Pedagogia Jocului

Nume student:
Specializarea:

Tradițional și modern în jocurile copilăriei.

Din zorii existenței sale și până la finalul acesteia, omul caută modalități de a explora
mediul în care trăiește sau din contră de a evada din cotidian. Jocul ajută copilul să descopere
lumea din jurul său, iar pentru adult acesta este o excelentă modalitate de relaxare.
„Domeniul ludic își are sorgintea în terminologia engleză ( ”game” sau ”play”) și dezvăluie
astfel că jocul este o activitate spontană, independentă, motivată intrinsec, însoțită de plăcere,
satisfacție și fantezie care se desfășoară după anumite reguli.” ( Răduț-Taciu, 2004, p. 22)
Pentru școlarul mic, (6 -10 ani), jocul are o importanță majoră, el fiind principalul
instrument de formare și dezvoltare a capacităților psihice ale copilului. Tot jocul reprezintă și
climatul în care copilul își exprimă emoțiile, curiozitățile, cunoștințele, satisfăcând în același
timp și nevoia acestuia de mișcare. La fiecare vârstă a școlarului mic distingem stadii diferite
de dezvoltare psihică care influențează tipul jocurilor alese. La 6-7 ani copilul nu este capabil
să respecte toate regulile unui joc, nu au forța și rezistența pentru toate tipurile de joc, de
exemplu la un joc de fotbal. La 8 ani copilul începe să devină atras de competiție și implicit
de jocurile de echipă, „jocuri cu reguli în care copiii se grupează spontan și în același fel”.
(Răduț-Taciu, 2004, p.126). După 9 ani copilul este mai interesat să își facă prieteni, devine
importantă opinia clasei, cum este perceput de ceilalți. El este mai perseverent în activitățile
întreprinse. „ La 10 ani se încheie ciclurile copilăriei, timp în care s-au constituit bazele
personalității, constanța de sine, statutul școlar alături de acela de membru al familiei care
creează copilului o deschidere către viața socială viitoare.” ( Răduț-Taciu, 2004, p. 130)
Pentru școlarii mici ai zilelor noastre, copiii generației Alpha, născuți după 2011, universul
jocului se mută foarte mult în spațiul virtual, ei având posibilitatea să exploreze medii foarte
diferite, la un click distanță. Ei sunt nativi digitali, stimulați cognitiv din primii ani din viață,
putând accesa informații și comunica cu copiii de peste tot din lume. Învață tehnologia intuitiv
și consumă constant informații și divertisment de pe diferite platforme online cum ar fi
TikTok, Facebook, Instagram, Snapchat etc.
Ecranele le atrag foarte mult atenția, sunt nerăbdători și doresc ca nevoile să le fie
satisfăcute rapid. Jocurile clasice, unde copiii interacționau cu mediul, cu obiectele din jur, s-
au transformat pentru a putea fi atrăgătoare pentru această generație și s-au mutat și în online.
În spațiul jocului virtual copiii își creează avatare, le personalizează cu însușiri dorite de ei și
joacă jocuri de echipă cu copii de pe toate continentele. Pentru școlarii acestei generații
jocurile video sunt mult mai ofertante decât jocurile de mișcare de exemplu. Ei vor prefera un
joc online în locul unui joc de fotbal. Nevoia de mișcare a copilului nu va fi pe deplin
satisfăcută de acest tip de jocuri, de aceea vedem în zilele noastre tot mai mulți copii
hiperactivi.
 Explorând mai mult mediul virtual și mai puțin pe cel înconjurător, observăm tot mai mulți
copii cărora nu le place să se murdărească spre exemplu sau le este frică să se urce în copaci
ori să alerge foarte repede pentru că se pot răni. Acest lucru mai poate fi cauzat și de faptul că
părinții acestei generații de copiii își asumă un rol protector și mai puțin de îndrumător.
Avatarele perfect create, cu super-puteri și care sunt foarte bine văzute de ceilalți jucători
virtuali îi pun pe copii în situația ca în viața reală să își dorească să fie percepuți la fel de cei
din jurul lor, să își dorească o imagine perfectă. Acest lucru poate să provoace anxietăți de
performanță, de situații sociale, frica că nu vor fi la fel de buni și în realitate.
Școlarul generației Alpha poate fi dificil de motivat și provocat de către învățător și părinți.
Aceștia trebuie să creeze un mediu echilibrant, în care copilul să exploreze atât realitatea
