UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE HORTCULTURA
SPECIALIZAREA HORTICULTURA

PARTICULARITATI STRUCTURALE SI
MORFOLOGICE ALE BACTERIILOR
FITOPATOGENE, PATOGENIE SI
SIMPTOMATOLOGIE

Student: Arnautu Geta

Anul II
 PARTICULARITATI STRUCTURALE SI MORFOLOGICE
ALE BACTERIILOR FITOPATOGENE, PATOGENIE SI SIMPTOMATOLOGIE

În viaţa plantelor pot surveni unele tulburări ce sunt determinate fie de factori
abiotici cât şi biotici care pot influenţa starea lor de sănătate, producând afecţiuni
parţiale sau totale şi periclitând uneori viaţa acestora.
Bolile parazitare sunt provocate de unii agen ţi patogeni ca: virusurile, bacteriile,
micoplasmele, rickettsiile, ciupercile, algele, lichenii, unele organisme flagelate şi
chiar unele plante superioare.

Bacteriile fitopatogene

Bacteriile sunt organisme heterotrofe, facultativ parazite. STAINIER dă definiţia

unanim acceptată a bacteriei care "este o celulă procariotă fără nucleu organizat, fără
forme evoluate de înmulţire (meioză, mitoză) cu material genetic ce se găseşte în
citoplasmă şi se numeşte nucleoid". Corpul bacteriilor este un dermatoplast alcătuit
dintr-o celulă prevăzută cu membrană; nucleul însă nu are o membrană proprie.

Morfologia, fiziologia şi înmulţirea bacteriilor

Bacteriile fitopatogene au, în majoritatea lor formă de bastonaş denumite

(bacili), faţă de celelalte grupe ce pot avea forme sferice de coci, semispirale
(vibrioni) sau spiralate (spirili) .
Bacilii au dimensiuni între 0,6-4 x 0,3-1,2 µm şi pot prezenta cili: cele cu un cil la
un pol sunt monotriche monopolar; cu câte un cil la ambele capete sunt monotriche
bipolar; cu grupuri de cili la un cap ăt sunt lophotriche monopolar, iar la ambele
capete sunt lophotriche bipolar; cu mai mulţi cili dispuşi pe întregul bacilului sunt
peritriche.
Bacteriile care nu prezintă ciliaţie se numesc atriche. La unele bacterii, la
exterior, se găseşte o capsulă ca un înveliş mucilaginos, uneori foarte gros (de 10-
100 ori mărimea bacteriei) care se numeşte zooglee.
La exteriorul celulei bacteriene se mai află şi pilii, organe ce au rol în aderarea
la substrat sau în procesul de parasexualitate.
În vederea studierii formelor şi morfologiei bacteriilor sunt necesare observaţ ii
la microscopul cu imersie, observaţii care se execută pe frotiuri colorate cu violet de
genţiană, fuchsină fenicată şi mordansante cu soluţie Lugol, sau la microscopul
electronic pentru cercetări mai aprofundate.
Constituţia chimică a celulei bacteriene este alc ătuită din apă 75 - 80 %,
substanţe minerale 2-30 %, acizi nucleici, proteine 50 % (din greutatea uscată),
glucide 12-28 % (din greutatea uscată), lipide 10 % (din greutatea uscată), pigmenţi
(majoritatea carotenoizi) şi bacteriocine, ce sunt proteine nereplicative cu un rol
deosebit în distrugerea unor tulpini patogene ale aceleeaşi bacterii sau a unor
bacterii înrudite.
În plantă bacteriile pătrund prin deschiderile naturale (stomate, hidatode,
lenticele) sau prin leziuni provocate mecanic sau de către insecte. După stabilirea
relaţ iilor de parazitism cu gazda începe multiplicarea bacteriilor. Bacteriile care sunt
localizate în vasele conducătoare pot fi antrenate de către seva plantei şi în acest
caz, simptomele parazitare nu vor mai fi strict localizate ci vor avea un efect
generalizat, sistemic.
Bacteriile prezintă mai multe forme fundamenale; sferică (coc), bastonaş drept
(bacil), bastonaş curbat (vibrion), bastonaş spiralat (spiril) şi filament ramificat .( Fig
1)

Fig 1. Forme fundamentale de bacterii:

a. coc; b. bastonaş imobil; c. bastonaş mobil; d. vibrion; e. spiril;
f. filament ramificat.

