1.

Ce reprezinta stilul in arta gradinilor si parcurilor

Stilul constituie totalitatea particularităţilor caracteristice unei structuri, civilizaţii, epoci, activităţi,
legate de un anumit loc şi o anumită perioadă istorică, şi elaborate sub influenţa condiţiilor naturale
şi a factorilor sociali. În amenajarea spaţiilor verzi, stilul reprezintă modul de armonizare a
elementelor naturale (relief, apă, vegetaţie) cu cele artificiale (alei, bazine, fântâni) în vederea
realizării unei ţinute artistice distincte. Spaţiile verzi sunt constituite din mai multe categorii de
elemente: naturale şi artificiale. Cele naturale pot fi elemente majore respectiv formele majore
(lanţuri muntoase, văile râurilor, câmpii, etc.), trăsăturile majore (temperaturile sezoniere,
precipitaţiile) sau forţele majore (vânt, radiaţia solară, eroziunea), dar şi elemente minore precum
microrelieful, vegetaţia, râuri, pâraie, lacuri (elemente ce pot fi modificate sau ameliorate de om). În
funcţie de stilul adoptat în compoziţie, microrelieful poate fi corectat prin aplanarea neregularităţilor,
accentuarea contrastelor sau chiar prin transformări profunde. După diverşi autori (Vacherot şi
Hubbard), spaţiile verzi amenajate erau grupate în funcţie de două mari categorii: stiluri clasice –
bazate pe geometrismul formelor şi spaţiilor, şi stiluri romantice – bazate pe formele spaţial-
volumetrice libere. V. Carmazin-Cocovschi deosebeşte în cadrul celor două stiluri mai multe variante,
astfel în cadrul stilului geometric se remarcă variantele: maurică şi italo-franceză, caracteristice
Renaşterii şi Barocului, iar în cadrul stilului peisager sau liber, variantele chino-japoneză şi cea anglo-
americană, caracteristice perioadelor Clasicismului şi Romantismului. În ultima perioadă (sec. al XX-
lea) s-a conturat stilul mixt (contemporan), care presupune îmbinarea armonioasă a stilului clasic şi a
celui peisager.

2.Trasaturi caracterisitice stilului geometric:

Stilul geometric (clasic, arhitectural, francez sau regulat) a stat, în general, la baza proiectării
grădinilor reşedinţelor păturii dominante ale claselor nobiliare. Acest stil prezintă mai multe variante,
caracteristice diferitelor epoci istorice, diferitelor sisteme sociale şi politice ale popoarelor, în strânsă
legătură cu situaţia geografică şi condiţiile climatice. Egiptenii sunt cei care au pus bazele acestui stil,
prin rigiditatea geometrică strictă adoptată în amenajarea grădinilor, aspect preluat şi de romani. La
romani grădinile, întotdeauna de formă dreptunghiulară, erau prelungiri ale încăperilor, fiind ornate
cu statui, vase sau fântâni arteziene. Grădinile în stil maur, de mai târziu, aveau formă pătrată sau
dreptunghiulară, fiind înconjurate din toate laturile de clădiri cu balcoane şi galerii orientate spre
curte, şi având liniile compoziţionale subordonate formelor geometrice stricte. Acest stil a fost
perfecţionat în timpul Renaşterii italiene, când de fapt au şi fost create multe din grădinile
capodoperă ale epocii, unele păstrându-se şi în prezent. Aceste grădini aveau planul conceput în
funcţie de construcţie, palatul şi gradina formând un ansamblu compus unul pentru altul. Grădina era
dispusă de cele mai multe ori pe un tren inclinat amenajat în terase, susţinute prin ziduri masive şi
legate prin scări monumentale bogat ornamentate, compoziţia fiind întregită de apa folosită din
abundenţă sub formă de fântâni, cascade sau bazine. Punctul culminant al rafinamentului grădinilor
amenajate în acest stil a fost atins în Barocul francez, Le Notre (1613-1700) fiind cel care a stabilit
principiile compoziţionale ale proiectării spaţiilor verzi în acest stil. Practic grădinile clasice franceze
prezintă particularităţile ce caracterizează complet stilul geometric, aplicat până în prezent.
3.Cum si unde a aparut stilul peisager in arta gradinilor si a parcurilor

Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a apărut în Anglia în secolul al XVII-lea, în
contextul unei mari mişcări culturale ce căuta noi forme de exprimare, fie sub influenţa literaturii noi,
ce promova ideea reîntoarcerii la natură, fie sub influenţa pictorilor peisagişti, sau chiar datorită
influenţei artei grădinilor chinezeşti. În această situaţie, în Anglia, ca o reacţie împotriva grădinilor
franceze, arta grădinilor a căpătat o nouă orientare, renunţându-se în primul rând la rigiditatea şi
artificialitatea impusă de geometrismul grădinilor clasice. Şi condiţiile climatice tipice ţinutului insular
al Angliei (ceaţă, umiditate atmosferică ridicată) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai ales a
celor de gazon, dar şi întinderea mare a diverselor proprietăţi, având cel mai adesea relief variat, au
favorizat pe de o parte adoptarea acestui stil. Acest stil are ca dominante trasarea liberă a aleilor,
utilizarea vegetaţiei într-o manieră cât mai apropiată de cea naturală precum şi adaptarea
construcţiilor la formele terenului, pentru o reuşită armonizare a artificialului cu naturalul.

4. Trasaturi caracteristice ale stilului peisager

Acest stil are ca dominante trasarea liberă a aleilor, utilizarea vegetaţiei într-o manieră cât mai
apropiată de cea naturală precum şi adaptarea construcţiilor la formele terenului, pentru o reuşită
armonizare a artificialului cu naturalul.

