- Virusurile - reprezintă cea mai simplă formă de viață , acelular , ceva viu și neviu.

Sunt considerate vii , deoarece dispun de material genetic ( ADN si ARN ) si se

autoreproduc , dar nu consumă hrană și și nu produc energie.

Alcatuirea virusurilor.
Virusurile sunt cele mai mici particule vii. După compoziția chimică , deosebim -
virusuri simple și virusuri compuse. Cele mai simple conțin o moleculă de acid nucleic ,
ADN sau ARN , numite respectiv ADN - virusuri și ARN - virusuri. Acid nucleid este invelit
intr-o membrană proteică protectoare , numită capsida. Unitatea morfologică a capsidei (
capsomere ) sunt molecule proteice organizate sub formă de spirală , sferă etc ,
determinând forma capsidei.

Virusurile compuse - pe lângă capsida și acid nucleic , contin glicoproteine și a

doua membrană.

Inmultire.

Aceasta decurge in 5 etape.

1. Fixarea particulei virale pe suprafața membranei celulei gazdă. Fiecare tip de

viron se fixează doar de celulele care dispun de receptori pentru ei. Pe o celulă se
pot fixa de la câteva zeci până la câteva sute de viruși.
2. Pătrunderea virionilor în interiorul celulei: în celulă animală prin pinocitoză sau
fagocitoză , iar în cea vegetală - prin leziunile peretelui celular. Aici capsida este
distrusă de fermentii gazdei cu punerea în libertate a acidului nucleic viral.
3. Fabricarea componentelor virale ( a proteinelor capsidei și a acidului nucleic ). În
acest scop sunt folosite materialele ( aminoacizii , nucleotidele , fermentii ) ,
organitele ( ribozomi ) și energia gazdei.
4. Auto Asamblarea componentelor virale.
5. Părăsirea de către vironii noi formați a celulei gazde. Aceștia atacă o nouă celulă
sau trec în forma latentă. În urma epuizării rezervelor , metabolismul celulei infectate
se dereglează ireversibil , fenomen incompatibil cu viata.

Bacteriofagii:

Bacteriofagii sunt virusurile ce lezează bacteriile.

Forma : cap și coadă.

Capul se compune dintr-o membrană proteică și o moleculă de acid nucleic.

În coadă se află un tub cav protejat de o husă de proteine contractile.

Capătul tubului poartă filamente , de care virusul se fixează de bacterii.

La contactul cu peretele bacteriei , husa se contractă , dezvelind tubul. Acesta

străpunge peretele bacteriei asigurând trecerea acidului nucleic în citoplasma bacteriei.
Aici acesta începe să se autoreproducă , folosind nucleotidele celulei - gazdă. Din
aminoacizii gazdei , în baza acidului fagal , se sintetizează proteinele membranei.
Urmează asamblarea componentelor fagale.
În urma activității bacteriofagului , celulă gazdă moare.
Preparatele de bacteriofagi ai unor bacterii patogene se folosesc pentru profilaxia
și tratarea bolilor omului și animalelor , provocate de aceste bacterii.

Rolul virusurilor in natura si-n viata omului.

Virusurile sunt paraziți care provoacă gazdei , diferite boli , numite viroze. Virozele
răspândite la animale sunt : mixomatoza la iepuri ; gripa aviară etc. Virozele la plante
sunt însoțite de apariție a diferitor pete galbene pe frunze , incretirea lor , reducerea
dimensiunilor frunzelor.

Cele mai răspândite boli virale la om , sunt : gripa , afectiuni respiratorii , herpesul
, rujeola etc.
SIDA - sindrom immunodeficient umate.
Se transmite prin sange sau spermă.

Bacteriile:

Bacteriile - sunt organisme prokaryote răspândite pe larg în natură. Bacteriile se

înmulțesc într-un timp foarte scurt , dimensiunilor mici , adaptabilității la diferite moduri de
nutritie , rezistente la condiții vitrege.

Alcătuirea corpului - dimensiunile corpului - celular al bacteriilor variază de la 0.2

până la 10 um.
Forma corpului poate fi diversă:
1. coci - bacterii în formă de sferă;
2. bacili - în formă de bastonașe;
3. vibrioni - în formă de arc;
4. spirile - în formă de arc întins;

În condiții nefavorabile , bacteriile trec in starea inactivă , spor de rezistentă ,

invelindu-se cu încă un perete celular.

● Bacteriile fac parte din regnul Monera care întrunește 3 subregnuri:

1. Archeo Bacteriile - bacterii aerobe primitive.
2. Cyanobacteria;
3. Eubacterium;
Nutricia:

Nutritia bacteriile poate fi heterotrofa sau autotrofa.

Majoritatea bacteriile sunt heterotrofe , consumând substanțe organice din corpurile

moarte ( saprofite ) sau din cele vii ( parazite ).

Saprofitele sunt bacterii de fermentație , care descompun glucidele ( zaharoza ,

lactoza , maltoza etc. ) , și cele de putrifactie , care scindează proteine din resturile
vegetale și animale.

Bacteriile parazite provoacă diferite boli prin distrugerea celulei - gazdă sau prin
secretia de toxine , fiind numite bacterii patogene.

Dintre bacteriile parazite , ce provoacă maladii ale omului , fac parte : vibrionul
holerei , bacilii difterici etc.

Pentru distrugerea bacteriile patogene se folosesc soluții de formalină ,

cloramina , alcool sau temperaturi înalte ( 80 -120 C ).

Bolile provocate de bacterii ( bacterioze ) se tratează cu antibiotice.

Măsurile de profilaxie sunt : controlul sanitar al calității apei și a produselor

alimentare ; dezinfectia , vaccinările etc.

Inmultire:

Bacteriile se înmulțesc prin diviziune directă , la fiecare 20-30 de min. Unele

bacterii se înmulțesc prin inmugurire.
Procesul sexual la bacterii este redus la schimbul de material genetic dintre
indivizi.

Rolul bacteriilor în natura si-n viata omului:

Fără bacterii ar fi imposibil circuitul elementelor în natură , descompunerea resturilor

organice , autopurificarea bazinelor de apă , formarea solului și alte procese importante din
biosferă.

Bacteriile de nodozitati și unele forme de bacterii azotofixatoare , fixează azotul

atmosferic , imbogatind solul cu compuși ai azotului.

Bacteriile care sintetizează compuși necesari omului ( aminoacizi ) sunt utilizate în

biosinteza industrială.

Bacteriile de fermentație permit obtinerea : otetului , acidului citric , produselor

lactate acide etc.
 Bacteriile de putrifactie asigură formearea humusului.

Cyanobacteria :

Cele cca 2 000 de specii de cianobacterii , cunoscute în prezent , populează bazine

de apă dulce , solurile umede , ghetarii vesnici etc. Împreună cu algele provoacă
fenomenul de “ înflorire “ a apelor , colorandu-le în verde - albastru.

Alcătuirea corpului :

Corpul cianobacteriilor poate avea cele mai diferite forme ( sferică , ovală ,
spiralată etc. ) și dimensiuni.

Se întâlnesc forme unicelulare , coloniale și pluricelulare.

Culoarea corpului se datorează prezenței a mai multor pigmenti : albastru (

ficocianina ) , verde ( clorofila ) , galben ( carotinoizi ) , rosu ( ficoeritrina ).
Chloroplastele ( cromatoforii ).

Nutritia:

Sunt organisme autotrophe.

Inmultire:

Se înmulțesc prin dividere directă , formele coloniale - prin desfacerea coloniei ,

iar cele filamentoase prin fragmentare.

Reprezentanti:

Oscillatoria - specie filamentoasă , ramificată , populează bazinele apelor dulci , solul

umed.
Nostoc - specie colonială. Trăiește pe soluri sărace în vegetație , printre ierburi.

Anabela - formă pluricelulara. Trăiește în bazinele acvatice și pe sol , fixează azotul de

atmosferă.

.
 Regnul Protista ( Protista ):

regnul protista întrunește organismele unicelulare , coloniale si pluricelulare , al căror

corp nu este diferentiat in test si organe.
Printre protiste se disting forme cu predominarea caracterelor de plante ( algele ) ,
animale ( protozoarele ) și ciuperci ( oomicetele ).

Algele :

Structura corpului algelor.

Majoritatea algelor sunt organisme acvatice , dar se întâlnesc și pe usca, pe sol, pe
pietre etc.
Celula algelor este protejată de un perete din celuloză și pectină.
In citoplasma se află unul sau câteva : nuclee; mitocondrii, reticul endoplasmatic,
vacuole, aparatul Golgi ; cloroplaste ( cromatofori ).
Cromatoforii pot avea diferite forme.
Corpul algelor (talul) , poate fi unicelular, colonial sau pluricelular.
Corpul algelor pluricelulare nu este diferentiat în țesuturi și organe, iar în funcție de
dispoziția celulei poate fi lamelar sau filamentos.
Fixarea talului se face cu ajutorul rizoizilor.

Nutricia:

Algele sunt fototrofe , dar se întâlnesc și specii mixotrofe.

Inmultire.

Algele se inmultesc asexsuat si sexuat.

Înmulțirea asexuată -

1. la formele unicelulare , se realizează prin divizarea mitotica binare a corpului celular.;

2. la forme pluricelulare - prin fragmentarea talului.;
3. la forme coloniale - prin desfacerea coloniilor.;

Înmulțirea sexuată -

Presupune formarea gametilor. La toate algele, cu excepția celor roșii, gameții

masculini sunt mobili.

Rolul algelor in natura si-n viata omului:

 Algele sunt principalii producători de substanțe organice și de oxigen in bazinele
acvatice. Au importantă economică. Astfel, depunerile de alge moarte sunt folosite pentru
extragerea de benzină, uleiuri tehnice etc.

Diversitatea algelelor

Filumul Algele-verzi:

Sunt răspândite în apele dulci, în mări si, mai rar, pe solurile umede. Substanțe de
rezervă - amidonul.

Alga verde unicellular:

Clamidomonada - o alga unicelulara , întâlnită în apele dulci. Corpul este de forma

ovala si este protejat de un perete celuloza. Poartă doi flageli care servesc pentru
locomotie ; in vecinătate este o vacuola , iar într-o parte este o stigmă roșie - ochiul și este
sensibilă la lumină.
În prezenta luminii fotosintetizeaza datorită prezenței cromatoforilor în formă de
cupă.
La întuneric poate să absoarbă substanțele organice dizolvate în apă.

Alga verde coloniale:

Volvoxul - este o algă colonială de apă dulce sub formă de sferă. Întrunește 500-
1500 de indivizi dispuși la periferia sferei, legați între ei, fiecare prezentând organizarea unei
clamidomonade.
Colonia are doi poli - anterior si posterior.
Cel anterior constă din celule mari ce au flageli și asigura locomotia , iar cel
posterior - din celule lipsite de flageli , dar responsabili de reproducere.

Alge verzi pluricelulare:

Ulva sau salată de mare - are un tal lamelar cu o lungime de 30-150 de cm , format
din doua straturi de celule strâns lipite. Se întâlneste în regiunile temperate ( Marea
Neagră ).

Spirogyra sau mătasea broastei - este una dintre cele mai răspândite specii de
alge de apă dulce. Are un tal filamentos, neramificat, liber. Formează aglomerări de un
verde-deschis, lunecos la pipăit. Filamentele constau din celule cilindrice, alungite,
dispuse cap la cap.
 Filmul algele roșii

Sunt răspândite în mările tropicale , subtropicale , în bazinele cu apă dulce și solul.

Majoritatea sunt forme pluricelulare , prezentând forme simple sau ramificate.

Cele de mai la adancime au o culoare roșie aprinsă.

Cromatoforii sunt conțin diferite pigmenti, dar predomină - ficoeritrina - cel
rosu.

Produsul de sinteză este amidonul de floridee.

Reprezentanti: palmaria; phyllophora, polisifora.

Filmul alge - brune

Culoarea talului variază de la gălbui la brun.

Cromatoforii conțin mai mulți pigmenti , dar predominant este fucoxantina.

Talul poate fi filamentar; lamelar sau ramificat.

Substanțe de rezervă - laminaria , manitolul , mai rar uleiurile.
Mulți reprezentanți dispun de vezicule mari umplute cu aer, care permite
formelor plutitoare să își mențină talul la suprafață , iar celor fixate - poziția verticală.

Algele brune constituie o sursă de biocombustibili.

Reprezentanti -
1. laminaria
2. Fucus
3. Ptilota

Protozoarele- protiste înrudite cu animalele

Organisme unicellular. Primele forme de viață cu nutriție heterotrofă.

O picătură de citoplasmă gelatinoasă, închisă într-o membrană care permite intrarea

si iesirea substantelor chimice simple, reținând înăuntru proteine complexe.
 Structura corpului:

Corpul Celulă al protozoarelor este delimitat de o membrană lipoproteică.

Cytoplasm contine celulare tipice: mitochondria; reticul endoplasmatic;

ribosomal aparatul Golgi; fibre contractile; vacuole pulsative si digestive unul sau mai
multe nuclee.
Majoritatea protozoarelor sunt mobile, deplasându-se cu ajutorul pseudopodelor;
flagelilor sau cililor.

Nutricia:

Sunt organisme heterotrofe, hranindu-se cu alge unicelulare, bacterii, resturi

vegetale sau animale.
Hrană pătrunde în corp prin - orificiul bucal - un orificiu mic în membrană, care
continuă cu faringe, la baza căruia se formează vacuola digestiva.

Respiratia:

Respirația se produce prin toată suprafața corpului, folosind oxigenul din apă.

Excreta:

Produsele de excretie lichide, rezultate din activitatea vitală a organismului, sunt

eliminate prin membrană. Indirect, la eliminarea deseurilor metabolice participă si vacuola
pulsativă. Funcția principală a acesteia constă însă în eliminarea surplusului de apă din
organism în vederea menținerii constantei mediului intern.

Excitabilitatea:

Corpul Celulă al protozoarelor exercită funcții de receptor al excitatiilor și, respectiv,

de efector.
Reactiile la excitanti se reduc la cele motorii - deplasarea spre excitant sau i
direcția opusă.

Înmulțire: este asexuată, prin diviziune mitotică binară. La unele specii, se întâlnește
conjugarea.

Rolul protozoarelor în viața omului:

Protozoarele servesc drept hrană pentru animalele acvatice. Formează cretă.

Diversitatea protozoarelor:
Increngatura Rizopodele:

Majoritatea rizopodelor sunt organisme microscopice. Se deplasează pe

fundul bazinelor de apă cu ajutorul pseudopodelor - picioruse false - formate în
urma expansiunii citoplasmei. Se hrănesc cu organisme unicelulare sau cu resturi
organice, pe care le încorporează prin fagocitoză.

Reprezentanti:

Ordinul Amibele - corpul amibelor prezintă un ghem gelatinos acoperit cu o

membrană subțire, formată în urma indesării stratului de citoplasmă de la suprafață.
În condiții nefavorabile, se inchisteaza. Unele specii parazitează în corpul animalelor
și omului, de exemplu - amiba dizenterica se hrănește cu eritrocite și, inmultindu-se
intens, lezează mucoasa intestinului gros, provocând boala numită amibiaza, însoțită
de diaree rebelă și hemoragii. Un alt locuitor al intestinului gros - amiba - intestinala
- de regulă nu aduce daune gazdei.

Ordinul Foraminifera - sunt în principal organisme marine. Corpul este

acoperit cu o cochilie alcătuită dintr-o substanță organică secretată de citoplasmă.
Această poate avea diferite forme: sac, tub alungit sau tub rasucit în formă de
spirală sau sferă.

Suprafața cochiliei este străbătută de pori fini, prin care ies pseudopodele.

Înmulțirea este complexă, reprezentând o imbinare dintre înmulțirea sexuată

și asexuată.

Cochiliile de foraminifere formează partea principală a depunerii de calcar de

pe fundul bazinelor de apă.

Un reprezentant tipic este - globigerina.

Increngatura Flagelatele:

Corpul acestor protozoare poate fi oval, cilindric sau sferic.

Se hrănesc heterotrof.

Multe specii parazitează în corpul animalelor și al omului.

Reprezentanti:

Trypanosoma - parazitează în sangele vertebratelor, provocând boli grave.

 Trypanosoma rhodesiense - provoacă boala somnului la om, care
evoluează treptat, ducând la istovirea profundă a organismului. În lipsa tratamentului
boala duce la deces. Parazitul este transmis omului de musca tete. Trichonimpha -
trăiește în intestinul termitelor.

