• 23 august 1944

\n m`rturiile actorilor sãi

Memorialistica principalilor actori ai actului de la 23 august 1944 din

capitala României aduce clarificări importante asupra gradului de implicare
a forţelor politice coalizate pentru răsturnarea guvernului antonescian. Am
selectat câteva fragmente din mărturiile lor referitoare la acţiunile
desfăşurate în segmentul de timp din după-amiaza acelei zile. Le supunem
judecăţii cititorilor noştri.

REGELE MIHAI I:
„În ziua aceea am simţit
mâna lui Dumnezeu”

...L-am convocat pe Antonescu după-amiază, Acum:

pentru ora patru (23 august 1944-n.r.). El a întârziat.
Aşa proceda de obicei. Mihai Antonescu a venit la
timp. I-am primit în salon împreună cu generalul
Sănătescu, şeful Casei militare. Cât timp a durat
discuţia, un ceas, un ceas şi mai bine, am încercat
şi eu, şi Sănătescu să-l facem pe Mareşal a înţelege
că războiul nu mai poate fi continuat în direcţia
aceea şi că trebuie să procedeze cât mai grabnic la
un armistiţiu. Chiar şi Mihai Antonescu a încercat
acelaşi lucru. Mareşalul a refuzat net.
Îl ştie toată lumea, dar foarte puţini îl înţeleg. Că el
şi-a dat cuvântul de onoare de ofiţer în faţa lui Hitler că
o să meargă cu el până în pânzele albe şi că fără
aprobarea lui Hitler el nu retrage trupele de pe front.
P Revista de istorie militară P
În paralel cu acţiunea grupului nostru, Mareşa-
lul, prin Mihai Antonescu, luase legătura cu
doamna Kollontay, ambasadoarea Rusiei la
Stockholm. Nu cunosc detaliile tentativei lui de
dialog cu puterile aliate, ştiu doar că acele con-
tacte au existat. Despre condiţiile retragerii din
război obţinute de el se spune că ar fi fost mai
bune decât ale noastre. Or, eu pun întrebarea:
dacă, într-adevăr, avea condiţii mai bune şi bine
garantate, de ce refuza atât de sistematic să rupă
alianţa cu Axa? Din cauza promisiunilor pe care i
le făcuse lui Hitler ? Aici e un nonsens. Cum aşa,
să-i ceară voie lui Hitler să iasă din război? Şi
Hitler să aprobe această ruptură?
31
 La un moment dat, întorcându-se spre Sănătescu,
a spus: „Cum, să plec eu şi să las ţara pe mâna unui
copil ?” Cred că el îşi închipuia că sunt acelaşi copil pe
care l-a cunoscut venind întâia oară la Palat. În anul
acela, niciun om de vârsta mea nu mai era tânăr.
...Trebuie să adaug că grupul nostru prevăzuse
şi ipoteza refuzului său. Iar el a înţeles că retragerea
armatei de pe Frontul de Răsărit va avea ca urmare
însăşi retragerea lui din viaţa politică a ţării. Poate
că aceasta ar fi fost cea dintâi consecinţă a col-
aborării lui cu grupul nostru. Noi însă nu proiec-
taserăm un asemenea pas. Se vede că el la asta s-a
gândit când a spus că nu poate să lase ţara în mâinile
unui copil. Sănătescu îl avertizase doar că refuzând
să iasă din alianţa cu nemţii ne obligă să alcătuim un
guvern capabil de-o asemenea hotărâre.
Ipoteza refuzului ni se păruse, nu cu multe zile
înainte, imposibilă.
Aveam în rezervă o anumită echipă de trei
subofiţeri şi un căpitan din garda regală, pregătită
să intervină în cazul refuzului şi să-l aresteze. Unii
spun că, şi acceptând propunerile noastre,
Antonescu ar fi fost arestat. Categoric, nu. Înţele-
gând cursul lucrurilor, altul ar fi fost şi destinul său
– ar fi însemnat că înţelege şi momentul pe care-l
impune realitatea istoriei. De ce să-l fi arestat? După
mai bine de un ceas de discuţii fără niciun rezultat,
am spus: „Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu ne mai
rămâne nimic de făcut”. O frază-parolă. Şi atunci
s-a deschis uşa şi în salon au intrat cei patru. Pe
căpitan îl chema Anton Dumitrescu. Unul dintre
