Migrarea păsărilor

65 limbi

• Articol
• Discuție

• Lectură
• Modificare
• Modificare sursă
• Istoric
Unelte

•
•
•

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece
îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.
 Cygnus columbianus

Păsările sunt cele mai obișnuite migratoare. În fiecare an, multe specii de păsări călătoresc
sute, câteodată mii de kilometri pentru a evita iernile reci - când hrana este greu de găsit- sau
pentru a ajunge la locurile de împerechere de vară. De obicei, ele călătoresc spre zonele
calde înainte de începutul iernii, iar primăvara următoare se întorc.

Avantaje ale migrării[modificare | modificare sursă]

Latitudinea sudică oferă păsărilor o vreme mai bună în timpul iernii. De asemenea, acolo se
poate găsi hrană mai multă pentru păsările insectivore și frugivore, hrană ce nu este prezentă
în latitudinea nordică în timpul iernii. De ce însă păsările nu rămân definitiv la tropice? În
timpul verii, la tropice ziua durează 12 ore, pe când în latitudinile nordice, până la 16 ore, sau
chiar mai mult. Astfel, păsările au mai mult timp să construiască cuiburile și să strângă hrană
pentru puii lor, hrană ce trebuie să asigure o creștere de 15 ori a masei puiului în 3
săptămâni. Astfel, verile nordice oferă păsărilor condiții mai bune de reproducere și mai multă
hrană, de aceea migrarea înapoi către nord se mai numește migrare de reproducere.Păsările
migratoare se duc și se întorc în stoluri foarte mari.
Stimulii fiziologici[modificare | modificare sursă]

Migrarea este considerată de unii cercetători unul din cele mai complexe bioritmuri din lumea
animală. Activitatea migrațională a păsării este controlată de un ceas intern, ce lucrează pe
un ritm aproximativ în același an.

Migrarea către sud[modificare | modificare sursă]

Migrarea către sud este condiționată de hormonii eliberați în timpul toamnei. Eliberarea

acestor hormoni este condiționată de mai mulți factori. Astfel, fotoperidiocitatea, scăderea
temperaturii, apariția maselor de aer rece afectează sistemul nervos simpatic al păsării
și hipotalamusul eliberează o serie de hormoni, ce alertează ceasul intern al păsării și îi
spune că e timpul să migreze spre sud.

Migrarea către nord[modificare | modificare sursă]

Cauzele care determină migrarea spre nord sunt mai complicate. Deoarece zilele au aceeași
lungime și aceeași temperatură la sud, cauzele migrării către nord nu sunt aceleași ca pentru
migrarea la sud. Sunt mai multe ipoteze în privința motivelor migrării. Cea mai plauzibilă
susține că ceasul intern al păsării, la o anumită perioadă de timp după migrarea în sud, este
alertat de prezența unor hormoni sexuali și pasărea se duce la nord în vederea reproducerii.

De ce migrează păsările?

Principalele motive ale migrării păsărilor sunt: oferta de hrană variată în funcție de anotimp,
căutarea celui mai potrivit loc pentru cuibărit, fuga din fața inamicilor naturali și evitarea
suprapopulării. Durata și distanța parcursă cu ocazia migrării este însă diferită. Unele păsări
migrează zilnic: nopțile și le petrec în centrul orașului, unde este mai cald decât la periferie.
Alte păsări, care cuibăresc în emisfera nordică, observă că toamna zilele devin mai scurte și
mai reci, scade ritmul de creștere al plantelor și oferta de hrană. De aceea migrează spre
Sud. Primăvara, în locurile de iernat temperatura crește și scade umiditatea, astfel încât
păsările doresc să se întoarcă în regiunile mai reci. Dacă găsesc un teritoriu cu climă potrivită
și hrană suficientă, clocesc acolo, iar toamna următoare migrează din nou spre Sud.

Orientarea păsărilor migratoare

Multe păsări migrează în stoluri și se presupune că păsările mai în vârstă și mai

experimentate zboară în față, arătându-le drumul celor mai tinere. Astfel cunoștințele
referitoare la drumul ce trebuie parcurs se transmit, într-o oarecare măsură, din generație în
generație. Unele păsări migrează însă singure. Ele oare de unde știu încotro trebuie să se
îndrepte și cum să ajungă acolo? Se poate conchide că unele păsări se nasc cu un fel de
instinct ce le indică în ce direcție să zboare. În navigație, multă vreme omul s-a ghidat după
soare și stele. Păsările care se ghidează după soare trebuie să-și modifice permanent ceasul
intern în funcție de poziția acestuia, pentru a stabili cu exactitate direcția de urmat.
Bineînțeles, în acest sistem de orientare trebuie să ia în considerație și mișcarea soarelui.
Păsările care zboară noaptea folosesc în același fel stelele, drept urmare bolta cerească le
servește drept hartă. În afară de aceasta, păsările se folosesc și de câmpul magnetic al
Pământului în stabilirea direcției. Dacă o pasăre își folosește în timpul zborului busola internă,
mai târziu își va aduce aminte din ce direcție a sosit și este capabilă să se întoarcă exact în
același loc. Probabil recunoaște și anumite puncte de reper de pe uscat, cu ajutorul cărora își
formează un fel de hartă proprie. Este posibil ca unele păsări să se poată orienta și cu
ajutorul mirosului: mirosurile recepționate din diferite direcții le pot aduce în legătură cu
locurile lor de trai. Este posibil și ca sunetele neobișnuite să le fie de folos. Majoritatea
păsărilor se orientează combinând aceste posibilități.

Specii de păsări călătoare

Se presupune că rândunica este cea mai cunoscută pasăre călătoare. De regulă, ea este
privită ca vestitorul primăverii când revine din regiunile sudice ale Africii în Europa Centrală.
Până la venirea toamnei, când pleacă din nou spre Sud, rândunelele cresc două generații de
pui. Asemeni rudei sale, lăstunul de casă, rândunica este capabilă să zboare pe distanțe mari
datorită corpului aerodinamic, suplu, și datorită aripilor înguste și arcuite. Păsările mai grele,
cum ar fi berzele, trebuie să depună un efort mai mare pentru acest zbor. Tocmai din acest
motiv, se străduiesc ca în timpul migrației să parcurgă distanțe cât mai mari prin planare. În
timpul zborului de toamnă, dinspre Europa spre Africa, prin intermediul curenților ascendenți
calzi se pot ridica ușor, din ce în ce mai sus. Pentru multe păsări, Europa Centrală reprezintă
cel mai sudic punct al migrării. Lebăda pitică, de exemplu, migrează din zonele de clocit ale
Siberiei de Nord până la malul Mării Nordice. Păsările migratoare nu se întâlnesc doar în
emisfera nordică; dar, deoarece la Sud de Ecuator suprafața uscată este mult mai mică,
numărul lor este redus, fiindcă au mai puține locuri pentru clocit. Cel mai departe migrează
chira arctică. Ea cuibărește la Polul Nord și iernează în Africa de Sud, America de Sud și
Antarctica; aceasta înseamnă că parcurge anual 35 de mii de kilometri.

Comportamentul antemigrațional[modificare | modificare sursă]

Înainte de migrare, păsările își măresc masa. Unele păsări mici chiar își dublează masa.
Păsările depozitează atâta grăsime, încât să fie îndeajuns pentru zboruri neîntrerupte de
câteva zile. La păsările mici se ard câte 500 mg pe oră de zbor.