Acolo unde gardul de pari trecea de puţinele case de la
răsărit de Hanul Izvorul cu Vin, Jon Thane şi Samel Crowe
aveau comanda. Perrin le spuse ce îi spusese şi lui Abell, şi
primi încă o dată acelaşi răspuns. Jon, într-o cămaşă de zale
mâncată ici şi colo de rugină, văzuse fumul scos de moara lui
arzând, iar Samel, cu faţa de cal şi nasul lui lung, punea
rămăşag că văzuse fumul de la ferma lui. Nici unul nu aştepta
o zi uşoară, dar purtau hotărârea neclintită ca pe nişte mantii.
Perrin se decisese să poarte bătălia spre miazănoapte.
Jucându-se cu panglica de pe unul din revere, se uită în
direcţia Dealului Străjii, direcţia în care plecase Faile, şi se
întrebă de ce alesese latura de miazănoapte. „Zboară liberă,
Faile! Zboară liberă, inima mea!” Socotea că putea să moară la
fel de bine acolo ca oriunde altundeva.
Se părea că Bran era la conducere aici, cu coiful lui de oţel
şi cu un veston din plăci de fier, dar se opri din cercetarea
oamenilor de-a lungul parilor pentru a-i face lui Perrin o
plecăciune cât îi permitea burdihanul. Gaul şi Chiad erau
pregătiţi, cu capetele înfăşurate în shoufa şi feţele ascunse
privirilor sub văluri negre. Stăteau cot la cot, după cum văzu
Perrin; ce se petrecuse cu ei părea să întreacă răfuiala de sânge
dintre clanurile lor. Loial ţinea două toporişti ce păreau prea
mici în mâinile lui imense; urechile lui păroase se zbăteau
feroce înainte, iar faţa lui lată era întunecată.
— Crezi că aş fugi? spusese Loial atunci când Perrin îi
propusese să se strecoare în puterea nopţii pe urmele lui Faile.
Urechile i se blegiseră de tristeţe. Am venit cu tine, Perrin, şi
am să rămân cu tine până ce pleci.” Şi apoi îl cuprinse dintr-
odată un râs tunător, încât aproape făcea vesela să zbârnâie.
Poate că are să spună cineva poveşti despre mine, într-o zi. Noi
nu urmărim de obicei asta, dar nu văd de ce n-ar fi şi un erou
Ogier. O glumă, Perrin. Am făcut o glumă. Râzi! Haide, o să ne
spunem unul altuia glume şi o să râdem şi o să ne gândim cum
Faile zboară liberă.
— Nu este o glumă, Loial, murmură Perrin călărind de-a
lungul rândurilor de bărbaţi, încercând să nu le bage în seamă
chiotele. Eşti un erou fie că vrei asta sau nu.
Ogierul îi aruncă un zâmbet larg, cu dinţii strânşi, înainte
de a-şi fixa din nou ochii asupra unui punct gol de la orizont,
după gardul viu. Beţe dungate cu alb marcau distanţe de câte o
sută de picioare, ajungând la cinci sute; după aceasta se
întindeau câmpurile ca nişte pături, tabac şi orz, cele mai
multe culcate sub picioare în atacurile dinainte, şi garduri vii,
şi garduri joase de piatră şi pâlcuri de frunză-lată, pini şi
stejari.
Aşa de multe feţe din rândurile de oameni care aşteptau îi
erau cunoscute lui Perrin… Eward Candwin cel voinic şi Paet
al’Caar cel cu faţa prelungă erau înarmaţi cu suliţe. Căruntul
Buel Dowtry, meşterul de săgeţi, stătea cu arcaşii, bineînţeles.
Mai era şi îndesatul Jac al’Seen, cu părul lui cenuşiu, şi
pleşuvul său văr Wit, şi nodurosul Flann Lewin, ca un vrej de
fasole deşirat, ca toate rudele lui de parte bărbătească. Jaim
Torfinn şi Hu Marwin, printre primii care călăriseră alături de
el; erau prea stânjeniţi ca să se alăture Tovarăşilor, ca şi cum
ratarea ambuscadei din Pădurea Îmbibată ar fi căscat un hău
între ei şi ceilalţi. Elam Dowtry, Dav Ayellin şi Ewin Finngar.
Hari Coplin şi frate-său Darl, şi bătrânul Bili Congar. Berin
Thane, fratele morarului, şi grăsanul de Athan Deam, Kevrim
al’Azar, ai cărui nepoţi aveau copii la rândul lor, şi Tuck
Padwhin, tâmplarul, şi…
Silindu-se să se oprească din numărat, Perrin porni spre
Verin, care se afla lângă una dintre catapulte, sub ochiul atent
al lui Tomas. Femeia Aes-Sedai cea plinuţă, înveşmântată în
cafeniu îl studie pe Aram o clipă înainte de a-şi întoarce
privirile de pasăre asupra lui Perrin, cu o sprânceană ridicată
ca şi cum ar cere lămuriri: pentru ce fusese deranjată…
— Sunt puţin surprins că tu şi Alanna sunteţi încă aici, îi
spuse el. Vânătoarea de fete care pot învăţa să conducă, cu
siguranţă, nu merită să vă riscaţi viaţa. Şi cu atât mai puţin
ţinutul unei sfori în jurul unui ta’veren:
— Asta facem de fapt? Proptindu-şi mâinile în şolduri, îşi
înclină gânditoare capul într-o parte. Nu, spuse ea în sfârşit,
nu cred că putem să plecăm încă. Eşti un studiu foarte
interesant, la fel de interesant ca şi Rand, în felul tău. Şi
tânărul Mat. Dacă m-aş putea împărţi în trei, v-aş lega cu un
laţ pe fiecare dintre voi şi m-aş ţine zi şi noapte după voi, chiar
de ar trebui să mă mărit cu voi pentru asta.
— Deja sunt însurat.
Se simţi ciudat spunând asta. Ciudat, dar bine. Avea o
soţie, care era în siguranţă.
Verin îi spulberă clipa de reverie.
— Da, aşa este. Dar tu ştii ce înseamnă să te căsătoreşti cu
Zarine Bashere, nu? Întinse mâinile pentru a-i răsuci securea
de la cingătoare, cercetând-o. Când ai să renunţi la asta pentru
ciocan?
Holbându-se la Aes-Sedai, îl struni pe Trăparu un pas
înapoi, smulgând securea din mâinile ei înainte să-şi dea
seama. Ce însemna căsătoria cu Faile? Să renunţe la secure?
Ce voia să spună? Ce ştia?
—ISAM!
Răgetul gutural se înălţă un tunet, iar trolocii apărură,
fiecare de un stat şi jumătate de om şi de două ori mai lat,
păşind prin câmpuri pentru a se opri în afara razei arcurilor, o
gloată mătăhăloasă în zale negre, întinzându-se în adâncime
de-a lungul satului. Erau cu miile striviţi unii de alţii, cu feţe
uriaşe schimonosite de ciocuri şi râturi, capete încornorate ori
penate, ţepi la umeri şi coate, săbii curbate ca nişte coase şi
topoare ascuţite, suliţe încârligate şi tridente ghimpate, o mare
fără sfârşit de arme monstruoase. În spatele lor, Myrddraalii
galopau în sus şi-n jos pe cai întunecaţi, cu mantii negre
precum corbii atârnând netulburate în timp ce-şi răsuceau
animalele de povară.
— ISAM!
— Interesant, murmură Verin.
Perrin nu ar fi folosit chiar acelaşi cuvânt. Aceasta era
prima oară când trolocii urlaseră ceva ce putea fi înţeles. Nu că
ar fi avut vreo bănuială ce însemna.
Netezindu-şi funda de însurăţel, se forţă să călărească
liniştit spre mijlocul rândurilor celor din Ţinutul celor Două
Râuri. Tovarăşii se adunaseră dinapoia lui, iar adierea flutura
flamura cu capul roşu de lup. Aram ţinea sabia în ambele
mâini.
— Fiţi gata! strigă Perrin.
Glasul îi era hotărât; nu îi venea să creadă.
— ISAM!
Şi valul negru se rostogoli înainte, mugind fără cuvinte.
Faile era în siguranţă. Nimic nu mai conta. Nu se uita la
feţele oamenilor întinşi de-o parte şi de alta a lui. Auzea
aceleaşi mugete venind dinspre miazăzi. De pe ambele flancuri
odată. Nu mai încercaseră aşa ceva până acum. Faile era în
siguranţă.
— La patru sute de paşi…!
De-a lungul rândurilor, arcurile se ridicau la unison. Gloata
se apropia din ce în ce, urlând, picioarele lor masive mâncând
pământul. Şi mai aproape.
— Daţi-le drumul!
Pocnetul corzilor de arc se pierdu în vuietul trolocilor, dar o
grindină cu pene de gâscă despică cerul, arcuindu-se asupra
hoardei în zale negre. Pietroaiele din catapulte izbucneau în
flăcări şi aşchii înţepătoare se răspândeau în mijlocul şirurilor
spumegânde. Trolocii cădeau seceraţi. Perrin îi văzu
prăbuşindu-se sub cizme şi copite. Chiar şi unii Myrddraali
cădeau. Totuşi, valurile se tot avântau, închizând goluri şi
lipsuri, făcându-i să pară la fel de mulţi ca la început.
Nu era nevoie să se ordone o a doua salvă. Aceasta îi urmă
primei de îndată ce oamenii apucară să îşi armeze săgeţile, a
doua ploaie de vârfuri late înălţându-se înainte să fi căzut
prima, a treia urmând, a patra, a cincea… Flăcări răsăreau
între troloci de atâtea ori de câte erau coborâte braţele, iar
Verin galopa de la catapultă la catapultă, aplecându-se din şa.
Siluetele uriaşe înaintau grohăind, zbierând într-o limbă mai
presus de înţelegerea lui Perrin, dar cerând sânge, sânge şi
carne de om. Oamenii ghemuiţi după ţăruşi se pregăteau,
săltându-şi armele.
Perrin se simţi cuprins de răceală. Putea vedea pe
pământul din spatele trolocilor cum se adunau morţii şi
muribunzii, şi totuşi parcă nu se împuţinau deloc. Trăparu
tropăia agitat, dar el nu putea auzi nechezatul armăsarului de
urletele spurcaţilor năvălitori. Securea îi alunecă uşor în mână,
lama în formă de semilună şi ţepuşa ascuţită prinzând razele
soarelui. Nu era încă amiază. „Inima mea este pururi a ta,
Faile.” De data asta, nu credea că parii vor mai…
Fără măcar să încetinească, trolocii se izbiră în parii
ascuţiţi, cu feţele stâlcite de râturi şi ciocuri strâmbându-se cu
ţipete ascuţite de durere, urlând ca şi cum ar fi fost traşi în
ţeapă, împinşi în jos de şi mai multe fiinţe masive căţărându-se
pe spatele lor, unii dintre aceia căzând în mijlocul parilor, dar
fiind înlocuiţi de alţii, mereu alţii. O ultimă salvă de săgeţi îşi
atinseră curat ţinta, apoi veniră suliţele şi halebardele
improvizate, împungând şi înţepând formele mătăhăloase în
zale negre, unele în cădere câtă vreme arcaşii trăgeau cât de
bine puteau în feţele neomeneşti ce se aplecau peste prietenii
lor, unii băieţi trăgeau şi de pe acoperişuri, nebunie şi moarte,
urlete, vuiete şi ţipete asurzitoare. Încet, fără speranţă, linia
celor din Ţinutul celor Două Râuri se curbă spre interior în zeci
de locuri. Dacă s-ar fi rupt undeva…
— Retragerea! răcni Perrin. Un troloc cu rât de mistreţ, deja
însângerat, îşi forţă drum prin şirul de oameni, şuierând şi
lovind cu sabia lui curbată, groasă. Securea lui Perrin îi
despică ţeasta până la rât. Trăparu încerca să se cabreze,
nechezând neauzit în mijlocul vacarmului.
— Retragerea!
Darl Coplin se prăbuşi, strângându-şi cu mâinile coapsa
mutilată de o suliţă groasă; bătrânul Bili Congar încercă să îl
tragă înapoi câtă vreme mânuia stângaci o suliţă de mistreţi;
Hari Coplin îşi vântura halebarda în apărarea fratelui său, cu
gura căscată într-un strigăt ce nu se auzea.
— Retragerea până la case!
Nu era sigur dacă ceilalţi auziseră şi trimiseseră mai
departe ordinul, sau dacă era greutatea cât un munte a
trolocilor care îi împingea, dar încet, pas cu pas, oamenii
dădeau înapoi. Loial îşi rotea bardele însângerate ca pe nişte
baroase, cu gura lărgită într-un rânjet. Cot la cot cu Ogierul,
Bran împungea sălbatic cu suliţa; îşi pierduse coiful, iar printre
franjurii lui de păr alb curgea sânge. De pe armăsarul său,
Tomas spintecă un spaţiu gol în jurul lui Verin; părul îi era
învârtejit şi îşi pierduse calul; mingi de foc îi ţâşneau din mâini,
şi fiecare troloc lovit izbucnea în văpăi de parcă ar fi fost
înmuiat în ulei. Nu era de ajuns ca să-i oprească. Oamenii din
Ţinutul celor Două Râuri dădeau înapoi, îmbulzindu-se în jurul
lui Trăparu. Gaul şi Chiad luptau spate în spate; ea mai avea o
singură suliţă, iar el hăcuia şi înjunghia cu lama grea a
cuţitului. Înapoi. La apus şi răsărit, şirurile de oameni se
curbau, îndepărtându-se de la locurile de apărare pentru ca
trolocii să nu-i flancheze, tot aruncând săgeţi. Nu ajungea.
Înapoi.
Deodată, o siluetă cu coarne de berbec încercă să-l dărâme
pe Perrin din şa, încercând să se urce în locul lui. Agitându-se,
Trăparu căzu în genunchi sub greutatea combinată. Cu piciorul
strivit, simţindu-l ca şi rupt, Perrin se zbătu să îşi recapete
securea, să se împotrivească unor mâini mai mari decât cele de
Ogier care îl sugrumau. Trolocul urlă când sabia lui Aram i se
înfipse în gât. Chiar când acesta se prăbuşea sângerând peste
Perrin, Spoitorul se învârti uşor pentru a spinteca un alt troloc.
Icnind de durere, Perrin îşi eliberă piciorul, ajutat şi de
Trăparu care se chinuia să revină pe picioare, dar cu siguranţă
nu avea timp să încalece din nou. Abia reuşi să se
rostogolească deoparte când copitele unui cal negru trecură
exact pe unde îi fusese capul. Palid, cu faţa fără ochi rânjind,
Pieritul se aplecă din şa când el încercă să se ridice, sabia
neagră şuierându-i prin păr când se feri. Îşi roti fără milă
toporul, retezând un picior al calului din galop. Cal şi călăreţ se
împrăştiară pe pământ; în căderea lor, el îşi înfipse securea
acolo unde ar fi trebuit să fie ochii Jumătate-Omului.
Îşi eliberă tăişul la timp pentru a vedea cum dinţii furcii lui
Daise Congar se reped în gâtlejul unui troloc cu bot de ţap.
Acesta apucă prăjina lungă cu o mână, împungând spre ea o
suliţă ghimpată cu cealaltă, dar Marin al’Vere i-o reteză calm
cu o singură lovitură de satâr; piciorul cedă, iar ea, cu acelaşi
calm, sfârtecă trolocul în dreptul cefei. Un alt troloc o săltase
pe Bode Cauthon în aer, ţinând-o de coada împletită; cu gura
deschisă într-un ţipăt înfricoşat, femeia îşi afundă toporişca în
umărul lui acoperit cu zale, în timp ce sora sa, Eldrin, îi
împunse pieptul cu o suliţă de mistreţi, iar Neysa Ayellin cea cu
coada căruntă îşi împlântă şi ea cuţitul de măcelărie.

De-a lungul şirurilor, cât vedea Perrin cu ochii, femeile erau

acolo. Numărul lor era singurul motiv pentru care linia încă
ţinea, deşi era aproape lipită de case. Femeile printre bărbaţi,
umăr la umăr; unele nu mai mult decât fete, dar oricum, unii
dintre „bărbaţi” nici nu se bărbieriseră vreodată. Unii nici nu
aveau să apuce. Unde erau Mantiile Albe? „Copiii!” Dacă femeile
erau acolo, nu mai rămăsese nimeni care să aibă grijă de copii.
„Unde sunt blestematele de Mantii Albe?” Dacă ar fi apărut
chiar atunci, ar fi câştigat măcar câteva minute. Câteva minute
în care să pună copiii la adăpost.
Un băiat, acelaşi sol care îl căutase cu o noapte în urmă, îl
apucă de braţ când se întoarse să-i caute pe Tovarăşi cu
privirea. Tovarăşii erau nevoiţi să hăcuie un drum prin care să
poată scăpa copiii. I-ar fi trimis pe ei, iar el ar fi făcut cât putea
acolo.
— Seniore Perrin! strigă la el băiatul prin larma asurzitoare.
Seniore Perrin!
Perrin încercă să se scuture de el, apoi îl ridică la subraţ,
tot dând din picioare; ar fi trebuit să fie împreună cu ceilalţi
copii. Despărţiţi, în rânduri strânse întinzându-se de la casă la
casă,
Ban şi Tell şi ceilalţi Tovarăşi trăgeau din şei, peste capetele
bărbaţilor şi femeilor. Wil îngropase stâlpul flamuri pentru a-şi
putea scoate şi el arcul. Cumva, Tell reuşise să îl prindă din
urmă pe Trăparu; frâiele armăsarului erau legate de şaua
calului lui Tell. Băiatul se putea sui pe spinarea lui Trăparu.
— Seniore Perrin! Vă rog, ascultaţi! Jupânul al’Thor spune
că cineva îi atacă pe troloci! Seniore Perrin!
Perrin aproape ajunsese la Tell, legănându-se pe piciorul
învineţit, când vorbele ajunseră la el. Îşi aşeză securea la
cingătoare şi îl trase pe băiat de umeri, punându-se faţă în faţă
cu el.
— Îi atacă? Cine?
— Nu ştiu, Seniore Perrin. Jupânu’ al’Thor m-a pus să vă
spun că i s-a părut că a auzit pe cineva strigând: „Deven Ride”.
Aram îl apucă de braţ pe Perrin, arătând muteşte cu vârful
spadei însângerate. Perrin se întoarse la timp pentru a vedea o
grindină de săgeţi căzând peste troloci. Dinspre miazănoapte.
Un alt arc de cerc începea deja să se formeze după primul.
— Întoarce-te la ceilalţi copii! spuse el, aşezând băiatul jos.
Trebuia să ajungă undeva sus, de unde să poată vedea. Pleacă!
Te-ai descurcat bine, băiete! adăugă alergând şchiopătând
după Trăparu.
Micuţul se îndepărtă înspre stat rânjind. Fiecare pas
trimitea un fior de durere de-a lungul piciorului lui Perrin;
poate chiar era rupt. Nu avea timp pentru asemenea griji.
Prinzând hăţurile aruncate de Tell, se azvârli în şa. Se
întrebă dacă el nu vedea de fapt ceea ce dorea să fie, şi nu ce
era cu adevărat acolo.
Sub o flamură cu un vultur roşu, la marginea fostelor
câmpuri, erau înşiraţi o mulţime de oameni în haine de
fermieri, trăgând metodic cu arcurile. Şi lângă flamură, Faile
stătea în şaua Rândunicii, iar Bain la scăriţa ei. Nu putea fi
decât Bain după acel văl negru, iar faţa lui Faile o vedea clar.
Părea înflăcărată, speriată şi nerăbdătoare. Era minunată.

