ISTORIA ANTICĂ UNIVERSALĂ.

MARILE CIVILIZAŢII ALE LUMII ANTICE.

SUPORT DE CURS pentru Învăţământul la Distanţă
Autor: prof. dr. Alexandru Diaconescu

Anul universitar 2020/2021

Prelegeri online
Email: a_diaconescu@yahoo.co.uk

CUPRINS
INTRODUCERE
PARTEA I. CIVILIZAŢIILE ORIENTULUI ANTIC
MODULUL 1.
ZORII PRIMELOR CIVILIZAŢII, DE LA ”REVOLUŢIA AGRICOLĂ” ŞI PÂNĂ LA
APARIŢIA PRINCIPALELOR STATE ORIENTALE
LECŢIA 1. ROLUL SCHIMBĂRILOR CLIMATICE ÎN APARIŢIA MARILOR CIVILIZAŢII.
- Introducere. "Revoluţia agricolă" şi începuturile "civilzaţiei". Premise teoretice.
- Schimbările climatice şi evenimentele majore din istoria civilizaţiei umane.

LECŢIA 2.PASUL DECISIV PE LINIA CIVILIZAŢIEI: "REVOLUŢIA AGRICOLĂ"

- Revoluţia agricolă. Generalităţi.
- Studiu ce caz. Apariţia agriculturii în Orientul Apropiat.
- Studiu de caz. Apariţia agriculuirii în Orientul Îndepărtat.
LECŢIA 3. SFÂRŞITUL COMUNEI PRIMITIVE; APARIŢIA ORAŞULUI STAT.

MODULUL 2.
CIVILIZAŢIILE MESOPOTAMIEI ANTICE
LECŢIA 1. ORIGINILE CIVILIZAŢIEI SUMERIENE
- Introducere. Istoria începe la Sumer.
- Primii locuitori: culturile Hessuna şi Samarra
- Popularea câmpiei: cultura Obeid
- Apariţia oraşului-stat: cultura Uruk.
- Civilizaţia sumeriană în epoca pre-dinastică. Cultura Djemdet Nasîr

LECŢIA 2.MESOPOTAMIA MILENIULUI 3 a. Chr.,

- Prezentare generală
- Istoria lumii smpero-akkadiene
- Epoca dinastică arhaică (2.700-2350 a. Chr.)
- Epoca Imperiului akkadian (2.334-2.193 a. Chr.)
- Perioada dominaţiei gutti-lor (2150 - 2111 a.Chr.)
- Renaşterea sumeriană sub cea de a III-a dinaste din Ur (2111- 2004 a. Chr.)

LECŢIA 3.ISTORIA POLITICĂ A MESOPOTANIEI ÎN MILENIILE 2. ŞI 1. a. Chr.RIVALITATEA

ASIRO-BABILONIANĂ
- Epoca Isin-Larsa
- Primul imperiu babilonian.
- Babilonul în timpul dominaţiei kassite
- Consultaţie. Alte mari puteri în mileniul 2: hitiţii şi hurriţii.
- Assiria
 - Imperiul neo-babilonian.

LECŢIA 4. MAGISTRALIA. COMENTARII ŞI ANALIZE.

4.1. INSTITUŢIILE POLITICE. MONARHIA ŞI STATUL
- Statul
- Monarhul

4.2. ARHITECTURA ŞI PLASTICA

- Principalele monumente arhitectonice
- Mormântul
- Templul
- Arhitectura domestică
- Arhitectura militară
- Plastica. Relieful şi sculptura

4.3. VIAŢA SPIRITUALĂ. RELIGIA

- Cosmogonia şi panteonul
- Lumea de dincolo de mormânt
- Cult şi ritual

BIBLIOGRAFIE COMENTATĂ

MODULUL 3.
CIVILIZAŢIA EGIPTULUI ANTIC

LECŢIA 1.PROTOISTORIA VĂII NILULUI ŞI ÎNCEPUTURILE STATULUI EGIPTEAN

(EPOCA PREDINASTICĂ ŞI CEA DINASTICĂ ARHAICĂ).

- Catastrofa ecologică de la 6.200 a. Chr. şi începutul deşertificării Saharei.

- Neoliticul mijlociu egiptean, cultura El Badari.
- Neoliticul final şi chalcoliticul, epoca predinastică
- cultura Negade, faza I.
- cultura Negade, faza II (perioada predinastică).
- Epoca dinastică arhaică (primele două "dinastii thinite").

LECŢIA 2. PRINCIPALEL ETAPE ALE ISTORIEI EGIPTULUI ANTIC.

- Introducere. Cadrul natural.

- Perioada "clasică"a civilzaţiei egiptene:Regatul Vechi, (cca. 2700-2150 a.
Chr., Dinastiile III-VI).
- Perioada mijlocie a civilizaţiei egiptene:prima "perioadă intermediară"
(cca. 2150-2050 a. Chr., Dinastiile VII-X), Regatul Mijlociu (cca. 2050-1780 a. Chr., Dinastiile XI-XII) ,
a doua "perioadă intermediară" (cca. 1780-1550 a. Chr., Dinastiile XIII-XVII).
- Perioada "imperială" a civilizaţiei egiptene: Regatul Nou (1550-1070 a. Chr., Dinastiile
XVIII-XX).
- perioada finală a civilizaţiei egiptene: a treia "perioadă intermediară" (1070-750 a. Chr.,
Dinastiile XXI-XXIV), Regatul târziu (750-332 a. Chr., Dinastiile XXV-XXX), Epoca elenistică (332-31 a.
Chr., Dinastia a XXXI-a).
- epoca romană şi paleobizantină, până la cucerirea arabă (646 p. Chr.).

LECŢIA 3.MAGISTRALIA. COMENTARII Şi ANALIZE

4.1. INSTITUŢIILE POLITICE. MONARHIA ŞI STATUL
- Statul
- Monarhul

4.2. ARHITECTURA ŞI PLASTICA

- Principalele monumente arhitectonice.
 - Funcţionalism şi estetică în arhitectură.
- Simbolistica.
- Plastica majoră.

4.3. VIAŢA SPIRITUALĂ. RELIGIA.

- Cosmogonia şi panteonul.
- Lumea de dincolo de mormânt.
- Cult, ritual, magie.

BIBLIOGRAFIE COMENTATĂ:

MODULUL 4.
ISTORIA EVREILOR ÎN ANTICHITATE (De la Avraam la răscoala lui Bar Kohba)

INTRODUCERE

LECŢIA 1.ÎNCEPUTURILE ISTORIEI BIBLICE

- Epoca Patriarhilor
- Epoca Judecătorilor (1200-1020 a.Chr),

LECŢIA 2. PERIOADA PRIMULUI TEMPLU

- Monarhia Unitară(1200-932 a.Chr.).
- Monarhia Desbinată (932-586 a.Chr.).
- Captivitatea babiloniană (586-538 a.Chr.)

LECŢIA 3. PERIOADA CELUI DE AL DOILEA TEMPLU

- Revenirea în" Patrie". Perioada dominaţiei persane, lagide şi seleucide (537-164 a.
Chr.)
- De la răscoala Maccabeilor la dominaţia romană. Refacerea regatului ca stat teocratic
(164 - 63 a. Chr.).
- Perioada dominaţiei romane. Statul teocratic al evreilor de la Pompei cel Mare la
distrugerea „celui de al doilea templu” (63 a. Chr. - 71 p.Chr.).
- De la Primul Triumvirat la moartea lui Tiberius.
- Un evreu nimit Iisus din Nazareth.
- De la Caligula la Vespasian. Distrugerea „celui de al doilea templu”.
- Naşterea unei noi erezii iudaice, creştinismul. Pavel, "apostolul neamurilor".

LECŢIA 4.PERIOADA CELUI DE AL TREILEA TEMPLU.PROVINCIA ROMANĂ ŞI REGATELE

CLIENTELARE.
- De la distrugerea Templului până la revolta lui BAR KOHBA (70-135 p.Chr.).
- Desprinderea treptată de iudaism a creştinismului.

CONCLUZII.
Profilul spiritual al omului din societăţile agricole tradiţionale
ale Orientului Antic
 MODULUL 1.
LECŢIA 1.ZORII PRIMELOR CIVILIZAŢII,
DE LA ”REVOLUŢIA AGRICOLĂ” ŞI PÂNĂ LA APARIŢIA
PRINCIPALELOR STATE ORIENTALE

1. ROLUL SCHIMBĂRILOR CLIMATICE ÎN APARIŢIA MARILOR

CIVILIZAŢII.

INTRODUCERE. EVOLUŢIA AGRICOLĂŞI ÎNCEPUTURILE CIVILIZAŢIEI.

Obiectul expunerii de faţă îl constituie definirea unui proces istoric îndelungat, care-şi are
începuturile o dată cu primii paşi făcuţi de umanitate spre civilizaţie prin ”revoluţia agricolă”
(mileniul 10 înainte de Christos) şi care s-a încheiat abia prin mileniile 4-2 a. Chr., când în diferite
puncte ale globului şi-au făcut apariţia formaţiuni statale bine individualizate:
- pe la 3500 a. Chr. în Mesopotamia aşezările sumeriene ating nivelul urban şi se constituie
în adevărate oraşe-state, organizate în jurul templului divinităţii tutelare a asezării respective şi
conduse de un rege-preot. Urmează o perioadă îndelungată, până pe la 2 700 a. Chr., în care
civilizaţia sumerianăîşi defineşte stilul propriu şi despre care nu avem informaţii de natură istorică
(deşi scrierea apare aici pe la 3 100 a. Chr.). Cum nu cunoaştem numele nici unui conducător din
acea vreme, această perioadă se numeşte ”predinastică”.
- pe la 3400 au loc şi în valea Nilului modificări ale structurii sociale care au sfârşit prin a fi
incompatibile cu stadiul ”comunei primitive” şi se constituie treptat două regate, Egiptul de Jos
(Delta) şi Egiptul de Sus (cursul propriu-zis al Nilului, până la prima cataractă). Pe la 3100 a. Chr.
se fac paşii decisivi pentru constituirea regatului Egiptean unitar sub conducerea unui personaj
semilegendar: Menes. Până pe la 2 700 a. Chr. durează perioada formativă a civilizaţiei egiptene,
numită epoca Regatului Timpuriu (sub primele două dinastii).
- un mileniu mai târziu în valea Indusului, pe la 2500 a. Chr., apar oraşele Mohenjo Daro şi
Harappa, definitorii pentru civilizaţia Indus;
- în fine, după o lungă perioadă de tranziţie pe la 1800 a. Chr. se constituie pe cursul
mijlociu al lui Huan-he statul chinez, sub dinastia Chang2.

În tot acest răstimp societatea umană a cunoscut transformări structurale profunde. Diviziunea
activităţilor şi specializarea diferitelor grupuri au dus (dacă nu la crearea unor adevărate clase sociale
antagoniste) la apariţia unor pături şi stări cu un rol social specific, ceea ce a atras după sine definirea
statutului social corespunzător. În consecinţă unii indivizi şi-au asumat rolul de organizatori şi
conducători ai societăţii, alţii cel de apărători ai comunităţii sau cel de producători ai hranei. A apărut
firesc o tot mai pregnată diferenţiere socială, exprimată nu numai prin deosebiri de avere şi mod de viaţă,
ci şi prin simboluri de prestigiu, care indică tendinţa de definire a statutului social specific.
Concomitent satele gentilice primitive s-au transformat treptat în aşezări urbane, unde ”legăturile
şi raporturile de sânge” erau înlocuite cu cele ”de vecinătate”. Prin urmare strămoşii mitici şi totemurile
clanurilor s-au contopit într-un unic zeu tutelar al aşezării, conferind astfel indivizilor o altfel de solidaritate
decât cea bazată pe înrudire. Atare proces a fost dublat de o semnificativă creştere demografică, de
apariţia unor construcţii monumentale şi - de cele mai multe ori - de descoperirea scrierii, atât de
necesară în administrarea unei societăţi mult mai complexe decât cea primitivă.
Stabilirea cu exactitate a momentului când a fost făcut pasul decisiv de la ”barbarie” la ”civilizaţie”
este dificilă, şi - aşa cum se va vedea pe parcursul expunerii de faţă - nu există un criteriu universal
valabil. Numai o analiză nuanţată, care ţine cont de mai mulţi factori, poate ajunge la bune rezultate într-
un caz concret sau altul, dar nici atunci rezultatele obţinute nu pot fi extrapolate la alt spaţiu cultural.
 PREMISE TEORETICE

Prin şcolile generale şi liceele României de azi fantoma marxismului mai bântuie totuşi, nu numai
pentru că profesorii de ”ştiinţe sociale” nu au avut în general contacte cu o altă filosofie a istoriei decât
materialismul leninist, dar şi pentru că manualele de istorie universală antică sunt în continuare
structurate pe ”moduri de producţie” şi ”formaţiuni social-economice”, având ca principal scop să
convingă elevii că succesiunea inevitabila a ”orânduirilor sociale” duce in mod fatal de la sclavagism şi
feudalism, spre comunism (trecând prin capitalism şi apoi ”socialism”).

În realitate acest mod de gândire este specific secolului XIX, când s-a constituit viziunea marxist ă
asupra istoriei. Conform acesteia, la începuturile sale omenirea a cunoscut un stadiu cvasi paradisiac, cel
al ”comunei primitive”, când oamenii lucrau împreunăşi împărţeau totul în mod egal, căci nu exista
proprietatea privată3. ”Căderea” s-ar fi produs tocmai în momentul în care indivizii au încetat să mai
posede totul în comun, societatea ”scindându-se” în două clase ”anatagoniste”, stâpânii de sclavi şi
sclavii, iar în locul relaţiilor de colaborare şi întrajutorare insinuându-se ”exploatarea” 4. Dacă cercetăm
spre exemplu oraşele-stat sumeriene, de unde posedăm o bogată informaţie, vom constata însă că nu
exista nici proprietate privată asupra pământului, nici constrângere pentru executarea lucrărilor
comunitare şi nici vreo clasă exploatată, ci doar o societate bine structurată, chiar ierarhizată, unde
grupurile aveau funcţii bine definite, dar unde domnea pacea socialăşi unde nu existau tensiuni
antagoniste.
Experienţa ultimilor ani ne arată că este absurd să reducem istoria omenirii la o succesiune mecanică de
orânduiri şi că nu comunismul, reluarea într-o nouă formă a comunei primitive, este direcţia spre care se
îndreaptă umanitatea. Cu atât mai puţin firesc este să amestecăm într-o ”sinteză”structuri social-
economice, sau forme politice din Egipt şi Roma, din China şi Grecia, dezmembrând marile civilizaţii ale
antichităţii pentru a le rearticula într-un monstru ca cel al lui Frankenstein.

Prin urmare, căutând să respecte adevărul istoric cursul de faţăîşi propune să urmărească marile
civilizaţii în organicitatea lor firească, pentru a identifica ”stilul” caracteristic fiecăreia dintre ele şi eventual
pentru a le defini ”matricea spirituală” (în sensul blagian al filosofiei culturii).

Schimbările climatice şi evenimentele majore din istoria civilizaţiei

umane.
Multă vreme schimbările climatice au fost considerate un factor secundar în evoluţia umanităţii,
dar iată că interesul tot mai crecut pentru aşa zisa „încălzire globală” a relansat studiile în această
direcţie. S-a putut astfel constata că încălziri sau răciri bruşte ale temperaturilor, precum şi scimbarea
regimului precipitaţiilor (umezeală sau uscăciune), au fost urmate de crize şi modificări majore în
societate. Iată un grafic al temperaturilor medii anuale la sfârşitul Pleistocenului şi în Holocen, coroborate
cu evenimente istorice importante. Principala sursă de clacul au fost gheţarii Groenlandei şi cei din Alpi.
În cazul nostru informaţii suplimentare, dar numai pentru ultimii 3.000 de ani, pot fi obţinute şi de la
gheţarul din peştera Scărişoara.

Ultima eră glaciară s-a încheiat pe la 12.500 a.Chr., când clima a cunoscut o încălzire
considerabilă. Curând temperaturile medii anuale au scăzut cu ceva, menţinându-se la un nivel mediu
până pe la 10.500, când intervine o răcire bruscă, cunoscută sub numele de "mica glaciaţiune", care a
ţinut până către 9.750 a.Chr. Afost criza care a declanşat "revoluţia agricolă" în Orientul Apropiat, după
cum se va demonstra mai jos. Încălzirea a fost la fel de bruscă şi ea a continuat treptat până pe la 7.500
a.Chr., când temperaturile medii anuale au depăşit cu câteva grade bune cotele actuale. Timp de 8
milenii, de pe la 7.000 a.Chr. şi până la 1.000 p.Chr., temperaturile s-au menţinut ridicate, cu câteva
excepţii ("catastrofe ecologice"). Aşa a fost răcirea bruscă de la 6.200 a.Chr., urmată de secetă şi
deşertifiacrea Saharei şi a peninsulei Arabe, sau răcirile treptate de la sfârşitul republicii romane, ori din
Evul Mediu, cu un minim în sec. VIII p.Chr.. Ultimul mileniu a cunoscut o răcire treptată, de pe la 1.200 p.
Chr. şi până la 1.700 p. Chr., când s-au atins cote la fel de scăzute ca la 6.200 a.Chr.. Cea de a doua
"mică glaciaţiune" a fost urmată de prima "revoluţie industrială", începută pe la 1.800. În ultimele trei
secole clima s-a încălzit continuu, dar chestiunea direcţiei în care ea se îndreaptă depăşeşte cadrele
expunerii de faţă.

Fiecare puseu de încălzire a vremii, după o răcire treptată sau bruscă a fost urmată de topirea
gheţarilor de la poli, ceea ce a dus la creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. Astfel s-au înregistrat mai
multe "diluvii" în Holocen, primul cu ocazia încălzirii de la 12.500 a.Chr., al doilea diluviu după încălzirea
de la 9.750 a.Chr., iar al treilea după încălzirea de pe la 6.100 p.Chr..

Dacă comparăm aspectul

ţărmurilor din Indochina sau
Marea Britanie (v. imaginea de
mai jos) din perioada ultimei
glaciaţiuni cu cele de azi, avem
măsura schimbărilor profunde
care au avut loc în ultimii 15.000
de ani. De ce să credem că alte
schimbări nu vor mai urma, sau
că nu vor mai dispare insule şi
că oraşele de coastă pot fi ferite
de problemele viitoare?

Creşterea nivelului mărilor şi

oceanelor a continuat şi în
mileniile mai recente, fiind înregistrată în numeroase situri arheologice. Spre exemplu aşezarea de la
Feddersen Wierde, care a fost fondată pe malul Mării Nordului pe la anul 50 a.Chr.. Ea a funcţionat până
către anul 500 p.Chr., iar nivelul său de călcare a fost ridicat cu mai bine de 4 m în această perioadă, din
cauza creşterii nivelului mării. Umpluturile au fost făcute cu un fel de chirpic, conţinând bălegar, paie şi tot
felul de resturi menajere, bogate în material arheologic (mai ales ceramică), ceea ce facilitează datările
precise. Astfel s-a putut stabili că pe la mijlocul secolului II p.Chr. nivelul a fost ridicat cu circa 1 m, pentru
ca pe la sfârşitul aceluiaşi secol nivelul să fie ridicat până la o cotă de 1,75-2,25 m faţă de nivelul iniţial.
Pe la mijlocul secolului III se constată o creştere accentuată a nivelului de călcare către 2,75 şi aşa mai
departe.

Graficul creşterii nivelului de călcare a aşezării de la Feddersen Wierde (atenţie, punctul 0 este cu 50 cm
mai sus de primul nivel de călcare)

LECŢIA 2.

PASUL DECISIV PE LINIA CIVILIZAŢIEI: REVOLUŢIA AGRICOLĂ.

Unii arheologi cred şi astăzi că rolul determinant în progresul omenirii îl joacă dezvoltarea forţelor de
producţie şi în primul rând progresul tehnologic, fiind astfel dispuşi să accepte periodizări care au drept
criteriu fundamental tehnica de prelucrare a uneltelor sau materialul din care ele sunt confecţionate. Într-
adevăr pentru geneza lumii moderne revoluţia industrială a jucat rolul decisiv şi nu este greu de înţeles de
ce pe vremea motorului cu aburi savanţii judecau trecutul în funcţie de progresul tehnic şi prin urmare ne
putem uşor imagina de ce au decis să împartă preistoria într-o epocă a pietrei şi una a metalelor, iar pe
prima în paleolitic şi neolitic, după tehnica de prelucrare a uneltelor şi armelor.

În realitate diferenţa calitativă dintre paleolitic şi neolitic constă în poziţia total diferită pe care a
avut-o omul în raport cu natura. În paleolitic el era culegător şi vânător, desfasurând prin urmare o
economie prădalnică, pe când în neolitic el a devenit producător al hranei sale. Este esenţa
procesului pe care-l numim ”revoluţie agricolă”, primul pas pe care omul l-a făcut în direcţia
dominării lumii înconjurătoare, căci prin cultivarea plantelor şi prin creşterea animalelor, el şi-a
sporit controlul asupra resurselor de hrană. Concomitent omul a învăţat să-şi stăpânească tot mai
bine pornirile instinctuale, organizarea sa socială s-a perfecţionat şi - în mod firesc - problemele
existenţei şi ale vieţii au început a fi abordate sub aspect intelectual într-un mod cu totul diferit
faţă de epoca precedentă. Organizarea locuinţei şi a spaţiului locuit, ca si evoluţia lăcaşelor de
cult, a lăsat urme arheologice care ilustrează noua viziune asupra lumii şi a sensului vieţii. În tot
acest proces trecerea de la cioplirea la şlefuirea uneltelor a jucat un rol cu totul secundar. La fel şi
descoperirea ceramicii, asociată de unii procesului de neolitizare.

Trebuie subliniat că toate fenomenele amintite aici au avut un caracter obiectiv, căci analiza
cartografică ne arată că marile descoperiri au avut loc în mod independent unele de altele, în puncte
diferite ale globului pământesc, de multe ori cvasi concomitent. Astfel pot fi definite mai multe ”focare de
neolitizare”, atât în ”Lumea Veche” cât şi în cea ”Nouă”: Orientul Apropiat (părţi din nordul Africii şi
”semiluna fertilă” - Levantul), Orientul Mijlociu (nordul Indiei) şi Orientul Îndepărtat (nord-estul Chinei),
Africa Centrală, America Centralăşi partea vestică a celei de Sud.
Faptul că procesul de neolitizare nu se suprapune peste cel de descoperire a ceramicii este
ilustrat de o situatia specifica a ”Lumii Vechi”: pe cand in Orientului Apropiat avem mai bine de un mileniu
de neolitic preceramic (sau aceramic), Extremul Orient a cunoscut multe milenii de mezolitic ceramic,
inainte ca revolutia agricola a neoliticului sa se produca.
Nici descoperirea prelucrării metalelor nu a jucat rolul decisiv în alcătuirile statale din Orientul
Apropiat, după cum o dovedeşte faptul că oraşele state sumeriene şi regatul egiptean au apărut încă din
neolitic (faza finală, chalkolitic). Introducerea metalurgiei bronzului pe scară largă are loc aici abia pe la
2750 a. Chr. (aliajul era deja cunoscut) şi se asociază cu o nouă etapă de organizare a acestor state
(trecerea la epoca dinastică arhaică în Mesopotamia, începuturile Regatului Vechi în Egipt), dar pasul
decisiv spre civilizaţie fusese făcut cu multe secole în urmă, datorită revoluţiei agricole. Mai mult chiar,
”Lumea Nouă” nu a cunoscut nici bronzul si nici fierul şi nu a depăşit epoca pietrei înainte de contactul cu
europenii; cu toate acestea la momentul respectiv viaţa statală avea acolo o vechime de mai bine de
două milenii.

*
* *
În concluzie pentru antichitate progresul tehnologic, în speţă prelucrarea uneltelor, nu a
avut importanţa pe care i-au acordat-o teoreticienii secolului XIX (printre care şi marxiştii), când -
aşa cum am arătat - recenta (pe atunci) revoluţie industrială a făcut pe mulţi să exagereze rolul
mijloacelor de producţie în dezvoltarea societăţii. Desigur, perfecţionarea uneltelor este
importantă pentru a măsura evoluţia civilizaţiei, dar (introducerea metalurgiei spre exemplu)
constituie mai degrabă un indiciu al existenţei unor forme avansate de producţie sau organizare
socială (cum ar fi specializarea, care implică o prealabilă diviziune a muncii), decât un salt calitativ
esenţial.
1. REVOLUŢIA AGRICOLĂ. Generalităţi:
Am văzut că începând cu circa 12 500 a. Chr. şi până pe la 10.500 a. Chr. s-a produs o
schimbare climatică semnificativă, căci vremea s-a încalzit, ceea ce a dus la retragerea gheţarilor şi la
topirea acestora. În consecinţă a crescut nivelul apelor din mări şi oceane (pe la 6.000 Britannia devine o
insulă, legătura ei cu continentul fiind întreruptă). În zona tropicalăşi subtropicală fauna şi mai ales
vegetaţia abundentă au constituit condiţiile cele mai favorabile locuirii umane şi procesul de neolitizare a
pornit din aceste zone.
Agricultura propriu-zisă a fost precedată de o etapă intermediară, cea a protejării şi îngrijirii
plantelor şi animalelor sălbatice. Dacă economia vânătorilor şi pescarilor a avut un caracter prădalnic,
asta nu înseamnă că ei nu manifestau interes - şi chiar grijă - pentru resursele lor de hrană.
De exemplu aborigenii din nord-estul Australiei când culegeau zamţul (o specie de cartof),
tăiau o bucată pe care o lăsau mai departe în pământ, pentru a asigura perpetuarea plantei. La
rândul lor indienii shoshoni din America de Nord făceau canale şi diguri pentru a iriga câmpuri,
unde creşteau în mod sălbatic o serie de graminee şi rădăcinoase. Ei nu semănau şi nici nu
plantau, ci doar facilitau creşterea unor specii, altfel sălbatice. Este de asemenea notoriu faptul că
peste tot vânătorii se fersc în general să doboare femelele, mai ales pe cele gestante, sau
exemplarele tinere, concentrându-se asupra masulilor maturi, astfel încât să nu pericliteze
perpetuarea speciei.
Prima impresie a cercetătorilor a fost că agricultura a fost inventată într-un singur loc din Lumea
Veche, de unde ar fi radiat apoi, prin migraţii succesive şi prin contacte culturale. Cercetările arheologice
indicau spre Orientul Apropiat ca puctul de unde ar fi pornit întregul proces. Şi într-adevăr primele plante
au fost cultivate în zona Levantului pe la 8.500, apoi în sudul Asiei (India şi Indochina) pe la 7.000, iar în
China pe la 6.000 a. Chr.. În direcţie inversă, către Europa cultivarea plantelor este atestată mai întîi în
Anatolia, apoi în Balcani pe la 6.000, în centru pe la 5.000 et c. Cum explicăm însă apariţia agriculturii în
America Centralăşi în zona Anzilor pe la 6.000 a.Chr, evident fără vreun contact cu Lumea Veche. Dacă
în cazul Europei emigraţia dinspre Orient, dublată de contactele culturale putea fi urmărită pas cu pas,
pentru calea răsăriteană lipseau (şi lipsesc) datele. Mai mult chiar, dacă în cazul Europei este vorba
depre plante care cresc în mod natural în estul Mediteranei, în cazul Indiei şi Chinei asistăm la cultivarea
unor plante locale, altele decât cele din presupusul loc de origine. Pentru a reconstitui care au fost
focarele de neolitizare arheologii au recurs la cartarea arealului de răspândire a unor plante în stare
sălbatică, căci numai în limitele acestui spaţiu se putea produce trecerea la cultivarea lor. Existăşi cazuri
cand aceiaşi plantă creşte în mod natural în mai multe părţi din zona tropicalăşi subtropicală - şi trecerea
la cultivarea ei s-a produs evident independent - dar de cele mai multe ori arealul de origine al unei specii
este suficient de restrâns pentru a permite tragerea unor concluzii. Iată rezultatele acestei cercetări cu
principalele plante pe zonele de unde a început cultivarea lor. Concluzia este că “revoluţia agricolă” s-a
produs în mod independent (chiar dacă nu concomitent) în mai multe locuri de pe glob. Prin urmare ne
găsim în faţa unui proces obiectiv şi nu a unor invenţii întâmplătoare.