5. Trasaturi caracteristice stilului mixt

Acest stil reuneşte atât caracteristici ale spaţiilor verzi regulate cât şi ale celor peisagere, realizându-
se de fapt o îmbinare ale celor două metode de compoziţie în cadrul aceluiaşi spaţiu verde. Primul
pas în acest sens a fost realizat iniţial prin unele transformări peisagere ale unor vechi amenajări
clasice, realizate într-o compoziţie neunitară, dar care au constituit punctele de plecare pentru
viitoarele posibilităţi de amenajare în această manieră. Din combinarea celor două stiluri a rezultat
stilul mixt ce presupune în esenţă tratarea unor părţi ale compoziţiei în stil geometric şi a altor părţi
în stil peisager, astfel încât să se realizeze o unitate organică. Zonele verzi amenajate în stil mixt au
caracter multifuncţional, cuprinzând numeroase dotări şi sistematizări secundare, cu precădere în
cazul suprafeţelor mari, cu o capacitate mare de primire a vizitatorilor, permiţând totodată şi o mai
mare libertate de adoptare a soluţiilor amenajistice.

6. Rolul gradinilor in antichitate

Grădinile din antichitate au avut la început scop utilitar, fiind cultivate numeroase plante cu rol
alimentar, mai târziu au căpătat un caracter religios şi de slăvire a divinităţilor, sau un caracter
meditativ. În timp sortimentul de plante s-a lărgit, grădinile au început să capete un caracter
ornamental şi recreativ, oferind umbră şi răcoare.

7.Tipuri de gradini in Egiptul Antic

Grădina avea ca element central un canal cu apă sau un bazin dreptunghiular alungit sau în formă de
T, populat cu peşti coloraţi şi în care erau cultivaţi lotuşi. Vegetaţia era distribuită astfel: în imediata
apropiere a canalului sau bazinului erau dispuşi arbuştii sau arborii de talie mică, iar la periferie, în
lungul unei alei perimetrale erau dispuşi arborii înalţi cu port piramidal. Grădinile mai mari prezentau
unele compartimentări interioare cu ziduri scunde sau cu treiaje pe care se cultiva viţă-de-vie sau alte
specii cu valoare alimentară. Ca specii folosite erau unele specii fructifere dar şi numeroase specii
forestiere (paltinul şi plopul), precum şi numeroase specii floricole precum: mixandrele,
lăcrămioarele sau trandafirii.

8. Descrieti pe scurt gradinile persane

Grădinile persane – rolul lor în evoluţia gândirii peisagiste.

Factorii care au influentat arta gradinilor: economic, politic, social, cultural si spiritual, mediul geografic,
tehnic si stiintific.
Despre primele inceputuri avem foarte puţine date din scrierile istorice, mai mult legende şi scrieri în literatura
greacă  antică, foarte puţine  desene: grădini utilitare, sacre şi private. Acum se face trecerea de la grădina
privată la terenurile agricole.
Grădinile din antichitate erau marile parcuri, amenajarea căilor de procesiune (ex. gradinile persane) . Este
prima data cand este folosita si apa în amenajările exterioare.

9.Caracteristici ale gradinilor Greciei antice

Civilizaţia antică din sudul Europei a înregistrat o dezvoltare extraordinară în toate domeniile, arta
grădinăritului nefăcând excepţie. La început grecii au cultivat în grădinile lor specii cu rol alimentar:
pomi fructiferi, viţa-de-vie şi diverse legume. Grădinile au apărut iniţial pe lângă temple sau diferite
aşezăminte religioase, fiind locul în care se desfăşurau ceremoniile de slăvire a zeilor. Templele
închinate diferitelor divinităţi erau situate în peisaje naturale de o frumuseţe remarcabilă. În secolele
II-IV î.H. existau grădini pe lângă palate, gimnazii şi academii, de dimensiuni relativ restrânse, ce
aveau numeroase elemente cu valoare artistică precum statui, fântâni, pergole, porticuri, elemente
ce întregeau vegetaţia abundentă.

10. Influente grecesti in arta amenajerii gradinilor

Tot în această epocă au apărut grădinile publice numite agora, în care se aflau principalele instituţii
de cultură şi artă şi cele în care se ţineau adunările populare. În acest sens se poate aminti grădina
publică Olimpia din Pelepones, în care se desfăşurau diferite jocuri olimpice. Piaţa publică, numită
agora, folosea pentru adunările populare şi întrunirile politice, era un loc privilegiat unde se cultivau
diferite specii de arbori. Dintre aceste specii pot fi amintite: platanul, ulmul, plopul, sălciile
plângătoare, chiparoşii, merii, perii, rodiile, măslini (din crengile cărora se făceau cununile de laur
pentru învingătorii întrecerilor sportive), palmieri, dafini, smochini, trandafiri, mirt, laur, buxus. Ca
specii floricole, erau des folosite: crinii, panselele, garoafele, micsandrele, nu-mă-uita, macii,
zambilele, stânjeneii şi bujorii. În epoca elenistică au apărut şi s-au dezvoltat mici grădini ale
locuinţelor incluse în construcţie numite grădini patio, în care erau prezente fântânile arteziene, mici
canale sau diverse statui de nimfe.

11. Tipuri de gradini in Roma antica. Trasaturi caracteristice. Exemple

Amenajarea grădinilor la romani a înregistrat o dezvoltare importantă în timpul Imperiului Roman,

