REGLAREA EXPRIMĂRII GENELOR LA

EUCARIOTE
La eucariote reglarea genetică are un caracter mult mai complex deoarece:
 Genele NU sunt organizate în operoni, reglajul genetic se realizează la nivelul genelor individuale;
 Ca urmare, fiecare moleculă de ARNm poartă mesajul genetic pentru o singură catenă polipeptidică el fiind
monocistronic.
 La eucariote genele sunt alcatuite din exoni si introni, astfel că sinteza ARN se realizează în mai multe etape prin
care se elimină intronii;
 ADN eucariot este asociat cu histone formand fibra de cromatina; Structura cromatinei afectează exprimarea
genelor în celulele eucariote, molecula de ADN trebuie să se desocieze de proteinele histonice înainte ca transcrierea
să poată avea loc;
 La eucariote, ARN este sintetizat in nucleu, iar sinteza proteinelor are loc in citoplasma;
 Toate celulele unui organism eucariot, derivând prin diviziuni mitotice ale celulei-ou, moştenesc acelaşi număr de
cromozomi şi deci aceeaşi informaţie genetică, cu toate acestea apar diferenţieri celulare specifice;
 Aceste diferentieri pot fi explicate prin faptul că unele gene funcţionează permanent, în timp ce altele funcţionează
diferenţiat, în anumite momente specifice ale ontogenezei;
De exemplu, genele care dirijează sinteza pigmentului din iris de la om sunt distribuite în toate celulele corpului, dar
nu se exprimă fenotipic decât la nivelul celulelor irisului, în celelalte celule genele respective sunt permanent represate.
 La eucariotele superioare, în mecanismele de reglaj genetic intervin şi o serie de substanţe de tip
hormonal care activează sau, din contră, inhibă exprimarea specifică a genelor.

 Similar ca la procariote si la eucariote, în funcţie de mecanismele moleculare şi de efectele

acestora, procesele de reglare a activităţii genice pot fi grupate în două mari categorii:

REGLARE POZITIVĂ ŞI REGLARE NEGATIVĂ

• REGLAREA POZITIVĂ – activarea unor gene are loc în prezenţa unei MOLECULE EFECTOR care
poate fi o proteină, o moleculă activator de mici dimensiuni sau un complex molecular;
• Acest sistem , în anumite situaţii, necesită prezenţa AMPc şi a proteinei CAP/CRP (proteina
receptor de legare a AMPc), care iniţiază transcrierea genetică.

• REGLARE NEGATIVĂ - în celulă este prezent un INHIBITOR (represor) care împiedică transcrierea.
• Acest inhibitor interacţionează cu o anumită regiune plasată în faţa genelor reglate. Pentru
iniţierea transcrierii este necesară prezenţa unui antagonist al inhibitorului, numit INDUCTOR.
• In plus, la eucariote mai pot există două tipuri de reglare a activităţii genelor:
1. REGLARE PE TERMEN SCURT
 se bazează pe mecanisme moleculare reversibile, reprezentate de modificări în activitatea unor gene;
Are loc:
 la nivelul transcrierii,
 la nivelul prelucrării ARNm,
 la nivelul transportului ARNm în citoplasmă,
 la nivelul sintezei proteinelor,
 la nivelul degradării ARNm,
 la nivelul cromatinei sau la nivel cromozomal; si
2. REGLARE PE TERMEN LUNG
 are loc prin evenimente ce conduc la diferenţierea celulară;
 de regulă, este ireversibila şi implică fenomene legate de diferenţierea celulară ce au loc în cursul
ontogenezei.
A. REGLAJ PE TERMEN SCURT

• In acest caz, reglarea activităţii genelor se poate

realiza la mai multe nivele, evidente în cursul
citodiferenţierii:
 La nivel transcripţional;
 La nivelul procesarii (maturării) ARNm;
 La nivelul transportului ARNm în citoplasmă;
 La nivelul translaţiei mesajului genetic;
 La nivelul degradării ARNm.