PRINCIPALELE ZONE AGRICOLE DE PE GLOBdupă Past Worlds 1988, p. 79

Mediterana
şi Orientul Apropiat:
- cereale- grâu, orz,
- legume - linte, lăptuci, napi, praz, ridichi, mazăre,ceapă, morcovi, varză, fasole
- plante industriale - in
- pomi si arbuşti - păr, prun, măslin, viţa de vie.
Pakistan şi India de nord-vest (Penjab):
- cereale- grâu, orz
- plante industriale - bumbac.
India de est (podişul Vyndhyan şi valea Gangelui) şi Indochina:
-cereale- orez
- pomi - lămâi, bananier, grape-fruit, nuca de cocos, arborele de pâine, vanilia.
Nord-estul Chinei (Huan-he):
- cereale - mei
- legume - soia, ridichi, fasole, castravete, ceai.
Africa Centrală:
- cereale - orez african, mei
- legume - yam (varietate de cartof).
America Centrală:
- cereale - porumb
- legume - fasolea, cartoful dulce, roşia, maniocul (rădăcinoasă din care se obţine o făină)
- plante industriale - bumbac
America de Sud:
- legume - ardei, cartof, fasole, manioc, alunul american
- plante industriale - bumbac, tutun.
America de Nord:
- plante industriale - floarea
soarelui

Şi strămoşii actualelor animale

domestice trăiau în trecut pe un areal
mai restrâns, ceea ce permite în
unele cazuri creionarea zonei unde
s-a produs domesticirea lor:

OAIA: sudul Anatoliei,

nordul Mesopotamiei, Iran.
CAPRA: Nordul Africii,
peninsula Arabică, coasta Siro-
palestiniană (parţial Anatolia, Irak,
Iran).
AUROCUL (strămoşul
vitelor): Nordul Africii şi parţial
Europa şi Orientul Apropiat.
BUFFALO (bivolul sălbatic):
India şi Indochina
GAURUL (boul sălbatic):
estul Indiei şi Indochina.
PORCUL: nordul Africii şi
toată Eurasia.
În ”Lumea Nouă” guanaco (lama) a
fost domesticit în Anzi pentru
transport, iar porcul de Guineea, PRINCIPALELE ZONE DE PE GLOB UNDE TRAIAU IN
în partea răsăriteană a Americii de MOD SALBATIC STRAMOSII UNOR ANIMALE DOMESTICE
Sud, pentru hrană. DE AZI (dupa Past Worlds 1988, p. 79).
Cum se explică
“desoperirea”
independentă a
agriculturii?.
Cercetările recente (de ex.
la Gobelki Tepe, Nevali Chori sau
Mureybet, vezi mai jos) au arătat că mult înainte de “inventarea” ceramicii oamenii ştiau să confecţioneze
mici recipiente de lut. De asemenea înainte de a “descoperi” agricultura, ei erau pregătiţi mental pentru
cultivarea plantelor, celebrând cultul fertilităţii şi al animalelor totem. Grija pentru mediul de unde-şi
procurau hrana a fost cultivată de comunităţile umane încă din perioada când acestea populau treptat
globul terestru. Abea atunci când s-au văzut constrânşi de condiţiile adverse de mediu ei au recurs la
cultivarea plantelor, practic “amânând” acest moment cât au putut de mult. Săpăturile din Orientul
Apropiat, publicate în ultimul deceniu (în special cele de la Abu Hureira), aruncă o nouă lumină asupra
acestui proces (spre exemplu în cartea mea din anul 2.000 despre “Marile civilizaţii ale Orientului Antic”
problema apariţiei agriculturii apărea ca nezeolvată).

1.1. Studiu de caz. Apariţia agriculturii în Orientul Apropiat.

Mesopotamia, leagănul recunoscut al celei mai vechi civilizaţii agricole, cea sumeriană, se
găseşte de fapt în zona deşertică, la sud de ceea ce numim ”semilina fertilă”. În realitate, asemenea
Egiptului, ea a profitat de ”revoluţia agricolă” produsă în vecinătatea sa, în teritoriul cunoscut sub numele
de „semilina fertilă”.
 Semiluna fertilă este o zonă
suficient de caldă şi umedă (peste 200-
250 mm precipitaţii medii anuale), care
cuprinde coasta siro-palestiniană
(Levantul), sudul Anatoliei, cu munţii
Taurus şi Antitaurus, nordul
Mesopotamiei cu Kurdistanul şi Armenia
mai la nord, apoi - la est de Tigru -
munţii Zagros şi vestul Iranului. Izohieta
de 200 mm precipitaţii medii anuale
descrie o curbă semilunară, lăsând la
sud de ea zonele aride: întreaga
Mesopotamie şi deşertul Siriei.

În limitele ”semilunei fertile”

cresc în mod natural câteva cereale, um
ar fi orzul, alacul şi grâul amidonier. De
fapt alacul - grâul cu un singur bob in
spic - creştede în sălbăticie doar pe coastele munţilor Zagros şi în Kurdistanul irakian, iar grâul amidonier
numaidoar în valea Iordanului. Tot aici trăiau în sălbăticie caprele şi - în partea nordică şi estică -
muflonul, strămoşul oii, cărora li se adaugă vitele şi porcii (care însă nu au jucat un rol esenţial în
alimentaţia şi economia primelor comunităţi agricole de aici). Acest complex de factori favorabili a făcut ca
încă din perioada 12 500-10 000 BP = 10 500 – 8 000 a. Chr. grupurile umane să se sedentarizeze şi să
prospere, ceea ce a determinat o adevărată explozie demografică. În acest creuzet s-a desfăşurat pentru
prima oară „revoluţia agricolă”, care va fi reprodusă apoi şi în alte puncte de pe glob.

Stadiul mezolitic, al trecerii spre agricultură, este ilustrat de numeroase aşezări din Palestina şi
din Siria aparţinând culturii natufiene, numită astfel de la localitatea Wadi-en-Natuf, datând din
perioada 12 500- 10 000 B.P. = 10 500 – 8 000 a. Chr.. Aşezarea omonimă avea un caracter stabil,
existând locuinţe cu plan circular. Locuitorii recoltau în mod intensiv grâu amidonier şi orz sălbatic.
Dovada sunt secerile cu lame microlitice şi râşniţele primitive. Absenţa oricăror săpăligi sau instrumente
pentru plantat arată că încă nu se trecuse la cultivarea acestor cereale. După resturile osteologice se
vâna gazela şi capra salbatică.
Primele dovezi de
aşezări din Palestina şi Siria de nord
- databile în a doua jumătate a
mileniului 10 - şi despre care s-a
crezut multă vreme că delimitează
arealul restrâns în care s-a produs
”revoluţia neolitică”, extinsă mai apoi
la restul ”semilunei fertile”. Ultimele
cercetări arată că centrul acetei
regiuni se plasează mai sus, pe
versanţii munţilor Taurus din sudul
Turciei de azi şi din nordul Siriei.

Din punct
într-un sit a seminţelor de alac, sau
grâu amidonier, de orz sau linte, ci
de prezenţa acestora în zone unde
plantele respective nu cresc în mod
natural. Spre exemplu, în aşezarea
de la Aswad, de lângă Damasc, s-
au găsit boabe de grâu amidonier,
care creşte în mod natural numai în
valea Iordanului, ceea ce denotă cultivarea intenţionată a acestei plante aici. La fel, în aşezările de la Tell
Abu Hureira sau Mureybet au fost descoperite boabe carbonizate de alac, or această varietate de grâu
cu un singur bob nu creşte în mod natural aici, pe cursul mijlociu al Eufratului, ci numai la nord şi nord-
est, pe coastele munţilor Taurus, Antitaurus şi Zagros (aşa cum s-a arătat mai sus). Prezenţa sa în
aceste aşezări nu se poate datora culesului sistematic, ci cultivării sale intenţionate. În afară de grâu şi
orz, mai există la acest orizont cronologic dovezi de cultivare a unor legume ca lintea, fasolea, mazărea şi
măzărichea. Această primă fază a neoliticului, databilă între circa 9 500 - 8 700 a. Chr., este numită
convenţional, ”neolitic pre ceramic A”, prescurtat PPNA (de la termenul englezesc Pre-Pottery Neolithic
A).
Domesticirea animalelor este documentată mai târziu, în cursul mileniului 8 a. Chr, în
perioada neoliticului preceramic B, PPNB. Timp de milenii oamenii au practicat o vânătoare selectivă,
grupurile de vânători deplasîndu-se împreună cu marile turme de ierbivore şi ucigând cu precădere
masculii, pentru ca perpetuarea speciei să nu fie ameninţată. În acelaşi timp vânătorii protejau turmele de
alţi prădători, asociindu-se (încă de pe la 30 000 BP) cu unul dintre ei, câinele. Abea în momentul în care
omul intervine în selecţia naturală, alegând indivizii care-i convin, pentru producţia de carne şi de lapte
putem vorbi despre o domesticire. Această intervenţie poate fi sesizată prin analizele osteologice, căci
indivizii sălbateci sunt de regulă mai înalţi şi mai svelţi, pe când animalele domesticite sunt mai robuste
(mai cărnoase) şi mai puţin mobile, căci nu mai trebuie să fugă de prădători pentru a se salva. Primele
animale domesticite în Orientul Apropiat pentru hrana omului au fost oile şi caprele. Oaia trebuie să fi fost
domesticită undeva în nordul Mesopotamiei imediat după 8 000 a.Chr., iar caprele prin zona munţior
Zagros, idediat după 7 500 a. Chr. Cele mai timpurii dovezi de domesticire le avem din aşezarea de la
Djarmo, din Kurdistanul Irakian, unde în nivelurile din mileniul 8 (PPNB) apar oase de capră de la
exemplare mai mici, dar mai robuste decât cele sălbatice. În mileniul următor vor fi domesticite vitele mari
şi porcul (imediat după 6 500 a.Chr.). În Palestina alături de cânele domesticit de mult pe la 7 000 apare
în aşezările umane şi pisica.

Ce i-a determinat pe locuitorii „semilunei fertile” să recurgă la cultivarea plantelor şi apoi

la domesticirea animalelor?. Condiţiile prielnice au făcut ca aici încă din faza natufiană să apară aşezări
permanente. Culesul sistematic, dublat de o îngrijire primitivă a plantelor sălbatiece (prin mici canale de
irigaţie sau prin curăţirea câmpului de unele buruieni) asigura resurse suficiente de hrană. Există indicii
conform cărora de multă vreme oamenii erau pregătiţi mental pentru practicarea agriculturii (de exemplu
existenţa cultului fertilităţii), ceea ce şi explică trecerea la cultivarea plantelor în puncte îndepărate de pe
globul terestru, după cum arătam mai sus.

Tell Abu Hureira

Faza 1 A: 11.500 –
11.000 B.P.1Locuinţele
îngropate au formă neregulată,
preponderent circulară. Nu se
cultivă plante, ci se practică
doar culesul intensiv. Oasele
recoltate din acest nivel arată
că principalul animal vânat era
gazela.
Faza 1 B: 10.000 –
9.500 a.Chr.. Apar locuinţe
rectangulare de suprafaţă,
făcute din bârne şi lut, cu
acoperiş din paie şi stuf. Începe
cultivarea primitivă a plantelor,
grădinăritul, dar se menţine
culesul sistematic şi vânarea
gazelei.
Faza 1 C şi perioada
intermediară: 9.500 – 9.000 a.

1
Din motive care mã depãşesc şi care ţin de calculele "calibrate" sau nu ale fizicienilor, datele B.P. (before
present) sunt numai cu 1.000 de ani mai vechi decât cele ale erei creştine.
Chr. Situaţia se menţine aceiaşi.
Faza 2 A: 8.500 – 7.500 a.Chr. Aşezarea creşte foarte mult, atingând o suprafaţă de 8 ha.
Casele sunt acum făcute din chirpic şi sunt acoperite cu platforme din bârne lipite cu lut. Apare agricultura
propiu-zisă, făcută tot cu sapa, dar prin cultivarea intensivă a cerelalelor şi legumelor. Simpla recoltare
dispare complet. Acum sunt dovezi de domesticire a animalelor (oile), dar continuă să se practice
vânarea gazelei.
Faza 2 B: 7.500 – 6.500 a. Chr.. Dimensiunile aşezării se dublează, Abu Hureira atingând acum
16 ha şi devenind cea mai întinsă aşezare cunoscută. Se practică agricultura cerealelor şi legumelor, iar
pe lîngă creşterea ovi-caprinelor şe constată acum domesticirea vitelor mari şi a porcului. Vînătoarea
dispare.
Faza 2 C: 6.500 – 6.000 a.Chr., este perioada de decadenţă urmată de dispariţia aşezării.
Urmările „catastrofei ecologice” din jurul anului 6.200 a Chr. Se fac simţite, climatul devenind tot mai
uscat iar deşertul şi semideşertul începându-şi expansiunea inexorabilă, atât în nordul Africii, cât şi în
peninsula Arabă.
Echipa de cercetători de la Abu
Hureira a întreprins un studiu complex, care
a permis reconstituirea condiţiilor de mediu
din perioada respectivă şi care până la urmă
a furnizat răspunsul la această întrebare.
Evoluţia vegetaţiei în funcţie de schimbările
climatice a fost reconstituită după urmele de
polen din mai multe situri arheologice aflate
în zone climatice diferite (Abu Hureira,
Huleh, Ghab, Zeribar, Mirabad). Curba
generală a temperaturilor era cunoscută, dar
nu se ştia exct ce impact au avut modificările de climă din Alpi şi Goenlanda asupra Orientului Apropiat.

Evoluţia temperaturilor în perioada care ne interesează este detaliata in imaginea alaturata:

În urma încălzirii climei de la sfârşitul Pleistocenului vegetaţia a cunoscut o expansiune semnificativă în
cadrul "Semilunei Fertile". Pădurile de conifere mediterraniene (pini şi cedri) s-au întins spre est până în
dreptul lacului Van din Armenia. Zona era înconjurată de o savană cu ierburi bogate şi apoi de silvostepă
(la Abu Hureira) şi apoi de stepă, care avansează cu ceva dincolo de izohieta de 200 mm precipizaţii
anuale. Aceast mediu propice corespunde stadiului mezolitic de dezvoltare al aşezărilor din zonă.

EXPANSIUNEA VEGETAŢIEI PE LA 11 000 a.Chr.

EXPANSIUNEA VEGERAŢIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr.

 În schimb răcirea bruscă a climei de după 10 500 a.Chr. a dus la un adevătat dezastru ecologic.
Silvostepa se retrage pe coasta Mediterranei, la Huleh şi Ghab se înregistrează o vegetaţie de
stepă, iar Abu Hureira ajunge în zona semideşertică.

EXPANSIUNEAVEGETAŢIA
MICA GLACIAŢIUNE. VEGETAŢIEI
PEPE
LALA
109 500-9750
000 a.Chr.a.Chr. Situaţia comunităţilor umane din ceea ce
fusese cândva "Semiluna Fertilă" devenise
dramatică. Populaţia s-a înmulţit,
presiunea demografică era mare, astfel
încât comunităţile umane din zonă nu au
putut alege calea facilă a migraţiei spre
litoralul mai primitor. Cum aveau deja
EXPANSIUNEA VEGERAŢIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr. noţiunile de creşterea şi îngrijirea
plantelor, ele s-au văzut silite să le aplice
în mod constant. Astfel, apariţia
agriculturii, care avea să revoluţioneze
societatea umană, a fost un răspuns la
presiunea factorilor nefavorabili de mediu.
Nu întâmplător, când după circa nouă
milenii climatul s-a deteriorat în nordul
Europei (v. mai jos) răspunsul
comunităţilor de aici a fost "revoluţia
industrială".
De pe la 9.500 a.Chr. condiţiile
de viaţă au devenit din nou favorabile. Se EXPANSIUNEA
EXPANSIUNEA
MICA VEGETAŢIEI
VEGETAŢIEI
GLACIAŢIUNE. ÎNTRE
PEPE
VEGETAŢIA LA
9.500
9 000
LA ŞI 6.000
a.Chr.
8 500 a.Chr.
a.Chr.
inaugurează astfel o perioadă caldă şi
umedă, care va favoriza răspândirea
agriculturii, urmată de sporul demografic
şi de o dezvoltare fără precedent a
aşezărilor umane. După 9.500 a.Chr. la
Abu Hureira revine vegetaţia de stepă,
ceea ce a favorizat dezvoltarea unei
EXPANSIUNEA VEGERAŢIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr.
aşezări de circa 8 ha, una din cele mai
mari pe acea vreme.

După catastrofa ecologică de

pe la circa 6.200 a.Chr. (v. mai jos),
temperaturile ridicate vor reveni, dar
schimbarea curenţilor de aer a adus de
această dată o uscare treptată,
sesizabilă clar abia pe la 4.500 a.Chr..
În orice caz, imediat după 6.000 a.Chr.,
aşezarea de la Abu Hureira a atins 16 ha, fiind una din cele mai mari din epocă. Abia acum dispare
complet vânătoarea, fiind deja domesticite ovi-caprinele, vitele şi porcul. Încă din epoca anterioară se
generalizase în locul grădinăritului primitiv, cultivarea sistematică a cerealelor şi a legumelor.
CATASTROFA ECOLOGICĂde pe la 6.200 a.Chr. a fost marcată de o răcire bruscă şi de scurtă
durată a vremii, produsă în ultimă instanţă iarăşi de o topire a gheţarilor, care va fi afectat circulaţia
curenţilor oceanici din Atlanticul de nord. Răcirea a fost dramatică, iarna temperaturile medii scăzând cu

nu mai puţin de 4 grade Celsius, după cum o arată studiile privind polenul din nord-estul Greciei, de la
Tenaghi Philippon. Echipa care efectuat cercetările aici este de părere că circulaţia atmosferică a fost
afectată de curenţi dinspre Siberia, ceea ce a facilitat prelungirea anotimpului rece.

Pe moment modificările climatice au determinat şi o schimbare a ecosistemului saharian. Clima

mai rece şi mai umedă de data aceasta a detreminat acoperirea Saharei cu o vegetaţie de stepă şi
savană.Treptat clima, redevenită caldă, a continuat să fie tot mai uscată. Punctul critic a fost atins pe la
4.500 a.Chr., când începe deşertificarea Saharei. În cursul mileniului V a.Chr. se constată treptata
populare a văii Nilului cu triburi venite dinspre Sahara. Siturile arheologice de la Merimde şi Fayoum
ilustrează o cultură neolitică bine individualizată şi matură, a cărei arie de formare trebuie căutată în zona
Saharei. Necropolaa tipică pentru neoliticul mijlociu egiptean, cea de la El-Badari, care începe pe la 4.500
a.Chr., numără nu mai puţin de 1.000 de morminte şi ilustrează sporul demografic, datorat imigraţiei
dinspre Sahara şi care la rândul său va determina dezvoltarea accentuată a văii inferioare a Nilului.
Profesorul H. Weiss de la universitatea Harvard a observat că aceiaşi catastrofă ecologică de pe
la 6 200, urmată de treptata încălzire a climei, a determinat migraţia triburilor din zona montană a nordului
Mesopotamiei spre sud. Purtătorii culturii Hassuna, din mileniul 6. a.Chr., erau grupaţi pe pantele munţilor
Antitauruds şi Zagros. Urmaşii lor, purtătorii culturii Samarra, pe la mijlocul aceluiaşi mileniu au început să
coboare spre zona de şes, fără a depăşi însă linia imaginară a izohietei de 200 mm precipitaţii medii
anuale, la sud de care începe zona deşertică.
În cursul milenuului 5 precipitaţiile în vestul Asiei au scăzut cu mai bine de 40%. În aceste condiţii
agricultura primitivă s-a dovedit tot mai puţin eficientă. Ca şi în cazul Egiptului pe la 4500 s-a atins stadiul
critic în care comunităţile aparţinând culturii Obeid, împinse de secetă, au populat brusc Mesopotamia
centrală şi de sud, unde agricultura se făcea pe bază de irigaţii. Sistemul era cunoscut încă din timpul
culturii Samarra, iar în aşezarea de la Choga Mami (aparţinând acestei culturi) s-au descoperit chiar urme
ale unor astfel de canale, databile pe la 5.000 a.Chr.. Profesorul Weiss a remarcat că în zona înaltă de pe
cursul superior al Tigrului şi Eufratului nu se poate practica irigaţia cu canale, căci malurile sunt înalte şi
abrupte, dar la câmpie cursul devine molcom şi malurile sunt joase.
Primele culturi

regiunii Urfa, unde recent au fost descoperite structuri monumentale in deprioada de

sfârşit a epocii natufiene şi din perioada de început a neoliticului.
După cum menţionam deja, în afară de Abu Hureira şi alte aşezări din nordul Siriei, ca
Mureybet, sau din Palestina, precum Ierihonul, arată că sedentarizarea s-a produs încă înainte de
trecerea la cultivărea plantelor. Recent, săpăturile de salvare prilejuite de amenajările hidrografice de pe
Eufratul superior au dus la descoperirea unor aşezări surprinzător de evoluate pentru faza natufiană
târzie şi care au continuat să se dezvolte până în plin neolitic. La Jerf el Ahnar în nordul Siriei şi la
Gobekli Tepe în sudul Turciei au fost descoperite structuri monumentale, adevărate sanctuare, dovadă a
existenţei unor comunităţi bine structurate. Ele se datează încă în natufianul final şi din neoliticul aceramic
(PPNA şi B), pe la 10.000 – 7.000 a.Chr..Astfel se conturează un centru situat în regiunea Urfa din sudul
Turciei de astăzi de unde se pare că a pornit impulsul civilizator atât spre Anatolia, cât şi spre Palestina,
respectiv către Mesopotamia.

La Jerf el Ahmar pe lângă lcocuinţe

rectangulare simple apare în centrul aşezării o
clădire circulară mai mare, folosită foarte
probabil la început ca un depozit (hambar) al
comunităţii. Există însă indicii că treptat funcţiile
de local de reuniune, „casă a tribului” şi local de
cult (al strămoşilor), au prevalat faţă de cele
economice.

Jerf el A
rectang
În faza
finală, 8.750 –
8.600 a. Chr., care corespunde sfîrşitului primei faze a neoliticului
timpuriu aceramic (PPNA), clădirea centrală şi-a pierdut complet
caracterul de depozit alimentar. Dispar compartimentaile anterioare si in
locul lor apare o bancheta, amplasata de-alungul zidului de incinta.
Evident acum cladirea circulara a devenit o „casa a sfatului”
Tot de la Jerf el Ahmar provin şi primele dovezi de utilizare a unor simboluri abstracte, nu doar cu
scop decorativ, ci şi pentru a reda noţiuni şi pentru a facilita memorarea, ceea ce reprezintă un prim pas
pe lungul drum care va duce la apariţia scrierii.
Jerf el Ahmar, ultima fază. Clădire
comunitară circulară, după D. Strodeur.
Nu departe de acest sit, la Gobekli
Tepe, în faza PPNA apare un adevărat „templu”
de formă circulară şi dimensiuni monumentale,
pentru ca mai apoi, în faza PPNB, prin anii 8
500 - 7 000 a.Chr., să asistăm la construirea
mai multor sanctuare cu caracter monumental.
Ele au un diamentru de nu mai puţin de 10-15
m, iar tavanul era sprijinit pe pilaştri şi pilieri
monolitici de peste 3 m înălţime.

Reconstituire a modului de construcţie a

sanctuarelor de la Gobekli Tepe, realizată de
artistul plastic Fernando Baptista pentru
National Geographic.

Pilierii erau
decoraţi cu imagini de
animale sălbatice,
probabil totemuri

(strămoşi mitici ai clanurilor), dovadă că vânătoarea şi

nu creşterea animalelor sau agricultura era principala
îndeletnicire a locuitorilor.
O statuie a unui şaman sau sau „strămoş
vânător” de circa 2 m înălţime ar putea fi cea mai
veche statuie umană de dimensiuni naturale, spre
„eroice”. Tot de aici provine un totem de dimensiuni
similare care redă un personaj feminin gigantic, ce dă
naştere altei femei mai mici şi care la rândul său naşte
o altă femeie şi mai mică. Probabil avem aici ilustrarea
unui cult al fertilităţii şi a succesiunii matriliniare a mai
multor generaţii, de la strămoşul mitic la generaţia
prezentului.

Nevali Çori incepe pe la 8.400 a.Chr. (PPNB =

Mureybet IV A) si reprezinta o noua etapa, in care
templul devine un edificiu rectangular. Totusi in
economia asezarii vânatoarea juca încã un rol
important.

Rezultate la fel
Statuie de circa 2 m înălţime descoperită la Balikli
Gol, lângă Sanilurfa (10-15 km de Gobekli Tepe)
şi care reprezintă un zeu-vânător sau un şaman.
acestora cu „revoluţia agricolă”, provin de la Mureybet, din nordul Siriei. Aşezarea începe în plină
perioadă natufiană (Fazele I şi II, 9.600 – 9.100 a. Chr.) şi durează până către sfârşitul mileniului 7, când
seceta instaurată în urma catastrofei ecologice de pe la 6.200 a.Chr. a început să-şi facă efectul. În faza
III A (9.100- 8.500 a.Chr.) aşezarea atinge 2-3 ha şi se înregistrează debutul cultivării primitive a
plantelor. În centrul aşezării apare o clădire circulară mai mare decât restul, cu un coridor de acces,
camere de provizii şi o încăpere centrală de formă trapezoidală, cu două banchete, destinate
participanţilor la diferitele reuniuni.

În faza IV B edificiul central îşi pierde complet funcţia de depozit fiind

folosit exclusiv pentru reuniuni de cult. De acum datează mai multe statuete de lut
ars reprezentând personaje feminine. Prezenţa lor coboarã pânã in faza Mureybet
III A şi ele atestă cultul fertilităţii într-o perioadă în care agricultura era abea la
începuturi, sugerând faptul că ideea de fertilitate, legată de persoana femeii nu a
fost o urmare a cultivării regulate a plantelor, ci a precedat-o, aşa cum o arată şi
stâlpul totemic de la Gobekli Tepe.
Conform tradiţiei din Mesopotamia cultivarea plantelor şi domesticirea
animalelor au fost aduse cadou oamenilor de pe muntele Duku (Dulkug), care era
locuit de divinităţile Annuna, nişte zei străvechi, fără nume individual. Această
tradiţie ar putea fi o reflectare îndepărtată a începuturilor neoliticului în zona înaltă
a Anatoliei şi a exportului „revoluţiei agricole” către Mesopotamia.