Increngatura Ciliatele

Trăsături distinctive - prezenta cililor , a doua nuclee : mare vegetativ

(macronucleu) și mic generativ (micronucleu).

Macronucleului - reglează procesele metabolice, iar micronucleu participă

la reproducere. Majoritatea ciliatelor are forma ovală a corpului.
Multe ciliate dispun de organe de apărare - trihociste - aceste reprezintă
cilindri situații perpendicular pe suprafața corpului, care adăpostesc câte un fir lung și
elastic.
Atacând prada, ciliatele infig firul în corpul acestei, eliberând în el substanțe
toxice. Astfel prada este paralizată. La unele specii sunt prezente două vacuole
pulsatile.

Înmulțirea - se produce prin dividere mitotica binară, care se repede de-a

lungul mai multor generatii, fiind întreruptă din când în când de procesul sexual -
conjugarea. În condiții nefavorabile se inchisteaza.

Reprezentanti:

Parameciul - mare consumator de bacterii, parameciul, contribuie la

menținerea condițiilor normale de viață pentru organismele conlocuitoare.
Stilonichia - poartă pe partea abdominală niște cili groși și rigizi. În
citoplasmă se află două micronuclee și mai multe micronuclee.
Stentor - dimenstiuni pari.
Balantidium coli - parazitează în intestinul gros al omului, provocând o
formă grea a colitei.

Regnul Ciupercile sau Fungi

Modul de nutriție: heterotrofă

Prezenta chitinei în peretele celular.
formarea ureei și a glicogenului in calitate de substanță de rezervă.
 Structura corpului:

Corp vegetativ - miceliu - constă din hife - fire subțire puternic

ramificate. Hifele asigură fixarea de substrat, absorbția și transportarea apei și a
substanțelor dizolvate în aceasta.
Miceliu - poate fi neseptat - o celulă gigantică puternic ramificată cu mai
multe nuclee și septat, segmentat prin pereți despartitori (septuri) în celule cu unul
sau mai multe nuclee.
Miceliul septat ale cărui celule conțin un nucleu haploid - miceliu primar.
Miceliu unde nucleele haploide sunt grupate a câte două - miceliu
secundar/dicarionic.

La unele ciuperci (drojdii), miceliu lipsește, corpul lor vegetativ reprezentând

celule solitare. La unele specii (ascomicete, bazidiomicete), pe miceliu se dezvoltă
corpuri de fructificatie, ce adăpostesc organe unde se dezvoltă sporii sexuali.

Nutritia:

Heterotroph.

Digestia lor este extracelulară: secretă fermenti hidrolitici ce descompun

substanțele organice complexe din substrat și absorb produsele de hidroliză cu
ajutorul hifelor.
Ciupercile sunt saprofite, parazite si simbionte.

Ciupercile saprofite - se hrănesc cu substanțe organice moarte.

Ciupercile parazite - își duc viața pe/în corpul altor organisme.
Simbionti - participă la formarea a 2 tipuri de forme simbiotice:
lichenii si micoriza.

Lichenii sunt o simbioză dintre ciuperci și alge, prezentând un organism unic.

Micoriza - este o asociere dintre rădăcinile plantei și hifele ciupercilor:
ciuperca obține de la plante substanțe organice, provenind la rândul său, planta cu vitamine,
stimulatori de creștere.

Înmulțirea ciupercilor:

Se realizează pe cale asexuată (vegetativ, prin fragmente de miceliu și cu ajutorul

sporilor) și sexuată. Înmulțirea asexuată predomină în perioada de vegetatie a ciupercii si
face posibilă răspândirea ei, iar cea sexuată are loc la sfârsitul perioadei de vegetație sau
după iernare.

Rolul:
 Participa la circuitul substantelor în natură, la formarea humusului în sol. In
activitatea economică, unele ciuperci au rol pozitiv.

Diversitate ciupercilor:

1. Filumul Zigomicete.

Au miceliu format din hife neseptate, puternic ramificate. Sunt ciuperci

saprofite mai rar parazite, adaptate la viața pe uscat.

Reprezentant:

Mucegaiul alb - întâlnit pe diferite substraturi organice (fructe, legume, pâine,

gunoi etc.). Are un miceliu tubular, neseptat, întins sub formă de pâslă albă pe
substrat. Unele specii de zigomicete provoacă fermentație alcoolică, altele
parazitează pe insecte.

2. Filumul Ascomycete

Trăsătura distinctivă a ascomicetelor este asca - structură unicelulare formată în

urma înmulțirii sexuate, care adăpostește sporii, numiți ascospori.

Hifele sunt septate. Majoritatea speciilor sunt saprofite, trăiesc pe plante ierboase și
lemnoase moarte, în sol, pe produse alimentare, pe medii bogate în glucide. Se întâlnesc și
paraziți ai plantelor, mai rar ai animalelor.

Înmulțire - asexuată/sexuată.

Representati:

Drojdiile - organisme unicelulare, saprofite. Populează medii bogate in glucide,

generând fermentație alcoolică.

Inmultire:

Înmulțire este prin înmugurire, iar în condiții nefavorabile - prin spori.

Cea mai răspândită este drojdia de panificatie, folosită in panificatie si vinificatie.

 Genurile Penicillium și Aspergillus sunt cele mai răspândite mucegaiuri.
Unele specii provoacă micoze la om și la animale, în altele se obține acidul citric, iar
din unele se face cascaval.

Zgârgiogul:

Este o ciupercă saprofită, comestibilă. Meciuliu se dezvoltă în sol.

Trufa neagră:

Miceliu se dezvoltă în sol și se aseamănă cu un tubercul de cartof.

Claviceps- purpurea:

Parazit al gramineelor, provocând boala cornul secarii. Utilizarea la prepararea pâinii,

boabele afectate de această ciupercă provoacă intoxicații grave.

3. Filumul Basidiomycete.

Bazidiomicetele sunt cele mai dezvoltate ciuperci.

Miceliul lor este pluricelular, cu hife binucleare.

Pot fi parazite sau saprofite.

Majoritatea speciilor saprofite au corp de fructificatie diferentiat in pălărie si picior.

Pălăria - adăpostește bazidiile - organul unde se formează bazidiospori. Se

inmultesc, vegetativ si cu ajutorul baziodiosporilor.

4. Filumul Lichenii:

Structura corpului:
 Talul lor reprezintă o simbioză între miceliu ciupercii și celule de alge sau
cianobacterii. Printre funcțiile ciupercii sunt aprovizionarea cu apă si cu săruri minerale.
Alga, la rândul său efectuează fotosinteza. Fixarea de strat este asigurată de unele hife,
numite rizine.

Inmultirea:

Se inmulteste, în principal, vegetativ, cu ajutorul sorediilor sau a izidiilor.

Sorediile - sunt parti mici din corpul lichenilor, constituite din una sau mai multe
celule de alge înconjurate de hifele ciupercilor.

Izidiile - se dezvoltă pe suprafața crustei lichenului.

Diversitatea lichenilor:

Licheni foliacei - reprezintă plăci ce se prind in câteva locuri de substrat cu ajutorul

hifelor ciupercilor.

Licheni crustosi - au aspectul unor cruste ce aderă la substrat, fiind inseparabile.

Licheni fructiculosi - constă din fire sau tulpini ramificate.

Rolul lichenilor - materie primă în ramuri industriale, datorită numeroaselor

substanțe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice, cunoscute sub
nume de acizi lichenici.

Filumul Conifere

Coniferele - fac parte din gimnosperme, a căror trăsături distinctive este formarea semintei
golase. Sunt plante ahaice.

Structura corpului:

Coniferele - sunt: arbori, arbusti, liane. Forme ierboase lipsesc. Tulpina crește în
grosime datorită activității cambiului.
Astfel, un strat de lemn se depune în timpul sezonului de creștere, rezultând în inele
anuale.
 Dintre elementele conducatoare sunt prezente traheidele și tuburile ciuruite
lipsite de celule anexe.

Tulpină principală se ramifică monopodial.

Pe măsura apropierii de vârf, ramurile sunt mai scurte.

Frunzele de regulă, solziforme și aciculare.

În scoarță, deseori si în frunze sunt amplasate canale rezinifere, ce conțin uleiuri

eterice, rasini, balsamuri.

La majoritatea speciilor sistemul radicular este pivotant, cu rădăcini laterale bine

dezvoltate.

Inmultire:

Se inmultesc sexual, prin seminte. Semintele se dezvoltă pe solzii conurilor

feminine. Majoritatea coniferelor au conuri unisexuale. Acestea pot fi amplasate pe aceeași
plantă (plantă monoică) sau pe plante diferite (plantă dioică). Polenizarea se face cu ajutorul
vântului.
În ciclul de dezvoltare predomina sporofitul, gametofitul fiind redus la graunciorul
de polen, iar cel feminin - la endospermul evolului.

Rolul:

Coniferele sunt foarte răspândite, formând in unele zone geografice ale Terei pădui
imense. Lemnul are o importantâ enormă.

Diversitatea:

Sunt cele mai răspândite grup de gimnosperme. Majoritatea sunt arbori inalti.

Filumul Angiosperme sau plante cu flori

Particularitatea angiosperm elor:

Sunt cele mai răspândite plante terestre.

A jucat rol la:

1. Varietatea formelor de viată

2. aparitia florii
3. prezenta ovarului in floare
4. fecundatia dublă
5. reducerea gametofitului
6. sistemul conducător bine rezervat

In functie de particularitătile anatomo-morfologice, angiospermele se grupează in

două clase: dicotiledonate si monocotiledonate.

Clasa Dicotiledonate:

Caracteristici distinctive: embrionul are 2 cotiledoane; nervatiunea frunzelor - penală sau

reticulară, tulpină ierboasă și lemnoasă; fascicule conducatoare de tip deschis, cambiu,
sistem radicular pivotant, mixt sau ramificat, floarea pentameră sau tetramer.

Diversitatea:

1. familia rosaceae - mărul, părul, gutuiul, zmeurul.

2. familia Leguminoaselor ( Fabaceae ) - fasolea, soia, mazarea, salcâmul.

3. familia Solanaceae - tutunul, cartoful, ardeiul, vanata.
4. familia Asteraceee - floarea - soarelui, susaiul, păpădia, pelinul.

Clasa monocotyledoneae:

Caracteristile principale: embrionul cu un singur cotiledon, frunzele alterne, cu marginea

întreagă si nervatiunea paralelă sau arcuită, prevăzute cu teacă, dar lipsite de petiol si
stampede, tulpină ierboasă și ramificată, bulbi sau tuberculi, fascicule conducatoare de tip
închis etc.
Diversitatea:

1. familia Poaceea - bambusul, porumbul, orzul, ovăzul etc.

2. familia Liliaceae- ceapa, crinul, laleaua etc.

Regnul Animalele

Simetria corpului:

Celenteratele, echinodermele sunt animale cu simetrie radială a corpului,

deoarece prin el poate fi trasată o axa de simetrie.

Celelalte animale au simetrie bilaterală - prin corpul lui poate fi adusă doar o
singură axa de simetrie.

Caracterul cavității corpului (spațiu dintre pereții corpului și organele interne).

Aceasta poate fi primară - o rămășiță a blastrocelului - și secundară, numită celom.

Cea secundară se formează din mezoderm și dispune de perete proprii. La unele

specii unele specii întâlnim tipul mixt de cavitate a corpului (mixocel).

Originea cavitatii bucale a adultului.

La deuterostome (echinoderme cordate) - cavitatea bucală a embrionului

(blastopul) devine anusul adultului, cavitatea bucală a acestuia dezvoltându-se din celule
endodermului.
La protostomate - cavitatea bucală a embrionului este si cavitatea bucală a
adultului.

Prezenta membranelor la embrion.

La amniote (reptile, păsări, mamifere), dezvoltarea embrionului se realizează pe

uscat, acesta fiind protejat de o membrană specială - amnion. Animalele, le care embrionul
este lipsit de amnion sunt numite anamniote. Embrionul lor se dezvoltă in mediu acvatic.
 Numărul de foite embrionare.

La diblasterice (spongieri, celenterate) embrionul este format de celule, iar la

triblasterice (celelalte) din 3 straturi.

Prezenta scheletului intern.

Animalele lipsite de schelet intern formează grupul - nevertebrate, care include:

spongieri, viermi plati, viermi cilindrici, viermi plati, moluste, andropode si echinoderm.

Prezenta scheletului intern este caracteristic pentru cordate, care întrunesc

întrunesc trei subincrengatura: urocordate, acraniatele și vertebratele.

Sursa de energie.

În funcție de sursa principală de energie, deosebim animale exoterme și

endoterme.

Animale exoterme (poichiloterme) - sau animale cu sânge rece, obțin energia din
mediu extern, temperatura corpului fiind apropiată de temperatura mediului.

Animale endoterme (homeoterme) - sau animale cu sânge cald, îsi mentin

temperatura corpului la un nivel relativ constant, indiferent de temperatura mediului, datorită
energiei produse în procesele metabolice.

Increngatura celenterate

Celentaratele sunt animale nevertebrate.

Structura corpului.

Corpul are o simetrie radială. La formele sedentare prezintă un sac. Capătul

deschis al sacului (orificiul buco-anal) este înconjurat de un mănunchi de tentacule, care
asigură captarea hranei. Cavitatea sacului - cavitatea gastrala este delimitată de pereții
formați din două straturi de celule: extern - ectoderm și intern - endoderm. Între ele se află
- mezogleea.
 Celulele celor 2 straturi sunt diferențiate structural și funcțional. În ectoderm sunt
dislocate celule musculare, interstitiale, urzicatoare, sexuale, senzitive, efectoare și
nervoase, iar în endoderm - cele digestive, musculare și glandulare.

Celule musculare - asigură mișcarea și protectia.

Celule urzicatoare - protectia și atacarea pradei.
Celule glandulare - produc fermenti sub acțiunea cărora are loc digestia.
Celule digestive - prelucrarea hranei.

Nutritia.

Nutria este extra/intracelulară.

Cea intracelulară, are loc in celule digestive, iar cea extracelulară - în cavitatea gastrala,
sub sucurilor digestive secretate de celule glandulare.

Respiratia.

Respirația se realizează prin suprafața corpului cu oxigenul dizolvat în apă.

Sistemul nervos este de tip difuz și se compune din neuroni conectati prin
prelungiri. Neuronii sunt legați cu celule senzitive, care asigură receptionarea excitatiilor
vitale din exterior, și cu celule efectoare - care realizează cel mai simplu reflex -
contractarea tentaculelor sau a întregului corp.

Înmulțirea: Se inmultesc asexual (inmugurire) si sexua

Diversitatea:

Celenteratele sunt reprezentate de organisme cu un aspect exterior divers: prolipi si

meduze.
Prolipii reprezintă forma sedentară, iar meduze - forma mobilă.

Principalel clase de celenterate sunt: hidrozoarele, scifozoarele, antozoarele.

Clasa Hydrozoa - cuprinde polipii si meduzele cu cea mai primitivă organizare.

Reprezentant tipic - hidra de apă dulce. Corpul este cilindric, la un capăt se află
tulpa, cu care se fixează de substrat, iar la celălalt orificiul buco-anal. Se caracterizează
printr-o capacitate înaltă de regenerare. Vara se inmulteste prin inmugurire, iar toamne
sexuat. Este un animal hermafrodit. Celulele din apropierea tălpii dau naștere ovulelor, iar
cele din vecinătate gurii, spermatozoizilor. După fecundare, hidra moare.

Clasa Scifozoare - sunt meduze cu dimensiuni mari. Corpul lor are forma de
umbrelă, pe marginea căreia se află tentacule.
Marginea umbrelei poartă celule fotosensibile - oceli, care au la bază celule
pigmentate legate prin sistemul nervos. Sunt animale unisexuale. Dezvoltarea se realizează
cu alternarea generatiilor: asexuată (polipul) și sexuată (meduză). Fecundatia are loc în
cavitatea gastrică sau în apă.
Din zigot se dezvoltă o larvă mobilă - planula. Ea se fixează pe diferite obiecte
subacvatice și se transformă într-un polip solitar, care se inmulteste asexuat, generând
strobilul.

Clasa Antozoare - are schelet calcăros, amplasat in interior sau exteriorul corpului.
Se inmultesc asexuat si sexuat. Inmultirea asexuată - prin inmugurire. Indivizii noi formati nu
se separă de corpul mamei, alcătuind colonii.

Actina (deditei de mare) - trăieste fixată de stâncile din apropierea tărmului. O

specii de actină trăieste in simbioză cu racul diogen.

Increngatura viermi plati.