• In plus, la eucariotele superioare, în mecanismele de reglaj

genetic intervin şi o serie de substanţe de tip hormonal
care pot activa sau inhiba exprimarea specifică a genelor Nivele de reglare a expresiei genice
 1. Reglaj genetic la nivel transcripţional

 Controlul transcripţional determină care dintre gene este transcrisă la un moment dat şi rata cu care se
realizează procesul de transcriere.
 La eucariote genele contin secventa promotor, care reprezinta situsul de recunoastere si de legare a enzimei
ARN polimeraza. În cele mai multe cazuri, reglajul transcripțional are scopul de a controla inițierea
transcrierii la nivelul promotorului.
 Abilitatea ARN polimerazei de a se lega la promotor si de a transcrie o anumita gena este influentata de un
grup de proteine numite FACTORI GENERALI DE TRANSCRIERE.
 Factorii generali de transcriere sunt necesari pentru un nivel bazal al transcrierii.
 În plus, celulele eucariote mai posedă o gamă variată de FACTORI REGLATORI DE TRANSCRIERE care
servesc la reglarea ratei de transcriere a genelor țintă.
 Aceștia recunosc, de regulă, secvențe de ADN (analoage cu situsurile operator din apropierea promotorilor
bacterieni) situate în vecinătatea promotorului.
 La eucariote, aceste secvențe de ADN sunt în general cunoscute ca elemente de control sau elemente
reglatoare.
 Când un factor de reglare a transcrierii se leagă de un element de
control, acesta afectează transcrierea genei asociate, putand creste rata
de transcriere - caz in care factorul de transcriere este denumit
ACTIVATOR, iar secvența la care se leagă se numește
AMPLIFICATOR (enhancer)
 sau poate acționa ca REPRESORI ai transcrierii prin legarea la
elemente numite silențiatoare (silencers).
 Proteinele reglatoare pot modifica compoziția sau aranjamentele
nucleosomilor în vecinătatea unui promotor, afectând astfel transcrierea.

 Majoritatea genelor eucariote, în special cele de la speciile multicelulare,

sunt reglate de mai mulți factori.

 Acest fenomen se numește control combinatorial deoarece combinația a Reglaj transcripțional prin factorii de reglare a
mai multor factori determină expresia oricărei gene ținta. transcrierii
Aceste proteine pot acționa ca:
(a) activator pentru creșterea ratei de transcrierii sau
(b) (b) represor pentru scăderea ratei de transcriere.
 Reglarea transcrierii genelor la eucariote se mai poate
realiza şi prin procesul de metilare a ADN.
 Astfel, imediat după replicare, o parte din bazele azotate
(în special citozina) suferă un proces de metilare (prin
intervenţia unei metil transferaze).

 Metilarea unor anumite secvenţe de ADN este

asociată cu inhibarea transcrierii, genele respective
fiind însă inactivate în mod reversibil.

 O primă condiţie pentru ca procesul de transcriere să poată fi iniţiat este ca nucleosomii să poată fi îndepărtaţi de la nivelul
regiunii de interes.

Proteinele nonhistonice îndeplinesc rolul unor activatori specifici ai genelor asigurând transcrierea diferenţiată a genelor ,
ele interacţionând cu histonele pe care le îndepărtează de la nivelul genelor ce urmează a fi transcrise

Histonele, la rândul lor, pot să influenţeze proprietăţile de transcriere ale ADN prin modificări chimice (fosforilare,
acetilare, metilare) afectând astfel interacţiunea ADN- histone.
 2. Reglajul genetic la nivelul maturării ARNm

 Funcţionează în procesul de maturare al ARNm.

Două evenimente reglatoare exemplifică acest nivel de reglare:
 alegerea situsului de poliadenilare (adăugarea cozii poliA) şi
 alegerea situsului eliminare a intronilor şi asamblare a exonilor.
 Coada poliA este recunoscută de o proteina. Aceasta proteina leagă coada poliA îmbunătățind stabilitatea ARN.
 O schimbare a stabilității ARNm poate influența în mare măsură concentrația celulară a respectivei molecule ARNm
 Datorită structurii discontinue a genelor (exoni + introni), se sintetizează ARNm precursor (premesager) ce
conţine atât secvenţe informaţionale cât şi secvenţe non-informaţionale.
 Prelucrarea acestei molecule (splicing) pentru a obţine ARNm matur, funcţional presupune parcurgerea mai
multor etape în care sunt implicate molecule de ARNsn precum şi anumiţi factori proteici.
 S-a evidenţiat faptul că în anumite situaţii prelucrarea ARNm se poate realiza într-o asemenea manieră încât
permite o asortare variată a exonilor din aceeaşi genă, proces denumit PRELUCRARE ALTERNATIVĂ
(alternative splicing).
 3. Reglajul genetic la nivelul transportului ARNm în citoplasmă

 Odată prelucrat, ARNm migrează din nucleu în citoplasmă, la nivelul porilor din membrana nucleară.