Ierichon.Situatã în valea Iordanului, nu departe de Marea Moartã, aşezarea de

la Ierihon este unul din cele mai vechi situri ocupate continuu în ultimele 10
milenii. De aici a rezultat o movilã de pãmânt (numitã de arabi tell) înaltã de 21 m
şi cunoscutã sub numele de Tell el-Sultan. Timp de milenii s-au acumulat în acest
loc nu mai puţin de 23 de strauri de locuire. Situl este faimos datoritã Bibliei, dar
cea mai surprinzãtoare descoperire nu dateazã din epoca bronzului sau a fierului
timpuriu, ci de la începuturile revoluţiei agricole. Sãpãturile arheologice au început
aici încã din 1860, dar o abordare sistematicã a lor a debutat dupã 1930
mulţumitã britanicilor. Rezultatele spectaculoase se datoreazã însã lui Katheleen Kenyon şi dateazã de
dupã 1950. Din 1997 au fost executate aici sãpãturi italo-palestiniene. Principala problemã urmãritã era
confirmarea relatãrii biblice despre prãbuşirea zidurilor Ierihonului şi cucerirea cetãţii de cãtre istraeliţi în
epoca târzie a bronzului (oraşul biblic avea un zid de piatrã cu un parapet de cãrãmidã, dupã cum o aratã
profilul de nord al secţiunii lui Kenyon).
Cea mai timpurie fază a aşezării poate fi
plasatã în perioada mezolitică şi aparţine culturii
natufiene (fiind databilă imediat după 10.000 a.
Chr.). Imediat deasupra humusului antic a fost
identificat un strat gros de nu mai puţin de 4 m,
cu resturi reziduale de locuire (oase, cărbune) şi
fragmente litice prelucrate, care au făcut-o pe
descoperitoare să folosească pentru această
primă fază termenul de ”protoneolitic”. Apoi, într-
o altă parte a tell-ului, tot de-asupra humusului
antic, a fost identificată o clădire rectangulară
(6,5 x 3 m) cu pereţi de lemn şi podea de lut. Ea
a fost interpretată de descoperitoare drept
sanctuar, dar nu există indicii sigure în acestă
Tell-ul de la Ierihon, fotografie aerienã
direcţie. Datările cu C14 au plasat

Ierihon,dinprofilul
Casă circulară de III A, cu
faza Mureybet
vest al centrală
încăpere secţiunii I, dupã
de formă trapezoidală,
reconstituire
Kenyon 1963,la Muz. Damasc
Pl. 236..
 In faza PPNA apare o
aşezare întinsă pe aproape 1,6
ha, înconjurată de un zid de
piatră, pe traiectul căruia la un
moment dat s-a construit un turn.
Din acest prim nivel neolitic
aceramic provin numeroase
dovezi de cultivare a grâului şi
orzului. Abia după 8.000 a. Chr.
la Ierihon vânătoarea cedează
întâietatea creşterii animalelor şi
astfel în statistici numărul oaselor
de ovicaprine descoperite ajunge
să depăşească pe cel al oaselor
de gazelă. Astfel, în nivelul al III-
lea, corespunzând neoliticului
preceramic B (PPNB) gazela va
dispărea cu totul din dieta
locuitorilor Ierihonului. Pentru
cele două faze de neolitic
aceramic datările cu C14 au dat o
vechime de 8 700, respectiv 8
100 - 7 700 a. Chr.

La Djarmo, în Kurdistanul iranian, s-au descoperit 16 nivele succesive, primele din PPNB, apoi
din perioada de tranzit, când apar primele recipiente, dar netransportabile (nişte gropi lutuite şi apoi arse).
Prima ceramică apare aici pe la 6 200 a. Chr. şi apare să derive din cea de la Tepe Guran, din aceeiaşi
regiune (principalele publicaţii: R. J. Braidwood, B. Howe, Prehistoric Investigations in Iraqi Kurdistan,
1960). În mileniul 7 sunt dovezi de domesticire a porcului în Anatolia şi a vitelor în nordul Africii, ceea ce
face ca în statisticile de la Ierihon pentru mileniile 7 şi 6 aceste animale să fie deja prezente.
După 7.000 a. Chr., în faza finală a PPNB arealul locuit de către comunităţile agricole se extinde,
atingând coasta Mediteranei la Ras Shamra (Ugarit) şi apoi la Byblos. Numărul aşezărilor din nordul
Siriei sporeşte considerabil şi locuinţele devin mai complexe. În două cazuri (la Buqras şi la El Kown)
apare acum pentru prima oară un tip de casă ce va deveni tipic atât pentru spaţiul sirian cât şi pentru cel
mesopotamian. Este vorba despe locuinţa cu coridor central (uneori în formă de T), pe laturile căruia sunt
dispuse în două şiruri celelalte încăperi. Acest coridor central depăşeşte mult în dimensiuni celelalte
camere şi era încăperea principală a casei. Intrarea se făcea printr-o încăpere de colţ. Casele aveau o
platformă superioară, sau chiar etaj. În cazul clădirilor cu etaj, nu se construia nimic deasupra încăperii
centrale de la parter, care avea o deschidere amplă în tavan, pentru iluminat. Uneori această deschidere
era atât de extinsă încât încăperea centrală căpăta aspectul unei curţi interioare. Acum se foloseşte
ghipsul şi varul pentru pereţi şi podele, ceea ce implică existenţa unei ”industrii” incipiente de materiale de
construcţie (bolovanii de calcar trebuie arşi în cuptoare gigantice pentru a obţine din ei varul).
Noile materiale vor fi folosite şi pentru alcătuirea unor recipiente, care constituie aşa numita
”ceramică albă”, dar pereţii unor astfel de vase s-au dovedit puţin rezistenţi şi de aceea, tot în faza finală
a lui PPNB apar vasele de lut ars. În mileniul 7 ceramica apare concomitent în Siria, Anatolia şi pe
coastele Munţilor Zagros, aşa încât pe moment nu este posibil de stabilit o zonă iniţială, mai restrânsă, de
unde să fi pornit ideea noului meşteşug. De altfel, procesul apariţiei sale a fost complex şi îndelungat (v.
mai jos).
Aşa cum am arătat deja, încã din mileniul 7 a .Chr. civilizaţia agricolă ajunge să cuprindă atât
Anatolia (de ex. Çatal Hüyük) cât şi nordul Mesopotamiei (Kurdistanul irakian, aşezările de la Djarmo şi
Tepe Guran), sau coastele Munţilor Zagros, atingând spre sud-est Câmpia Susianei (Elamul). Dupã
ciraca 6.000 a. chr. nordul Siriei şi în general zonele joase, deşertificate, vor ceda întâietatea Podişului
Anatolian, care va deveni un focar de unde comunităţile agricole au migrat spre Balcani şi restul Europei.
 Pentru agricultura mileniilor 7-6 cea mai
reprezentativă aşezare este Çatal Hüyük din
Anatolia, o movilă de 500 x 300 m şi înaltă de
17,5 m. Săpăturile din deceniul 6 al secolului
nostru (pricipala publicaţie este J. Mellaart, Çatal
Hüyük(ed. germană idem,Stadt aus der
Steinzeit), London 1967 şi idem, The Neolithic of
the Near East, Lolndon 1975. Pt. noile sãpãturi
ale lui Ian Hodder v. mai jos, prelegerea "Sfârşitul
comunei primitive", Documentaţie
Suplimentarã) au dus la descoperirea a 13
nivele de locuire, cel mai vechi datând imediat
după 7.000 a. Chr. Aşezarea a atins nu mai puţin
de 13 ha şi a durat până către 4.500 a. Chr. În
cursul săpăturilor s-au găsit dovezi de cultură a
grâului, orzului, lintei şi mărului.
Creşterea vitelor ajunge să joace un rol
fundamental pentru alimentaţie, dar se vânează
în continuare bourul şi onagrul (măgarul sălbatic),
după cum o dovedesc şi o serie de picturi murale.
Nivelele cele mai vechi (XI-XIII) sunt încă aceramice, olăritul apărând aici o dată cu nivelul X (pe la 5.750
a . Chr.). În această fază aşezarea cuprindea case de lemn şi chirpic supraetajate, cu terase şi curţi
interioare. În fiecare casă se găseşte câte un sanctuar ce ilustrează cultul fertilităţii (statuete ale triadei -
zeiţa mamă - zeiţa fiică - pruncul divin, sau bucranii - capete de taur). Un fapt cu totul remarcabil este
descoperirea unor ştampile de lut, folosite pentru sigilarea vaselor cu provizii, a pachetelor sau lăzilor,
ceea ce dovedeşte existenţa unei proprietăţi de clan asupra unor categorii de bunuri. De asemenea au
putut fi puse în evidenţă certe diferenţieri sociale, ca şi existenţa unei pături superioare, alcătuită din şefii
clanurilor, având deja însemne de grad (de statut social superior), cum ar fi o serie de podoabe şi mai
ales cuţitele sacrificiale, fabricate din materiale importate.
La începutul mileniului

Unul din sacntuarele familiale de la Chatal Hükük. Reconstituire Mus. Ankara

apoi până spre Dunărea mijlocie, în Banat, Crişana şi Transilvania. Într-o a doua etapă, databilă între
circa 5.500 şi 4.750 a. Chr. se dezvoltă în Grecia cultura Sesklo (numită astfel după aşezarea omonimă
din Tesalia), iar în nordul Balcanilor şi în bazinul mijlociu al Dunării cultura Starčevo-Criş, ambele
datorită unor noi aporturi dinspre spaţiul egeo-anatolian. În aceleaşi spaţii neoliticul dezvoltat, între circa
4.750 şi 4.000 a. Chr., este reprezentat prin culturile Dimini (numită astfel după o altă aşezare din
Tesalia) şi Vinča-Turdaş, iarăşi cu puternice influenţe sudice (Purtătorii culturii Vinča în faza A1 au fost
contemporani cu grupurile Starčevo-Criş IIIc-IVa, pe care le-au înlocuit în faza Vinča A2-3).
 În concluzie revoluţia agricolă s-a produs în zonele înalte ale ”semilunei fertile” şi abia în
momentul trecerii la agricultura intensivă, bazată pe canale, ”Ţara dintre cele două fluvii” a ajuns a fi
locuită (vezi Vol. II). Productivitatea muncii a fost aici atât de mare încât ”surplusul de produse” rezultat
din munca unui singur individ a permis eliberarea unei părţi din populaţie de activităţile agricole şi a dus
astfel la individualizarea şi specializarea unor categorii noi, ca meşteşugarii şi negustorii, soldaţii sau
preoţii. Restructurarea societăţii a determinat în ultimă instanţă depăşirea stadiului primitiv de organizare
şi apariţia oraşelor state.

1.2. STUDIU DE CAZ. APARIŢIA AGRICULTURII ÎN

ORIENTUL ÎNDEPĂRTAT.
(lectură suplimentară. Vezi Cursul Extins)

LECŢIA 3.

SFÂRŞITUL COMUNEI PRIMITIVE; APARIŢIA

ORAŞULUI STAT.

Pentru a putea vorbi de o adevărată civilizaţie care a depăşit stadiul primitiv, este necesar ca
societatea respectivă să atingă anumiţi parametri:
- relaţiile dintre oameni nu mai sunt bazate pe înrudire, ci pe vecinătate; în consecinţă clanul şi
ginta face loc familiei restrânse (de 2-3 generaţii),
- iar zeii gentilici şi totemurile de clan sunt înlocuite cu o divinitate tutelară a locuitorilor aşezării
respective;
- masa amorfă a comunităţii se structurează, apărând categorii şi pături tot mai bine
individualizate;
- organizarea societăţii devine tot mai sofisticatăşi pentru necesităţile administraţiei este inventată
scrierea.
Sub aspect arheologic diferenţierea socială este exprimată prin deosebirile tot mai pregnante
dintre mormintele sărace şi cele bogate şi prin apariţia unor ”însemne de rang” (podoabe sau sceptre,
precum şi securi sau pumnale rituale). Trecerea de la sat la oraşşi apariţia construcţiilor monumentale
sunt barometrul progresului organizării sociale şi politice.

Felul cum aceste fenomene social-economice şi spirituale pot fi puse în evidenţă prin cercetările
arheologice - singura sursă disponibilă pentru aceste vremuri - poate fi urmărit cel mai bine studiind în
detaliu apariţia oraşului-stat în Orientul Apropiat. Primele agregări umane datează încă din mezolitic şi din
perioada neoliticului preceramic A (PPNA), atunci când apar şi primele structuri monumentale. Vânătorii
de la Gobelki Tepe, care au creat adevărate “temple”, nu locuiau încă împreună într-o mare aşezare.
Elementul de coagulare l-a constituit sanctuarul legat de cultul strămoşului comun şi al animalelor totem.
Religia lor era una şamanică, dar întâlnirile şi banchetele comunitare trebuie să fi căpătat un caracter
periodic. Similare sunt structurile de la Jerf el Ahmar, doar că aici în jurul clădirii circulare s-a înfiripat o
aşezare permanentă. În faza PPNA edificiul comunitar servea atât ca depozit al rezervei comune, cît şi ca
lăcaş de cult al morţilor. În faza PPNB încăperile cu scop cămări dispar şi clîdirea capătă aspectul unei
săli hexagonale, înconjurată d ebănci. De la Jerf el Ahmar provin şi primele obiecte (mici lespezi şi tăbliţe
de lut) cu însemne pictografice cu valoare simbolică. Aceluiaşi orizont cultural îi aparţine şi aşezarea de la
Nevali Chori, din aceiaşi regiune Urfa (v. mai sus) şi care s-a dezvoltat în perioada neoliticului
preceramic B (PPNB). Acum templul din centrul aşezării devine o clădire rectangulară. Statuia de vânător
şi totemul cu vultur şi vânător arată că se menţine religia şamanicăcunoscută din fazele anterioare.
 Aceleaşi caracteristici, uneori chiar mai evoluate se regăsesc la aşezările din zona mai joasă,
Mureybet şi Abu Hureira în nordul Siriei, sau Ierihon în Palestina. Aşezarea de la Mureybet, care îşi are
începuturile pe la 9 600 şi durează până către 6 000, a atins 2-3 hectare în faza III A-B, care corespunde
lui PPNA. Aici putem urmări evoluţia de la clădirea centrală circulară, cu încăpere trapezoidală şi camelre
adiacente, la edificiul cu încăpere hexagonală şi banchete. Tot de aici provin dovezi precoce ale cultului
fertilităţii feminine, iar din PPNB (faza IV A-B) avem primele recipiente, întâi de piatră, apoi de ghips.
Totuşi încă din faza IIIB sunt atestate creuzete şi mici cupe de lut ars.La rândul său aşezarea de la Tell
Abu Hureira a atins 8 ha în perioada dintre 8.500-7.500 şi chiar 16 hectare între 7.500 şi 6.500. Cu toate
dimensiunile impresionante nu se cunosc de aici decât locuinţe modeste şi nici un edificiu comunitar,
aspectul localităţii fiind acela al unu sat foarte întins.
Dar dincolo de clădirea centrală cu rol social şi religios existentă în celelalte localităţi, noi
elemente de urbanism pot fi semnalate în aşezarea de la Ierihon, din prima jumătate a mileniului 9 (faza
neoliticului preceramic A, PPNA), care atinsese 1,6 ha şi era înconjurată de un zid de piatră cu şanţ
defensiv şi care a fost refăcut în mai multe reprize. Pe traiectul său apare chiar un turn cu scară interioară
şi păstrat până la o înălţime de 8,50 m. Şi aşezarea din faza corespunzătoare PPNB era fortificată. Ea a
fost dotată în centrul său cu un templu rectangular, de felul celui contemporan de la Nevali Chori. În rest
însă şezarea de la Ierihon, cu locuinţe gentilice nu era decât un sat întărit, nicidecum un oraş, aşa cum au
afirmat cu empfază unii arheologi.
În concluzie, în perioada caldă şi umedă dintre “revoluţia agricolă” şi “catastrofa ecologică”
aşezările umane progresează şi se structurează, dar nu depăşesc stadiul unor aşezări rurale. Chiar dacă
apar edificii cu rol comunal, economic şi religios, sau chiar elemnete defensive, precum zidul de incintă şi
turnul de observaţii, nu se poate vorbi în nici un caz de depăşirea stadiului gentilic de organizare a
societăţii, sau despre aşezări cu caracter urban.
Ȋn mileniile 6-4 societatea umanã a evoluat în douã zone distincte cãtre primele civilizaţii ale
Orientului Apropiat şi Mijlociu, cea egipteanã şi cea mesopotamianã. Ȋn cazul Egiptului evoluţia s-a
produs în estul Saharei şi pe mãsurã ce aceastã zonã a început sã se deşertifice, tot mai multe grupuri s-
au retras cãtre valea Nilului. Aici organizarea genitilicã a fost rapid înlocuitã de o societatea stratificatã,
cãci o serie de etape fusesrã parcurse deja în zona saharianã, motiv pentru care procesul de apariţie a
statului este mai greu de urmãrit în Egiptul propriu-zis (cf. expunerea în volumul dedicat Egiptului). Ȋn
schimb în Orientul Mijlociu etapa neoliticului ceramic şi apoi cea a chalcolithicului este mai bine
documentatã, iar evoluţia satelor spre "târguri", sau alte forme de aşezare protourbanã şi apoi cãtre
oraşele-stat mesopotamiene, poate fi urmãritî în detaliu. Cea mai cunosutã aşezare a acestei perioade
pre-urbane este Čatal Hüyük din sudul Anatoliei. Ȋnceputurile sale coboarã în faza aceramicã din mileniul
7. Treptat, pe mãsurã ce semiluna fertilã s-a restrâns din cauza climatului tot mai arid, înãlţimile munţilor
Taurus şi Antitaurus şi podişul înalt al Anatoliei au devenit zone înfloritoare. Aşezarea de la Čatal Hüyük
a atins nu mai puţin de 13 ha, durând pânã cãtre 4 500 a.Chr.. De aici influenţele culturale s-au rãspândit
atât spre nord-vest, spre Balcani şi sud-estul Europei (cf. aşezãrile de la Dimini, Sesklo, Parţa), cât şi
spre sud-est, în zona montanã a Mesopotamiei (clturile Hassuna, între 6.000 şi 5.000, în nord şi
Samarra, între 5.500 şi 4.500, înspre sud). Ȋn a doua jumãtate a mileniului 5 locuitorii lor au coborât în
zona de câmpie, fondând viitoarele oraşe-stat ale civilizaţiei sumeriene (cultura Obeid). Acest proces
este tratat în volumul dedicat civilizaţiilor mesopotamiene.

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ
(vezi mai pe larg Cursul Extins)

MODULUL 2. CIVILIZAŢIILE MESOPOTAMIEI ANTICE

LECŢIA 1.ORIGINILE CIVILIZAŢIEI SUMERIENE

ISTORIA ÎNCEPE LA SUMER. Acest titlu este inspirat de sir Gordon Child,
primul care a susţinut primatul Mesopotamiei (a Sumerului) faţă de Egipt, considerat
multă vreme leagănul civilizaţiei umane.

Harta Mesopotamiei dupã Google Earth, prelucratã de autor

Dar iată că cercetările arheologice desfăşurate mai ales după cel de al doilea război mondial au arătat că
primele manifestări ale culturii scrise (cu alte cuvinte intrarea în “istorie”) şi definitivarea unor structuri
statale demne de acest nume s-au petrecut în Mesopotamia (Ţara fintre cele două fluvii). Pentru prima
oară aici rodnicia pământului a permis creşterea comunităţilor umane şi eliberarea unei bune părţi dintre
locuitori de obligaţia obţinerii cotidiene a hranei, ceea ce este o condiţie esenţială pentru depăşirea
completă a stadiului comunei primitive.Începuturile acestui fenomen coboară adânc în preistorie. După
catastrofa ecologică din jurul anului 6.200 a.Chr. şi modificarea climatului în sensul expansiunii zonelor
secetoase, locuitorii zonei înalte din sfera Semilinei Fertile încep să coboare spre “câmpia dintre cele
două fluvii”, după cum o arată succesiunea culturilor Hassuna, Samarra şi Obeid.
PRIMII LOCUITORI: CULTURILE HASSUNA ŞI SAMARRA
 Evoluţia acestor aşezări după 6.000 a.
Chr. este ilustrătă de cea de la Tell-es-
Sawan. Nivelul său de organizare ca şi
dimensiunile o apropie de aşezările
contemporane din Balcani (Sesklo). Tell-
es-Sawan, era aşezată pe Tigru, în zona
devenită secetoasăşi prin urmare locuitorii
ei practicau o agricultură avansată,
bazată pe irigaţii. Aşezarea are trei nivele
de locuire care acoperă mileniile 6 şi 5
(culturile Hassuna şi apoi Samarra). În
prima jumătate a mileniului 6 (nivelul 1)
aşezarea era deja fortificată, fiind apărată
de un şanţ cu traiect rectangular, care
însă a fost repede abandonat pe măsură
ce locuirea s-a extins. În faza a 3-a
fortificaţiile sunt mult mai sofisticate,
constând dintr-un zid de cărămidă crudăşi
un şanţ de 3 m adâncime, tot de formă
regulată. Şanţul era umplut foarte probabil
cu apăşi comunica cu Tigrul. Spaţiul
interior al aşezării nu depăşea 2 ha, dar
era foarte aglomerat. Casele erau
construite una în alta, fără străzi, dar
lasăîn interior un spaţiu public central,
care era liber.
Locuinţele aveau ca
14). Camerele au funcţionalităţi
Tell-es-Sawan, plan. După Past Worlds, p. diferenţiate, iar înmormântările din
incinta aşezării dovedesc stratificarea
98. Asemenea locuinţe se cunosc şi în perioadele ulterioare din istoria Mesopotamiei şi sunt
socială.
specifice familiei agnatice,care cuprinde trei generaţii
(nu numai fraţii, dar şi verii împărţeau aceiaşi casă).
Înseamnă că la în momentul respectiv clanurile erau
deja separate în familii mari.
Reţeaua elaborată de canale, ca şi elementele
de fortificaţie redutabile, au necesitat evident un
efort bine dirijat. O parte din populaţie, cam 5%,
trebuia să se ocupe permanent de întreţinerea
canalelor, iar alţii vor fi executat (tot permanent)
muncile specializate din cadrul construcţiilor. Mai
presus de toate, asemenea realizări edilitare implică
existenţa unei pături care să coordoneze activităţile
comunităţii. Dar în pofida unor elemente de
urbanism, cum e piaţa centrală sau canalele de
drenaj, ori fortificaţiile de formă regulată, Tell-es-
Tell-es-Sawan. Reconstiturea unei locuinţe, Sawan nu este încă un oraş. Îi lipseşte trama
după Müller-Karpe 1968, Taf. 60/b (cf. Past stradală (reţeaua regulată de căi de acces), un
Worlds). edificiu monumental al întregii comunităţi, care este
templul divinităţii tutelare, chiar dimensiunile sale
sunt încă reduse.

POPULAREA CÂMPIEI. CULTURA OBEID.

În cursul mileniului 4 dezvoltarea culturii Obeid a
însemnat întemeierea localităţilor ce vor deveni mai târziu
oraşele-state sumeriene. În faza finală (Obeid IV) sunt
parcurşi de altfel cei mai importanţi paşi spre urbanizare.
Cel mai bine cunoscut rămâne cazul aşezării de la

Ceramică din cultura Obeid

Eridu, care la ora respectivă atinsese o suprafaţă de 10 ha şi avea o populaţie de circa 4.000 de
locuitori. Spre deosebire de aşezările anterioare, de acum datează un adevărat edificiu public, templul,
care capătă o fizionomie şi o structură proprie.
Direct peste humusul
de ofrande sau altar. În perioada următoare, se
construieşte deasupra vechii capele un edificiu
de cult mai complex, ce cuprindea o încăpere
centrală de formă cvasi pătrată, unde se găsea
masa cu ofrande şi care se termină cu o absidă
rectangulară, unde era statuia de cult. Încăperea
centrală pare să fi fost împărţităîn două, un fel de
”pronaos” şi ”naos”.
Mai târziu,
dar al cărui plan este incomplet, pentru ca în
fazele Eridu VII şi VI (pe la 3 600 - 3 500 a. Chr.)
să putem vorbi despre un templu bine păstrat,
Eridu, nivelul XVI, după o fotografie a lui Van cu o poziţie topografică preeminentăşi clar
Burden din timpul săpăturiii. individualizată de restul ambientului. El avea o
sală centrală, mai înaltă, asemenea navei
mijlocii a unei basilici, şi care era înconjurată de
încăperi mai joase. În hala centrală se găsea statuia divinităţii şi altarul. Intrările erau situate pe laturile
lungi.

Un edificu similar,

altfel planul tipic pentru

Eridu.edificiile de cult amesopotamiene
Reconstiture pentru
templelor din faza VII.milenii (prototipul unui atare templu este
documentat şi la Tepe Gawraîncă din nivelul XIII, similar nivelului VIII de la Eridu şi care este datat pe la
3 500 a. Chr). La acest orizont cronologic aşezarea de la Eridu a atins o suprafaţă de circa 25 ha, iar
populaţia poate fi estimată la vreo 8-10 000 de locuitori.
Prezenţa templului unic
este o dovadă clară de dispariţie a
relaţiilor gentilice, bazate pe ideea
strămoşului comun şi înlocuirea lor
cu un element de coeziune pentru
toţi locuitorii aşezării, care era
divinitatea tutelară a oraşului.
Relaţiile de rudenie fac astfel loc

Templul de la Tell Uqair. Reconstituire după Lloyd.

celor de vecinătate. O a doua deducţie ce poate fi făcută este că templul, fiind o construcţie
monumentală, implică folosirea constantă a unei forţe de muncă, relativ calificate şi care nu mai era
antrenatăîn producerea directă a hranei. De altfel, specializarea în cadrul meşteşugurilor este indicatăşi
de apariţia roţii olarului, mecanism cu care nu mai putea opera oricine. În plus, folosirea unor materiale se
construcţie ce lipseau din Mesopotamia, ca lemnul de esenţă tare (singurul arbore care creştea aici era
palmierul), dovedeşte existenţa unor legături trainice cu zone îndepărtate. Nu în ultimul rând, acest
edificiu dovedeşte existenţa unui aparat sacerdotal, separat de restul comunităţii şi întreţinut de ea, care
îşi asumă rolul de coordonator al activităţilor comunitare. Şi totuşi asezarea de la Eridu din prima jumătate
a mileniului 4. a. Chr. nu poate fi categorisită drept un oraş propriu-zis, ci drept una preurbană, căci
dimensiunile sale în primele faze sunt încă reduse şi prin urmare Eridu nu devenise încă centrul unei
regiuni agricole.
Creşterea demografică, evoluţia spre diferenţierea şi stratificarea societăţii, precum şi indicii de
urbanitate, au atins punctul în care putem vorbi despre o nouă orânduire pe la 3.500 a. Chr.

