POLUAREA CU PESTICIDE SI EFECTELE SALE

Pesticidele sunt produse chimice (exceptând medicamentele) folosite pentru

combaterea dăunătorilor plantelor și a produselor agricole stocate, precum și pentru
combaterea vectorilor biologici ai bolilor omului și animalelor. Dăunătorii includ
microbi, plante sau animale care concurează cu omul pentru hrană, distrug
proprietatea, difuzează boli sau reprezintă o calamitate.

Pesticidele sunt substanțe sau amestecuri de substanțe ce conțin ingrediente biologic

active împotriva dăunătorilor. Ingredientele biologic active sunt, în general, substanțe
toxice cu potențial de degradare a mediului. Multe pesticide sunt toxice și pentru om.
Din aceste motive producerea, ambalarea, depozitarea, transportul și utilizarea
pesticidelor sunt reglementate prin lege.

În categoria pesticidelor intră următoarele două subcategorii:

- produse de uz fitosanitar - pesticide utilizate ca produse pentru
protecţia plantelor respectiv orice substanţă chimică sau combinaţie de
substanţe chimice cunoscute sub denumirile generice de bactericide,
fungicide, insecticide, acaricide, nematocide, raticide, erbicide şi altele
asemenea, care se utilizează în agricultură şi în silvicultură pentru tratamente
fitosanitare ce vizează prevenirea şi combaterea bolilor, dăunătorilor şi
buruienilor în culturile agricole, în plantaţiile pomicole şi viticole, în păduri,
păşuni şi fâneţe, precum şi pentru tratarea materialului semincer, pentru
dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea spaţiilor de depozitare a produselor
agricole;
- alte pesticide non-agricole regăsite în categoria produsele biocide -
grupa principală 3 (rodenticide, avicide, moluscocide, piscicide, insecticide,
acaricide şi produse pentru combaterea altor artropode, repelanţi şi
atractanţi).

Poluarea solului cu pesticide ocupa un rol important. Spre deosebire de alte substante
poluante, pesticidele sunt dispersate voit in mediul natural pentru a distruge anumiti
paraziti ai omului, animalelor domestice sau ai culturilor agricole. Suprafetele afectate
sunt considerabile.

Pesticidele moderne sunt in cea mai mare parte substante organice de sinteza. Ele sunt
destinate pentru distrugerea insectelor daunatoare (insecticide), a ciupercilor fitofage
(fungicide), a buruienilor din culturi (ierbicide), a razoarelor (rodenticide) sau a
nematodelor (nematocide).

Cu toate avantajele importante pe care le prezinta folosirea pesticidelor in agricultura

(cresterea productiei, reducerea miini de lucru etc.) utilizarea lor pe scara larga si in
doze mari si repetate provoaca numeroase incoveniente de ordin ecologic. Ele
prezinta un spectru de toxicitate foarte intens atit pentru organismele animale cit si
pentru cele vegetale; au un grad de selectivitate destul de redus si se folosesc adeseori
contra populatiilor si nu contra indivizilor; efectul lor nu depinde de densitate desi
aplicare lor are in vedere densitatea; multe dintre ele au un grad de persistenta ridicat
in sol care poate fi de ordinul lunilor sau chiar al anilor; o parte din pesticide se
disperseaza la distante foarte mari si sunt incorporate in biomasa, in apele oceanelor
sau in sol.

Contaminarea solurilor si a vegetatiei cu pesticide are importante efecte asupra

speciilor si biocenozelor. Acesete efecte pot fi de natura demoecologica adica cele
care afecteaza populatiile si in special densitatea acestora si de natura biocenotica –
cele care provoaca rupturi ale echilibrelor biocenotice.

Efectele poluarii cu pesticide:

Efectele demografice sunt imediate si rezulta din toxicitatea specifica a pesticidelor.

Ele se traduc din moartea unei anumite proportii din efectivul populatiei contaminate
cu atit mai mare cu cit doza aplicata a fost mai ridicata. In acest fel, efectul lor nu
depinde de densitate. Efectele tratamentelor cu insecticide pot fi directe sau indirecte.