Majoritatea bacteriilor fitopatogene au formă de bastonaş, iar un număr mai

redus au formă filamentoasă. Bacteriile de altă formă (coci, vibrioni, spirili) nu produc
boli la plante.
Celulele bacteriene în majoritatea cazurilor prezintă prelungiri citoplasmatice
numite cili sau flageli ce servesc ca organe de locomoţie, funcţionând prin
contractare şi extindere. Numărul şi poziţia cililor este un caracter de specie şi
totodată un criteriu de clasificare.

Bacteriile care au un singur cil polar se numesc monotriche, iar cele cu câte
un cil la fiecare pol se numesc amfitriche. În cazul în care la un pol poartă mai mulţi
cili se numesc bacterii lofotriche, iar dacă au smocuri de cili la ambii poli se numesc
amfilofotriche.

La unele specii cilii se găsesc pe toată suprafaţa, acestea numindu-se bacterii

peritriche. Bacteriile lipsite de cili se numesc bacterii atriche

Structura şi compoziţia chimică a celulei bacteriene

Celula bacteriană este constituită din două categorii de structuri; obligatorii

(nucleoid, citoplasmă, membrană citoplasmatică, perete celular etc.) şi facultative
(plasmide,capsula, cili, pili, exopolizaharide). (Fig 2)
Fig 2. Structura celulei bacteriene: pc – perete celular; cl – citolema; ci – citoplasma;
nd – nucleoidul; vc – vacuolele; ri – ribozomi; ms – mesosomi cu setus de legare
genom, f – flagel, cil; p – pili; f – fimbrii; gl – glicocalix; s – spini, i – incluziuni

Nucleoidul sau echivalentul nuclear este deţinătorul informaţiei genetice a

bacteriei, răspunzător de ereditatea cromozomială. Nucleoidul reprezintă 5-16% din
volumul celulei şi este lipsit de membrană nucleară şi de mitoză, păstrându-şi însă
funcţiile nucleare. În mod obişnuit este localizat în partea centrală
a celulei şi este alcătuit din fibre fine de ADN care corespund cromozomului.
Cromozomul bacterian este format dintr-o singură moleculă circulară de ADN. Din
punct de vedere genetic, bacteriile sunt haploide, iar diploidia apare ca urmare a unui
proces de transfer genetic.

Citoplasma este un sistem coloiodal format din proteine, nucleoproteine,

lipide, hidraţi de carbon, apă, diverşi compuşi minerali şi substanţe de altă natură
chimică, al căror raport variază cu specia şi vârsta celulei.
Membrana citoplasmatică sau citolema se află la exteriorul citoplasmei fiind
formată, aproape în exclusivitate, din proteine şi lipide.

Membrana citoplasmatică are următoarele funcţii;

• barieră osmotică şi membrană selectivă:
• sediul proceselor bioenergetice, având rolul mitocondriilor din celulele
eucariote;
• împreună cu mezozomii participă la replicarea ADN-ului în timpul diviziunii
celulare;
• participă la formarea peretelui celular, a capsulei şi chiar a cililor;

Peretele celular delimitează celula bacteriană, având spre interior membrana

citoplasmatică, iar la exterior o capsulă. El reprezintă o structură rigidă care asigură
menţinerea formei celulei bacteriene în condiţiile existenţei unei diferenţe mari de
presiune faţă de mediul ambiant. La bacteriile Gram-negative, peretele celular este
alcătuit din mai multe straturi, iar la bacteriile Gram-pozitive este mai gros şi este
alcătuit dintr-un singur strat uniform.
 Peretele celular are ca funcţie principală susţinerea mecanică a întregii
arhitecturi celulare şi protejarea ei faţă de influenţele nefavorabile din mediu. Se pare
că peretele celular nu este dotat cu nici o activitate vitală esenţială, deoarece, atunci
când este îndepărtat, activitatea metabolică a bacteriei nu suferă mult (V.Severin şi
colab., 1985).

Plasmidele. Într-o celulă bacteriană pot exista mai multe plasmide, ele fiind
alcătuite din ADN extranuclear şi se situează în citoplasmă. În plasmide se pot afla
gene ale patogenităţii bacteriilor.
Vacuolele sunt constituite din diferite substanţe dizolvate în apă şi înconjurate
de o membrană lipoproteică numită tonoplast. Vacuolelor li se atribuie rol în procesul
respirator, fiind considerate şi locuri de acumulare a produşilor catabolici toxici pentru
celulă. Acumularea produşilor catabolici toxici duce la dispariţia vacuolelor şi apariţia
incluziilor citoplasmatice.