APARIŢIA ORAŞULUI-STAT. CULTURA URUK

Astfel, în perioada Uruk (3.500-3.000 a. Chr.) putem vorbi de oraşe-state

propriu-zise. La mijlocul mileniului 4 a. Chr. oraşul Uruk atinsese o suprafaţă de
aproape 100 ha şi o populaţie de vreo 20.000 de locuitori, fiind cam de două ori
mai mare decât celelalte oraşe-stat sumeriene. La sfârşitul aceluiaşi mileniu (în
faza Uruk IVA) el a ajuns la o suprafaţă de 250 ha şi la o populaţie de 30 000 -
50 000 locuitori. În nivelul V de aici, datat pe la 3.300-3.200 a. Chr. apar primele
temple monumentale cu fundaţii de calcar şi primii cilindri sigilii cu
reprezentarea conducătorului, figurat ca un individ bărbos care poartă
diademăşi este antrenat în activităţi religioase (face libaţii către zei, sau
hrăneşte animalele sacre).

Ceramică din cultura Uruk

Uruk. Sigiliu cu scena hrănirii animalelor sacre

ale Inannei. Descoperire întâmplătoare. Poză a
impresiunii după L. Horne, R.L. Zettler, Treasures
from the Royal Tombs of Ur. Philadelphia:
University of Pennsylvania Museum of
Archaeology and Anthropology, 1998, fig 38ab.

Din faza IV

frumuseţiiSigiliul
Inannade(v.ladocumentaţia
Uruk şi impresiunea sa, desen.
suplimentară). Sanctuarul era înconjurat de un zid impozant, care-l
izola de restul oraşului, ca pe un adevărat centru religios şi politic al comunităţii. În interior s-au găsit
resturile unui mare templu (nr. 1 pe planul alăturat), care avea o navă centralăşi două nave laterale mai
scunde. La sud-vest de acesta mai există un templu (nr. 2), cu un plan similar. Între ele însă se găseşte
un complex arhitectonic original, alcătuit dintr-o hală de trecere (nr. 4) susţinută de opt pilaştrii circulari de
dimensiuni monumentale (diametru de 2,60 cm!). Hala se afla pe o platformă supraînălţatăîn raport cu
curtea nr. 3 (de circa 2 500 m2), care aparţinea aceluiaşi edificiu. Complexul va fi servit unor ceremonii
religioase, dar aici puteau avea loc şi reuniuni laice.

În faza IV
Noului complex îi aparţin două temple
gigantice (nr. 9 şi 10 pe plan), dispuse
perpendicular unul pe celălalt. Ele pot fi
recunoscute drept lăcaşe de cult datorită
planului devenit clasic în lumea sumeriană: o
navă centrală supraînălţată, flancată de două
nave laterale mai joase, ce cuprind nişe şi
încăperi, precum şi scări pentru urcat la etaj.

În hala centrală se aflăîntotdeauna

masa de ofrande (sau altarul) şi
statuia divinităţii, adesea
plasatăîntr-o absidă. Intrarea se
făcea de obicei pe una din laturile
lungi, uneori însăşi pe una din
cele scurte. În acest din urmă caz
nava centrală era intersectatăîn
celălalt capăt de un transept (aşa
cum apare la nr. 9 pe plan).

Dar aceluiaşi ansamblu monumental îi aparţin şi o serie de construcţii laice. Printre acestea o
sală gigantică de18 x 10 m (nr. 12) cu tavanul sprijinit de 10 pilaştrii decoraţi cu mozaic policrom, ale cărui
”tessere” sunt în formă de con. In continuarea acesteia se găsea un edificiu complex, cuprinzând săli de
baie (nr. 16). Este evident căîn sanctuarul Eanna erau îmbinate funcţiile religioase cu cele politico-
administrative. De altfel de acum dateazăprimele tăbliţe cu scriere pictografică, găsite într-o încăpere
laterală a unuia dintre temple.

Tăbliţe cu scriere prescuneiformă,

după Müller-Karpe 1968, Taf. 92.

În concluzie, arhitectura monumentală a

fazelor VI-IV de la Uruk arată că o parte importantă a comunităţii nu mai era antrenată direct în activitatea
de producere a hranei şi putea fi utilizatăîn construcţii sau în alte activităţi. Cum templul cu aparatul său
sacerdotal era singura instituţie prestigioasă (ale cărei edificii aveau caracter monumental), el trebuie să fi
fost organizatorul tuturor activităţilor (în primul rând productive). Aceastăîmbinare a funcţiilor sacre şi laice
este ilustrată atât de resturile arheologice, cât şi de tradiţia sumeriană de mai târziu. Spre exemplu în
epopeea lui En-merkar, cea mai veche creaţie epică sumeriană, ni se spune despre erou căîşi îndeplinea
funcţiile politice în templu (cum ar fi judecăţile sau primirea de solii), neexistând încă un palat
administrativ de sine stătător.

Ca urmare a dezvoltării funcţiilor

administrative a lăcaşelor de cult a
apărut şi scrierea. De altfel până
târziu tăbliţele de lut nu vor cuprinde
informaţii de natură literară sau
istorică, ci vor fi simple registre de
socoteli şi venituri ale templului.

CIVILIZAŢIA SUMERIANĂ ÎN
EPOCA PRE-DINASTICĂ. CULTURA DJEMDET NASR

În perioada următoare, numităDjemdet Nasr (3.000-

2.700 a. Chr.), corespunzând nivelului III de la Uruk, în
sanctuarul Eanna clădirile se diversifică. Din această fază nu
mai datează nici un edificiu impozant şi cu plan specific unui templu,
de unde impresia unora (Caubet, Pouyssegur 1998, p. 45-48) că
fostul lăcaş de cult s-ar fi laicizat, devenind un palat regal. După
ei centrul religios s-ar fi mutat în alt sector al oraşului, în zona aşa
numitului ”templu alb”. Dar prezenţa a numeroase gropi cu ofrande,
care au furnizat un foarte bogat material arheologic (vas de
alabastru cu decor în relief,
Ceramică din perioada portret feminin de marmură, variate figuri de animale, cf. docum.
Djemdet Nasr suplim.), atestă păstrarea caracterului cultic al incintei Eanna. Se
pare că templul corespunzător acestei faze se găsea pe platforma
aflată sub ”ziguratul lui Ur-namu”, fondatorul
celei de a III-a dinastii din Ur, către sfârşitul
mileniului 3 a. Chr.. Celebrul monument
fusese deci ridicat peste structuri similare care
l-au precedat (este vorba despre temple pe
terase, care prefigurează ziguratul şi nu de
zigurate propriu-zise).
Probabil încă din faza Uruk IV şi sigur
funcţionând în faza a III-a, (Djemdet Nasr)
apare la nord vest de incinta Eanna celebrul
”templu alb”, cunoscut şi sub numele de ”ziguratul lui A Anu”, unul din cele mai bine păstrate edificii de
cult din lumea sumeriană. El a fost construit pe o platformă gigantică, de 13 m înălţime, ceea ce
prefigurează ziguratul de mai târziu.
Oraşul Uruk în perioada Djemdet Nasr (3 000 - 2 7000 a. Chr.) devenise un mare centru
urban, atingând o suprafaţă de circa 500 ha si o populaţie de 60 - 80 000 de locuitori (fiind cam de două
ori

TEMPLUL ALB

Uruk pe la 3.000 a. Chr. Sanctuarul Eanna şi templul alb in plan îndepărtat

mai mare decât Atena lui Pericle sau Roma lui Augustus). El era centrul unui întins teritoriu rural. O parte
din locuitorii săi se ocupau în continuare de agricultură, cultivând terenurile din vecinătatea oraşului, dar
restul teritoriului agricol era pus în valoare de o sumedenie de mici aşezări rurale. Dacă oraşul beneficia
de hrana produsă de teritoriul său rural, la rândul său el îl aproviziona cu produse meşteşugăreşti,
precum şi cu produse agricole complementare, căci el era un centru de schimb şi de redistribuire a
alimentelor (ţăranii trimiteau către templu produsul lor şi primeau în schimb toate celelalte produse
necesare traiului).

În concluzie o aşezare urbană nu

constituie doar o mare concentraţie demografică,
ci spre deosebire de sat, care este
monofuncţional şi suficiet sieşi, oraşul exercită o
serie de funcţii productive, de schimb şi
redistribuire (fiind deci pluri funcţional) şi
extinzându-şi totodată autoritatea administrativ-
politică asupra unei întinse regiuni din jur. Într-un
cuvânt îl putem defini ca aşezare urbană numai
prin raportarea sa la lumea ruralăînconjurătoare.
Arheologia aceleiaşi perioade ne mai
relevă un fapt important: în afara sanctuarului
Eanna şi a ziguratului lui A Anu nu mai exista
în Uruk nici o altă clădire importantă. Sunt Uruk pe la 2.700 a. Chr. Reconstituirea unui
atestate cartiere de locuinţe modeste, cu cartier de locuinţe
străzi înguste, dar nu s-au găsit nici un fel de
vile, sau construcţii mai arătoase, care să vorbească despre o ”scindare” a societăţii în clase diferite
(”antagoniste”).
În absenţa unor texte literar-istorice, ce putem spune despre organizarea primelor oraşe-stat
sumeriene? În primul rând singura instituţie statală identificabilă arheologic este lăcaşul de cult, palatul
propriu-zis apărând mai târziu în Mesopotamia (în mileniul 3, către 2 750 - 2 700 a. Chr.) 10. În listele de
ranguri, funcţii şi meserii, în fruntea ierarhiei este citat suveranul, numit ”en”.
Fruntaşii acestei perioade sunt figuraţi adesea pe cilindrii sigilii în faţa unui templu, efectuând activităţi
liturgice (spre exemplu scene ca ”hrănirea caprelor sacre ale zeiţei Inanna, v. mai sus), ceea ce duce la
concluzia că ei au fost în primul rând mari preoţi. Şi mai târziu termenul de ”en” va fi folosit pentru
suveran (de exemplu prestigiosul titlu de ”En din Uruk”), dar cu timpul el va desemna tot mai pe precis
marele preot.
Dar suveranii epocilor Uruk şi Djemdet Nasr sunt figuraţi pe cilindrii sigilii împlinind şi funcţii laice,
chiar belicoase, ca măcelărirea prizonierilor.
.
Celebra stelă de bazalt din Uruk (v. doc.
supl.) îl înfăţişează pe suveran la vânătoare de
lei, activitate ce va fi până târziu un atribut
regal. Apoi, chiar titlul de ”En din Uruk” purtat
de figuri legendare, cum a fost eroul Ghilgameş,
cel care după tradiţie a înconjurat oraşul său cu
ziduri şi care era în primul rând un viteaz ale
cărui isprăvi au dăinuit peste veacuri, obligă la o
traducere mai nuanţată a titlului de ”en” prin cel
Uruk, amprentă de sigiliu, descoperire întâmplătoare de ”rege-preot”(Priesterherr) şi nu pur şi
simplu prin ”mare preot”. Ambiguitatea
acestui termen nu face decât să sublinieze
îmbinarea puterii sacerdotale cu cea laicăîn cazul primilor suverani mesopotamieni.
Nici un text şi nici o inscripţie nu a păstrat numele vreunui asemenea ”rege-preot”, poate doar
legendarul En-merkar din Uruk, despre care se spune că ar fi fost inventatorul scrierii să reprezinte un
suveran din perioada Uruk IV A sau III (Djemdet Nasr), când înregistrăm primele tăbliţe pictografice. După
cum am arătat mai sus, o amintire a vremurilor când suveranul locuia în templu, fără să aibă un palat al
său de unde să guverneze, apare în epopeea aceluiaşi En-merkar, care e înfăţişat primind solii străini şi
pe supuşii care îi prezentau omagiul, în curtea templului. Cum însăîn rest regii-preoţi din perioada Uruk şi
Djemdet Nasr au rămas anonimi, numim această epocă”predinastică”.
Judecând după situaţia de mai târziu, când ştim că zeul tutelar era considerat teoretic stăpân al
întregului pământ al oraşului, este foarte probabil căîn epoca predinastică templul era unicul proprietar al
pământului din oraşul-stat respectiv, dreptul său suprapunându-se peste cel al familiilor. Tăbliţele de lut,
care nu conţin decât registre ale templelor, dovedesc că lăcaşul de cult era organizatorul întregii vieţi
economice. Din tăbliţe rezultă că templele aveau şi terenuri direct administrate de ele, care erau lucrate
prin contribuţia comună a locuitorilor, sau erau date în arendă, dar dirijau şi producţia pe restul
pământului aparţinând oraşului stat respectiv. Meşteşugarii locuiau şi lucrau de obicei pe lângă templu,
acesta procurându-le materia primă (uneori de la mari distanţe, asemenea materialelor de construcţie,
piatra şi lemnul lipsind din Mesopotamia) şi retribuindu-i în produse agricole. Templul îndeplinea astfel şi
rolul de redistribuitor al avuţiei sociale. Dar templul nu gospodărea doar propria avere, ci dirija şi
activităţile de interes comun, cum ar fi întreţinerea canalelor sau operaţiunile militare. Nu întâmplător deci,
pentru caracterizarea acestei perioade se foloseşte termenul de ”oraş-templu” (Tempelstadt), căci
autoritatea sanctuarului se confundă cu cea publică.
Se pare că toată populaţia participa la lucrările de interes comun sau la corvezile pe pământurile
direct administrate de către templu. Ideea că nu existau categorii privilegiate, care să fie scutite de
muncă, e susţinută de exemple de mai târziu. Astfel pe o inscripţie a lui Gudea (din perioada dominaţiei
gutti-lor) putem citi: ”Ensi (titlul purtat de Gudea) dădu ordin oraşului său ca unui singur om şi Lagaş-ul
veni în urma sa ca şi copiii după o mamă”. Şi din codul de legi al lui Litipiştar din Isin (1934-1924 a. Chr.)
rezultă că nu existau scutiri. De altfel, până târziu în Mesopotamia nici templele nu erau excluse de la
obligaţiile comune, lucru de neconceput în Egipt, de exemplu. Ideea căîn epoca predinastică toată
comunitatea răspundea solidar la solicitările lui en, rezultăşi din săpăturile arheologice care au pus în
evidenţă o populaţie destul de uniformă, cu locuinţe similare, fără mari discrepanţe care să indice o clasă
superioară bine definită. Probabil marii preoţi şi o parte din aparatul sacerdotal, care locuiau în templu să
fi avut condiţii de trai mai bune. Cât despre sclavi, nici nu poate fi vorba în această perioadă. Cilindrii
sigilii atestă din plin obiceiul masacrării prizonierilor, folosirea lor la diferite munci fiind atestată abia pe
vremea celei de a III-a dinastii din Ur, la sfârşitul mileniului al III-lea. De altfel, dintre miile de tăbliţe de lut
păstrate cel mai vechi document care atestă vânzarea unui sclav datează abia de pe la 2.400 a. Chr.
 Nu numai că munca de interes public era efectuată de către întreaga comunitate, dar ea era şi
voluntară. Constrângerea la muncă apare abia în legiuiri postsumeriene, cum ar fi codul lui Litipiştar din
Isin, amintit mai sus, şi care stipulează că o familie agnatică este obligată la 70 de zile de muncă pe an şi
că tatăl şi fiii, ca şi fraţii, sunt răspunzători în mod solidar. Din moment ce mai devreme nimeni nu a găsit
necesar să stipuleze printr-o lege obligaţia la muncă, înseamnă că ea se bucura de un consens general.
Motivaţia individului pentru muncă trebuie să fi fost de natură religioasă (la fel în Egipt oamenii liberi
lucrau la piramide cu convingerea că vor participa astfel la nemurirea suveranului). Despre o ”clasă
exploatatoare” am putea vorbi doar în măsura în care personalul templelor era angrenat în activităţi
socialmente inutile şi era întreţinut din veniturile templului (nu sunt atestate dări în produse). Cu siguranţă
că pătura sacerdotalăîşi asumase rolul conducător şi prin urmare se bucura şi de un statut social mai
bun, dar asta nu o face automat o categorie exploatatoare.

CONCLUZIE: Societatea sumeriană nu era nicidecum scindatăîn ”clase

antagoniste” şi de aceea pe drept cuvânt orânduirea primelor oraşe-stat a fost
caracterizată drept ”comunism teocratic”. Comunism, pentru că nu există
proprietate clară asupra pământurilor şi ”munca voluntară” e prestată de către
toată lumea; teocratic pentru căîntreaga viaţă social politică era dirijată de către
clasa sacerdotalăîn formare.

Apariţia oraşului-stat a fost rezultatul unui îndelungat proces (desfăşurat

pe parcursul mai multor milenii) la capătul căruia societatea nu s-a ”scindat”, ci
s-a ”structurat” într-un mod superior, fiecare grup şi categorie definindu-şi
statutul social în funcţie de rolul jucat. Statul nu poate fi deci categorisit (aşa cum
o făcea Lenin) drept ”un instrument de dominare al unei clase îndreptat împotriva
celorlalte clase şi pături sociale”, ci este o formă superioară, mai complexă de
organizare a societăţii cu scopul coordonării activităţilor de interes public.
Conducerea societăţii înseamnă politică, iar statul reprezintă o nouă formă de
organizare politică, incompatibilă cu orânduirea gentilică, căci el înlocuieşte
relaţiile de sânge cu ”cetăţenia”. În acest moment pasul decisiv spre civilizaţie a
fost făcut, iar omenirea a păşit din preistorie în ISTORIE.

PRECIZARE. Întru-cât în expunerea de faţă a apărut de mai multe ori noţiunea de

”cultură arheologică” în contexte legate de popoare antice, cum ar fi sumerienii,
consider util să reamintesc cititorului următoarele:
În limbajul de specialitate numim ”cultură” un ansamblu de ”entităţi arheologice”,
care acoperă un teritoriu bine definit şi se încadreazăîntr-o perioadă determinată de
timp, având totodată o serie de trăsături definitorii comune. ”Entităţi arheologice” sunt
aşezările cu locuinţele aferente, eventual cu elemente de fortificaţie, drumuri şi
construcţii monumentale (cu rol socio-cultural sau religios), sunt apoi necropolele
alcătuite din morminte care se caracterizează printr-un anumit rit funerar, precum şi
”aretefactele”, cum sunt uneltele, armele, podoabele, obiectele de uz casnic etc. Dintre
toate artefactele cel mai bine suprAvieţuiesc în pământ vasele de lut şi de aceea cea
mai mare parte a materialului arheologic recoltat de regulă dintr-un anumit sit este cel
ceramic. Cum tehnica de fabricaţie (arderea şi pasta), forma vaselor şi decorul lor sunt
foarte variate, cel mai adesea culturile arheologice sunt deosebite pe bază de ceramică,
ceea ce nu înseamnă că ele se pot confunda cu un grup de olari proveniţi din aceiaşi
zonă folclorică. Pentru încadrarea unei anumite descoperiri într-o cultură precisă este
nevoie de o analiză profundă, care să aibăîn vedere toate ”entităţile arheologice” şi nu
doar unul sau două aspecte disparate, cum ar fi ceramica sau podoabele.
În acelaşi timp trebuie precizat că nu există nici o legăturăîntre cultura
arheologicăşi etnicul unei populaţii, căci - după cum ne-o arată experienţa din epoca
istorică - grupuri care vorbesc evident aceiaşi
limbă, au credinţe, obiceiuri şi tradiţii comune, pot să producă mai multe culturi
arheologice, la fel cum se poate întâmpla ca purtătorii aceleiaşi culturi arheologice să
aparţină la două sau trei etnii diferite. Prin urmare în cazul Mesopotamiei succesiunea
unor culturi nu înseamnă neapărat înlocuirea vechii populaţii cu una nouă, la fel cum în
două culturi arheologice contemporane nu trebuie să vedem neapărat două etnii
diferite.

LECŢIA 3.
MESOPOTAMIA MILENIULUI 3 a. Chr.
1. PREZENTARE GENERALĂ
Civilizaţia sumeriană s-a dezvoltat în sudul Mesopotamiei şi a iradiat de aici asupra zonelor
înconjurătoare. Spre deosebire de Egipt, unde de timpuriu s-a format un regat unitar, în ţara dintre cele
Două Fluvii (Tigru la est şi Eufratul la vest) forma principală de organizare a fost oraşul-stat, care consta
dintr-un centru urban în jurul căruia gravitau câteva aşezări mai mici, sate şi ferme. Statele propriu-zise,
sau imperiile s-au dovedit a fi aici formaţiuni efemere. După cum am arătat deja la Tema 1, pe la 3500 a.
Chr. în Mesopotamia aşezările anterioare au ajuns să întrunească trăsăturile proprii unor aglomeraţii
urbane. Sunt aşa numitele oraş-templu, iar forma lor de guvernare era comunismul teocratic. După 2 700
morfologia acestora s-a schimbat, funcţiile militare ale conducătorului separându-se de cele religioase.
Tot acum începe o perioadă de conflicte interstatale pentru hegemonie, ceea ce va constitui trăsătura
definitorie a vieţii politice din ţara dinre Fluvii. în acelaşi timp se face simţită presiunea nomazilor din zona
semideşertică, care a avut ca rezultat pătrunderea akkadienilor (vechi popor semitic) în partea de nord şi
centru.
 Pe malurile Golfului
se

găseau oraşele Eridu (patronat de zeul fertilităţii Enki), după tradiţie cel mai vechi centru politic, şi apoi Ur,
cel mai mare dintre oraşele sudice, port la Eufrat şi cu totodată cu ieşire la mare. Corăbiile aduceau
materii prime din insula Dilmun (Bahrain), din Oman (Magan în Sumeriană) şi chiar din îndepărtata ţară
Meluha, probabil India.
În inima ţării Sumerului se găseau oraşele Uruk şi Larsa, aşezate în partea de vest (pe Eufrat),
precum şi Lagaş cu Ghirsu (astăzi Tello) şi învecinata Umma, amplasate mai la est (între fluvii). Către
nord, se găsea Nippur, centrul religios al ţării, cu sanctuarul zeului principal, Enlil. În toată această parte,
judecând după nume, peste 80% din populaţie o alcătuiau sumerienii.
La răsărit de Ţara Sumerului se găsea câmpia înaltă a Susianei, numită de sumerieni Elam, "ţara
de Sus", un fel de prelungire a Mesopotamiei înspre platoul înalt al Iranului. Aici s-a dezvoltat în mileniul 4
şi la începutul mileniului 3 o cultură originală, numită proto-elamită, cu o scriere influenţată clar de cea
sumeriană. Pe la 2700 a. Chr. această cultură dispare fiind asimilată de civilizaţia sumeriană, în cadrul
căreia Susa va cunoaşte o mare înflorire către sfârşitul mileniului respectiv.
 În zona central

Sippar şi la Kiş. În punctul unde Tigrul se apropie de Eufrat cel mai tare (fiind împins de afluentul său
Dijala) a fost fondat pe la 2350 a. Chr. oraşul Akkad, care a dat nmele acestei zone mai nordice. El a avut
o poziţie strategică şi economică deosebită, atât pentru axa comercială nord-sud, cât şi pentru cea est-
vest. Pe valea Dijialei se putea cel mai bine pătrunde prin Munţii Zagros spre Podişul Iranian şi mai
departe spre India. Pe această vale au apărut oraşe mai mici, ca Tutub (azi Chafadsche) şi Eşnuna (azi
Tell Asmar). Spre nord, pe valea Tigrului s-a dezvoltat încă din perioada sumeriană oraşul Assur, iar spre
nord-vest, în câmpia Djezira orăşele ca Tell Brak (antica Nagar) şi Tell Abu Hureira. Şi mai la vest, la
graniţa cu Siria (Amurru) a fost fondat pe la 2 900 a. Chr. oraşul Mari. El beneficia de un port amenajat la
canalul ce unea Eufratul cu afluentul său Habur. De aici drumul comercial continua fie pe Eufrat, către
nordul Siriei, fie prin deşert, cu caravanele, prin oaza Tadmor (mai târziu Palmyra), spre Damasc şi
Kadeş. Mai departe, traversând Munţii Liban şi Antiliban ajungeai pe coastă la Byblos (Gubla în dialectul
semitic local) şi Ugarit (azi Ras Shamra). Marea putere din Nordul Siriei a fost oraşul Ebla, care la mijlocul
mileniului 3 a dominat autoritar întreaga regiune. Locuitorii din Mari şi cu cei din Akkad formează cea mai
timpurie ramură estică a neamurilor semite, pe când cei din Ebla ramura vestică. Pe la 2300 pătrund în
valea Orontesului noi valuri semitice, amoriţii, care se vor infiltra când paşnic, când violent (de ex. distrug
Ebla). Către 2 100 a. Chr. ei s-au îndreptat şi spre est, acaparând Mari. Apoi, coborând pe Eufrat, ei au
fondat la sfârşitul mileniului 3 noi oraşe, ca Larsa, Babilon şi Isin, situate în zona central-nordică a
Mesopotamiei. începând din acest moment ponderea sudului a scăzut.
Legăturile comerciale cu exteriorul aveau o mare importanţă în lumea sumeriană, căci
Mesopotamia, altfel binecuvântată cu un sol fertil, este lipsită de materii prime. Din munţii Anatoliei se
aducea aur, argint şi cupru, iar din Bahrain şi Oman, aur (adus din India) şi cupru (din minele proprii).
Zincul, necesar aliajului pentru bronz se putea procura de la marginile Platoului Iranian. Pietre preţioase,
ca lapislazuli, se aduceau din Afganistan, iar carneolul din India. Zonele montane din jur furnizau lemnul
şi piatra de construcţie, dar cedrii din munţii Liban şi Antiliban erau foarte preţuiţi pentru rezistenţa lor
deosebită. Dealtfel cea mai veche epopee sumeriană este centrată pe ideea procurării de materii prime.
Ea ni-l prezintă pe legendarul En-merkar din Uruk (probabil un rege-preot din epoca predinastică), care
cu scopul de a-şi înfrumuseţa templul (evident din pietate faţă de zei), "a străbătut marea şi a escaladat
munţii". Astfel el a ajuns la îndepărtata ţară Aratta (probabil aflată în Podişul Iran), după ce a străbătut
"şapte munţi". Pentru a asigura acurateţea mesajelor schimbate regulat cu ţările îndepărtate En-merkar ar
fi inventat scrierea2.
Obiectul prezentării de faţă îl constituie Mesopotamia propriu-zisă, culturile periferice, din Elam şi
2
Acest amănunt, ca şi faptul că el guverna din templu, neavând un palat propriu, sunt indicii pentru o datare timpurie
a lui En-merkar. În acest caz informaţia cum că el ar fi construit zidul defensiv al oraşului Uruk este o interpolare
ulterioară, mult mai potrivită pentru urmaşul său Ghilgameş, care a domnit ceva mai târziu.
Siria, urmând a fi tratate în alt volum.

