CONJUGĂ-MĂ LA PERFECT COMPUS

tragedie într-un act

Personajele:

ZOE
SEBASTIAN
IRINA

ACTUL I
Cinci construcții de forma unor cuburi. Fiecare construcție reprezintă acum câte o
dimensiune temporală: cadrul 1 – un teren de joacă. În mijloc, un leagăn. Zoe și Sebastian în
copilărie. Cadrul 2 - un parc. O bancă în jurul căreia se află copaci. Zoe și Sebastian în
tinerețe. Cadrul 3- o baie sinistră. În centru, o cadă deasupra căreia se află o oglindă. Zoe și
Sebastian deja adulți. Cadrul 4 – o cameră strâmtă, monotonă. Un televizor vechi ce nu mai
funcționează, un fotoliu și o lumină slabă de bec. Sebastian, după despărțirea de Zoe. Cadrul
5- un întuneric din care se distinge numai o masă pe care se găsesc o lumânare, hârtii, o
călimară cu cerneală și o sticlă de vin roșu. Zoe, după despărțirea de Sebastian. Construcțiile
vor fi mobile, întrucât în desfășurarea scenelor, acestea vor avansa spre public. Actorii pot
ieși din cadrul propriu, însă neobservând restul scenei. În spate, un decor negru, un panou pe
care se găsesc formele unor chipuri văzute din profil. Scenele vor fi delimitate prin stop-
cadru și întuneric. După sfârșitul celei de-a cincea scene, toate cadrele se luminează brusc,
simultan. În final, coregrafie ce reunește toți cei opt actori.

SCENA I
SEBASTIAN (dând-o în leagăn pe Zoe) : Zoe, Zoe, uite soarele! Uite, acolo sus!
ZOE: Ce mare e! Oare cât o cântări?
SEBASTIAN: Ei, asta nu știu să ți-o spun…Mult!
ZOE: Cât de mult?Cât noi doi la un loc?
SEBASTIAN : Mai mult!
ZOE: Cât doamna învățătoare?
SEBASTIAN: Și mai mult.
ZOE: Atunci cât toți pământenii la un loc.
SEBASTIAN: Poate. Sunt mulți plinuți pe lumea asta.
ZOE: Păi și atunci, de ce nu cade soarele?
SEBASTIAN: Pentru că îl îmbrățișează cerul strâns, strâns.
ZOE Aaa… (observându-și umbra) Stai, dar pata aceea neagră, ce e?
SEBASTIAN: Aia? Doamna învățătoare ne-a spus că se numește umbră.
ZOE: Umbră?
SEBASTIAN: Da, umbră! Uite!
ZOE: Dar de ce se ține mereu după tine?
SEBASTIAN: Ca să nu mă simt singur când sunt foarte singur.
ZOE: Tu ai fost vreodată singur,singur?
SEBASTIAN: Da, de multe ori.
ZOE: Și cum e să fii singur?
SEBASTIAN: E trist să fii singur. Știi, parcă simți o durere aici (arătând către inimă)
ZOE: În inimă? Și doare tare?
SEBASTIAN: Foarte tare.
ZOE: Uite, când ai să te mai simți singur, poți să-ți țin eu de urât!
SEBASTIAN: Zău?
ZOE: Da, putem să ne jucăm împreună.
SEBASTIAN: Promiți?
ZOE: Promit că de azi îți sunt umbră. ( jurământ pe degețelul mic. Cei doi se joacă pentru
câteva momente.) Sebică, eu am obosit! Hai să ne așezăm puțin!
SEBASTIAN: Și eu sunt frânt, nu mai pot, dar, s-o spun drept, toboganul e fantastic!
ZOE: Sebică?
SEBASTIAN: Da!
ZOE: Simt aici ca niște…bătăi. Parcă-i război înăuntrul meu!
SEBASTIAN: Acela se numește puls!
ZOE: Cum adică?
SEBASTIAN: Când inima ta e fericită, saltă veselă, vrând să iasă din piept!
ZOE: Deci am o inimă fericită!?