Structura corpului - corpul este turtit, plat, în formă de placă, cu o simetrie

bilaterală. Pereții corpului reprezintă un sac muscular-cutaneu, alcătuit din epiteliu
unistratificat, sub care sunt amplasate câteva straturi de muschi inelari, longitudinali si
oblici.

Viermii mai mari, se deplasează prin contractarea musculaturii sacului, iar cei mai
mici - cu ajutorul numerosilor cili purtați de celulele epiteliale. Cavitatea corpului lipsește.
Spațiul dintre pereții corpului și organe este umplut cu o masă afânată de țesut conjunctiv, în
care sunt dislocate organele interne. Ea îndeplinește funcție de acumular, rezervare și
transportare a substantelor.

Aparatului digestiv.
 Aparatul digestiv constă din intestinul anterior, reprezentat de orificiul buco-anal,
situat pe partea dorsală, un faringe musculos și intestinul posterior. Acesta din urmă se
termină orb, din acest motiv resturile nedigerate sunt evacuate prin orificiul buco-anal. De la
intestinul posterior pornesc numeroase excrescente oarbe ce pătrund în toate regiunile
corpului, aprovionându-le cu substanțe nutritive.

Digerarea hranei, la început are loc în intestin, extracelular, sub acțiunea

fermenților secretati de glandele din peretii faringelui și intestinului. Urmează digestia
intracelulară, cu participarea vacuolelor digestive din celulele intestinului. In lipsa hranei
isi autodigera tesuturile.

Organul excretor.

Este reprezentat de protonefridii.

Respiratia.

Respirația este cutanată.

Parazitii sunt anaerobi.

Aparatul circulator - lipsește.

Sistemul nervos - este de tip ganglionar scalariform și constă din ganglioni

cerebrali pari, de la care pornesc 2 trunchiuri nervoase longitudinale unite prin comisuri
transversale.

Organele de simt.

Viermii - plați dispun de ochi primitivi și celule senzitive.

Înmulțirea.

Aparatul sexual este de tip hermafrodit. Spermatozoizii se formează în testicule,

iar ovulele - in ovare. Fecundation este de tip intern și încrucișată, fiind precedată de
acuplare. În timpul acesteia indivizii fac schimb de spermatozoizi.

La speciile de apă dulce dezvoltarea este directă, iar la cele marina- indirectă. La
speciile parazitare ciclurile de dezvoltare sunt complexe și includ câteva stadii larvare cu
schimbarea de gazdă.

Reprezentant - planaria.

Diversitatea.
 Clasa Vermi - ciliati. Reprezentat - planaria.

Clasa Trematodele - paraziti, respiratie, prezenta dispozitivelor de fixare de organe,

rezistență la digestie.
Reprezentant - fasciola hepatica - boala fascioloză.

Clasa Cestodele - corpul format din: cap, gat si proglotele.

Scolexul poartă diferite dispozitive, cu ajutorul cărora se prinde de organele interne

ale gazdei.
Fiecare proglotă poartă organe ale sistemului nervos, excretor și sexual. Proglotele
din regiunile gatului sunt mai tinere. Pe măsura maturizării, proglotele de la capătul posterior
sunt eliminate cu materiile fecale. Circul vital - ou - stomacul animalelor - larvă - intestinul
animalelor - sânge - muschi - închistarea larvei - intestinul omului - tenie adultă.

Reprezentanti:

1. Tenia boului.
2. Tenia porcului.
3. Echinococcus.

Increngatura viermi - cilindrici.

Structura corpului - corpul viermilor - cilindrici este fusiform, cu capetele ascuțite,

oval în secțiune, nesegmentat, cu simetrie bilaterală. Pereții prezintă un sac muscular-
cutaneu construit din cuticulă și hipoderm, sub care se află musculatura.

Cuticula este o membrană compactă, chimic rezistentă. Musculatura nu formează

un strat muscular continuu, ci se grupează în fascicule longitudinale separate prin
epiderm.

Cavitatea primară este umplută cu un lichid formând hidroscheletul, cu funcții de

susținere și de transport al substantelor nutritive.

Aparatul digestiv.

Se compune din 3 regiuni: anterioară, medie și posterioară.

Regiunea anterioară include orificiul bucal, înconjurat de 3 buze cu care viermele se

fixează de pereții intestinului gazdei, și esofagul, capabil să funcționeze ca o pompă,
delimitat de intestinul mediu.
 La femelă intestinul posterior se deschide pe partea ventrală a corpului prin anus,
iar la masculin cloaca

Excretia.

În partea anterioară a corpului se află câteva perechi de celule mari cu canale

excretoare. Sunt prezente si celule care fagocitează deseurile solide, acumulandu-se in
citoplasma lor.

Respiratie.

Se face prin cuticula. Speciile parazite prin anaerobe.

Transport.

Substantele se alimentează prin intermediul lichidului cavitar.

Sistemul nervos.

Sistemul nervos este de tip ganglionar scalariform si constă dintr-un fel de inel
nervos situat în regiunea esofagului, de la care pleacă două trunchiuri dorsal și ventral.

Organele de simt.

Sunt prezente mecano-, chemo-, mai rar fotoreceptori.

Inmultire.

Sunt animale unisexuate. Masculii sunt mai mici decât femelele și au capătul
posterior îndoit în formă de cârlig.
Aparatul sexual este de tip tubular. La femelă este alcătuit din două ovare, două
oviducte, două utere, ce se unesc într-un vagin.
La mascul - este prezent testiculul , de la care deschide un spermiduct, urmat de
vezicula seminală și canalul ejaculator, ce se deschide în intestinul posterior.
Tot aici se află bursa copulatoare, unde se găsesc două spicule copulatoare.
Dezvoltarea se realizează prin metamorfoză incompletă cu sau fără schimbarea gazdei.

Rolul.

Diversitatea

Principala clasa nematodelor. Printre nematode se întâlnesc forme libere și

parazitare. De exemplu, ascarida, provoacă ascaridioza.
 Intestin (ouă) - flux sanguin - ficat - plămâni.

Profilaxia - igiena.
In intestinul femelei se instalează o altă nematoda - oxiurul.
In intestinul masculului se instalează - trichinela.

Celula - este unitatea structurala si functionala a organismelor vii, sistem elementar

viu inzestrat cu toate caractectistice organismului intergu.
Celula poate -

1. unitatea independenta, de sine statatoare in cazul celulelor libere (globule rosii si

albe, sau organisme unicelulare);
2. unitate dependenta cand face parte dintr-un tesut, organ din corpul unui organism
pluricelular.
In primul caz este un sistem biologic deschis, in cazut al doilea un sistem biologic
suboronat.

Postulatele teorii celulare:

1. Celula este unitatea structurala si functionara a materiei vii, nivel de organizare a

organismelor.
2. celule diferitelor țesuturi sunt omoloage, au aceeași structura, o compozitie chimica
si un sistem asemanator
3. celula provine de alta celula in urma dividerii (directe, prin amitoza, mitoza si
meioza).
4. organismul pluricelular prezinta un sistem compus si integrat de celule fuctionale
legate reciproc.

Dupa modul de organizarea a materialului nuclear, organismele vii se incadreaza ni 2

categorii de celule: procariote si eucariote.

Celula procarioata - este primitiva. Ea ‘caracterizeaza doua categorii de organisme:

bacteriile si algele albastre-verzi. Forma celulei procarioate difera in functie de conditiile
mediului. Celule procariota este sediul tutoror proceselor vitale.
Metabolismul: in ciuda simplitatii lor potentialele metabolice ale celulelor procariote
sunt compatibile cu cele ale celulei eucariote.
 Metabolismul bacterian are o mare capacitate de adaptare putand trece usor de la
aerobioza la anaerobioza, de la autotrofe la heterotrofe.

Diviziune: Celulel procariote se divid de cateva ori pe ora. Celulele procariote nu

poseda un nucleu adevarat. Multiplicarea celulelor se realizeaza printr-o forma primitiva de
diviziune - diviziune directa.

Structura celulei:

1. procariotele nu poseda organite inconjurate de membrane.

2. peretele celular la bacterii este format din: peptidoglican, la alge peptidoglican si o
lipoproteina.
3. membrana celulara (plasmatica) - este lipo-proteica (plasmalema) nu poate realiza
procese de: pinocitoza sau fagocitoza.
4. citoplasma - este o masa densa, omogena care contine proteine, glucide, lipide,
apa, aici nucleici si diferite substante minerale.
5. materialul nuclear - nucleoid sau genofor, nu are invelis nuclear, și se afla direct în
citoplasma. Nucleoidul este reprezentat de un cromozom bacterian, alcătuit dintr-o
molecula de ADN de forma circulara, cu extremitățile reunite Cromozomul bacterian
colorabil poarta în structura sa, informația genetică care coordoneaza metabolismul,
creșterea și multiplicarea celulară.
6. ribozomii - sunt particule citoplasmatice caracteristice, formate din ARN si proteine.
Ribozomii participa la sinteza proteinelor.
7. aparatul fotosintetizator - e legat de membrana la bacterii si separat de ea algele
albastre-verzi. Aceasta consta în: lamele și vezicule care sunt invaginari ale
membranei. In acesta se afla pigmenti fotosintetizatori.
8. mezozomii - sunt invaginari ale membranei de forma sferica, cu rol deosebit in
respirație.
9. sistemul vacuolar - cu origine tot in mebrana celulara, produse prin invaginarea
acesteia, obisnut sferice. Contine apa si dicverse substane dizolvate.
10. incluziuni _- sunt produse metabolice. Organice si anarganice.

Celulă eucariotă - este asemănătoare celulei procariote, dar mai complexă. Intră in
alcătuirea tuturor organismelor cu excepția bacteriile si algelor albastre-verzi. Forma lor este
variată. La animalele celulele au inițial formă globuloasă, apoi sub influența factorilor interni
și externi se diferențiază. Pot fi: sferice, ovale, cilindrice, stellate, fusiforme, piramidale etc.
Dimensiunile celulelor eucariote sunt foarte variate.
 Celula procatiote:

1. este lipsită de nucleu bine individualizat. Apare echivalentul nucleului (nucleoid),

lipsit de membrana, care constă dintr-o singură moleculă circulară de ADN dublu
catenar mică cantitate de proteine.
2. Lipsesc mitocondriile, reticul endoplasmatic, plastidele, lizozomii, aparatul Golgi,
vacuolele.
3. Ribozomii au dimensiune mai mică. Peretele celular este rigid și adesea dotat cu
capsulă de mucilagiu. În structura peretelui celular intră mureina, legată prin lanțuri
peptidice.
4. Formează invaginari ale membranei plasmatice - mezozomii, pe care se găsesc
enzimele asociate procesului de respirație.
5. Fotosinteza are loc în membranele care contin pigmentii respectivi. Cloropastele
lipsesc.
6. Unele au proprietate de a fixa azotul.
7. Sunt unicellular sau filamentosa.

Celula eucariotă:

1. Nucleul este delimitat de învelișuri nucleare si contine material genetic ADN care,
asociat cu proteine, histone, formează cromatina. Nucleu contine unul sau mai mulți
nucleoli.
2. Sunt prezente mai multe organe celulare: mitocondriile, plastidele, vacuolele etc.
3. Ribozomii au dimensiune mai mare. Peretele celular este prezent la plante (contine
celuloză) ci la ciuperci (contine chitina).
4. Respirația este aerobă și se realizează prin mitocondri.
5. Fotosinteza are loc in chloroplast.
6. Nu sunt capabile de a fixa azotul.
7. Unicelular, filamento se si pluricelular.

O celulă vie este alcătuită din substanțe organice și neorganice. Apa - substanță
minerală indispensabilă.
Apa principala sursă de ioni. Substantele minerale - în celulă se află în stare
dizolvată și în stare legată. Concentratiile cationilor și anionilor în celulă diferă mult, si
dacă se egalează celula moare.

Proteinele - intră în alcătuirea componentelor celulare și participă sub forma

enzimelor la functionalitatea sistemelor biologice. Proteinele sunt alcătuite din mai multe
catene polipeptidice care rezulta din polimerizarea succesivă a moleculelor de aminoacizi.
 Proteinele după rol, se clasifică în:

1. proteine structurale (actine si tubuline) din: microfilamente, firesele fusului de

diviziune.
2. proteine - enzime
3. proteine - hormoni.
4. imunoglobulina (anticorp) - apară organismul de infectii.

Acizi nucleici - dețin cel mai important rol în depozitarea și transmiterea informației
genetice, ei realizează procesele eredității și evoluției. Există 2 tipuri de acizi nucleici: ADN
și ARN.

ADN - este alcătuit din două catene polinucleotidice răsucite in spirală, legate între
ele prin punti de hidrogen. În structura de ADN intră: A(adelina), G(guanina), T(timina),
C(citozina).
Transmiterea informației ereditare de la o generatie la alta se realizează datorită
reacției de replicare a ADN-ului. În cursul acesteia catenele unei macromolecule de ADN se
separă progresiv prin ruperea legăturilor H. Pe măsura desfacerii catenelor, capetele libere
își refac nucleotidele complementare pe baza materialelor existente. Repectiv se formează
două macromolecule de ADN identice din care numai una este nou sintetizată, cealaltă
reprezentând catena matriță.

ARN-ul se deosebește de ADN prin compozitia nucleotidelor și structura

monocatenara și macromoleculară. Rolul ADN-ului este de a transporta informația genetică
de la nuclei în citoplasmă de a transfera în procesul de sinteză a proteinelor.

Glucidele - au prezentă universală în celulă. Sunt monozaharide (glucoza, fructoza)

si polizaharide (chitina, amidonul, celuloza). Se combină cu lipide și dau glicolipide, se
combină cu proteine formând glucido - proteine.

Functiile:

1. energetică - asigurarea organismelor vii cu energie (glucoza este cel mai

frecvent substrat pentru respirație);
2. structurală - element structural de bază al peretelui celular la plante
(celuloza); connstituenti ai nucleotidelor, care sunt subunități ale acizilor
nucleici (riboza).
3. de depozitare - substanțe de rezervă întâlnită la animale, bacterii și ciuperci./
substanță de rezervă în plante (amidonul);

Lipide - sunt substanțe organice cu o structură chimică foarte variată,

prezentate în toate organismele vii. Lipidele sunt:

1. simple: trigliceride - lipide simple constituite din acizi grași și glicerol.

 2. complexe: fosfolipide (in membrana), steroizi (din hormoni), sfingolipide (în celule
nervoase).

Functii:

1. Energetică - la oxidarea lipidelor se eliberează de două ori mai multă energie decât
la cea a glucidelor și proteinelor.
2. Structurală - Fosfolipidele intra în componenta tuturor membranelor celulare.
3. Reglatoare - unii, hormoni, sunt steroizi.
4. De protectie - Păstrează căldura. Protejează pielea. Este izolator pentru mamifere
acvatice.
5. Izolare - mielina, izolează unii neuroni, asigurând o transmisie mai rapidă a
impulsului.
6. De depozitare - substanțele de rezervă sub forma de grăsimi sau uleiuri.
7. Sursă de apă - în organismele animale, la oxidarea grăsimilor se elimină apă.

Lipidele reprezintă componentul vitaminelor, pigmenților, acizilor biliari.

Alcătuirea celulei:

Celulă este alcătuită din 3 componentă de bază: membrana, citoplasma și nucleul.

Citoplasma și nucleul formează protoplastul.

Membrana celulară - realizează contactul nemijlocit al celulei cu mediul și

interacțiunea cu celulele vecine. În alcătuirea ei se disting două straturi: extern și intern.

Membrana externă - în cazul celulei vegetale aceasta este peretele celular din
celuloză. Este destul de dens, reprezentând o carcasă ce protejează membrana internă, și
permeabile pentru apă si sărurile dizolvate în ea, moleculele multor compuși organici.
Glycocalyx - strat al celulei animale, este foarte subtire si elastic. Constă din
glucide și asigură legătura celulei cu mediul extern.

Membrana internă (plasmalema) - este o peliculă subțire situată direct sub peretele
celular sau glicocalix și care contactează nemijlocit cu citoplasma. Este alcătuită din proteine
și lipide. Plasmalema are mai multe funcții, printre care delimitare conținutului celulei din
mediul extern, asigurarea schimbului de substante dintre celula si mediu, unirea celulelor
între ele.

Citoplasma - constă dintr-un continut semilichid - hialoplasma si organite.

Hialoplasma este mediu intern al celulei. Hialoplasma alternează între două stări: starea:
plasmă sol (fluidă); și cea de plasma-gel (solidă). Ea este o soluție coloidală alcătuită din
particule dispersate care nu difuzează prin membrane. Citoplasma are mai multe funcții:
determină forma celule, asigură legătura dintre organite și transportul intracelular al
substantelor.