fiind influenţată de arta popoarelor supuse. Spaţiile verzi au apărut pe lângă palatele imperiale, pe
lângă vilele luxoase ale patricienilor, pe lângă temple şi locurile de adunare. Vestigiile arheologice
atestă existenţa grădinilor somptuase în jurul vilelor mari situate în locuri naturale de o mare
frumuseţe, terenul fiind amenajat în terase cu perspective şi privelişti deosebite, dar au existat şi
grădini mici, ale locuinţelor. Grădinile din jurul vilelor suburbane, au devenit adevărate parcuri,
sistematizate în diferite sectoare cu diferite construcţii şi amenajări. Vila (locuinţa) era întotdeauna
amplasată pe pantele colinelor în locurile de unde existau cele mai bune vederi panoramice, iar
terenul din jur era amenajat în terase. Centrul arhitectonic era constituit din locuinţă iar grădina era
o completare şi o continuare a casei. Sistematizarea generală presupunea existenţa mai multor
sectoare arhitecturale cu organizare simetrică, subordonată unei axe de compoziţie generală de câte
un edificiu sau de o construcţie decorativă (canal, bazin, colonadă) fiind corelate între ele prin zone
trasate liber, natural, alcătuind un ansamblu unitar. Existau numeroase elemente arhitecturale
precum: porticuri, pergole, treiaje de lemn, statui, vase ornamentale, bazine, canale, fântâni,
pavilioane, coloane, chioşcuri. Sectoarele principale ale grădinii erau: - grădina de agrement sau zona
pentru plimbare, situată în faţa terasei, cu alei geometrice, dar nu viguros simetrice, pavate, însoţite
de numeroase coloane şi chioşcuri pentru plante agăţătoare, vase şi statui; - zona pentru călărit şi
plimbări cu lectica, zonă ce era caracterizată prin existenţa aleilor largi mărginite cu garduri vii; -
parcul sau zona în care erau crescute animale sălbatice şi domestice. Din timpul lui Augustus s-a
dezvoltat arta tăierii arbuştilor (arta topiară), ce va fi preluată şi dezvoltată mai târziu în grădinile
medievale. Speciile folosite frecvent în spaţiile verzi ale reşedinţelor din timpul Imperiului Roman au
fost: stejari cu frunze persistente şi caduce, pini, chiparoşi, tei, platani, lauri, smochini, duzi, tisă,
buxus, trandafiri, specii de pomi fructiferi şi diferite specii de flori. Grădinile vilelor mai mici, urbane,
au preluat şi amplificat tipul elen de grădină, aceasta fiind inclusă în clădire şi fiind înconjurată de o
galerie de coloane numită peristil. Central se găsea un bazin sau un canal ornamental, fie o fântână
cu un joc de apă. Erau prezente pergolele şi coloanele, vasele şi statuile. Ca specii erau cultivate:
buxusul sub formă de borduri tunse, rozmarinul şi mirtul, toate dispuse sub forma diferitelor desene
în jurul peristilului sau a bazinului. De asemenea erau cultivaţi trandafiri, busuioc, lotus sau diverse
flori. Exemple: Villa lui Cicero, Villa Lucullus, Villa Sallustius, Villa Mecena.

12. Gradinile medieval e ale Europei occidentale. Tipuri. Trasaturi.

Arta amenajării spaţiilor verzi în Europa occidentală, în Evul Mediu, a înregistrat un regres, în
interiorul cetăţilor şi castelelor fortificate terenul disponibil pentru grădini devenind foarte limitat, a
fost utilizat mai mult în scopuri utilitare. Totuşi tradiţia cultivării diferitelor plante s-a păstrat pe lângă
aşezările religioase. Grădinile monahale erau compartimentate perfect geometric, cu spaţii distincte
pentru legume şi pomi fructiferi, plante medicinale şi aromatice, specii floristice. Totuşi, ca urmare a
cruciadelor, horticultura a făcut progrese, prin îmbogăţirea sortimentului de specii ornamentale,
aduse în urma campaniilor în Orientul Mijlociu (lalele, zambile, crini, mimoze). Schema modelului
grădinii medievale, a fost urmată timp de peste două secole în occidentul creştin. Această schemă se
baza pe compartimentarea grădinii (ce avea formă dreptunghiulară) în sectoare separate de cultură: -
grădina cu pomi fructiferi, - arbuştii şi plantele ornamentale, - grădina de legume şi plante
medicinale, - grădina de flori, cu funcţie exclusiv ornamentală. Grădinile locuinţelor medievale aveau
dimensiuni mai mici, fiind plane şi înconjurate de ziduri. Compoziţia era geometrică, monotonă,
caracterizată de prezenţa careurilor egale, delimitate de alei de aceeaşi lăţime, arbuşti tunşi şi
garduri vii tunse. Arta topiară era folosită în exces, iar lipsa arborilor era suplinită prin îmbrăcarea
zidurilor ce împrejmuiau grădina cu plante agăţătoare precum iedera, viţa-de-vie sau trandafiri
urcători. Mai erau folosite diverse specii floricole şi gazonul. Grădinile regale şi cele ale nobililor erau
mai mari şi în general compartimentate în curţi geometrice separate prin garduri, cu diverse
amenajări pentru amuzament: labirint, menajerie, pavilioane pentru petreceri, galerii acoperite de
plante căţărătoare, folosite ca loc de promenadă şi care făceau legătura între diferite sectoare ale
grădinii. Exemple: grădinile de la Luvru şi Saint-Pol (Carol al V-lea).
13. Particularitati ale gradinilor islamice.

Civilizaţia arabă şi-a pus amprenta asupra tuturor ţărilor ce făceau parte din marele imperiu islamic
(începând cu sec. al VII-lea d.H.) dar au asimilat elemente şi din civilizaţia popoarelor supuse. Acest
lucru s-a petrecut şi în arta amenajării spaţiilor verzi, grădinile arabe având la început o influenţă
orientală, predominant persană, apoi au căpătat un specific propriu. Locuinţele mici aveau o singură
grădină, de formă regulată iar cele mai mari, o suită de grădini. Grădina era împărţită în 4 părţi egale,
compartimentare realizată, acolo unde spaţiul permitea, prin întretăierea a două canale cu apă. Apa
era folosită fie în bazine şi canale, fie sub formă de fântâni arteziene, legate prin mici canale de
teracotă sau marmură. Printre particularităţile acestor grădini se numărau şi ornamentele bogate,
strălucitoare din plăcuţe de ceramică prezente pe ziduri, bazine, pereţii de fundal. Nu existau
sculpturi, acestea fiind interzise în religia mahomedană. Unele arabescuri sau mozaicuri se regăseau
în modul de aranjare a plantelor. Speciile folosite erau: chiparoşii, citricele, buxusul, mirtul,
magnoliile, adesea aranjate liber.