SEBASTIAN: Așa se pare.
ZOE: Ia zi, dar inima ta e fericită?
SEBASTIAN: Da , pentru că sunt cu tine și nu mă mai simt singur. (moment intens între cei
doi copii ce se privesc împietriți) Ăăă… mă-ntrebam dacă…ai vrea să…ne jucăm de-a-v-ați-
ascunselea…!
ZOE: Da, hai! (cei doi se joacă pentru câteva momente. Începe să plouă ) Sebică, Sebică! Ce
se-ntâmplă?
SEBASTIAN: Se numește ploaie. E atunci când soarele începe să plângă.
ZOE: De ce plânge soarele? E trist?
SEBASTIAN: Soarele plânge numai de fericire. Uite, acum e fericit. Dar nu sta în ploaie,
vino aici cu mine, sub tobogan.
ZOE: Sebică, mi-e frig!
SEBASTIAN: Poți să iei geaca mea.
ZOE: Mulțumesc, Sebică! Dar tu n-o să îngheți?
SEBASTIAN: Lasă asta, nu vreau să răcești…! ( contact vizual profund urmat de un sărut.
Ploaia încetează)
ZOE: Sebică?
SEBASTIAN: Da!
ZOE :Dar asta cum se numește?
SEBASTIAN: Iubire.
ZOE: Asta-i iubirea?
SEBASTIAN: Da!
ZOE: Atât de simplu?
SEBASTIAN: Chiar așa.
ZOE (ieșind de sub tobogan) :Și acum de-a ce ne mai jucăm, Sebică? ( se aude o voce de
femeie, mama lui Sebastian: ,, Hai, Sebică, vino și mănâncă!,, .Cei doi se despart printr-o
îmbrățișare. Zoe se dă acum singură în leagăn.)

SCENA II
SEBASTIAN (urcându-se pe bancă, cu brațele întinse):Roses are red, violets are blue and I
feel awesome with you…!
ZOE (surâzând): Sebică, ai să cazi, dă-te jos!
SEBASTIAN: Roses are red, violets are… (înscenează o căzătură)
ZOE: Sebică! Te-ai lovit? (fata îl ajută să se ridice, însă acesta dă să o sărute) Ce faci?
SEBASTIAN(stânjenit):Ce fac?
ZOE: Păi ce faci?
SEBASTIAN: Mă plimbam cu tine prin parc…
ZOE: Dar de ce m-ai adus aici?
SEBASTIAN: Voiam să-ți zic ceva (încearcă din nou să o sărute)
ZOE: Sebică, ce-i cu tine?
SEBASTIAN: Te iubesc! Asta e, te iubesc!
ZOE : …Cum mă iubești?
SEBASTIAN: Cum n-am mai iubit pe nimeni altcineva!
ZOE :Prea general.
SEBASTIAN: Cum pescărușii iubesc apusul de soare!Cum bunica își iubește bibelourile!
ZOE: E clar... Când mă iubești?
SEBASTIAN: Mereu, iubito!
ZOE: Prea abstract.
SEBASTIAN: Te-am iubit ieri, azi și-am să te iubesc și mâine.
ZOE: Dar ce-i mâine?
SEBASTIAN: Mâine-i duminică.
ZOE: Nu, măi, nu la asta mă refeream, n-ai înțeles.
SEBASTIAN :Te iubesc, te iubesc, iubirea mea nu se măsoară , Zoe!
ZOE: Nu pot să te cred că mă iubești…!
SEBASTIAN: Te iubesc, am să te iubesc până la moarte!
ZOE :Dacă am să mor eu prima? După ce am să mor eu, ai să iubești pe altcineva…
SEBASTIAN: N-am să iubesc pe nimeni altcineva, iubito!
ZOE: De unde știi tu asta?
SEBASTIAN :Pentru că am să mor înaintea ta!
ZOE :Asta n-ai de unde s-o știi!
SEBASTIAN: Ba da!
ZOE :Zău așa?Dar de unde?
SEBASTIAN: Am să mor primul, pentru că… nu mă lași să te sărut.