Organite celulare - sunt componenti permanentă și obligatorii ai majorității celulelor

care au o structură specifică și îndeplinesc o funcție vitală importantă. Deosebim organite
cu membrană (reticul endoplasmatic, aparatul Golgi, mitocondriile, lizozomii, plastidele,
vacuolele) și organite amembranare (ribozomi, microfilamente, microtuburile și centrul
celular).

Reticul endoplasmatic - este un sistem de canale și cavități ramificate, care străbat

membrana și leagă celulele între ele. În citoplasmă sunt prezente două tipuri de RE -
granular si agranular. Cel granular realizează sinteza proteinelor, iar cel agranular - sinteza
lipidele si glucidelor.

Aparatul Golgi - constă din cavități delimitate de membrane, amplasate în grupuri, și

vezicule de dimensiuni diferite localizate la extremitățile cavităților. Funcția principală este
transportul produselor de sinteză ale celulei care ajung aici cu participarea RE. În aparatul
Golgi are loc secretia de enzime și hormoni asociați cu vezicule.

Vacuole - sunt delimitate de membrane speciale (tonoplast). Ele conțin suc vacuolar
(apă, substanțe organice, anorganice).

Lizozomi - conțin enzime și distrug substanțele străine.

Mitochondria - organite cu rol in metabolism energetic. Este delimitat de două

biomembrana. In interior se află matrixul ce cuprinde ADN mitochondrial, ARN
mitochondrial, protein, lipid, enzime. Toate mitocondriile formează condriozom.

Plastide - sunt organite specifice plantelor separate de citoplasmă, printr-un înveliș

de două biomembrane structurale diferite. Sunt sferice, ovale și au un rol in nutritie. Se
cunosc 3 tipuri:

Se cunosc 3 tipuri:

1. cromoplastele - care contin pigmenti galbeni, portocalii și roșii, dau culoare petalelor,
fructelor. Functia cromoplastelor constă în depozitarea substanțelor de rezervă.
2. cloroplastele conțin clorofilă și au funcția de fotosinteză.
3. leucoplastele - sunt incolore și au funcția de sintetizarea și depozitare a unor
substanțe.

Organite amembranare:

Ribozomii - se găsesc în celulele tuturor organismelor și au funcția de sinteză a

proteinelor.
 Microtubulii si microfilamentele - sunt structuri fibrilare formate din diferite
proteine. Au funcția de participant activ la formarea citoscheletului.

Centrul celular - este intalnit mai mult în celulele animale. Are funcția principală în
formarea citoscheletului. și a fusului de diviziune.

Nucleul - este prezent în toate celulele organismelor eucariote. Se întâlnesc și

reprezentanți cu mai multe nuclee. Componentele nucleului sunt: membrana nucleară,
sucul nuclear, nucleolul și cromatina.

Biosinteza proteinelor.

Are loc în toate celulele vii. Deosebit de intens se desfășoară acest proces în celulele
tinere. Proteinele sunt indispensabil pentru formarea organitelor celulare și în celulele
secretoare în care se sintetizează fermenti și hormoni. Structura proteinelor este
determinată genetic de un sistem complex de codificare numic codul genetic.
Codul genetic este un sistem unic, propriu tuturor organismelor, de înregistrare a
informației ereditar in moleculele de ADN si ARN, bazat pe consecutivitatea nucleotidelor,
proteinelor. Aceasta înseamnă că în ADN fiecare informație este dată de o consecutivitatea
anumitor aminoacizi: A, G, T, C. Fiecare aminoacid este codificat de cel puțin 3 grupe de
baza (triplet). Un triplet reprezintă o unitate de codificare - codon.

Codul genetic are următoare proprietăti:

1. este tripleti (aminoacizii sunt determinați de 3 nucleotide).
2. este specific (unul și același triplet codifică doar un singur aminoacid).
3. este universal (la toate organismele, cei 20 de aminoacizi sunt codificați de același
nucleotide).
4. este degenerat (un aminoacid poate fi codificat de 2 sau mai mulți codoni).
5. este neacoperit
6. nu conțin pauza, în timpul sintezei, informația este citită triplet după triplet, de la
codului de start până la codon de stop).
7. Biosinteza proteinelor este un proces format din două etape: transcripția și translația.
8. Transcriptia este un proces de transcriere a informației genetice de pe una din
catenele de ADN pe o moleculă de ARNm.
9. Translatia este procesul de transformare a informației din ARNm, intr-o secventă de
aminoacizi a unei catene polypeptide.

Tesuturilor vegetale.

Tesutul este o totalitate de celule cu aceeași structură, compoziție chimică și origine

adaptate la exercitarea aceleiași funcții.
După gradul de diferențiere se deosebesc 2 tipuri de țesuturi vegetale: meristematice
si definitive
.
 Tesuturilor meristematice sunt formate din celule tinere nediferențiate, cu pereti
subtiri, citoplasma abundentă si nucleu voluminos. Ele generează încontinuu celule noi.
În funcție de localizare, se deosebesc următoarele meristeme: aplicate (situate la
vârful rădăcinii și tulpinii) intercalare (deasupra nodurile la graminee), laterale (reprezentate
de cambiul și situate in rădăcina si tulpina lemnoasă).

Tesuturile definitive sunt alcătuite din celule diferențiate, cu vacuole voluminoase și

cu pereții modificați. În funcție de rolul pe care îl au, tesuturile definitive au fost clasificate în:
apărătoare, fundamentale, mecanice și conducătoare.

Tesuturile apărătoare îndeplinesc rolul de protejare a organelor vegetative si

generative. Principalele țesuturi protectoare sunt: epiderma si suberul.
Tesuturile fundamentale sunt formate din celule vii, de formă ovală sau sferică, cu
spații intercelulare. Aceste țesuturi se găsesc în toate corpurile vii. Există mai multe tipuri de
țesuturi fundamentale: asimilator, de depozitare, tesutul aerifer.
Tesuturile mecanice conferă organismelor tărie și rezistentă.
Există 2 tipuri de tesuturi mecanice: colenchim si sclerenchim.
Colenchimul - este alcătuit din celule vii alungite, cu pereții celulozici ingrosati
neuniform. El conferă organelor rezistentă, fără a împiedica creșterea lor.
Sclerenchimul - constă din celule moarte, cu pereții puternic și uniform ingrosati. Se
intalneste in organele vegetative și lemnoase.

Tesuturile conducatoare sunt complexe si au rolul de a conduce se va în corpul

plantei. Elementele de bază a tesutului conducator sunt vasele care rezultă în urma
articulării cap la cap a unor celule alungite. Există două tipuri de țesuturi conducătoare:
lemnos si liberian.
Tesut conducator lemnos este alcătuit din două tipuri de vase, traheide si trahei, care
asigură circulația sevei brute.
Testul conducător liberian este format din vase liberiene care asigură circulația sevei
elaborate.

Tesuturile animale

Principalele țesuturi animale sunt: epitelial, conjunctiv, muscular.

Țesut epitelial - acoperă la exterior corpul formând epiderma și căptușește cavitățile

organelor interne formând mucoase.
Celulele sunt legate între ele prin punți citoplasmatice și o substanță amorfă -
cement.

Se clasifică in epitelii:
1. de acoperire;
2. glandulare;
3. senzoriale;

Epiteliul de acoperire are rolul de protectie.

Epiteliul de acoperire poate fi:
 1. unistratificat după forma celulelor acestea la rândul să pot fi:

1. pavimentoase simple
2. cubic simple
3. cilindrice simple
4. pluristratificat
5. pavimentoase stratificate
6. cilindrice stratificate
7. cubice stratificate

Țesut conjunctiv - sunt formate din celule conjunctive, fibre conjunctivă și substanță
fundamentală.
În funcție de rolul in organisme, tesuturile conjunctive pot fi grupate, în trofice și de
sustinere.

Tesuturile conjunctive trofice sunt:

1. adipos
2. sanguin
3. lax

Țesut conjunctiv de sustinere:

1. fibros
2. cartilaginous
3. osos

Țesut muscular - este alcătuit din celule musculare care au proprietatea de a se

contracta.
Există 3 tipuri de țesut muscular: striat, striat cardiac, si striat neted.
Tesutul striat intra în componenta muschilor scheletici și este format din fibre
musculare cilindrice, polinucleare. Contractia muschilor scheletici este voluntară și rapidă.
Tesut striat cardiac intră în componenta muschiului cardiac si constă din fibre
polinucleare, contractia lor este involuntară.
Țesut muscular striat neted face parte din structura organelor interne și este format
din cele fusiforme unicellular. Contractia acestor muschi este involuntară și netedă.

Sistemul nervos
Sistemul nervos este alcătuit din tesutul nervos care este format din două tipuri de
celule.

1. nervoase (neuroni);
2. gliale (se găsesc printre neuroni având rol de sustinere, hrănire a neuronilor, se pot
divide și sunt de 10 ori mai multe);
 Din punct de vedere morfologic și funcțional SN are două componente:

1. SN somatic (de relație) asigură integrarea în mediul de viață;

2. SN vegetativ - coordonează activitatea organelor interne și poate fi simpatic și
parasimpatic, ce acționează simultan și analogic (când unul stimulează celălalt
inhibă);
3. SN central (encefal și măduva spinării);
4. SN periferic (nervi si ganglion nervosi);
5. SN de tip difuzor;
6. SN de tip ganglionar;
7. SN de tip tubular;

SN de tip difuz reprezintă o rețea formată din neuroni care însă nu asigură un
comportament diferentiat. Neuronii nu sunt grupați în structuri de tip: nucleu, nervi, fascicule
etc. SN de tip difuz de întâlneste la celenterate.
SN de tip ganglionar este format din ganglioni cerebroizi, cordoane și ramuri
nervoase. În procesul evoluției SN de tip ganglionar apare tendința de cefalizare, adică
constituirea “creierului” în regiunea anterioară a corpului. SN de tip ganglionar este
caracteristic nevertebratelor, dar apare și la vertebrate (om - ganglionii spinali, periferici).

Sistemul nervos central la om

Sistemul nervos central la om este alcătuit din:

1. măduva spinării;
2. encefalit;

Măduva spinării - este situată în canalul vertebral, are formaă cilindrică, turtită
antero-posterior, prezintă două umflături: cervicală și lombară. Măduva spinării se leagă de
receptori și de efect ori prin 31 perechi de nervi spinali.

La vertebrate măduva spinării este formată din substanta cenusie și substanța albă.
Substanta cenusie se dispune în interior, are forma literei H, se prezintă sub forma a
trei perechi de coarne:
1. coarne anterioară (neuroni motori).
2. coarne posterioare (formată din neuroni senzitivi).
3. coarne laterale (formate din neuroni viscero motori).

Între perechile de coarne se găsește comisura cenușie străbătută de canalul

ependimar.
Substanța albă este dispusă la periferii in jurul substantei cenusii. Ea este formată
din fascicule de fibre.
1. ascendente (fibre sensitive);
2. descendente (fibre motricice);

Funcțiile maduvei spinării:

 Măduva spinării are două funcții fundamentale: funcția reflexă și funcția de
conducere.
În substanța cenușie a măduvei spinării sunt localizati centrii unor reflexe somatice și
vegetative importante: reflexul bicipital, tricipital, reflexul sexului.

Funcția de conducere reprezintă transmiterea impulsurilor venite de la receptor spre

creier sau de la creier spre organul efector.

Encefalul - reprezintă o continuitate a măduvei spinării. El este protejat de cutia

craniană, de meninge și de lichidul cefalorahidian.

Encefalul este alcătuit din 12 perechi de nervi cranieni din care 10 isi au originea in
trunchiul cerebral.
Nervii sunt:

1. senzitivi (aduc informația de la organele de simt, la creier);

2. motori (duc comenzi la muschi);
3. micsi (fibre sensitive si motori);

Encefalul este alcătuit din:

1. Trunchiul cerebral:

1. este localizat in continuarea maduvei spinării

2. alcătuit din substanța cenușie și albă
cuprinde:
1. bulbul rahidian (lângă măduvă);
2. puntea la Varolio
3. mezencefalul - contine nuclee importante, exemplu: nucleu roșu, nucleu cu
orientare spațială și auditivă și substanța neagră cu rol in alternanta somn
veghe.

Funcțiile: coordonează numeroasele reflexe vegetative involuntare cum ar fi: tuse,

stranuturi, masticatie, respirație, sughit etc.

Trunchiul cerebral este legat de cerebel prin pedunculi cerebelosi.

1. inferiori - leagă bulbul de cerebel;
2. mijlocii - leagă puntea de cerebel;
3. superiori - leagă mezencefalul ce cerebel;

Cerebel (creierul mic)

1. este localizat în partea posterioară a cutiei craniene

2. este format din două emisfere cerebeloase unite printr-o formatiune numită vermis.
3. este alcătuit din substanta cenusie la exterior, care pătrunde și în interior printre
substanța albă, formând nucleu de substanta cenusie.
 este compus din:

1. arhicerebel - vermisul are legături cu urechea externă

2. paleocerebel - coordonează tonusul muscular
3. neocerebel - coordonează mișcările fine

Diencefalul (creierul intermediar);

1. este localizat în prelungirea trunchiului cerebral și acoperit cu emisfere cerebrale;

2. este alcătuit din mase de substanță nervoasă:

● talamus - fac stație toate căile ascendente ce vin de la trunchiul cerebral și merg
spre emisphere cerebrale;
● metatalamus - cu rol vizual și auditiv;
● epitalamus - contine glanda hipofiză și are rol olfactiv;
● hipotalamul - are legături cu glanda hipofiză, are funcții vegetative, realizează
temperatura corpului, alternanta somn veghe, stările emoționale, funcțiile sexuale.

Emisferele cerebrale (creierul mare).

1. ocupă cea mai mare parte a cutie craniene și acoperă celelalte componente a SN
central
2. cele două emisfera sunt separate printr-un sant, dar unite prin formatiuni de
substanță albă.
are 3 fete: externă, mediană și bazală.
3. suprafața emisferelor prezintă șanțuri ce formează cute (circumvolutii cerebrale);
4. emisferele cerebrale au substanță albă în interior și cenusie la exterior, ce formează
scoarta cerebrala - cortex.
5. arii senzoriale sunt:

● vizuale (lobul occipital);

● auditive si de echilibru (lobii temporary);
● gustativă (în zona feței din aria senzitiva);
● olfactivă (pe fata mediană a emisferelor)
● aria motorie de unde pleacă comenzi prin căile descendente.
● Emisfera dreaptă coordonează miscările din partea stăngă a corpului și invers.

Sistemul nervos vegetativ

SN vegetativ face parte din SN care coordonează activitățile organelor interne.
Activitatea SN vegetativ este involuntară și are un caracter continuu.
SN vegetativ este alcătuit din porțiunea centrală și porțiunea periferică.

Porțiunea centrală formează centrii nervoși vegetativi situații în măduva spinării,

bulbul rahidian, puntea Varolio și mezencefal. Porțiunea periferică a SN vegetativ constă din
ganglioni nervoși vegetativi și fibre nervoase vegetative preganglionare si fibre nervoase
vegetative postganglionare.
SN vegetativ este alcătuit din două componente: SN simpatix si SN parasimpatic.

SN simpatic.
Activitatea SN simpatic contribuie la adaptarea organismului la condițiile stresante
ale mediului extern. SN simpatic include următoarele efecte:
1. contractia muschilor radiari ai irisului, urmată de distanțarea pupilei;
2. vasoconstricția canalelor lacrimale;
3. vasoconstrictia canalele salivare;
4. dilatarea bronhiilor;
5. accelerarea ritmului cardiac;
6. inițierea convertirea glucozei în glicogen.
7. accelerarea digestiei;

SN parasimpatic realizează menținerea activității organelor viscerale și a homestaziei

interne.
SN parasimpatic are două componente centrale:
1. parasimpaticul cranian;
2. parasimpaticul sacral (organele micului bazin);

SN parasimpatic determină:
1. contractia muschilor constrictori ai irisului, urmată de micsorarea pupilei;
2. contractia muschilor ciliari, pentru vederea de mai aproape;
3. sporirea lacrimarii;
4. modelarea ritmului cardiac.

Neuronul - reprezintă unitatea structura fundamentală a sistemului nervos. Este o

celulă specializată în recepționarea și transmiterea impulsului nervos. Neuronul nu are
capacitatea de a se divide, odată distrus nu se mai reface.