Cele directe sunt cele care afecteaza direct populatiile unor specii de plante sau
animale pentru care se face administrarea pesticidelor sau a celor contaminate
accidental. In aceasta categorie intra si efectele tratamentelor cu insecticide asupra
padurilor pentru combaterea defoliatorilor dar care afecteaza si o parte din avifauna.

Efectele indirecte rezulta din trecerea pesticidelor in biomasa cu acumulari la fiecare

nivel trofic, astfel incit concentratiile atinse in organis- mele consumatorilor carnivori
sunt totdeauna ridicate. Astfel plantele absorb si concentreaza o parte din pesticidele
ajunse in sol. In continuare insecticidele acumulate in biomasa vegetala contamineaza
intreg lantul trofic de consumatori primari, secundari si tertiari. Spre exemplu,
campania de eradicare a scolitidelor ulmului in nord – estul S.U.A. s-a dovedit
catastrofala pentru avifauna in special pentru mierla migratoare ( Turdus migratorius).

Efectele biocenotice se refera la reducerea hranei disponibile pentru anumite specii si

lanturi trofice, la diminuare locurilor de adapost iernat si cuibarire pentru unele pasari.
Contaminarea apelor dulci cu pesticide exercita o influenta catastrofala asupra faunei
ihtiologice, ca rezultat al reducerii hranei prin saracirea zooplanctinului si a larvelor
de insecte cu care se hranesc pestii.

Un alt efect este legat de disparitia speciilor concurente. Spre exemplu prin tratare cu
ierbicide a culturilor agricole se reduce numarul speciilor de dicotiledonate si creste
proportia de graminee.

Combaterile repetate determina o dregradare evidenta si uneori deosebita a

echilibrelor naturale din biocenoze. Folosirea pesticidelor poate favoriza inmultirea in
masa a unor specii de insecte pina atunci inofensive fie prin modificarea competentei
intraspecifice, fie prin reducerea presiunii pradatorilor si parazitilor.

Combatera daunatorilor culturilor cu pesticide (ierbicide) determina o reducere a

densitatilor biocenozelor din ecosistemele in care s-au folosit.
Introducere
Multe substanţe chimice au fost folosite contra unor dăunători din agricultură încă din
cele mai vechi timpuri, unele dintre ele fiind produse naturale (sulf, piretru, etc.).
Ulterior, necesarul în continuă creştere de astfel de produse a condus la dezvoltarea
unei industrii de sinteză care produce o gamă extrem de variată de substanţe denumite
generic “pesticide”. Termenul de “pesticide” a fost preluat din limba engleză în care
are sensul de antidăunător, “pest” însemnând insectă dăunătoare. Pesticidele
reprezintă o substanţă sau un amestec de substanţe destinate utilizării în agricultură şi
silvicultură în scopul prevenirii acţiunii şi/sau combaterii unor forme de viaţă vegetală
sau animală care aduc pagube directe şi indirecte culturilor.

Cu alte cuvinte, pesticidele sunt mijloace chimice de protecţie a plantelor obţinute

prin formularea şi condiţionarea unui (unor) ingredient(e) biologic activ(e). Cu foarte
puţine excepţii (ca de exemplu regulatorii de creştere vegetală folosiţi pentru controlul
creşterii plantelor sau produselor care acţionează prin activarea rezistenţei manifestate
sistemic în plante şi care sunt un fel de vaccinuri pentru plante) ingredientele active
biologic sunt, de fapt, ingrediente toxice. Formularea este forma sub care un pesticide
este comercializat şi reprezintă o combinaţie de diverşi compuşi (solvenţi, surfactanţi,
cosurfactanţi, adezivi, agenţi de suspensie, amelioratori de penetrare cuticulară, etc.)
al cărei scop final este de a face produsul utilizabil în mod eficace. Condiţionarea se
referă la conţinutul şi eventualul ambalaj hidrosolubil folosit pentru a distribui
pesticidele la utilizatorul final de către circuitele de distribuţie en-gros şi en-detail.

Compuşii folosiţi la condiţionarea pesticidelor sunt poluanţi chimici importanţi

(solvenţii organici şi surfactanţii care sunt similari detergenţilor în privinţa poluării
apelor, etc.) care reprezintă un motiv serios pentru elaborarea unui cod al unei bune
practici de distribuţie şi de utilizare a pesticidelor.