Myrddraalii îi întorceau pe unii dintre troloci, încercând să

conducă un atac împotriva oamenilor din Dealul Străjii, dar
acesta era fără sorţi de izbândă. Până şi acei troloci care chiar
se întoarseră fură doborâţi înainte să facă cincizeci de paşi. Un
Pierit şi calul său căzură seceraţi nu de săgeţi, ci de mâinile şi
suliţele trolocilor panicaţi. Trolocii se retrăgeau acum, alergând
nebuneşte, ferindu-se de lovituri din ambele părţi, odată ce
oamenii din Emond’s Field găsiră loc să-şi ridice şi ei arcurile.
Trolocii şi Myrddraalii erau pe cale de a fi învinşi. Era măcel,
dar Perrin abia dacă vedea ceva. Faile.
Acelaşi băiat apăru lângă calul său.
— Seniore Perrin! urlă el pentru a fi auzit, de data aceasta,
peste chiote, bărbaţi şi femei care ţipau de bucurie şi uşurare
atunci când ultimii troloci care nu scăpaseră din raza arcurilor
căzură la pământ. Nu mulţi reuşiseră, socotea Perrin, dar abia
dacă putea să gândească. „Faile.” Băiatul îl trase de cracul
pantalonilor. Seniore Perrin! Jupânul al’Thor mi-a zis să vă
spun că trolocii se răsfiră! Şi chiar strigă „Deven Ride”! Oamenii
adică, i-am auzit eu!
Perrin se aplecă să ciufulească părul cârlionţat al băiatului.
— Cum te cheamă, băieţaş?
— Jaim Aybara, Senior Perrin. Vă sunt văr, cred. Într-un
fel, cel puţin.
Perrin îşi închise ochii strâns preţ de o clipă, încercând să-
şi oprească lacrimile. Chiar şi când îi deschise, mâna încă îi
tremura pe capul băieţandrului.
— Ei bine, vere Jaim, să le povesteşti copiilor tăi despre
ziua de azi. Să le povesteşti nepoţilor şi strănepoţilor.
—Nu o să am aşa ceva, spuse hotărât Jaim. Fetele sunt
groaznice. Râd de tine şi nu le place să facă nimic din ce merită
făcut, şi nici nu înţelegi vreodată ce spun.
— Cred că într-o zi o să îţi dai seama că nu sunt deloc
„groaznice”. Unele din acele lucruri nu au să se schimbe, însă
asta da.
„Faile.”
Jaim părea neîncrezător, dar după aceea se însenină şi un
zâmbet larg i se întinse pe faţă.
— Stai numai să le povestesc că Seniorul Perrin mi-a spus
„vere”!
Şi o zbughi să-i spună lui Had, care urma să aibă şi el
copiii, la fel ca toţi ceilalţi băieţi, într-o bună zi. Soarele era
exact deasupra capului. O oră, poate. Totul nu durase mai mult
de o oră. Păruse o viaţă de om.
Trăparu înaintă, iar el îşi dădu seama că trebuie să-i fi dat
pinteni. Oamenii aclamând făceau o larmă imensă, dar el abia
dacă auzea. Erau găuri mari acolo unde trolocii rupseseră
palisadele prin greutatea hoardei. Troloci morţi, arătând ca
nişte arici sub pătura de săgeţi, se întindeau ca un covor peste
ţărână, iar ici şi colo, câte un Pierit ce semăna cu o pernă de
ace se zvârcolea agitat. Nu vedea nimic din acestea. Avea ochi
pentru un singur lucru. Faile.
 Plecă dintre oamenii din Dealul Străjii, oprindu-se pentru
a-i spune lui Bain să n-o urmeze, şi călări înspre el. Călărea
atât de graţios, ca şi cum iapa cea neagră ar fi fost parte din ea,
zveltă şi dreaptă, conducând-o pe Rândunica mai mult din
genunchi decât din hăţurile ţinute uşor într-o mână. Panglica
roşie de căsătorie încă i se răsucea prin păr, capetele ei
atârnând mai jos de umeri. Trebuia să-i găsească flori.
Pentru o clipă, acei ochi oblici îl cercetară… Desigur că nu
putea fi nehotărâtă, însă el asta mirosise.
— Am spus că voi pleca, spuse ea într-un târziu, ţinând
capul sus. Rândunica făcu paşi de neastâmpăr în lateral, cu
gâtul arcuit, iar Faile stăpâni iapa de parcă nici n-ar fi luat
seama. Dar nu am spus cât de departe, continuă ea. Nu poţi
spune că am zis altfel.
El nu putea rosti nimic. Era atât de frumoasă! Nu voia
decât să o privească, să o vadă, frumoasă, vie, alături de el.
Mirosul ei era de transpiraţie curată, cu o uşoară urmă de
săpun de ierburi. Nu era sigur dacă îi venea să râdă sau să
plângă. Poate amândouă. Voia să-şi umple rărunchii cu
mirosul ei.
Încruntându-se, continuă.
— Erau pregătiţi, Perrin. Cu adevărat, erau. Abia dacă a
trebuit să le spun ceva ca să-i conving să vină. Trolocii nu îi
încurcaseră aproape deloc, dar ei vedeau fumul. Am mers
întins, eu şi Bain, şi am ajuns la Dealul Străjii mult înainte de
răsărit, şi am pornit înapoi de cum s-a luminat de ziuă.
Încruntarea ei deveni un zâmbet mândru şi nerăbdător. Aşa
un zâmbet frumos! Ochii întunecaţi îi scânteiau.
— M-au urmat, Perrin. M-au urmat! Nici măcar Tenobia nu
a mai condus bărbaţi la luptă. A vrut o dată, când eu aveam
doar opt ani, dar tata i-a vorbit între patru ochi, în odaia ei, iar
când el a pornit călare spre ţinuturile Manei, ea a rămas în
urmă. Cu un rânjet plin de milă, adăugă: Cred că amândoi
folosiţi aceleaşi metode câteodată. Tenobia l-a exilat, dar ea nu
avea decât şaisprezece ani, iar Sfatul Seniorilor a reuşit să o
facă să se răzgândească după câteva săptămâni. Se va albăstri
de ciudă când am să-i spun. Din nou se opri, de data aceasta
pentru a trage aer în piept, proptindu-şi mâna în şold. Nu ai de
gând să zici nimic? Ai de gând să stai aşa, ca un cocoloş păros?
Nu am spus că am să plec din Ţinutul celor Două Râuri. Tu ai
spus, nu eu. Nu ai vreun drept să fii furios pentru că nu am
făcut ceea ce nu am promis vreodată! Şi ai încercat să mă
trimiţi departe pentru că tu credeai că ai să mori! M-am întors
ca să…
— Te iubesc.
Asta era tot ce putea să spună, dar, ciudat, părea a fi de
ajuns. De cum rosti aceste cuvinte, ea o struni pe Rândunica
destul de aproape cât să îşi arunce braţele în jurul lui şi să îşi
lipească repede capul de pieptul lui; părea că încearcă să-l
strângă până îi va rupe oasele. El îi mângâie tandru părul
închis la culoare, simţindu-i moliciunea, simţind-o pe ea.
— Îmi era aşa de frică să nu ajung prea târziu, spuse ea cu
capul pe surtucul lui. Oamenii din Dealul Străjii au mărşăluit
cât de repede au putut, dar când am ajuns şi am văzut cum se
luptau trolocii cu voi printre case, şi am văzut cât de mulţi
erau, ca şi cum satul fusese îngropat de o avalanşă, şi nici nu
puteam să te zăresc… îşi trase sufletul tremurând şi expiră
lung. Când vorbi din nou, vocea îi era mai liniştită. Puţin.
Oamenii din Deven Ride au ajuns?
Tresări, şi mâna lui încetă s-o mai mângâie.
— Da, au venit. De unde ai ştiut? Tot tu ai aranjat şi asta?
Ea începu să se scuture; dură un moment până să
înţeleagă că râdea.
— Nu, inima mea, deşi aş fi făcut-o dacă se putea. Când
acel bărbat a venit cu mesajul „Venim”, m-am gândit – am
sperat – că asta era ceea ce voia să spună. Trăgându-şi faţa
puţin înapoi, se uită în sus la el serioasă. Nu îţi puteam spune,
Perrin. Nu te puteam lăsa să-ţi faci speranţe doar pentru o
bănuială. Ar fi fost prea crud dacă… Nu te supăra pe mine,
Perrin!
Râzând, o ridică din şaua ei şi o aşeză pe-o parte în faţa lui,
pe cal; ea hohoti împotrivindu-se şi se aruncă peste oblâncul
înalt, pentru a-l cuprinde cu ambele mâini.
— Nu am să fiu vreodată supărat pe tine, ju…
Faile îl întrerupse, punându-i mâna peste gură.
— Mama spunea că cel mai rău lucru pe care i l-a făcut
vreodată tata a fost să se lege că nu va fi vreodată furios pe ea.
I-a luat un an ca să-l convingă să îşi retragă jurământul şi
spunea că nu mai era de trăit cu el de la câte ţinea în suflet.
Amândoi o să ne spunem supărările. Dacă vrei să îmi mai faci
un jurământ de nuntă, jură că nu te vei ascunde când vei fi
furios. Nu mă pot lupta cu ce nu mă laşi să văd, soţul meu.
Soţul meu, repeta ea cu o voce mulţumită, gudurându-se pe
lângă el. Îmi place cum sună.
El băgă de seamă că nu pomenise că îl va înştiinţa mereu
când ea avea să fie furioasă; din experienţă, ştia că va fi nevoit
să descopere pe pielea lui în cel puţin jumătate din ocazii. Şi
nici că nu îi va mai ascunde nimic nu promisese. Oricum, nu
conta atâta vreme cât erau împreună.
— Am să-ţi spun când sunt supărat, soţia mea, promise el.
Ea îi aruncă o privire piezişă, ca şi cum nu ştia cum să o ia.
„Nu ai să le înţelegi vreodată, vere Jaim, dar n-o să-ţi pese.”
Brusc, îşi dădu seama că erau înconjuraţi de troloci morţi,
ca de un câmp negru plin de buruieni cu vârf de pene şi de
Myrddraali agonizând înainte de a îmbrăţişa moartea. Încet, îl
întoarse pe Trăparu. Un abator şi o harababură de Făpturi ale
Umbrei se întindeau pe sute de paşi în orice direcţie. Ciorile
ţopăiau deja de-a lungul pământului, iar vulturii planau într-
un nor imens deasupra capetelor. Totuşi, încă nu apăruseră
corbi. Şi la fel şi spre miazăzi, după Jaim; putea vedea vulturii
dând roată mai departe de sat ca dovadă. Nu era de ajuns
pentru a-i răscumpăra pe Deselle ori pe Adora, ori pe micul
Paet, ori… Nu era de ajuns; nu va fi vreodată de ajuns. Nimic
nu ar putea să le înlocuiască pierderea. O îmbrăţişă pe Faile;
suficient de tare încât să o facă să icnească, dar când încercă
să slăbească strânsoarea, ea îi apucă braţele cu mâinile şi le
apăsă la loc. Ea era de ajuns.
Oamenii plecau şuvoi din Emond’s Field, Bran şchiopătând,
cu suliţa pe post de baston, Marin zâmbind cu un braţ în jurul
lui, Daise îmbrăţişată de soţul ei, Wit, şi Gaul şi Chiad de mână
cu vălurile coborâte. Urechile lui Loial erau pleoştite, obosite,
Tam avea sânge pe faţă, iar Flann Lewin stătea drept doar cu
sprijinul soţiei lui, Adine; mai toţi erau acoperiţi cu sânge, şi cu
bandaje încropite. Dar mergeau într-un şir care se tot lăţea,
Elam şi Dav, Ewin şi Aram, Eward Candwin şi Buel Dowtry, Hu
şi Tad şi grăjdarii de la Hanul Izvorul cu Vin, Ban şi Tell şi
Tovarăşii călărind cu flamura. De data asta nu mai vedea feţele
celor ce lipseau, ci doar pe cei încă vii. Verin şi Alanna pe caii
lor, cu Tomas şi Ihvon în urmă. Bătrânul Bili Congar agitând o
halbă care era sigur plină cu bere sau chiar cu rachiu, şi Cenn
Buie mai strâmb ca niciodată şi învineţit, şi Jac al’Seen cu un
braţ în jurul soţiei, cu fiii şi fiicele în jurul lui, având şi ei soţii
şi soţi. Raen şi Ila, încă purtând copiii în spinare. Şi mai mulţi.
Feţe pe care nu le cunoştea deloc; oamenii care trebuiau să fie
din Deven Ride sau de la fermele de acolo. Băieţi şi fete alergau
printre ei, râzând.
Se despărţiră pe laturi, formând un cerc mare împreună cu
oamenii din Dealul Străjii, cu el şi Faile în mijloc. Cu toţii îi
ocoliră pe Pieriţii muribunzi, dar părea că nimeni nu avea ochi
pentru Făpturile Umbrei care zăceau pretutindeni, ci doar
pentru cei doi tineri călare pe Trăparu. În tăcere, priviră, până
ce Perrin începu să se agite. „De ce nu spune nimeni nimic? De
ce se holbează aşa?”
Mantiile Albe se iviră, călărind încet în şirurile lor lungi şi
sclipitoare de câte patru, Dain Bomhald în frunte, cu Jaret
Byar. Fiecare mantie albă strălucea ca proaspăt spălată; fiecare
lance era înclinată la acelaşi unghi. Murmure bosumflate se
ridicară, dar oamenii se dădură deoparte pentru a-i lăsa să
intre în cerc.
Bomhald ridică o mână înmănuşată, oprind coloana în
zăngănit de hăţuri şi scârţâit de şei şi îndreptându-şi faţa spre
Perrin.
— Totul s-a sfârşit, Făptură a Umbrei. Gura lui Byar se
schimonosi înghiţindu-şi un rânjet, dar nici faţa, nici vocea lui
Bomhald nu se schimbară. Trolocii au fost biruiţi. Aşa cum ne-
am înţeles, te arestez acum ca Iscoadă a Celui Întunecat şi
ucigaş.
— Nu! Faile se răsuci pentru a privi cu ochi furioşi la
Perrin. Cum adică, aşa cum v-aţi înţeles?
Cuvintele ei aproape se pierdură în vacarmul stârnit din
toate părţile. „Nu! Nu!” şi „Nu o să-l luaţi!” şi „Ochi-de-Ambră!”
Scrutându-l pe Bomhald, Perrin îşi ridică o mână, şi
liniştea se aşternu încet. Când toţi tăcură, spuse:
— Am spus că nu mă voi împotrivi, dacă ne ajutaţi.
Uimitor, ce calmă îi era vocea; în interior fierbea cu o furie rece,
mocnită. Dacă ne ajutaţi, Mantii Albe. Unde aţi fost?
Bărbatul nu răspunse.
Daise Congar păşi în afara cordonului împreună cu Wit,
care se ţinea de ea ca şi cum nu ar fi vrut să îi mai dea drumul
vreodată. La fel şi braţul ei era înfăşurat în jurul umerilor lui
Wit. Alcătuiau un tablou curios, ea cu furca-halebardă înfiptă
în pământ, mult mai înaltă şi ţinându-l pe soţul ei cu mult mai
scund ca şi cum l-ar apăra.
— Erau pe Pajişte, tună ea, aliniaţi şi şezând frumos lângă
cai, ca nişte fete gătite pentru dansul de Duminică. Nici nu s-
au clintit. Asta ne-a făcut să venim… Un murmur fioros de
încuviinţare se ridică din piepturile femeilor… Când am văzut
că sunteţi depăşiţi, iar ei stau acolo ca nodurile pe buşteni!
Bomhald nu îşi luă ochii de la Perrin o clipă; nici nu clipi.
— Credeai că aş avea încredere în tine? şuieră acesta.
Planul tău a eşuat numai pentru că ceilalţi au sărit în ajutor,
nu? Şi tu nu poţi revendica vreo părticică.
Faile se foi; fără să mute privirea de pe bărbat, Perrin îi
aşeză un deget pe buze de cum îşi deschise gura. Îl muşcă tare,
dar nu spuse nimic. Vocea lui Bomhald deveni în sfârşit mai
puternică:
— Am să te văd în ştreang, Făptură a Umbrei. Am să te văd
în ştreang, orice ar fi! Am să te văd mort chiar dacă lumea arde!
Ultimele cuvinte sunară ca un urlet. Sabia lui Byar ieşi de-o
palmă din teacă; un ostaş solid din spatele lui Farran credea
Perrin că îl chema – şi-o scoase pe a sa complet, cu un zâmbet
mulţumit, spre deosebire de rânjetul numai dinţi al lui Byar.
Îngheţară în sunetul tolbelor din care erau scoase săgeţi,
iar arcurile se ridicau pretutindeni, penele săgeţilor atingând
urechile arcaşilor, fiecare vârf îndreptat spre una dintre
Mantiile Albe. De-a lungul coloanei albe, şeile înalte scârţâiră
sub oamenii care se foiau neliniştiţi. Bomhald nu arătă vreun
semn de teamă, şi nici nu mirosea a frică; răspândea însă
parfum de ură. Îşi plimbă ochii aproape febrili peste oamenii
din Ţinutul celor Două Râuri care îi încercuiau soldaţii şi îi
întoarse spre Perrin la fel de fierbinţi şi plini de ură.
Perrin făcu un semn în jos, şi corzile arcurilor fură slăbite
neîncrezător, iar arcurile coborâte încet.
—Nu ar fi de folos. Vocea îi era rece ca fierul, tare ca o
nicovală. De când ai venit în Ţinutul celor Două Râuri, ajutorul
pe care ni l-ai dat a fost aproape întâmplător. Nu ţi-a păsat
vreodată cu adevărat dacă oamenii erau arşi de vii, ucişi, câtă
vreme aveai pe cine să faci Iscoadă a Celui Întunecat. Bomhald
se cutremură, cu toate că ochii încă îi ardeau. A venit vremea
să pleci. Nu doar din Emond’s Field. A venit vremea să îţi
strângi Mantiile Albe şi să pleci din Ţinutul celor Două Râuri.
Acum, Bomhald. Pleci acum.
— Am să te văd în ştreang într-o zi, spuse uşor Bomhald.
Făcu din mână un semn smucit coloanei să-l urmeze şi
dădu pinteni calului înainte, ca şi cum ar fi vrut să treacă peste
Perrin.
Perrin îl dădu pe Trăparu la o parte din drum; voia să-i
vadă plecaţi, să nu mai fie omoruri. Lăsă omului un ultim semn
de sfidare.
Bomhald nu întoarse câtuşi de puţin capul, dar Byar cel cu
obrajii cavernoşi arunca priviri mocnind de ură spre Perrin, iar
Farran părea că se uita la el cu un soi de regret. Ceilalţi priviră
doar înainte când trecură, în dangăt de armuri şi în tropot de
potcoave. În tăcere, cercul se deschise pentru a-i lăsa să se
îndrepte spre miazănoapte.
Un grup de zece sau doisprezece oameni se apropie de
Perrin pe jos, unii echipaţi cu bucăţi nepotrivite de armură, toţi
cu rânjete nerăbdătoare, după ce ultimele dintre Mantiile Albe
trecură. Nu recunoscu pe nici unul dintre ei. Un bărbat cu
nasul borcănat şi faţa tăbăcită părea să le fie căpetenie, cu
părul alb acoperit până la genunchi cu o cămaşă de zale
ruginite, cu toate că în jurul gâtului i se iţea gulerul cămăşii de
fermier. Făcu o plecăciune stângace deasupra arcului său.
— Jerinvar Barstere, Seniore Perrin. Sau Jer, cum mi se
spune. Vorbea cu repeziciune, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie
întrerupt. Iertaţi-mă că v-am deranjat! Unii dintre noi le vor
conduce pe Mantiile Albe, dacă încuviinţaţi. O mare parte
dintre ei vor să ajungă acasă, deşi nu putem ajunge până la
lăsarea întunericului. Sunt la fel de multe Mantii Albe şi în
Dealul Străjii, dar n-au voit să vină. Aveau ordin să stea
locului, au spus. Nişte dobitoci, dacă mă întrebaţi pe mine, şi
ne-am săturat până peste urechi să-şi tot bage nasul prin
casele oamenilor, să ne îmbie să ne învinuim vecinii de ceva. O
să îi conducem, dacă sunteţi de acord. Îi aruncă lui Faile o
privire ruşinată, pitindu-şi bărbia lată, dar iureşul de cuvinte
nu încetini. Iertare, domniţă Faile! Nu am vrut să vă deranjez
pe tine şi pe Seniorul. Voiam doar să-l înştiinţez că suntem cu
el. Ai o femeie foarte bună, stăpâne. Foarte bună. Nu voiam să
vă jignesc, domniţă. Ei, încă mai avem lumină, şi vorba nu
tunde oile. Mă iertaţi că v-am deranjat, Seniore Perrin. Iertare,
domniţă Faile! Se înclină din nou, ceilalţi imitându-l, şi se
îndepărtară cu toţii în grabă cu el în frunte, mormăind la ei: Nu
e vreme să-i sâcâim pe Senior şi pe domniţă. Avem treburi de
făcut.
— Cine era? întrebă Perrin, un pic şocat de şuvoiul de
cuvinte; Daise şi Cenn împreună nu puteau să vorbească aşa
de mult. Îl cunoşti, Faile? E din Dealul Străjii?
— Jupânul Barestere este Starostele din Dealul Străjii, iar
ceilalţi sunt Sfatul Satului. Soborul Femeilor din Dealul Străjii
va trimite o solie împreună cu Meştereasa lor de îndată ce sunt
sigure că primejdia a trecut. Să vadă dacă „Senior Perrin ăsta”
este potrivit pentru Ţinutul celor Două Râuri, spun ele, dar
toate m-au pus să le arăt cum se face o plecăciune în faţa ta,
iar Meştereasa, Edell Gaelin, îţi aduce nişte tarte cu mere
uscate.
— Ah, arde-m-ar! oftă el. Se întindea. Ştia că trebuia să fie
strivită de la început. Nu-mi spune aşa! urlă el după oamenii
care se îndepărtau. Sunt un fierar! Mă auziţi? Un fierar!
Jer Barstere se răsuci pentru a-l saluta cu mâna şi din cap
înainte de a-i grăbi pe ceilalţi înainte.
Chicotind, Faile îl trase de barbă.
— Eşti un drăguţ împiedicat, Seniorul meu Fierar. Nu mai
ai loc de întoarcere acum. Deodată, zâmbetul îi deveni de-a
dreptul viclean. Soţule, au mirii vreo şansă să rămână singuri
la vremea asta? Măritişul se pare că m-a făcut la fel de
îndrăzneaţă ca pe o fătucă din Domani. Pesemne că eşti obosit,
dar…
Se întrerupse cu un şuierat scurt şi se prinse de surtucul
lui când el îi dădu pinteni lui Trăparu şi galopă spre Hanul
Izvorul cu Vin. Pentru prima oară, chiotele ce-l întovărăşeau nu
îl deranjară deloc.
— Ochi-de-Ambră! Senior Perrin! Ochi-de-Ambră!