Neuronul este alcătuit din corp celular si din prelungirea corpului celular.

Corpul celular incorporează:

1. membrana celulară (neurilemă);

2. citoplasma numită neuroplasma;
3. nucleu;
4. organite celulare;

Prelungirea corpului celular:

1. dendritele - scurte, groase, ramificate ce conduc informația nervoasă aferentă.

2. axioni - unic, lung ramificat la capăt și cu buton terminali. Au rolul de a transmite
informație de la un neuron la altul (sinapsa).
 Prelungirea este acoperită din trei teci:

1. teacă de mielină - înfășoară axonul și îl izolează electric.

2. teaca Schwann - rol de hrănire și protectia a axonului.
3. teaca Henle - rol de protectie, hranire maximală.

Proprietățile neuronului:

1. excitabilitatea - este proprietatea neuronului de a răspunde stimulator.

2. conductabilitatea - este proprietatea neuronului de a conduce excitatile sub formă
de impuls nervos.

Reflexele

  Reflexul reprezintă un răspuns al organismului la acțiunea factorilor mediului. El

este realizat printr-o activitate automată și independentă a SN central. Fiecare reflex
corespunde unei traiectori anumite - arc, formată din neuroni ce comunică între ei prin
sinapse.

Reflex conditionat

1. se transmite ereditar, se manifestă la toți indivizii din aceeași specie și durează toată
viața.
2. sunt esențiale pentru supraviețuirea organismului.
3. acțiunea este involuntară.

Reflex necondition.

1. sunt dobândite în cursul vieții prin învățare, sunt temporare.

2. sunt caracteristice individului.
3. se formează pe baza celor neconditionate.
4. se pot stinge prin inhibitie.

Igiena sistemului nervos

Activitatea normală a organismului omului este conditionata de starea funcțională a

SN.
1. Regim alimentar corect.
2. un regim normal de muncă și odihnă.

Dacă nu sunt respectate aceste condiții, pot să apară maladii al SN cum ar fi:

1. epilepsia - convulsii, pierderea cunostintei etc

2. depresia - triste
3. dementă - boală gravă, bolnavul își pierde inteligenta.
4. meningita

Substantele toxice, pot avea actiune grave.

1. consumul de alcool
2. tutunul
3. drogurile

Recepția senzorială

Datorită simțurilor omul este informat asupra tuturor factorilor mediului

care-l înconjoară.
Organele de simt recepționează informații din mediul extern, le
transmit - sub forma de influx nervos - la scoarța cerebrală, unde se transformă în
senzații: de văz, auz, gust, miros, tactile, dureroase sau termice.

Pielea (organ tactil, dureros, termic) - este învelișul extern al

corpului.
Structura pielii:

1. epiderma - tesutul epitelial format din mai multe straturi de celule printre care
și fermentatiile nervoase.
2. derma - este un țesut conjunctiv, ce contine contine, vase de sânge,
terminatiile nervoase etc.
3. hipoderma - stratul profund al pielii, bogat în celule grase ce formează o
adevărată pătură cu grăsime cu rol în reglarea temperaturii corpului.

Functii pielii:

1. apară organismul - împotriva intrării microbilor, împotriva loviturilor, substanțelor

chimice;
2. reglează temperatura corpului - prin eliminarea și evaporarea sudorii, când
depunem efort sau temperatura mediului crește; prin dilatarea capilarelor când e cald
cedând,astfel, o parte din căldură mediului și contractarea lor când e frig;
3. rol antitoxic - în excretie deoarece glandele sudoripare elimina sudoarea ce conține
apă, săruri minerale, substanțe toxice.
4. organ de simt - terminatiile nervoase si receptorii specializati percep din mediul
extern excitatiile termice, dureroase, tactile, de presiune ce se transformă în
senzațiile corespunzătoare (dureroase, termice, tactile);

Igiena pielii:

1. datorită celulelor moarte, a transpiratiei, a prafului, a microbilor pielea trebuie îngrijită

și păstrată curată.
2. în perioada adolescenței în unele cazuri și după această perioadă, glandele sebacee
stimate de hormonii sexuali, devin active și apar cosurile.
3. pielea trebuie protejată de razele ultraviolete emanate de soare.
4. pielea poate suferi arsuri, insolatii, degerături, situații în care trebuie acordat primul
ajutor.

Nasul (organ al mirosului) - este un organ cu rol olfactive si respirator.

Structura nasului:

1. cavitatea nazală - alcătuită din două fose nazale separate de sept nazal. Ele
comunică cu exteriorul prin nări.

1. fosele nazale - prezintă niște cute osoase căptușite de o mucoasă nazală, ele sunt
numite cornete nazale și pot fi superior, mijlociu și inferior.
2. cornel superior - are o mucoasă gălbuie ce contine celule receptoare olfactive și e
numită mucoasa olfactivă.
3. receptor olfactiv - este un neuron bipolar ce are prelungiri subțire, groase, butonate,
ele au rol de a percepe substanțe cu miros, după ce aceasta se dizolvă în stratul de
mucus.
4. calea de conducere - prelungirea receptorului nervului olfactiv care are rol de a
transmite informația la scoarța cerebrală unde apare senzația de miros.

Functiile nasului:

1. asigură încălzirea, hidratarea si curatarea aerului de praf, condiționând receptia

substantelor odorante.

Limba - organ al gustului.

Alcatuirea limbii.
 1. segment periferic - mugurii gustativi alcătuită din celule de sustinere și
celulele receptoare gustative.

Mai mulți muguri gustativi se grupează în papile gustative, care au diferite forme
(fungiforme, filiforme, calciforme)

2. segmentul de conducere - format din neuroni ai căror axoni formează nervii

gustativi ce duc influxul nervos la scoarța cerebrală.

Omul percepe patru gusturi fundamentale:

1. dulce (la vârful limbii);

2. amar (la baza limbii);
3. sărat (pe marginile limbii);
4. acru (pe marginile de mai în spate ale limbii);

Functiile limbii:

1. de selectare a hranei;
2. stimularea sucurilor digestive;

Igiena nasului și a limbii:

Factorii de risc care cauzează disfunctiile si maladii ale organelor gustative si

olfactive.

1. alimentele consumate prea reci sau prea fierbinți;

2. substanțele chimice acide sau bazice care accidentat pot intra în contact cu mucoasa
linguală sau epiteliul olfactiv;
3. microorganismele patogene;

Ochiul - organ al vederii.

Captează din mediul înconjurător informații luminoase.

Structura ochiului:

1. globul ocular - este compus din 3 tunica:

1. tunica externa (sclerotica) - are rol de protectie. În partea anterioară devine

transparentă și subțire formând corneea.
2. tunica mijlocie - prezintă 3 porțiuni: prima coroida vasculară și pigmentară și are
rol de hranirea ochiului. În partea anterioară se ingroasa si formează corpul ciliar
alcatuit din muschi ciliari si procese ciliare. Tot în partea anterioară este prezent
 irisul - o lamă circulară alcătuită din muschi ciliari si radiari - ce prezintă în mijloc
orificiul numit - pupila.
3. tunica internă - este o membrană care contine celule fotoreceptoare - retina.

Globul ocular - prezintă medii transparente străbătute de razele

luminoase și anume:

1. corneea este bogat inervata și foarte sensibilă;

2. umoarea apoasă este localizată în sistemul de vase al ochiului
3. cristalinul este o lentilă biconvexă ce se prinde de corpul ciliar prin niște
ligamente.
4. umoarea sticloasă - este o masă gelatinoasă în camera posterioară între
cristalin și retină;

Funcțiile ochiului.

De a capta și transforma razele solare venite din exterior. Razele luminoase în

drumul lor spre retină străbat mediile transparente ale ochiului și suferă o triplă refractie.
1. initial prin cornee
2. după pe fața anterioară a cristalinului
3. a treia pe fața posterioară a cristalinului.
Ulterior se concentrează în spatele cristalinului într-un punct numit focar, în cazul
unui ochi normal pe retină, în pată galbenă, unde se formează imaginea mai mică și
răsturnată a obiectului privit.
Pentru a vedea la depărtare ochiul suferă un proces de acomodare. Un rol
important are cristaline care:
1. se aplatizeaza când privim obiectele îndepărtate;
2. se bombează când privim obiecte la o distantă mai mică de 6 metri. În
acomodare intervine și pupila care se mărește sau micșorează realizându-se
astfel cantitatea de lumină ce pătrunde în ochi.

Igiena organului vazului.

Factori de risc sunt:

1. suprasolicitarea ochilor si lipsa pauzelor;

2. iluminarea insuficientă;
3. poziția incorectă a ochilor;
4. traume;

Boli:
 1. miopia - imaginea se formează înaintea retinei. Miopul vede foarte bine de
aproape, dar are o vedere neclară la distantă. Miopia poate fi corectată cu
ochelari sau lentile divergente.
2. hiper miopia - imaginea se formează in spatele retinei. Hipermiopul nu vede bine
nici la distantă nici de aproape.
3. daltonismul - este incapacitatea de a distinge culorile.
4. cataracta - se caracterizează prin opacitatea totală sau parțială a cristalinului.
5. conjunctivită - se manifestă prin inflamarea conjunctivitei datorită microbilor sau
corpurilor străine.

Structura urechii

1. urechea externă - pavilion cartilaginos

2. canal auditiv extern
3. timpan

2. Urechea medie - o cămăruță cu aer atmosferic deoarece comunica cu naso-faringele

prin trompa lui Eustachio.
1. contine 3 oscioare articulate între ele: ciocan, nicovală și scăriță.
2. este separat de urechea internă și medie prin fereastră ovală sau rotundă.

3. urechea internă - este constituită din labirintul osos (ce contine lichidul
perilimfa), în care se găsește labirintul membranos (endolimfa).

Labirintul osos cuprinde:

1. canalele semicirculare osoase:
2. vestibulul osos;
3. cohleea (melcul osos);

Labirintul membranos cuprinde:

1. canale semicirculare membranoase
2. vestibul membranos (utricula si sacula);
3. canalul cohlear (melcul membralos).

Functiile urechii:

1. funcția auditivă - receptorii de auz - rampa superioară (vestibulară);

rampa inferioară (timpanică).
Undele sonore sunt captate de pavilion
Unde sonoră - pavilion - canal auditiv- timpan- ciocan - perilimfa - endolimfa- celule
receptoare auditive.

2. funcția de echilibru - receptori pentru echilibru sunt localizati

1. la baza canalelor semicirculare și reprezentanți de creasta ampulara;

2. în intriculă și saculă și reprezentanți de aparatului otolitic - alcătuit o rețea
gelatinoasă.

Receptorii percep mișcarea capului si corpului, excitatia este transmisă sub

forma de influx nervos, la scoarța cerebrală unde apare senzația de echilibru.

Igiena organului auzului:

1. factorii de risc - zbomote, lovituri mecanice, presiunea aerului, diferite obiecte

introduse in ureche.

Maladii:

1. Otita - este o inflamare a urechii localizată in zona timpanului;

2. Surditatea - se datorează spargerii timpanului, unor leziuni ale nervului
auditiv sau ale centrului nervos din creier.

Reglarea umorală:

Sistemul nervos este compus din trei componente de bază: glande

endocrine, hormoni și celule țintă.

Glandele enocrine - au secretia internă, ele nu au canal de

secretie, iar produsul lor sunt hormoni care se varsă în cantități mici în sânge
și limfă.

Hormonii - sunt substanțe chimice cu rol stimulator sau

inhibitor. Hormonii intervin în procesul de creștere, nutritie, reproducere,
acționând asupra metabolismului.

Celulele- țintă - sunt efectori ai acțiunii hormonilor.

 Hipofiza - este localizată la baza creierului fiind legată direct de
hipotalamus.
Hipofiza este alcătuită din 3 lobi:

1. lobul anterior (adenohipofiza) - unde sunt sintetizati șase hormoni,

dintre care cel mai important este somatotropina - hormonul de
creștere.
2. lobul mijlociu - secretă doar un singur hormon - melanina.
3. lobul posterior - formează neurohipofiza. Eliberează doi hormoni ADH si
ocitocina.

Tiroida - este numită și glanda de creștere. Alcătuită din 2 lobi. Principalul hormone
este tiroxina care contine iod.

Pancreasul - este alcătuit din celule care sintetizează hormonul 25% glicogen și 75%
insulină. Insulina menține cantitatea de glucoză din sânge.

Glandele suprarenale - se află deasupra rinichilor. Este alcătuită din două zone
externe (corticală) și zona internă (medulară).
Zona corticală - secretă hormoni ce au rol în metabolismul apei, ionilor etc.
Zona medulară - secretă adrenalina și noradrenalina - hormoni care au rolul de
accelerarea inimi, respiratiei si intervin la situații neobișnuite.

Sistemul endocrin mai conține următoarele glande:

1. glanda paratiroidă - secretă calcitonina.

2. epifiza - secretă melanina.
3. timusul - formează limfocitele T care au rol în imunitate. Secretă un hormon -
timocrescina.
4. glandele sexuale - realizează și funcției endocrine. Ele secretă hormoni masculini
(testosteronul) și feminin (foliculina).

Sistemul endocrin prin intermediul hormonilor, asigură integritatea și coordonează

funcțiile întregului organism.

Hormoni osmoreglatori - reglează activitatea celuleor pluricelulare din organism.

Osmotatitatea lichidului interstitial depinde de osmolaritatea, volumul și presiunea
plasmei sangvine care sunt reglate de hormoni osmoreglatori.
 1. hormonul antidiuretic (ADH) - mentine echilibru in plasmă sangvină la om. Are o
acțiune dublă: vasoconstrictia arteriolara si reabsorbtia apei din urina la nivelul
rinichilor.
2. parathormonul - reglează conținutul fosfatilor și a ionilor de calciu în sânge.
3. calcitonina - micșorează concentrația calciului și a fosfaților în sânge.

Hormoni metabolici - stocarea și gestionarea substanțelor de rezervă are loc sub

acțiunea hormonilor metabolici.
1. insulina este secretată ca răspuns la majorarea concentrației de glucoză sau
glucagonului în sânge. Insulina provoacă stimularea proceselor anabolice având
următoarele efecte.
1. stimulează convertirea glucozei în glicogen.
2. accelerează transportul glucozei.
3. stimulează sinteza proteinelor și lipidelor.

Glicogenul - este secretat ca răspuns la scăderea nivelului de concentrație a

glucozei în sânge. Are următoarele efecte:

1. stimulează sinteza hidraților de carbon

2. hormonii tiroidieni reglează metabolismul bazal, creșterea și dezvoltarea
organismului.
3. gastrinul stimulează secretia acidului de către celulele stomacului.

Hormonii reproducători

1. foliculina - hormon al feminității. El stimulează dezvoltarea organelor genitale, a

glandelor mamere, a caracterelor sexuale secunddare si a comportamenul femeii.
2. progesteronul - are rol în dezvoltarea sarcinii, în special în primele trei luni.
3. somatotropin

Hormonii stresului

1. adrenalina provoacă majoritatea frecvenței și contracției cardiace.

2. noradrenalina - provoacă vasoconstrictia arterelor și, ca urmare, majoritatea
tensiunii arteriale.
3. hormonul creșterii și dezvoltării - hormonul somatotrop joacă un rol decisiv în
reglarea creșterii în perioada copilăriei.

Sistemul locomotor
 Sistemul locomotor este capacitatea animalelor de a se adapta in spatiu. Locomotia
asigură obținerea hranei, apărarea de dușmani etc.
Sistemul locomotor este foarte diferit, în dependentă de spațiul unde trăiesc
animalele. De exemplu, animalele care trăiesc în mediu acvatic sau sistemul locomotor
reieșind din mediul lor. Peștii au vezică înotătoare, care nu permite scufundarea, solzii
înlesnesc alunecarea pestilor în apă etc. Animalele care se deplasează în mediul aerian, au
următoarele trăsături comune: profilul aerodinamic, greutatea corpului este concentrată la
nivelul trunchiului, prezenta aripilor mari, suprafața cărora echilibrează forta de gravitatie, o
anumită rigiditatea a corpului. Locomotia animalelor din mediul terestru are loc prin târâre.
mers, fugă și salt și este determinată de trei parametri fundamentali:
1. forța gravitației;
2. forța de împingere, realizată de animal;
3. forta de frecare;

Omul ii sunt caracteristice trei tipuri de deplasare: mersul, fugă și saltul. Deplasarea
corpului omenesc este rezultatul mișcării picioarelor, care au loc prin respingerea lor
alternativă de sol.