fizică, dar și cea virtuală. Copilul trebuie încurajat să participe la jocuri, să preia inițiativa, să
se manifeste liber în cadrul jocului, să fie creativ. În școală gamificarea ca o nouă metodă de
predare, prin care elevii dobândesc cunoștințe prin joc, poate să le trezească curiozitatea și
dorința de a învăța lucruri noi.
Este necesar ca părinții și profesorii copiilor să înțeleagă necesitatea jocului la vârsta
școlarului mic și nu numai. Jocul, indiferent că este în plan fizic sau virtual, formează,
dezvoltă și restructurează întreaga viață psihică a copilului de aceea el este vital pentru copii.
Prin joc copilul își câștigă încrederea în sine, stabilește bazele pentru viață socială a viitorului
adult. „ Prin joc copilul are posibilitatea de a fi, mai degrabă, un inițiator în propria sa lume,
decât o persoană manipulată și disciplinată.” ( Tudorache, 2000, p.12)
Baba Oarba
DESCRIERE:
Baba Oarba e un joc cu atestare universală. E răspândit în Africa, America, Asia,
Australia, Oceania și în Europa. Versiunea jocului practicată în Grecia Antică se
numește țânțarul de aramă. În epoca victoriană era un joc de societate. În România, jocul are
numeroase denumiri regionale: Ajuniță, Albinița, Mâța Oarbă, Orbuțu, Mijoarca, Mija, Mama
Oarbă, Pitulatul, Țuțulușu etc. Cândva, Baba Oarba era un joc inițiatic de priveghi practicat de
adulți. Avea ca scop alungarea întunericului cu ajutorul Babei Oarba. Titulatura
de Babă amintește de prototipul Mumei Bătrâne ancestrale cunoscătoare a tainelor cerului și
ale pământului și de umbra frunților înțelepte ale străbunicilor noastre. Personajul mitic
e orb doar în aparență, deoarece baba vede cu mâinile. Mai exact, Baba Oarba e o inițiată care
privește către Sine pentru a înțelege lumea de aici.
În prezent, Baba Oarba e un joc desacralizat și preluat de repertoriul ludic al copiilor. Jocul
Baba Oarba face parte din categoria jocurilor de simulare, ce implică interpretarea unor roluri,
cum este cel de Babă Oarbă în cazul de față. Copilul se convinge pe sine și pe ceilalți ca este
Baba Oarba, personajul aparținând sinelui jucătorului. Jucându-se de-a altcineva, imită
comportamentul adulților înțelepți.
REGULILE DE JOC:
Baba Oarba se joacă de copii cu vârste între 7 și 14 ani. Grupul de fete și de băieți trebuie
să fie alcătuit din minim 4 jucători. Copilul care devine Babă Oarbă e legat la ochi cu o eșarfă
și are ca sarcină identificarea celorlalți participanți la joc. Jucătorul cu rol precis de Babă
Oarbă e ales de liderul grupului de copii, printr-o formulă eliminatorie (numărătoare) de
tipul: Din oceanul Pacific/A ieșit un pește mic/Și pe coada lui scria/Ieși afară
dumneata.  Baba Oarba e înconjurată de restul jucătorilor, ce se țin de mâini în formă de
cerc și care cântă: Baba Oarba, Baba Oarba,/Unde-ți este roaba?/Roaba ici colea/Ia-te după
ea!. Poziționată în centrul cercului Baba Oarba este învârtită pe loc până la finalul cântecului-
comandă. Apoi, jucătorii se răspândesc rapid. Îi fac vânt ușor, făcând cât mai puțin zgomot
pentru a nu fi recunoscuți după voce și râsete. Se feresc de cel care orbecăie în vertij cu
mâinile întinse după ei, însă fără a depăși limita terenului de joc dreptunghiular. Cel care
încalcă regula este exclus din joc. Baba Oarba trebuie să prindă și să recunoască colegul de
joacă pipăindu-i fața cu mâinile și recunoscându-i hainele. Dacă îi rostește numele corect,
copilul identificat devine Babă Oarbă iar jocul se reia. În cazul excepțional, în care cel legat la
ochi întâlnește un obstacol neprevăzut care îl poate răni, se strigă Piua!. După ce a fost
îndepărtat de către unul din jucători, acesta strigă Răs-piua! iar jocul continuă.
ROLUL ÎN EDUCAȚIA COPIILOR:
Baba Oarba e un joc al senzațiilor și al percepțiilor complexe. Dezorientarea și neliniștea
provocată de legarea la ochi accentuează teama de necunoscut. Râsetele binevoitoare ale
celorlalți provocate de mișcările haotice ale Babei Oarbe atenuează frica, creând bucurie.
Totodată, de-a Baba Oarba sporește acuitatea auzului, a mirosului, a simțului tactil și a
intuiției copiilor care dau dovadă de încredere în sine. De asemenea, stimulează atenția pentru
detalii și memorarea acestora de către viitori adulți.