Incluziile citoplasmatice sunt formaţiuni structurale inerte, cu compoziţie

chimică diferită în funcţie de condiţiile de mediu, care apar în citoplasma bacteriilor la
sfârşitul perioadei lor de creştere activă. În cele mai multe cazuri reprezintă materiale
energetice de rezervă. Pentru bacteriile fitopatogene mai importante sunt incluziile
lipidice şi polizaharidice.

Capsula este o formaţiune celulară superficială, extraparietală şi se prezintă

ca un înveliş care îmbracă bacteria pe toată suprafaţa sau, uneori, numai în anumite
porţiuni, numindu-se în acest caz capsulă discontinuă.
Cilii sunt organite filamentoase care au rol în locomoţia bacteriilor şi care
sunt alcătuite din substanţe proteice numite flageline.

Pilii sau fimbriile sunt filamente polare sau pericelulare fiind diferiţi de cili,
atât din punct de vedere morfologic cât şi funcţional. Pilii joacă rol în ataşarea
specifică la celulele plantelor, cunoscându-se două tipuri principale: pilii comuni şi de
sex.

Constituţia chimică a celulei bacteriene este în linii mari asemănătoare cu a

celorlalte organisme: apă, substanţe minerale, acizi nucleici (ADN şi ARN), proteine,
glucide, lipide, pigmenţi, echipament enzimatic, antibiotice şi toxine.

Pentru bacteriile fitopatogene, o importanţă deosebită, prezintă

exopolizaharidele, echipamentul enzimatic şi toxinele.

Exopolizaharidele (polimeri glucidici) au rolul de a inhiba reacţia de

recunoaştere a bacteriei patogene de către planta gazdă în sistemele incompatibile,
prin legarea lor la componenta reactivă a peretelui celulei vegetale.
Echipamentul enzimatic. La bacteriile fitopatogene au fost cercetate mai
mult enzimele care au implicaţii importante în patogenitate (glicozidaze, proteaze,
enzime oxidante). Dintre glicozidaze mai des întâlnite la bacteriile fitopatogene sunt:
amilaza, pectinaza şi celulaza. Pectinazele se întâlnesc la numeroase bacterii din
genurile Erwinia, Pseudomonas şi Xanthomonas ce produc putregaiuri moi şi
macerări prin descompunerea lamelei mijlocii a celulei vegetale.
Toxinele sunt produse ale microorganismelor sau ale interacţiunii
microorganism-gazdă care acţionează asupra funcţiilor plantelor, participând la
iniţierea şi evoluţia bolii. Fitotoxinele bacteriene, pot reproduce, total sau parţial,
simptomele bolii pe care bacteria parentală o provoacă atunci când invadează planta
gazdă.
Toxinele bacteriilor fitopatogene pot fi grupate, după simptomele pe care le
induc, în toxine care produc ofiliri, toxine necrozante şi toxine care induc hipertrofii.

Patogeneza bolilor bacteriene la plante

În procesul de patogeneză, după contaminare urmează pătrunderea bacteriilor

în interiorul plantei gazdă.
Pătrunderea bacteriilor fitopatogene se face de obicei prin deschiderile
naturale ale plantelor, cum sunt stomatele, hidatodele, lenticelele sau nectarinele;
alteori, agenţii pătrund prin rănile provocate de insecte, lucrările culturale sau
accidente climatice.

După pătrunderea bacteriilor în corpul plantelor urmează faza de infecţie

latentă, care are o durată diferită în raport de planta gazdă, agentul patogen şi
condiţiile de mediu. În faza de infecţie latentă se stabilesc raporturi parazitare între
bacterii şi planta gazdă şi se produce răspândirea acestora în interiorul corpului
plantei. După înmulţirea prin sciziparitate, răspândirea bacteriilor se face prin spaţiile
intercelulare ale ţesuturilor parenchimatice sau prin vasele de lemn şi liber.

