Draga jurnal,

Sa nu crezi ca basmele incep doar cu “A fost odata”. Orice poveste se poate petrece fara intro sau
notite, uneori stangaci sau timid si se asterne atemporal printre randurile tiparite. Unele cuvinte
trebuie doar simtite. Traite. Visate in propria realitate pana cand vine momentul sa intorci pagina.
Dincolo de figuri de stil, puncte de suspensie ori caligrafii, basmul acesta este al nostru, al tuturor.

Si pentru el merita adeseori sa lasam in urma orgoliile ori disonantele. Sa ne amintim de acasa.

Acasa cel vechi, pierdut printre ani. Acasa cel adevarat, uitat cu acte in regula. De acel acasa unde
lumea intra doar atat cat ii dam noi voie. Unde, cu un scartait de usa, valuta devine inghetata de un
leu de la magazinul de colt. Acel acasa unde viata nu poate insemna altceva decat un complot al
oamenilor mari. Un complot in care ramanem fara cuvinte in plus de spus.

Ma surprind astazi, la fel ca ieri, fiindu-mi dor de-ai mei. De toti ai mei, mazgaliti colorat prin ochi de
copil naiv.

De bunica, acel mit doar al tau. Acea entitate sacra in jurul careia se invart imaginatii si vise. Nu ai fi
putut sa o imparti. Sau poate...ai fi dat-o cu imprumut. Dar DOAR  pentru guma cu abtibild care ti-ar
fi completat colectia.

De mama, care chiar credea ca "Aia e ultima bomboana pe care o mai primesti!". Și mereu zambea
spunand asta.

De tata, care intotdeauna gasea timp de povesti. Cu haiduci care, surprinzator, locuiau in padurea de
la marginea urbei.

De toti si toate...cate nu incap aici. 

Si tocmai pentru ca penitenta anilor ce-i port imi reduce gandul la amintire, iar fapta la pura
nostalgie... Nu pot decat sa ingan: “Mi-e dor de-acasa". 

Si sa sper ca "dupa" inseamna esentialmente "inainte de..."