2. ISTORIA LUMII SUMERO-AKKADIENE.

Odată cu sursele scrise informaţia arheologică este dublată de una istorică. în locul unor procese
generale, de acum încolo pot fi urmărite fapte concrete şi în locul maselor amorfe, de aici înainte vom
putea vorbi despre personalităţi istorice. Pentru lumea sumeriană ieşirea din anonimat se datorează
tradiţiei istorice de mai târziu (din timpul celei de a treia dinastii din Ur), când apar "listele dinastice", o
înşiruire de suverani de dinainte şi de după "potop". Aspectul legendar al acestor texte nu trebuie să ne
inducă în eroare, căci cu isteţime şi tact putem extrage şi de aici informatii valoroase.
O atare lucrare de natură istorică este cea intitulată "Lista sumeriană a regilor" şi care a fost
redactată pe la 2.100 a. Chr. la porunca lui Utu-kengal din Uruk. Conform ei "regalitatea a coborât din
cer" mai întâi la Eridu, apoi în alte patru oraşe ale Sumerului (Badtibira, Larak, Sippar şi şurrupak). Lista
acestor prime dinastii e întreruptă de "potop", după care "regalitatea a coborât din nou din cer" mai întâi la
Kiş, unde sunt pomeniţi 23 de regi, trecând apoi în alte oraşe. Interesant este că ultimii doi regi din Kiş
sunt Mebaraghesi şi Aka, pomeniţi şi de tradiţia mitică (epopeea lui Ghilgameş). Urmează apoi dinastia
din Uruk, în care recunoaştem iar două figuri legendare, pe Lugalbanda şi pe Ghilgameş."Trecerea"
regalităţii de la un oraş la altul semnifică de fapt schimbarea oraşului care exercita hegemonia asupra
celorlalte. Astfel Akka a fost învins de Ghilgameş şi în acest mod s-a produs transferul. în continuare sunt
amintite şi alte dinastii, cum ar fi cele din Ur, Sargonizii din Akkad, dinastia străină a gutti-lor şi, în fine,
dinastia amorită din Isin. Textul sună astfel:
"Când regalitatea coborâ din cer, ea se aşeză mai întâi la Eridu. în Eridu domni Aluluim timp de
28.000 de ani. Alalgar domni 36.000 de ani. Astfel domniră cei doi regi împreună 64.000 de ani în total.
Nu mai vorbesc însă despre Eridu. Regalitatea trecu de la el la Bad-tibira. în Bad-tibira domni En-men-
luanna 43.200 de ani. En-men galanna domni 28.000 de ani. Apoi zeul Dumzi, un păstor, domni 36.000
de ani. Astfel domniră cei trei regi 108.000 de ani împreună. Nu mai vorbesc însă despre Bad-tibira.
Regalitatea trecu de aici la Larak...et c." (Pritchard, Ancient Near Eastern Texts, p. 265; Laroche 1971, p.
16) .
Evident că textul nu trebuie preluat tale quale. Pentru domniile vechi se dau "durate mitice". Cum
sistemul de numărare era cel sexagesimal, cifrele erau în realitate rotunde, nu cum apar ele în sistemul
nostru zecimal. Astfel 36.000 de ani înseamnă de 600 de ori 60, iar 43.200 ani înseamnă de 12 ori 60 la
pătrat. Asemenenea "durate mitice" întâlnim şi la primii faraoni egipteni (urmaşii lui Horus) şi la patriarhii
din Biblie. în plus trebuie remarcat că succesiunea dinastiilor este o ficţiune, căci în realitate multe dintre
ele au fost cel puţin în parte contemporane (vezi mai pe larg reconstituirea făcută de istoricii de azi la
"Documentaţia suplimentară"). în schimb, faptul că din mai multe oraşe provin asemenea liste dinastice,
care concordă în general, dovedeşte că nu ne găsim în faţa unor tradiţii mitologice locale, ci a unui
document cu valoare istorică. şi mai fericit este cazul în care vreun personaj din liste apare într-o
inscripţie, căci astfel tradiţia e confirmată de o sursă mai puţin subiectivă şi care totodată este
contemporană evenimentelor.
Odată cu epoca Imperiului sumero-akadian (pe la 2350 a. Chr.), cronologia dinaştilor devine
certă, faptele lor fiind consemnate anual. De aceea numim perioada anterioară "epoca dinastică
arhaică". După imperiul Sargonizilor a urmat o scurtă perioadă de dominaţie a gutti-lor, suveranitatea
oraşelor- state sumeriene refăcându-se sub hegemonia celei de a III-a dinastii din Ur, după care, la
sfârşitul mileniului 3 (în epoca numită Isin-Larsa, după cele două oraşe care au exercitat hegemonia)
invazia semiţilor amoriţi va duce la dispariţia sumerienilor ca popor, limba lor devenind în mileniul
următor una de cult (ca latina sau greaca în evul mediu). Alături de ea se va folosi şi akadiana, care fiind
o limbă semitică era foarte apropiată de cea vorbită de amoriţi. Astfel se şi explică continuarea civilizaţiei
sumeriene şi sumero-akadiene de către cea babiloniană (oraşul Babilon a fost fondat de semiţii amoriţi)
şi de către cea asiriană.

2. 1. EPOCA DINASTICĂ ARHAICĂ (2750 - 2350 a. Chr.) este perioada luptei pentru
hegemonie între diferitele oraşe state sumeriene, când rând pe rând monarhii din Kiş, Uruk, Ur, Lagaş şi
Umma au reuşit să se impună în faţa celorlalţi regi din Sumer, instaurând o efemeră dominaţie a
propriului oraş-stat. Epoca începe o dată cu apariţia uneltelor şi armelor de bronz şi se subîmparte în trei
perioade, numerotate convenţional cu I (2750 - 2550 a. Chr.), II (2550-2450 a. Chr.) şi III (2450-2350 a.
Chr.). Arheologic constatăm acum separarea palatului de templu, apariţia unei noi forme arhitectonice
fiind expresia procesului de individualizare a instituţiei monarhice (exemplele cele mai cunoscute fiind
 palatele din Kiş, Eridu şi Tell Asmar-Eşnuna, v. documentaţia suplimentară) 3.
De altfel alături
(literal "om mare"), termen care îl desemna pe monarh, vechea denumire de "en" evoluând
tot mai mult către sensul de "mare preot", diferit de cel de "rege". Ca dovadă a insecurităţii
politice apar acum şi temple fortificate, ca la . Chafadsche (v. docum. supl.).
Cea mai veche
"panaşul" sau "sceptrul", care înseamnă "gal"="mare" (după Ecriture 1986, p. 78).
După cum s-a
lor istorică este adesea probată de mai multe surse convergente. Coroborând "listele
dinastice" cu datele oferite de inscripţii şi cu informaţii de natură arheologică putem astfel
reconstitui epoca în cauză:
a) Perioada hegemoniei oraşului Kiş, unde după tradiţie "regalitatea a coborât
pentru prima oară din cer", după "Potop". Ca dovadă a acestei preeminenţe a oraşului
Kiş este perpetuarea până în epoca assiriană a titlului onorific de "rege din Kiş" (lugal ţ
şar Kişi) la dinaşti care nu au domnit niciodată efectiv în acest oraş. în textele demotice
assiriene se scria uneori în loc de "rege al Universului" (şar-kiş-şati), pur şi simplu "rege
din Kiş" (şar-Kişi).
Ideograma "şar (lugal) Kişi" (după Ecriture 1986, p. 115).
Confuzia îşi are originea în asocierea populară a etimologiei pe baza unei asemănări
formale, dar este şi ea un indiciu că dinastia din Kiş a exercitat la un moment dat
hegemonia în lumea sumeriană. Din lista regilor acestui oraş, înregistrată de tradiţia sumeriană, ultimele
două personaje En Mebaragesi şi fiul său Akka au o existenţă istorică certă. Principele Mebaraghesi
este cunoscut datorită unui vas cu inscripţie databil pe la 2650 a. Chr. Listele dinastice ne informează că
urmaşul său Akka a fost înfrânt de Ghilgameş, principele din Uruk "şi "astfel trecu regalitatea de la Kiş la
Eanna" (Uruk, numit astfel după principalul său sanctuar).
b) Urmează deci perioada dominaţiei primei dinastii din Uruk, despre care ne informează şi
epopeea lui Ghigameş, "en din Uruk". şi ea pomeneşte de conflictul cu Akka din Kiş. Cum existenţa
istorică a tatălui lui Akka e dovedită epigrafic, nici cea a lui Ghilgameş, eroul celei mai mari epopei
sumeriene, nu are de ce să fie contestată. Din această perioadă (cca 2600 a. Chr.) datează primele ziduri
de incintă ale oraşelor, dovadă a deselor conflicte. De altfel epopeea îi atribuie lui Ghilgameş meritul
construirii fortificaţiilor de la Uruk (aşa cum o făcuse şi pentru En-markar). Dominaţia oraşului Uruk
asupra lumii sumeriene e reflectată şi de faptul că titlul de "en din Uruk" a fost folosit de diferiţi dinaşti
până în perioada Isin-Larsa cu sensul de rege-hegemon, care şi-a întins autoritatea şi asupra altor oraşe-
state. în deceniile următoare, se pare totuşi că în partea de nord a Sumerului oraşul Kiş şi-a menţinut o
oarecare influenţă, căci vestita inscripţie de hotărnicie a lui En-Temena din Lagaş (v. documentaţia
suplimentară) aminteşte despre arbitrajul regelui Mesilim din Kiş într-un conflict dintre Umma şi Lagaş,
iar sceptrul aceluiaşi Mesilim (v. documentaţia suplimentară), dedicat în templul lui Ninghirsu, zeul tutelar
al oraşului Lagaş, arată că monarhul din Kiş îşi extinsese influenţa asupra sudului Mesopotamiei (unde se
găsea oraşul Lagaş).
c) Dominaţia primei dinastii din Ur începe pe la 2550 a. Chr. (o dată cu epoca dinastică arhaică II.).
Fondatorul său Mes-an-ni-pad-da ne-a lăsat mai multe inscripţii, iar fiul său A-an-ni-pad-da a construit un
templu lângă Ur, la Tell-el-Obeid. Săpăturile arheologice din această zona au dus la descoperirea unei
necropole princiare (v. documentaţia suplimentară), contemporană cu prima dinastie din Ur, dar care îşi
are începuturile chiar mai devreme. Astfel Mes-kalam-dug ("Viteazul din ţara cea bună"; v. doc. supl.) pare
să fi fost un principe vasal regelui din Uruk sau din Kiş şi nu un monarh independent. Mormântul său se
datează la sfârşitul epocii dinastice arhaice I.
d) Paralel s-a dezvoltat dinastia din Lagaş, care nu este însă amintită între cele 11 dinastii care
după tradiţie ar fi domnit asupra ţării Sumerului, dar datorită săpăturilor franceze de la Tello (anticul Ghirsu,
localitate inclusă în statul Lagaş) ne este astăzi bine cunoascută. Ea a fost fondată de către Ur-nanşe,
atestat prin numeroase plăci de întemeiere a mai multor temple (v. docum. suplim.). Cel de al treilea
membru al dinastiei, Ea-nantum I, pune capăt hegemoniei primei dinastii din Ur şi dominaţiei oraşului Kiş,
cucerind rând pe rând oraşul vecin Umma, apoi Ur, Uruk, Kiş şi chiar Mari din nordul Siriei, după cum ne
informează o serie de inscripţii comemorative, precum şi vestita "stelă a vulturilor" (v. doc. sup.). Domnia
lui poate fi plasată la sfârşitul epocii dinastice arhaice II şi la începutul celei de a III-a. Este grau de spus în
ce măsură urmaşii săi au putut să exercite o hegemonie efectivă asupra altor cetăţi, din moment ce
Entemena, pentru a rezolva un diferend teritorial cu oraşul vecin Umma, a recurs la argumente de drept
3
Alături de mai vechiul palat de la Arslan Tepe, de pe Eufratul anatolian, se mai construiesc în faza dinastică arhaică
I. palatele de la Mari şi Ebla, din nordul Siriei.
istoric şi la judecata preoţilor zeului suprem Enlil şi nu la forţă (v. doc. supl.). Treptat, sub următorii dinaşti
din Lagaş puterea regală se întăreşte tot mai mult în dauna celei a templelor, ceea ce l-a determinat pe
Uruk-agina să recurgă la nişte "reforme" care preconizau de fapt revenirea la mai vechile stări de lucruri,
când impozitele erau mai reduse (v. doc. supl.). El va fi răsturnat însă de către Lugal-zaggesi din Umma,
care cucereşte Lagaş-ul pe la 2350 a.Chr..
e) Perioada dominaţiei dinastiei din Umma a fost foarte scurtă. în listele dinastice ea este amintită
imediat după prima dinastie din Ur. Al treilea rege al său, Lugal-zaggesi, cucereşte rând pe rând oraşele-
stat sumeriene, intitulându-se în final "en din Uruk" şi "rege al ţării Sumerului", noţiune care apare pentru
prima oară acum şi care dovedeşte că în mintea sa încolţise ideea creării unui regat unitar. Pentru a-şi
sublinia dominaţia asupra întregului spaţiu mesopotamian el a adoptat titlul de "mare ensi al lui Enlil",
locţiitor al zeului suprem. "Ensi" (mai demult scris "patesi") în sumeriană, "işakku" în akkadiană, înseamnă
locţiitor (fiecare rege se intitula şi locţiitor al divinităţii tutelare a oraşului stat respectiv). Enlil, zeul suprem la
sumerieni îşi avea reşedinţa la Nippur, iar Lugal-zaggesi adoptând titlul de "mare ensi al lui Enlil" a făcut din
Nippur capitala religioasă a lumii sumeriene. De altfel până târziu în epoca assiriană Nippur şi-a păstrat
preeminenţa de centru religios şi a fost locul de încoronare al majorităţii regilor. Lugal-zaggesi şi-a extins
dominaţia chiar şi asupra Siriei, după cum mărturiseşte o inscripţie contemporană: "întru-cât zeul Enlil,
stăpânul tuturor ţărilor, i-a dăruit regalitatea asupra ţării (Sumerului) lui Lugal-zaggesi [...] şi toate ţările de la
Soare-răsare şi până la
Soare-apune au ajuns
sub ocârmuirea sa, de
la Marea de Jos (Golful
persic), peste Tigru şi
Eufrat, şi până la Marea
de Sus (Mediterana), s-
a îngrijit el în numele
zeului de siguranţa
drumurilor. De la
Soare-răsare şi până la
Soare-apune trăiesc toţi
în pace şi poporul e plin
de bucurie" (apud
Caubet, Pouyssegur
1996, p. 72). Cu Lugal-
zaggesi se încheie
perioada luptei pentru
hegemonie între
diferitele oraşe-stat şi
se deschide cea a
Imperiului akkadian.

Ce a determinat o atare mutaţie în structurile politice şi ce a putut declanşa o asemenea

expansiune teritorială? Noile săpături italiene de la Ebla conduse de Paolo Mathiae au arătat că în epoca
dinastică arhaică III acest oraş-stat ajunsese să domine toată Siria de nord. Descoperirea impozantei arhive
a palatului din Ebla a dovedit că după 2 400 a. Chr. sub dinaşti ca Igriş-Halam şi mai ales sub Işar-Damu,
acest oraş controla comerţul de pe Eufratul superior şi până pe coasta feniciană (prin portul Byblos au fost
tranzitate obiectele egiptene purtând inscripţii cu numele faraonilor din dinastiile IV-VI, descoperite în palatul
de la Ebla). Mai la sud oraşul Mari controla şi el comerţul de caravane de la Eufrat la Kadeş şi Damasc, iar
extinderea dominaţiei eblaite până în acest punct a creat un monopol asupra întregului comerţ sirian.
Această nouă situaţie va fi impulsionat ambiţia statelor sud Mesopotamiene, catalizând energiile
centralizatoare şi incitând la cucerirea ţării Amurru (nordul Siriei) până la "Marea de Sus", pentru a debloca
căile comerciale.

2.2. EPOCA IMPERIULUI AKKADIAN (2334-2193 a. Chr.) începe cu marele cuceritor Sargon
/ Şarru-kin. El aparţine seminţiilor semite imigrate în Mesopotamia pe la mijlocul mileniului trei. După
tradiţiile legendare de mai târziu el ar fi fost rodul unei relaţii nelegitime a regelui din Kiş cu o mare
preoteasă, care l-a abandonat după naştere într-un coş pe care l-a aşezat pe apa Eufratului (c.f. tradiţia
similară despre Moise). Recuperat de un grădinar, el va avea o ascensiune fulminantă, ajungând la un
foarte înalt rang funcţionăresc în Kiş. în numele regelui din Kiş el fondează oraşul Akkad, pentru ca mai
târziu să-şi detroneze suzeranul şi să se proclame "rege legitim" ("şarru-kin" în akkadiană, Sargon în
varianta biblică). El a ajuns să domine astfel partea de nord a Mesopotamiei, cunoscută de acum înainte
sub numele de ţara Akkadului. Pe la 2340 a.Chr. şaru-kin îl învinge pe Lugal-zaggesi şi-şi întinde
stăpânirea asupra întregului Sumer, preluând de la învinsul său titlurile de "rege al ţării (Sumerului)" şi de
"mare ensi al lui Enlil"4
Apoi, după cum ne informează marea stelă triumfală descoperită la Susa, treptat Sargon cucereşte
spre sud Elam-ul, şi mai departe Dilmun-ul (insulele Bachrain), iar spre nord pune stăpânire pe Mari şi pe
partea septentrională a Siriei (Amurru), unde Ebla este în mod expres amintită, şi ajunge până la "Pădurea
cedrilor" (Libanul)5. După o răscoală nereuşită a vasalilor săi el îşi urmăreşte duşmanii spre nord, cucerind
Subartu. în consecinţă Saegon se va intitula de acum înainte "Rege al celor patru ţinuturi" (probabil
Akkad, Sumer, Amurru şi Subartu, mai degrabă decât al celor patru puncte cardinale; cf. totuşi "harta lumii
de la Sippar" la docum. supl.). în documentele oficiale el impune limba akkadiană (care a preluat scrierea
sumeriană), ceea ce va conferi unitate structurii sale politice, dar limba sumeriană va supravieţui şi deja
sub fiul lui Sargon, Rimuş, mai multe oraşe sumeriene se vor revolta.
O altă figură reprezentativă a dinastiei akkadiene a fost Naram-Sin (2254-2217 a. Chr.), nepot al
lui Sargon. După domniile mai puţin prestigioase ale tatălui şi unchiului său, Naram-Sin reface unitatea
imperiului şi respinge atacurile nomazilor care se abăteau asupra "semilunei fertile". Un relief rupestru
lângă Diarbekir stă mărturie a expansiunii statului akkadian până în munţii Armeniei. Dar cel mai cunoscut
monument al său este stela de la Muzeul Luvru, descoperită la Susa, unde fusese dusă ca pradă de
război pe la sfârşitul mileniului doi de către vreun suveran elamit. Aici Naram-Sin este identificat cu un zeu,
caz nemaiîntâlnit până atunci în istoria mesopotamiană, dar exemplul va fi preluat de urmaşii săi. Naram-
Sin a purtat titlul de "Rege al celor patru regiuni", dar şi pe cel de "Rege al universului" ("şar kiş-
şatim"). Prin urmare, în cazul său "cele patru regiuni" trebuie interpretate fără teama de a greşi drept cele
patru puncte cardinale, ceea ce este de altfel o expresie metaforică pentru întregul univers. Imperiul
sargonizilor, deşi de scurtă durată va constitui un model pentru următoarele două milenii.

4
Iată cum sună inscripţia comemorativă a cestei victorii: "Sargon, rege al Akkad-ului, păzitor al lui Iştar, rege
din Kiş, mare preot al lui Anu, rege al ţării, mare ensi al lui Enlil; el distruse oraşul Uruk şi-i dărâmă
zidurile; din lupta cu locuitorii din Uruk el a ieşit învingător. Pe Lugal-zaggesi, en din Uruk, l-a luat prizonier
în lupt şi cu o zgardă de câine l-a legat de poarta templului lui Enlil. Astfel Sargon, rege din Akkad, i-a învins
pe locuitorii din Uruk" (cf. Pritchard, Anciend Near Eastern Texts, p. 267; Laroche 1871, p. 20)..
5
Iată o parte inscripţia, care prezintă campania din nord-vest: " arru-kin se închină în Tutul (azi Tell Bia) şi se rugă
zeului Dagan. Acesta îi dărui Ţara de Sus, cu Mari, Jarmuti şi Ebla, până la Pădurea Cedrilor (Liban) şi la Munţii
de Argint (Taurus)" (apud Caudet, Pouyssegur 1996, p. 74).
2. 3.PERIOADA DOMINAŢIEI GUTTI-LOR (2150 - 2111 a.Chr.). După Naram-Sin imperiul
akkadian însă decade rapid şi pe moment de acest fapt a profitat cea de a IV-a dinastie din Uruk, care şi-
a instaurat efemera supremaţie asupra Mesopotamiei inferioare şi care apare în consecinţă pe listele
regale după dinastia akkdiană. Ea nu a putut face însă faţă atacurilor muntenilor dinspre Zagros, lulubi şi
gutti. Pe la 2150 a. Chr. ei îşi instaurează dominaţia asupre Mesopotamiei, inaugurând o perioadă
tulbure. Au fost treptat asimilaţi, astfel încât azi nu se mai poate spune cărei rase îi aparţineau şi ce limbă
vor fi vorbit. Pierderea independenţei nu a însemnat automat o decadenţă pentru civilizaţia sumero-
akkadiană, după cum o demonstrează oraşul-stat Lagaş, care cunoaşte acum o perioadă de prosperitate
sub domnia strălucită a lui Gudea (pe la 2125 a.Chr.). El poartă în inscripţii titlul de "ensi" sau "işşag",
adică locţiitor, vasal, al regelui din Guttium. Gudea (numele său înseamnă "profesionistul") a lăsat în
urma sa numeroase construcţii (nu mai puţin de 15 temple), dovedind reluarea legăturilor cu ţinuturi
îndepăratate de unde se aduceau materiile prime. El guverna din Ghirsu (azi Tello), unde şi-a construit un
impozant palat, care găzduia numeroasa sa suită. Mai mulţi cilindri de lut ne informează despre ridicarea
aici a templului numit Eninnu şi dedicat zeului tutelar al Lagaşului, Ninghrsu (v. doc. supl.). în plus Gudea
a lăsat în urma sa numeroase statui, caree-l reprezintă invariabil în aceiaşi poziţie hieratică de orant (v.
doc. supl.). Această domnie strălucită a marcat începutul "renaşterii sumeriene", înfăptuită sub cea de a
III-a dinastie din Ur.

2. 4. RENAŞTEREA SUMERIANĂ SUB CEA DE A III-A DINASTIE DIN UR

(2111- 2004 a. Chr.)
În 2116 regele din Uruk, Utu-chengal, în fruntea unei coaliţii de oraşşeşte să-l alunge pe regele
din Guttium, Tirigan.6El nu aprofitat însă prea mult de această victorie, căci prin 2111 a. Chr. Ur-nammu,
la început guvernator al Ur-ului şi vasal al regelui din Uruk (după unii chiar fiu al acestui), devenit
independent, cucereşte treptat Uruk, Lagaş, Larsa şi în fine Nippur, extinzându-şi dominaţia asupra
întregii ţări a Sumerului. într-o domnie prestigioasă de 18 ani el a reuşit să supună şi o parte a Akkadului,
intitulându-se în consecinţă, în afară de "rege din Ur" şi "rege al Sumerului şi Akkadului". Cea mai
importantă realizare a lui Ur-namu este ziguratul templului Nana din Ur, al cărui etaj inferior s-a păstrat
destul de bine (v. doc. supl.). La ordinul aceluiaşi rege a fost alcătuit un cod de legi, din care ni s-au
păstrat câteva fragmente. Este primul cod din Mesopotamia (v. doc. supl.). Urmaşul său, şul-ghi (Din-ghi)
(2094 - 2046 a. Chr.), a domnit nu mai puţin decât 48 de ani. El a cucerit Assur în nord şi Elamul în sud,
învingându-l pe Pusur-Inşuşinak, regele din Susa. în consecinţă el şi-a luat titlul imperial de "rege al celor
patru ţinuturi". După modelul lui Naram-sin el s-a intitulat chiar zeu în inscripţiile oficiale. Statul lui şul-ghi
era meticulos organizat, după cum o dovedesc numeroasele tăbliţe administrative ajunse până la noi 7. şi
urmaşii săi (Bur-sin, Ibi-sin, Gimil-sin) apar ca zei în inscripţiile oficiale. Spre exemplu lui Gimil-sin (şu-sin)
i s-a ridicat un templu la Eşnuna (Tell Asmar, v. docum. supl). Ei vor fi însă confruntaţi tot mai mult cu
presiunea amoriţilor care veneau dinspre stepă. Contra lor s-a construit chiar un zid în punctul unde
Tigrul se apropie cel mai mult de Eufrat. Treptat însă regii celei de a treia dinastii din Ur vor pierde
controlul asupra ţării Akadului şi Sumerului (de ex. sub Ibi-sin Eşnuna devine independentă, v. docum.
supl.).

INVAZIA AMORITĂ,pune punct istoriei sumeriene şi deschide o nouă etapă, ce a rivalităţii

assiro-babiloniene.Ultimul suveran al dinastiei a III-a din Ur, Ibbi-sin, cu toată energia de care a dat
dovadă, nu a putut stăvili atacurile elamiţilor conjugate cu pătrunderea semiţilor amoriţi. Aceştia
invadaseră oraşele palestiniene şi siriene încă de pe la 2.300 a. Chr.. Treptat ei se vor infiltra şi în
Mesopotamia. Mai întâi instalaţi la Mari, ei reuşesc în 2.017 a. Chr. prin Işbierra (venit chiar din Mari), să
fondeze o nouă dinastie la Isin şi să-şi impună hegemonia asupra unor centre ca Nippur, Ur, Uruk, Eridu,
continuând practic aici politica dinastiei a III-a din Ur. De fapt noii monarhi purtau nume sumeriene şi
adoptaseră titlul venerabil de "En din Uruk" pentru a-şi sublinia preeminenţa în Mesopotamia. în 2.004 a.
Chr. se crează un adevărat regat amorit cu sediul la Larsa. Cu aceasta se inaugurează o perioadă de
tranziţie, când semitizarea treptată va duce la dispariţia (cel puţin dintre elite) a elemntului Sumerian.

6
După cum spune o inscripţie: "(Regele guttilor) se aruncă la picoarele lui Utuchengal, iar
acesta îi puse piciorul pe gât. Şi astfel ridică el din nou regaliataea în Sumer".
7
Existau dou feluri de impozite: "bala", care era perceput lunar din zona centrală, Sumer şi Akkad şi
"gun-mada", care era perceput de la provinciile de graniţă. În fruntea oraşelor au fost numiţi guvernatori,
 LECŢIA 3.
ISTORIA POLITICĂ A MESOPOTANIEI ÎN MILENIILE II. ŞI I. A. CHR.
RIVALITATEA ASIRO-BABILONIANĂ

1. EPOCA ISIN-LARSA.
La finele mileniului III. şi începutul celui de al doilea a.Chr. Mesopotamia a fost invadată de către
o nouă semiţie semitică: amoriţii. Sub amoriţi unele din vechile oraşe s-au bucurat de prosperitate alături
de aşezările nou fondate. Astfel vechiului oraş Mari dinastia amorită i-a adus un deosebit pretigiu. După o
scurtă perioadă de dominaţie assiriană în sec. XVIII a. Chr., Mari a cunoscut o epocă de mare strălucire
sub domnia lui Zimri-Lin ( 1782-1759 a.Chr.). Palatul său a fost unul dintre cele mai celebre monumente
de acest gen din epocă, iar frescele găsite aici se bucură azi de o binemeritată notorietate (o prezentare
detaliată a lor va fi făcută în vol. II a acestui curs, la capitolul despre Siria) 8.
Dintre oraşele nou fondate cel care la începutul mileniului II. a prosperat a fost Larsa. El a preluat
dominaţia de la Isin, alt oraş fondat de amoriţi şi care-şi exercitase hegemonia la sfârşitul mileniului
precedent. în secolele XIX-XVIII a.Chr., suveranii din Larsa şi-au impus dominaţia asupra întregului sud
mesopotamian, cu excepţia Babilonului, atigând apogeul puterii sub domnia lui Rim-Sin ( 1822-1763
a.Chr.). Acestei supremaţii i-a pus capăt expansiunea babiloniană sub Hammurabi.