Pesticidele moderne sunt substanţe chimice de sinteză de natură anorganică şi

organică. Descoperirea pesticidelor utilizate actualmente a început în timpul şi mai
ales după cel de-al doilea război mondial, când a crescut producţia pe scară largă a
insecticidelor organoclorurate şi organofosforice. Importanţa practică a pesticidelor
este reliefată de dinamica producţiei: la începutul acestui secol producţia mondială era
neînsemnată (cca 56.000 tone în 1916), iar astăzi a depăşit 20.000.000 tone/an.

Clasificarea pesticidelor
Clasificarea pesticidelor se face după mai multe criterii: originea lor, acţiunea
antidăunătoare, forma fizică de prezentare, structura chimică, etc. Astfel, unele din ele
sunt de origine minerală (de exemplu săruri de As, Ba, Cu, Hg, Pb) şi altele sunt de
origine vegetală (nicotina, veratrum, stricnină). Majoritatea sunt însă produşi organici
de sinteză (esteri organofosforici, derivaţi organohalogenaţi, nitroderivaţi aromatici,
derivaţi carbamici, compuşi fenolici şi compuşi organometalici).

După structura chimică, pesticidele se clasifică în:

  pesticide organoclorurate;
 pesticide organofosforice;
 pesticide organocarbamice, respectiv tiocarbamice;
 pesticide nitrofenolice.

După natura daunătorului combătut, pesticidele pot fi:

- insecticide (pentru combaterea insectelor dăunătoare, transmiţătoare de boli omului

sau animalelor domestice);

- erbicide (pentru distrugerea buruienilor din culturi);

- fungicide (pentru combaterea ciupercilor ce provoacă boli plantelor);

- acaricide;

- nematocide (pentru combaterea viermilor dăunători culturilor);

- algicide (pentru distrugerea algelor);

- rodenticide (utilizate împotriva rozătoarelor).

În funcţie de gradul de toxicitate, pesticidele se grupează în:

 grupa I – extrem de toxice, fiind marcate cu etichete roşii;

 grupa II – puternic toxice, marcate cu etichete verzi;
 grupa III – moderat toxice, marcate cu etichete de culoare albastră;
 grupa IV – toxicitate redusă, marcate cu etichete negre.

Măsurile de protecţie aflate în vigoare prevăd că numai pesticidele din grupa III şi IV
se pot distribui persoanelor fizice în scopuri agricole.

Dezavantajele utilizării pesticidelor în agricultură

Utilizarea pe scară largă a pesticidelor organoclorurate a avut şi are încă multiple
avantaje, dar şi unele inconveniente. Compuşii organocloruraţi prezintă
degradabilitate redusă, atât pe cale chimică cât şi biologică în organisme vii şi mediul
înconjurător, datorită unui potenţial de bioconcentrare foarte ridicat, ce caracterizează
mulţi dintre compuşi. Ca urmare, se realizează o încărcare permanentă a solului,
vegetaţiei şi apei, datorită tratamentelor periodice, repetate şi acumulărilor tot mai
mari a acestora. Ingerate de către animale (prin furajele tratate sau poluate), ele se
reţin în ţesutul adipos al acestora (fiind liposolubile) sau se excretă în lapte şi ouă. În
acest fel, ele determină o poluare generală a alimentelor, care, datorită stabilităţii, se
păstrează timp îndelungat. Din această cauză, utilizarea lor a început să fie limitată,
fiind înlocuite, pe scară tot mai largă, cu compuşi organofosforici.

Pesticidele organofosforice, deşi foarte nocive, din punct de vedere a toxicităţii acute,
nu se acumulează când sunt ingerate în cantităţi mici (reziduale) sau sunt rapid
degradate în organism, fiind mult mai instabile, remanenţa lor fiind considerabil
scăzută (câteva zile). Folosirea pesticidelor este necesar să fie strict reglementată.
Astfel, simpla prezenţă a reziduurilor de pesticide nu poate constitui un factor de
alarmă, dar este necesară corelarea nivelului acestora cu concentraţia nocivă pentru
organismul uman.

