UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE HORTCULTURA
SPECIALIZAREA HORTICULTURA

MASURI AGROFITOTEHNICE FIZICO-

MECANICE SI BIOLOGICE, ROLUL LOR
IN PREVENIREA ATACULUI
FITOPARAZITILOR IN CADRUL LUPTEI
INTEGRATE

Student: Neagoe Constantina

Anul II
 MASURI AGROFITOTEHNICE FIZICO-MECANICE SI BIOLOGICE, ROLUL LOR
IN PREVENIREA ATACULUI FITOPARAZITILOR IN CADRUL LUPTEI
INTEGRATE

Latura practică a fitopatologiei, aşa cum se cunoaşte, este cea de prevenire

şi combatere a bolilor în vederea reducerii pagubelor, asigurării şi ridicării
calitative a producţiei agricole.
Combaterea bolilor plantelor cu arie largă de răspândire s-a bazat multă
vreme exclusiv pe utilizarea substanţelor chimice, mai întâi a celor cu acţiune de
contact, de suprafaţă sau exoterapeutice, care aveau în compoziţie cuprul, sulful
şi mercurul, iar în ultima vreme s-au dat în folosinţă o serie de substanţe noi, atât
cu acţiune protectantă (exoterapeutică) cât şi cu acţiune sistemtică
(endoterapeutice).
Nu se poate nega faptul că în domeniul combaterii chimice s-au obţinut o
serie de rezultate bune, dar la fel de adevărat este şi faptul că utilizarea
pesticidelor este legată de o serie de dezavantaje dintre care menţionăm:
- producerea pesticidelor necesită mari cantităţi de materii prime şi un
consum ridicat de energie, deci substanţele sunt foarte costisitoare;
- utilizarea preparatelor chimice în tratarea bolilor se face cel puţin o dată
pe an;
- eficacitatea în combatere poate fi anulată de condiţiile climatice
nefavorabile;
- unele dintre ele sunt fitotoxice faţă de unele soiuri ale aceleiaşi culturi;
- sunt toxice pentru animale, în special pentru mamifere şi om;
- modifică echilibrul ecologic prin poluarea atmosferei, solului şi apei; iar
unele dintre ele prezintă efect toxic de lungă durată, neprevizibil, asupra
sănătăţii animalelor şi omului;
- favorizează apariţia de forme noi de paraziţi, rezistenţi sau toleranţi ca
urmare a presiunii selecţiei direcţionale sau a acţiunii mutagene a unor
substanţe chimice asupra paraziţilor

Toate acestea justifică faptul că începând cu cea de-a doua jumătate a

sec.XX, Bartlett şi Stern, au propus o nouă concepţie de protecţie a plantelor,
faţă de boli şi dăunători şi anume “lupta integrată“, denumire înlocuită de Baicu
şi Săvescu cu cea de “sistemul de combatere integrată“ (S.C.I.) .
Sistemele de combatere integrată se bazează pe elemente tehnologice, pe
elemente ecologice şi pe elemente economice.
Ele reprezintă o îmbinare a metodelor chimice, biologice, agrotehnice şi fizice şi
a factorilor naturali de combatere, astfel că se realizează o reglare şi o combatere
a populaţiilor de organisme dăunătoare, încât acestea să nu depăşească pragul
economic de dăunare (P.E.D.).