subofiţeri, Dumitru Bâlă, era de mai multă vreme
pe lângă mine – trăieşte şi acum. Numele celorlalţi
nu mi le mai amintesc. Au intrat deci, au salutat şi
s-au apropiat de Antonescu. Căpitanul i-a spus să-l
urmeze şi a pus mâna pe braţul lui. Antonescu a
devenit dintr-o dată ţeapăn, s-a întors spre Sănă-
tescu şi l-a întrebat: „Ce înseamnă asta?” Sănătescu
a avut atunci un moment de ezitare şi a vrut să ia
mâna lui Dumitrescu de pe braţul Mareşalului. Când
am văzut asta, am plecat. Avusesem destule
neînţelegeri cu Antonescu, dar nu-mi făcea nicio
plăcere să asist la scena arestării lui. Dându-şi seama
că acest moment de derută ar putea să se dilate şi
să compromită, în final, întreaga acţiune,
aghiotantul meu, Emilian Ionescu, care privea totul
de lângă uşă a strigat: „Executarea!” Acestui om
care nu şi-a pierdut prezenţa de spirit îi datorăm
mult. Cei trei l-au luat şi au pornit cu el spre uşă.
Când să urce treptele care mergeau sus, Antonescu
s-a întors către ei şi le-a spus: „Mâine o să fiţi toţi
32
executaţi!” Şi a scuipat în faţa ofiţerului. L-au dus
sus la primul etaj. Eram în casa nouă din spatele
Palatului – şi l-au închis în camera seif, acolo unde
tatăl meu îşi ţinuse colecţia de timbre. Colecţia
fusese luată şi acum camera era disponibilă.
Eram încordaţi, dar în acelaşi timp lucizi. Sunt
momente grele ale vieţii când judecata ţi se limpe-
zeşte în loc să se întunece, nu ştiu cum, parcă eşti
alt om. Cât despre teamă nu putea fi vorba. Înfrigu-
rare – da, dar nu teamă.
În ziua aceea am simţit mâna lui Dumnezeu.
Echipa noastră s-a mutat la Palat. Eram preocu-
paţi de alcătuirea guvernului. Cum am spus, totul fusese
devansat cu trei zile şi nu toţi oamenii care lucraseră
cu noi la realizarea acestui plan ne erau la îndemână.
În ceasurile acelea, mai urgent era să-i anihilăm pe
oamenii lui Antonescu, decât să-i adunăm pe toţi ai
noştri. Aşa s-a făcut că, pe rând, i-am chemat la Palat
pe toţi colaboratorii apropiaţi ai Mareşalului.
Cristescu a refuzat să vină. A venit, în schimb,
Pantazi, au venit Elefterescu, prefectul poliţiei, şi
oamenii lui din biroul militar. Unul din aghiotanţii mei,
comandorul Gherghel, ofiţer de marină, i-a anunţat
că Antonescu vrea să le vorbească despre problemele
frontului. S-au conformat chemării fără nicio ezitare.
Înainte de sosirea lor, garda noastră a ieşit în
curtea Palatului, care dă spre piaţă. Acolo erau
oamenii din garda lui Antonescu. Zece militari
comandaţi de un ofiţer au făcut front în faţa
maşinilor – erau acolo maşina lui, plus maşina de
siguranţă cu nu ştiu cât în ea – au pus puştile cu
ţeava în jos, spre soldaţii de gardă, şi le-au comandat:
„Urmaţi-ne !” Apoi i-au condus în cazarma din
spatele Palatului, după care nişte şoferi s-au grăbit
să ia maşinile de acolo, să nu vadă nimeni că au
rămas fără supraveghere.
Nu se putea proceda altfel.
Toţi care au fost convocaţi la Palat în urma acestei
manevre au fost neutralizaţi rând pe rând. Lucram
sub tensiune şi nu trebuia să ne scape niciun amănunt
– şi, într-adevăr, nu ne-a scăpat niciunul. Acolo se
punea la cale soarta ţării şi, dacă am fi acţionat cu
gândul la reacţia imediată a nemţilor, poate că nu
toate lucrurile ar fi mers la fel de bine. Colonelul
Dămăceanu, şeful Statului Major al Pieţii Bucureşti,
a fost lângă mine; el a chemat trupele care se aflau în
jurul Bucureştiului – în Bucureşti nu se aflau decât
recruţi, doar cu trei luni de antrenament.
[Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al
României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp.
20-23]
P Revista de istorie militară P