Sistemul locomotor este alcătuit din două părți mari:

1. sistemul osos
2. sistemul muscular

Sistemul osos este alcătuit din oase, cartilaje, ligamente, tendoane și constituie circa
20% din masa corpului uman. Scheletul omului contine 206 oase.
Oasele sunt organe dure și rezistente ale organismelor vii. Oasele sunt formate din
substanța organică oseina și substanțele anorganice fosforul și calciul.

După forma și structura sunt oase:

1. lungi care au două capete, epifiza acoperită de articulații. Partea centrală a osului se
numește diafiza, care îi este caracteristic următoarele: acoperirea cu periost (cu rol
de hrănire a osului); prezintă în mijloc canalul medular (măduvă roșie la făt și
galbenă la adult); este legată de epifiză printr-un țesut cartilaginos cu rol de creștere
în lungime a osului.

  Exemplu de oase lungi este humerusul, femurul.

Oasele scurte mai sunt numite si oase spongioase. Exemplu de oase scurte pot fi
vertebrate.

Articulațiile sunt totalitatea elementelor de unesc între ele oasele vecine. După gradul
de mobilitate pot fi:

1. sinartroze - sunt articulații rezistente si elastice.

 2. amfiartrozele - nu permit mișcări.
3. diartrozele - permit mișcări simple. În funcție de numărul axelor, articulatiile mobile
se impart in uniaxial, biaxial si triaxial.

Osteogeneza - este procesul de formare a tesutului osos din țesut conjunctiv sau
cartilaginos. Acest proces începe la 3-4 saptamani de la dezvoltarea embrionară.

Osteogeneza endoconjuctiva (de membrană) este procesul de formare a tesutului

osos din țesut conjunctiv. Se desfășoară în 3 etape:

1. etapa proteică - osteoblastele produc oseina.

2. etapa minerală - oseina se amestecă cu săruri de calciu fi flor. Osteoblastele se
transformă în osteocite și se formează osul primar.
3. etapa de remaniere - remodelarea osului de către osteocite și formarea osului
funcțional.

Osteogeneza endoconjunctiva (de cartilaj) - procesul de formare a tesutului osos din

țesut cartilaginos. Se desfășoară în 3 etape:

1. etapa de distrugere a cartilajului.

2. etapa de osificare.
3. etapa de remaniere.

Oasele au următoarele funcții:

1. susține greutatea diferitor părți ale corpului.

2. protejează organele interne.
3. participă la locomoție fiind actionate de muschi.
4. menține nivelul optim de calciu în sânge.

Scheletul uman - are două părți componente mari.

1. scheletul axial.
2. scheletul appendicular.

Scheletul axial este constituit din craniu, oasele asociate craniului, cutia toracică,
coloana vertebrală.
Scheletul capului - are două funcții semnificative.

1. reprezintă un adapost pentru encefal și organele senzoriale anexate lui.

2. delimitează părțile superioare ale aparatului digestiv și respirator, care se deschid în
mediul extern.

1. cranial cerebral (parietal si temporal);

 2. craniu facial (maxilarul, lacrimal, nasal, zigomatic, vomerul).

Coloana vertebrală - constă din 5 regiuni deosebite, prin trăsături morfologice,

structurale si functionale.

1. regiunea cervicală - poarte o sarcină mică și are dimensiuni mici. Contine 7 vertebre.
2. regiunea toracică - împreună cu coastele și osul stern formează cutia toracică.
Include 12 vertebre.
3. regiunea lombară - sarcina suportată de coloana vertebrală crește, sunt 5 vertebre,
au corpul masiv.
4. regiunea sacrală - are 5 vertebre.
5. regiunea coccigiene - include 4-5 vertebre.

Cutia toracică - se formează prin articularea capetelor posterioare ale coastelor cu

vertebrele torace, iar ale celor posterioare cu osul stern.

Coastele reprezintă plăci osoase incurbate. Corpul omenesc are 12 perechi de

coaste, dintre care 7 sunt adevărate, adică sunt articulate cu osul stern, celelalte 5 sunt
numite false și nu sunt articulate cu sternul.

Scheletul apendicular uman este format din scheletul centurilor și scheletului

membrelor. Membru superior este atașat de centură scapulară, iar membrul inferior de
centură pelviană.

Scheletul centurii scapulare - constă din omoplat și claviculă.

Scheletul membrului superior este constituit din 3 segmente:

1. scheletul brațului;
2. scheletul antibratului (radius si ulna);
3. scheletul minii (carpiene, metacarpiene si falange);

Scheletul centurii pelviene - este formată din două oase coxale care se articulează
între ele anterior formând simfiza pubiană și posterior cu osul sacrum.

Scheletul membranelor inferiore este format din:

1. scheletul coapse (femur);

 2. scheletul gambei (tibia si peroneul);
3. scheletul piciorului (tarsiene, metatarsiene si falange);

Sistemul muscular la om:

Totalitatea muschilor organismului formează sistemul muscular.

Muschii corpului omenesc, în funcție de proprietățile structurale si functionale, sunt

clasificati între categorii.

muschi scheletrici (somatici);

muschi netezi (visceral);
muschi cardiac;

Muschi scheletici sunt inserati pe oase.

Principalele grupe de muschi scheletici sunt :

muschii capului:

1. muschi mimici;
2. muschi masticatorii;
3. muschii globului ocular;

mușchii gâtului:

1. sternocleidomastoidei - asigură miscarea capului si gâtului.

2. muschiul platisma - trage pielea barbiei în sus.
3. muschii hiodieni.

muschii trunchiului:

1. muschiul spatelui și a cefei (trapez, marii dorsali, șanțurilor vertebrale)

2. muschi toracelui (pectorali, dințați, intercostali).
3. muschi abdominali (drepti abdominali, oblici interni și externi).

muschii membrului superior:

1. umarul (deltoizi);
2. bratul (biceps si triceps brahial);
3. antebratul (flexori și extensori ai degetelor, pronatori și supinatori ai mâini);
 4. mâinii;
muschii membrului inferior:

1. fesieri (în jurul articulatiei coxofemurale);

2. coapsei (croitor, biceps femural);
3. gambei (triceps sural);
4. piciorul.

Muschi viscerali - intră în structura pereților tubului digestiv, a veselor sangvine, a

căilr urinar si a uterului.
Muschii netezi viscerali au activitatea motorie spontană independentă de inervație.

Proprietățile muschilor.

1. Excitabilitatea - proprietatea muschilor de a răspunde la acțiunea unui simt.

2. Contractilitatea - proprietatea mușchiului de a se contracta răspunzând excitatiei.
Contractia se face cu consum de energie provenită din oxidarea glucidelor.
3. Extensibilitatea - proprietatea de a se alungi sub acțiunea unei forțe.
4. Elasticitatea - proprietatea de a reveni la forma inițială în momentul înlăturării
excitatiei.

Igiena sistemului locomotor:

Maladiile:

1. Luxatiile constituie lezarea articulatiei, ruperea ligamentelor și iesirea osului din

articulatii. Primul ajutor: imobilizarea.
2. Fracturile - sunt rupturi ale oaselor ce pot fi închise sau deschise când osul a rupt
tesutul muscular si pielea. Primul ajutor constă în oprirea hemoragiei prin aplicarea
garoului deasupra rânii, se pansează rana si apoi se imobilizarea.
3. artroză - maladie cronică cu caracter degenerativ ce apare preponderent la
persoanele vârstnice
4. rahitism - maladie cronică caracterizată prin dereglarea metabolismului fosforului și
calciului, urmată de modificări tipice ale oaselor scheletului. Apare de regula la copii
în luna 2-a sau 4-a din viață. Rahitismul poate fi prevenit prin adăugarea în rația
alimentară a bebelusului a unei alimentatii bogate în săruri minerale și vitamine.
5. febră musculară - apare ca urmare a suprasolicitării muschilor prin sport și muncă.
Ea este cauzată de mici rupturi musculare. Se tratează prin băi fierbinți, saune,
masaje.
 Circulatia substantelor în organism.

Sistemul circulator la animale.

Transportul intern la animale este asigurat de lichidele a trei sisteme:

1. lichidul interstitial din spațiile intercelulare.

2. lichidul celomic din cavitatea celomica.
3. sângele și limfa din vasele aparatului circulator.

Componența lichidelor care circulă prin sisteme este determinată de nivelul de

dezvoltare al animalelor și de modul de trai.

Pentru ca lichidele mediului intern să asigure organismele cu substanțe nutritive,

oxigen molecular și să debaraseze celulele de produsele toxice ale metabolismului, ele
trebuie să circule, deci este nevoie de un sistem circulator.

Toate sistemele circulatorii sunt constituite din două componente de bază:

1. vase prin care circula lichidul;

2. pompele care pun în mișcare lichidele (pompa peristaltică, musculară și inima);

Cele mai primitive animale (celenterate, protozoarele) nu au sistem specializat în

realizarea transportului intern.
Cea mai primitivă inimă apare la moluste. Ea este formată din două atrii. Această
inimă simplă poate fi considerată structura cardiacă de bază, care se completează în
procesul evoluției cu noi elemente progresive.

De exemplu, la pesti deja apare sinusul venos (recepționează sângele venos venit de
la țesuturi) și bulbul cardiac.
La amfibieni bulbul aortic persistă, dar dispare sinusul venos, în urma separării
atriului în două camere. La reptile bulbul aortic dispare, funcția lui este preluată de primul
segment al aortei.

Sistemul cardiac suferă o evoluție marcantă la păsări și mamifere. La aceste

animale, inima este formată din patru camere separate.
Această evoluție, a permis creșterea considerabilă a eficienței. A apărut circulatia
mica (circulatia pulmonara) si circulatia mare separate una de alta.

Există două tipuri de aparate circulatorii:

 1. aparatul de tip deschis - caracteristică insectelor, arahnidelor, crustaceelor si
molustelor. La aceste animale sângele este pompat de inimă în vasele sangvine care
se deschid în lacunele și sinusurile corpului.

Viteza de circulație sangvină este foarte mică deoarece presiunea în lacune și

sinusurile este aproape de zero. Din cauza aceasta asigurarea cu oxigen și cu
substanțe nutritive este insuficientă, iar animalele cu astfel de aparat circulator sunt
limitate în acțiuni.

2. aparatul circulator de tip închis - este tipic cefalopodelor și vertebratelor. Sângele în

aparatul circulator se află în vasele sangvine și este izolat de lichidele și tesuturile
corpului. Cel mai dezvoltat sistem circulator de tip închis este la vertebrate și este
compus din sistem sanguin și sistem limfatic.

1. Sistemul sangvin - este format din inimă, sistem arterial si sistem venos. Nivelul de
dezvoltare al fiecărui component depinde de complexitatea organizării animalului,
mediul de trai, modul de respirație, locomoție etc.

Evoluția sistemului sangvin la vertebrate este un proces progresist orientat în special

în direcția compartimizării inimii, creșterii vitezei și volumului fluxului sangvin.

Sistemul sanguin la pesti este localizat în apropierea branhiilor, ceea ce permite

economisirea energiei necesare pentru transportarea sangelui spre organele respiratorii.
La amfibieni sistemul sanguin are o organizare mai avansată datorită trecerii la
respirația pulmonară. Amfibienii sunt primele organisme pe scara evoluției unde a apărut
sistemul circulator cu două ramuri: circulatia mică (pulmonară) și mare (sistematică).

Sistemul circulator al reptilelor este aproape identic cu cel al amfibienilor.

Sistemul circulator la păsări - are loc finalizarea separării circulatiei sangvine în mare
și mică. Această separare se datorează inimii cu patru camere și prezenței unei carje aorte.
În timpul zborului păsările trebuie permament să-și mențină constantă temperatura corpului.
Și să consume cantități mari de energie. Pentru aceasta sistemul sanguin la păsări a suferit
următoarele modificări:
1. sângele arterial nu se amestecă cu cel venos, ceea ce duce la intensitatea
metabolismului.
2. numărul eritrocitelor în sânge este mai mare.

Sistemul sanguin la mamifere este identic cu cel al păsărilor. Circuitul pulmonar si

sistemic asigură un nivel metabolic și o temperatură constantă a corpului.

Mediul intern al corpului omenesc prezintă trei componente deschise.

 1. limfa interstițială se găsește printre celule și permite schimburile dintre celule sau
dintre celule și sânge.
2. limfa circulara - și formează din lichidul interstitial, circulă prin vase limfatice. Este
un lichid incolor.
3. sângele - este un lichid roșu. Sângele este alcătuit din plasmă și elemente figurante.

Plasma - este un lichid ce conține apă, săruri minerale, substanțe organice.

Plasma are proprietatea de a se coagula.
Elementele figurante ale sângelui sunt:

1. Eritrocite sunt celule concave în formă de disc. Sunt produse continuu în măduva
osoasă roșie și trăiesc circa 100 de zile și apoi sunt distruse in splina spinării și
ficat. Conțin în interior pigmentul roșu, numit hemoglobină, ce are capacitatea de
a lega oxigenul și carbonul formând compuși labili.
2. Trombocitele (plăci sangvine) - sunt foarte mici, provin din fragmentarea celulelor
mari. Sunt responsabili de hemostasia. Hemostazei - proces ce preîntâmpină
hemoragie în cazul traumelor vaselor sangvine.
3. Leucocitele - sunt globule galbene albe sanguine cu forme variabile cu rol de
locomoție și hrănire. Ele sunt capabile să părăsească vasele sangvine pentru a
pătrunde în vasele limfatice sau în lichidul interstitial. Rolul leucocitelor este de
apărare a organismelor contribuind astfel la imunitate.

Grupele sanguine:

La suprafața eritrocitelor sunt prezente antigene, determinate genetic, numite A si B.

În funcție de tipul de antigel se disting următoarele grupe sanguine A, B, AB, și O. Grupa AB
posedă ambele antigene, iar grupa O nu posedă nici un antigen.
Sistemul Rh. La 85% din reprezentanți rasei albe a fost determinată prezența
antigenului D. Posesorii acestui antigen sunt numiți Ph Pozitivi. Indivizii la care lipsește
se numesc Ph Negativi.

Imunitatea - este capacitatea de rezistentă a organismlui viu față de infectii.

Organismele animale și a omului posedă un complex de rezistentă, obtinut în procesul
evolutiei: pielea, mucoasele, ficatul și sistemul limfatic, care constituie un sistem imunitar.

Imunitatea poate fi naturală sau dobândită.

Cel mai efectiv mod de apărarea antiinfecțioasă este răspunsul imun, prin care
organismul reușește să oprească invazia agentilor infectiosi. În urma unui răspuns imun
organismul dobândește proprietatea de a răspunde mai rapid și mai intens la o nouă invazie
cu același agent patogen.
 Sistemul sangvin la om

Sistemul sangvin la om cuprinde.

1. inima
2. vase sanguine (artere, vene si capilare).

Inima - prezintă un organ cavitar, musculos, cu rol de a pompa sângele în sistemul

vascular. Este situat în cavitatea toracică, între plămâni cu vârful spre stânga.

Inima este formată din 3 straturi: miocardul, epicardul si endocardul.

Miocardul este cea mai mare parte a peretelui inimii. Miocardul este mai gros în
ventricule decât în atrii. Inima este separată în două, ce nu comunică între ele. Fiecare parte
este constituită din două subdiviziuni: cavitatea inferioară - ventricul, superioară - atriu.
Atriile sunt separate din ventricule prin vulve. Este netedă pe fata internă a atriilor.
Prezintă muschi papilari si trabecule carnoase pe fata internă a ventriculelor.

Miocardul este alcătuit din: fibre musculare cardiace si tesut exciconductor nodal.

Fibrele musculare cardiace sunt bogată în mitocondrii, au nucleu unic, miofibrile ai

striatii, functionează ca un sincitiu.
Tesut exciconductor nodal (embrionar) - este grupat in mai mutl formatiuni:

1. nodul sinoatrial;
2. nudul atrioventricular;
3. fasciculul His;
4. reteaua Purkinje;

Acest țesut are rol de a conduce impulsurile de contractie:

Inima este puternic vascularizata.

proprietățile miocardului:

1. Excitabilitatea - este proprietatea miocardului de a răspunde maximal la

stimuli prag și supraliminari. În sistola miocardului se află stare refractară
absolută..
2. Conductibilitatea - este proprietatea miocardului de a conduce potențialul
de acțiune. Traseul potentialului de actiune: nodul sinoatrial, nodul
atriventricular, fascicul Hiss, reteaua Pukinje, celule miocardice ventriculare.
3. Automatism - este proprietatea tesutului nodal de a se autoexcita ritmic.
Nodul sinoatrial determină un ritm de 70-80 bătăi/minut.
 4. Contractilitatea - este proprietatea de a răspunde la acțiunea unui stimul prin
modificări ale dimensiunii și tensiunii.