ZOE: Bine fie, te las să mă săruți, dar să-mi promiți că n-ai să mă părăsești!
SEBASTIAN: N-am să te părăsesc, iubito!
ZOE :Bine atunci. ( se apropie cu sfială unul de celălalt, sunt pe punctul de a se săruta)
Promiți?
SEBASTIAN: Da, promit! ( un sărut lung)
ZOE: De ce fericirea doare?
SEBASTIAN: Doare? Unde ai auzit-o?
ZOE: La televizor!
SEBASTIAN: ,, La sfatul medicului,,!

SCENA III
Sebastian și Zoe, de o parte și de alta a căzii.
SEBASTIAN(fumând) :Vrei un fum?
ZOE (categoric): Nu! ( întinde mâna, semn că vrea de fapt un fum. Sebastian surâde)
SEBASTIAN: Auzi?
ZOE: Pe tine nu.( câteva momente de tăcere) Ieși afară! Ieși afară! Nu pot să te mai văd!Ieși
afară!
SEBASTIAN: Ești la mine-n casă.
ZOE: Atunci, du-te în…dormitorul tău nenorocit și vezi-ți de viață!
SEBASTIAN: Dacă vii și tu cu mine…!
ZOE: Tu ești într-o doagă, omule? M-ai făcut 25 de ani să cred că mă iubești. M-ai spart în
cioburi peste care tot eu am călcat. M-ai distrus și acum vrei ... Știi ce, (își scoate verigheta)
de azi nu mai ești Sebică, Sebastiane! S-a terminat!
SEBASTIAN: Îmi pare rău…!
ZOE : Îți pare rău!?Ce îți pare rău, mă?
SEBASTIAN: Nu urla la mine că primești una de o ții minte toată viața ta!
ZOE: Vrei să dai în mine, ai!?Eu nu dau în tine că te respect! (vrea să îl lovească, însă
nimerește în oglindă și o sparge)
SEBASTIAN: 7 ani de ghinion, Joițico! (Zoe se înfurie și se aproprie de Sebastian, parcă
vrând să-l omoare. O sărutare amară)
ZOE: Tu es fou!
SEBASTIAN :Tu es belle!
ZOE :Je te déteste!
SEBASTIAN : Je t’aime aussi!
ZOE ( după câteva momente de tăcere, Zoe izbucnește în plâns): Oh, Sebastiane, nu te juca cu
mine că nu-s frate-tău!
SEBASTIAN Te iei de frate-miu, mă? Blondo, eu m-am luat vreodată de soră-ta ?
ZOE Sebastiane, te urăsc, te urăsc, al dracului te urăsc! 25 de ani de viață mi-ai furat, mă
omule! 25 de ani în care puteam să ajung…undeva! Să am un job, o casă, o masă, ba chiar
copii și o viață normală…Să fiu și eu o femeie la locul ei căreia i se dă bună-ziua, căreia îi
ceri la nevoie o cană cu zahăr, căreia îi trimiți urări de Crăciun… Nu, am ales să mă mărit cu
tine, să renunț la cariera mea de contabilă ca să am grijă de casă. Mi-ai promis un viitor mare,
luminos, mi-ai promis o casă mai de Doamne-ajută, mi-ai promis copii, mi-ai promis o
mâță…British și o viață lipsită de griji. Ce am, dom’le, din tot ce mi-ai promis? Zi! Zi ce am!
Nimic. Absolut nimic. Tu mare inginer… n-ai fost în stare de nimic. Acum eu de întrețin! Te
întrețin cu romane, Sebastiane, cu romane!
SEBASTIAN :Hai nu exagera atât că…
ZOE Nu , că ești și nesimțit! Așa m-am săturat de voi, ăștia, împliniții! Spuneți la toată lumea
de valuri de bogăție, caviar, mașină la scară, curge șampania cascadă, familie fericită, viață
ca-n basme!
SEBASTIAN :Și ce ai vrea să zic, mă?
ZOE: De ce nu zici, mă omule, de pâine și pateu, că mănânci în fiecare zi pâine cu pateu, ai?