De asemenea, pesticidele prezintă o mare stabilitate chimică şi în condiţiile mediului

natural degradarea lor se produce încet. Cu toate că pesticidele se degradează în sol,
ele pot persista mult timp în acesta după folosire (de exemplu DDT-ul are o perioadă
de înjumătăţire de 20 de ani). În general, pesticidele sunt greu solubile în apă, dar sunt
solubile relativ uşor în grăsimi, ceea ce face posibilă depozitarea acestora în grăsimea
animalelor. Pesticidele volatile sunt absorbite uşor de către particulele din sol, din apă
sau aer, putând fi transportate uneori la distanţe foarte mari.

Faptul că pesticidele au fost identificate în grăsimea pinguinilor şi a puilor de balenă

din Antarctica induce ideea că răspândirea acestora a devenit globală la nivel planetar.
Aplicate pe toate continentele, pesticidele sunt duse de fluvii în oceane, iar din
atmosferă ajung (prin apa de precipitaţii) în final pe sol. Din păcate, pesticidele, fiind
toxice pentru anumite forme de viaţă cu rol dăunător în ecosisteme, prezintă un risc
crescut de nocivitate şi pentru speciile benefice. De asemenea, gradul lor de
periculozitate este multiplicat de faptul că în tratamentele aplicate se produc pierderi
mari de produs. Astfel, dintre fungicidele aplicate circa 97% se pierd în sol şi doar 3%
exercită efectul scontat. Utilizarea pesticidelor pretutindeni în lume, fără restricţii, a
avut ca urmare contaminarea întregii biosfere, reziduurile pesticidelor găsindu-se în
ţesuturile vii (animale sau vegetale) pe toată suprafaţa planetei.

De obicei, pesticidele se aplică prin tratamente umede, sub formă de stropi,

pulverizări sau aerosoli (ceaţă toxică). Aplicarea pesticidelor trebuie realizată în
condiţii meteorologice prevăzute de tehnologiile aflate în vigoare. Nu se fac
tratamente cu pesticide la temperaturi foarte ridicate, pe ploaie sau între sau după 2
reprize din aceasta sau când viteza vântului este de minim 4 m/s.

Pesticidele cele mai des utilizate după cel de-al doilea război mondial în agricultură
sunt:

 DDT (diclor-difenil-tricloretan, cunoscut şi sub denumirile comerciale de

Detox, Omicid, Defotox, Deparatox, Detatox şi Toxid) se prezintă ca o
pulbere alb-cenuşie, cristalină, greu solubilă în apă şi solubilă în solvenţi
organici;
 HCH (hexaclorciclohexan) denumit şi Gamexan, Hexacloran, Nitroxan,
Lindan sau Entomoxan;
 Paranthion denumit şi E 605, Ekatox, Triophos, Selefos sau Folidol;
 Pesticide nitroaromatice: Dibutox 25, Gebutox CE 40% şi Nitosan 50 PS;
 Pesticide interzise în România: Aldrin, DDT, Dieldrin, Dinaseb, Silvex.

Unele pesticide (Bentazona, Atrazinul, Simazinul, Dinozebul, etc.) sunt cuprinse în

categoria substanţelor cu risc mare de poluare a apelor de suprafaţă şi subterane.
Atunci când se identifică astfel de pesticid în apele subterane se poate presupune că se
va produce o creştere a concentraţiei acestora având în vedere că mişcarea de
traversare a straturilor pedologice se poate realiza într-un timp relativ lung.
Pe de altă parte, pesticidele sunt substanţe chimice care persistă în mediul
înconjurător, se bioacumulează în organismele vii şi prezintă riscul de a cauza efecte
adverse asupra sănătăţii umane şi a mediului. Aceste substanţe ajung în mediul
înconjurător ca rezultat al unei activităţi atropice, iar cercetările ştiinţifice efectuate au
evidenţiat faptul că acestea pătrund în lanţul alimentar uman, având posibilitatea de a
trece de la mamă la copil prin placentă şi laptele matern.

Până în prezent s-a descoperit că cele mai cunoscute pesticide a căror efect asupra
ecosistemelor este devastator sunt: Aldrin, Clordan, DDT, Dieldrin, Endrin,
Heptaclor, Hexaclorbenzen şi produsele secundare (Dioxinele şi Furanii).