14. Particularitati ale gradinilor arabe din Spania

Vestite sunt palatele Alhambra şi Generalife din Granada, şi grădina Alcazar din Sevilla (sec. XIII-
XIV.d.H.), din timpul dominaţiei arabe. Grădinile fie erau interioare, situate în curţile clădirilor, fie
erau situate în afara palatelor, înconjurate de ziduri. Grădinile impresionează şi astăzi prin simplitatea
şi sobrietatea elegantă. Grădinile interioare prezentau central un bazin sau canal cu apă în care se
revărsau mai multe fântâni arteziene, fie aveau straturi de formă pătrată, mărginite de rânduri de
plante tunse. Fântânile arteziene erau folosite şi la intersecţia aleilor. Fiecare fântână avea o
personalitate aparte. Speciile folosite: chiparoşi, eucalipt, palmieri, pini, magnolii, leandri, laur
dispuse adesea în compartimente geometrice conturate cu garduri vii din buxus tuns.

15. Elemente decorative ale gradinilor chinezesti:

Arta grădinilor în China se pierde în vechime, şi reflectă puternicul cult al naturii, în strânsă legătură
cu religia. Filozofiile religioase din China, promovează ideea realizării comuniunii omului cu natura,
pentru dobândirea perfecţiunii morale, a liniştii sufleteşti şi a păcii divine. Religia a impulsionat
crearea spaţiilor verzi şi găsirea cadrului natural propice vieţii spirituale în raport strâns cu
elementele naturii. Ca o caracteristică a tuturor grădinilor din China, indiferent de perioada istorică,
este mărimea acestora, suprafeţele foarte întinse, în care vegetaţia era dispusă natural, firesc, în
armonie cu peisajele naturale. Terasele erau trasate liber, neregulat, având caracter natural, fiind
excluse liniile drepte, şi conduceau privitorul de la un punct de interes la altul. Priveliştile erau oferite
treptat şi se foloseau scenele „surpriză”, ce erau descoperite brusc la un moment dat. Se foloseau
numeroase elemente decorative: pavilioane, chioşcuri, stânci, bazine, poduri şi podeţe, cheiuri,
terase, galerii, grote, cascade, porţi, ziduri, care se integrau perfect aspectelor şi formelor naturale.
Apa era folosită sub formă naturală (cursuri de apă, cascade naturale) sau în bazine artificiale, cu
aspect natural. Speciile folosite aveau de cele mai multe ori semnificaţii aparte, astfel: prunii –
vestitorii renaşterii naturii; pinii – fermitatea şi forţa caracterului; bambuşii – prietenia
necondiţionată; piersicii ornamentali – Paradisul; lotusul – puritatea spirituală şi înălţarea
sufletească. Crizantemele şi bujorii erau nelipsite şi se dispuneau în grupuri mari. Toate elementele
grădinii erau aranjate în spaţiu foarte ingenios, creând privitorului diferite impresii: de măreţie, de
veselie, de groază, de basm.

16. Tipuri de gradini chinezesti:

Grădinile de plăcere – au fost amenajate pe domeniile împăraţilor (dinastia Han, sec. II-I î.H.) şi
cuprindeau munţi, ape, plante şi animale, servind ca loc pentru plimbare, odihnă, vânătoare sau
diverse tehnici yoga pentru atingerea diferitelor stări spirituale şi fizice.

Grădinile monahale s-au dezvoltat pe lângă mănăstirile budiste, situate în peisaje naturale
remarcabile prin frumuseţe, fiind create mai ales în sec. IV-V d.H., o dată cu dezvoltarea noii religii,
budismul. În zonele în care erau situate aceste mânăstiri, au fost create parcuri naturale, în care
peisajele căpătau diferite semnificaţii filozofice, mai ales datorită prezenţei diferitelor construcţii, ca
de exemplu un pavilion pentru meditaţie, situat pe malul unui lac, pe vârful unei coline sau în pădure.

Parcurile reşedinţelor imperiale şi ale nobililor au căpătat o dezvoltare fără precedent în sec. VIII-IX
d.H. (dinastia Tang). Elementele primordiale erau munţii, lacurile şi râurile, având ca element
primordial al naturii – vegetaţia, toate având diferite semnificaţii în concepţiile filozofice ale
chinezilor: munţii şi masele stâncoase reprezentau scheletul Pământului, iar apele, arterele
pământului. Relieful era foarte variat, fiind natural, modificat sau aparent natural. Picturile, gravurile
sau scrierile atestă frumuseţea deosebită a spaţiilor verzi chinezeşti, cu caracteristici proprii,
subordonate concepţiei de creare a peisajului după modele oferite de natură. Arta grădinilor din
China a influenţat grădinile din Japonia, iar în Europa a stat la baza creării stilului peisager şi a
grădinilor engleze din sec. al XVII-lea d.H. Deşi, în decursul timpului, în China s-au făcut simţite
elemente ale altor culturi vecine (India, Persia, Islam), sau din Europa medievală şi renascentistă, arta
spaţiilor verzi la chinezi şi-a păstrat caracteristicile proprii având drept concept de bază crearea
peisajului după modelele oferite de natură.

17. Principiile amenajarii jradinilor japoneze:

Principiile amenajării grădinilor japoneze: - vegetaţia este perfect integrată peisajului; - decorul
vegetal tradiţional este constituit din anumite specii: pini, ienuperi, arborele de ceai, camelii, azalee,
bambus, ferigi, muşchi; - toate elementele inerte imită perfect formele de relief naturale; - apa era
folosită sub formă naturală, cascade, bazine neregulate; - arbuştii sau arborii modelaţi prin tundere
dădeau impresia de natural; - nu erau folosite alei, ci pietre late, lespezi sub forma pasului japonez.
Din sec. al XVII-lea d.H. încep să apară primele grădini publice, ce aveau un caracter mai detaşat de
semnificaţiile religioase ale celorlalte grădini. În grădinile japoneze publice moderne a apărut
gazonul, ca influenţă occidentală, dar tradiţia artei japoneze s-a păstrat. Specii folosite erau: pini,
ienuperi, arborele de ceai, camelii, azalee, bambus, magnolia, cireşii, glicina.