Prin P.E.D., de regulă, se înţelege nivelul de atac sau densitatea numerică

de la care trebuie aplicat tratamentul şi reprezintă de fapt o pagubă de 3-5% din
recoltă sau egală cu costul tratamentului.
Această nouă strategie în combaterea bolilor plantelor are la bază o serie
de măsuri şi metode:
- cunoaşterea permanentă a stării fitosanitare a culturilor şi produselor
agricole în vederea stabilirii gradului de atac (G.A.);
- măsuri organizatorice şi de carantină fitosanitară;
- bioterapia (măsuri biologice), care asigură menţinerea echilibrului
biocenotic în agroecosisteme, combaterea microbiologică, prin utilizarea
de biopreparate pe bază de microorganisme patogene şi a antagoniştilor
agenţilor patogeni;
- controlul genetic al bolilor, prin folosirea în cultură a soiurilor şi hibrizilor
cu însuşiri de rezistenţă, de hipersensibilitate, de toleranţă sau de
imunitate;
- măsuri agrofitotehnice;
- metode şi mijloace fizico-mecanice;
- organizarea raţională a acţiunilor fitosanitare, pe bază de prognoză şi
avertizare;
- chimioterapia, se recomandă în completarea celorlalte
metode, sau împotriva acelor boli care nu pot fi combătute prin alte
metode;
În aplicarea acestor măsuri de protecţia plantelor sunt absolut necesare
anumite mijloace materiale ca: aparate, instrumente, maşini, unelte şi diferite
substanţe pentru prevenirea şi combaterea bolilor.
Măsurile aplicate în lupta împotriva agenţilor patogeni pot avea un
caracter preventiv sau curativ.
O măsură de luptă împotriva agenţilor patogeni are un caracter preventiv
sau profilactic, atâta vreme cât prin această măsură se împiedică vătămarea unei
plante sau a unei culturi în ansamblu şi un caracter curativ, când, prin măsurile
aplicate plantei atacate, agentul patogen este distrus, iar pagubele sunt limitate la
stadiul ajuns în momentul aplicării.
Dintre aceste măsuri rolul cel mai important îl au cele cu caracter
preventiv, ştiut fiind faptul că este mai uşor a preveni decât a combate şi că
măsura cea mai eficace este bine să fie şi cea mai economică.
Eficienţa maximă a măsurilor de combatere se poate obţine numai prin
aplicarea sistematică şi permanentă, în complex, a tuturor măsurilor şi metodelor
de preântâmpinare a atacului şi de distrugere directă a parazitului.
Carantina fitosanitară cuprinde două grupe importante de măsuri care se
referă la: carantina internă şi carantina externă.
 Carantina fitosanitară internă urmăreşte localizarea unor paraziţi
periculoşi şi lichidarea focarelor existente.
Carantina fitosanitară externă are rolul să împiedice introducerea în
ţară a unor paraziţi periculoşi, care încă nu au fost semnalaţi pe teritoriul
României.
Metode şi mijloace fizico-mecanice

Metodele şi mijloacele fizico-mecanice de combatere a paraziţilor vegetali

sunt simple, economice şi eficace, având totodată şi un caracter curativ.
Aceste măsuri sunt de perspectivă avându-se în vedere faptul că sunt
nepoluante, putându-se aplica cu uşurinţă în practică.
În vederea combaterii paraziţilor vegetali se folosesc ca agenţi fizici:
temperatura, căldura, lumina solară, iradierea (cu raze x, gamma, beta, infraroşii,
ultraviolete), electricitatea.

Distrugerea agenţilor fitopatogeni de către insecte şi larvele lor

În literatura de specialitate este menţionat faptul că unele insecte şi larve

ale acestora se hrănesc cu sporii unor ciuperci care produc boli cunoscute sub
numele de tăciuni şi rugini. De asemenea, în unele studii, se menţionează
posibilitatea folosirii gărgăriţelor împotriva cuscutei.

Măsuri chimice (Chimioterapia)

Combaterea chimică a paraziţilor vegetali constituie, şi în prezent,

principalul mijloc pe care practica agricolă îl are la dispoziţie pentru reducerea
pierderilor produse de patogeni.
Măsurile chimice urmăresc folosirea însuşirilor toxice a unor produse
chimice pentru prevenirea atacurilor sau distrugerea directă a agenţilor patogeni
din culturile agricole. Tratamentele chimice se pot aplica preventiv sau curativ,
la sămânţă şi material vegetativ de înmulţire (bulbi, tuberculi, butaşi, stoloni,
rizomi, etc.), precum şi la culturi, în vegetaţie sau în perioada de repaus (la
pomi, arbuşti fructiferi, viţă de vie). Combaterea chimică a
bolilor plantelor are o serie de avantaje, dar din păcate şi unele dezavantaje.
Dintre avantaje, amintim: efect rapid, eficacitate ridicată, eficienţă
economică (aplicate raţional, tratamentele chimice asigură plusuri de recoltă,
care depăşesc cheltuielile efectuate), iar dintre dezavantaje: poluarea produselor
horticole şi agricole, poluarea mediului ambiant, a apelor şi a solului.
Măsurile chimice în combaterea bolilor se aplică prin folosirea produselor
antiparazitare (substanţe toxice pentru paraziţii plantelor) ce fac parte din
categoria produselor fitofarmaceutice.
Produsele fitofarmaceutice se clasifică după mai multe criterii:
 - În funcţie de paraziţii împotriva cărora se folosesc pot fi : virusocide sau
produse antivirale, bactericide şi fungicide;
- În funcţie de locul unde acţionează aceste produse sunt: exoterapeutice
(de suprafaţă, de contact) şi endoterapeutice (sistemice).