De ce nu zici, Sebastiane, de canapeaua pe care dormi? De ce nu zici de tocul de deasupra
capului? De ce, Sebastiane, de ce?
SEBASTIAN :Zoe…
ZOE: Nicio Zoe! Marș! Dă-i drumul! Dă-i drumul! Ieși afară! Ieși ! Nu mă interesează că-i
casa ta! Sau, de fapt, a lui tată-tău că și Preafericirea lui la fel de luminată era!
SEBASTIAN :Te iei de tata, mă? M-am eu vreodată de mă-ta, ciufulito? (ar părea că vrea să
o lovească, însă se abține. Câteva momente de tăcere în care cei doi se așează de o parte și
de alta a căzii, pe gresie. Zoe izbucnește în plâns, Sebastian scoate un urlet. După ceva
vreme, Zoe se ridică, iese și aduce un geamantan și haine) Ce faci?
ZOE: Plec, Sebastiane!
SEBASTIAN: Poftim?
ZOE :Plec. Te las cu bine. Nu-ți cer nimic, nu vreau nimic. Plec.
SEBASTIAN :Așa, fără nimic înainte?
ZOE :Ce ai vrea, dom le, să chem fanfara, să fac balamuc? Plec. De parcă n-ai vrut tu asta…!
Hai, ajută-mă să-l închid!
SEBASTIAN: Zoe… (o ia în brațe) te las cu bine! (pleacă. Zoe izbucnește în plâns)

SCENA IV
 În timpul acestei scene, poate avansa spre public și cadrul 5, Zoe așezându-se la birou și
pregătindu-și foi și călimara cu cerneală.
SEBASTIAN: Văd o singură rază de soare și o văd după apus. Văd un singur nor și îl văd
după ploaie. Văd o singură stea și o văd după ce noaptea deja s-a risipit. Văd o singură femeie
și o văd pe Zoe. E adevărat, încă o iubesc. Al naibii de mult. Îmi pare rău de felul, de felul în
care am tratat-o. Merita un bărbat extraordinar. Frumos. Politicos. Tandru. Dar m-a găsit pe
mine, pe mine! Un măgar! O putoare ordinară care s-a acrit și și-a vărsat amarul asupra ei. I-
am răpit ca un nemernic 25 de ani de viață în care putea să trăiască fericită alături de altcineva
cu mult mai bun decât mine. De ce am strivit corola de minuni a lumii? De ce am stins o
lumină? De ce sunt un afurisit de pământean? Sper că acum e fericită cu copii, cu un soț
iubitor, cu un job bun ( privește câteva momente la televizorul ce nu funcționează. Se plimbă
prin cameră și găsește un casetofon. Vocea lui Zoe cântând. O ascultă pentru o vreme)
...(către soția lui) Irina, fă-mi o cafea, te rog, și adu și niște biscuiți! ( intră actuala sa soție.
Sebastian oprește muzica. O sărută. Întuneric)

SCENA V
Cele cinci scrisori vor fi delimitate prin stingerea, respectiv aprinderea lumânării,
secvențe în care și lumina scenei va fi considerabil redusă ,respectiv amplificată. Deși
rândurile îi sunt adresate lui Sebastian, Zoe vorbește publicului și chiar ei însăși.
ZOE ( începând prima scrisoare) : ,, 25 iulie 2022, mon amour . Azi se-mplinesc doi ani și
șapte luni de când am decis sau ai decis s-o lăsăm baltă . Definitiv. Mi-a fost greu să-mi
găsesc curajul să-ți scriu, însă am făcut-o într-un final la insistențele inimii. Doamne, poate îi
scriu unui Sebastian însurat și cu copii sau poate unui Sebastian mort...! Uite ce e, îmi pare
rău că am sfârșit-o cum am sfârșit-o . Îmi pare rău. Din inimă îmi pare rău. Aș fi vrut să nu o
terminăm printr-o furtună. Aș fi vrut să te conduc la gară. Aș fi vrut să iau o fărâmă din tine și
s-o fi păstrat toată viața pe noptieră ca, înainte să mă culc, să știu că sigur am să te visez pe
tine. Aș fi vrut ca antebrațul tău ce se pliază perfect pe omoplații mei să rămână acolo mereu.