Activitatea ludică specifică anumitor evenimente.

FURATUL MIRESEI:
Este un joc pe care l-am întâlnit la aproape toate nunțile la care am participat. Mireasa este
”furată” de unul sau mai mulți nuntași. Nașul facilitează aducerea ei înapoi. Mirele, sau mirele
împreună cu nașii trebuie să răscumpere mireasa, îndeplinind cerințele ” hoților”. Jocul se
pare că are origini vechi:
Tradiția furatului miresei care se pastrează în foarte multe zone din țara noastră este un
obicei care își regăsește originile în Antichitate. In aceea perioadă, nunțile ce aveau loc fără
consimțământul miresei nu reprezentau un lucru neobișnuit. Potrivit legendei, acest obicei
este o forma reinterpretată a răpirii Sabinelor. Mai precis, dupa crearea Imperiului Roman,
locuitorii acestuia au dat o petrecere în cadrul căreia invitații au fost si cei din tribul Sabinelor,
un popor apreciat pentru frumusețea femeilor care îl reprezentau. Legenda spune că la finalul
petrecerii, romanii au fugit cu soțiile, surorile si fiicele sabinilor. Mai apoi, atunci când sabinii
s-au intors pentru a le recupera, femeile se îndrăgostisera de bărbații romani, motiv pentru
care au și refuzat să se intoarca în trib.

În zilele noastre, furatul miresei este un obicei care înca se mai păstreaza, chiar și în zonele
urbane ale țării, spre deliciul mirilor si al invitaților. “Hoții de mirese” sunt, de regulă,
apropriați ai mirelui, care complotează, în cele mai multe dintre cazuri, cu nașii. Conform
obiceiului, se spune că mireasa este în responsabilitatea nașului până la miezul nopții, iar mai
apoi aceasta devine responsabilitatea mirelui. În funcție de momentul în care răpitorii vin să
fure mireasa, răscumpărarea se va negocia cu nașul sau cu mirele. Hoții de mirese au nevoie
de idei inspirate pentru a transforma momentul furtului miresei într-unul cu adevarăt inedit.
Mai jos regăsim o lista de idei și de pedepse amuzante pentru răscumpararea miresei:
declaratie de dragoste, in rime, folosind anumiți termeni specificați de către răpitori;
declarație de dragoste din partea mirelui către mireasă, dupa ce acesta a inhalat aer dintr-un
balon cu heliu; dans pe diverse melodii amuzante, de exemplu Limbo sau Macarena;
solicitarea unor obiecte ceva mai dificil de procurat decât băuturile ce pot fi achizitionate de la
barul restaurantului, cum ar fi ursuleți de pluși, cutii de chibrituri etc; supunerea la un mic test
de cunoaștere reciprocă, valabil pentru ambii miri; legat la ochi, mirele trebuie să recunoască
o anumită parte a corpului miresei, dintre mai multe fete așezata în șir.

Bibliografie:

1. Răduț-Taciu, R., Cîmpean, A., Iacob, V., D., Răduț-Taciu, I.& Vancea, G., S. (2004).
Pedagogia jocului de la teorie la aplicații. Editura Casa Cărții de Știință;

2. Tudorache, V. (2000). Școlarul mic și jocul didactic. Ghid metodic. Editura Terra

3. Ispirescu, Petre, (2016). Jucării și jocuri de copii, Ed. Zorio, București.