18. Tipuri de gradini japoneze:

Grădinile imperiale, erau concepute după modelul chinezesc dar la o scară mai mică (Nara - capitala
ţării, şi în Kyoto, sec. al VIII-lea d.H.).

Grădinile templelor reprezentau elementul preponderent al clădirii, fiind o componentă a acesteia.

Simbolismul filozofic era utilizat la maxim, fiind folosite toate elementele din natură, prelucrate după
anumite reguli compoziţionale şi diferite simboluri. În aceste grădini fie era reconstituit la o scară
redusă un peisaj complet cu munţi, coline, lac cu insule, pârâu cu cascadă, stânci colţuroase, pietre
rotunjite, nisip, pietriş, arbori şi arbuşti, diverse plante cu sau fără flori, fie erau create anumite scene
de peisaj (mai dezvoltate în diferite perioade) precum: grădină montană, grădină de muşchi, grădină
aridă.

Grădinile mari în care se puteau crea peisaje complete, cuprindeau şi diferite construcţii sau
elemente de arhitectură: poduri, pavilioane pentru ceai, lanterne din piatră, porţi, aleile erau
înlocuite de lespezi de piatră neregulate ca formă, cu aspect cât mai natural (pasul japonez). În sec. al
VIII-lea d.H. modelul de amenajare a unei grădini cuprindea o ceainărie situată pe marginea unui
heleşteu orientat E-V, un râu sau pârâu, orientat pe direcţia N-S, peste care erau construite podeţe
curbate sau acoperite, cu balustrade ornamentate, plus diferite lampadare, pasul japonez, fântâni şi
foarte multă vegetaţie.

Perioada grădinilor uscate (grădini de piatră, grădini aride) se remarcă prin compoziţii desenate de
artişti de prestigiu ai vremii, destinate contemplării din interiorul clădirii, sau de pe verandă.
Dominantă pentru aceste grădini era suprafaţa acoperită cu nisip alb aşezat ca valurile mării, pe care
erau dispuse câteva stânci mari sugerând insule mai mari sau mai mici (similare cu caracterul insular
al peisajului ţării) şi relativ puţină vegetaţie: muşchi şi foarte puţini arbori.

Perioada grădinilor miniaturale este caracterizată prin crearea de grădini foarte mici de 40-90m2 în
care totul era amenajat la o scară foarte mică, miniaturală: cursul de apă, podurile, stâncile, specii
lemnoase de talie mică şi a arbuştilor cu forme ciudate. Astfel în Japonia, din dorinţa de a aduce
natura în locuinţe, au apărut şi s-au dezvoltat arta Ikebana şi arta Bonsai. Ikebana reprezintă arta
aranjamentelor florale, cu simboluri filozofice caracteristice. Bonsai constituie arta cultivării şi
realizării arborilor în miniatură, imitând forma şi habitusul celor din mediul natural.

19. Principii de amenajare si elemente decorative in gradinile italiene ale Renasterii.

În această epocă (Renaşterea) grădinile italiene au avut cea mai mare strălucire şi cel mai mare
rafinament. Principiile de amenajare ale grădinilor erau preluate de la grădinile antice, în special
pentru grădinile vilelor suburbane, precum: - simetria faţă de o axă a compoziţiei; - organizarea
arhitecturală a spaţiilor faţă de clădire; - legătura dintre clădire şi grădină prin elemente decorative
construite; - prezenţa sculpturilor, vase ornamentale, parapete ornamentale; - utilizarea vegetaţiei
tunse; - sistematizarea etajată a grădinii şi subordonarea faţă de o axă principală de perspectivă cu
sensul descendent al pantei, pe terase succesive; - în lungul axei dar şi pe terase erau create partere
decorative cu buxus dispus sub forma diferitelor desene; - folosirea din abundenţă a bazinelor cu
apă, a canalelor, cascadelor; - apa aduce mişcare, răcoreşte atmosfera şi murmură fără încetare fiind
dirijată pe pante, însoţind aleile în canale înguste sau în cascade cu trepte, fie alimentează fântânile
prin jeturi şi jerbe de apă, adeseori sub forma unei orgi de apă (Villa d’Este); - erau folosite zidurile
masive de sprijin, ornamentate şi legate prin scări şi rampe, - vegetaţia era tratată arhitectural şi
subordonată compoziţiei geometrice: plantaţii liniare, garduri vii şi borduri tunse, arbuşti modelaţi în
volume geometrice, ziduri înverzite; - sunt preferate speciile cu frunze persistente: pini, chiparoşi,
stejari meridionali, tisă, buxus, mirt, lămâi, lauri şi portocali. Unele din marile creaţii ale Renaşterii din
sec al XVI-lea se păstrează şi astăzi: - Villa Lante din Bagnasia (5 terase); - Villa d’Este la Tivoli (8
terase); - Villa Medici în Roma (2 terase); - Grădina palatului Farnese din Caprarola. În secolul al XVII–
lea d.H. apare stilul baroc, în arhitectură, stil ce îşi pune amprenta şi în arta amenajării spaţiilor verzi.
Exemple:- grădina Villei Dohia Pamphili – Roma; - grădina Villa Aldobraudini – Frascatti; - grădinile
Baboli ale palatului Pitti – Florenţa; - grădinile Gamberaia – Florenţa; - grădina Garzoni – Collodi; -
grădinile din Isola Bella – insulă în lacul Maggiore (cu 9 terase).

20. Trasaturi definitorie a Renasterii

Principiile esenţiale s-au menţinut, sub aspectul echilibrului şi simetriei, dar dispare schematismul
rigid, traseele rectilinii, fiind îmbinate cu linii ample, curbe. S-a adoptat dispunerea liberă a arborilor
renunţându-se la aşezarea perfect geometrică. S-au mărit dimensiunile grădinilor, tinzându-se către
transformarea în parcuri. Formele geometrice mai sobre au fost înlocuite de elemente cu contururi
mai dulci. Au apărut grotele artificiale, fântânile cu stânci şi teatrele de apă (statui, roci şi apă în
mişcare).