Aș fi vrut să cos mâinile noastre ca să-ți simt pielea în fiecare clipă. Aș fi vrut să te gândești
din când în când și la mine . Aș fi vrut să mă săruți lent, să-ți simt buzele arzând. Aș fi vrut să
nu mă uiți.( îndurerată) Nu pot să-ți scriu mai multe, trebuie să închei aici. Cu un munte de
dragoste, a ta Zoe”.(stinge lumânarea. Un moment de întuneric. O aprinde iarăși) ,, 4
septembrie 2022, Sebastian. Se pare că scrisorile mele n-au niciun pic de importanță. În astea
două luni m-am gândit numai la tine. Da, îmi așezam capul pe pernă, îmi împleteam părul și
îmi spuneam rugăciunea – rugăciune ce era despre acel ,,cândva” al nostru. Știi cum mă
rugam? Mă rugam ca un copil mic, mic, cu ochii strânși, cu fruntea încrețită, cu o nădejde pe
care numai un prunc putea să o aibă. Încă mă mai rog. Și sper, sper că ai să te-ntorci . Sper ca
scrisorile mele să ajungă la tine. Postașul îmi spune că or să-și găsească ele drumul, dar cine
știe...Sper că am să trăiesc fericită. Sper că ai mă iubești. Cu dor, Zoe a ta.” ( stinge
lumânarea. Un moment de întuneric. O aprinde iarăși) ,,25 decembrie 2022 , (cu dispreț)
dragul meu Seabstian. Crăciun fericit! Eu sunt bine, mulțumesc de întrebare. Și nu, nu meriți
să știi nimic, nimic din ce fac. Uite un cadou...o scrisoare (apucă paharul de vin și ia câteva
înghițituri) Au revoir!” (stinge lumânarea . Un moment de întuneric. O aprinde iarăși.) ,,14
ianuarie 2026 ( surâde amar), l’autre motié de moi. Poți să ieși din mintea mea așa cum ai
ieșit din viața mea? Am încercat să mă-ndrăgostesc iar. N-a mers. Deloc. Așa că mă-ntorc la
tine, așa cum voi face mereu. N-ai idee cum e să crezi pentru câteva momente că ai putut fi
fericit, al naibii de fericit și capabil să iubești. Și că totul s-a sfârșit ca printr-o furtună. Apoi
să te reîntorci la fiecare ciob de amintire și să îți fi dorit să fi rămas acolo...Domnule
Sebastian, îți doresc să te distrugă o femeie așa cum m-ai distrus și tu pe mine. Să plângi până
ți se preschimbă și ochii în lacrimi. Să simți durerea, să o pipăi, să o guști, să rămână pe
buzele tale și să ți le ardă, capilar cu capilar . Să strigi și fiecare strigăt să-ți fie mut. Să mori
îmbătat de dragoste. À bientôt...! Îndurerata ta Zoe”.( stinge lumânarea agresiv. Un moment
de întuneric. O aprinde iarăși). ,,23 martie 2030, ( bând tot vinul din pahar) dragul meu
străin. Sebastian te chema cândva, nu? Scrisorile, scrisorile sunt cele care mă mai țin. Ele îmi
întrețin speranța. Că ești undeva acolo, gândindu-te la noi. Dar ce-ai făcut? Te-ai pierdut? Te-
ai rătăcit? Erai romantic...odinioară. (surâde cu dispreț) Câteva momente în care era să fim
frumoși, câteva momente în care era să fim geniali, câteva momente în care era să fim noi.