 Reglajul genetic este acela care decide ce secvenţe de ARNm vor fi degradate în nucleu şi care
vor fi exportate în citoplasmă, acolo unde se realizează sinteza proteică.

 Numai o mică parte din ARNm sintetizat în nucleu, migrează în citoplasmă, cea mai mare parte din
ARNm fiind degradat în nucleu cu ajutorul unor enzime.

 Acestea sunt enzime diferite ce operează în tipuri variate de celule, fapt ce determină ce sinteze
proteice caracteristice vor realiza celulele respective.

4. Reglajul genetic la nivelul translaţiei mesajului genetic

 Constă în faptul că nu toate moleculele de ARNm matur migrate în citoplasmă vor fi utilizate în
procesul sintezei proteice.

 Reglajul la nivel translațional se referă la controlul nivelurilor de proteine sintetizate pe baza

ARNm. Aceast reglaj este foarte important pentru răspunsul celular la factorii de stres, de
creștere și de diferențiere.
5. Rglajul genetic la nivelul degradării ARNm (control post-translational)

 Are rolul de a selecta moleculele de ARNm matur, migrate în citoplasmă, care vor fi
degradate.

De exemplu, în cazul genelor hemogobinei, ARNm are o mare stabilitate în timp, astfel că el
serveşte repetat pentru sinteza proteică.

 Dupa sinteza, proteinele pot fi modificate chimic prin adăugarea de grupuri de metil, fosfat,
acetil și proteine (ubiquitina).

 Modificările chimice apar ca răspuns la stimuli externi, cum ar fi: stresul, lipsa de nutrienți,
căldură sau expunerea la lumină ultravioletă.
 Reglaj prin intermediul hormonilor
 La eucariotele superioare, reglarea pe termen scurt (la nivelul transcrierii genetice), este în mare
parte mediată de hormoni.

 Un anumit hormon poate avea drept ţintă una sau mai multe tipuri de celule, fiecare tip
răspunzând diferit la acelaşi hormon.

 Unii hormoni reglează activitatea genelor influenţând transcrierea, traducerea sau funcţionarea
unor enzime cum este adenilat ciclaza.

De exemplu, cei mai mulţi hormoni polipeptidici îşi exercită efectele lor iniţiale la nivelul
membranei celulelor ţintă, stimulând activitatea adenilat- ciclazei care converteşte ATP la
AMPc, capabil să stimuleze sinteza genelor, ca şi în cazul procariotelor.

 Hormonii steroizi acţionează direct la nivelul transcrierii genetice, fără intervenţia AMPc, în timp
ce alţi hormoni pot afecta histonele stimulând astfel procesul de transcriere.
 Hormonii steroizi funcționează ca molecule de semnalizare care se leagă direct la factorii de reglare a
transcrierii modificandu-le funcția. Aceasta permite unei celule să răspundă la un hormon prin reglarea unui
set special de gene.
 Acțiunea finală a unui hormon steroid este de a afecta transcrierea genei.
 La animale, hormonii steroizi acționează ca molecule de semnalizare care sunt sintetizate de glandele
endocrine și secretate în sânge, dupa care sunt preluați de celule care pot răspunde la hormoni în moduri
diferite. Exemple:
 Ecdisonul, un hormon steroid identificat la insecte, inclusiv la Drosophila, interacţionează cu receptori
nucleari şi controlează procesul de metamorfoză (transformarea larvei în adult);
 Vitamina D3, un derivat steroidic, are rol important în reglarea metabolismului calciului şi în diferenţierea
oaselor. Acţionează prin legarea la nivelul unui receptor nuclear similar receptorilor pentru hormonii
steroidici;
 Receptorii pentru tiroxină şi acid retinoic sunt localizaţi în nucleu şi sunt foarte asemănători cu receptorii
pentru hormonii steroizi; Tiroxina si acidul retinoic sunt substanţe morfogenetice, adică induc sau controlează
diferenţierea celulară. Tiroxina induce transformarea mormolocilor în broaşte, iar acidul retinoic determină axul
antero-posterior în cursul dezvoltării membrelor.
 LA PLANTE, au fost identificate numeroase substanţe care au diferite roluri în controlul creşterii şi
dezvoltării, ele fiind denumite hormoni vegetali. Hormonii vegetali sunt de cinci tipuri:

• etilena, acid abscizic, auxine, citokinine şi gibereline.