2. VECHIUL IMPERIU BABILONIAN.

între oraşele înfiinţate de amoriţi, cel care s-a bucurat de cea mai mare faimă a fost Babilonul. Scurt
timp după formarea sa el a reuşit să distrugă oraşul vecin Kiş şi să se opună tendinţelor de hegemonie
ale regilor din Isin sau Larsa. Cel mai important reprezentant al primei dinastii babiloniene a fost
Hammurabi (1792-1750 a.Chr.). Numele său înseamnă "cel care încălzeşte" sau "cel care vindecă", fiind
unul din epitetele zeului soare, Şamaş.
Ascensiunea Babilonului sub Hammurabi poate fi reconstituită pe baza arhivei de la Mari,
descoperită în 1936 şi care conţinea corespondeţa dintre Zimri - Lin şi Hammurabi 9, precum şi pe baza "
numelui anilor " din listele dinastice babiloniene.

Domnia lui Hammurabi:

O primă acţiune războinică comemorată prin numele unui an e cea contra lui Rim-sin, care duce la
cucerirea oraşelor Uruk şi Isin. Urmează doi ani de lupte minore şi apoi o perioadă lungă de pace.
în al 29 - lea an al domniei lui Hammurabi se constituie o coaliţie în
jurul lui Rim-sin din Larsa, cuprizînd printre alţii Elamul, Subartu şi Guttinum.
Hammurabi iese învingător şi în anul următor cucereşte Larsa.
în al 31 - lea an de domnie el îşi goneşte duşmanii pînă în Subartu (în
nord) şi Guttium (nord-est), pentru ca în anul 32 să cucerească Mari.
Peste doi ani Subatu se revoltă, dar e învins.
în fine , în cel de al 38 - lea an de domnie toţi duşmanii săi sunt goniţi
din nou pînă în Subartu. Deşi Assur nu e amintit direct, este evident că în
cursul acestor repetate campanii spre nord şi nord-est Assiria ajunge sub
dominaţia lui Hammurabi.
Aparent această domnie se aseamănă cu cea a suveranilor anteriori,
dar în realitate Hammurabi a fondat un real imperiu, un stat centralizat. El nu s-
a mai mulţumit cu o simplă dominaţie asupra unor prinţi vasali, ci i-a înlocuit pe
aceştia cu guvenatori. Doar în regiunile îndepărtate el a recurs la politica
aliaţilor şi a vasalităţii. Pentru a realiza un stat cu adevărat unitar Hammurabi
trebuia să şteargă nu doar autnomile locale, ci să caute a topi vechile oraşe
state într-o structură statală nouă. Pentru aceasta el a decis să înlocuiasca
8
Săpăturile franceze de la Mari au dus la descoperirea arhivei lui Zimri-Lin, care aruncă o lumină cu totul
specială asupra relaţiilor internaţionale din epocă. În contact cu Babilonul Zimri-Lin Stelă deînceput
a avut la la Mus.
statutul de aliat. În texte el e numit " frate " al lui Hamurabi, ceea ce nu l-a împidicatLouvre,
pe acestaconţinând
din urmă
să cucereacă Mari în 1759. codul lui
9
Aceiaşi arhivă a permis încadrarea cronologică a domniei lui Hammurabi post 1800 a. Chr., pe
Hamurabi
când anterior el fusese plasat chiar în mileniul III. a. Chr.
legile locale printr-o lege unică. în al 22 - lea an de domnie el se intitulează în inscripţia de pe o statuie a
sa "rege al dreptului". în fine, după peste 30 de ani de muncă, probabil în 1760 el ordonă gravarea
"Decretelor dreptăţii ale zeului Şamaş", adică ceea ce în istorie este cunoscut sub numele de " codul lui
Hammurabi". Prin aceasta limba akkadiană este ridicată la rangul de singură limbă oficială şi în scurt
timp va deveni limba relaţiilor internaţionale în tot Orientul (sumeriana rămânând o limbă de cult). Acest
cod înlocuieşte obiceiurile locale şi justiţia exacitată mai ales de cler, cu o adevărată justiţie de stat.
Scopul era ca legea să domnească şi să pătrundă în relaţile individuale, înlocuind vechiul "drept al
giniţilor" şi "obiceiul răzbunării sîngelui" (vendetta) cu reglementările aplicate de organele judecătoreşti
ale statului. De altfel justiţia era puternic centalizată: instanţa supremă îşi avea sediul la Babilon,
tribunalul fiind prezidat de rege, iar instanţa de apel se găsea la Sippar. Existau de asemenea tribunale
districtuale, care desemneau zone întise, cu sediul la Nippur, Larsa şi Dilbat.
Tot în scopul centralizării Hammurabi a procedat şi la o reformă religioasă. Pînă la el fiecare oraş
îşi avea zeul propriu, chiar dacă în ţara Sumer- ului se constituise în jurul sactuarului de la Nippur şi a
zeului său Enlil un nucleu unificator sub aspectul vieţii spirituale. în continuare însă în fiecare oraş-stat
suveranul se considera ensi / işşaku al zeului tutelar. De la Hammurabi zeul Marduk (zeul răsăritului de
soare al amoriţilor) este proclamat de zeu suprem, adică singurul "Stăpân", Bêl. Concomitent numele
semiticei Iştar a devenit sinonim cu cel de "zeiţă" pur şi simplu, cumulând atributele celorlate divinităţi
feminine. Din timpul lui Hamuradi pare să dateze redactarea "Poemului Creaţiei", numit convenţional
Enuma eliş, adică "Pe cînd acolo sus ...", după primele cuvinte cu care începe. Mitul are ca scop
exaltarea rolului cosmizator al lui Marduk, cel care este prezentat drept creatorul si organizatorul lumii
zeilor şi a celei a oamenilor.
Hammurabi însuşi, alesul lui Marduk, se va intitula "zeu al regilor", ceea ce-l îl plasează între
muritorii de rînd şi divinitate. însuşi codul de legi este prezentat ca o înţelegere între Hammurabi şi
Şamaş (zeul soarelui şi al justiţiei), iar Hammurabi se va intitula în cosecinţă "soarele Babilonului".
Reluând un obicei din timpul celei de a III-a dinasti din Ur, Hammurabi instituie obligativitatea în cazul
judecăţilor, de a se jura pe numele regelui, aşa cum se jura pe numele lui Marduk. în rest, Hammurabi s-a
menţinut pe linia tradiţiei mesopotamiene, proclamînd-se işşaku al lui Marduk şi mare preot a lui Bel, în
numele căruia acţionează.
Un alt izvor de prim rang pentru cunoaşterea organizării imperiului Babilonian îl constituie
corepondenţa dintre Hammurabi şi funcţionarii săi. Desigur, cu toată stricta ierarhizare a funcţionariilor,
administraţia avea încă un aer patriarhal, căci regele intervenea direct în toate problemele. Totuşi
administraţia a căpătat deja o structură piramidală: alături de suveran exista un fel de un prim ministru, cu
sediul la Babilon, căruia i se subordonau cei doi guvernatori cu reşedinţele la Larsa şi respectiv la Sippar.
Lor le urmau guvernatorii oraşelor şi comunelor. Acestea erau conduse de o "adunare a notabililor", sau
"sfatul bătrînilor", care se reunea sub preşedenţia unui primar, numit "rabianum". Apare chiar şi un fel de
"adunare reprezentativă" a ţării la Sippar, unde sînt convocaţi uneori cei mai înalţi demnitari ai imperiului.
Pentru prima oară, în mod clar administraţia palatului e separată de cea a statului. Aceată
structură era dublată de o reţea de curieri, de fapt spioni ai regelui, care pe lîngă misiunea de a menţine
coeziunea imperiului asigurînd comunicaţii rapide, suravegheau pe funcţionarii adminisraţiei de stat. Prin
intermediul birocraţiei se asigura deci caracterul centralizat al statului.
în final trebuie să subliniem că, prin instaurarea justiţiei, imperiul lui Hammurabi nu mai are
aspectul unui despotism arbritar. De fapt, el nu a servit unui grup etnic sau unui oraş stat (în speţă
Babilonul), ci s-a apropiat de o structură politică modernă, de ceea ce noi numim astăzi "statul de drept".
Hammurabi a intrat în istorie nu prin valoarea sa de mare cuceritor (cum au fost atîţia alţii în
Mesopotamia), ci în primul rînd în calitate de bun administrator. în general imaginea pe care o avem
despre suveranii orientali este aceea a unei cruzimi excesive, dar corespondenţa unui Hamurapi cu
birocraţii săi, sau atîtea texte administrative arată o constantă preocupare pentru o bună administrare, în
actualul înţeles al cuvîntului şi nu pentru jefuirea supuşilor. Prevederile economice ale codului lui
Hammurabi sunt relevante în acet sens: statul se străduieşte să asigure un sistem unitar de măsuri şi
greutăţi; ba mai mult, se fixează echivalente şi cuatumul plătitor, atunci când în lipsa monedei schimbrile
se făceau în raţii de orz sau în sicli de argint (unitate de greutate echivalînd cam cu 8 grame).
După moartea lui Hammurabi imperiul fondat de el s-a dezagregat treptat. Fiul său a fost în
continuă luptă cu Elamul şi cu tot sprijinul nomanzilor kassiţi nu a reuşit să împiedice formarea în sudul
Mesopotamiei a " Regatului mării", stat independent, fondat de Ilumilu, urmaşul ultimului rege din Isin. Pe
de altă parte kassiţii, munteni veniţi dinspre Zagros, s-au aşezat tot mai masiv în cîmpie, ajungînd să
trăiască sub regi proprii, care nu vor întârzia să-şi afirme tot mai răspicat independeţa. în consecinţă
urmaşii lui Hammurabi au pierdut treptat cotrolul asura Mesopotamiei, Babilonul fiind redus la vechea
situaţie de oraş stat. în aceste condiţi el nu va mai rezista expansiunii fulgerătoare a celui de al patrulea
rege al hitiţilor, Murşil I, care - iniţiind o expediţie în Siria - a trecut apoi în Mesopotamia. El a cucerit întâi
Mari, pe Eufratul superior iar apoi, în 1595, a distrus Babilonul, pe care l-a jefuit cumplit.
Regele hitit s-a întors triunfător în capitala sa, Hattuşaş, dar nu şi-a exploatat victoriile, căci a
căzut pradă unei conspiraţii. Au urmat frămîntări şi lupte interne astfel încît hitiţii nu-şi vor instaura
stăpînirea asupra Mesopotamiei. Dar nici Babilonul nu s-a putut reface şi regele kassit Agume II. s-a
stabilit aici împreună cu războinici săi. El se va intitula "Rege al kassiţilor şi al akkadienilor, rege al ţării
Babilonului - cea întinsă".

3. BABILONUL îN PERIOADA DOMINAŢIEI KASSITE.

Epoca kassită a însemnat o perioadă de pasivitate şi slăbiciune politică pentru oraşul ce
dominase altă dată Mesopotamia. întrucît limba textelor a rămas mai departe akkadiana, nu putem nici
măcar preciza ce idiom vorbeau kassiţii. Se pare că unul caucazian. Ei au avansat dinspre Luristanul de
azi, ca un fel de aripă estică a huriţilor10.
Dintre regii kassiţi ai Babilonului mai importanţi sunt Ulamburiaş, care a reuşit să unifice "ţinutul
mării " şi al Babiloniei, Karaindaş III., a cărui fiică a devenit pe la 1450 a. Chr. soţia faraonului Amenofis al
III-lea, Kurigalzu I., care pe la 1400 a. chr. a reuşit să se opună expansiunii statului Mitanni şi succesorul
său, Burraburiaş al II-lea (1374-1347 a. Chr.), care a fost contemporan cu regele hitit şippiluliuma şi cu
faraonul eretic Echnaton, după cum o dovedesc scrisorile păstrate în arhiva acestuia de la Tell el-
Ammarna, din care aflăm că regele kassit căuta să izoleze diplomatic Assiria. Totuşi, regele acesteia,
Aşşur-uballit, în pofida opoziţiei babiloniene, a întreţinut relaţii diplomatice bune cu Egiptul. în cursul
secolelor XV- XIV a. Chr. regii kassiţi au semnat de asemenea mai multe tratate de alianţă cu hitiţii,
tocmai pentru a preîntâmpina ameninţarea asiriană. Dar, după slăbirea puterii hitite, asirienii atacă
Babilonul şi în 1324 îl distrug, instaurîndu-şi aici stăpînirea pentru 6 ani.

CONSULTAŢIE: Alte mari puteri în mileniul 2: hitiţii şi hurriţii.

În Anatolia au pătruns încă de la sfîrşitul mileniului III. diferite populaţii indoeuropene din familia
centum, mai întîi luwiţii în sud-vest şi apoi hitiţii în centru. Săpăturile britanice de la Beyasultan
par a fi descoperit aici capitala regatului luwit. Mai clară este situaţia arheologică din zona
centrală (Cappadocia), unde factoria comercială asiriană de la începutul mileniului II., de la
Kaneş, ne oferă bogate informaţii scrise despre principatele hitite. În această zonă peste
populaţia indigenă s-au suprapus războinicii indoeuropeni hitiţi (numele "hatti", aparţine însă
vechii populaţii). Aceste mici stătuleţe s-au unit treptat, nucleul viitorului regat constituindu-l
principalul lui Anitta din Kuşşar, care în sec. XIX a. Chr. a cucerit Hatuşşaş.
La începutul sec.XVII a.Chr. Hattuşil I pune bazele vechilui regat hitit, a cărui capitală e
fixată mai întîi la Kuşşar, apoi la Hattuşaş. Hatuşil I se numea şi Tabarna. După el numele
"Tabarna" va însemna la hitiţi "rege" prin excelenţă (similar cu Caesar la romani).
La începutul secolului următor Murşil I cucereşte Alepul în Siria şi distruge în 1595
Babilonul. Dar unitatea statului este în continu minată de conflictele dintre aristocraţi, care
aveau tendinţa de a reconstitui micile principate de odinioară. Către 1527 a. Chr. regele
Telepinu a încercat să reformeze anumite instituţii, fixând regulile de succesiune dinastică şi
căutînd să atragă nobilimea spre treburile conducerii statului. Dar după moartea sa au
reisbucnit conflictele interne, de care vor profita hurriţii, din jurul lacului Van (Armenia), care au
ajuns cu armatele până sub zidurile Huttuşaş-lui.
În prima jumătate a mileniului II. hurriţii s-au bucurat de oarecare influenţă politică şi
chiar de putere. Însăsi Assiria, după dominaţia vechiului Imperiu babilonian, se pare că a căzut
sub suzeranitate hurrită. Războinicii hurriţi s-au răspândit spre sud, ajungând în sec. XVI a. Chr.
să creeze un stat în nordul Siriei, numit Mitanni, care îşi avea capitala la Waşukanni. Aici
elementul hurrit, care avea o puternică componentă indo-europeană (cu o limbă de tip satem),
reprezenta pătura dominantă. Această aristocraţie războinică a reuşit chiar să creeze un
imperiu, care - între circa 1450 şi 1350 a. Chr. - a fost singurul adversar redutabil al faraonilor
dinastiei a XVIII-a. Dar aceiaşi turbulentă castă războinică indo-hurrită este responsabilă pentru
10
Hurriţii au şi ei o origine nesigură, probabil indoeuropeană. În mileniul II ei se găseau
concentraţi mai ale în Munţii Armeniei, unde veniseră dispre Azerbaidjanul de astăzi.
fragilitatea acestei încropiri statale.
Puţin după 1380, regele hitit Şuppiluliuma I. a cucerit oraşul Waşukanni. De acum
încolo statul Mitanni, a fost redus la valea Haburului şi, condus tot de o dinastie hurrită, va fi un
regat tampon între două mari puteri, care s-au înfruntat începând cu secolul XIV a. Chr. în
nordul Siriei: noul imperiu hitit şi regatul mijlociu asirian.
Şuppiluliuma I., fondatorul noului imperiu hitit şi care reuşise să cucerească cursul
superior al Tigrului şi apoi Mitanni, a înnaintat în nordul Siriei până la Kadeş, stabilind aici
graniţa cu o altă mare putere din epocă, Egiptul. În 1285 a. Chr., sub regele Muwatali, va avea
loc prima bătălie de la Kadeş, terminată nedecis. Faraonul Ramses II. va încheia mai târziu un
tratat de pace cu Hattuşil III, care fixa la Kadeş limita celor două sfere de influenţă, hitită şi
egiptenă.
4. ASSIRIA
Istoria politică a Assiriei cuprinde trei perioade: imperiul vechi, cel mijlociu şi cel nou. Abia în
ultima Assiria a atins apogeul gloriei şi puterii, în primele două ea fiind silită să se mulţumească cu
performanţe mai obscure.

Imperiul vechi s-a format treptat în urma infiltrării asirienilor în nordul muntos al Mesopotamiei.
Tradiţia regilor asirieni coboară până la începuturile legendare când sunt pomeniţi "cei şapte regi care
trăiau în corturi". Regatul s-a constituit în jurul centrului religios de la Assur şi - spre deosebire de zona
de câmpie - în Assiria nu au existat mai multe oraşe-stat concurente, ci - încă de la început - un regat
unitar. Imperiul vechi a cunoscut cea mai mare întindere sub Samsiadad I (1815-1782 a.Chr.), cel care a
cucerit Mari. Urmaşul său, Işme-Dagan a fost învins de Hammurabi, care a şi pus capăt primului imperiu
assinian. A urmat o perioadă de circa trei secole în care hurriţii şi apoi statul Mitanni şi-au impus
dominaţia asupra Assiniei. Hurriţii de altfel vor contribui la constituirea noii clase dirigente asiriene, o
aristocraţie războinică ce folosea ca principală armă carul de luptă.
Imperiul mijlociu a avut începuturi obscure. În primele decenii ale sec. XIV Assiria scapă de sub
dominaţia mitanniană, iar regele său Assurnadinnahe II. e amintit în arhiva de la Tell el-Ammarna ca
primind subsidii de la Amenophis III. pentru a lupta împotriva hiţiţilor şi mitannienilor. După cucerirea
capitalei mitanniene Waşukamni de către hiţiţi, Assiria se afirmă ca o putere ambiţioasă sub Aşşur-uballit l
(1365-1330 a. Chr.), contemporanul lui Echnaton şi a lui Burnaburiaş al ll-lea din Babilon.Treptat Assiria
şi-a extins dominaţia asupra vecinilor. Sub Salmanassar l (1265-1235 a. Chr.) încep conflictele în nord
cu statul Urartru, din Armenia de azi, iar înspre sud este lichidat principatul Hanigal-bet, succesor al
statului mitannian, dominaţia assiriană întinzîndu-se până la Karkemiş. Apogeul imperiului mijlociu
assirian este marcat de domnia lui Tukulti-minurta l (1235-1198 a. Chr.). El a cucerit tot sudul
Mesopotaniei, pâna la Golful Persic şi insula Bahrein, ocupînd chiar Babilonul. După asasinarea lui
Tukulti-minurta, în urma unor intrigi de la palat, putera Assiriei decade. În scurt timp au fost pierdute toate
teritorile cucerite, iar monarhii din Assur au încetat a se mai numi în inscripţii regi, devenind simpli "ensi"
(pincipi).
De fapt secolul al XIII-lea şi al XII-lea au constituit pentru Orientul Apropiat o perioadă foarte
tulbure în care s-au produs o serie de transformări pe eşichienul politic, dispărînd vechi forţe şi apărând
altele. Structurile politice tradiţionale au intrat într-o profudă criză, ilustrată de decadenţa a două mari
civilizaţii, cea miceniană şi cea hitită (războiul "troian" a avut loc la începutul sec. XII a.Chr.). Concomitent
au început a se produce invazii ale unor popoare de rasă indoeuropeană, ceea ce a declanşat vaste
mişcări de populaţii: astfel la sfârşitul sec. XIII Egiptul a fost confruntat cu invaziile "popoarelor mării",
cărora le-a pus capăt abia victoria lui Ramses III., pe la1170 a.Chr. Concomitent mişcările de populaţie şi
anarhia, dublate de atacurile vecinilor, mai ales ale kaşkeenilor (turbulenţii vecini din nord-est), pun capăt
noului imperiu hitit. În această perioadă grupuri indoeuropene din Balcani vor pătrude în Asia Mică:
frigienii în centru, lidienii în vest. De altfel, se pare că "muşkii" amintiţi de analele asiriene în sec. XI
erau de fapt figieni, care pe la 800 a. Chr. au constituit un stat în centrul Anatoliei. În aceiaşi perioadă
grupuri indoeuropene răsăritene au înaintat tot mai profund în podişul Iran şi în cursul mileniului I. ei vor
juca un rol de prim ordin în istoria politică a Orientului Mijlociu. Singurul stat care nu a fost complet
zdruncinat de aceste ample mişcări (după care fierul se impune ca principalul metal folosit la unelte) a
fost Assiria.

Noul imperiu assirian începe cu Assur Dan II 935-912 a.Chr., care a pornit ofensiva împotriva semiţilor
arameeni. Sub el este reluată tradiţia analelor assiriene şi începînd cu domnia sa cronologia devine
sigură. Sub urmaşii săi puterea Assiriei a sporit necontenit, principatele arameene fiind rând pe rând
cucerite, atât cele din Mesopotania cât şi cele din Siria (dintre care cel mai important era Damascul).
De remarcat este domnia lui Assurnasirpal al II-lea (883-859 a. Chr), care a mutat capitala de la
oraşul sfânt Assur la Nimrud, unde a construit un nou palat imperial [numit convenţional de arheologi
"palatul de nord-vest" (v. documentaţia suplimentară)]. Fiul şi urmaşul său, Salmanassar al III-lea (858-
824 a.Chr.), a construit un nou palat la Nimrud (ale cărui funcţii erau legate în principal de activităţile
militare şi care e numit convenţional "Fortul lui Salmanassar"). El a supus la tribut atât pe aramei cât şi
iudei. Fiului său, Samşiadad V, i-a succedat în 811 a.Chr. Adadnirari III, care era minor, regenţa fiind
asigurată de mama sa Sammuramat, Semiramida povestirilor greceşti. Se inagurează astfel o perioadă
de declin treptat a puterii regale, când marele comandant al armatei, "turtan", ajunge să decidă destinele
imperiului. Concomitent nobilimea războinică câştigă tot mai mari prerogative, iar străinii (mai ales statul
Urartru) ameninţă un imperiu fragil, bazat mai ales pe forţă, teroare şi deportări masive de populaţii.

Prestigiul monarhiei a fost însă restaurat de Tigletpileser III (745-727 a.Chr.). El a refăcut
dominaţia Assiriei asupra Siriei şi Palestinei, cucerind chiar şi regatul philistinilor din Gaza. La moarte lăsa
un imperiu ce se întindea de la Marea Caspică până la Mediterrană şi de la Golful Persic până în Egipt.
El este şi autorul unei importante reforme militare şi administrative, care a avut menirea să stopeze
ascensiunea marii aristocraţii războinice, pe cale să se afirme, promovând mica nobilime. În principal el a
întărit cavaleria uşoară în dauna carelor de luptă, lovind astfel în marea aristocraţie.
Maxima înflorire a noului imperiu asirian are loc sub dinastia Sargonizilor, întemeiată în 722 a.
Chr. de Sargon II (după unii fiul mezin al lui Tilatpileser I., nedestinat domniei, după alţii un simplu
general uzurpator, care şi-a luat titlul de şarru-kin, rege legitim, dupa modelul prestigios al lui Sargon cel
Mare). El a reuşit să refacă imperiul tatălui său, cucerind chiar Samaria, capitala Israelului şi ciocnindu-se
în Gaza pentru prima oară cu trupee egiptene. Sargon II. a decis construirea unei noi capitale la Dur-
Şarrukin ("cetatea lui Sargon", azi Korsabad [v. documentaţia suplimentară)].
Fiul său, Senaherib (704 - 681 a.Chr.) a fost personalitatea cea mai contraversată a dinastiei. El
s-a remarcat printr-o cruzime extremă, prin teroare, mari deportari de populatii şi chiar acte demenţiale,
ca distrugerea Babilonului, cel mai mare oraş din vremea aceea, jefuit timp de un an. Dar totodată a fost
un mare constructor de canale şi diguri. De numele lui se leagă dealtfel introducerea culturii bumbacului
în Mesopotamia. El a părăsit capitala tatălui său, Dur-Şarrukin, începând construirea unei noi capitale la
Ninive, unde a ridicat "palatul de sud-vest" (v. documentaţia suplimentară). La ora respectivă Ninive era
deja cel mai populat oraş al Assiriei şi era faimos pentru că aici se afla templul al lui Iştar.
Fiul său Assarhadon (681-669 a.Chr) a continuat politica de cuceriri a înaintaşilor. De numele
său se leagă cucerirea Memphis-ului de către asirieni în 671 a.Chr. Pe o stelă comemorând victoria lui
Assarhadon este reprezentat faraonul de origine etiopiană Taharqua şi regele Sidonului, târâţi cu
belciuge în nări de regele Assiriei.
Cel mai important rege asirian a fost Assurbanipal (668-627 a.Chr.), fiul lui Assarhadon, ce
murise la întoarcerea dintr-o expediţie de pedepsire asupra Egiptului. Assurbanipal s-a remarcat nu doar
ca mare conducător de oşti ci şi ca iubitor de artă şi literatură. Biblioteca sa de la Nimive cuprindea peste
20.000 de tăbliţe, fiind adunate din ordinul lui Assurbanipal toate scrierile sumero-akkadiene cunoscute la
ora respectivă. După ce a restaurat reşedinţa lui Sennacherib ("palatul de sud-vest"), el şi-a construit una
nouă ["palatul de nord" (v. documentaţia suplimentară)]. Assurbanipal a înfrânt definitiv rezistenţa
egipteană cucerind Teba, fapt ce va avea un deosebit răsunet în tot Orientul. În 648 a.Chr. a cucerit
Babilonul, care se răsculase şi apoi Susa, capitala Elanului, devastînd tot ţinutul înconjurător (v.
documentaţia suplimentară).
După moartea sa însă, statul assinian va cunoaşte un rapid declin. Două noi forţe se impun cu
repeziciune: mezii şi chaldeii (babilonienii).