Produsele exoterapeutice acţionează la suprafaţa plantelor şi le protejează

de pătrunderea paraziţilor vegetali, iar cele endoterapeutice acţionează în
interiorul organismului vegetal.
- În funcţie de acţiunea fiziologică sunt: preventive şi curative;
- În funcţie de natura lor chimică substanţele şi produsele fitofarmaceutice sunt:
anorganice, organo-minerale, organice de sinteză sau naturale;
- În funcţie de starea fizică şi modul de condiţionare: solide, lichide şi paste;
solide-pulberi pentru prăfuit-PP, pulbere umectabilă - PU, pulbere pentru
tratarea seminţelor – PTS, pulberi solide – PS; lichide – lichide simple – L,
lichide concentrate- LC, lichide solubile – LS, lichid pentru aplicare cu volum
ultraredus – VUR sau VUUR, suspensie pentru aplicare cu volum redus – SVR,
suspensie pentru aplicare cu volum ultraredus – SVUR, emulsii – E, concentrate
solubile – CS, concentrate emulsionabile – CE, concentrat pentru aplicare sub
formă de aerosoli – CA;
Un produs fitofarmaceutic trebuie să posede următoarele calităţi:
-să aibă eficacitate cât mai mare asupra agenţilor patogeni;
-fitotoxicitatea să fie nulă sau foarte mică pentru a nu se produce arsuri sau
dereglări în procesele vitale ale plantei;
- să fie selectiv, fungicidul să aibă acţiune numai asupra agenţilor fitopatogeni şi
să nu distrugă fauna folositoare în complexul ecologic;
- să fie polivalent, adică să aibă eficacitate asupra unui număr mai mare de
agenţi patogeni;
- să aibă muiabilitate şi adezivitate uniformă şi bună;
- să aibă o remanenţă bună şi diferită în funcţie de faza fenologică de aplicare. În
general remanenţa nu trebuie să depăşească perioada de vegetaţie a unei plante;
- toxicitatea pentru animale cu sânge cald, peşti, albine, să fie cât mai redusă;
- produsul să fie economic, să aibă un preţ de cost redus;
- să fie uşor de manipulat şi de utilizat în efectuarea tratamentelor.
Toate organismele vegetale, ca şi cele animale, în timpul vieţii lor, se află într-o
permanentă şi strânsă interacţiune cu mediul înconjurător.

Nici-un atom de C, N, P, K etc. care le alcătuiesc corpul şi nici energia necesară

sintetizării materiei organice nu sunt create de plante, ci sunt luate din mediul
înconjurător.

Pentru a realiza producţii ridicate, constante, de calitate superioară şi eficiente

din punct de vedere economic şi energetic, trebuie satisfăcute cerinţele plantelor faţă
de toţi factorii care concură la obţinerea recoltelor. Această condiţie este rar întâlnită în
mediul natural de viaţă al plantelor, dar ea poate fi îmbunătăţită prin diferite metode
agrotehnice, fitotehnice etc., astfel încât „oferta locului“ să se apropie de cerinţele
plantelor cultivate.

Cerinţele plantelor variază în funcţie de specie, soi sau hibrid, fenofază, deci
intervine zestrea ereditară stabilizată în timp îndelungat în procesul evoluţiei speciilor
sau selecţionată în activitatea de ameliorare a plantelor.

Mediul de viaţă al plantelor este format din 2 componente:

1) Condiţiile de mediu care caracterizează cadrul spaţial al vieţii pe pământ,
fără a avea un rol direct, activ, în viaţa lor. Acestea sunt: relieful, roca şi solul.
2) Factorii de vegetaţie care intervin direct, activ, în viaţa plantelor,
delimitându-le arealul de cultivare.
Aceşti factori indispensabili vieţii plantelor sunt: lumina, căldura, apa, aerul,
elementele nutritive şi activitatea biologică din sol.

Fungicide anorganice

Dintre diferitele elemente, cele mai toxice pentru bacterii şi ciuperci sunt
sulful şi compuşii cuprului.

Sulful este considerat primul produs fungicid care a fost

folosit pentru protecţia plantelor.

Sulful acţionează sub formă de dioxid de sulf care rezultă în contact cu

aerul sau sub forma de acid sulfuric care se formează în contact cu apa.