Ciclul cardiac - reprezintă succesiunea contractiilor (sistole) și relaxării (diastole). La

un om adult, în condiții normale, are loc 70-75 cicluri pe minut.

Un ciclu cardiac constă din: diastola atrioventriculara, sistola atriala, sistola

ventriculară.
Ciclul atrial durează ( sistola - 0.1 sec, iar diastola - 0.7 sec).
Ciclu ventricular (sistola - 0.3 sec, iar diastola - 0.5 sec).

Ciclu cardiac este însoțit de manifestări acustice, mecanice și electrice.

Manifestările acustice (zgomotele inimii):

1. zgomotul sistolic - este produs de inchiderea valvulelor atrioventriculare, este mai

lung și de tonalitate joasă.
2. zgomotul diastolic - este produs de inchiderea valvulelor semilunare, este scurt si
și ascuțit.

Manifestările mecanice sunt:

1. șocul apexian - se percepe ca o “lovitură” a vârfului inimii.

2. pulsul arterial - presiune care urmare a evacuării bruste a sângelui din
ventriculul stâng.

Mafifectările electrice:

1. sunt consecința polarizării și depolarizarii miocardului.

2. se înregistrează sub formă de electrocardiogramă.

Vasele sangvine:

1. Arterele - sunt vase prin care sângele circulă de la inimă la țesuturi și organe.
2. Vasele - sunt vase prin care sângele vine la inimă.
3. Capilarele - sunt vase de calibru foarte mic, la nivelul lor se realizează schimburile
gazoase și nutritive între sânge și țesuturi.

1. Circulația sistemică (mare) - începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care
transporta sangele bogat in O2 spre țesuturi și organe. De la nivelul acestora sângele
este preluat de cele două vene cave care-l duc în atriul drept.
2. Circulația pulmonară (mică) - începe în ventriculul drept prin trunchiul arterei
pulmonare care transportă sângele bogat în CO2 spre plamani, unde alveolele preiau
CO2. Sangele bogat cu O2 este preluat de venele pulmonare și readus în atriul stâng.
 3. Sistemul limfatic - este o parte componentă a sistemului circulator. Este constiuit
din vase care aduc in sânge limfa. Sistemul circulator limfatic este alcătuit din două
mari vase limfatice - canalul toracic si ductul limfatic drept - precum și ganglionii
limfatici.

Funcțiile sistemului limfatic:

1. previne acumularea de lichide extracelulare și creșterea concentratiei produsilor

de catabolism.
2. transportă acizi grași, cu lanț lung de colesterol.
3. are rol in imunitate.

Igiena sistemului circulator.

Principalele disfunctii si maladii ale sistemului circulator sunt de cauzate de:

1. modul de nutritie;
2. abuzul de alcool, nicotină.
3. stresul și agitația cotidiană.

Mălădiile sistemului circulator sunt:

1. Arteroscleroza - este o boală a vasele sangvine. Apare ca urmare a depunerii unor

plăci de colesterol pe pereții arterelor.
2. Anemia - reducerea numărului de eritrocite în sânge.

Aplicarea primului ajutor în caz de hemoragie:

1. aplică o compresă sterilă și apasă constant asupra punctului de unde curge

sângele.
2. ridică, dacă e posibil, membrul rănit deasupra nivelului inimii.
3. aplică un bandaj după ce s-a oprit sângerarea.
4. calmează durerea dacă e cazul prin administrarea unui calmant.

Măsurile principale de profilaxie impotriva imbolnavirii cu SIDA.

1. evitarea relațiilor sexuale întâmplătoare

2. folosirea prezervativului în timpul sexului.
3. utilizarea acelor și seringilor de unică folosință.

Respiratia:
 Sistemul respirator este formati din totalitatea organelor care participă la realizarea
schimbului de gaze dintre organism și mediul extern. Este alcătuit din căi respiratorii și
plămâni.
Respiratia la animale. La animale schimbul de O2 si CO2 dintre organism și mediu
are loc prin organe cu funcții respiratorii auxiliare (membrana citoplasmatică,
tegument, piele) sau sisteme de respirație diferențiate (suprafețe respiratorii).

Animalele inferioare (spongierii, celenteratele, viermii plați și cilindrici)

sunt lipsite de organe respiratorii diferențiate. La ele schimbul de gaze are loc prin
suprafața totală a corpului.
Pielea, paralel cu alte funcții de bază, realizează funcțiile respiratorii la
ciclostomate, unii pești, amfibieni etc.
Suprafețele respiratorii în procesul evoluției au suportat anumite modificări,
astfel au apărut organele respiratorii diferențiate.
În lumea animală s-au dezvoltat trei tipuri de organe respiratorii: trahee,
branhii și plămâni. Forma și structura organelor corespunde cu dimensiunilor
corpului, etape de dezvoltare a organismului, mediului de trai.

Traheile - reprezintă un sistem de tuburi care realizează schimbul de gaze

între mediul extern și celulele corpului. Acest sistem nu este irigat de vasele
sistemului circulator. Traheile sunt caracteristice pentru insecte și arahnide.

Prin branhii respiră pestii ososi, cartilaginosi și unele larve ale amfibienilor.
Plămânii sunt caracteristici amfibienilor, reptilelor, pasarilor, mamiferelor.

Respiratia la om:

Organele respiratorii la om sunt clasificare in:

1. căi respiratorii;
2. organe pur respiratorii (plămânii);

Căile respiratorii includ:

1. fosele nazale - alcătuiesc cavitatea nazală. Comunică la exterior prin nări, iar la
interior cu faringe.
Fosele nazale sunt căptusite de mucoase nazală puternic vascularizata
(încălzește aerul), cu fire de păr și cu strat de mucus (oprește impuritățile, praful).

1. faringele - aparține sistemului digestiv și respirator.

 2. laringele - este un organ tubular cu rol de conducerea a aerului spre plămâni.
Previne pătrunderea bolului alimentar în căile respiratorii prin intermediul
epiglotei.
3. traheea - este prelungirea laringelui. Este alcătuită din 16-20 inele incomplete.
Peretele intern este căptușit cu mucoasă umedă ce prezintă celule cu cili
care se mișcă de jos în sus antrenând astfel impuritățile spre exterior.
4. bronhiile - se formează din ramificarea traheei înainte de a pătrunde în
plămâni. Este compusă din inele cartilaginoase complete. Bronhiile pătrund în
plămâni unde se ramifică în trei în plămânul drept și două în stâng.

Plamanii sunt organe pare localizate în cutia toracică. Ei au forma

unor saci conici orientati cu varfu-n sus și baza în jos.
La exterior plămânii sunt acoperiti de pleura viscerală. Plămânii sunt
segmentati în lobi.
Plamanul drept are 3 lobi și zece segmente.
Plămânul stâng are 2 lobi și nouă segmente.

Fiecare lobul pulmonar începe cu o bronhiola intralobulara, care se

ramifică formând bronhiole respiratorii, iar aceasta din urmă se termină cu
alveole pulmonare.
Alveola pulmonară prezintă unitatea funcțională a plămânilor. Ea este
caracterizată prin:

1. suprafețe imense și volum de circă 6 litri.

2. pereți foarte fini, elastici, și rezistenți la deformări.

Fiziologia sistemului respirator:

Procesul de respirație se realizează prin:

1. respirația pulmonară;
2. transportul de gaze respiratorii;
3. respiratia celulelor;

Ventilația pulmonară se realizează prin:

1. inspiratia - proces activ care constă în pătrunderea aerului în alveolele determinată

de scăderea presiunii întrealveole ca urmare a creșterii volumului cavității toracice.
2. expiratia - proces pasiv care constă în ieșirea aerului încărcat cu CO2 din plămâni la
exterior datorită diferenței de presiune și micsorarea cutiei toracice. Musculatura se
relaxează, coastele și sternul coboară.

Transportul gazelor:
 1. Oxigenul - trece din alveole pulmonare în sânge datorită diferenței de presiune.
Presiunea oxigenului este mai mare în aerul alveolar decât în vasele de sânge din
plămâni ceea ce explică trecerea oxigenului din alveole în sânge. În sânge oxigenul
fie se dizolvă în plasmă, fie se combină cu hemoglobina astfel fiind transportat la
toate celulele corpului.

2. Dioxid de carbon - parcurge drumul invers fiind transportat de la celule, prin sange
dizolvat în plasmă, sau sub formă de compuși, la plămâni.

Respiratia celulară:

Oxigenul ajuns la celule este utilizat in arderea nutrimentelor formându-se energia și

dioxidul de carbon ce trece din celulă în sânge.

Capacitatea pulmonară - este volumul total de aer pe care plămânul este capabil să
îl rețină după inspirație. Acest volum este de circă 7 litri.

Igiena sistemul respirator:

Factorii de risc:

1. condițiile meteorologice;
2. infectiile virale și bacteriene;
3. consumarea alimentelor reci sau prea fierbinți;

Maladiile:

1. Gripa - este o infectie virală a căilor respiratorii care survine epidemic. Bolnavii
prezintă febră, dureri musculare, frisoane.
Bolnavii de gripă cu evoluție gravă trebuie internați la spiral. În timpul tusei sau
stranutului trebuie să-și acopere gura și nasul.

2. Tuberculoza - prezintă o maladie inferctioasă bacteriană. Infectarea organismului

are loc pe cale aeriană, digestivă etc. Profilaxia tuberculozei prevede respectarea
regulilor generale de igienă, vaccinarea, izolarea și tratarea bolnavilor de
tuberculoză.
 3. Pneumonia - constituie o inflamație a parenchimului pulmonar, provocata de infectii
virale sau bacteriene, de gaze toxice. Profilaxia constă în măsuri igienice generale,
tratarea la timp a maladiilor respiratorii.

Acordarea primului ajutor în caz de inec.

1. în primul rând este necesar de a scoate persoana pe uscat.

2. apoi se așează înecatul cu burta pe piciorul salvatorului.
3. apoi se pune persoana pe spinare și se curata cavitatea bucală.
4. se începe efectuarea respiratiei artificiale.

Nutriția:

Toate organismele vii se alimentează cu substanțe nutritive și energie pe care le

obțin prin hrană. Organismele vii se deosebesc după hrană pe care o utilizează.

Există mai multe tipuri de nutritie:

1. autotrofă - se întâlneste la organismele care sintetizează de sine stătător

substanțele nutritive.
2. heterotrofă - se întâlneste la organismele care utilizează în calitate de hrană
substanțe organice preluate din mediul exterior.
3. mixotrofe - cele care se comportă și ca autotrofe si ca heterotrofe.

Autotrofe sunt plantele, protistele verzi si unele bacterii.

Heterotrofele sunt toate animalele, ciupercile, o parte din bacterii.
Mixotrofă - sunt euglene, care la lumină se comportă ca autotrofe, iar în cazul
existenței unei surse de oxigen, se comportă da heterotrofe.

Sistemul digestiv la om:

Aparatul digestiv reprezintă un complex de organe, care asigura digestia alimentelor

și absorbtia substantelor nutritive.
Aparatul digestiv este constituit din 3 parti:

1. cavitatea bucală;
2. tub digestiv;
3. glande anexe;
 Cavitatea bucală este formată din vestibul bucal (anterior) și cavitatea bucală
propriu-zisă (posterior).

În cavitatea bucală sunt localizati dinți și limba, care împreună cu muschii

masticatori, formează aparatul masticator.
Dinții - organ pasiv al aparatului masticator. La adulți numărul dinților este de 32,
diferențiate în funcție de rolul pe care îl îndeplinesc:

1. dinti incisivi - de tăiere;

2. dinti canini - rol de sfasiere.
3. dinti premolari - măsea cu rol de macinare.
4. dinti molari - măsea cu rol de macinare.

Dinții sunt alcătuiți din:

1. rădăcină;
2. col (zona de trecere);
3. coroană.

În secțiunea transversală oricare dintre prezintă cavitate dentară internă, corpul

dintelui, smaltul dentar, cimentul.

1. cavitatea dentală - găzduiește pulpa dintelui, constituită din țesut

conjunctiv, vase sangvine și terminatii nervoase.
2. corpul dintelui este format din dentină, o substanță dură, dar puțin rezistentă
la actiunea agentilor chimici.
3. smaltul dentar - este o substanță albă, care acoperă dentina doar la nivel de
coroană. Smaltul contine aproape în întregime substanțe chimice.
4. cimentul - este un strat opac, dur, care acoperă rădăcina dintelui.

Limba - este un organ, musculo-fibros. Limba este constituită din 3 parti: vârf,
corp și rădăcină.

Funcțiile cavității bucale:

1. digestivă - constă în transformarea mecanică a alimentelor la nivelul cavității bucale

prin ingestie, măcinare (prin masticatie) și umectarea lor cu salivă.
2. respiratorii - prin cavitatea bucală aerul pătrunde din mediul exterior in faringe.
3. fonatiunea - prin poziția, mișcarea și construcția limbii, la emiterea sunetelor.
4. gustative - prin limbă.
 Tubul digestiv - este un canal lung, deschis, la extremități prin orificiul bucal si anal.
Tubul digestiv uman are circa 8-10m în lungime și este compus din mai multe segmente

1. faringe - este situat în continuitatea cavității bucale, are forma de pâlnie cu pereti
musculo-membranosi. Aici se încrucișează calea digestivă și respiratorie. Faringele
comunica cu urechea prin Trompa lui Eustachio.
2. esofagul - este un tub cu lungimea 20-25 cm. Esofagul prin contractii musculare
asigură transportul bolului alimentar din cavitatea bucală spre stomac. Esofagul
comunica cu stomacul prin orificiu numit cardia.
3. stomacul - este partea cea mai dilatată a tubului digestiv. Stomacul este localizat în
cavitatea abdominală sub diafragmă. Este format din două părți: verticală (camera
cu aer și corpul stomacului) și orizontală (contine canalul pilor). Stomacul are funcție
dublă de rezervor și digestie chimică.
4. intestinul subtire - este lung și se indoaie formând cute (anse intestinale). Este
alcătuit din: duoden, jejun și ileon. Are funcția de digestia si absorbție.
5. intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv, și se unește cu orificiul anal.
Este lung și este alcătuit din 3 parti: cecum, colon și rect.

Glandele anexe ale tubului digestiv:

1. glande salivare;
2. pancreas;
3. ficatul;

1. Glandele salivare - sunt trei perechi mari (parotide, submaxilare și sublinguale).

Produc saliva ce se varsă în canalele cavității bucale.

Pancreasul - glandă mixtă localizată în concavitatea duodenului spre stânga.

Produce sucul pancreatic, care prin doua canale se varsă în duoden.
Ficatul - localizat in dreapta sub diafragmă. Este cea mai mare glandă din corp. Este
alcătuit din doi lobi, iar celulele lui produc bila (fierea) care dintre mese se varsă în vezica
biliara prin canalul cistic. Ficaul este ft bine vascularizat de către artera hepatică.

Glandele tubului digestiv - secretă sucul digestiv numic sucul gastric. Asigura
digestia alimentelor în stomac și are aspectul unui lichid incolor, cu reacție acidă.

Igiena sistemului digestiv la om:

Maladiile:
 1. Gastrita - reprezintă inflamația mucoasei gastrice. Factorii care cauzează gastrita
sunt: consum de alimente prea reci sau prea fierbinți, abuzul de alcool sau tutun.
Gastrita poate fi cronică sau acută.

Tratamentul gastritei prevede regimul de pat, în primele zile, regim dietetic de foame
și spălarea gastrică.

2. Obezitatea -
3. hepatita - boală virală a ficatului care constă in distrugerea celulelor hepatice.
Simptome - febră ușoară, lipsa apetitului, scăderea randamentului fizic.

Excretia: este procesul de eliminare a substantelor nefolositoare sau în exces din

organism,

Procesul de excretie se poate face prin piele (transpiratie), prin plămâni (dioxidul de
carbon), însă principala funcție de excretie o are sistemul excretor al omului.
Sistemul excretor la om este compus din rinichi și căi urinare.

Rinichii - sunt organe perechi, situate in cavitatea abdominală de-o parte și de alta a
coloanei vertebrale. Are forma unui bob de fasole și este de culoare rosie cafenie.

Rinichii - au două fețe: anterioară și posterioară. Două margini: laterală (convexă) și

medievală (concavă).

În zona marginii concave se găsește hilul și pedicul renal.