Ei sunt responsabili de realizarea unor activităţi variate: de exemplu,

• Etilena induce, pe lângă alte activităţi, coacerea fructelor, maturarea florilor şi senescenţa plantelor.

• Giberelinele- la fel ca şi hormonii steroizi animali, stimulează transcrierea şi, în acest fel, determină
creşterea cantitativă a anumitor proteine specifice implicate în anumite procese majore de formare şi
diferenţiere celulară.

 Atunci când sunt aplicate plantelor giberelinele produc o serie de efecte, aşa cum sunt cele observate
în cazul plantelor pitice („dwarf”) la care determină creşterea în înălţime.

 De asemenea, aceşti hormoni stimulează procesul de germinare al anumitor tipuri de seminţe.

 Deşi acţiunea giberelinelor a fost intens studiată, până în prezent nu s-au evidenţiat receptori pentru
aceşti hormoni iar mecanismul molecular nu este pe deplin clarificat
 B. REGLAREA PE TERMEN LUNG

Reglajul genetic la nivelul cromatinei

• Cromatina este alcatuita din heterocromatină si eucromatina.
• La nivelul cromozomilor eucariotelor există două tipuri de heterocromatină - CONSTITUTIVĂ ŞI
FACULTATIVA - implicate în activitatea genelor;
 HETEROCROMATINA CONSTITUTIVĂ se găseşte la nivelul regiunilor care nu sunt niciodată exprimate
(transcrise) (sateliţii) şi au un rol structural pentru cromozom.
 HETEROCROMATINA FACULTATIVĂ reprezintă cromatina condensată doar în anumite celule, în timp ce
în alte tipuri de celule regiunile corespunzătoare sunt decondensate.
• În celulele embrionare cantitatea de heterocromatină facultativă este mica, în timp ce în celulele specializate
proporţia sa creşte foarte mult. Aceasta înseamnă că în cursul procesului de dezvoltare individuală
(ontogenetică) are loc inactivarea prin heterocromatinizare a unui număr mare de gene.
• Heterocromatinizarea poate avea loc: la nivelul unor segmente cromozomale, a unor cromozomi întregi (X de
la femelele de mamifere) şi chiar a întregului genom
• Cel mai cunoscut exemplu de reglare prin heterocromatinizare de tip
facultativ este cromatina sexuală - unul dintre cromozomii X de la
femelele de mamifere care se inactivează la întâmplare (fie cel de
origine maternă, fie cel de origine paternă), în mod definitiv. Astfel,
organismul femel poate fi considerat ca fiind un mozaic de clone
celulare.

• Un exemplu este cel al pisicilor “calico” la care femelele au blana cu

pete galbene şi negre, fiind heterozigote (Cy/CB), genele pentru
culoarea blănii fiind localizate pe cromozomii X.
• In cursul dezvoltării ontogenetice, în unele celule este inactivat
cromozomul X pe care se găseşte gena Cy în timp ce în alte celule se
inactivează cromozomul X ce conţine gena CB.
• Rezultatul este apariţia unor pisici cu blana cu pete galbene şi negre.
• La masculi, din cauză că există un singur cromozom X, fenomenul
nu se realizează, ei fiind fie complet negri fie galbeni.
 Exemplul de mai sus este un tip de REGLARE PE TERMEN LUNG care se realizează prin
heterocromatinizarea sau condensarea mai pronunţată a cromatinei ceea ce conduce la o
reducere sau chiar o blocare a funcţionării ADN ca matriţă pentru sinteza ARN.

 Heterocromatina, puternic condensată, este prezentă mai ales în celulele înalt diferenţiate care
sintetizează foarte puţine proteine comparativ cu celulele nediferenţiate.