Tipuri de simptome ale bolilor bacteriene

În urma procesului patologic plantele suferă modificări de natură fiziologică,

biochimică, anatomo-morfologică, ce se exteriorizează, sub variate aspecte
simptomatologice. În cazul bacteriozelor, principalele simptome sunt:
Pătările şi arsurile, de forme şi mărimi diferite. Aceste simptome apar pe
frunze, tulpini, flori şi fructe. De regulă petele
sunt circulare sau neregulat circulare, iar uneori sunt înconjurate de un halou.
La dicotiledonate dezvoltarea petelor este limitată de nervuri şi petele apar
unghiulare; la monocotiledonate petele de pe frunze şi tulpini au formă de dungi sau
benzi (V.Severin şi colab.,1985). Pe vreme umedă şi caldă, la suprafaţa ţesutului
atacat apare exudatul bacterian cu aspect mucilaginos, care pe vreme secetoasă se
usucă căpătând aspect crustos. În final porţiunile de ţesut mor, iar în unele situaţii se
desprind şi cad, lăsând în frunză găuri rotunde, ca o gaură de glonte sau de formă
neregulată cu marginile zdrenţuite.
Aproape toate pătările bacteriene sunt produse de bacterii din genurile
Pseudomonas şi Xanthomonas, în timp ce arsurile sunt produse de specii ale
genurilor Erwinia şi Pseudomonas.
Ofilirile apar datorită pătrunderii bacteriilor în xilem, unde se multiplică şi
migrează, obturând vasele cu colonii de bacterii, sau ca urmare a acţiunii toxinelor
care se infiltrează în ţesuturi.
Putregaiuri moi. Se întâlnesc mai ales la organele cărnoase atât în vegetaţie
cât şi în condiţii de depozitare.
Bacteriile pătrund în ţesuturi prin răni, se înmulţesc în spaţiile intercelulare,
producând mai multe tipuri de enzime care, prin dizolvarea lamelei mediane şi
separarea celulelor unele de altele, determină macerarea şi înmuierea ţesuturilor
infectate. Ca urmare a atacului ţesuturile afectate devin moi şi apoase, iar mase
mucoase de bacterii şi resturi celulare exudează frecvent prin crăpăturile ţesuturilor.
 Tumorile (galele) apar pe rădăcini, tulpini şi frunze fiind produse de bacterii
care odată pătrunse prin răni stimulează celulele să se dividă şi să se mărească.
Astfel de tumori produc bacterii din genurile Agrobacterium şi Corynebacterium, care
rămân totdeauna în spaţiile intercelulare, în timp ce bacteriile din genul
Pseudomonas provoacă dezintegrarea celulelor şi formarea de cavităţi în gale.
Râia afectează în principal ţesuturile externe ale unor părţi subterane ale
plantelor, pe care apar leziuni crustoase. Bacteriile pătrunse prin răni şi deschideri
naturale cresc în spaţiile intercelulare ale ţesuturilor afectate, iar celulele sănătoase
din jurul şi dedesubtul leziunii se divid şi formează straturi de suber care împing
ţesuturile invadate în afară şi dau aspectul tipic al bolii. Astfel de simptome produc
bacterii ca: Streptomyces scabies şi Streptomyces ipomoeae.
Bacteriile fitopatogene acţionează asupra ţesuturilor gazdelor prin enzimele şi
toxinele produse, determinând reacţii fiziologice, biochimice şi modificări anatomo-
morfologice variate cum sunt:
-schimbareacoloritului organelor atacate sub formă de pete de decolorare, pete cu
aspect hidrozat, pete sau zone translucide, pete roşiatice datorită acumulării de
antocian, pete negre datorită acumulării de melanină;
-necrozarea ţesuturilor ca stadiu final al distrugerii ţesuturilor, urmată de
desprinderea zonelor afectate sub formă de ciuruiri;
- uscarea lăstarilor atacaţi;
- deformări sau tumori ce apar pe diferite organe ;
- ofiliri datorate putrezirii sistemului radicular sau obstruării vaselor conducătoare de
către coloniile bacteriene;
- putreziri umede la organele suculente când bacteriile distrug pereţii celulari,
dezorganizează ţesuturile şi apare în zona atacată un exudat mucilaginos .

BIBIOGRAFIE

1. Coman I. şi colab.: Elemente de standardizare în micologie şi micotoxicologie, Ed.

Performantica, 2007
2. Dumitraş, Lucreţia, Seşan, Tatiana: Bolile plantelor industriale - prevenire şi
combatere. Ed. CERES, Bucureşti, 1988.
3. Hatman, M. şi colab.: Fitopatologie. E.D.P. Bucureşti, 1989.
4. Iacob, Viorica: Fitopatologie. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2003.
5. Konopka Anderzej K.: Systems Biology- Principles, Methods and Concepts, Ed.
CRC Press, U.S.A, 2007.
6. Şandru I.D.: Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed.Helicon,
Timişoara, 1996.
7.Tănase C., Micologie-manual de lucrări practice, Ed. Univ. “Al. Ioan Cuza”, Iaşi,
2002.
8.Tănase C., Mititiuc M.: Micologie, Ed. Univ. “Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2001.