De pe ramura groasă şi înfrunzită a unui stejar de la

marginea Pădurii de la Apus, Ordeith scruta Emond’s Field,
până la o milă depărtare spre miazăzi. Era cu neputinţă.
„Trece-i prin foc şi sabie!” Totul mergea aşa cum ar fi trebuit.
Până şi Isam jucase după cum îi cântasem. „De ce a încetat
netotul să mai aducă troloci? Trebuia să fi adus destui cât să
înnegrească Ţinutul celor Două Râuri cu ei!” I se scurse scuipat
de pe buze, dar el nu băgă de seamă mai mult decât că degetele
i se jucau cu cingătoarea. „Chinuie-i până când le sar inimile
din piept! Bagă-i în pământ, să zbiere!” Avea un plan bine
ticluit pentru a-l atrage pe Rand al’Thor la mâna sa, şi se
ajunsese la asta! Ţinutul celor Două Râuri nici măcar nu
fuseseră zgâriat. Câteva ferme arse nu contau, nici câţiva
fermieri măcelăriţi de vii pentru cazanele trolocilor. „Vreau ca
Ţinutul celor Două Râuri să ardă, să ardă şi focul să rămână în
minţile oamenilor pentru o mie de ani!”

Cercetă cu privirea flamura care se unduia deasupra

satului şi pe celălalt, nu cu mult mai jos decât acesta. Un cap
de lup stacojiu pe fundal alb tivit stacojiu şi un vultur roşu.
Roşu ca sângele pe care Ţinutul celor Două Râuri trebuie să-l
verse pentru a-l face pe Rand al’Thor să urle. Manetheren.
„Aceea ar trebui să fie flamura din Manetheren.” Cineva le-a
spus de Manetheren, nu-i aşa? Ce ştiau proştii ăştia de gloria
Manetherenului? „Da. Pot fi pedepsiţi în multe feluri.” Râse aşa
de tare, încât aproape căzu din stejar, înainte să-şi dea seama
că nu se ţinea cu ambele mâini, ci una îi stătea pe cingătoare,
în locul unde ar fi trebuit să atârne un pumnal. Râsul se
schimonosi într-un rânjet când privi la mâna aceea. Turnul Alb
adăpostea ce-i fusese furat. Ce era al lui de drept încă de pe
vremea Războaielor.
 Îşi dădu drumul la pământ şi sări pe cal înainte de a se uita
la tovarăşii săi. Copoii săi. Treizeci şi ceva, aleşi dintre Mantiile
Albe, nu-şi mai purtau mantiile albe, bineînţeles. Rugina le
păta cu punctişoare armura fără luciu, iar Bomhald nu ar fi
recunoscut acele mutre închise şi suspicioase, murdare şi
nebărbierite. Oamenii se uitară la Ordeith, neîncrezători totuşi
temători, dar nu aruncară măcar o privire spre Myrddraalul ce
stătea între ei, cu faţa lui fără ochi şi palidă ca de melc, la fel de
înlemnită ca a lor. Jumate-Omul se temea că Isam avea să afle;
Isam nu fusese câtuşi de puţin mulţumit când raidul asupra
Taren Ferry lăsase atât de mulţi să scape şi să ducă vorba
despre ce se petrecea în Ţinutul celor Două Râuri. Ordeith
chicoti la gândul că Isam va fi neliniştit. Asta era o problemă
pentru altă vreme, dacă va mai trăi.
— Pornim spre Tar Valon, se răsti el.
Călăreau în forţă, ca să-l întreacă pe Bomhald până la bac.
Flamura lui Manetheren, ridicată din nou în Ţinutul celor Două
Râuri după atâtea veacuri. Cum îl chinuise vulturul roşu,
demult.
— Dar Caemlyn înainte de toate! „Pedepseşte-i şi biciuieşte-
i!” Să plătească Ţinutul celor Două Râuri întâi, apoi Rand
al’Thor, şi apoi…
Râzând, galopă spre miazănoapte prin pădure, fără să
privească înapoi să vadă dacă îl urmează careva. Aceştia, însă,
îl urmau. Nu aveau altundeva unde să meargă.
57 Ţinutul Întreit se frânge
Soarele dogoritor de după-amiază pârjolea Pustia, aruncând
umbre peste munţii de la miazănoapte, chiar înaintea lor.
Dealurile uscate erau străbătute de copitele lui Jeade’en, ba în
sus, ba în jos, ca nişte valuri într-un ocean de pământ crăpat,
iar în urmă lăsau mereu acelaşi peisaj. Munţii îi atrăseseră
atenţia lui Rand încă de prima dată când îi zărise cu o zi în
urmă. Nu aveau vârfurile acoperite cu zăpadă, nu erau la fel de
înalţi ca Munţii de Negură, cu atât mai puţin ca Osia Lumii, ci
erau doar nişte stânci zimţate, maronii şi cenuşii, brăzdate în
unele locuri de pete galbene sau roşii sau de dungi
strălucitoare, în aşa fel încât un om putea gândi mai întâi să
încerce să străbată Zidul Dragonului la pas. Oftând, Rand se foi
în şa şi îşi aşeză shoufa, pe care o purta cu surtucul său roşu.
În acei munţi se afla Alcair Dai. În curând avea să urmeze un
sfârşit anume sau un început. Poate amândouă. Poate în
curând.
Adelin cea cu părul blond mergea încet cu paşi mari, în faţa
armăsarului bălţat, şi alte nouă Far Dareis Mai formau un cerc
mare în jurul lui Rand, toate purtând săbii şi scuturi, arcuri la
spate, cu vălurile negre atârnând pe piept, gata să fie ridicate.
Garda de onoare a lui Rand. Aielii nu o numeau astfel, dar
cu toate acestea, Fecioarele veniseră în Alcair Dai pentru
onoarea lui Rand. Atât de multe diferenţe, iar el nu ştia ce
însemnau jumătate dintre acestea nici măcar atunci când îşi
dădea seama de ele.
Bunăoară, purtarea Aviendhei faţă de Fecioare, şi a lor faţă
de ea. Mai tot timpul, ca şi în acel moment, ea mergea alături
de calul lui Rand, cu mâinile încrucişate peste şalul care îi
atârna peste umeri; ochii ei verzi fiind aţintiţi, de sub acel fular
negru pe care îl avea înfăşurat în jurul capului, la munţii din
faţă. Rareori schimba mai mult de două vorbe cu Fecioarele,
dar acest lucru nu era ieşit din comun. Îşi ţinea braţele
încrucişate; acesta era cel mai important fapt. Fecioarele ştiau
că ea purta brăţara de fildeş şi, cu toate acestea, parcă se
prefăceau că nu o văd; nu voia să o dea jos, şi totuşi îşi
ascundea încheietura ori de câte ori i se părea că una dintre ele
o privea.
„Tu nu faci parte din nici o frăţie”, îi zisese Adelin, când el
sugerase să fie escortat de altcineva decât Fecioarele Lăncii.
Fiecare căpetenie, fie el de clan sau de sept, era însoţit de către
bărbaţii din frăţia din care făcuse parte înainte să devină
căpetenie. „Tu nu faci parte din nici o frăţie; dar mama ta a fost
Fecioară.” Femeia blondă şi celelalte nouă nu o priviseră pe
Aviendha, care se aflase la câţiva paşi distanţă în holul de la
intrarea sub acoperişul lui Lian; nu o priviseră intenţionat.
„Vreme de mulţi ani, Fecioarele care nu voiau să renunţe la
suliţă, şi-au dat copiii femeilor Aes-Sedai, pentru a-i duce la
alte femei, fără ca ele să ştie unde mergea copilul sau măcar
dacă era fetiţă sau băiat. Acum, unul dintre fiii unei fecioare s-
a întors la noi, iar noi îl recunoaştem. Vom merge la Alcair Dai
pentru onoarea ta, fiu al lui Shaiel, Fecioară din Chumai
Taardad.” Pe chipul femeii – ca şi pe chipul celorlalte, inclusiv
al Aviendhei – se putea citi o hotărâre atât de nestrămutat,
încât Rand se gândi că ele ar fi putut să-i ceară să dănţuiască
suliţele, dacă refuza.
După ce Rand acceptase, îl trecură din nou prin ritualul
„Aminteşte-ţi onoarea”, de data aceasta cu o băutură numită
oosquai, făcută din zemai, pe care trebuia să o bea cu până la
fund din nişte cupe mici de argint, cu fiecare dintre ele. Zece
Fecioare; zece cupe mici. Băutura arăta ca o apă uşor maronie,
şi avea cam acelaşi gust – dar era mai tare decât rachiul trecut
de două ori prin alambic. După aceea nu mai izbutise să
meargă drept şi îl duseseră în pat, râzând de el, deşi el
protestase, atât cât putuse în timp ce femeile îl gâdilaseră toate,
iar el abia dacă reuşea să respire de atâta râs. Toate, mai puţin
Aviendha. Deşi nu plecase, rămase privind tot tămbălăul cu o
faţă ca de piatră. Când Adelin şi celelalte îl băgaseră în sfârşit
în pat şi plecaseră, Aviendha se aşezase lângă uşă desfăcându-
şi fustele înfoiate, privindu-l ca o stană de piatră în timp ce
adormea. Când el se trezise ea se afla încă acolo, încă privindu-
l. Şi nu dorise să vorbească despre Fecioare sau oosquai sau
despre orice se întâmplase; în ce-o privea, era ca şi cum nu s-ar
fi întâmplat. Dacă Fecioarele erau la fel de secretoase, nu ştia;
cum să privească zece femei în ochi şi să le întrebe de ce îl
îmbătaseră, de ce îl dezbrăcaseră şi de ce îl băgaseră în pat?
Atât de multe deosebiri, atât de puţine lucruri pe care le
înţelegea, şi nu ştia ce ar fi putut să-i dea planurile peste cap.
Şi totuşi, nu-şi permitea să aştepte. Privi peste umăr. Ce se
terminase se terminase. „Şi cine poate spune ce are să mai
vină?”
Cu mult în urmă, se aflau Aielii Taardad. Nu numai cei din
septul celor Nouă Văi şi Aielii Jindo, ci şi Aielii Miadi şi din
septul celor Patru Pietre, Aielii Chumai şi cei din septul Apei
însângerate şi mulţi alţii, coloane mari ce înconjurau căruţele,
care abia se târâiau, şi grupul Înţeleptelor. Toţi se întindeau
cale de două mile prin acea căldură dogoritoare, înconjuraţi de
cercetaşi. În fiecare zi, li se alăturaseră din ce în ce mai mulţi,
după ce fuseseră vestiţi de soli pe care îi trimisese Rhuarc în
prima zi, o sută de bărbaţi şi Fecioare într-un loc, trei sute într-
altul, cinci sute, după mărimea fiecărui sept şi după câţi
oameni avea nevoie fiecare sălaş pentru a fi în siguranţă.
În depărtare, spre miazăzi şi la apus, o altă mulţime se
apropia cu repeziciune, ridicând trâmbe de praf; poate că erau
dintr-un alt clan care se îndrepta către Alcair Dai, dar Rand se
gândi că nu. Erau abia două treimi dintre toate septurile, dar el
bănuia că avea peste cincisprezece mii de Aieli Taardad în urma
sa. O armată care mărşăluia şi ale cărei rânduri se îngroşau
mereu. Aproape un întreg clan mergea la întâlnirea
căpeteniilor, încălcând astfel toate obiceiurile.
Dintr-odată Jeade’en se opri, şi acolo, într-o scobitură
lungă şi adâncă, se ţinea târgul pregătit în cinstea adunării, şi
pe dealurile de mai încolo, taberele căpeteniilor de clan şi de
sept care ajunseseră deja.
Printre cele două-trei sute de corturi joase, fără pereţi, toate
cu destul loc între ele, erau ridicate pavilioane făcute din
acelaşi material maro-cenuşiu, care erau destul de înalte încât
să se poată sta sub ele, la umbră, pe pături, fiind aşezate multe
produse; ceramică viu colorată şi covoare chiar mai colorate,
bijuterii din aur şi argint. În mare, lucruri meşteşugite de Aieli,
dar se găseau şi lucruri din afara Pustiei, poate chiar şi
mătăsuri şi fildeş de departe dinspre răsărit. Nimeni nu părea
să facă negoţ; puţinii bărbaţi şi femei care se puteau vedea
stăteau sub câteva pavilioane, de obicei singuri.
Dintre cele cinci tabere împrăştiate pe înălţimile din jurul
târgului, patru păreau la fel de pustii, cu doar câteva zeci de
bărbaţi şi Fecioare care forfoteau printre corturile pregătite
pentru aproape o mie de oameni. A cincea tabără se întindea de
două ori mai mult decât celelalte, unde se puteau vedea sute de
oameni, şi probabil la fel de mulţi înăuntrul corturilor.
Rhuarc urcă povârnişul în urma lui Rand, cu cei zece
Aethan Dor ai săi, Pavezele Roşii, urmaţi de Heirn cu zece Tain
Shari, Sângele Adevărat, şi încă şapte căpetenii de clan cu
escortele lor de onoare, cu toţii purtând suliţe şi scuturi, arcuri
şi tolbe cu săgeţi. Erau o armată straşnică; mai mulţi decât
fuseseră în Stânca din Tear. Unii dintre Aielii din tabere şi de
sub pavilioane priveau spre vârful colinei. Nu spre Aielii
adunaţi acolo, bănuia Rand. Ci către el, bărbatul călare pe un
cal. Un lucru care rareori se vedea în Ţinutul Întreit. Avea să le
arate el şi mai multe până se sfârşea totul.
Rhuarc rămase cu privirea aţintită la cea mai mare tabără,
unde şi mai mulţi Aieli îmbrăcaţi în cadin’sor ieşeau şuvoaie
din corturi pentru a privi în acea direcţie.
— Shaido, dacă nu mă înşel, spuse el încet. Couladin. Nu
eşti singurul care a încălcat obiceiurile, Rand al’Thor.
— Pesemne, le-a încălcat ca mine.
Rand îşi dădu jos shoufa din jurul capului şi o îndesă în
buzunarul de la surtuc, deasupra angrealului, bărbatul de
lemn cu faţa rotundă şi cu o sabie pe genunchi. Soarele începu
să îi ardă capul descoperit, dovedindu-i cât de mult îl apărase
bucata aceea de pânză.
— Dacă am fi venit după obicei…
Aielii Shaido se îndreptau către munţi, lăsând în urmă
corturi ce păreau pustii. Şi stârneau ceva agitaţie prin celelalte
tabere, şi în târg. Oamenii încetară să mai privească după un
bărbat pe cal şi se holbau la Aielii Shaido.
— Am fi putut intra cu forţa în Alcair Dai, dacă am fi fost
depăşiţi numeric de două ori sau chiar mai mult, Rhuarc?
— Nu înainte de lăsarea nopţii, răspunse încet căpetenia de
clan, nici măcar împotriva pungaşilor ălora de Shaido. Aici e
vorba de mai mult decât încălcarea obiceiurilor! Chiar şi Aielii
Shaido ar trebui să aibă mai multă onoare!
Murmure dezaprobatoare se auziră de la ceilalţi Aieli
Taardad din vârful dealului. Mai puţin din partea Fecioarelor;
nu se ştie de ce se adunaseră toate în jurul Aviendhei, într-o
parte, şi vorbeau cu însufleţire. Rhuarc îi spuse încet câteva
vorbe uneia dintre Pavezele Roşii, un om cu ochii verzi care
arăta ca şi cum chipul i-ar fi fost folosit la bătut ţăruşi în
pământ, după care acesta coborî dealul, alergând repede înapoi
la Aielii Taardad care se apropiau.
— Te aşteptai la asta? îl întrebă Rhuarc pe Rand de îndată
ce Pavăza Roşie se îndepărtă. De asta ai chemat întregul clan?
— Nu tocmai, Rhuarc.
Aielii Shaido începură să se aşeze în rânduri în faţa unei
despicături în peretele muntelui; începură să-şi pună vălurile.
— Couladin nu avea nici un alt motiv să plece în timpul
nopţii decât dacă voia să ajungă undeva, şi unde în altă parte
ar vrea să fie decât aici, ca să-mi facă mie necazuri? Ceilalţi
sunt deja în Alcair Dai? De ce?
— Ocazia pe care ne-o dă întâlnirea căpeteniilor nu trebuie
pierdută, Rand al’Thor. Vor fi discuţii legate de hotare, păşuni
şi alte lucruri. Apă. Dacă doi Aieli din două clanuri diferite se
întâlnesc, discută despre apă. Trei din trei clanuri discută
despre apă şi păşuni.
— Şi patru? întrebă Rand, deoarece erau deja prezente cinci
clanuri, şi cu Aielii Taardad, şase.
Rhuarc şovăi o clipă, apucând de mâner una dintre suliţele
sale fără să-şi dea seama.
— Patru vor dănţui cu suliţele. Dar nu ar trebui să se
întâmple aşa aici.
Aielii Taardad făcură loc să treacă Înţeleptele, cu şalurile
înfăşurate în jurul capului, cu Moiraine şi Lan şi Egwene călare
în urma lor. Egwene şi femeia Aes-Sedai purtau acele bucăţi de
pânză în jurul tâmplelor, imitând fularele femeilor Aiel. Mat
veni şi el călare, de unul singur, cu suliţa cu mâner negru
sprijinită în şa. Pălăria sa cu boruri largi îi umbrea chipul, în
timp ce privea cu atenţie la ce se afla în faţa sa.
Străjerul dădu din cap pentru sine când îi văzu pe Aielii
Shaido.
— Asta ar putea să iasă rău, zise el încet.
Armăsarul său negru îl privi cu un ochi pe bălţatul lui
Rand; atât îi trebui lui Lan să rămână cu privirea aţintită la
rândurile de Aieli din faţa despărţiturii din munte; îl bătu uşor
peste gât pe Mandarb.
— Dar nu cred că se va întâmpla acum.
— Nu acum, aprobă Rhuarc.
— Dacă… mi-ai îngădui să vin cu tine.
În afară de acele cuvinte spuse mai răspicat, vocea lui
Moiraine era la fel de senină ca oricând; trăsăturile ei fără de
vârstă erau netulburate, dar se uita la Rand de parcă privirea ei
ar fi fost de ajuns să-l înduplece.
Părul blond şi lung al lui Amys, care îi atârna pe după şal,
flutură când ea scutură din cap hotărâtă.
— Nu e alegerea lui, Aes-Sedai. Aceasta e sarcina
căpeteniilor de clan, sarcina bărbaţilor. Dacă te lăsăm să intri
în Alcair Dai acum, data viitoare când se vor mai întâlni femeile
Aes-Sedai sau stăpânele, vreo căpetenie de clan s-ar putea să-
şi vâre nasul. Ei cred că ne băgăm în treburile lor, şi de multe
ori încearcă şi ei să se amestece într-ale noastre.
Femeia îi zâmbi scurt lui Rhuarc, dându-i astfel de înţeles
că nu vorbea şi despre el; chipul sec al soţului ei îi spunea lui
Rand că acesta gândea exact invers.
Melaine îşi apucă şalul de sub bărbie, privindu-l pe Rand.
Deşi nu era de acord cu Moiraine, tot nu avea încredere în ce
voia să facă el. Rand abia dacă dormise de când plecaseră de la
Stâncile Reci; dacă îi intraseră în vise, văzuseră cu siguranţă
numai coşmaruri.
— Fii cu băgare de seamă, Rand al’Thor, zise Bair de parcă
i-ar fi citit gândurile. Un om ostenit face greşeli. Nu îţi poţi
permite să faci greşeli astăzi.
Femeia îşi trase şalul peste umerii săi înguşti, şi vocea ei
subţire sună aproape furios.
— Noi nu ne permitem să te lăsăm să faci greşeli astăzi.
Aielii nu îşi pot permite.
Veniră şi mai mulţi călăreţi în vârful colinei, şi privirile se
întoarseră înapoi spre ei. Printre pavilioane se aflau sute de
Aieli, bărbaţi îmbrăcaţi în cadin’sor şi femei cu părul lung
îmbrăcate cu fuste, şaluri şi bluze, adunară şi mai mulţi
privitori. Atenţia se mută când căruţa albă prăfuită a lui Kadere
îşi făcu apariţia undeva în partea dreaptă, în urma coloanelor
de catâri. Pe capră stătea negustorul ce purta un surtuc gălbui,
iar lângă el Isendre, îmbrăcată toată în alb, şi ţinând o
umbreluţă de soare de aceeaşi culoare. Urmă căruţa lui Keille,
cu Natael care ţinea frâiele lângă ea, apoi căruţele cu coviltir şi,
în sfârşit, cele trei căruţe mari cu apă, alături de coloanele de
catâri. Cu toţii îl priviră pe Rand în timp ce căruţele se târau
scârţâind, Kadere şi Isendre, Natael îmbrăcat cu mantia sa
peticită, Keille cu trupul ei masiv înveşmântat în alb, cu un şal
cu ciucuri albi aşezat pe pieptenii ei de fildeş din păr. Rand îl
bătu pe Jeade’en pe gât. Femeile şi bărbaţii începură să se
împrăştie pentru a întâmpina căruţele care se apropiau. Aielii
Shaido aşteptau. Nu mai avea să dureze mult.
Egwene îşi mută iapa sură aproape de Jeade’en; armăsarul
bălţat încercă să se frece de botul Negurei şi se alese cu o
muşcătură.
— Nu mi-ai dat nici o şansă să-ţi vorbesc de la Stâncile
Reci, Rand.
El nu zise nimic; ea era o Aes-Sedai acum, şi nu doar
pentru că îşi spunea singură astfel. Se întrebă dacă şi ea îi
iscodise visele. Chipul femeii părea încordat, iar ochii ei negri –
obosiţi.
— Nu ţine în tine, Rand! Nu lupţi singur. Şi alţii merg la
luptă pentru tine.
Încruntându-se, încercă să o privească. Primul gând care-i
trecu prin minte fu Emond’s Field şi Perrin, dar nu-şi dădea
seama cum de putea ea şti unde plecase Perrin.
— Ce vrei să spui? întrebă el în sfârşit.
— Lupt pentru tine, zise Moiraine înainte ca Egwene să-şi
deschidă gura. Şi Egwene la fel.
Cele două femei schimbară o privire scurtă.
— Oamenii luptă pentru tine, iar tu nu ştii asta mai mult
decât ştiu ei că o fac. Nu îţi dai seama ce înseamnă că tu dai
formă Marei Dantele, nu-i aşa? Urmele a ceea ce faci, chiar
urmele existenţei tale, se întind peste Pânză şi schimbă
ţesătura firelor vieţii de care nu îţi vei da niciodată seama.
Bătălia e pe departe de a fi numai a ta. Şi totuşi, tu stai în
mijlocul acestei pânze. Dacă vei da greş şi vei cădea, toate se
vor nărui. Cum eu nu pot merge cu tine în Alcair Dai, lasă-l pe
Lan să te însoţească. Încă o pereche de ochi care să-ţi vegheze
spatele.
Străjerul se suci uşor în şa, încruntându-se la ea; cu Aielii
Shaido pregătiţi să ucidă nu era prea dornic să o lase singură.
Lui Rand i se păru că nu trebuia să fi văzut acel schimb de
priviri între Moiraine şi Egwene. Deci ele două chiar aveau un
secret faţă de el. Egwene chiar avea ochi de Aes-Sedai,
întunecaţi şi care nu puteau fi citiţi. Aviendha şi Fecioarele
veniseră lângă el.
— Lasă-l pe Lan să rămână cu tine, Moiraine. Onoarea mea
e în mâinile acestor Far Dareis Mai.
Moiraine strânse din buze, dar se părea că acela era cel mai
potrivit lucru pe care îl putea spune Rand, în ceea ce le privea
pe Fecioare. Adelin şi celelalte zâmbiră larg.
Mai jos, Aielii se adunau în jurul căruţaşilor în timp ce
aceştia începeau să deshame catârii. Nu toţi erau atenţi la Aieli.
Keille şi Isendre priveau una la cealaltă lângă căruţe, Natael
vorbea repede cu una dintre femei, Kadere cu cealaltă, până
când se opriră din duelul de priviri. Cele două femei se sfădeau
de ceva vreme. Dacă ar fi fost bărbaţi, Rand s-ar fi aşteptat de
mult la o încăierare.
— Fii precaută, Egwene, zise Rand. Cu toţii fiţi precauţi.
— Nici măcar Aielii Shaido nu ar da bătăi de cap unei Aes-
Sedai, îi zise Amys, la fel cum nu ne dau bătăi de cap nici mie,
lui Bair sau lui Melaine. Unele lucruri îi depăşesc până şi pe
Shaido.
— Fiţi doar precaute!
Rand nu dorise să fie atât de aspru. Până şi Rhuarc se
holba la el. Ei nu înţelegeau, iar el nu îndrăznea să le zică. Nu
încă.
Cine avea să pună capcana prima dată. Trebuia să-i pună
în pericol şi pe ei, şi pe el.
— Şi cu mine cum rămâne, Rand? zise Mat dintr-odată,
răsucind o monedă de aur printre degetele de la o mână, de
parcă nici nu şi-ar fi dat seama că face asta. Ai ceva de zis dacă
merg eu cu tine?
— Vrei să mergi? Mă gândeam că vrei să rămâi cu
neguţătorii.
Mat se încruntă la căruţele din vale şi privi către Aielii
Shaido aşezaţi în faţa despicăturii din munte.
— Nu cred că va fi atât de uşor să ies de aici dacă sunt
omorât. Arde-m-ar dacă tot nu ajungi în cazanul cu smoală
într-un fel sau altul… Dovienya, murmură el – Rand îl mai
auzise zicând asta; Lan zicea că înseamnă „noroc” în Limba
Străveche – şi aruncă moneda de aur în aer.
Când încercă să o prindă, îi sări de pe vârful degetelor şi
căzu la pământ. Cumva, greu de crezut, moneda căzuse pe
margine, rostogolindu-se la vale, trecând peste crăpăturile de
pe pământul pârjolit, strălucind în lumina soarelui, până lângă
căruţe, unde se opri în sfârşit.
— Arde-m-ar, Rand, mârâi el, aş vrea să nu mai faci asta!
Isendre ridică moneda între degete şi privi spre vârful
dealului. Ceilalţi se holbau şi ei; Kadere, Keille şi Natael.
— Poţi veni, zise Rand. Rhuarc, nu a cam venit vremea?
Căpetenia de clan privi peste umăr.
— Da. Aproape…
În urma lui, un cimpoi porni într-un cântec încet de dans.
—… Acum.
Cimpoiul începu să cânte tare. Copiii Aieli încetau să mai
cânte când ajungeau la maturitate, mai puţin cu anumite
ocazii. Doar la cântecele de luptă sau pentru cei morţi mai lua
parte un Aiel după ce apuca suliţa. Se auzeau cu siguranţă voci
cristaline de Fecioare, deşi erau acoperite de vocile grave ale
bărbaţilor.

Suliţele ridicaţi – când soarele e sus pe cer.

Suliţele ridicaţi – când soarele coboară.

La jumătate de milă spre dreapta şi spre stânga se iviră

Aielii Taardad, alergând în ritm cu cântecul, în două coloane
mari, cu suliţele pregătite, cu feţele acoperite, şiruri ce păreau
nesfârşite şi care se îndreptau către munte.
 Suliţele ridicaţi – Cin’ se teme de-a muri?
Suliţele ridicaţi – Nimeni dintre cei ce-i ştiu!

În taberele clanurilor şi în târg, Aielii se holbau uluiţi; ceva

din felul în care se ţineau unii de alţii îi dădea lui Rand de
înţeles că aceştia nu ziceau nimic. Câţiva dintre căruţaşi
priveau buimăciţi; alţii le dădură drumul catârilor şi se băgară
sub căruţe. Iar Keille, Isendre, Kadere şi Natael îl priveau pe
Rand.

Suliţele ridicaţi – pân’ nu se sfârşeşte viaţa.

Suliţele ridicaţi – până viaţa nu mai este.
Suliţele ridicaţi…

— Mergem?
Rand nu aşteptă ca Rhuarc să aprobe din cap şi dădu
pinteni lui Jeade’en, coborând dealul, în timp ce Adelin şi
celelalte Fecioare îl urmară. Mat şovăi o clipă înainte de a-l urni
pe Cimpoiaş din loc, dar Rhuarc şi căpeteniile de sept ale
Aielilor Taardad, fiecare cu cei zece, plecară odată cu armăsarul
bălţat. La jumătatea drumului spre corturi, Rand privi înapoi
spre vârful colinei. Moiraine şi Egwene stăteau pe cai, alături
de Lan. Aviendha era în picioare lângă cele trei Înţelepte. Toate
îl priveau. Aproape că uitase ce înseamnă să nu aibă cine să-l
privească.
În timp ce Rand trecea pe lângă târg, se ivi o solie, vreo zece
sau douăsprezece femei îmbrăcate în fuste şi bluze, şi multe
podoabe de fildeş şi aur, şi la fel de mulţi bărbaţi, îmbrăcaţi în
cadin’sor maro cenuşiu. Nu purtau arme, mai puţin un cuţit
mic la cingătoare, şi acela era mai mic decât pumnalul cu lamă
lată pe care îl avea Rhuarc. Totuşi, se opriră astfel încât Rand
şi ceilalţi se opriră, şi se părea că nu-i luau în seamă pe Aielii
Taardad cu feţele acoperite care mergeau spre apus şi spre
răsărit.

Suliţele ridicaţi – Viaţa e-un vis.

Şterge suliţa – Visele toate se sfârşesc.
 — Nu mă aşteptam la asta din partea ta, Rhuarc, spuse un
bărbat voinic şi cu părul cărunt; nu era gras – Rand nu văzuse
niciodată un Aiel gras – şi era numai muşchi. Chiar şi din
partea Aielilor Shaido ar fi fost de neaşteptat, dar din partea ta!
— Vremurile se schimbă, Mandhuin, răspunse căpetenia de
clan. De când sunt aici Aielii Shaido?
— Au ajuns chiar la apus. De ce au călătorit în timpul
nopţii, nimeni nu poate spune, zise Mandhuin încruntându-se
la Rand, cu capul aplecat către Mat. Chiar că sunt vremuri
ciudate, Rhuarc.
— Cine mai e aici, în afară de Shaido? întrebă Rhuarc.
— Noi, Aielii Goshien, am ajuns primii. Au urmat Aielii
Shaarad.
Bărbatul masiv îi zâmbi strâmb după ce rosti numele
duşmanilor săi de moarte şi îi măsură în continuare cu privirea
pe cei doi udari.
— Aielii Chareen şi Tomanelle vor veni mai târziu. Şi ultimii
Shaido, după cum am mai zis. Sevanna a convins căpeteniile
de clan să vină cu puţin timp în urmă. Bael nu a văzut nici o
pricină pentru care ar trebui să vină astăzi, la fel şi o parte
dintre ceilalţi.
O femeie cu faţa lunguiaţă, aflată în floarea vârstei, cu
părul mai bălai decât al lui Adelin, îşi lipi pumnii de şolduri, în
timp ce toate brăţările de aur şi de fildeş pe care le avea la
mâini zăngăniră. Avea la fel de multe brăţări şi coliere cât Amys
şi Lian la un loc.
— Am auzit că Cel Care Vine cu Zorile a ieşit din Rhuidean,
Rhuarc, zise femeia încruntându-se la Rand şi Mat, la fel ca
restul soliei. Am auzit că astăzi va fi anunţat un Car’a’carn.
Înainte să sosească toate clanurile.
— Atunci cineva ţi-a vorbit dintr-o profeţie, zise Rand şi îl
atinse pe armăsar cu călcâiele; solia se dădu din calea sa.
— Dovienya, murmură Mat. Mia dovienya nesodhin soende.
Orice ar fi însemnat, suna ca o dorinţă arzătoare.
Coloanele de Aieli Taardad veniseră de ambele părţi ale
Aielilor Shaido şi se întorseseră cu faţa la aceştia, la câteva sute
de paşi distanţă, cu vălurile încă ridicate, cântând în
continuare. Nu făceau nici o mişcare care putea fi considerată
ameninţătoare, ci doar stăteau pe loc; erau de cincisprezece
sau de douăzeci de ori mai mulţi decât Aielii Shaido şi cântau
cu vocile lor armonioase.

Suliţele ridicaţi – până umbră nu e.

Suliţele ridicaţi – până apă nu mai e.
Suliţele ridicaţi – Cât de departe de casă?
Suliţele ridicaţi – moartea mă va lua cu ea!

Mergând mai aproape de Shaido, care aveau vălurile lor

negre ridicate, Rand îl văzu pe Rhuarc ducând mâna la propriul
văl.
— Nu, Rhuarc. Nu am venit aici să ne luptăm cu ei.
Voia să spună că spera să nu se ajungă la asta, dar Aielul
înţelesese altceva.
— Ai dreptate, Rand al’Thor. Să nu aibă onoarea Aielii
Shaido, zise Rhuarc, ridicând vocea şi lăsând şalul să atârne.
Fie ca Aielii Shaido să nu aibă onoare!
Rand nu se întoarse să privească, dar avu impresia că
vălurile negre din spatele său începuseră să cadă.
— Ah, sânge şi cenuşă! murmură Mat. Sânge şi cenuşă!

Suliţele ridicaţi – pân’ se lasă soarele.

Suliţele ridicaţi – pân’ din piatră apă iese.
Suliţele ridicaţi…

Şirurile de Shaido începură să se foiască cu îngrijorare.

Orice le-ar fi zis Couladin şi Sevanna, ştiau şi ei să numere. Să
dănţuiască acum cu Rhuarc şi cei veniţi cu el era una, chiar
dacă încălca toate obiceiurile; să înfrunte atât de mulţi Aieli
Taardad, încât i-ar fi putut mătura ca o avalanşă era altceva.
Încet, aceştia se împrăştiară, păşind înapoi pentru a-l lăsa pe
Rand să treacă.
Rand răsuflă uşurat. Adelin şi celelalte Fecioare mergeau
privind drept înainte, de parcă Aielii nici nu erau acolo.

Suliţele ridicaţi – cât încă suflu am.

 Suliţele ridicaţi – sabia-mi luceşte-n soare.
Suliţele ridicaţi…

Cântecul se pierdu încet în spatele lor în timp ce păşeau în

trecătoarea cu pereţi zimţaţi, care se întunecau din ce în ce mai
mult cu cât pătrundeau mai adânc în munte. O vreme, se
auziră doar zgomotul copitelor şi tropotul cizmelor. Dintr-odată,
se deschise calea către Alcair Dai. Rand înţelese de ce canionul
era numit Alcair Dai, deşi nu avea nimic de-a face cu aurul.
Era aproape perfect rotund, cu pereţii cenuşii de jur împrejur,
mai puţin în capăt, unde piatra era sucită precum un val.
Grupuleţe de Aieli acopereau colinele, cu chipurile şi capetele
descoperite. Erau mai multe astfel de grupuleţe decât clanuri.
Aielii Taardad care veniseră cu şefii de sept merseră fiecare
spre unul dintre acestea. Rhuarc spunea că, dacă se grupau pe
frăţii, şi nu pe clanuri, era mai uşor de menţinut pacea. Doar
Pavezele sale şi Fecioarele merseră mai departe alături de Rand
şi căpeteniile Aielilor Taardad.
Căpeteniile de sept ale celorlalte clanuri erau cu toţii
aşezaţi după clan, cu picioarele încrucişate pe marginea unei
stânci de sub peretele sucit. Şase grupuri mici, unul de
Fecioare, stăteau între şefii de sept şi acea margine de stâncă.
Aceştia trebuiau să fie Aielii care veniseră pentru onoarea
căpeteniilor de clan. Şase, deşi erau prezenţi doar cei din cinci
clanuri. Fecioarele trebuiau să fie cu Sevanna – deşi Aviendha îi
spusese că Sevanna nu fusese niciodată Far Dareis Mai –, dar
cel care rămăsese? Erau unsprezece bărbaţi, nu zece. Deşi tot
ce putea vedea era părul de foc al unui bărbat, Rand era sigur
că acela era Couladin.
Pe marginea stâncii stătea o femeie cu părul blond, care
purta la fel de multe bijuterii ca şi femeia de lângă corturi. Avea
şalul cenuşiu înfăşurat în jurul mâinilor – Sevanna, desigur.
Tot aici mai erau şi patru căpetenii de clan, dintre care nici
unul nu purta armă, în afara cuţitului de la cingătoare, şi
dintre care unul era cel mai înalt bărbat pe care îl văzuse
vreodată Rand. Bael, din clanul Goshien, din câte îi povestise
Rhuarc; acesta trebuia să fie cu cel puţin o palmă mai înalt
decât Rhuarc sau decât el. Sevanna vorbea, şi forma canionului
făcea ca vorbele să-i răsune peste tot.
—… Daţi-i voie să vorbească!
Vocea ei era furioasă. Cu capul sus şi spatele drept, femeia
încerca să-i convingă cu de-a sila pe cei de pe marginea stâncii.
— Cer acest drept ca al meu! Până când va fi aleasă o nouă
căpetenie, sunt aici în numele lui Suladric şi al Aielilor Shaido.
Îmi cer dreptul!
— Eşti aici în numele lui Suladric, până când o nouă
căpetenie va fi aleasă, stăpână.
Bărbatul cu păr alb care vorbise pe un ton iritat era Han,
căpetenia de clan a Aielilor Tomanelle. Cu un chip precum
pielea tăbăcită, în Ţinutul celor Două Râuri ar fi fost mai înalt
decât oamenii obişnuiţi; pentru un Aiel, era scund, dacă nu
cumva şi îndesat.
— Nu mă îndoiesc că îţi sunt cunoscute şi drepturile unei
stăpâne, dar poate că nu le cunoşti la fel de bine pe cele ale
unei căpetenii de clan. Doar cei ce au intrat în Rhuidean pot
vorbi – şi tu, care te afli aici în locul lui Suladric –, dar
Vestitoarele-n vise le-au spus Înţeleptelor noastre că lui
Couladin nu i-a fost permis să intre în Rhuidean.
Couladin strigă ceva, cu siguranţă furios, deşi nu se ştia de
ce anume – se părea că doar cei ce stăteau pe marginea stâncii
putea fi auziţi în tot canionul. Dar Erim, dintre Aielii Chareen,
cu părul roşcat pe jumătate alb, îl opri dintr-odată.
— Chiar nu ai respect deloc pentru obiceiuri şi lege,
Shaido? Chiar nu ai onoare? Fii tăcut în acest loc!
Câteva dintre privirile de pe povârnişuri se întoarseră
pentru a vedea cine erau nou-veniţii. După un freamăt de
ghionturi, şi mai mulţi se întoarseră ca să vadă încă doi străini
călare în fruntea căpeteniilor de sept, unul din călăreţi fiind
urmat de Fecioare. Oare câţi Aieli se holbau la el, se gândi
Rand. Trei mii? Patru? Mai mulţi? Nici unul nu scotea nici un
sunet.
— Ne-am adunat aici ca să primim o veste mare, zise Bael,
când vor ajunge toate clanurile.
Şi părul lui roşcat începuse să albească; nu era nici un
tânăr printre căpeteniile de clan. Înălţimea lui impunătoare şi
vocea gravă stârni privirile Aielilor.
 — Când vor ajunge toate clanurile. Dacă singurul lucru pe
care doreşte să-l discute Sevanna acum este că ar trebui lăsat
Couladin să vorbească, mă întorc la corturile mele şi aştept.
Jheran, dintre Aielii Shaarad, duşman de moarte al Aielilor
Goshien, era un bărbat subţirel, cu părul castaniu şi grizonant.
Subţirel, la fel ca o sabie, şi nu se adresă unei căpetenii de clan
anume.
— Eu zic să nu ne întoarcem la corturi. Dacă Sevanna tot
ne-a adus aici, haideţi să discutăm doar ceea ce e mai puţin
important decât vestea pe care o aşteptăm. Despre apă. Vreau
să discut despre apa de la Sălaşul Culmea cu Creastă.
Bael se întoarse ameninţător către Jheran.
— Netoţilor! se răsti Sevanna. M-am săturat de aşteptat.
Am…
În acea clipă îşi dădură seama şi cei de pe marginea stâncii
de nou-veniţi. Îi priviră în linişte deplină în timp ce se apropiau,
căpeteniile de clan încruntându-se. Sevanna avea o privire
furioasă. Era o femeie frumoasă, de vârstă mijlocie – şi arăta
mai tânără printre toţi bărbaţii care trecuseră de mult de acea
vârstă –, dar avea o gură lacomă. Căpeteniile de clan erau
respectabili, până şi Han, cu toate că avea limba ascuţită. Îi
măsura din priviri cu ochii ei verzi. Nu era ca nici una dintre
femeile Aiel pe care le întâlnise Rand, purtând o bluză albă care
lăsa să se vadă destul din decolteul ei ars de soare, acoperit de
multele coliere. Rand ştia cum se purtau căpeteniile de clan;
dacă Sevanna era stăpână a unui Sălaş, nu semăna deloc cu
Lian.
Rhuarc merse cu paşi mari chiar până la marginea stâncii,
dădu Pavezelor Roşii suliţele sale, sabia şi scutul, arcul şi tolba,
şi începu să urce. Rand îi dădu frâiele lui Mat – care murmură:
„Norocul fie cu noi!” în timp ce aruncă o privire în jur la toţi
Aielii; Adelin dădu din cap pentru a-l încuraja pe Rand – şi sări
din şa drept pe stâncă. Un murmur de uimire se auzi în tot
canionul.
— Ce crezi că faci, Rhuarc, întrebă Han cu furie, dacă îl
aduci pe udarul acesta aici? Dacă nu vrei să-l ucizi, nu-l lăsa
să se urce acolo ca o căpetenie.
— Acest bărbat, Rand al’Thor, a venit să le vorbească
tuturor căpeteniilor de clan. Nu ţi-au spus Vestitoarele-n vise
că el va veni cu mine?
Vorbele lui Rhuarc stârniră un freamăt şi mai mare printre
privitori.
— Melaine mi-a zis multe lucruri, Rhuarc, spuse Bail
răspicat, încruntându-se la Rand. Mi-a spus că Cel Care Vine
cu Zorile a ieşit din Rhuidean. Sper că nu vrei să-mi spui că
acest om…
Se opri din vorbit neîncrezător.
— Dacă acest udar poate vorbi, zise repede Sevanna, atunci
poate şi Couladin! E deja grav că Rhuarc încalcă obiceiul, nu
trebuie să o faci şi tu!
— A venit vremea să punem capăt acestor obiceiuri
învechite! zise Aielul Shaido cu părul de foc, lepădându-şi
surtucul. Nu era nevoie să strige – cuvintele sale răsunară în
tot canionul –, dar nu-şi coborî vocea. Eu sunt Cel Care Vine cu
Zorile!
Bărbatul îşi suflecă mânecile cămăşii până la coate, şi
ridică pumnii în aer. Pe fiecare braţ avea înfăşurată o creatură
ca un şarpe, cu solzi aurii şi stacojii care străluceau, cu câte
cinci gheare aurii la fiecare picior, cu o coamă aurie care era
încolăcită în jurul încheieturii. Doi Dragoni perfecţi.
— Eu sunt Car’a’carn!
Vuietul care urmă ca răspuns fu ca tunetul, Aielii sărind în
picioare şi ţipând fericiţi. Căpeteniile de sept se ridicaseră şi ei
în picioare, şi Aielii Taardad se strânseseră îngrijoraţi, dar
ceilalţi ţipau la fel de tare ca toată lumea.
Căpeteniile de clan păreau năuciţi, până şi Rhuarc. Adelin
şi cele nouă Fecioare ale sale apucară suliţele, de parcă se
aşteptau să le folosească în orice clipă. Privind ieşirea, Mat îşi
trase pălăria pe ochi şi duse caii aproape de margine, făcându-i
semn pe furiş lui Rand să se urce înapoi în şa.
Sevanna zâmbi cu îngâmfare, aşezându-şi şalul, în timp ce
Couladin merse cu paşi mari spre marginea stâncii, cu mâinile
ridicate în aer.
— Eu aduc schimbarea! ţipă el. După cum spune profeţia,
eu aduc vremuri noi! Vom trece din nou peste Zidul Dragonului
şi vom lua înapoi ce a fost al nostru! Udarii sunt blânzi, dar
bogaţi. Vă amintiţi de bogăţiile pe care le-am adus ultima dată
când am fost în ţinuturile udarilor! De data aceasta vom lua
totul! De data aceasta…!
Rand lăsă ca tirada bărbatului să treacă pe lângă el. Dintre
toate lucrurile care se puteau întâmpla, nu se aşteptase
niciodată la aşa ceva. „Cum?” Cuvântul acesta i se tot plimba
prin minte, şi totuşi nu-i venea să creadă cât de liniştit era. Îşi
dădu surtucul jos, şovăind o clipă, înainte să caute angrealul în
buzunar; îl băgă la cingătoare, dădu drumul surtucului şi
merse la marginea stâncii, desfăcând manşetele cămăşii.
Mânecile îi alunecară când ridică mâinile deasupra capului.
Dură o clipă până Aielii adunaţi văzură Dragonii înfăşuraţi
în jurul braţelor, strălucind în lumina soarelui. Încet-încet, se
făcu linişte. Sevanna rămase cu gura căscată; ea nu ştiuse de
acest lucru. Pesemne Couladin nu se gândise că Rand ar putea
să facă acest lucru atât de repede, şi nu îi spusese că un altul
purta însemnele. „Cum?” Bărbatul probabil crezuse că va avea
timp; odată ce avea să dea el vestea, Rand trebuia să fie luat
drept impostor. „Pe Lumină, cum?” Dacă stăpâna Sălaşului
Comarda era năucită acum, la fel erau şi căpeteniile de clan,
mai puţin Rhuarc. Dintre doi bărbaţi însemnaţi, după cum
spunea profeţia, doar unul putea fi cel adevărat. Couladin vorbi
în continuare, dând din mâini ca să fie sigur că îl vedeau toţi.
— … Nu ne vom opri la pământurile celor care au încălcat
jurămintele! Vom lua toate pământurile până la Oceanul Aryth!
Udarii nu pot sta în calea…
Dintr-odată, bărbatul îşi dădu seama de liniştea care se
aşternuse peste ceea ce înainte fuseseră ţipete de bucurie. Ştia
din ce pricină se întâmplase acest lucru. Fără a se întoarce
pentru a-l privi pe Rand, spuse tare:
— Un udar! Priviţi la hainele lui! Un udar!
— Un udar, aprobă Rand.
Nu îşi ridică vocea, dar canionul o purtă până la fiecare.
Aielul păru speriat pentru o clipă, apoi rânji triumfător – până
când Rand continuă:
— Ce spune Profeţia din Rhuidean? Născut din sânge de
Aiel. Mama mea a fost Shayel, Fecioară dintre Aielii Chumai.
„Oare cine a fost ea cu adevărat? De unde a venit?” Tatăl meu a
fost Janduin, din septul Muntelui de Fier, căpetenie de clan al
Aielilor Taardad. „Tatăl meu e Tam al’Thor. El m-a găsit, m-a
crescut, m-a iubit. Mi-aş fi dorit să te fi cunoscut, Janduin, dar
Tam este tatăl meu.” Născut din sânge de Aiel, dar crescut de
cei care nu se trag din sânge de Aiel. Unde au trimis Înţeleptele
oameni să mă caute? În sălaşele din Ţinutul Întreit? Au trimis
oameni peste Zidul Dragonului, acolo unde am fost crescut.
După cum spune profeţia.
Bael şi ceilalţi trei dădură din cap încet, deşi îndoielnic; mai
era şi problema Dragonilor pe care îi purta şi Couladin, şi fără
îndoială că ei preferau pe unul de-al lor. Chipul Sevannei era
neclintit; nu conta cine purta însemnele, căci nu era nici o
îndoială cu cine ţinea ea. Încrederea lui Couladin nu şovăia
niciodată; îi zâmbise batjocoritor lui Rand de prima dată când îl
văzuse.
— Câtă vreme a trecut de când a fost rostită prima dată
Profeţia din Rhuidean? zise el, tot crezând că trebuia să ţipe.
Cine poate şti cât de mult s-au schimbat vorbele? Mama mea a
fost Far Dareis Mai înainte să renunţe la suliţă. Cât de mult s-a
schimbat restul? Sau poate a fost schimbat! Se zice că noi le
slujeam pe Aes-Sedai cândva. Eu gândesc că vor să ne lege de
ele din nou! Acest udar a fost ales pentru că ne seamănă! El nu
este din sângele nostru! A venit condus de Aes-Sedai, legat într-
o lesă! Iar Înţeleptele le-au întâmpinat pe aceste femei de parcă
ar fi surori-dintâi! Cu toţii aţi auzit de surori care pot face
lucruri de necrezut. Vestitoarele-n vise au folosit Puterea
Supremă pentru a mă ţine departe de acest udar! Au folosit
Puterea Supremă, aşa cum se zice că pot face şi femeile Aes-
Sedai! Ele l-au adus aici pe acest udar ca să ne lege de ceva ce
nu există! Iar Vestitoarele-n vise le-au ajutat!
— Curată nebunie! zise Rhuarc, mergând cu paşi mari
lângă Rand, şi privi la adunarea încă tăcută. Couladin nu a fost
niciodată în Rhuidean; le-am auzit pe Înţelepte când l-au
refuzat. Rand al’Thor a mers. L-am văzut plecând de pe
Chaendaer şi l-am văzut întorcându-se, însemnat aşa cum îl
vedeţi.
— Şi de ce m-au refuzat? mârâi Couladin. Pentru că Aes-
Sedai le-a spus să o facă! Rhuarc nu v-a spus că una dintre
Aes-Sedai a plecat de pe Chandaer alături de acest udar! Aşa s-
a întors cu Dragonii! Prin vrăjitorie de Aes-Sedai! Fratele meu
Muradin a murit sub Chandaer, ucis de acest udar şi de
Moiraine Sedai, iar Înţeleptele, după cum le-a fost dorinţa
femeilor Aes-Sedai, i-au lăsat liberi! Când s-a lăsat noaptea, am
mers în Rhuidean. Nu am spus nimănui până acum pentru că
acesta este locul potrivit pentru ca un Car’a’carn să se facă
cunoscut!
Minciuni, măiestrite cu destule urme de adevăr. Bărbatul
era plin de încredere şi se simţea victorios, era sigur că avea un
răspuns la orice.
— Spui că ai mers în Rhuidean fără permisiunea
Înţeleptelor? întrebă Han, încruntându-se.
Bael cel înalt părea că nici el nu era de acord, cu braţele
încrucişate, iar Erim şi Jheran păreau şi ei aproape la fel.
Măcar căpeteniile de clan încă şovăiau. Sevanna apucă
mânerul cuţitului de la cingătoare, aruncându-i o privire lui
Han, de parcă ar fi vrut să i-l înfigă în spate. Couladin însă,
avea un răspuns.
— Da, fără permisiune! Cel Care Vine cu Zorile aduce
schimbarea! Aşa spune profeţia! Obiceiurile nefolositoare
trebuie să se schimbe, iar eu sunt cel care le va schimba! Nu
am venit aici cu zorile?
Căpeteniile de clan ascultau cu nerăbdare, la fel ca toţi
Aielii ce priveau, cu toţii fiind acum în picioare, holbându-se în
linişte, aşteptând cu miile. Dacă Rand nu îi putea convinge,
pesemne că nu avea să iasă din Alcair Dai în viaţă. Mat făcu
din nou semn spre şaua lui Jeade’en. Rand nici măcar nu
scutură din cap.
Mai era ceva în afară de faptul că trebuia să plece în viaţă;
avea nevoie de aceşti bărbaţi, avea nevoie de devotamentul lor.
Trebuia să aibă oameni care să-l urmeze, pentru că ei credeau,
nu voiau să se folosească de el sau de ceea ce le putea el oferi.
Trebuia.
— Rhuidean, zise Rand, iar cuvântul acesta parcă umplu
tot canionul. Spui că ai fost în Rhuidean, Couladin. Ce ai văzut
acolo?
— Cu toţii ştiu că despre Rhuidean nu se vorbeşte, îi
răspunse Couladin.
— Putem merge să vorbim doar noi, zise Erim.
Aielul Shaido îi tăie vorba, cu chipul plin de furie:
— Nu voi vorbi cu nimeni despre asta. Rhuidean e un loc
sfânt, şi ceea ce-am văzut eu e sfânt. Eu sunt sfânt! zise el,
ridicând în aer din nou mâinile sale însemnate cu cei doi
Dragoni. Acestea mă fac sfânt!
— Eu am mers printre coloane de sticlă, lângă Avendesora,
spuse Rand încet, dar cuvintele răsunară peste tot. Am văzut
istoria Aielilor prin ochii strămoşilor mei. Tu ce ai văzut,
Couladin? Nu îmi este teamă să vorbesc. Ţie îţi este?
Couladin se cutremură de furie, cu faţa aproape la fel de
roşie ca părul său. Bael şi Erim, Jheran şi Han schimbară
priviri îndoielnice.
— Trebuie să vorbim doar noi, murmură Han.
Couladin nu părea să-şi dea seama că pierduse avantajul
cu cei patru, dar Sevanna ştia.
— Rhuarc i-a spus toate astea, ţipă ea. Una dintre soţiile
lui Rhuarc e Vestitoare-n vise, una dintre cele care le ajută pe
Aes-Sedai! Rhuarc i-a spus!
— Rhuarc nu ar face asta, se răsti Han la ea. El e căpetenie
de clan şi un om de onoare. Nu vorbi despre lucruri pe care nu
le cunoşti, Sevanna!
—Nu îmi este frică! ţipă Couladin. Nici un om nu îmi poate
spune că-mi este teamă! Şi eu am văzut prin ochii strămoşilor
mei! Am văzut venirea noastră în Ţinutul Întreit! Am văzut
gloria noastră! Gloria pe care eu o voi aduce înapoi!
— Am văzut Vârsta Legendelor, zise Rand, şi începutul
călătoriei Aielilor spre Ţinutul Întreit.
Rhuarc îl apucă de mână, dar Rand îl dădu la o parte.
Acest moment fusese sortit de când Aielii se adunaseră pentru
prima dată în faţa oraşului Rhuidean.
— Am văzut Aielii când li se zicea Da’shain şi când urmau
Calea Frunzei.
— Nu! se ridică un ţipăt din mulţime, care se prefăcu într-
un vuiet. Nu! Nu! se auzea din mii de guri.
Suliţele ridicate în aer străluceau în soare. Până şi câţiva
dintre Aielii Taardad ţipau. Adelin îl privi pe Rand năucită. Mat
îi ţipă ceva lui Rand, pierdut în acel vuiet, făcând cu mâna ca
să se urce în şa.
— Mincinosule!
Urletul lui Couladin, o amestecătură de duşmănie şi triumf,
acoperi ţipetele mulţimii, din pricina formei canionului.
Scuturând din cap agitată, Sevanna întinse o mână spre el.
Pesemne că acum măcar bănuia că era un impostor, şi totuşi
dacă putea să-l facă să-şi ţină gura, poate că reuşeau. După
cum sperase Rand, Couladin o dădu pe femeie la o parte.
Bărbatul ştia că Rand fusese în Rhuidean – cu siguranţă nu
credea nici măcar jumătate din povestea proprie –, dar nu
putea crede nici asta.
— Se dovedeşte a fi un impostor din propriile vorbe!
Dintotdeauna am fost războinici! Dintotdeauna! De la începutul
timpurilor!
Vuietul crescu, suliţele începură să tremure, dar Bael şi
Erim, Jheran şi Han tăceau. Acum ştiau şi ei. Fără să-şi dea
seama de privirile lor, Couladin scutură braţele sale înfăşurate
de Dragoni spre mulţimea de Aieli, beat de fericire.
— De ce? zise Rhuarc de lângă Rand. Nu ai înţeles de ce nu
vorbim despre Rhuidean? Să ne confruntăm cu faptul că eram
cândva atât de diferiţi de tot ceea ce credem noi, că eram la fel
ca nenorociţii de Rătăciţi, pe care voi îi numiţi Tuatha’an.
Rhuidean îi ucide pe cei care nu-i fac faţă. Supravieţuieşte doar
un bărbat din trei, dintre cei care se duc în Rhuidean. Iar acum
ai vorbit pentru urechile tuturor. Nu se va sfârşi aici, Rand
al’Thor. Se va duce vestea în mare grabă. Câţi vor fi oare destul
de puternici să-i facă faţă?
„Vă va lua cu sine şi vă va distruge.”
— Eu aduc schimbarea, zise Rand cu tristeţe. Nu pace, ci
neorânduială. „Haosul mă urmează peste tot. Va mai fi
vreodată vreun loc pe care să nu-l frâng?” Ce va fi va fi, Rhuarc.
Nu pot schimba eu asta.
— Ce va fi va fi, murmură Aielul după o clipă.
Couladin încă se plimba înainte şi înapoi, ţipând către Aieli
despre glorie şi cuceriri, fără să-şi dea seama că toate
căpeteniile de clan îl priveau din spate. Sevanna nu îl privi pe
Couladin deloc; ochii ei de un verde palid erau aţintiţi către
căpeteniile de clan, buzele îi erau trase înapoi într-un zâmbet
strâmb, iar sânii îi tremurau de cât de agitată răsufla. Trebuia
să ştie ce însemnau privirile tăcute ale căpeteniilor.
— Rand al’Thor, zise Bael cu voce tare, iar numele acesta
spintecă urletele lui Couladin, spintecă vuietul mulţimii ca o
sabie.
Bărbatul se opri ca să-şi dreagă glasul, clătinând din cap de
parcă voia să iasă din această încurcătură. Couladin se
întoarse, încrucişându-şi braţele cu încredere, pesemne
aşteptând condamnarea la moarte a udarului. Căpetenia de
clan foarte înaltă trase aer în piept.
— Rand al’Thor este Car’a’carn. Rand al’Thor este Cel Care
Vine cu Zorile.
Ochii lui Couladin se bulbucară de furie, de parcă nu-i
venea să creadă.
— Rand al’Thor este Cel Care Vine cu Zorile, zise Han cel cu
faţa tăbăcită, la fel de şovăielnic.
— Rand al’Thor este Cel Care Vine cu Zorile, zise Jheran
fioros.
— Rand al’Thor este Cel Care Vine cu Zorile, zise şi Erim.
— Rand al’Thor, zise Rhuarc, este Cel Care Vine cu Zorile.
Cu o voce prea înceată ca să fie auzită chiar şi de pe marginea
stâncii mai zise: Şi Lumina să aibă milă de noi.
Tăcerea mai dură doar preţ de o clipă mai lungă. Apoi
Couladin sări de pe marginea stâncii mârâind, luă o suliţă de la
una dintre Seia Doon şi o aruncă drept spre Rand. Şi totuşi, în
timp ce el sări în jos, Adelin sări sus; vârful suliţei se înfipse în
scutul ei din piele de animal, învârtind-o pe femeie.
În canion se dezlănţui haosul, bărbaţii ţipând şi împingând.
Celelalte Fecioare Jindo se alăturară lui Adelin şi se aşezară ca
un scut în jurul lui Rand. Sevanna coborâse pentru a striga la
Couladin, atârnând de umărul său în timp ce acesta încerca
să-i conducă pe Ochii Negri împotriva Fecioarelor aflate între el
şi Rand. Heim şi alte douăsprezece căpetenii de sept se
alăturară lui Adelin, cu suliţele pregătite, dar începură să ţipe.
Mat se urcă în grabă pe stâncă, ţinându-şi suliţa strâns, urlând
ceva care trebuiau să fie blesteme în Limba Străveche. Rhuarc
şi celelalte căpetenii îşi ridicară vocile, încercând zadarnic să
refacă ordinea. Canionul fierbea ca un ceaun. Rand văzu cum
se ridicară vălurile. O suliţă străluci în lumina soarelui, fiind
împinsă înainte. Apoi alta. Trebuia să pună capăt.
Se întinse după saidin, care îl cuprinse atât de tare încât
crezu că avea să explodeze, dacă nu cumva să ia foc mai întâi;
atingerea spurcată care i se răspândea prin trup parcă îi
zdrobea oasele. Gândul pluti de partea cealaltă a Hăului;
gândul rece. Apă. Aici apa era atât de puţină, Aielii vorbeau
mereu despre apă. Chiar şi în acel aer uscat era puţină apă.
Începu să conducă, fără a şti ce face de fapt; se întinse orbeşte.
Un fulger ţâşni pe deasupra, iar vântul se porni din toate
direcţiile, vuind peste marginea canionului, acoperind urletele
Aielilor. Vânt, care aducea picături mici de apă, din ce în ce mai
multe, până când se petrecu ceva ce nu mai văzuse nici un om
din acel loc vreodată. Începu să cadă o ploaie măruntă. Vântul
şuiera. Cerul era brăzdat de fulgere sălbatice. Iar ploaia începu
să cadă din ce în ce mai tare, până când deveni un torent care
mătură marginea stâncii şi îi lipi lui Rand părul de cap şi
cămaşa de trup, iar în faţa lui nu mai putea vedea nici la
cincisprezece paşi distanţă.
Brusc, ploaia nu îl mai lovi; o cupolă invizibilă se întinse
deasupra lui, împingându-i pe Mat şi pe Aielii Taardad într-o
parte. Deşi picăturile cădeau înăuntru, putea vedea cum Adelin
bătea cu pumnii în acea cupolă, încercând să ajungă la el.
— Prostănac ce eşti, joci jocuri cu alţi prostănaci! Îţi baţi joc
de planurile şi străduinţele mele!
Pe chip i se prelinse apă în timp ce se întoarse cu faţa către
Lanfear. Rochia ei albă prinsă cu o centură argintie era perfect
uscată, buclele ei negre nu erau atinse de nici o picătură de
apă. Acei ochi mari şi negri îl priveau supăraţi; chipul ei plăcut
era schimonosit de furie.
— Nu mă aşteptam să ieşi la lumină încă, zise el încet, cu
Puterea încă în el; păşea peste torentele puternice, ţinându-se
cu o disperare care nu i se simţea în voce.
Nu mai era nevoie să se întindă, doar să lase Puterea să îl
cuprindă, până când simţi că oasele i se preschimbă în cenuşă.
Nu ştia dacă femeia putea să-l apere în timp ce saidin curgea
prin el, dar se lăsă cuprins mai mult decât se putea.
 — Ştiu că eşti singură. Unde e?
— Ştiam că se va da de gol, dacă va intra în visul tău, zise
Lanfear cu gura strânsă. Aş fi putut să mă descurc dacă panica
lui…
— Am ştiut de la bun început, zise el. Mă aşteptam încă din
ziua în care am plecat din Stâncă. Aici, unde toată lumea putea
vedea că sunt cu gândul la Rhuidean şi la Aieli. Credeţi că nu
mă aşteptam ca unii dintre voi să vină după mine? Dar
capcana e a mea, Lanfear, nu a ta. Unde e?
Ultimele cuvinte îi ieşiră pe gură cu un răget rece. Simţirile
se agitau în jurul Hăului care îl umplea în interior, golul care
nu era gol, golul plin de Putere.
— Dacă ai ştiut, se răsti ea, de ce l-ai alungat cu vorbele
tale despre îndeplinirea destinului, despre ceea ce trebuie făcut?
zise femeia, cântărindu-şi cu dispreţ fiecare cuvinţel. L-am
adus pe Asmodean ca să te instruiască, dar mereu a fost cel
care să sară la celălalt plan dacă primul era prea greu. Acum
crede că a găsit ceva mai bun pentru el în Rhuidean. Şi a plecat
să ia acest lucru în vreme ce tu stai aici. Couladin, Draghkarul,
toate au fost ca să-ţi atrag atenţia în timp ce el se convingea.
Toate planurile mele au fost degeaba pentru că tu eşti un
încăpăţânat! Ai idee cât de greu va fi să îl conving din nou?
Trebuie să fie el. Demandred sau Rahvin sau Sammael te-ar
ucide înainte să te înveţe măcar să ridici mâna, dacă nu te-ar
avea legat în lesă ca un câine!
„Rhuidean. Da. Desigur. Rhuidean. Câte săptămâni de
mers spre miazăzi? Totuşi, reuşise să facă ceva odată… Dacă
îşi putea aminti cum…”
— Iar tu i-ai dat drumul? După ce mi-ai vorbit atât despre
cum mă vei ajuta?
— Nu i-am spus asta. „Ce ar putea fi atât de preţios în
Rhuidean, încât să-i spun asta?” Când vei fi de acord să mi te
alături, vom avea destul timp. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus, Lews
Therin!
Vocea ei deveni ispititoare; buzele ei pline se curbară, ochii
ei negri încercară să-l înghită ca nişte gropi fără fund.
— Două mari sa’angreale. Cu acestea două împreună
putem să înfruntăm…
 De data aceasta se opri singură. Rand îşi adusese aminte.
Cu Puterea, întoarse realitatea, îndoi un colţ al acesteia. O uşă
se deschise sub cupola din jurul său. Era singurul mod în care
putea fi descris. O ieşire în întuneric, într-un alt loc.
— Se pare că îţi aminteşti câteva lucruri, zise Lanfear,
cercetând ieşirea, apoi întoarse acea privire bănuitoare către el.
De eşti atât de nerăbdător? Ce se află în Rhuidean?
— Asmodean, zise el cu îndârjire.
Preţ de o clipă şovăi. Nu putea vedea nimic în spatele
cupolei acoperite de ploaie. Ce se întâmpla oare afară? Şi
Lanfear. Dacă şi-ar fi amintit măcar cum le înfășurase pe
Egwene şi pe Elayne. „Dacă m-aş putea convinge să ucid o
femeie care doar se strâmbă la mine. E una dintre Rătăciţi!” Nu
era cu nimic mai posibil acum decât în Stâncă. Ieşind, o lăsă la
margine şi închise intrarea în urma sa. Fără îndoială că ştia să
facă şi ea una, dar îi va lua ceva vreme.
58 Capcanele din Rhuidean
Se trezi înconjurat de întuneric de îndată ce dispăru ieşirea,
întuneric care se întindea în toate direcţiile. Nu simţea căldură
sau frig, chiar şi ud cum era el; nimic. Simţea doar că există,
înaintea lui se ridicară nişte trepte cenuşii simple, şi fiecare
treaptă atârna fără a fi ţinută de ceva, într-o spirală care se
pierdea în depărtare. Mai văzuse aşa ceva sau ceva
asemănător; cumva, el ştia că aveau să îl ducă în locul unde
trebuia să ajungă. Începu să alerge în sus pe scările ireale, şi în
timp ce o cizmă se ridica de pe o treaptă, lăsând o urmă
umedă, treapta se pierdea, dispărea. Doar treptele din faţă îl
aşteptau, doar cele care îl duceau în locul unde trebuia să
ajungă. Şi acest lucru se mai întâmplase.
„Chiar am făcut treptele astea cu Puterea sau există ele
într-un anume fel?”
Cu acest gând piatra cenuşie de sub piciorul său începu să
pălească şi toate celelalte din faţă începură să strălucească. Cu
disperare se concentră asupra lor, piatră cenuşie şi adevărată.
Adevărată! Încetară să mai strălucească. Nu mai erau la fel de
simple acum, ci lustruite, cu marginile ornamentate într-un fel
pe care el credea că îl mai văzuse undeva.
Nu îi păsa unde – nu era sigur dacă putea să se gândească
la acest lucru multă vreme – alerga cât de repede putea, făcând
câte trei paşi odată prin întunericul nesfârşit. Aveau să-l ducă
acolo unde voia să ajungă, dar cât avea să dureze? Cât de
aproape se afla Asmodean? Ştiau oare Rătăciţii o cale mai iute
de a călători? Putea să aibă necazuri din acest motiv. Rătăciţii
aveau toate cunoştinţele; însă tot ce avea el era disperarea.
Dintr-odată zări o siluetă în depărtare, înainte şi la dreapta,
un bărbat se părea, cu un surtuc roşu şi cizme roşii, care
stătea pe o placă argintie ce aluneca prin întuneric. Rand nu
trebui să privească cu prea multă atenţie ca să ştie că era
Asmodean. Rătăcitul nu alerga ca un băieţaş istovit de la ţară;
mergea pe acel obiect, orice-ar fi fost. Rand se opri brusc pe
una dintre trepte. Nu avea nici o idee ce era planşeta aceea,
care strălucea precum oţelul lustruit, dar… Treptele dinaintea
sa se făcură nevăzute. Bucata de piatră de sub cizmele sale
începu să se mişte înainte, din ce în ce mai tare. Nu îl lovea
vântul în faţă, ca să-i dea de-nţeles că se mişca, nu era nimic
în acel întuneric imens care să-i de dea înţeles că se mişca – în
afară de faptul că începuse să se apropie de Asmodean. Nu ştia
dacă făcea acest lucru prin Putere; părea că se întâmplă pur şi
simplu. Treapta se clătină, iar el se opri din bănuieli. „Nu ştiu
destule încă.”
Bărbatul cu păr negru era lângă el, cu o mână pe şold,
scărpinându-şi gânditor bărbia. Nişte panglici albe îi atârnau
de gât; iar alte panglici îi acopereau mâinile. Surtucul său cu
guler înalt părea mai strălucitor decât atlazul sau mătasea, şi
era croit într-un mod straniu, având nişte cozi care îi atârnau
până la genunchi. Ceea ce păreau a fi nişte fire negre, ca nişte
sfori subţiri de oţel, porneau de la bărbat şi se pierdeau în
întuneric. Pe acestea, cu siguranţă, le mai văzuse şi Rand.
Asmodean îşi întoarse capul, şi Rand rămase cu gura
căscată. Rătăciţii puteau să-şi schimbe chipul – sau măcar să
te facă să simţi că e schimbat; o văzuse şi pe Lanfear făcând
acest lucru –, dar acela era chipul lui Jasin Natael,
menestrelul. Fusese sigur că era Kadere, cu privirea lui de
animal de pradă, care nu se schimba niciodată.
Asmodean îl văzu pe Rand exact în aceeaşi clipă şi tresări.
Placa argintie a Rătăcitului alunecă înainte – şi dintr-odată, un
val uriaş de foc, ca o fâşie subţire tăiată dintr-o flacără
monstruoasă, lungă cam de-o milă şi la fel de lată, se îndreptă
spre Rand.
Rand începu să conducă cu disperare; chiar în momentul
în care l-ar fi lovit, flacăra se împrăştie şi se făcu scântei. Se
depărtă de el, se pierdu fără urmă. Şi totuşi, chiar în timp ce
cortina de foc dispărea, o alta apăru în spatele ei. O distruse pe
aceasta, şi apăru alta, o împrăştie pe a treia şi apăru a patra.
Asmodean îi scăpa, Rand era sigur de asta. Nu-l putea vedea pe
Rătăcit deloc din pricina flăcărilor. Peste suprafaţa Hăului
începu să alunece furia, iar el conduse mai departe.
O undă de foc învălui cortina stacojie care se îndrepta spre
el, şi o luă cu sine; nu mai era o fâşie subţire, ci nişte limbi
uriaşe şi sălbatice care parcă erau aţâţate de vânturile unei
furtuni. Rand tremura din pricina Puterii care curgea prin el;
furia stârnită din pricina lui Asmodean zgâria suprafaţa
Hăului.
O gaură apăru pe suprafaţa care izbucni. Nu, nu tocmai o
gaură. Asmodean şi placa sa strălucitoare se afla în mijlocul ei;
dar în vreme ce valul de foc se îndrepta spre el, se uni din nou.
Rătăcitul construise un fel de scut în jurul său.
Rand nu luă în seamă mânia îndepărtată din afara Hăului;
doar dacă era calm şi rece putea atinge saidin; dacă accepta că
era furios, Hăul se rupea. Limbile de foc se făcură nevăzute
când Rand se opri. Trebuia să-l prindă pe acest bărbat, nu să-l
ucidă.
Treapta începu să alunece prin întuneric şi mai repede.
Asmodean era din ce în ce mai aproape. Dintr-odată, placa
Rătăcitului se opri. O gaură puternic luminată apăru în faţa
lui, iar el sări prin ea; obiectul argintiu dispăru, iar uşa începu
să se închidă. Rand lovi cu forţă folosind Puterea. Trebuia să
ţină intrarea deschisă; dacă se închidea, nu ar fi avut nici o
idee unde dispăruse Asmodean. Uşa nu se mai micşoră. Un
pătrat de lumină orbitoare, destul de mare cât să poată trece
prin el. Trebuia să o ţină deschisă, să ajungă la ea până nu
ajungea prea departe Asmodean…
Chiar în momentul în care se gândea la cum să o oprească,
treapta se opri brusc. Se opri, dar el sări înainte, zburând prin
intrare. Ceva îl trase de cizmă, şi apoi se rostogoli peste
pământul tare, oprindu-se în sfârşit, simţind că nu mai avea
aer.
Chinuindu-se să-şi umple plămânii cu aer, se ridică în
picioare, fără să îndrăznească să fie neajutorat nici măcar o
clipă. Puterea Supremă curgea încă prin el; vânătăile i se
păreau la fel de îndepărtate ca şi respiraţia sa greoaie, la fel de
îndepărtate ca şi praful gălbui care îi acoperea hainele. Şi în
acelaşi timp simţea fiecare adiere a aerului dogoritor, fiecare
firicel de praf, fiecare crăpătură cât de mică din pământul
pârjolit. Soarele deja uscase surtucul şi pantalonii săi înmuiaţi