Acţiunea fungicidă a sulfului este corelată cu gradul de fineţe al pulberii şi

cu temperatura (la temperatura de 25-300C acţionează în modul cel mai energic).
Sulful elementar (S) este condiţionat sub formă de sulf pulbere (de
prăfuit), sulf umectabil (pulberi muiabile) şi sulf coloidal. Este compatibil cu
toate produsele fungicide şi
insecticide (cu excepţia uleiurilor şi fenolilor). Nu este toxic pentru om şi
animale şi are unele proprietăţi insecticide şi acaricide. Cel mai întrebuinţat este
sulful triturat (măcinat) folosit în mod curent pentru tratamente prin prăfuiri. Nu
conţine acid sulfuric. Sulful sub formă de pulbere se aplică în prăfuiri pentru
combaterea făinării (Oidium), la viţa de vie, etc.
Sulful ventilat este o pulbere mai fină, obţinut prin ventilarea
sulfului măcinat. Particulele foarte fine fiind mai active, eficacitatea lui
este analoagă cu a sulfului pur.
 Sulful sublimat – floarea de sulf – a fost prima formă de sulf utilizată ca
fungicid agricol. Este fitotoxic, are reacţie acidă (conţine urme de acid sulfuric şi
particule prea mari, din care cauză nu este recomandabil).
Sulful sub formă de bulgări se foloseşte prin ardere (degajă bioxid de
sulf cu acţiune dezinfectantă) pentru dezinfecţia spaţiilor (magazii, depozite,
sere, pivniţe, etc.) calculând 30-100 g/m3.
Sulful coloidal este un produs care conţine sulf şi un coloid protector. Are
granule extrem de fine, este foarte activ şi totodată economic. Este condiţionat
sub formă de pastă, pulbere umectabilă sau soluţie coloidală concentrată.
Datorită fineţei particulelor (un micron în diametru) este forma cea mai activă a
sulfului folosit în fitiatrie. Conţine între 50 şi 80% substanţă
activă. Se foloseşte pentru stropiri în concentraţie de 0,2-1% în doze de 500-
1500 litri suspensie la ha.
Sulful muiabil este un sulf obişnuit, ventilat, care se poate dispersa în apă
ca urmare a adăugării de substanţe muiante şi adezive. Formează suspensii
utilizate în pulverizări.
Polisulfurile sunt produse la a căror acţiune concură atât sulful şi acidul
sulfuric, cât şi oxigenul şi anhidrida carbonică din atmosferă.
Dintre compuşii sulfului, importanţă mai mare în combaterea unor boli ale
plantelor prezintă:
- polisulfura de calciu (Ca S3 + CaS2O3) – zeama sulfocalcică este
obţinută prin fierberea unui amestec de hidroxid de calciu şi sulf ventilat;
- polisulfura de bariu (sulfat de bariu 40-45% şi sulf măcinat 20-25%)
sau Polibar-Selebar; are avantajul că se prezintă sub formă de pulbere, uşor de
transportat şi de păstrat; are toxicitate redusă, putând fi aplicată şi la unele specii
de plante mai sensibile, cum este piersicul. Poate fi compatibilă cu alte produse
fitofarmaceutice.

Zeama sulfocalcică şi polisulfura de bariu se folosesc în diluţii diferite:

- în stropirile de iarnă, în concentraţie de 6-20%;
- în stropirile din perioada de vegetaţie, în concentraţie de 1-3% (ambele
având şi proprietăţi de insecticid).

Compuşii cuprului
În fitiatrie cuprul se foloseşte numai sub formă de compuşi care au o
puternică acţiune fungicidă (împiedică germinarea conidiilor şi distruge
zoosporii).
Sunt practic netoxici pentru mamifere, însă sunt fitotoxici (inhibă
vegetaţia).
Compuşii cuprului cei mai întrebuinţaţi în combaterea bolilor plantelor
sunt: sulfatul de cupru (piatra vânătă) şi oxiclorura de cupru (cuprul verde).
 Sulfatul de cupru (CuSO4 + H2O). Este o substanţă cristalizată, de
culoare albastră, solubilă în apă. Întrucât are o reacţie acidă, în soluţie apoasă
simplă şi produce arsuri plantelor, se întrebuinţează mai ales sub formă de
zemuri neutralizate.
Sulfatul de cupru se poate folosi:
- sub formă de soluţie, în concentraţie de 0,5% pentru tratarea
seminţelor; 0,5-1% pentru dezinfecţia solului, uneltelor, etc.; 2-4% pentru
tratamente de iarnă şi primăvară (ca zemuri albastre) şi ca erbicide. Aplicat ca
soluţie este fitotoxic;
- sub formă de zemuri neutralizate = zeama bordeleză (zeama
cuprocalcică), folosită cu succes în combaterea bacteriozelor şi micozelor, cu
excepţia făinărilor.
Zeama bordeleză este o soluţie de sulfat de cupru neutralizată cu o
cantitate egală sau redusă la jumătate de var sau de patru ori mai mare de pastă
de var. Concentraţia ei în practică variază după agentul patogen de combătut şi
stadiul de vegetaţie a plantei tratate între 0,5-1%, iar pentru dezinfectarea
serelor, răsadniţelor şi în tratamentele de iarnă se foloseşte în concentraţie de
2%. Obişnuit, în zeama bordeleză se adaugă un muiant şi un adeziv.