DDT (diclor-difenil-tricloretan)
Acest compus se prezintă sub formă de cristale sau pudre de culoare albă, inodore sau
cu miros slab, insolubile în apă, solubile în solvenţi organici, produs cunoscut sub
următoarele denumiri comerciale: Agritan, Anofex, Arkotine, Azotox, Bosan Supra,
Bovidermol, Chlorophenothan, Cloropenothane, Chlorophenotoxum, Citox,
Clofenotane, Dedelo, Deoval, Detox, Detoxan, Dibovan. DDT-ul este un pesticid care
a fost mult utilizat în cazul culturilor agricole, mai ales la cele de bumbac, pentru
controlul unor boli (malarie, tifos) transmise prin intermediul unor insecte ca vectori
(ţânţari, purici, păduchi). Produsul a fost interzis a fi utilizat sau sever restricţionat în
numeroase ţări (inclusiv în ţara noastră).

De regulă, efectele acute pe termen scurt ale DDT-ului asupra organismului uman
sunt relativ limitate, dar expunerile pe termen lung au fost asociate cu boli cronice şi
cu risc de cancer la sân. De asemenea, expunerea la DDT poate apare şi prin
consumul anumitor alimente, pesticidul fiind detectat pretutindeni în hrană (ouă,
legume, fructe, carne) şi chiar în laptele sugarilor. Efectele asupra mediului ale DDT-
ului depind, în principal, de starea de agregare a acestuia. DDT-ul este semivolatil,
având o stabilitate ridicată şi de aceea pesticidul, reziduurile şi metaboliţii săi pot fi
transportaţi pe distanţe lungi, putând fi găsiţi oriunde pe glob (chiar şi în Arctica).

Persistenţa şi stabilitatea în mediul înconjurător a sa şi a compuşilor înrudiţi este

decelată în sol până la 50% după 10-15 ani de la aplicare. DDT-ul are un efect nefast
mai ales asupra păsărilor sălbatice răpitoare prin subţierea cochiliilor ouălelor (ce
devin casante) şi asupra peştilor.

Heptaclorul
În stare tehnică acest pesticid se prezintă sub formă de cristale albe, moi ca ceara,
insolubile în apă, dar solubile în solvenţi organici şi inflamabile. În comerţ este
cunoscut sub denumirile de Drinox, Heptamak şi Heptam. Heptaclorul este o
substanţă cu efecte toxice, periculoase asupra organismului uman, fiind absorbit prin
ingestie şi contact dermic şi regăsindu-se, în principal, în ţesuturile adipoase. O cale
importantă de eliminare a reziduurilor de heptaclor din organism o reprezintă laptele
mamar. Heptaclorul a fost identificat ca un posibil cancerigen care afectează sistemul
imunitar.
Heptaclorul este persistent şi relativ imobil în sol, de unde poate fi eliminat prin
evaporare lentă şi prin oxidare în heptaclor epoxid (un produs de degradare mai
persistent) răspândindu-se odată cu particulele de praf şi curenţii de aer. Heptaclorul
este puţin solubil în apă, dar este solubil în solvenţi organici. Fiind destul de volatil
pentru a se distribui în atmosferă, se fixează rapid în sedimentele acvatice şi se
bioconcentrează în grăsimile organismelor vii. Perioada de înjumătăţire a
heptaclorului în solurile zonei temperate poate ajunge până la 2 ani. În mediu acvatic,
toxicitatea sa variază în funcţie de specie. Proprietăţile chimice ale pesticidului (slabă
solubilitate în apă, solubilitate ridicată, semivolatilitate, etc.) favorizează transportul
acestuia pe distanţe lungi, fiind detectate în aerul, apa şi organismele din toate
colţurile lumii (chiar şi în Antarctica).

În organismele acvatice heptaclorul se bioacumulează şi se bioamplifică şi, de aceea,

se consideră a fi responsabil pentru declinul multor populaţii de păsări (în special
gâsca canadiană), fiind cunoscut ca foarte periculos pentru viaţa din sălbăticie.

Aldrinul
În stare pură se prezintă sub formă de cristale albe inodore, iar în stare tehnică este de
culoare roşcată către brun-închis şi un miros slab de compus chimic. Este insolubil în
apă, iar în comerţ este cunoscut sub denumirea de Aldrec, Aldrex, Aldrex 30, Aldrite,
Altox, Copound 118, etc. Aldrinul este un insecticid foarte toxic, putând fi periculos
pentru organismul uman, la adulţi doza letală fiind estimată la 5g, echivalând la 83
mg/kg masă corporală. Expunerea la acest insecticid poate apare prin consumul
anumitor produse zilnic (cum ar fi cele lactate), simptomele intoxicaţiei cu acesta
incluzând dureri de cap, greţuri, vome, contracţii musculare, spasme şi convulsii.