21. Trasaturi caracteristice ale gradinilor in stil baroc. Exemple de gradini italiene.

În secolul al XVII–lea d.H. apare stilul baroc, în arhitectură, stil ce îşi pune amprenta şi în arta
amenajării spaţiilor verzi.

Exemple:- grădina Villei Dohia Pamphili – Roma; - grădina Villa Aldobraudini – Frascatti; - grădinile
Baboli ale palatului Pitti – Florenţa; - grădinile Gamberaia – Florenţa; - grădina Garzoni – Collodi; -
grădinile din Isola Bella – insulă în lacul Maggiore (cu 9 terase).

22. Caraterizarea stilului baroc al gradinilor si parcurilor feanceze. Exemple.

În perioada Barocului, luxul şi strălucirea în care trăiau monarhul şi nobilimea franceză nu s-a
reflectat numai în palatele somptuoase ci şi în grădinile şi parcurile ce le încadrau, ce constituiau de
fapt locul de desfăşurare a evenimentelor şi serbărilor fastuoase. Au fost realizate decoruri bogate,
cu numeroase statui, bazine, fântâni, vase, compoziţii sculpturale cu teme alegorice inspirate din
mitologia greco-romană. Figura cea mai importantă în conceperea parcurilor şi grădinilor din această
perioadă a fost Le Nôtre (1613-1700) – peisager (grădinar, pictor şi arhitect) favorit al „regelui
Soare”- Ludovic al XIV-lea. Le Nôtre a transformat clasicismul antic printr-un concept original, cu
principii compoziţionale proprii, dând lumii unele dintre cele mai frumoase parcuri monumentale
precum: Vaux-le-Viconte, Versailles, Chantilly, SaintCloud, Sceaux, şi a resistematizat grădinile
Tuilleriers, Fontainbleau, Saint Germain-en Laye. Caracteristici ale grădinilor stilului baroc sunt: -
compoziţia era tratată arhitectural, pe spaţii foarte largi; - palatul constituie capul compoziţiei, fiind
situat pe terenul dominant; - toate părţile componente sunt ordonate geometric faţă de o axă
dominantă centrală respectiv axa centrală, dominantă, ce porneşte de la palat şi se continuă pe o
mare distanţă în profunzimea peisajului, constituind totodată şi perspectiva principală; -
perspectivele secundare sunt perpendiculare pe cea dominantă şi sunt construite pe axe de
compoziţie subordonate; - terenul este modelat în terase largi, racordate cu ziduri de sprijin, rampe,
scări, balustrade sau cu suprafeţe plane cu compoziţii geometrice; - sunt folosite, mai ales pe axa
principală, mari partere şi întinse oglinzi de apă, bazine şi canale; - sunt create mari perspective
încadrate de mari volume vegetale; - simetria faţă de axă este realizată prin simetria perfectă a
parterelor, a bazinelor sau a diferitelor compoziţii dar şi prin echilibrarea unor amenajări diferite –
fapt ce imprimă mai multă variaţie ansamblului; - zonele din imediata vecinătate a palatului sunt
degajate, şi constituite din partere bogat ornamentate cu flori, borduri sau broderii de buxus tuns,
aliniamente de arbuşti sempervirescenţi tunşi sub diferite forme geometrice (sfere, conuri, piramide,
cuburi), alături de diferite fântâni, bazine, statui sau vase, toate acestea evidenţiind şi punând în
valoare măreţia palatului; - simetric faţă de axele compoziţiei sunt dispuse plantaţii arborescente
(pentru accentuarea grandorii) încadrate de aliniamente de arbori cu coroanele tunse în forme
geometrice alcătuind ziduri verzi; - aleile sunt rectilinii, dispuse în reţea geometrică riguros trasată; -
sunt prezente, cu precădere în centrul bazinelor sau fântânilor arteziene, compoziţii sculpturale cu
personaje mitologice; - ca elemente arhitecturale sunt prezente: colonade, rocării, treiaje, bazine cu
grupuri sculpturale, vase în stil baroc.

23. Trasaturile compozitionale ale gradinii peisagere.

Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a apărut în Anglia în secolul al XVII-lea, în
contextul unei mari mişcări culturale ce căuta noi forme de exprimare, fie sub influenţa literaturii noi,
ce promova ideea reîntoarcerii la natură, fie sub influenţa pictorilor peisagişti, sau chiar datorită
influenţei artei grădinilor chinezeşti. În această situaţie, în Anglia, ca o reacţie împotriva grădinilor
franceze, arta grădinilor a căpătat o nouă orientare, renunţându-se în primul rând la rigiditatea şi
artificialitatea impusă de geometrismul grădinilor clasice. Şi condiţiile climatice tipice ţinutului insular
al Angliei (ceaţă, umiditate atmosferică ridicată) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai ales a
celor de gazon, dar şi întinderea mare a diverselor proprietăţi, având cel mai adesea relief variat, au
favorizat pe de o parte adoptarea acestui stil. Acest stil are ca dominante trasarea liberă a aleilor,
utilizarea vegetaţiei într-o manieră cât mai apropiată de cea naturală precum şi adaptarea
construcţiilor la formele terenului, pentru o reuşită armonizare a artificialului cu naturalul.

Compoziţia trebuie să fie în concordanţă cu caracterul ţinutului, iar detaliile acesteia să fie în
concordanţă cu caracterul local. Obiectivele interesante vor fi accentuate iar cele inestetice vor fi
mascate cu vegetaţie. Simetria şi echivalenţa sunt excluse, unitatea realizându-se prin echilibrarea şi
compensarea elementelor componente: suprafeţe, volume, lumini şi umbre.

24. Peisagisti englezi care si-au adus contributia in intierea si perfectionarea stiluilui peisager.

- grădinile de la castelele Verneiul şi Charleval - arhitect peisagist Du Cerceau;

- grădinile castelelor Anet şi Chenonceaux - arhitect peisagist Delorne.