5. IMPERIUL NEO-BABILONIAN
În 625 a.Chr. s-a urcat pe tronul Babilonului caldeeanul Nabopalassar, fondatorul efemerului
imperiu neo-babilonian. În 614 a.Chr. mezii au cucerit Assur, conduşi de Kyaxares, cum îi spuneau
grecii (în realitate Ualeşatar), iar în 612 a.Chr. mezii aliaţi cu chaldeenii au cucerit Nimive. Moştenirea
asiriană a fost împărţită după cum urmează: nordul a revenit mezilor, care ajung astfel în Asia Mică vecini
cu lidienii, iar "semiluna fertilă" a fost luată de chaldeeni.
În 605 a.Chr. lui Nabopalassar i-a urmat la tron fiul său Nebukadnezar, care a domnit până în
562 a.Chr. El este tiranul Nabucodonosor (Nebucadneţar) din Biblie (Daniel, 1-4), cel care a distrus
Ierusalimul, deportând mulţi evrei în Babilon. Ultimul rege al imperiului neo-babilonian a fost Nabonide
(556 - 539 a.Chr.), fiul preotesei lui Sin din Harran. El a reuşit într-atât să-şi nemulţumească supuşii
(printre altele refuzând să-şi mai îndeplinească obligaţiile rituale de sărbătoarea anului nou), încât aceştia
au privit în 539 a.Chr. pe cuceritorul persan Cyrus (Kuraş) aproape ca pe un salvator11.

11
În 552 a. Chr. Nabonide a părăsit de fapt Babilonul şi pentru un deceniu şi-a mutat capitala în oaza
Taima (Arabia Saudită), la aproape 1 000 de km de Babilon, lăsând în locul său pe Bel-ţar-usur (Belţaşar-
Baltasar din Biblie, Daniel, 5, 1-31). Acest regent l-a înfruntat de fapt în 539 pe Cirus.
 LECŢIA 4.
MAGISTRALIA. COMENTARII ŞI ANALIZE.

I. INSTITUŢIILE POLITICE. MONARHIA ŞI STATUL.

Şi în Mesopotamia, ca în Egiptul antic, fie cã ne referim la primele oraşe-stat sumeriene, fie cã ne
gândim la Imperiul asirian sau la cel neo-babilonian, între cele douã noţiuni, stat şi şef al statului, existã o
legaturã indisolubilã. Dincolo de acest aspect însã, la o analizã mai profundã, vom gãsi mai degrabã deosebiri,
decât similitudini, ceea ce demonstreazã încã o datã specificitatea fiecareia dintre marile civilizaţii ale Orientului
Antic.

1. Statul. Noţiunea de "Ţarã dintre fluvii", Mesopotamia, este de origine greceasca: locuitorii înşişi ai
ţinutului dintre Tigru şi Eufrat (Idiglat şi Purartu în limba acadianã) nu au avut niciodatã o denumire de acest
gen. Spre deosebire de Egipt, unde cele douã entitãţi, distincte şi opuse, au apãrut încã din mileniul 4., în
Mesopotamia forma specificã de organizare a fost oraşul-stat şi trebuie sã aşteptãm mai bine de un mileniu de
la apariţia "oraşelor-templu" sumeriene pâna ce termeni de genul Ţara Sumerului şi Ţara Akkadului sã-şi facã
apariţia. Aşa cum se poate deduce din vol. III, dacã în Egipt habitatul de tip rural şi împãrţirea în regiuni ( nome)
este tipicã, în "Ţara dintre Fluvii" sunt specifice marile aglomerãri umane, care în cursul primei jumãtãţi a
mileniului 4. au parcurs paşii decisivi înspre stadiul de oraş. Aceste aşezãri urbane, spre deosebire de cele de
azi, nu erau doar centre meşteşugãreşti şi comerciale, ci aveau un puternic caracter agrar. Oraşul era centrul
unui teritoriu rural, o mare parte din terenuri find cultivate de înşişi locuitorii aşezãrii urbane, ceea ce nu
înseamnã cã nu existau şi ferme cu vile, amplasate mai departe de centru, precum şi sate.
Ȋncepând cu epoca dinasticã arhaicã conflictele dintre oraşe se înmulţesc şi apar fortificaţiile urbane.
Titluri ca "rege din Kiş", sau "en din Uruk", purtate de monarhi care nu au domnit niciodata efectiv in oraşele
respective, arata cä peste oraşele-stat sumeriene şi acadiene anumite centre reuşiserã sã-şi impunã temporar
hegemonia. Dar asta nu înseamnã cã oraşele nu-şi pãstrau pe mai departe relativa independenţã. Ideea unei
"confederaţii" apare abia pe la 2350 a. Chr., cand Lugal-zaggesi din Umma, care şi-a luat întâi titlul de "en din
Uruk", s -a intitulat mai apoi "mare ensi al lui Enlil", înlocuitor al zeului suprem, Enlil, al cãrui sanctuar era la
Nippur, centrul religios al lumii sumeriene.
Din acest moment evoluţia înspre ideea de regat şi apoi spre cea de imperiu a fost rapidã. Ȋn titulatura
aceluiaşi Lugal-zaggesi apare şi noţiunea de "ţarã" (se subînţelege a Sumerului), pentru ca apoi, învingãtorul
sãu, Sargon, sã se intituleze "rege al Ţãrii Akkadului şi al Ţãrii Sumerului". El a continuat sã poarte titlul şi
de "rege din Kiş", ceea ce-i sublinia preeminenta in raport cu ceilalti şefi de oraşe-stat, precum şi titlul de
"mare ensi al lui Enlil", ceea ce avea menirea de a spori pe plan cultural-religios coeziunea structurii politice
create prin unirea ţãrilor Sumerului şi Akkadului. Ȋn urma marilor cuceriri Sargon îşi va lua însã un nou titlu,
acela de "rege al celor patru ţinuturi", prin care trebuie sa înţelegem mai degrabã "rege al celor patru ţãri:
Sumer, Alckad, Subartu (nordul Mesopotamiei cu Armenia) şi Amurru (nordul de Syriei)8, decât "rege al
Universului", cãci structura politicã de naturã imperialã creatã de Sargon nu era suficient de omogenã, parţile
componente nefiind suficient integrate. Urmaşul sãu, Naram-Sin, cel care a refacut unitatea imperiului, s -a
intitulat "rege al universului" (şar ki-şatim), în cazul sãu titlul de "rege al celor patru ţinuturi" putând fi tradus
fãrã rezerve prin cel de "rege al celor patru zãri", aşa cum lasã sã se înţeleagã şi "Harta Lumii de la Sippar"
(v. docum. supl.)9.
Dupã întreruperea cauzatã de dominaţia guttilor lumea sumerianã a parcurs repede aceleaşi etape: Ur-
nammu s-a intitulat "rege al Sumerului şi Akkadului", iar urmaşul sau Şul-ghi şi-a luat titlul de "rege al celor
patru tinuturi" şi pe cel de stãpân universal, şar-ki-şatim. El nu avea un imperiu comparabil cu cel al lui
Sargon, cãci efectiv el domina Mesopotamia, dar aici cea de a III-a dinastie din Ur a creat un adevãrat stat,
inlocuind regii vasali cu guvernatori, numiţi sukalmah, care administrau o regiune intreaga şi cãrora le erau
subordonaţi prepuşii oraşelor, ensi.
Dar invazia amoritã va împinge Mesopotamia din nou la stadiul fãrâmiţat de confederaţie a unor oraşe-
state, dintre care unul sau altul (ex. Isin, apoi Larsa) exercitau hegemonia. Ȋn mileniul 2. centrul de putere din
Mesopotamia se mutã spre nord, cãtre Babilonia şi Asiria. In pofida existenţei oraşelor-stat moştenirea lui
Sargon era prea vie şi, îndatî ce un individ energic ca Hammurabi s-a impus pe scena istoriei, revine în
actualitate ideea de imperiu universal. Totşi, deşi purta titluri pompoase, ca "zeu al regilor", sau "soare al
Babilonului", care subliniau natura sa supraumanã, titulatura lui Hamurabi s -a înscris pe linia fixatã încã din
epoca sargonidã, şi anume: "cel care a facut sã patrundã lumina peste ţãrile Sumerului şi Akkadului,
regele care a adus sub stãpânirea lui cele patru pãrti ale Lumii, favoritul lui Iştar". Nu întâmplãtor, una din
principalele ctitorii ale lui Hammurabi a fost templul lui Enlil de la Nippur. Ȋn zona centralã, în "ţara locuitã de cei
cu capul negru", administraţia avea o structurã piramidalã, dar în ţinuturile mãrginaşe s-au menţinut regii vasali,
chiar şi sub Hamurabi. Alãturi de suveran exista un prim ministru, un fel de "vizir", o funcţie tipicã pentru statele
orientale, unde monarhul "domneşte", iar primul ministru "guverneazã". marele vizir avea sediul la Babilon şi lui i
se subordonau cei doi guvernatori cu reşedinţele la Larsa şi respectiv la Sippar. Lor le urmau guvernatorii
oraşelor şi comunelor. Acestea erau conduse de o "adunare a notabililor", sau "sfatul bãtrânilor", care se reunea
sub preşedinţia unui primar, numit "rabianum". Apare chiar şi un fel de "adunare reprezentativã" a ţãrii la
Sippar, unde erau convocaţi uneori cei mai inalţi demnitari ai imperiului. Dupã moartea lui Hammurabi statul
mesopotamian creat de el s-a dezagregat treptat, revenindu-se la oraşele stat.
Assiria, mai primitivã şi mai puţin urbanizatã a semãnat mai mult cu un regat, deşi pentru început poate
fi consideratã tot un oraş-stat, Assur (azi Qualaat Sherqat), cu un întins teritoriu rural. Treptat suveranii asirieni
ai Noului Imperiu au fondat alte capitale, ceea ce a fãcut ca la un moment dat în Assiria sã existe mai multe
oraşe, ca Nimrud (Chalchu), Chorsabad (Dur Şarukin), sau Quyundjiq (Ninive). Marii cuceritori asirieni ai
mileniului 1. a. Chr. au creat un imperiu durabil, bazat pe teroare şi pe mari deportãri de populaţie. Dar în mod
firesc titulatura lor imperialã era redactatã tot în termenii sargonizi, ca şi cea a monarhilor din Nonul Imperiu
Babilonian.

8
0 inscriptie contemporanã foloseşte pentru ţinuturile nordice şi termenul de "Ţara de Sus".
9
Fiind o relatare mai târzie a faptelor lui Sargon, ea interpreteazã deja titlul acestuia ca "rege al
celor patru puncte cardinale", ceea ce nu înseamnã ca acesta era sensul din epocã.

2. Monarhul.

Spre deosebire de Egipt în Mesopotamia rareori monarhul a fost considerat un zeu propriu-zis, având
mai degrabã o poziţie ambiguã între om şi divinitate. Ȋn general pe mãsura creşterii întinderii împãrãţiei sale
monarhul se apropia tot mai mult de zeificare. Primul care s -a intitulat chiar zeu a fost Naram-sin, reprezentat
pe stela sa purtând o tiarã cu coarne. Numele sãu este precedat în inscripţia de pe celebra sa stelã de un
asterisc, simbolul unui astru (= zeu) (v. docum. supl). El a fost imitat de câţiva regi din cea de a III-a dinastie din
Ur (spre exemplu lui Gimil-sin i s-a ridicat
un templu la Eşnuna / Tell Asmar, v.
docum. supl). Obiceiul însã nu a prins
rãdãcini. Doar la Hamurabi titlul de "zeu al
Asterisc + Numele regilor" ar putea trimite la un statut
Tiara de regelui ontologic special, chiar dacã nu la acela
zeu
de fiinţã divinã propriu-zisã.

Detaliu al stelei lui Naram-sin

2.1. Poziţia monarhului.
de la Louvre
Dupã cum o aratã titulatura majoritãţii regilor mesopotamieni, ei se considerau locţiitori (ensi) pe
pãmânt ai zeului tutelar al oraşlui lor stat. Acesta este sensul titlului de ensi / patesi sau işakku ai cutãrui sau
cutãrui zeu. Ȋn atare calitate regele joacã un rol fundamental în timpul sãrbãtorii de Anul Nou (v. docum. supl.),
unde în cursul ritualurilor el îl inlocuişte efectiv pe zeu (spre exemplu in cazul hierogamiei). Din acest statut de
substitut al zeului rezultã responsabilitatea sa pentru bunãstarea şi pacea supuşilor, atat de des invocatã de
Hamurabi in codul sãu. Neîndeplinirea funcţiilor rituale ale monarhului putea periclita insãşi temelia statului, cum
s-a întâmplat cu Nabonide, care s-a retras din Babilon, ne mai participând la sãrbãtoarea Anului Nou. Populaţia
l-a considerat decãzut din calitatea sa monarhica şi se pare cã prin urmare l-a primit pe Cyrus cu braţele
deschise. Din aceiaşi calitate de înlocuitor al zeului tutelar rezultã şi dreptul special al monarhului de
proprietate asupra teritoriului oraşului stat. De aceea toţi, inclusiv templele,îi datorau un tribut în produse sau în
muncã, vistieria sa personalã confundându-se cu cea a statului. Dupã cum rezultã din codul lui Hamurabi el
acorda soldaţilor loturi numite ilku în schimbul serviciului militar. Aceste donaţii condiţionate nu erau fãcute din
propriul domeniu, ci din cel al oraşlui-stat. Monarhul era totodatã o persoanã "charismaticã", aşa cum era şi
faraonul. "Numele" sau fusese "rostit" de divinitate cu ocazia încoronãrii, cãci el era o persoanã aleasã de zei
("privit cu simpatie" de cãtre zei) şi care se bucura de bunavoinţa lor încã de la naştere. Atunci însã când Gudea
afirma cã se lasa cãlãuzit de zeiţa Ninhursag care-i aparea în vis, nu înseamna ca el se considera zãmislit de
zei, chiar dacã o numeşte "mamã" pe Ninhursag, cãci despre ea el afirma cã este şi mama a oraşlui şi a
locuitorilor lui.

2.2. Funcţiile monarhului.

a) Dupã cum i-o aratã şi numele, principala fiincţie a monarhului începând cu epocadinasticã arhaicã a
fost rãzboiul. Ȋnainte, în epoca predinasticã, şeful oraşlui-templu sumerian era un sacerdot-rege, numit en,
ceea ce mai târziu va însemna "mare preot". Poate sub influenţa semiţilor acadieni, care veneau din zona
semideşertica a Siriei cu o organizare patriarhalã, şeful statului va incepe a fi numit lu-gal/ şarun = "om mare".
Legendarul Ghilgameş, neobositul erou, sau regele de pe faţa cu scene belicoase a "stindardului din Ur", ori Ea-
nantum de pe "stela vulturilor", ca sa nu mai pomenim de Naram-sin, sunt toţi redaţi in fruntea trupelor,
zdrobindu-şi duşmanii. Nu o datã inscripţiile amintesc detalii ce subliniazã cruzimea care trebuie sa-l
caracterizeze pe un adevãrat ostaş, nemilos cu învinşii, chiar dacã sunt de acelaşi neam cu el: Sargon nu uita
sã precizeze cã l-a legat pe nefericitul de Lugal-zaggesi cu o zgardã de câine la uşa templului din Nippur, iar
Utuchengal cã i-a pus piciorul pe
gât regelui din Guttium, Tirigan.
Dar campionii terorii au fost regii
asirieni, care nu o data au cerut sa
Ii se sculpteze pe pereţii propriilor
palate scene morbide şi de groazã,
cum sunt cele în care monarhul
scoate personal ochii prizonierilor
sau îi mutileazã în felurite moduri.
Cu o precizie sadicã relateaza
inscriptiile asiriene câte mâini
drepte, câte urechi sau nasuri de-
ale învinşilor au fost adunate în
urma bãtãliei. Este cu atat mai
curios cã la Diodor din Sicilia a ajuns tradiţia unui Sardanapal (Assurbanipal) molatec şi efeminat, incapabil sa-si
apere ţara (posibil o contaminare cu figura lui Nabonide din Noul Babilon).

Ea-nantum în fruntea falangei de ostaşi (Stela vulturilor, b) Nici

Louvre) funcţia
sacerdotalã nu a dispãrut însã, monarhul mesopotamian, fiind marele preot al divinitãţii tutelare a
oraşului stat, în aceastã calitate el trebuia sã se ocupe de serviciul religios (hrãnirea zeului cu
ofrande) şi de construirea de temple pentru acesta. Reliefurile lui Ur-nantşe, ori inscripţiile lui Gudea
de pe cilindrii sãi sau de pe statuile sale, ca şi numeroasele zigurate construite de Ur-nammu, ne
aratã profunda preocupare a monarhului de a ctitori lãcaşuri de cult. Hamurabi se lãuda într-un
întreg pasaj din preambulul codului sãu cu sanctuarele restaurate sau nou construite de el.

Ur-nantşe la c) Din legatura

ceremonia fondãrii
sa cu zeii
templului lui Nin-
ghirsu, placa din rezultã şi
Tello (Ghirsu - funcţia de şef
Lagaş) al justitiei, de
împãrţitor al
dreptaţii, care
este inspirat de divinitate.
Urkaghina îşi prezinta "reformele" ca pe un contract
între el şi zeul tutelar Ninghirsu, iar Hamurabi este
figurat pe stela care conţine codul sãu, cum primeşte
indicatii de la Şamaş pentru redactarea "decretelor
dreptãţii".

Hamurabi, în picioare, primeşte tablele legii

de la zeul Şamaş, aşezat pe tron. Stela
codului lui Hamurabi, Louvre.
d) Asemenea zeului cosmizator ensi era cel care organiza activitãţile obşteşti şi în primul rând dirija întreţinerea
canalelor. Arhivele diferitelor palate sunt pline de tãbliţe legate de administrarea statului. De altfel monarhul era
competent în toate (Gudea înseamna "dibaciul" / "priceputul" / "specialistul") şi se preocupa de cele mai diverse
aspecte ale vietii supuşilor, intervenind cât se poate de direct.

Tãbliţã de lut cu harta canalelor de Tãbliţã din timpul celei de a III-a dinastii
irigaţie la est de Eufrat. Vechiul din Ur (2112-2004 a.Chr.), cu harta
Imperiu Babilonian, cca. 1684-1647 terenurilor deţinute de Abu-ima-ma An.

e) Monarhul era proprietarul unui palat, care avea o zona publicã şi una privatã din care nu fipseau
sanctuarele. Totodatã lugal / şarrun poseda un domeniu propriu. Astfel din tablitele de socoteli ramase de la
Lugalanda din Lagaş, aflãm cã acesta poseda mai multe loturi de pãmânt, totalizând 161 ha, iar soţia sa, Baran-
ma-tarra, avea un domeniu de circa 60 ha. Aceste proprietãţi sunt mici în raport cu cele ale templelor. Astfel tot
la Lagaş, din vreo 20 de temple, doar unul (cel al zeitei Bau, sotia zeului
tutelar Ninghirsu) poseda nu mai puţin de 4 465 ha.

f) Douã erau activitãţile relaxante specific regale: banchetul alãturi

de familie sau de curteni şi vânãtoarea "majora", de lei in primul rând, cãci
pentru monarh confruntarea cu regele animalelor era cea mai potrivitã. De
la "stela vânãtorii de lei" din Uruk, la reliefurile asiriene de la Nimrud
(palatul lui Assurnazirpal), sau Ninive (palatul lui Senaherib şi cel al lui
Assurbanipal) (cf. docum. supl.), scenele de vânãtoare fac parte din "arta
de curte", sau "aulicã".

Uruk, stella vânãtorii de lei. Epoca predinasticã, sfârşitul

mil. 4. Mus. Bagdad (?).

Niniveh. Palatul de sud-vest. Vânãtoarea luiNiniveh. palatul de nord. Assurbanipal la

Senaherib. British Museum vânãtoare. British Museum
Ninive, palatul de nord.
Assurbanipal benchetuieşte,
alãturi de soţia Assur-sarat şi de
servitori, dupã bãtãlie. Ȋn pomul
din stânga noastrã (dreapta
imaginii) atârnã capul regelui
elamit Teumman.

Reliefurile lui Sennacherib de la Ninive. Asediul oraşului

Lachiş. Soldaţi asirieni trag în ţeapã mai mulţi prizonieri

II. ARHITECTURA ŞI PLASTICA

Ȋn Mesopotamia principalul material de constructie îl constituie cãrãmizile de lut ars şi nears, prinse cu
bitum (asfalt). Chiar şi lemnul pentru planşee şi stâlpi (coloane) trebuia importat. Reliefurile şi statuile din piatra
durã erau rare, folosindu-se cu precãdere roci moi ca alabastrul şi talcul, şi nu o data chiar lutul. Cât despre
bronzul folosit la decoraţiile interioare şi la statui, valoarea în sine a aliajului a fãcut ca puţine opere sã
supravieţuiascã, majoritatea fiind topite încã din antichitate. Prin urmare în comparaţie cu Egiptul documentaţia
arhitectonicã şi iconograficã este mai precarã, ceea ce nu înseamnã cã la un examen mai atent nu putem
descoperi destule capodopere.

1. Principalele monumente arhitectonice.

Cum nici sumerienii si nici urmaşii lor asirieni, amoriţi sau chaldeeni, nu credeau într-o postexistenţã
fericitã dincolo de moarte, mormintele nu se numarã printre creaţiile arhitectonice majore ale Mesopotamiei,
unde energiile constructive au fost canalizate în direcţia templelor, palatelor, fortificatiilor şi locuinţelor obişnuite.
 Cimitirul arhaic din Ur, mormintele Nimrud, mormântul nr. 2, al lui Banitu
798 şi 800
Existã şi câteva excepţii, care corespund unor momente în care "Lumea de dincolo" trebuie sã fi fost vãzutã
diferit. Mormintele din cimitirul de epocã arhaicã din Ur (v. docum. supl.) ilustreazã situaţii macabre, cu sacrificiul
servitorilor sau sinucideri în masã la funerariile regelui sau reginei. Mormintele au un aspect simplu cu un cavou
rectangular şi o cale oblicã de acces, unde s-au gãsit scheletele însoţitorilor, inclusiv soldaţi. Mult mai elaborate
sunt mormintele reginelor din palatul asirian de la Nimrud, care prezintã o camerã şi o antecamerã cu trepte de
acces, fãcute din cãrãmidã nearsã. Tavanul este în formã de boltã în plin cintru (adicã de secţiune
semicircularã), alcãtuit tot din cãrãmizi. Fiind perfect pãstrate, aceste tavane sunt o dovadã directã a utilizãrii
bolţii în mileniul 2. a.Chr..

Templul în lumea sumerianã apare ca o formã arhitectonicã bine definitã cãtre mijlocul mileniului 4., dar
la Eridu, deja clãdirile din fazele VIII-VI, datate pe la 3 700 -3 500 a. Chr. (şi asociate cu ceramica de tip Obeid),
prezintã o navã centralã flancatã de douã nave laterale, o intrare pe latura lungã şi pereţi exteriori ritmaţi de
rezaliţi (v. supra şi docum. supl.). Ȋn perioada urmãtoare, Uruk, deja pe la 3 500 a. Chr. acelaşi plan îl regãsim la
Tepe Gawra în niv. XIII, iar mai târziu în aşezarea omonimã, Uruk (începând cu niv. V, datat pe la 3 300 a.
Chr.). Aici construcţiile monumentale din sanctuarul Eanna, dedicat zeitei Manna, în fazele IV B şi IV A (3 200 -
3 000 a. Chr.) devin mult mai complexe, când şi pe lângã templul propriu-zis mai apar o serie de edificii cu
funcţionalitate laicã, cum sunt marile hale cu pilaştri sau cu coloane de lut (v. supra şi doc. supl.). Aceastã
diversificare a edificiilor corespunde funcţiilor multiple, religioase şi mai ales laice, ale edificiului de cult din faza
"orasului-templu".
Totodatã apar acum şi terasele
supraînãlţate în raport cu restul
ambientului şi pe care se ridicã
cele mai importante clãdiri. Ȋn
aceiaşi perioadã se construieşte
la Tell Ukair un templu pe o mare
terasã artificialã, înaltã de 5 m şi
Eridu, faza VII
Uruk, faza suprapusã de o terasã mai micã,
pe la 3500
IVA pe care se ridica edificiul de cult
a.Chr.
3 200-3 000 propriu-zis şi care avea trei nave
a.Chr. (v. doc. supl.). Aceste terase de
la sfârşitul mileniului 4. sunt predecesorii etajelor de la ziguratele de mai tarziu.
Urmãtorul pas are loc în epoca Djemdet Nasr (3 000 - 2 700 a Chr.), când la Uruk apare aşa numitul
"templu alb", sau "ziguratul lui A-Anu", la nord de sanctuarul Eanna.
Cum
în Tell Uquair. Plan. Uruk, ziguratul lui A-anu (templul alb)
acesta -
din urmã nu
mai
existau
clãdiri

monumentale databile în aceiaşi epocã, s-a presupus cã

apariţia noului centru religios corespunde unei separãri a
funcţiilor laice de cele liturgice, dar este posibil ca în sanctuarul Eanna ziguratul din vremea celei de a treia
dinastii din Ur sã fi acoperit o parte din monumentele mai vechi.
"Templul alb" a fost amplasat pe o platformã de 13 m înãlţime şi care avea o suprafaţã de 60 x 70 m. Ȋn
cazul sãu s-a putut identifica un mare loc de sacrificii în afara edificiului propriu-zis, precum şi un altar şi o bazã
de statuie în interior. Toate acestea sunt elemente tipice pentru templul mesopotamian (v. supra.doc. supl.).
Ȋn epoca dinasticã arhaicã (2 700 - 2 350 a. Chr.) templul şi palatul se separã în Mesopotamia (în alte
parti ele par sã fl avut încã de mai devreme o existenta proprie). "Templul oval" de la Chafadsche (o zonã
marginalã, v. doc. supl.), databil în dinasticul arhaic II, pare sã facã trecerea cãtre edificiile complet separate. El
are douã incinte ovale, cu evident rol defensiv. Ȋn prima incintã se gãseşte o locuinţã somptuoasã, probabil a
principelui, care era in acelaşi timp şi mare preot. Ȋn cea de
a doua incintã se aflã templul, amplasat pe o platformã de
peste 6 m înãlţime şi înconjurat de acareturi, depozite sau
ateliere, dispuse in jurul curţii. Scara perpendicularã de
acces la platformã dã o monumentalitate sporitã
ansamblului şi se va dovedi o soluţie nelipsitã în cazul
ziguratelor de mai târziu.
Dar epoca de maximã inflorire a arhitecturii
sumeriene acoperã perioada celei de a III-a dinastii din Ur.
Dispar acum templele cu trei nave şi se dezvoltã edificii cu
plan central, organizate în jurul unei curţi pãtrate. Un
exemplu simplu îl constituie templul lui Gimil-sin de la Tell
Asmar (antica Eşnuna, v. docum. supl.), cu încãperile
dispuse dupã o axã principalã.
 Mai complex este sanctuarul Epigar din Ur (v. docum. supl.), situat la sud de ziguratul lui Ur-nammu. El
este cuprins într-o masivã incintã de formã pãtratã şi are mai multe curţi interioare, cu încãperi dispuse axial şi
corespunzând diferitelor divinitãti adorate aici.
Principala contribuţie a epocii celei de a III-a dinastii din Ur este definirea ziguratului (scris de obicei
"zikkurat" sau "ziggurat") ca monument de cult specific, deosebit de templu. Ur-nammu şi urmaşii sãi au
construit mai multe zigurate la Ur, Uruk, Nippur, sau Eridu, dintre care cel mai bine pãstrat este cel de la Ur (v.
doc. supl.). Ziguratul dedicat zeului Lunii, Sin (Nanna) era înconjurat de o curte rectangularã, strãjuitã de o
incintã redutabilã. Ȋn încãperile din jurul curţii se pregãteau ofrandele, ceea ce apropie acest edificiu de templele
pe platforme (ca "templul alb" de la Uruk, cel de la Tell Ukair şi "templul oval" de la Chafadsche), din care se
pare sã derive (0 construcţie foarte asemãnãtoare se gãsea sub ziguratul propriu-zis şi dateazã din epoca
dinasticã arhaicã).Incinta era precedatã de o alta, aproape la fel de monumentalã şi care servea ca loc pentru
Eşnuna - Tell
desfãşurarea Ukair, palatul
proceselor judiciare,şiprecum
templulşi caluiarhivã.
Gimil-sin
Ziguratul, care dupã calculele descoperitorilor va fi avut
peste 20 m înãlţime, era alcãtuit din cel puţin trei etaje, la care se accedea pe o scarã monumentalã, amplasatã
pe faţa nord-estica. La primul etaj - înalt de 11 m - duceau şi alte douã scãri, amplasate de-a lungul faţadei. Prin
aceste scãri arhitectura mesopotamianã atinge maturitatea exprimãrii sale monumentale, cãci urcuşul avea o
puternicã componentã scenograficã, care-i impresioneazã şi astãzi pe vizitatori. Existenţa unor canale de drenaj
în corpul ziguratului i-a facut pe descoperitori sã presupunã cã marile terase gãzduiau arbori şi alte plante
ornamentale, ceea ce nu este lipsit de importanţã în interpretarea simbolisticii edificiului ca o expresie a "colinei
primordiale" sau a "muntelui sacru".
Asirienii şi babilonienii
(Gene
za, 11, 4). La Assur, încã din timpul Imperiului
Ziguratul din Ur, construit de Ur-
Mijlociu, sau la Dur Sarrukin în timpul
namu, imagine aerianã şi plan cu
Imperiului
cele Nou,
douãexistau asemenea
curţi: cea a monumente,
din pãcate judecãţilor(curtea
prost pãstrate, ele având
lui Nanna) şiaspectul
astãzi cea
unor movile de lut. pentru cultul propriu-zis.