Aldrinul se concentrează în organisme în principal sub forma derivaţilor săi, iar

expunerea profesională la aldrin, dieldrin şi endrin este asociată cu creşterea
importantă a cazurilor de cancer al ficatului şi vezicii biliare, influenţând negativ şi
evoluţia sarcinii. Aldrinul are efect letal asupra organismului uman, păsărilor şi
peştilor, iar reziduuri ale dieldrinului au fost detectate inclusiv în laptele sugarilor.
Aldrinul folosit ca insecticid reprezintă o sursă majoră de dieldrin (până la 97%) în
mediul înconjurător.

Aldrinul şi, respectiv, dieldrinul produs, sunt rapid absorbiţi în sol (în special în soluri
cu conţinut ridicat de materie organică), rezultând arareori contaminarea apei freatice.

Dieldrinul
Dieldrinul, ca principal produs de transformare rapidă a aldrinului, are concentraţii în
mediu mai ridicate decât în cazul utilizării sale ca atare. Proprietăţile fizice şi chimice
ale dieldrinului (slabă solubilitate în apă, stabilitate ridicată şi semivolatilitate)
favorizează transportul acestuia pe distanţe lungi. Astfel, acesta a fost detectat chiar şi
în mediul şi în organismele din Arctica.

Utilizarea aldrinului şi a dieldrinului în agricultură generează existenţa unor reziduuri

care pot persista o perioadă foarte îndelungată, timpul de înjumătăţire fiind de 4-7 ani.
Reziduuri de aldrin şi dieldrin au fost detectate în păsări moarte, ouă, animale
necrofage, prădători, peşti, amfibieni, nevertebrate şi în sol.

Endrinul
Endrinul este un insecticid foliar utilizat în principal la plantele din cultura mare
(cereale, bumbac, etc.), dar este folosit şi în lupta contra rozătoarelor (rodenticid).
Datorită toxicităţii a fost interzis în numeroase ţări. Este o pulbere cristalină albă,
insolubilă în apă, solubilă în cetone, esteri şi hidrocarburi cu următoarele denumiri
comerciale: Compound 269, Endrex, Hexadrin, Isodrin, Epoxide, Mendrin.

Endrinul este foarte periculos pentru organismul uman acţionând asupra sistemului
nervos. La adulţi doza letală este estimată la 10 mg/kg masă corporală. Efectele
endrinului asupra solului şi ciupercilor sunt minime, dar este foarte toxic pentru peşti
şi nevertebrate acvatice, fiind rapid metabolizat de animale. Ajunge în atmosferă prin
evaporare, putând prin ploaie contamina apele de suprafaţă. Perioada lui de
înjumătăţire este lungă, persistând în sol 12 ani.

Clordanul
Este un insecticide cu spectru larg, utilizat la culturile agricole, în special la legume
(cartofi), cereale (porumb), plante tehnice (sfecla şi trestia de zahăr, oleaginoase, iută,
bumbac) şi pomi fructiferi. Clordanul a fost folosit pe scară largă împotriva termitelor,
dar actualmante este interzis în mai multe ţări. Este un lichid vâscos de la incolor până
la brun-gălbui sau de culoarea chihlimbarului, cu miros picant asemănător cu cel al
clorului, fiind insolubil în apă, dar miscibil cu solvenţii alifatici şi cu hidrocarburile.
Denumirile comerciale sub care este cunoscut sunt: Aspon, Chlordane, Belt,
Chloriandine, Chlorkil, Corodan şi Cortilan-neu.

Clordanul este o substanţă foarte toxică, periculoasă pentru organismul uman,

expunerea la acesta putând apare prin consumul anumitor alimente. La adulţi doza
letală este estimată la 25-50 mg/kg masă corporală. Clordanul este stabil la lumină,
nesemnificativă fiind însă migrarea prin sol sau contaminarea apei freatice, perioada
de înjumătăţire ajungând la 1 an. Are efecte letale specifice asupra peştilor şi
păsărilor, toxicitatea ridicată fată de viermii subterani fiind un indicator de risc asupra
mediului.