25. Aparitia stilului mixt in arta gradinilor

Stilul mixt (compozit) a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, mai
precis în perioada când se înfiinţează grădinile orăşeneşti şi când apare necesitatea rezolvării
compoziţiei acestora, în ceea ce priveşte rigiditatea stilurilor folosite până atunci. Acest stil reuneşte
atât caracteristici ale spaţiilor verzi regulate cât şi ale celor peisagere, realizându-se de fapt o
îmbinare ale celor două metode de compoziţie în cadrul aceluiaşi spaţiu verde. Primul pas în acest
sens a fost realizat iniţial prin unele transformări peisagere ale unor vechi amenajări clasice, realizate
într-o compoziţie neunitară, dar care au constituit punctele de plecare pentru viitoarele posibilităţi
de amenajare în această manieră. Din combinarea celor două stiluri a rezultat stilul mixt ce
presupune în esenţă tratarea unor părţi ale compoziţiei în stil geometric şi a altor părţi în stil
peisager, astfel încât să se realizeze o unitate organică. Zonele verzi amenajate în stil mixt au caracter
multifuncţional, cuprinzând numeroase dotări şi sistematizări secundare, cu precădere în cazul
suprafeţelor mari, cu o capacitate mare de primire a vizitatorilor, permiţând totodată şi o mai mare
libertate de adoptare a soluţiilor amenajistice.
26. Trasaturi compozitionale ale gradinilor si parcurilor amenajate in stil mixt.

În părţile centrale ale compoziţiei se folosesc traseele drepte, largi ce permit accesul publicului larg,
tot aici fiind cantonate şi clădirile sau edificiile importante. Ca regulă generală, există o axă principală
de perspectivă, dar şi axe secundare, toate fiind mai scurte comparativ cu perspectivele grădinilor
amenajate în stil geometric. Centrul sau centrele compoziţiei, intrările principale, zonele din lungul
axei sau axelor principale de perspectivă, intersecţiile importante de alei, zonele din vecinătatea
clădirilor impozante, se amenajează în stil geometric, iar restul compoziţiei în stil peisager. Trecerea
de la zona centrală tratată în manieră geometrică la cea periferică tratată în manieră peisageră, nu se
realizează ostentativ, ci treptat, folosindu-se anumite elemente de trecere, de legătură, care sunt
caracteristice pentru o anumită zonă dar care pot fi folosite şi pe o anumită porţiune din cealaltă
zonă, realizându-se o tranziţie armonioasă. Între zonele în care soluţiile de amenajare stilistică diferă,
nu există o diferenţiere netă în toate aspectele compoziţionale, îmbinându-se unele elemente
comune amenajărilor peisagere, sectoarele tratate diferit legându-se firesc şi armonios între ele,
ordonând compoziţia într-o manieră mai simplă. În zonele mai îndepărtate traseul devine sinuos,
vegetaţia fiind dispusă similar cu cea naturală, creându-se numeroase colţuri liniştite. Trasarea căilor
de circulaţie presupune o îmbinare a formelor geometrice regulate (mai puţine) în special în zona
centrală, cu cele libere, sinuoase (mai numeroase) în special în zonele periferice. Aleile principale,
trasate în stil geometric leagă clădirea principală cu obiectivele importante, bogat ornamentate
precum: pavilioane, fântâni, statui, monumente etc. Aleile trasate în stil peisager sunt mai înguste,
mai variate ca traseu şi conduc vizitatorul spre locuri mai liniştite sau spre locuri destinate diferitelor
jocuri. Plantaţiile sunt tratate diferenţiat, astfel: lângă clădiri se adoptă amenajări floristice mai
bogate, cu vegetaţie lemnoasă scundă şi numeroşi arbori decorativi; în zonele periferice sau
îndepărtate vegetaţia folosită este distribuită cât mai neuniform, dând impresia de natural. Apa este
folosită atât sub formă de bazine, fântâni arteziene, dispuse de regulă în zona axei principale de
perspectivă, dar şi sub formă de mici căderi de apă, cascade, lacuri sau cursuri de apă, distribuite pe
toată suprafaţa compoziţiei. Un spaţiu verde amenajat în stil mixt are mai multă atractivitate, prin
varietatea mare a scenelor de peisaj, în care adesea se împletesc aspecte ale „ordinii” strict
geometrice cu aspecte romantice sau pitoreşti ale „dezordinii” naturale, aparent întâmplătoare.
Unitatea compoziţiei se realizează prin diferite modalităţi de organizare spaţială ce implică modelări
de relief, aranjarea plantaţiilor, realizarea succesiunii zonelor de tranziţie stilistică.

27. Concepti contemporane in arta gradinilor. Aspectele noi in amenajarea spatiilor verzi.

Atunci când se realizează un spaţiu verde, se ţine seama de anumite principii şi legi, care conduc în
final la realizarea frumosului. Fiecare component, viu sau inert, are în el însuşi caracteristici
potenţiale estetice care se pot transforma în frumos sau frumuseţe atunci când se organizează unitar
mai multe componente. Frumuseţea este realizată prin ordine, armonie şi proporţionalitate,
elemente care stau la baza proiectării estetice ale unei unităţi de spaţiu verde. Legătura dintre
conţinut şi formă este indisolubilă în proiectarea spaţiilor verzi.