Oxiclorura de cupru - cuprul verde. În practică se găseşte sub formă de

oxiclorură de cupru şi de calciu sau de oxiclorură tetracuprică. Este o pulbere
umectabilă, cu 50% substanţă activă, de culoare albastră-verde. Se aplică în
concentraţie de 0,2-0,8% şi aceleaşi doze la ha, împotriva aceloraşi boli ca şi
zeama bordeleză. Are o fitotoxicitate mai redusă şi se prepară mai simplu,
nefiind nevoie de neutralizare.
Produse industriale: Turdacupral, Turdavor.
Tot din această grupă - Cuzin, Kocide, produse pe bază de hidroxid de
cupru.

Fungicide organice de sinteză

Produsele organice de sinteză prezintă o eficacitate ridicată în combaterea
agenţilor patogeni, o toxicitate scăzută faţă de om şi animale şi sunt suportate
bine pe plante (unele dintre ele – Zineb – exercitând chiar o acţiune stimulatoare
asupra creşterii acestora). Au dezavantajul unei remanenţe reduse, datorită
uşoarei descompuneri sub acţiunea agenţilor atmosferici. Un alt dezavantaj al
produselor organice constă în posibilitatea apariţiei
de rase de agenţi patogeni rezistente la fungicide (fenomen remarcat, în special
în cazul fungicidelor sistemice – Benomil, Carbendazim).
În grupa produselor organice de sinteză intră numeroase fungicide cu
acţiune de contact, utilizate în combaterea mănărilor şi pătărilor foliare (Zineb,
Mancozeb, Captan, etc.), putregaiurilor (Tiuram, Ronilan) şi făinărilor
(Morestan), precum şi fungicide sistemice (care sunt absorbite în plantă şi
circulă prin sistemul vascular), ca: Benomil, Topsin, Tilt, Topas (folosite în
combaterea făinărilor), Ridomil, Curzate, Aliette,etc.(active în combaterea
mănărilor).
Principalele grupe de substanţe organice, care se folosesc în prevenirea şi
combaterea bolilor plantelor sunt:
- ditiocarbamaţii, derivaţi de la acidul ditiocarbamic, sunt fungicide cu
acţiune de contact;
- benzimidazolii, derivaţi ai acidului benzimidazolic cu acţiune sistemică
sau endoterapeutică;
- substanţele pe bază de amine şi amide cu acţiune sistemică,
- dicarboximidele, substanţe cu acţiune protectantă;
- diazine şi heterociclice;
- triazolii, substanţe cu acţiune sistemică;
- derivaţi benzenici şi fenolici;
- fungicide heterociclice diverse;
- amestecuri de fungicide.
În aplicarea tratamentelor chimice împotriva bolilor se folosesc substanţe
auxiliare, care se împart în:
- substanţe diluante: - lichide (exemplu apa);
- solide (exemplu talcul), care nu modifică acţiunea tratamentului;
- substanţe adezive: aracetul, albuşul de ou, siropul de zahăr, gelatina,
alaunul, detersinul etc., care se utilizează pentru sporirea eficacităţii
tratamentelor la plantele cu frunză lucioasă;
- substanţe colorante ce uşurează recunoaşterea lor ca produse
otrăvitoare;
- substanţe neutralizante - varul utilizat în prepararea zemii bordeleze.

BIBIOGRAFIE:

1. Avarvarei I. şi colab., 1997 - Agrochimie. Editura Sitech, Craiova

2. Brooks H., 1992 – Conceptele de dezvoltare durabilă şi tehnologie sănătoasă

pentru mediu. ATAS, nr.7, ONU, New York

3. Guş P. şi colab., 1991 - Modificarea unor însuşiri fizico-chimice ale solului sub
influenţa sistemului de lucrări minime. Simpozionul Naţional de ,,Lucrări minime ale
solului", U.S.A.M.V.Cluj-Napoca
4. Papacostea P., 1981 - Agricultura biologică. Editura Ceres, Bucureşti
5. Picu I. şi Hulpoi N., 1979 - Efectul adâncimii de lucrare a solului la unele culturi
irigate. În ,, Probleme de agrofitotehnie teoretică şi aplicată", I.C.C.P.T. Fundulea, vol.
I, nr. 2
6. Pintile C. şi colab., 1985 - Agrotehnică. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti