„Moromeții ” de M.

Preda
Partea a doua.

XXVII

După ce omul ieși, mama se ridică de lângă stinghia patului și începu

să-i înghiontească pe copii să iasă afară. Tita plângea mereu și în același
timp aranja covoarele la loc peste ladă. Niculae, la ghiontiturile mamei,
se sclifosea și nu vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca
mereu, se întindea sub așternut și se scărpina pe toate părțile. Paraschiv
se așezase pe un scăunel și începuse să-și curețe pe îndelete noroiul
uscat de pe bocanci.
Trecu astfel o bucată bună de timp; nimeni nu vorbea. După ce
aranja paturile și covoarele deasupra lăzii, fata cea mare ieși în tindă și
de acolo cei din casă o auziră plângând mereu în fața vetrei, plângând
mai adânc și mai afâșietor decât până acum: se simțea că loviturile
primite peste chipul ei, de la frate și de la tată, îi atinseseră adânc inima
și rana sângera fără oprire; cu cât plângea mai mult și cu cât durerea se
făcea mai cuprinzătoare, cu atât se simțea că fata dorește să plângă și
mai mult până la disperarea cea mai neagră, lucru care se și întâmplă și
care îl făcu pe Nilă să se ridice din pat, și să rămână încremenit,
ascultând. Într-adevăr fata plângea acum cu sălbăticie, ca și când ar fi
fost chinuită cu fierul roșu.
Mama ieși în tindă și la început o certă scurt, vrând s-o potolească:
— Taci din gură! Fată mare ești tu? Ce e ambiția asta? Plângi din
ambiție!
— Ce i-am făcut eu lui?... De ce să dea în mine? O! Doamne! Ce i-
am făcut? De ce-a dat?
Nu se știa cine e acest lui, tatăl sau fratele vitreg...
— Taci din gură! I-ai răspuns! E tat-tău, zise mama, gândind că din
pricina loviturilor tatălui plângea ea astfel. Să nu-i răspunzi părintelui.
Că te-a făcut și a pătimit cu tine!
Fata își încleșta pumnii în aer și se chinui greu, rugându-se ca în fața
altarului:
— Du-te, mamă... lasă-mă... lasă-mă!...
Ș i pentru că mama nu pleca și încerca s-o apuce de umeri și s-o
mângâie, fata începu să tremure:
— Du-te d-aici și lasă-mă! Mai bine nu m-ai fi făcut... lasă-mă! Du-
te! O! O! O! Lasă-mă! Du-te!
 Atras de aceste gemete, Moromete se apropie de scara prispei și
întrebă apăsat:
— Ce-are, Catrino, a înnebunit?
Mama se făcu că nu aude și nu răspunse. Moromete tăcu câteva
clipe, apoi strigă ușor, cu glas schimbat, fără acel ce apăsător cu care
întrebase mai înainte:
— Bă, Nilă-m’!
Nu se auzi nici un răspuns. Omul strigă iar cu încredere:
— Bă, Nilă-m’!
— Ce e, bă? răspunse Paraschiv dinăuntru cu același „bă“ de mai
înainte.
— Hai, sunteți gata? continuă Moromete prins parcă de o mulțime de
treburi. Hai că se înseninează, uite, să mergem la moară. Trebuie pus
grâu în saci și mers mai devreme, că e gloată, să măcinăm până în
seară...
După ce spuse aceste cuvinte, care rămaseră fără răspuns, Moromete
lăsă fruntea în jos și începu să aștepte. Așteptând, el începu să caute prin
buzunarele flanelei, să-și răsucească o țigare. Scoase o bucățică de ziar
și încercă s-o rupă, să-i dea forma unei foițe, dar degetul gros deodată
porni să tremure și hârtia se strică. Omul se stăpâni și vru totuși să-și
facă de țigare, însă acum îi tremurau amândouă mâinile de sus din umeri
și din spinare. Deodată trupul lui țâșni pe prispă, ca scăpat dintr-un arc
întins prea mult; din tindă, mama îl văzu și nu se putu stăpâni să nu
exclame cu groază:
— Haiti! Ilie, stai la-n loc!
Moromete se opri și spuse apăsat:
— Nu mai plânge, fato, că te omor! Nu-ți fac altceva! Te omor!