În secțiunea longitudinală sunt prezente două zone:

1. zona corticală - localizată în exterior de culoare mai deschisă și contine glomerul

vascular al nefronului.
2. zona medulară - la interior formată din piramidele renale cu vârful spre hil, alcătuite
din tuburi colectori ai nefronului.

Unitatea structurală și funcțională a rinichiului este nefronul.

Nefronul este alcătuit din corpuscul Malpighi și tubul urinifer.

Corpuscul renal Malpighi - este compus din glomerul vascular (25-30 de vase capilare) si
capsula Bowman (adăpostește glomerul).
Tubul urinifer - cuprinde trei segmente:

1. tubul contort proximal - compus dintr-un epiteliu cilindric simplu cu microvili.

2. Ansa Henle.
3. tubul contort distal.

Ureteral - prezintă tuburi care se extind de la bazinet până la vezica urinara.

Vezică urinară - reprezintă un organ cavitar în care are loc depozitarea urinei.

Funcțiile sistemului urinar:

1. excretia - eliminarea deseurilor azotoase și a toxinelor din sânge în mediul extern.

2. osmoreglarea
3. reglarea aciditatii sangelui și presiunii sangvine.
4. sinteza si receptia hormonilor.

Igiena sistemlui excretor la om:

Maladii:

1. cistita - inflamatia vezicii urinare cauzată de agenți patogeni;

2. nefrita - inflamarea rinichiului la nivelul nefronului care nu mai pot functiona.

Reproducerea la om:

Reproducerea este una din insusirele fundamentale ale oricărei ființe vii capacitatea
de a se înmulți, de a se reproduce fiind specifică organismelor mature.

Sistemul reproducator masculin este alcătuit din:

1. testicule - două organe sexuale localizate la exteriorul corpului, într-o pungă

de piele (scrol). Ele au mărimea și forma unei prune și începând cu
pubertatea produc milioane de spermatozoizi.
2. căile excretoare spermice (canal seminar, uretra) conduc lichidul spermatic
spre exterior.
3. glande anexe (prostata, glanda seminala) - produc un lichid ce intră în
componența spermei.
 4. organul copulator (penisul) - organ extern străbătut de uretră ce elimină urina
și sperma.

Sistemul reproducător feminin este alcătuit din:

1. ovare - două glande sexuale ceva mai mici decât testiculele la masculi. Ele au rolul
de a produce ovule.
2. trompe uterine - organ perechi, ce se extind de la ovar până la uter. Aceste conducte
captează ovulele expulzate de ovar și la conduc în cavitatea internă.
3. uterul - organ cavitar, nepereche, musculos în formă de pară, captusit de o mucoasă.
Este localizat inapoia vezicii urinare si înaintea rectului. Aici se fixeaza ovulul
fecundat și se dezvoltă în cele nouă luni de sarcină.
4. vaginul - este un canal musculo - membranos, care unește uterul cu vulva. El este
specificat în eliminarea lichidului menstrual, a fătului în timpul nașterii, precum și în
receptarea organului sexual masculin în timpul actului sexual.
5. vulva - órganul genital feminin extern.

Bazele materiale ale eredității:

Ereditatea este proprietatea generală a organismelor de a păstra și de a transmite

caracterele și însușirile de la părinți la descendenti.
Informația ereditară despre caracterele organismului este localizată în gene.

Gena poate fi definită în diferiți termeni.

1. în termeni fizici, gena reprezintă un segment de cromozomi care conțin secvențe

particulare de nucleotide.
2. în termeni functionali, genele reprezintă o unitate informațională care se transcrie
intr-o moleculă de ARNm sau într-un lanț polipeptidic.
3. în termeni genetici, gena reprezintă o unitate informațională care determină un
caracter ereditar.

Două materiale importante ale ereditatii sunt acizii nucleici (ADN și ARN) și
cromozomii.

Acizii nucleici - dețin cel mai important rol în depozitarea și transmiterea

informației genetice: ei realizează procesele eredității și evoluției. Acizii nucleici sunt
substanțe macromoleculare,polinucleotidice (polimeri ale nucleotidelor).
O nucleotida este alcătuită din o bază azotată, o pentoză și rest de acid fosforic.
Există două tipuri de acizi nucleici: ADN și ARN.
 ADN - este alcătuit din două catene polinucleotide răsucite în spirală, antiparalele,
legate între ele prin punți de hidrogen. În structura de ADN intră: A, G, T, C.
Ordinea bazelor azotate in ADN reprezintă înscrierea informației pe această
macromoleculă.
Transmiterea informației ereditare de la o generatie la alta, se realizează datorită
reacției de replicare a ADN-ului. În cursul acestei catenele unei macromolecule de ADN se
separă progresiv prin ruperea legăturilor de H dintre catene. Pe măsura desfacerii catenelor,
capetele libere își refac nucleotidele complementare pe baza materialelor existente în celulă.
În acest fel dintr-o macromolecula de ADN, se fac două catene noi, două macromolecule de
ADN identice din care numai una este nou sintetizată cealaltă reprezentând catrena matriță.
ARN- deosebește de ADN prin compoziția nucleotidelor și structura
macrocatenara și macromoleculare. Rolul ARN-ului este de a transporta informația
genetică de la nucleu în citoplasmă.

Cromozomii sunt structuri permanente ale celulei, fiind purtători ai genei care
determină proprietățile ereditare ale celulei și organismelor.
Numărul, forma și dimensiunile cromozomilor din celulele unui organism determină
un anumit cariotip, caracteristic pentru fiecare specie de vietuitoare.

Tipurile de cromozomi:

1. autozomi (cromozomii tipici normali);

2. sexuali (implicați în determinarea sexului la vietuitoare);
3. politeni sau uriași (cromozomi specifici la unele plante și animale);
4. lampbrush (cromozomi lungi care se intâlnesc la reptile, păsări si pești);
5. accesorii (cromozomi neesentiali);

Diviziunea celulară:

Celulele mature dau naștere la noi celule asemănătoare cu celulă mamă prin
procesul numit diviziune. Sunt două tipuri de diviziune: directe si indirectă.

Diviziunea directă (amitoza) - reprezintă diviziunea nucleului interfazic, fără

formarea fusului de diviziune. Se realizează prin:

1. fragmentarea în urma apariției unui perete despărțitor care împarte conținutul celulei
în două celule fiice
2. strangulare la mijloc celulă se subțiază, se fragmentează și apar două celule fiice
 Acest tip de diviziune se observă la animalele unicelulare, cu activitate fiziologică
slăbită.

Ciclu celular - de viață al unei celule are două etape:

1. interfaza - este cea mai activă fază, deoarece între două diviziuni în celulă are loc
sinteza complexe, se dublează cantitatea de cromatină (ADN, ARN și proteine).
2. diviziunea celulară:

Diviziunea indirectă - se împarte în mitoză și meioză.

Mitoza - se produce în celule somatice din care rezultă două celule fiice cu același număr
de cromozomi.

Mitoza cuprinde 4 faze:

1. profaza - în care dispare membrana nucleară și nucleolii, se individualizeaza

cromozomii, se divide centrul celular, pe fusul de diviziune se fixează cromozomii.
2. metafaza - în care cromozomii se atașează în plan ecuatorial, se despart
cromatidele, apar doi cromozomi monocromatici.
3. anafaza - în care cromozomii monocromatici migrează spre cei doi poli ai celulei
(prin contractia filamentelor fusului);
4. telofaza - în care dispare fusul nuclear și apare membrana nucleară, doi nuclei cu
nucleoli, membrana celulară.

Meioza - duce la formarea celulelor reproducătoare și se desfășoară în două etape:

În prima etapă, dintr-o celulă, se obțin două celule. Această etapă are 4 faze:

1. profaza - individualizarea cromozomilor omologi bicromatidici care se unesc în

perechi formând tetrade.
2. metafaza - tetrodele se analizează din zona ecuatoriala a fusului.
3. anafaza din tetrade se desprind cromozomii bicromatidici și migrează la polii
celulei. Cromozomii bicromatidici sunt modificati după schimbul de informație
genetică petrecut în profază.
4. telofaza - la cei doi poli ajung câte doi cromozomi bicromatidici. Acum cromozomii
se despiralizează.

Deosebirile dintre fazele meiozei si mitozei

faza meiozei
 1. se desfășoară cu formarea celulelor somatice, a unor spori, gameti, la plante, care
prezintă alternanță de generații.
2. este prezentă în celulele haploide, diploide și poliploide.
3. se compune dintr-o diviziune.
4. în profaza, cromozomii omologi nu formează bivalent, chiasme.
5. în metafază, perechile de cromatide se dispun la ecuatorul fusului de diviziune.
Centromerii se ordonează într-un plan la ecuatorul fusului.
6. în anafază, Centromerii se divid, cromatidele identice se separă și migrează spre
poli.
7. în celulele fiice este același număr de cromozomi ca și în celulă paternă.
8. ca urmare a divizarii se obțin 2 celule haploide.

faza mitozei

1. se desfășoară la gametogeneza sau sporogeneza.

2. este prezent numai la celule haploide și poliploide.
3. se compune din două diviziuni.
4. in profaza 1, cromozomii omologi formeaza bivalent. Se formează chiasme.
5. Centromerii, in metafaza 1, se dispun deasupra si dedesuptul ecuatorului. La aceeasi
distanță de el, perechile de cromatide la ecuator in metafaza 2.
6. Centromerii se divid si se separă numai în anafaza 2, în anafaza 1 se separă și
migrează spre poli cromozomii întregi.
7. in celule-fiice numărul de cromozomi este de două ori mai mic decât în celulele
paterne.
8. ca urmare, se obtin 4 celule haploide.

Legile ereditătii:

Legile de bază a ereditatii au fost descoperite de Mendel in 1865. Pentru a stabili

legitatile moștenirii caracterelor, G.Mendel incrucisa formele parentale și analiza
descendentă. Experimentele sale au fost făcute pe 22 de soiuri de mazăre.

Rezultatele sale au permis:

1. cunoașterea mecanismelor transmiterii caracterelor ereditare.

2. prognozarea rezultatelor încrucișării.
3. obținerea a noi rase de animale și soiuri de plante.
 Prima lege a lui Mendel - legea uniformitatii hibrizilor de prima generatie (legea
dominației).

Conform acestei legi gameții conțin doar unul din factorii ereditari pereche deci sunt
puri de punct de vedere genetic. În acest sens, Mendel a incrucisat două soiuri de mazăre:
unul cu bobul neted și altul cu bobul zbarcit. Hibrizii din prima generatie este uniformi,
adică netezi. De aici concluzia, că caracterul neted este dominant, iar caracterul zbârcit este
recesiv.

A doua lege a lui Mendel - legea segregarii hibrizilor în doua generatie.

Dacă indivizii primei generatii se încrucișează între ei, atunci caracterele parentale
segregate în generatia a 2-a sunt într-o rată bine determinată (1:2:1). În generatia a doua, au
apărut raportul 75% cu bobul neted și 25% cu bobul zbarcit.

A treia lege a lui Mendel - legea segregarii independente a caracterelor.

Fiecare pereche de factori ereditari segrega independent de altă pereche de factori
ereditare, astfel încât in generatia F2, raportul de segregare este de 3:1 pentru o pereche de
factori ereditare și și de 9:3:3:1 pentru a doua pereche de factori ereditari.

Teoria cromozomială a eredității - a fost stabilită de T.Morgan, care a studiat pe

musculițele de oțet, incrucisand musculitele normale cu diferite mutante. În urma
cercetărilor a elaborat tezele teoriei cromozomiale a eredității.

1. genele sunt localizate in cromozomi și ocupă o anumită poziție numită locus.

2. genele sunt plasate liniar în cromozomi și transmise la descendenti în bloc, înlănțuit,
fenomen ce poartă numele de linkage. Acest lucru este posibil deoarece în timpul
diviziunii celulare, cromozomii se comportă ca o unitate.
3. schimbul reciproc de gene este numit crossing-over, se realizează în timpul meiozei
când cromozomii perechi (omologi) se apropie foarte mult, se ating în unul sau
mai multe puncte unde se pot rupse și astfel poate avea loc un schimb reciproc de
segmente cromozomiale între cromozomii perechi.

Genetice sexului:

Particularitățile de sex ale organismelor sunt determinate genetic. Prin sex se

înțelege un anumit genotip din cadrul populației, care se caracterizează prin reproducerea
gametilor de același tip, capabili să formeze un zigot prin fuziunea cu un alt gemet
complementar.
Fenotipul sexului reprezintă un ansamblu de însușiri morfo-fiziologice, structuri,
funcții etc., în baza căruia un animal sau o plantă se consideră femela sau mascul.
 Sexul individului este determinat de tipul gametilor care participa la fecundatie.
Acești gameti se caracterizează printr-un anumit număr si tip de cromozomi (autozomi si
heterozomi).

Există diferite tipuri de determinism cromozomial al sexelor:

1. tipul Drosophile - caracteristic mamiferelor (inclusiv omului), pestilor, molustelor etc.

2. femela este homogametică, adică contine doi cromozomi sexuali identici (XX) si
formează un tip de gameti (22+X).
3. masculul este heterogametic, adică contine cromozomi sexuali diferiti (XY) si
formează două tipuri de gameți (22+X și 22+Y).

Mostenirea grupelor sangvine:

Mostenirea grupelor sangvine la om se caracterizează printr-o complexitate

deosebită. Există o mulțime de sisteme de grupe sanguine.

Unul din cele mai importante sisteme de clasificare a grupelor sangvine este
sistemul ABO. Acest sistem se bazează pe prezența sau absența antigenelor A și B, pe
suprafața eritrocitelor și a anticorpilor alfa și bate în serul sangvin.

In sistemul ABO există trei alele: A(A1,A2) B si O. Primele două alele sunt dominante,
iar a treia recesivă.

Fenotipul (grupa) Genotip Antigenele Anticorpi

0 I0I0 - a,b
A IaIa/IaI0 A B
B IbIb/IbI0 B A
AB IaIb A,B -

În limitele sistemului AB0 sunt patru grupe sangvine (fenotipuri): I(O); II(A);
III(B); IV(AB). Fiecare din aceste fenotipuri se deosebește prin specificul proteine
antigene din eritrocite și anticorpii din plasma sanguina.

Sistemul ABO trebuie de luat în considerare la transfuzia de sânge. Unui individ cu

grupa A, nu-i poate fi transfuzat sângele unui individ cu grupa B.
 Principiul de mostenire a grupei sangvine în sistemul ABO are o largă utilizare in
medicină și antropologie. Acest sistem poate fi folosit în expertiză judiciară în scopul
depistării paternității.

Mutatiile și cauzele aparitiei lor.

Mutatiile reprezintă orice schimbare în materialul ereditar ai unui individ, care nu se

datorează segregării saău recombinarii genelor si se transmite urmasilor.

Clasificarea mutatilor se poate realiza după mai multe criterii:

După modul de aparitie:

1. naturale (apărute spontan în natură);

2. artificiale (provocate de om cu ajutorul factorilor mutageni);

După efectul asupra organismelor:

1. dăunătoare (unele chiar letale);
2. putin folositoare;
3. neutre;

După celulele afectate:

1. gametice (afectează celulele sexuale și sunt ereditare);

2. somatice (afectează celulele corpului);

După cromozomii afectati:

1. heterozomale (afectează cromozomii celulelor sexuale);

2. autozomale (afectează cromozomii celulelor somatice);

După genele afectate:

1. dominante;
2. recessive;

După cantitatea de material genetic afectat:

1. genetice;
2. cromozomiale;
3. genomice
 Factorii mutageni pot fi divizati în trei grupe:

1. fizici (radiatia, temperatura, ultrasunet). Radiatiile neionizante ele pot produce

ionizarea bazelor azotate în momentul replicării ADN-ului, radiatiile ionizate (gama,
alfa, beta, neutroni) ce produc fragmentarea cromozomilor sau cromatidelor și
transformarea apei în peroxizi. Unele modificări pot fi eliminate prin procesul
reparator, iar altele produc mutații.
2. chimici - agenti alchilati aduc la stagnarea diviziunii celulare, provoacă erori în
replicarea moleculelor de ADN, determină eliminarea bazelor purinice.

Analogii purinilor si pirimidelor, provoacă erori de inlocuire în molecula de ADN,

deoarece se includ în moleculele de ADN, substituind bazele azotate.
Alte substanțe chimice mutagene poseda o actiune mutagenă mai pronunțată, au un
mecanism specific de acțiune.
Substantele chimice mutagene sunt aplicate in diferite domenii ale economiei,
agricultura, medicină. Ele ajung i