28.Tipuri de amenajari in Romania inainte de secolul al XIX lea

n interiorul cetăţilor existau mici grădini amenajate în scop utilitar dar şi estetic. Existau şi grădini cu
caracter decorativ în jurul mănăstirilor, pe lângă locuinţele boierilor, nobililor sau a meşteşugarilor
înstăriţi. Ca date istorice mai importante pot fi amintite: - 1567 la Alba Iulia este amenajată o grădină
cu numeroase terase şi decorată cu diferite specii de flori; - sec. al XVI -lea la Făgăraş se amenajează
un parc; - sec. al XVII –lea – apar numeroase grădini precum cea a mitropoliei din Târgovişte, în
Mogoşoaia sau în Filipeştii de Pădure – proiectate după modelul celor italiene, grădinile de pe lângă
mănăstirile Tismana şi Cozia, la Iaşi – grădina Palatului domnesc, cu eleşteu şi pe dealul Galata –
grădinile cu trandafiri, crini, garoafe şi iasomie; - la sfârşitul secolului al XVII-lea apare un nou stil
arhitectural, stilul brâncovenesc, ce împletea tradiţiile româneşti cu numeroase elemente din
arhitectura italiană şi cea orientală (Curtea Veche şi palatul Mogoşoaia). - sec. al XVIII –lea – parcul de
la Avrig – Sibiu (baroc), al baronului Bruckental; - parcul de la Bonţida –Cluj, al familiei Bauffy; - parcul
de la Gorneşti –Mureş , lângă castelul familiei Teleky; - parcul de la Albeşti –Braşov, lângă castelul
familiei Haller; Parcurile de la Avrig, Bonţida şi Căiuţi au fost reamenajate în stil peisager. - la sfârşitul
sec. al XVIII-lea - Bucureştiul avea cca. 80% din suprafaţa sa ocupată de grădini, fiind numit oraş-
grădină, dar care în mare parte erau neorganizate.

29. Principalele gradini publice amenajate in Romania in secolul al XIX lea

Numeroase izvoare istorice indică faptul că strămoşii noştri cultivau diferite specii floricole, pomicole,
forestiere: bujori, lăcrămioare, narcisele, roiniţa, cimbrul, liliacul, plopul alb, mesteacănul, stejarul,
molidul, bradul. În interiorul cetăţilor existau mici grădini amenajate în scop utilitar dar şi estetic.
Existau şi grădini cu caracter decorativ în jurul mănăstirilor, pe lângă locuinţele boierilor, nobililor sau
a meşteşugarilor înstăriţi.

30. Principalele parcuri si gradini realizate in Romania in prima jumatate secolului al XIX lea

În sec. al XIX –lea, odată cu dezvoltarea oraşelor, a fabricilor la periferia acestora şi cu apariţia
cartierelor de locuinţe insalubre (mahalale) a apărut necesitatea creării de zone verzi, dispuse în
zonele fostelor ziduri şi şanţuri ale vechilor fortificaţii din feudalism. - în Bucureşti în 1833-1840, se
amenajează şoseaua Kiseleff (prima arteră verde a oraşului); - 1838 – parc promenadă - ,,Dumbrava
furnicilor’’ în Cluj pe malul Someşului; - 1844 – înfiinţarea Grădinii Kiseleff 7 ha. (Carl Friederich,
Hayer, Hörer); - 1843 – amenajarea Grădinii Cişmigiu pe un teren mlăştinos, cu multe bălţi şi izvoare
subterane (lacul cu insulă, poduri, chioşcuri pentru orchestre, iarna lacul fiind folosit ca patinoar); -
1860 – au început lucrările la prima grădină botanică din Bucureşti (Ulrich Hoffman) inclusă mai târziu
în grădina palatului Cotroceni; - 1885 – s-a înfiinţat actuala grădină botanică şi Grădina Icoanei; - la
Craiova – s-a amenajat grădina logofătului Bibescu, ce ulterior a fost amenajată sub numele de Parcul
Bibescu – 125 ha (1898), azi Parcul Romanescu; - la Brăila – s-a înfiinţat o grădină publică şi parcul „La
Monument”; - la Iaşi – Grădina Copou şi Aleea Grigore Ghica (1852), promenada de pe Dealul Copou;
- 1859 – grădina palatului domnesc din Iaşi; - la Braşov – Aleea de sub Tâmpa – promenadă; - la Sibiu
– 1857- parcul „Sub arini” şi „Dumbrava” - la Timişoara – primul parc al oraşului (1858) – Regina
Maria - actual Parcul Tineretului, iar în 1870 Parcul Scudier – în prezent Parcul Central. - la Simeria se
pun bazele primului parc dendrologic pe cca. 70 ha.

După 1952-1953 în România s-a înregistrat o revigorare a amenajării spaţiilor verzi prin reconstruirea
celor existente şi amenajarea unora noi: - Parcul Sportiv - 70 ha – Bucureşti (în prezent Parcul
Naţional); - s-a restructurat Parcul Bazilescu (fost Nicolae Bălcescu); - s-a reamenajat Parcul Libertăţii;
- reamenajarea Parcului Herăstrău, Parcul Tei, Parcul Libertăţii; - s-a înfiinţat Grădina Circului de Stat,
Grădina Pieţei Palatului şi Floreasca; - s-a înfiinţat Parcul Expoziţiei, Parcul Tineretului, parcuri în
Titan, Balta Albă, Drumul Taberei, Pantelimon, Colentina, Crângaşi; Oraşe cu mari suprafeţe de
parcuri şi grădini publice sunt: Timişoara, ClujNapoca, Craiova, Ploieşti, Oradea, Galaţi, Sibiu, Iaşi,
Constanţa, Piteşti. S-a realizat sistemul de spaţii verzi de pe litoralul Mării Negre, corespunzătoare
multitudinii de staţiuni.

31. Principalele gradini botanice realizate in Romania incepand cu secolul al XIX lea

- 1844 – înfiinţarea Grădinii Kiseleff 7 ha. (Carl Friederich, Hayer, Hörer); - 1843 – amenajarea Grădinii
Cişmigiu pe un teren mlăştinos, cu multe bălţi şi izvoare subterane (lacul cu insulă, poduri, chioşcuri
pentru orchestre, iarna lacul fiind folosit ca patinoar); - 1860 – au început lucrările la prima grădină
botanică din Bucureşti (Ulrich Hoffman) inclusă mai târziu în grădina palatului Cotroceni; - 1885 – s-a
înfiinţat actuala grădină botanică şi Grădina Icoanei; - la Craiova – s-a amenajat grădina logofătului
Bibescu, ce ulterior a fost amenajată sub numele de Parcul Bibescu – 125 ha (1898), azi Parcul
Romanescu; - la Brăila – s-a înfiinţat o grădină publică şi parcul „La Monument”; - la Iaşi – Grădina
Copou şi Aleea Grigore Ghica (1852), promenada de pe Dealul Copou; - 1859 – grădina palatului
domnesc din Iaşi;