Moromete își schimbă apoi din nou glasul și de acolo de pe prispă
chemă aproape duios:
— Bă, Nilă, tată, hai, mă, că s-a înseninat, până nu se face gloată la
moară!
După aceea nu mai așteptă răspunsul. Intră în tindă și se opri lângă
scara podului. Sub scară, în colț, se aflau rezemate de zid o grămadă de
unelte: un topor mic de tăiat lemne, cărpătorul de băgat pâinea la copt,
un rășchitor mic și un par de pus porumbul în brazdă. Moromete luă
parul, îl piti la spate să nu se vadă și intră în casă. El deschise și închise
ușa în așa fel încât să nu se bage de seamă ce ascundea în mâna dinapoi:
făcea mișcări sfielnice și dacă un străin l-ar fi văzut cum închidea ușa, ar
fi crezut că omul se teme grozav să nu spargă ceva, ca și când lucrurile
pe care punea mâna ar fi fost făcute din ceva foarte plăpând, foarte
fragil.
Când îl văzu intrând astfel, Paraschiv bolborosi mânios:
— Hai, bă, ce tot intri și ieși p-acilea?! N-auzi că nu venim? Mai du-
te și singur!
Moromete se lipi de ușă și se dezvinovăți numaidecât. Glasul însă îi
tremura, cuvintele abia fură auzite:
— De, măi Paraschive, ziceam și eu că...
Paraschiv, care stătea cu fruntea în pământ și își curăța bocancii, îl
întrerupse ațâțat, fără să bage de seamă, sau să audă cum ușa scârțâie
din când în când din cauza spinării și umerilor omului care tremurau:
— Ce ziceai, mă? Ce ziceai? Nu-ți mai răci gura de pomană!
— Tu ești mă cuminte, Nilă, spuse tatăl cu blândețe. Hai, dă-te jos
din pat și treci încoace!
Rușinat, Nilă se posomori, dar nu răspunse și nu se mișcă; se vedea
că și în el este ceva potrivnic (ceva prostesc însă, necugetat, deoarece nu
răspundea nici într-un fel chemărilor tatălui), tăcea și nu se mișca.
Paraschiv se îndârji, simțind slăbiciunea fratelui mai mic, izbucni
aruncând fulgere întunecate din priviri spre tatăl său:
— Da, Nilă e mai cuminte! V-a convenit vouă o viață întreagă
cumințenia lui. Toți l-ați pus la ham și i-ați dat cu biciul! În locul lui...
hm!... Ș tiu eu ce v-ași face! A muncit ca un bou să vă ție pe voi! Ce stai,
mă, prostule, acolo în pat? Pune mâna și scoate din lada aia și du-te și
vinde și cumpără-ți haine! Umbli desculț și cu izmenele rupte în c... și
lada zace înțesată cu crepdeșin!
Fără să se grăbească, Moromete ridică parul în aer și își făcu vânt.
Paraschiv văzu, dar în clipa aceea nu înțelese despre ce era vorba; se uită
cu neîncredere la parul ridicat în aer și când primi lovitura în cap ridică
zadarnic coatele în sus; se prăbuși de pe micul scăunel și se întinse la
pământ cu o expresie de mare uimire pe chip.
După ce îl lovi, în timp ce Niculae și Ilinca țipară îngroziți,
Moromete se întoarse spre Nilă. La vederea parului, Nilă răspunse scurt,
înspăimântat dintr-o dată:
— Aoleu, tată!
Strigătul arăta atâta spaimă, încât parul întârzie câteva clipe în aer,
dar, ca și când Moromete ar fi reflectat repede în aceste clipe, lovitura
totuși porni, abătându-se însă de la direcția ei, capul, și înfigându-se
înăbușit în spinare. Nilă se făcu ghem și întinse mâinile să se apere,
strigând mereu cu groază mare:
 — Aoleu tată! Nu da! Nu mai fac!
Moromete îl lăsă, nu pentru că îi era milă, ci ca să se întoarcă spre
Paraschiv. Se întoarse și începu să-l lovească rar și adânc pe unde
nimerea. Loviturile îl dezmeticiră pe Paraschiv: el încercă să se ridice, să
se împotrivească. Parul însă îi paraliza cu chibzuială mâinile, fluierele
picioarelor, oasele șoldurilor. Gemea înfundat, se tăvălea pe jos și trupul
lui de om în toată firea, întins și făcând mișcări deșucheate, îi speriară
pe copii.
Niculae începu să clănțăne din dinți. Catrina năvăli în tindă și se
agăță de brațul bărbatului; ea vorbi apăsat, cu un glas coborât, cu o
neașteptată liniște și hotărâre:
— Ilie, nu te potrivi! Nu ți-e rușine să dai în ei?
Tocmai în acest moment Paraschiv se ridică în picioare și clătindu-se
greu izbuti să apuce în mâini parul tatălui. El vorbi gros, cu un glas
turbure, abia ținându-se pe picioare; lovitura în cap îi luase de la început
orice putere de împotrivire.
— Nu mai da! Auzi? Nu mai da! gemu el.
Moromete întrebă cu încordare, gâfâind:
— Mai faci?
Paraschiv nu răspunse.
— Mai faci? repetă Moromete.
— Nu mai fac! se auzi răspunsul.
Dar nu era al unui om treaz.
Moromete aruncă deodată parul la pământ și prea îndelungata lui
stăpânire de sine se desfăcu într-un urlet:
— Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce ești!
Apoi se întoarse spre Nilă, care între timp sărise din pat și se
ghemuise într-un colț:
— Ș i tu, Nilă? Tu, mă? E lume care alergă din zi și până în noapte
pentru un pumn de făină! Ș i voi ca niște câini! Ca niște câini turbați
săriți unul la altul! Vă omor! Cu-i nu-i place la târla mea, să se ducă! Să
plece!
Moromete, după ce urlă astfel cu ochii ieșiți din cap, făcu un pas
repezit și lung și porni spre ușă. Apucă de clanță violent și vru să se
ducă, dar din tindă se întoarse la fel de vijelios cum ieșise și continuă să
urle:
— Atâta timp cât mă vedeți că trăiesc, ori faceți cum zic eu, ori dacă
nu, să plecați. Am muncit și am trudit și am luat pământul de la ciocoi
ca să trăiți voi mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să
plătesc fonciirea fără să vând, să vă rămâie vouă întreg, orbilor și
sălbaticilor la minte! Ș i am plătit mereu, n-am vândut nici o brazdă și
acum săriți la mine și la ăștia, că v-am furat munca voastră! Pământul
rămas întreg, Paraschive, smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule
după avere! Ai vrut să te însori cu a lui Bodârlache că avea pământ mult
și te-ai făcut de râs. O să-ți mănânce capul averea, să ții minte de la
mine!
Cuvintele din urmă fuseseră rostite atât de tare, încât se pierdură într-
o răgușeală stinsă și neputincioasă. Omul era de nerecunoscut.
— Ce v-am făcut eu vouă și ce nu v-am dat, Paraschive și Nilă? Nu
s-a muncit și nu s-a împărțit aici în casă tot ce-am avut? De unde să vă
dau eu mai mult dacă atâta e? Vreți să mă jupuiți pe mine de piele? An
de an am dat din colț în colț când intra percitorul în casă. An de an m-
am dat peste cap să nu vând din pământ! Am trăit cu toții desculți și
dezbrăcați, nimeni n-a avut mai mult! Ce vreți voi de la mine,
nenorociților? Să ies la drumul mare și să jefuiesc? Să iau vita omului
din bătătură și să mă țin de procese ca alții? Asta vreți voi?
Ș i cu aceste cuvinte Moromete deodată tăcu. Se așeză pe pat și
începu să clatine din cap la dreapta și la stânga, cu ochii lucioși, parcă
desfigurat. „Vai ce nenorocire, o, ce lucru groaznic!...“ Dar nu mai avea
putere să spună aceste cuvinte. Își ridică brațele spre cer și le lăsă
izbindu-și cu ele genunchii. În curând nu se mai putu îndura nici pe sine,
se ridică și ieși. Năucit, Nilă se luă după el și îl ajunse pe prispă:
— Acum unde te duci?
— O, mi-e sufletul plin de bucurie, Nilă! îi răspunse. Mă duc să mă
laud!

XXVIII

Spre prânz norii se împrăștiară și soarele începu să usuce pământul.

Mama și copiii stătură singuri la masă, singuri în această zi; Moromete
se întoarse târziu, la miezul nopții. Din locul unde se dusese să se laude
se întorcea murdar de noroi pe genunchi și pe coate; de asemenea
palmele îi erau murdare: căzuse și se sprijinise în ele. La ochi avea ceva;
își tot ducea pumnul murdar și-și freca gemând pleoapele; frecându-le
astfel, orbitele i se căptușiseră cu nisip și pământ și încerca zadarnic si
se curețe. Stătea pe pat și gemea, mama încerca să-i șteargă ochii cu un
șervet curat, dar el i-l smulgea, frământa în palme pânza murdărind-o cu
totul de noroi, pentru ca după aceea să o ducă la ochi și să se apuce să-și
curețe iarăși pleoapele de nisip. Niculae îi trase bocancii din picioare,
fetele îi dădură în cele din urmă apă caldă să se spele și omul dormi
buștean până a doua zi aproape de prânz.
Când se trezi, află că Paraschiv și cu Nilă fugiseră încă de ieri seară,
spărseseră, în lipsa lui, iarăși lada, luaseră toți banii pe care-i găsiseră,
aruncaseră cele mai bune covoare pe spinările cailor și plecaseră
amenințând că asta încă nu e totul. Moromete nu păru surprins de știrea
plecării cât de felul cum cei doi fugiseră; nu-i venea să creadă.
— Cu caii? Au fugit cu caii?
— Cu amândoi caii.
— Ș i Nilă, a fugit și el?
— Amândoi au fugit.
Moromete stătea pe pat, cu fruntea lui bombată aplecată spre
genunchi, cu coatele înfipte în păturile așternutului. După un lung timp
de tăcere, el se ridică și se uită la fiecare copil în parte; apoi încet și
căutând să pară cât mai liniștit și mai neturburat:
— Da! Bine! Vedeți-vă de treabă!
După care el însuși se ridică de pe pat și porni spre ușă să-și vadă de
treburile lui ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
În aceeași zi Moromete își făcu socoteala datoriilor și spre seară bătu
la poarta lui Tudor Bălosu cu care se înțelese să-i vândă o parte din
pământul familiei. Tudor Bălosu ridică din nou chestiunea locului din
spatele casei, ceea ce Moromete acceptă fără șovăială. Tudor Bălosu nu
avu totuși satisfacția pe care și-o dorise: Moromete arăta ca și atunci
când vânduse salcâmul, îndepărtat și nepăsător.
Cu banii luați Moromete își cumpără doi cai, plăti fonciirea, rata
anuală la bancă, datoria lui Aristide și taxele de internat ale lui Niculae,
rămânând ca necunoscută soluția acestor probleme pentru viitor: din nou
rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae.
Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând
ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stanoagă. Nici nu mai fu auzit
răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din
Moromete cunoscut de ceilalți rămase doar capul lui de humă arsă, făcut
odată de Din Vasilescu și care acum privea însingurat de pe polița
fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană...
... Lipsite însă de omul lor, aceste adunări aveau să-și piardă și ele
curând orice interes. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război
mondial. Timpul nu mai avea răbdare.