în sudoare. Se afla în Pustie, în valea de sub Chandaer, la nu
mai mult de cincizeci de paşi de oraşul Rhuidean, care era
învăluit în ceaţă. Intrarea dispăruse.
 Făcu un pas spre zidul de ceaţă şi se opri, ridicând piciorul
stâng. Talpa de la cizmă era tăiată. Când simţise că îl trage
ceva de cizmă fusese intrarea care se închidea. Simţi cum
tremură, în ciuda căldurii. Nu ştia că poate fi atât de
primejdios. Rătăciţii aveau toate cunoştinţele. Asmodean nu
trebuia să-i scape.
Îşi aranjă hainele, aşezând omuleţul sculptat şi sabia la
locul lor, alergă spre ceaţă şi intră. Fu orbit de o pâclă cenuşie.
Puterea care îl cuprinse nu îl putea ajuta cu nimic să vadă mai
bine. Alerga orbeşte.
Dintr-odată se aruncă la pământ, rostogolindu-se din ceaţă
pe nişte pietre aspre. Căzut la pământ, privi în sus la trei
panglici strălucitoare, albastre şi argintii în lumina stranie a
oraşului, care se întindeau din stânga spre dreapta, plutind în
aer. Când se ridică în picioare, observă că acestea îi ajungeau
până la brâu, la piept şi la gât, şi erau atât de subţiri, încât
aproape că nu se vedeau. Îşi dădea seama cum fuseseră făcute
şi aşezate, chiar dacă nu înţelegea. Erau tari ca oţelul şi atât de
ascuţite încât o lamă era ca o pană pe lângă acestea. Dacă ar fi
alergat spre ele, l-ar fi tăiat în bucăţi. Un mic val de Putere şi
panglicile căzură în nisip. Furie rece în afara Hăului; în
interior, voinţă rece, şi Puterea Supremă.
Strălucirea albăstrie a ceţii arunca lumina fără umbre peste
palatele neterminate din marmură, cristal şi sticlă, peste
turnurile care tăiau norii, canelate şi spiralate. Şi în jos, pe
strada largă din faţa lui Rand alerga Asmodean, pe lângă
fântânile secate, spre marea piaţă din inima oraşului.
Rand începu să conducă – părea ciudat de greu; se întinse
după saidin, trase tare până când acesta intră în el cu furie –
începu să conducă, şi din norii de deasupra ţâşniră fulgere
mari şi zimţate. Nu spre Asmodean. Chiar în faţa Rătăcitului,
nişte coloane roşii şi albe strălucitoare, groase de cincizeci de
picioare şi înalte de o sută, vechi de secole, plesniră şi se
prăbuşiră într-un morman de moloz şi nori de praf.
De la ferestre mari din sticlă colorată, imaginile unor
bărbaţi şi femei liniştite parcă îl priveau pe Rand dojenindu-l.
— Trebuie să-l opresc, le zise el; vocea părea că-i răsună în
propriile urechi.
 Asmodean se opri, pornind înapoi de la construcţia
dărâmată, Praful care se îndrepta spre el nu îi atinse deloc
surtucul roşu şi strălucitor, ci se dădu la o parte, lăsând doar
aerul curat să treacă.
În jurul lui Rand se ridicară nişte flăcări care îl învăluiră, în
timp ce aerul se transforma în foc – şi dispărură până ca el să-
şi dea seama cum făcuse acest lucru. Hainele îi erau uscate şi
fierbinţi; simţea că îşi pârlise părul, şi la fiecare pas pe care îl
făcea de pe el cădea praf ars. Asmodean sărea peste pietrele
dărâmate care blocau strada; ţâşniră noi fulgere, aruncând în
aer bucăţi de piatră în faţa lui, despicând pereţii de cristal ai
palatelor dinaintea lui.
Rătăcitul nu se oprea şi, în timp ce se făcea nevăzut, din
norii strălucitori ţâşniră câteva fulgere spre Rand, lovind în gol,
dar cu intenţia de a ucide. Alergând, Rand ţesu un scut în jurul
lui. Cioburile de sticlă se loveau de acest scut în timp ce el se
ferea de fulgerele albastre şi sărea peste gropile pe care le lăsau
acestea în strada pietruită. Şi aerul strălucea; părul de pe
mâini i se ridică, părul de pe cap i se zburli.
Era ceva ţesut în bariera de coloane dărâmate. Îşi întări
scutul în jur. Mari bucăţi de piatră roşie şi albă săriră în aer
când vru să treacă peste una, un ropot de lumină pură şi pietre
zburătoare. În siguranţă sub scutul lui, păşi printre acestea,
abia auzind huruitul clădirilor care se prăbuşeau. Trebuia să-l
oprească pe Asmodean. Cu mult efort aruncă un fulger înainte,
iar din pământ ieşiră mingi de foc, orice numai să-l oprească pe
bărbatul îmbrăcat în surtuc roşu. Începuse să-l prindă din
urmă. Intră în piaţă la numai câţiva paşi în urma lui. Încercă
să se grăbească să-l prindă pe Asmodean, iar acesta, alergând
mai departe, încerca să-l ucidă.
Ter’angrealul şi alte lucruri preţioase pentru care Aielii îşi
sacrificaseră vieţile ca să le aducă aici erau aruncate în aer de
fulgere, doborâte de vârtejuri de foc, în timp ce construcţii de
argint şi cristal cădeau la pământ, forme ciudate de metal se
răsturnau în timp ce pământul se cutremura şi se despica
formând gropi mari.
Căutând cu disperare, Asmodean alerga în continuare. Se
aruncă la ceea ce părea cel mai puţin important lucru dintre
dărâmături. O statuetă albă cam de un picior, care era întinsă
pe spate, un bărbat care ţinea o minge de cristal cu o mână
ridicată în aer. Asmodean o apucă cu mâinile, ţipând de
bucurie.
La nici o bătaie de inimă mai târziu, mâinile lui Rand erau
şi ele în acelaşi loc. Îl privi pe Rătăcit; nu părea cu nimic diferit
faţă de menestrel, în afara unei disperări în ochi, un bărbat
oarecum chipeş aflat în floarea vârstei – nimic nu îl trăda că ar
fi unul dintre Rătăciţi. Într-o clipită cei doi se întinseră prin
statuetă, prin ter’angreal, pentru a atinge cele două
sa’angreale, care erau cele mai puternice făurite vreodată.
Rand îşi amintea vag de o statuie enormă, pe jumătate
îngropată undeva într-un colţ al oraşului Cairhien, de uriaşa
minge de cristal din mâinile acesteia, strălucind ca soarele,
pulsând cu Puterea Supremă. Iar Puterea din el se ridică
precum toate mările lumii prinse într-o furtună. Acum cu
siguranţă putea face orice; cu siguranţă ar fi putut să o vindece
şi pe copila aceea. Puterea spurcată crescu şi ea, înfăşurându-
se în jurul său, intrând în toate cotloanele trupului său, în
sufletul său. Ar fi vrut să urle; ar fi vrut să explodeze. Şi cu
toate acestea ţinea în el doar jumătate din ceea ce putea face
acel sa’angreal; cealaltă jumătate era în Asmodean.
Se rostogoleau înainte şi înapoi, lovindu-se de ter’angreale
împrăştiate şi făcute bucăţi, căzând; nici unul nu avea curaj să
dea drumul statuetei, nici măcar cu un singur deget, căci se
temeau ca nu cumva celălalt să o tragă înapoi. Şi totuşi, în
timp ce se rostogoleau, luptându-se pentru ter’angreal, lovindu-
se de câte un cadru de uşă de piatră roşie, de o statuie din
cristal căzută la pământ, dar încă întreagă, o femeie goală cu
un copil la piept, bătălia se ducea şi pe un alt plan.
Valuri de Putere, care erau destul de puternice să doboare
un munte, îl loviră pe Rand, şi apoi lame care ar fi putut să taie
şi inima pământului; nişte cleşti nevăzuţi încercară să-i smulgă
mintea şi trăgeau de sufletul său. Fiecare urmă de Putere pe
care o putea conduce era folosită pentru a respinge aceste
atacuri. Oricare dintre acestea putea să-l nimicească de parcă
nici n-ar fi existat vreodată; era sigur de acest lucru. Unde se
duceau nu-şi putea da seama. Pământul se împreuna sub ei,
cutremurându-se în timp ce ei se încăierau, şi îi arunca în
toate direcţiile. Rand era oarecum conştient de un vuiet grozav,
de o mie de murmure, ca o muzică ciudată. Coloanele de sticlă
se clătinau, tremurau. Nu-şi putea face griji pentru acestea.
Toate acele nopţi nedormite îl prindeau din urmă, şi faptul
că alergase atât. Era istovit, şi dacă ar fi ştiut acest lucru
înăuntrul Hăului, atunci era aproape sleit. Zguduit de
pământul ce se cutremura, îşi dădu seama că nu mai încerca
să tragă de ter’angreal, ci doar să se ţină de el. În curând avea
să cedeze. Chiar şi dacă reuşea să se ţină de statueta de piatră,
trebuia să dea drumul Puterii sau să fie luat de val, şi să fie
distrus în acelaşi mod în care l-ar fi distrus şi Asmodean. Nu
mai putea trage nici măcar un pic din ter’angreal, el şi
Asmodean erau la egalitate, fiecare având jumătate din ce
putea face marele sa’angreal din Cairhien. Asmodean mârâi;
sudoarea curgea de pe fruntea şi pe obrajii Rătăcitului. Şi
acesta era obosit. Dar oare la fel de obosit ca el?
Pământul chinuit îl aruncă pe Rand deasupra o clipită, şi la
fel de repede îl aruncă înapoi pe Asmodean, dar în acea clipită
Rand simţi ceva între ei doi. Omuleţul cu sabia pe genunchi,
încă îndesat la cingătoare. Un lucru nesemnificativ în
comparaţie cu Puterea pe care o mânuiau ei. Un mic pahar cu
apă comparat cu un râu, cu un ocean. Nici măcar nu ştia dacă
îl putea folosi când era încă legat de marele sa’angreal. Şi dacă
putea? Asmodean rânji. Nu era un zâmbet, ci o strâmbătură de
oboseală. Poate că asta făcea. Degetele lui Rand începură să
tremure, slăbind strânsoarea pe ter’angreal; era singurul lucru
pe care îl putea face pentru a se ţine de saidin, chiar şi legat de
sa’angreal.
Nu mai văzuse acele ciudate fire de oţel din jurul lui
Asmodean de când ieşise din locul întunecat, dar şi le putea
imagina chiar şi în Hău, le putea pune în jurul Rătăcitului în
mintea sa. Tam îl învăţase să folosească Hăul ca un ajutor
pentru arc, pentru a fi una cu arcul, săgeata şi ţinta. Se făcu
una cu acele fire negre imaginare. Abia dacă-l văzu pe
Asmodean când se încruntă. Bărbatul probabil se întreba de ce
chipul îi părea liniştit acum; mereu exista o clipă de linişte
înainte să dai drumul unei săgeţi. Se întinse după angrealul
mic de la cingătoare, şi fu cuprins de mai multă Putere. Nu
pierdu timpul bucurându-se. Era o undă atât de mică în
comparaţie cu ce ardea în el, şi aceasta era ultima lui lovitură.
Trebuia să-şi folosească ultimele forţe. Îi dădu forma unei săbii
a Puterii, o sabie de Lumină, şi lovi; una cu sabia, una cu firele
imaginare.
Ochii lui Asmodean se bulbucară, apoi ţipă, un urlet venit
din adâncurile groazei, precum un gong care fusese lovit,
Rătăcitul începu să tremure. Preţ de o clipă, lui Rand i se păru
că vede doi Rătăciţi, care se îndepărtau unul de altul; apoi se
împreunară la loc. Bărbatul căzu pe spate, cu mâinile desfăcute
peste surtucul său roşu, acum plin de praf, cu pieptul înainte;
privind în sus la nimic; ochii săi negri păreau pierduţi.
După ce căzu la pământ, Rand se desprinse de saidin, şi
Puterea îl părăsi. Abia dacă avu destulă forţă să tragă
ter’angrealul la piept şi să se îndepărteze de Asmodean. Când
se ridică în picioare, se simţi ca şi cum ar fi avut în spate un
munte; luă în braţe statueta bărbatului cu mingea de cristal în
mână.
Pământul nu se mai cutremura. Coloanele de sticlă încă
erau în picioare – era recunoscător pentru acest fapt; dacă le-ar
fi distrus, ar fi fost ca şi cum ar fi şters istoria Aielilor dar
Avendesora, care trăise trei mii de ani de legende şi de
adevăruri, Avendesora ardea ca o torţă; cât despre restul
oraşului…
Piaţa arăta de parcă totul ar fi fost sfărâmat de un uriaş
nebun. Jumătate dintre palatele şi turnurile măreţe erau acum
mormane de moloz, unele împrăştiate peste tot; coloane uriaşe
care se dărâmaseră unele peste altele, şi pereţi căzuţi, şi goluri
imense acolo unde se aflaseră ferestre de sticlă colorată. De-a
lungul întregului oraş se deschisese o spărtură, o despicătură
în pământ lată de cincizeci de picioare. Iar distrugerile nu se
terminau aici. Cupola de ceaţă care ţinuse oraşul ascuns vreme
de atâtea secole se risipea; partea de jos nu mai strălucea, iar
lumina orbitoare a soarelui ţâşni prin găuri grozave. În
depărtare, Piscul lui Chaendaer arăta altfel, mai scund, şi de
cealaltă parte a văii, munţii cu siguranţă erau mai mici. Unde
se înălţase un munte, un rând de pietre şi praf se întindea spre
capătul dinspre miazăzi al văii.
„Eu distrug totul. Mereu distrug totul! Pe Lumină, se va
termina vreodată?”
Asmodean se întoarse pe burtă şi se ridică în mâini şi în
genunchi. Dădu cu ochii de Rand şi de ter’angreal, şi încercă să
se târască într-acolo. Rand nu ar fi putut conduce nici măcar o
scânteie, dar învăţase să se lupte înainte de primul coşmar al
Puterii. Ridică un pumn în aer.
— Nici să nu te gândeşti.
Rătăcitul se opri, clătinându-se. Avea faţa trasă, deşi
disperarea şi dorinţa se puteau citi pe ea; în ochi îi străluceau
ura şi frica.
— Îmi place să privesc bărbaţii când se luptă, dar voi doi
abia dacă vă ţineţi pe picioare, zise Lanfear, venind în faţa lui
Rand pentru a contempla dezastrul. Aţi făcu treabă bună.
Simţiţi urmele? Acest loc a fost protejat cumva. Nu aţi lăsat mai
nimic ca eu să-mi dau seama cum.
Ochii ei negri se luminară dintr-odată; se aşeză în genunchi
în faţa lui Rand, privind la ceea ce avea în mână.
— Deci asta căuta el. Credeam că au fost distruse toate.
Doar jumătate mai există din cel pe care l-am văzut eu; o
capcană straşnică pentru vreo Aes-Sedai naivă.
Femeia întinse mâna, iar el strânse ter’angrealul mai tare.
Zâmbetul nu se simţea şi în ochii ei.
— Păstrează-l, desigur. Pentru mine nu e nimic altceva
decât o figurină.
Ridicându-se, îşi şterse praful de pe fustele ei albe, deşi nu
era nevoie. Când îşi dădu seama că el o privea, încetă să mai
cerceteze cu privirea piaţa în ruină, şi zâmbi mai larg.
— Ce ai folosit tu e unul din cele două sa’angreale despre
care îţi spuneam. Ai simţit imensitatea lui? M-am întrebat cum
o fi oare, zise ea, fără să-şi dea seama de dorinţa nepotolită din
glas. Cu cele două împreună putem să-l detronăm chiar şi pe
Marele Stăpân al Întunericului. Putem, Lews Therin! Împreună.
— Ajută-mă! zise Asmodean, târându-se încet către ea, cu
capul ridicat şi privirea plină de groază. Nu ştii ce a făcut.
Trebuie să mă ajuţi. Nu aş fi venit aici, dacă n-ai fi fost tu.
— Ce a făcut? se strâmbă ea. Te-a bătut ca pe un câine, şi
nici pe jumătate pe cât meritai. Nu ai fost niciodată sortit
măreţiei, Asmodean, doar să-i urmezi pe cei măreţi.
Cumva, Rand reuşi să se ridice în picioare, cu statueta de
cristal şi piatră încă la piept. Nu voia să mai rămână în
genunchi în prezenţa ei.
— Voi Numiţii – ştia că era primejdios să o batjocorească –
v-aţi dat sufletele Celui Întunecat. L-aţi lăsat să se agaţe de voi.
„De câte ori nu reluase în mintea sa lupta cu Ba’alzamon?
De câte ori nu bănuise pentru ce erau acele fire negre?”
— I-am tăiat legătura cu Cel Întunecat, Lanfear. I-am tăiat
legătura!
Ochii femeii se bulbucară de uimire, privind de la el la
Asmodean. Bărbatul începuse să plângă.
— Nu credeam că e posibil aşa ceva. De ce? Crezi că îl vei
întoarce la Lumină? Nu l-ai schimbat cu nimic.
— E acelaşi om de la început care s-a dat Umbrei, aprobă
Rand. Mi-ai spus cât de puţină încredere aveţi unii în alţii voi,
Numiţii. Cât ar fi putut să ţină secretul? Câţi dintre voi nu ar
crede că a reuşit cumva să facă asta singur? Mă bucur că ţi s-a
părut imposibil; poate ceilalţi vor crede la fel. Tu mi-ai dat
ideea, Lanfear. Un bărbat care să mă înveţe cum să controlez
Puterea. Dar nu vreau să fiu instruit de un bărbat care e legat
de Cel Întunecat. Acum nu se va mai întâmpla aşa. Poate fi
acelaşi om, dar nu prea are de ales nu-i aşa? Poate să rămână
şi să mă înveţe, să spere că pot învinge, să mă ajute să înving,
sau ar putea să spere că voi toţi nu veţi găsi o pricină să vă
întoarceţi împotriva lui şi să îl daţi în vileag. Ce crezi că va
alege?
Asmodean se holbă zăpăcit la Rand, apoi întinse o mână
rugătoare către Lanfear.
— Te vor crede pe tine! Le poţi spune tu! N-aş fi aici, dacă
n-ai fi fost tu! Sunt credincios Marelui Stăpân al Întunericului!
Lanfear se holbă şi ea la Rand. Pentru prima dată de când o
ştia el, femeia părea nesigură.
— Cât de multe îţi aminteşti, Lews Therin? Cât de mult eşti
tu, şi cât de mult din tine e păstor? Acesta e genul de plan pe
care l-ai fi pus la cale când noi…
Femeia trase aer adânc în piept şi se întoarse către
Asmodean.
— Da, mă vor crede. Când le voi spune că te-ai dus la Lews
Therin. Toată lumea ştie că mergi acolo unde crezi că e cea mai
bună şansă pentru tine. Acolo, zise ea şi dădu din cap
mulţumită. Un alt mic dar pentru tine, Lews Therin. Scutul
acela va lăsa destulă Putere să intre, destulă cât să te
instruiască. Se va pierde cu timpul, dar nu va putea să te
înfrunte luni la rând, şi până atunci nu va avea de ales decât
să rămână cu tine. Nu s-a priceput niciodată prea bine să
treacă de scuturi; trebuie să accepţi durerea, iar el nu a putut
face asta niciodată.
— Nuuuuuuuuu! zise Asmodean târându-se către ea. Nu-