Zoe și Sebastian. Sebastian și Zoe. Când te-am cunoscut, nu știu, probabil într-o viață
anterioară. Ochii tăi albaștri...Știi cum sunt ochii albaștri pentru cineva care i-a avut căprui
toată viața? Sunt ca floricica aceea din zahăr, parțipan cauciucat de pe tort pe care ți-o dorești
atât de mult pe felia ta și care ajunge mereu la sărbătorit.(surâde) Te-ai comportat foarte
drăguț cu mine...Mi-ai cules un trandafir. Ce-i drept puțin ofilit. Îmi ziseși că-i pentru mine. În
fine, cu ocazia zilei de 8 martie, dar era pentru mine. Ce curajos ai fost! Pe mine, roua rece de
pe iarbă mă cam sperie. Mi-ai spus că e o floare pentru o floare. Oare spinii nu te-au înțepat?
Oare n-ai zâmbit când l-ai cules? Poate, cine știe...De atunci, eu de 8 martie nu mai
sărbătoresc Ziua Mamei, ci mai degrabă ziua în care ai făcut primul pas după o eternitate in
care eu mă holbam la el cum babele se holbează în calendar după zilele de post. Eram al naibii
de fericită și de mândră și de entuziastă și de nenorocită și de caraghioasă, căci dragostea,
după psihologi, e o simbioză de sentimente. Nebunatice sentimente. Oribile sentimente.
Ciudate sentimente. Îți zâmbisem și... te și îmbrățișasem. Îți simțisem lumina năvălindu-mi în
inimă și deschisei gura fără să verific conexiunea cu creierul și spusesem că ești simpatic.
Urmase încă o îmbrățișare între două stane de piatră. Ce să mai...Eram pierdută în Marea
Neagră...adică în Marea Albastră, într-o mare. La sfârșitul zilei, mi-ai furat o sărutare.
Doamne, ai furat-o atât de bine încât și acum îi simt aroma... de pastă de dinți. Pe urmă, m-ai
invitat la cină cu familia . I-am zis că...VIN! Și m-am dus. Și-am mâncat și ciorbă și friptură și
tocăniță și ciulama și o bucată de cozonac! Intrasem în dormitor, să mă așez nițel și .... Da, s-a
întâmplat. Dumnezeule, mirosul tău de soare, șoaptele noastre de catifea, ochii tăi de haiduc și
perfectele tale defecte! Mâinile tale... Și sunetul clanței. Era frate-tu, se gândea că ne jucăm
ceva frumos. E, nu că nu ar fi fost așa...! A doua zi, la masă, luând micul-dejun cu toate
neamurile tale, ți-am zis ,,Ești un porc!” și te-am cerut în căsătorie de față cu toți. Chiar așa.
Și ai zis ,,Da”. Vă dați seama, toți: ,,Casă de piatră” , ,,Felicitări” , ,,Să fiți fericiți”. Nu știau
că nunta trebuia să fie însă azi. Da, astăzi trebuia să fie cea mai fericită zi din viața mea. N-a
fost să fie. A doua zi am vrut să-ți scriu de nuntă, însă poștașul n-a mai venit de ceva vreme.(
câteva momente de tăcere) Să regăsești o ființă râzând, de pildă, și să-ți amintești de o stradă
cu soare și doi hoinari. Fata râdea, iar pletele-i luceau în vântul luminos. Băiatul voia să o ia
de mână. Fata își dă seama și o face chiar ea. Cei doi încep să alerge fericiți. Dar strada nu
mai e acum cu soare, ci cu niște case vechi și murdare... Îmi pare rău că n-am să fiu acolo
când tu vei cuceri lumea pentru mine, romanticule! Căci am deja patruzeci și cinci de ani și
nimic mai mult. Nimic. Ceilalți au soți. O mâță de companie pe care s-o crească împreună. Ba
chiar și copii și un loc de muncă. Eu...ce am? Nimic. Absolut nimic. Ce ciudat, nu? (pauză) S-
a terminat. A pierit tot ce-a mai putut să învie. Zoe nu mai există. Deloc. Așadar, ne vedem în
ziua in care ai să realizezi că ești așa singur încât ai să decizi să te căsătorești cu tine însuți.
Atunci o să stăm de vorbă . Conjugă-mă la perfect compus. O necunoscută.”(își mai aduce
vin, îl bea liniștită și fredonează refrenul melodiei ,,La vie en rose ”) .