• De exemplu, în leucocitele normale apar mase mari de heterocromatină sub forma unor blocuri
puternic condensate la periferia nucleului, în timp ce în cazul leucemiilor aceste aspecte sunt
absente, celulele trecând în starea nediferenţiată, cu sinteze proteice intense şi capabile de
diviziuni celulare rapide.
 Reglarea procesului de citodiferenţiere
 Procesul de diferenţiere celulară sau citodiferenţierea este specific organismelor eucariote pluricelulare;
 El se refera la modificările structurale şi funcţionale pe care le suferă celulele ce rezultă (în urma unor
diviziuni mitotice repetate) din celula-ou sau zigot.
 La organismele eucariote, conţinutul în ADN este acelaşi, indiferent de tipul celular, ceea ce înseamnă că
diferenţierea celulară şi dezvoltarea organismului reprezintă rezultatul unor evenimente programate genetic
ce determină activarea sau represia genelor.
 Reglarea procesului de citodiferenţiere, se realizează la niveluri diferite:
 la nivelul cantităţii de ADN şi a replicării materialului genetic,
 la nivelul transcrierii şi traducerii
 la nivel cromozomal sau al întregului genom.
 Deşi se consideră că toate celulele unui organism conţin aceeaşi cantitate de ADN, s-a dovedit că există unele
variaţii ce se datorează unor procese de replicare diferenţiată precum:
 suprareplicarea anumitor regiuni cromozomale şi subreplicarea altora (mai ales a regiunilor
heterocromatice).
 Fenomenul diferenţierii celulare se realizează într-o ordine cronologică strictă,
după un program extrem de riguros a cărui nerespectare conduce la modificări
anormale ale organismului.
 De exemplu: la om unde există aproximativ 1013 celule, în cursul dezvoltării
ontogenetice are loc diferenţierea a peste 150 tipuri diferite de celule,
deosebite ca formă, mărime, structură sau funcţie.
 Studiul diferenţierii celulare la mamifere este dificil, motiv pentru care cercetătorii au
ales un sistem model la care dezvoltarea embrionară să poată fi urmărită cu
uşurinţă, este reprezentat de cel de la Drosophila melanogaster.
Avantajele alegerii datorându-se următoarelor caracteristici:
– genom de dimensiuni mici
– număr mic de cromozomi (patru perechi) şi existenţa cromozomilor
politeni (uriasi);
– prezintă mai multe stadii larvare, dezvoltarea fiind prin metamorfoză (ou-
larvă-pupă-adult), întregul proces de metamorfoză (dezvoltarea de la ou la
adult) durează aproximativ nouă zile.
Genele implicate în controlul dezvoltării la D.melanogaster, au fost identificate şi studiate pe baza
mutaţiilor produse la nivelul lor, care au condus fie la apariţia unor structuri anormale fie la moartea
organismului. Aceste gene pot fi incluse în cel puţin trei grupuri:

 gene de origine maternă: se exprimă în cursul ovogenezei şi sunt responsabile de gradientul de

proteine ce apare la nivelul oului şi care sunt implicate organizarea spaţială a embrionului timpuriu;

 gene de segmentare: sunt exprimate după fecundare la nivelul zigotului şi determină numărul şi
organizarea segmentelor corpului.

 genele homeotice: se exprimă după genele segmentare şi determină identitatea fiecărui segment
individual.

La plante -există diferenţe între cantitatea de ADN din meristeme şi cea din diferite organe:

 la nivelul celulelor meristematice cantitatea de ADN este mai mică în timp ce în alte organe, cum
sunt cotiledoanele care sunt alcătuite din celule înalt diferenţiate, cantitatea de ADN este mai mare.
Diferenţierea celulară ce apare în cazul organismelor multicelulare se datorează nu numai intervenţiei
genelor menţionate ci şi unor mecanisme specifice de comunicare şi semnalizare ce se realizează
între celule.
In aceste mecanisme sunt implicate o serie de proteine ce interacţionează cu receptori caracteristici
aflaţi la suprafaţa celulelor ţintă.
In urma interacţiunii dintre semnalul molecular şi receptorul său specific sunt generate alte semnale
intracelulare care “informează” nucleul asupra necesităţii stimulării proliferării celulare, fenomen
numit proces de transducţie a semnalelor.
In realizarea acestui proces participă o serie de factori cu funcţii distincte:
 factori de creştere celulară (de exemplu, factorul de creştere epidermic),
 receptori membranari proteici,
 transmiţători citoplasmatici fosforilanţi,
 factori nucleari de transcriere.

O mare parte a acestor factori este determinată de o categorie aparte de gene denumite proto-oncogene.