Hexaclorbenzenul
Hexaclorbenzenul este un fungicid folosit cu aspect solid, cristalin, sub formă de ace
albe, fiind insolubil în apă, dar solubil în benzen, cloroform şi eter. Este o substanţă
toxică, periculoasă, la adulţi doza letală fiind estimată la 0,13 mg/kg masă corporală.
Ingerarea de HCB are următoarele simptome: leziuni cutanate fotosensibile,
hiperpigmentare, colici, slăbiciune severă, debilitate, dermatoze. Efectele nocive ale
compusului apar şi asupra reproducerii şi a aparatului genital, acesta trecând prin
placentă de la mamă la făt şi apare în laptele matern, mortalitatea sugarilor putând
ajunge până la 95%.
Hexaclorbenzenul este foarte răspândit în mediul înconjurător datorită mobilităţii şi
stabilităţii sale chimice, astfel că a fost detectat în aerul, apa, sedimentele, solul şi
organismele din toată lumea. Prezintă o toxicitate mare fată de organismele acvatice.

Dioxinele şi furanii
Dioxinele şi furanii prezintă numeroase efecte nocive. Expunerea la dioxine este
asociată cu riscurile apariţiei leziunilor dermice, cu alterarea funcţiilor ficatului, cu
stări de oboseală, cu pierderi în greutate şi scăderea imunităţii. Expunerea la aceşti
compuşi poate interveni şi prin consumul alimentar (mai mult de 90%). Odată cu
fructele şi legumele nespălate pot fi ingerate fragmente de sol contaminat, inhalarea
aerului şi absorbţia la nivelul dermei fiind surse minore.

Expunerea la dioxine şi furani poate surveni prin producerea de erbicide, accidente

industriale, arderea substanţelor chimice, precum şi prin arderea necontrolată a
deşeurilor. Dioxinele şi furanii au fost clasificaţi ca posibili cancerigeni pentru
organismul uman. În mod natural, dioxinele şi furanii sunt amestecuri de 210
compuşi, din care 17 au un grad de toxicitate ridicat. Unul dintre aceştia (cunoscut sub
numele de dioxina Seveso) este considerat cel mai toxic compus fabricat de om.
Dioxinele pătrund în mediul înconjurător ca rezultat al utilizării pesticidelor şi a altor
substanţe clorurate.

De asemenea, furanii sunt contaminanţi importanţi. Dioxinele şi furanii sunt puţin

solubili în apă, fiind foarte stabili şi persistenţi în mediul înconjurător. Aceşti compuşi
au fost detectaţi în sol după 10-12 ani de la prima expunere. Proprietăţile fizice
(solubilitatea slabă în apă, stabilitate ridicată şi semivolatilitate) favorizează
transportul acestora pe distanţe lungi, aceşti compuşi fiind detectaţi în organismele din
Arctica. Expunerea animalelor la dioxine provoacă reducerea fertilităţii, defecte
genetice şi mortalitatea embrionilor.

Influenţa pesticidelor asupra organismului uman

Utilizarea pe scară largă a pesticidelor, urmată de pătrunderea lor în circuitul
biogeochimic al ecosistemelor, afectează organismul uman. Expunerea corpului uman
la pesticide poate fi acută sau cronică, profesională sau întâmplătoare, deliberată sau
involuntară, ca urmare a unui accident. Pătrunderea pesticidelor în organism are loc
pe cale orală (alimentară), respiratorie sau cutanată. O cauză frecventă de intoxicaţie
cu pesticide este neglijenţa: contactul direct cu pesticidele al muncitorilor la
prepararea şi împrăştierea pe câmp a acestora, lucru fără echipamente de protecţie,
alimentaţia fără respectarea condiţiilor igienice elementare în cazul copiilor care se
joacă în apropierea zonelor de depozitare, consumarea hranei din vase în care s-au
transportat pesticide, consumul fructelor şi legumelor nespălate, imediat după
pulverizare şi uneori consumarea accidentală a pesticidelor păstrate în vase obişnuite.

Un risc crescut al intoxicaţiilor cu pesticide se întâlneşte la copii sub 10 ani, la

lucrătorii agricoli care manipulează pesticidele şi la culegătorii de recolte tratate cu
pesticide. Odată pătrunse în organism, pesticidele acţionează diferenţiat în funcţie de
metabolismul, excreţia şi toxicitatea lor, simptomele unei intoxicaţii acute fiind
durerile de cap, stările de oboseală, surmenajul şi ameţeli. Dacă expunerea acută s-a
făcut la insecticidele organofosfate, simptomele caracteristice sunt durerile de stomac,
voma şi diareea. Dacă expunerea acută este de lungă durată se resimt dificultăţi de
respiraţie, transpiraţie excesivă, convulsii şi comă. Adeseori, ca urmare a intoxicării
masive cu pesticide survine moartea.

Otrăvirea cronică presupune expunerea la un nivel redus de pesticide, dar pe o

perioadă îndelungată şi se caracterizează printr-o simptomatologie vagă, greu de
identificat. Toxicitatea asupra omului este direct legată de structura chimică a
produsului, lucru reliefat de următoarele aspecte:

 majoritatea pesticidelor pătrunse prin ingestie cauzează colici, greţuri, vomă şi

diaree;
 acţionează asupra sistemului nervos producând tulburări senzoriale şi de
sensibilitate, nevrite, convulsii, paralizii şi tulburări psihice;
 în cazul anumitor clase de pesticide apar manifestări hepato - renale, tulburări
de ritm cardiac şi respiratorii, modificări cutanate şi modificări sanguine;
 un aspect particular îl constituie tulburările biochimice enzimatice şi de
metabolism întâlnite în intoxicaţiile cu pesticide.

Folosirea DDT-ului, aldrinului şi heptaclorului, poate genera la oameni efecte

teratogene, mutagene şi, nu în ultimul rând, cancerigene. Unele pesticide (precum
nematocidul DBCP) şi unele erbicide pot induce sterilitatea la bărbat sau avortul
spontan în cazul femeilor. Foarte frecvent pesticidele produc efecte cutanate şi
neurologice, precum dermatitele de contact, sensibilitate cutanată, reacţii alergice,
cloracnee şi nevrite periferice. Efectele toxice ale pesticidelor depind de sănătatea
persoanei expuse, iar malnutriţia şi deshidratarea sunt factori stimulatori ai
sensibilităţii la acestea. Pesticidele organoclorurate acţionează asupra sistemului
nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali, blochează transportul ionilor de calciu
prin membrane, putând avea efecte mutagene şi cancerigene.

Cercetările efectuate pe şobolani indică faptul că pesticidele organoclorurate (DDT,

lindan, heptaclor, aldrin, dieldrin, endrin, clordan, etc.) afectează (în funcţie de doza
administrată şi vârstă) funcţiile gonadelor şi fertilitatea, reduc numărul puilor născuţi,
provoacă malformaţii la embrioni, tumori, mutaţii în celulele germinale şi la cele
somatice şi trec în laptele matern şi, de aici, la puii care sunt alăptaţi. Compuşii
orrganofosforici sunt extrem de toxici, inhibă enzimele, şi afectează sistemul nervos
prin inhibiţia colinesterazei care descompune acetilcolina (mediator al influxului
nervos). Influxul nervos nu se mai întrerupe, ceea ce duce la dezorganizarea
mişcărilor, spasme, convulsii şi moarte.

Concluzii
Chiar dacă nu poate fi concepută o agricultură modernă, intensivă şi eficientă fără
utilizarea pesticidelor, totuşi, toxicitatea ridicată, persistenţa şi acumularea acestora
reclamă o folosire raţională, corectă şi doar în caz de ultimă soluţie existentă. Acest
lucru se impune cu atât mai mult cu cât efectele lor nocive se regăsesc amplificate la
capătul lanţului trofic (organismul uman).
O alternativă la utilizarea pesticidelor o reprezintă agricultura ecologică ce atinge o
pondere din ce în ce mai mare în ultima perioadă din totalul agriculturii mondiale. De
asemenea, se impune o serioasă monitorizare a utilizării şi a efectelor produse de
pesticide, urmărindu-se cu precădere efectele ecotoxicologice ale acestora.