mi poţi face una ca asta! Te rog, Mierin! Te rog!
— Numele meu este Lanfear!
Chipul ei se strâmbă de furie, iar bărbatul se ridică în aer
cu picioarele desfăcute; hainele i se lipiră de trup şi pielea de pe
faţă îi alunecă precum untul pe o piatră încinsă. Rand nu o
putea lăsa să-l ucidă, dar era prea ostenit să atingă Adevăratul
Izvor fără ajutor; abia dacă o putea simţi, ca o strălucire oarbă.
Preţ de o clipă strânse bărbatul de piatră cu mingea de cristal.
Dacă se întindea din nou prin marele sa’angreal din Cairhien
acum, chiar şi atât de multă Putere îl putea ucide. În schimb,
se întinse prin omuleţul de la cingătoare; prin angreal trecea o
undă blândă, cât un fir de păr în comparaţie cu celălalt, dar era
prea frânt ca să mai facă asta acum. Îndreptă toată Puterea
către cei doi Rătăciţi, sperând măcar să le atragă atenţia, dacă
nu putea face altceva.
Un fir de foc alb, înalt de zece picioare trecu printre cei doi,
înconjurat de fulgere albăstrii încovoiate, tăind un şanţ de-a
lungul pieţei; o tăietură adâncă cu marginile netede, în care
pământul şi pietrele se topiseră; săgeata de foc lovi zidul unui
palat verde care sări în aer, iar vuietul se pierdu în zgomotul
marmurei ce se prăbuşea. De o parte a şanţului topit,
Asmodean căzu la pământ, ca un morman de carne
tremurătoare, iar din urechi şi din nas îi ţâşni sângele; de
cealaltă parte, Lanfear se dădu înapoi năucită, apoi se întoarse
către Rand. El se clătina în urma efortului făcut, şi se
desprinse din nou de saidin.
 Vreme de o clipă, chipul ei fu cuprins de furie la fel de tare
ca şi mai înainte, cu Asmodean. Preţ de o clipă, Rand fu
aproape de moarte. Apoi furia dispăru uimitor de repede, fiind
ascunsă în spatele unui zâmbet ispititor. „Nu, nu trebuie să-l
ucid. Nu după ce am făcut atâtea.” Se duse mai aproape, ridică
mâna pentru a-l mângâia pe gât, unde muşcătura ei din vis
tocmai începuse să se vindece; nu o lăsase pe Moiraine să afle
despre ea.
— Încă porţi însemnul meu. Vrei să îl fac să rămână pe
vecie?
— Ai făcut rău cuiva la Alcair Dai sau în tabere?
Chipul ei era tot zâmbitor, dar mângâierea ei era altfel,
degetele păreau gata să-i sfâşie gâtul.
— Cum ar fi? Credeam că ţi-ai dat seama că nu o iubeşti pe
ţărăncuţa aia mică. Sau e cumva vorba de muieruşca aceea
Aiel?
O viperă. O viperă ucigaşă care îl iubea – „Lumina fie cu
mine!” – şi nu ştia cum s-o oprească dacă se hotăra să-l muşte,
fie pe el sau pe altcineva.
— Nu vreau să fie nimeni rănit. Am încă nevoie de ei. Îi pot
folosi.
Era dureros să spună acest lucru, dureros din pricina
faptului că era şi mult adevăr în el. Dar dacă avea să îi ţină
colţii lui Lanfear departe de Egwene sau Moiraine, departe de
Aviendha sau oricine care îi era apropiat, merita puţină durere.
Femeia îşi aruncă pe spate capul ei frumos, şi râsul său
răsună ca un clinchet de clopoţei.
— Îmi amintesc de vremea când erai prea moale să te
foloseşti de cineva. Şiret în luptă, tare ca piatra şi trufaş, dar
blând şi moale ca o fetiţă! Nu, nu am făcut rău nici uneia dintre
femeile Aes-Sedai, atât de dragi ţie sau preţioşilor tăi de Aieli.
Nu ucid fără motiv, Lews Therin. Nici măcar nu rănesc fără
motiv.
Rand avea grijă să nu-l privească pe Asmodean; cu faţa
albă, trăgând aer în piept, bărbatul se ridicase într-o singură
mână, folosind-o pe cealaltă pentru a-şi şterge sângele de la
gură şi de pe bărbie. Lanfear se întoarse încet şi privi marea
piaţă.
 — Aţi distrus oraşul la fel ca orice armată.
Dar ea nu se uita la palatele ruinate, deşi se prefăcea; ci la
piaţa distrusă, cu dărâmăturile amestecate cu bucăţi de
ter’angreal şi cine ştie ce altceva. Femeia îşi ţinea buzele
strânse când se întoarse înapoi către Rand; în ochii ei se vedea
o urmă de furie reţinută.
— Foloseşte-te de învăţăturile lui cu grijă, Lews Therin.
Ceilalţi încă sunt liberi, Sammael care e invidios pe tine,
Demandred care te urăşte, Rahvin care e însetat de putere. Vor
fi mai mult decât bucuroşi să te doboare, nimic mai puţin, când
– sau dacă – vor afla.
Privirea ei sclipi când se uită la statueta din mâinile lui şi,
preţ de o clipă, el crezu că se gândea să i-o ia. Nu pentru a-i
ţine pe ceilalţi departe de el, ci pentru că putea deveni prea
puternic şi ea nu l-ar mai fi putut ţine în frâu. Într-o clipă se
gândi dacă să-i lase ter’angrealul şi în cealaltă îi cântări
oboseala din priviri. Oricât de mult vorbea ea despre cum îl
iubeşte, ar fi vrut să fie departe de el când îşi recăpăta forţele
atâta cât să poată folosi din nou ter’angrealul. Privi din nou
către piaţă, cu buzele strânse; apoi dintr-odată se deschise o
uşă lângă ea, nu o uşă spre întuneric, ci spre ceea ce părea a fi
o încăpere dintr-un palat, toată din marmură albă şi cu
draperii albe din mătase.
— Care dintre ele ai fost tu? zise el în timp ce femeia se
îndrepta către uşă, iar ea se opri, privind peste umăr cu un
zâmbet aproape ruşinos.
— Crezi că aş fi putut să îndur să fiu grasa şi hidoasa de
Keille? întrebă ea şi desenă cu mâinile în aer un trup zvelt
pentru a-i aminti. Acum am fost Isendre. Isendre cea frumuşică
şi subţirică. Mă gândeam că, dacă era să bănuieşti pe cineva,
aveai să o bănuieşti pe ea. Sunt destul de mândră încât să rabd
puţină grăsime, atunci când trebuie.
Zâmbetul ei deveni o strâmbătură.
— Isendre a crezut că are de-a face cu nişte simpli Prieteni
ai întunericului. Nu m-aş mira dacă acum încearcă să explice
unor femei Aiel furioase de ce mare parte dintre colierele şi
brăţările lor de aur sunt pe fundul cufărului ei. Pe unele chiar
le-a furat ea.
 — Parcă mi-ai zis că n-ai făcut rău nimănui!
— Acum se vede inima ta moale. Pot să dau şi eu dovadă de
mărinimia unei femei când aleg să fac asta. S-ar putea să nu o
poţi salva de la cotonogeală – merită asta pentru privirile pe
care mi le-a aruncat –, dar dacă te întorci repede, îi poţi
împiedica să o trimită să iasă din ţinuturile pustiite cu un
singur burduf de apă. Se pare că sunt foarte duri cu hoţii aceşti
Aieli.
Femeia râse cu poftă, scuturând din cap întrebătoare.
— Atât de diferiţi de cum erau. Puteai să loveşti un
Da’shain peste faţă, şi el doar te întreba cu ce greşise. Dacă îl
loveai din nou, el te întreba dacă te jignise cu ceva. Nu se
schimba cu nimic dacă făceai asta toată ziua.
Aruncându-i lui Asmodean un zâmbet dispreţuitor, ea
adăugă:
— Învaţă bine şi repede, Lews Therin! Vreau să stăpânim
împreună, nu să văd cum te ucide Sammael sau cum te adaugă
Graendal la colecţia ei de bărbaţi chipeşi. Învaţă bine şi repede!
Femeia intră în încăperea din marmură albă şi mătase, iar
uşa se închise şi se îngustă până dispăru. Rand trase aer
adânc în piept pentru prima dată de când apăruse ea. Mierin.
Un nume pe care şi-l amintea de la coloanele de sticlă. Femeia
care găsise temniţa Celui Întunecat în vremea Vârstei
Legendelor, care intrase cu forţa înăuntru. Ştiuse oare ce era
acolo? Cum scăpase oare din infernul pe care îl văzuse el? S-a
dat oare Celui Întunecat încă de pe atunci?
Asmodean încerca să se ridice în picioare, şovăind şi
aproape căzând din nou. Nu mai sângera, dar încă avea urme
de sânge de la urechi în jos, pe gât, la gură şi pe bărbie.
Surtucul murdar îi era rupt, iar galoanele albe, destrămate.
— Legătura mea cu Marele Senior îmi dădea voie să ating
saidin fără a-mi ieşi din minţi, zise el cu glasul răguşit. Tot ce-
ai reuşit e să mă faci la fel de vulnerabil ca şi tine. Ai putea la
fel de bine să-mi dai drumul. Nu sunt un dascăl prea bun. Ea
m-a ales doar pentru că…
Buzele sale se strânseră, încercând să-şi retragă cuvintele.
— Pentru că nu mai e altcineva, termină Rand pentru el şi
se întoarse.
 Cu picioarele tremurânde, Rand traversă piaţa largă,
croindu-şi drum printre dărâmături. El şi Asmodean fuseseră
aruncaţi la jumătatea drumului dintre Avendesora şi pădurea
de coloane. Socluri de cristal stăteau sprijinite de statui căzute,
ale unor bărbaţi sau ale unor femei, unele rupte în bucăţi,
unele întregi. Un inel mare de metal argintiu fusese aruncat
peste scaune de metal şi de piatră, forme ciudate din metal,
cristal şi sticlă, cu toate adunate într-un morman de cioburi, o
prăjină neagră de metal, stătea ca o suliţă ridicată, poate
cumva sprijinită de morman. Întreaga piaţă arăta astfel.
Puţin mai departe de marele copac, după ce căută puţin,
găsi ceea ce căuta. Lovind cu piciorul în bucăţi din ceea ce
păreau a fi tuburi spiralate de sticlă, împinse într-o parte un
scaun simplu din cristal roşu şi ridică o statuetă înaltă de-un
picior, înfăţişând o femeie îmbrăcată în robă cu un chip paşnic,
lucrată în piatră albă, care ţinea în mână o minge
transparentă. Era întreagă. Era la fel de nefolositoare pentru el
sau pentru oricare alt bărbat, cum era pentru Lanfear partea
masculină. Se gândi să o spargă. Dintr-o mişcare ar fi putut să
facă ţăndări mingea aceea de cristal.
— Asta căuta ea.
Rand nu-şi dăduse seama că Asmodean îl urmase. Şovăind,
bărbatul îşi scărpina gura plină de sânge.
— Ţi-ar smulge inima din piept ca să pună mâna pe asta.
— Sau ţi-ar smulge ţie inima, pentru că ai păstrat secretul
faţă de ea. Pe mine mă iubeşte. „Lumina să m-ajute. E ca şi
cum aş fi iubit de o lupoaică în călduri!”
După o vreme, luă la subraţ statueta feminină, alături de
cea masculină. Poate că îi găsea vreo trebuinţă. „Şi nu mai
vreau să mai distrug nimic.”
Şi totuşi, privind în jur, mai văzu ceva în afară de
dărâmături. Ceaţa dispăruse aproape de tot din oraşul ruinat;
doar câteva fuioare subţiri mai zăboveau, pierzându-se printre
clădirile care mai rămăseseră în picioare sub soarele care
apunea. Fundul văii se aplecă spre miazăzi şi din marele şanţ
care cobora până la oceanul ascuns în subteran ţâşni apă.
Capătul celălalt al văii era deja inundat. Un lac. Putea ajunge
chiar până la oraş; un lac care se întindea poate cale de trei
mile într-un loc unde până şi un iaz de zece picioare ar fi
adunat oamenii. Oamenii ar fi putut veni în această vale să
locuiască. Aproape că putea vedea munţii dimprejur terasaţi cu
grădini verzi. Puteau să aibă grijă de Avendesora, ultimul copac
de chora. Poate că reuşeau chiar să reconstruiască oraşul.
Pustia putea avea un oraş. Poate că ajungea chiar să trăiască
destul ca să-l vadă.
Cu angrealul, acel bărbat mic cu sabia în poală, reuşi să
deschidă o uşă în întuneric. Asmodean păşi alături de el fără
tragere de inimă, strâmbându-se puţin când văzu că apare o
singură treaptă, destul de mare pentru amândoi. Era acelaşi
om care se dăduse Celui Întunecat. Privirile sale piezişe îi
aminteau lui Rand despre asta.
Vorbiră doar de două ori, în timp ce treapta aluneca prin
întuneric. La un moment dat, Rand spuse:
— Nu îţi pot spune Asmodean.
Bărbatul tremură.
— Mă numeam Joar Addam Nesossin, zise el în sfârşit.
Vorbea ca şi cum ar fi fost gol puşcă sau de parcă pierduse
ceva.
— Nu pot folosi nici numele ăsta. Cine ştie ce istorie are
numele tău? Ideea e să-i prevenim pe unii să te omoare pentru
că eşti unul dintre Rătăciţi.
„Şi să nu ştie nimeni că un Rătăcit îl instruia pe el.”
— Va trebui să fii în continuare Jasin Natael, mă gândesc.
Menestrel al Dragonului Renăscut. O scuză destul de bună
pentru a te ţine aproape.
Natael zâmbi strâmb, dar nu zise nimic.
Puţin mai târziu, Rand spuse:
— Primul lucru pe care o să mi-l arăţi este cum să-mi
păzesc visele.
Bărbatul dădu din cap, posomorât. Avea să-i facă necazuri,
dar nu puteau fi la fel de mari ca necazurile care se năşteau din
nechibzuinţă.
Treapta încetini, se opri, şi Rand întoarse din nou
realitatea. Ieşirea se deschise către marginea de stâncă din
Alcair Dai.
Ploaia se oprise, deşi fundul canionului acoperit de umbre
era încă plin de bălţi şi de noroi. Erau mai puţini Aieli ca
înainte, poate chiar mai puţini cu un sfert. Dar nu se luptau. Ci
priveau la marginea de stâncă, unde Moiraine şi Egwene,
Aviendha şi Înţeleptele se alăturaseră căpeteniilor de clan şi
vorbeau cu Lan. Mat stătea pe vine ceva mai încolo de ei, fără
pălărie şi cu suliţa cea neagră sprijinită de umăr, iar Adelin şi
Fecioarele ei stăteau în jurul lui. Se holbară la Rand în timp ce
ieşea din întuneric, apoi la Natael care îl urmă, îmbrăcat în
surtucul său zdrenţuit. Mat sări în picioare zâmbind, iar
Aviendha ridică pe jumătate o mână spre el. Aielii din canion
priveau în tăcere. Înainte să apuce să spună cineva ceva, Rand
zise:
— Adelin, trimite pe cineva în târg care să le poruncească
celor de-acolo să nu o mai bată pe Isendre! Nu e o hoaţă atât de
mare pe cât cred ei.
Femeia cu părul bălai păru surprinsă, dar şopti numaidecât
ceva uneia dintre Fecioare, care o luă la goană.
— Cum ai ştiut despre asta? întrebă Egwene.
Iar în acelaşi timp Moiraine zise:
— Unde ai fost? Cum?
Ochii ei negri larg deschişi trecură de la el la Natael, calmul
ei de Aes-Sedai fiind de nerecunoscut. Iar înţeleptele…?
Melaine cea cu părul auriu păru gata să scoată din el
răspunsurile cu propriile mâini. Bair se încruntă de parcă ar fi
vrut să-i strângă de gât. Amys îşi foi şalul şi îşi trecu degetele
prin părul ei alb, neştiind dacă era îngrijorată sau uşurată.
Adelin îi întinse surtucul, care încă era umed. Rand îl
înfăşură în jurul celor două statuete. Moiraine se întrebă, de
asemenea, ce era cu acele două obiecte. Rand nu ştia nici dacă
femeia bănuia ce erau, dar avea de gând să le ascundă de toată
lumea cât de bine putea. Dacă nu reuşea să aibă încredere nici
în el când folosea puterea din Callandor, cât de multă încredere
putea avea când folosea marele sa’angreal? Nu până învăţa mai
multe despre cum putea fi controlat, şi despre el însuşi.
— Ce s-a petrecut aici? întrebă el, iar gura femeii Aes-Sedai
se strânse pentru că nu fusese luată în seamă; Egwene nu
părea nici ea mai mulţumită.
— Aielii Shaido au plecat, urmându-i pe Sevanna şi pe
Couladin, zise Rhuarc. Toţi cei care-au rămas te recunosc
Car’a’carn.
— Nu doar Aielii Shaido au fugit, zise Han cu o privire
strâmbă şi supărată. Unii dintre Aielii mei Tomanelle au plecat
şi ei. Şi dintre Goshien, şi Shaarad, şi Chareen.
Jheran şi Erim dădură din cap aproape la fel de mohorâţi
ca şi Han.
— Nu alături de Shaido, zise Bael, dar au plecat. Vor duce
vestea despre ce s-a petrecut aici, ce ai dezvăluit tu. Ai procedat
greşit. Am văzut cum unii bărbaţi şi-au aruncat suliţele şi au
început să fugă!
„Vă va lega împreună şi vă va distruge.”
— Nici un Taardad nu a plecat, adăugă Rhuarc, nu cu
mândrie, dar ca un simplu anunţ. Suntem gata să mergem
acolo unde ne conduci.
Unde îi conducea el. Nu terminase cu Aielii Shaido, cu
Couladin sau cu Sevanna. Scrutându-i cu privirea de-a lungul
canionului, văzu chipuri speriate ale Aielilor care se hotărâseră
să rămână. Cum erau oare cei care fugiseră? Cu toate acestea,
Aielii erau doar calea către sfârşit. Trebuia să ţină minte acest
lucru. „Trebuie să fiu chiar mai dur decât ei.”
Jeade’en aştepta la marginea stâncii, alături de calul lui
Mat. Îi făcu semn lui Natael să stea aproape, şi urcă în şa, cu
bocceaua făcută din surtuc la subraţ. Cu gura strâmbă, cel
care fusese Rătăcit veni în partea dreapta a lui Rand. Adelin şi
Fecioarele care mai rămăseseră coborâră şi se aşezară în jurul
lui, şi în mod surprinzător, Aviendha veni la locul ei obişnuit în
partea lui stângă. Mat ajunse în şaua lui Cimpoiaş dintr-o
săritură. Rand se uită în urmă la oamenii de pe stâncă, în timp
ce ei îl priveau, aşteptând.
— Drumul înapoi va fi lung.
Bael îşi întoarse chipul.
— Lung şi sângeros.
Feţele Aielilor nu se mişcară. Egwene întinse pe jumătate o
mână către el, cu ochii îndureraţi, dar el nu o luă în seamă.
— Când vor veni şi celelalte căpetenii de clan, va începe.
— A început cu mult timp în urmă, zise Rhuarc încet.
Întrebarea este când şi unde se va sfârşi.
 La această întrebare, Rand al’Thor nu avea nici un
răspuns. Întoarse calul bălţat şi începu să meargă încet prin
canion, înconjurat de suita lui ciudată. Aielii din faţa lui se
dădură la o parte, holbându-se, aşteptând. Frigul nopţii deja
începuse să se lase.
Şi când sângele se vărsă pe pământul unde nimic nu rodea,
Copiii Dragonului se ridicară, Neamul Dragonului, gata să
dănţuiască cu moartea. Iar el i-a chemat din ţinuturile pustiite,
şi au zguduit lumea cu luptele lor.