Cel mai bine pãstrat zigurat din mileniul 2. este cel de la Tchoga
Zambil în Elam (sud-vestul Iranului de azi; v. docum. supl.). El aparţine unei
zone din imediata vecinãtate a Mesopotamiei.

Tchoga Zambil. Elam (Irac). Ziguratul zeului Inşuşinak. Sec. XIII a.Chr.

Dar cel mai binecunoscut zigurat este Ete-men an-ki (Casa Cerului şi fundamentul Pãmântului), ziguratul
din noul Babilon, vestitul "turn al lui Babel" din Biblie. Şi el era amplasat într-o incintã monumentalã, dar
(asemenea predecesorilor sãi asirieni) ziguratul babilonian avea aspectul unui turn, cu o bazã cvasi pãtratã.
Conform descrierii lui Herodot, care l-a vãzut, latura bazei era de circa 177 m şi el avea opt etaje (de fapt şapte
turnuri şi un templu in vârf). Ȋn templul de sus nu se gãsea însã vreo statuie de zeu, ori altare sacrificiale, ca în
sanctuarul Es-a-gil-a, ci doar mese şi paturi pentru
zei. Izvoare chaldeene contemporane aratã cã aici
se depuneau ofrandele pentru zeul tutelar şi pentru
cele şapte planete. Diodor, a cãrui relatare târzie
este foarte confuzã (pe vremea lui monumentele în
cauzã erau deja ruinate), confirmã cã indlţimea
clãdirii era deosebitã, dar sustine cã din vârful
turnului magii chaldeeni urmãreau mersul stelelor.
Ce fimcţionalitate şi ce semnificaţie simbolicã avea
ziguratul? Cea mai comodã interpretare ar fi cea
fabricatã târziu de greci, dupã care aceste turnuri erau observatoare astronomice, cãci erau atât de înalte încât
stelele se vedeau mai bine de pe ele. Ȋn realitate pentru distanţa dintre noi şi aştri inãlţimea ziguratului nu
conteazã. Pe de altã parte, date directe nu avem decât pentru turnurile tarzii, nu şi pentru ziguratele
sumeriene.Turnurile asiro-babiloniene erau nişte imagini ale cerului, Anu şi a "Iumii superioare", Anlar, unde se
gãseau cele şapte planete, cãrora le corespundeau cele şapte etaje vopsite diferit ale turnului. Procesiunea,
care urca treptele monumentale, parcurgea în mod simbolic cele "şapte sfere cereşti", iar în vârf ajungea la
locuinţa din ceruri a zeilor. Dupã mãturia lui Herodot aici chaldeii credeau cã sãlãşluiesc zeii, care veneau sã se
odihneascã şi sã benchetuiascã, lucru confirmat de surse babiloniene directe. Prin urmare ziguratul era "o scarã
la cer", care te ducea spre locul "epifaniei" zeilor. Ȋn acelaşi timp ziguratul era "temelia pãmântului", imagine a
"Lumii de jos", kilar, ceea ce înseamnã cã în totalitatea sa el era o reprezentare a Universului, o "imago mundi".
Ceremoniile care se desfãşurau în templul din vârf includeau şi hierogamia (cãsãtoria sacrã), cãci peste noapte
aici rãmânea numai o hierodulã. Pentru epoca sumerianã o atare interpretare nu mai e neapdrat valabilã, cãci
ziguratul nu avea atât aspectul de turn, cât şi acela al unor platforme dreptunghiulare suprapuse. S-a sugerat cã
primele temple pe terase supraînãlţate nu reprezentau decât coline artificiale, lãcaşuri de refugiu în caz de
inundaţii. Dar mai degrabã decât aceastã interpretare prozaicã, ar fi de vãzut în ele imagini ale "colinei
primordiale", a muntelui care a rãsãrit din ape dupã "Potop". Acesta devenea locul privilegiat pentru contactul cu
zeii, unde ei veneau atraşi de ofrande, aşa cum a facut-o Utnapiştim, supravieţuitorul potopului în Epopeea lui
Ghilgameş. Asemãnarea dintre zigurat şi piramidã nu este numai formalã, cãci se pare cã simbolistica celor
douã edificii era similarã, ele fiind în ultimã instanţã o scarã de urcat la cer.
Revenind la temple, mai trebuie adãugat cã spre deosebire de zigurat, aceste edificii s-au modificat mult
în epoca asirianã şi neobabilonianã, cãci apar templele simetrice, cu douã capele, dedicate unor divinitati
perechi. Spre exemplu templul lui Sin şi Samaş (Luna şi Soarele) de la Assur (v. doc. supl.), atât în faza veche
cât şi în cea nouã, prezintã douã "cellae" (termenul latinesc pentru camera de cult), precedate de câte o
"antecella", dispusã ca un transept (halã transversalã). Acest gen de templu se va perpetua în zonã pânã în
epoca romanã12.

12
Spre exemplu marele templu al lui Bêl din Palmyra
(Tadmor), construit în sec. II p. Chr., deşi la exterior are aspect
clasic, pastreazã intrarea pe latura lungã, precum şi cele douã
capele gemene, dispuse faţã în
faţã.

Arhitectura domesticã
s-a dezvoltat încã de timpuriu în
Mesopotamia. Ea avea deja o
bogatã experienţã în zona
"Semilunei Fertile" şi a Anatoliei,
aşa cum am arãtat deja în vol. I.
Deşi erau fãcute din lut sau
cãrãmizi crude şi bârne sau stuf,
casele mesopotamiene erau
mari şi confortabile, alternând
spaţiile deschise şi închise. Douã sunt caracteristicile casei din Ţara dinre Fluvii: prezenţa mai multor
camere, specializate dupã funcţia specificã a unui spaţiu sau altul şi prezenţa etajului, de fapt platforme
pe care şi astãzi în zona respectivã familiile se adunã la lãsatul serii pentru cina comunã. Ȋncã din
cultura Samarra (5.500 - 4.500 a.Chr., aşezarea de la Tell es-Sawan) se definitiveazã tipul de casã
pentru familia agnaticã, de trei generaţii, cu tindã sau camerã de zi, comunã tuturor. Este posibil ca
aceasta sã nu fi fost de loc acoperitã, sau mai probabil era acoperitã parţial, o fantã largã în tavan
lãsând sã pãtrundã pe aici lumina (nu sunt riscuri de ploaie, cãci ne aflîm dincolo de izohieta de 200 ml
precipitaţii medii anuale).
Acelaşi tip de locuinţã este
întâlnit şi în aşezarea de la Uruk, pe la
2.700 a.Chr.. reconstituirea de pe
site-ul uruk.warka.dk, fiind deosebit
de sugestivã (v. docum. supl.).

Palatul este altã creaţie

majorã a arhitecturii mesopotamiene.
El s-a individualizat ca edificiu în
epoca dinasticã arhaicã, de când
dateazã palatele de la Eridu, Mari şi
Kiş (v. doc. supl.). Acesta din urmã
consta din douã sectoare distincte,
cel nordic, cu ziduri masive şi care
cuprindea partea oficialã,
reprezentativã a palatului, cu sala
tronului şi cu sanctuarul, precum şi
sectorul sudic, cu încãperi elegante şi
care cuprindea apartamentele private
ale monarhului. De remarcat încã de
pe acum apariţia unei grãdini
recreative asociatã cu palatul regal.
La Tell Asmar (v. doc. supl.) în
vremea celei de a III -a dinastii din Ur este documentat un palat oficial, fãra sector privat, dar care
cuprindea douã sanctuare distincte. Acum sala tronului şi sala de ceremonii se individualizeazã şi ating
forma lor clasicã, pe care o putem uşor recunoaşte pand in epoca neo-asiriana şi neo-babiloniana.
Judecând dupã pereţii ingroşaţi ai sãlii de reuniuni este posibil ca aceasta sã fi fost acoperitã cu o
boltã. Inventarea bolţii şi a cupolei este esenţialã pentru o arhitecturã bazatã pe caramidã şi cu resurse
lemnoase precare. Dacã sumerienilor le revine meritul acestei descoperiri, asirienii şi neobabilonienii
au ştiut sã profite din plin de ea.
Pentru epoca veche babiloniana cel mai reprezentativ palat este cel al lui Zimri-Lin din Mari, a
carui faimã a depãşit cu mult graniţele Siriei. El este cea mai rafinatã expresie a arhitecturii palaţiale
din Orientul Apropiat şi Mijlociu, cu ecouri pânã în epoca elenisticã şi romanã. Funcţiile spaţiilor publice
şi private sunt bine individualizate, soluţiile arhitectonice reflectând funcţionalitatea spaţiilor, ceea ce
faciliteazã interpretarea ruinelor. Dintre arealele publice sunt de remarcat intrarea bine securizatã, cu
un întreg sector dedicat garnizoanei regelui şi curtea de recepţie a solilor strãini şi a petiţionarilor care
îşi cãutau dreptatea în faţa suveranului. De aici se putea accede spre sectorul sacru şi spre cel regal,
und era "curtea palmierului - arborele vieţii", antecamera şi sala tronului. Apartamentele regale,
haremul şi reşedinţele înalţilor funcţionari erau organizate în jurul unor curţi interioare. Spaţiile comune
erau la parter, iar locuinţele private la etaj. Existau de asemenea extinse zone economice, cu depozite
şi acareturi. Acest palat ilustreazã una din trãsãturile definitorii ale arhitecturii orientaele. La parter erau
curţi interioare combinate cu mari hale umbroase şi bine ventilate, care ofereau un adãpost perfect
pentru cãldura toridã din timpul zilei. La etaj fuseserã amenajate platforme cu vegetaţie artificialã şi
spaţii pentru reuniunile de searã, când vremea se rãcoreşte şi familiile se reuninesc pentru cina în aer
liber. Palatul era dotat cu sisteme de irigaţie şi de evacuare a apelor reziduale. Spaţiile reprezentative
erau decorate cu fresce multicolore, care precedã decoraţia bogatã a palatelor asiriene.

11

6
8
9

9
5 7

3 2 10
1 11
 Palatul lui Zimri-lim din Mari, machetã de la Louvre, prelucratã de autor.
1. Poarta; 2. Curtea porţii; 3. Garnizoanã; 4 . Intrarea în şicanã; 5. Curtea de recepţie; 6.
Templu; 7. "Curtea palmierului"; 8. Antecamera şi sala tronului; 9. Apartamentele regale
şi
UnHaremul;
mileniu şi10.jumãtate
Sectorulmai
înalţilor
târziu funcţionari; 11. Acareturi.
arhitectura palaţialã a înflorit din
nou în Mesopotamia, de data aceasta în cadrele Noului Imperiu Asirian.
Obiceiul suveranilor de a fonda noi oraşe-capitalã şi de a construi palate
care sã depãşeascã orice creaţie anterioarã, a declanşat o emulaţie
deosebitã, potenţatã şi de dorinţa de a-i impresiona pe supuşi şi pe strãini.
"Palatul de nord-vest" de la Nimrud, construit de Assurnazirpal al II -
lea (883-859 a. Chr.) era o structurã complexã şi sofisticatã, care a fost
cercetatã doar în parte (v. doc. supl.). 0 inscripţie ne informeaza cã el avea
opt sectoare distincte. Sãpãturile au dezvelit cinci curti din opt, câte vor fi
existat in total. Se distinge uşor curtea mare, numita conventional babanu,
care era rezervatã treburilor oficiale şi bintanu, curtea mai micã, rezervatã
regelui şi anturajului sãu. Ȋntre ele recunoaştem uşor sala tronului şi sala Larsa. Placã de lut cu
de audienţe. Evident, apartamentele private şi "harem"-ul erau amplasate planul unui palat din
separat. epoca veche babilonianã.

Palatul lui Sargon al II -lea de la Dur Sarrukin

era şi mai splendid (v. doc. supl.). O inscripţie
pomeneşte decoratiile sale somptuoase, cu lemn de
cedru şi ferecãturi de bronz (comparã cu porţile de
la Balawat). Palatul însuşi era amplasat pe o
platformã supraãîãlţatã şi cuprindea mai multe
sanctuare şi
chiar un
zigurat. Curtea
mare, (XV pe
plan) destinatã
afacerilor publice, era amplasatã pe axul edificiului şi era flancatã
spre vest de sectorul sacru (XXVI) şi spre est de birourile
functionarilor şi de sectorul administrativ (XX). Spre nord se
trecea in zona apartamentelor regale, unde regasim curtea mare
Palatul de (VIII) şi de
nord-vest curtea micã (VI), separate prin sala tronului (VII).
la Nimrud.
Decoraţia în relief cu scene de vânãtoare şi banchet permite
identificarea şi a zonei unde regele petrecea cu curtenii sãi (XIV).
Sargon al II -lea se lãuda într-o altã inscriptie cã el a fost primul
care a organizat un parc cu plante aclimatizate din Siria. El
deschidea astfel calea celebrelor "grãdini suspendate" pe care le
descrie Diodor din Sicilia, referindu-se foarte probabil la
Nebucadnezar şi la soţia acestuia, Amytis, care era de origine
persanã.
Palatul din noul Babilon (v. doc. supl.) era amplasat pe
calea ceremoniilor, imediat dupã poarta lui Iştar. Succesiunea de
porţi monumentale impresioneaza şi astãzi vizitatorii. Prima curte
era inconjuratã de locuinţele gãrzilor, a doua de cele ale
funcţionarilor şi abia a treia curte dãdea accesPalatul lui la
cãtre sud Sargon
sala II. din Dur-Şarrukin
tronului. Decoraţia acesteia, cu cãrãmidã smãlţuitã pe fond albastru, era foarte vie. Dar cel mai
interesant element sunt grãdinile suspendate din colţul nord-estic al palatului, de formã cvasi pãtratã
(42 x 30 m). Apa pentru irigatii era procuratã de o fântânã foarte adâncã, iar culuarele boltite, care
susţineau platformele, erau orientate est-vest.

Palatul din Noul Babilon, restaurat recent. Imagine Google Earth.

Arhitectura palaţialã

Persia, ci s-a rãsfrânt pânã depute în Creta. Ea este o dovadã a capacitãţii arhitecţilor locali de a crea
forme adecvate unei funcţionalitãţi precise. Alternanţa spaţiilor închise şi a celor deschise, sau
amenajãrile de grãdini ornamentale, indicã înclinaţia acestora pentru un ambient nu numai util ci şi
plãcut. Ȋn mod hotãrât mesopotamienii preţuiau mai mult decât egiptenii viaţa prezenta şi nu puneau
preţ prea mare pe postexistenţã sau pe lumea spiritualã.

Arhitectura militarã mesopotamianã începe încã din epoca dinasticã arhaicã, zidurile de
cãrãmidã crudã fiind dublate cel puţin de un şanţ defensiv. Fortificaţiile din mileniul 1. a.Chr., din
Imperiul Neo Asirian, din Noul Babilon şi din Siria, impresioneazã şi astãzi prin dimensiuni şi
monumentalitate. Zidurile şi turnurile de la Nimrud, Ninive şi Babilon, restaurate recent, prezintã o
varietate de tehnici, de la paramenţi exteriori de piatrã, la cei de cãrãmidã arsã, inclusiv smãlţuitã.
Tipice sunt crenelurile şi merloanele în trepte. Ȋn cazul fortificaţiilor Babilonului cercetãrile arheologice
au identificat mai multe şiruri de ziduri cu turnuri şi mai multe porţi successive. Cu toatã priceperea
arhitecţilor militari, reliefurile asiriene aratã cã tehnicile de asediu şi asalt asupra zidurilor ( poliorketia,
cum îi spuneau grecii) le-au venit de hac, cu scãri şi mai ales cu rampe construite de armata
atacatoare.

Fortificaţiile oraşului Ninive, restaurare recentã

Poarta lui Iştar de la Babilon. Mus.

Berlin
Fortifricaţie asediatã de un berbece şi un
turn asirian. Dur-Sharukin
2. Plastica. Relieful şi sculptura.
Ȋn acest domeniu, deşi regãsim multe din canoanele egiptene, ca frontalismul hieratismul
posturii, proporţiile ierarhice sau sacrificarea iluzionismului în favoarea claritãţii mesajului, în
Mesopotamia creaţiile plastice nu au avut coerenţa inconfundabilã a celor din valea Nilului. Mai mult
chiar, în sculptura sumerianã, aşa cum a dovedit-o Hentri Frankfort încã din anii '40 ai secolului trecut,
putem urmãri o evoluţie clarã de la produse primitive şi infantile, spre opere tot mai apropiate de
organicitatea realã a fiinţei umane. Pe de altã parte în domeniul reliefului asirienii, prin marile cicluri
narative şi istorice, au depãşit tot ceea ce crease pânã atunci Orientul, precedând cu aproape un
mileniu arta imperialã romanã. Spre deosebire de Egipt, unde plastica s-a circumscris domeniului
funerar, in "Ţara dintre Fluvii" sculptura şi relieful, sau pictura muralã, apar în contexte sacre sau
profane, niciodatã legate de cultul morţilor.
Sculptura a avut o funcţionalitate restrânsã. Cu rare excepţii nu ni s-au pãstrat statuile de cult, ci
numai statui sau statuete votive. Aproape invariabil sunt reprezentaţi indivizi stând sau şezând,
întotdeauna cu mâinile aduse la piept. Judecând dupã inscripţiile de pe ele aceste figurine erau menite
sã-l înlocuiascã pe credincios şi sã se roage perpetuu divinitãţii pentru sãnãtatea sau binele celui care
a dedicat statuia respectivã. Desigur inscripţia putea fi cititã şi de alţii decât de zeu, ceea ce aratã cã în
subsidiar cel care dedica propria imagine în templu îşi fãcea o auto-propagandã, prezentându-se pe
sine în faţa comunitãţii.
Statuaria epocii predinastice (sfârşitul mileniului 4. a.
Chr. şi începutul celui urmãtor) se caracterizeazã printr-un
primitivism extrem. Statuetele de regi-preoţi (v. doc. sup.)
îI înfãţişeazã pe "en" nud şi în aceiaşi poziţie, cu braţele
aduse la piept în calitate de orant. Doar pe cap poartã o
diademã, în rest respectându-se regula nuditãţii rituale.
Statuetele sunt abia desprinse din blocul de calcar, cãci
trãdeazã încã forma paralelipipedicã a acestuia. Evident
personajele privesc drept înainte şi sunt perfect simetrice.
Surprinde extraordinara omogenitate a acestei serii
statuare, cãci majoritatea
exeplarelor sunt aproape
identice. De altfel, postura de
orant, rigiditatea, sau
frontalismul se vor pãstra în
toatã arta statuarie sumerianã,
dar în ceea ce priveşte
modelajul, constatãm o treptatã
evoluţie spre forme realiste. Ȋn
comparaţie cu simplitatea
statuetelor predinastice, Portret probabil al
Statuete de regi-preoţi, mus.
portretul feminin (Inanna?) din lui Inanna, Uruk.
Louvre
calcar marmorean cu ochi şi sprâncene adãugate prin
intarsie, de la Uruk (sanctuarul Eanna, perioada Djemdet Nasr / Uruk III 3.000 - 2.750 a. Chr.), este
mai apropiat de realitatea anatomicã, deşi ochii sunt încã exoftalmici şi migdalaţi, iar gura este tãiatã
aproape drept.
Ȋncã în perioada dinasticã arhaicã II. (2 550 - 2 450 a. Chr.) statuetele au trãsãturi foarte
stilizate, decorative, dupã cum o demonstreazã grupul descoperit la Tell Asmar - Eşnuna (v. doc.
supl.). Membrele sunt desprinse de corpul propriu-zis, dar ele au aspect neorganic, de simpli cilindri.
Capetele sunt de asemenea foarte stilizate, ochii imenşi şi nasul de forma unui cioc, dau aspect de cap
de pasãre acestor portrete. Pãrul şi barba sunt reduse la forma unor valuri paralele.
 Ȋn schimb în faza dinasticã arhaicã
III. (2 450 - 2 350 a. Chr.) statuetele
au un aspect mult mai uman. Cea mai
izbutitã dintre ele este statueta de
alabastru (H = 52,5 cm) a lui Ibich-il din
Mari, în nordul Siriei (pastrata la Muzeul
Louvre). Dupa cum aflam din inscripţie
ea a fost dedicatã zeiţei Iştar şi îl
reprezintã pe administratorul (vizirul-
vechilul) Ibich-il. El este redat tronând şi imbrãcat cu "kaunakes"
(veşmant din meşe de lânã. care lãsa bustul gol). Mâinile aduse la
piept au aspect organic, dar adevãrata masurã a progresului pe
calea redãrii anatomiei umane o întâlnim la portret. Deşi ochii sunt
încã uşor exoftalmici, şi sprâncenele încrustate sunt încã prea
curbate, arcadele în schimb, pomeţii şi nasul au deja aspect organic. Gura este uşor ţuguiatã într-un
zâmbet forţat, dar adâncirea colţurilor gurii, ca şi umflarea pomeţilor în urma încordãrii muşchilor
mimicii, ceea ce îi dã un aspect mult mai natural decât forma geometricã conventionalã a figurinelor de
la Tell Asmar. Progresul este vizibil şi în redarea bãrbii, ale cãrei meşe au fost individualizate cu
trepanul (burghiul sculptorului). Suviţele rãmân totuşi paralele şi decorative.

Statueta lui Ibich-il din Mari,

Statuete de la Eşnuna, perioada dinasticã arhaicã II. epoca dinasticã arhaicã III.
Muzeul Louvre.

Casca lui Mes-kalam-

Urmãtoarea etapã este
dug din cimitirul Portretul de bronz al lui
dinastic arhaic din Sargon cel Mare de la
Ur. Ninive
statuariei sumero-acadiene. De departe cel mai reuşit produs al epocii este portretul lui Sargon cel
Mare, dedicat de fiul sãu în sanctuarul lui Iştar din Ninive (v. doc. supl.). Coafura specificã, cu o cosiţã
împletitã peste frunte şi un coc la ceafã (cf. casca lui Mes-kalam-dug), asigurã datarea portretului în a
doua jumãtate a mileniului 3. şi nu în mileniul 1. cum s-a propus uneori. Dacã în tratarea maselor
capilare sculptorul a rãmas în continuare tributar unui geometrism decorativ (ce-i drept de mare
rafinament), în abordarea volumelor faciale el a reuşit pe deplin sã redea organicitatea anatomicã a
chipului uman. Mai mult chiar, vechiul zâmbet devine abia perceptibil, ca la un om care mediteazã.
Atingerea în acest caz a nivelului înalt at portretisticii psihologizante este marcatã de faptul cã
zâmbetul inefabil este bine secondat de o privire interiorizatã, cu pleoapa superioarã uşor lasatã peste
globul ocular, ca şi cum subiectul ar inchide treptat ochii pentru a nu mai fi deranjat de stimuli externi.
Astfel artistul a reuşit sã exprime mãreţia trufaşã a celui mai vestit dintre cuceritorii mesopotamieni. Ce-
i drept, portretul lui Sargon cel Mare aparţine artei aulice, care era produsa de cei mai valoroşi artişti ai
vremii, dar capodoperele nu apar numai printr-o atentã selecţie efectuatã de puternicii zilei, cãci artistul
mai trebuie sa aibã pe de o parte talent, pe de alta un climat favorabil lucrului. Daca talentul nu
depinde de societate, atmosfera de emulaţie creatoare menţinutã pentru mai multe generatii de artişti,
poate genera curente şi scoli, care sã pregateascã calea capodoperelor. Aşa cum în arta sumerianã a
mileniului 3 a. Chr. am putut decela un efort concertat al mai multor generaţii de artişti îndreptat cãtre
un modelaj realist şi spre o expresie vie a portretului, la fel am constatat la tema II. cã în Egiptul
aceleiaşi perioade, de la statuia lui Chasechem şi panã la cea a lui Kephren, meşterii din jurul
faraonului au parcurs acelaşi drum ascendent de la artizanatul artistic la arta cea mai autentica.
Dupã efemera dominaţie a guttilor renaşterea sumerianã sub cea de a III -a dinastie din Ur de la
sfarşitul mileniului 3. a însemnat ultima epocã glorioasã a acestei civilizaţii. Statuile lui Gudea, care
deschid perioada (chiar daca dateazã încã din timpul când regele din Guttium era suzeranul celor din
Sumer şi Akkad) au însã un aspect de pastişã (cu toata finisarea atentã) în raport cu portretul lui
Sargon, care reprezintã momentul de climax al aceleiaşi civilizatii. Blana cãciulii este extrem de
stilizatã, cârlionţii devenind şiruri perfect regulate de pastile. Sprâncenele sunt tratate în mod decorativ,
iar ochii au redevenit exoftalmici. Portretul este generic şi total inexpresiv, find specific manierismului
care atinge o culturã aflatã dincolo de zenitul evoluţiei sale. Totuşi nu putem vorbi despre o revenire la
modelajul pre-sargonid, cãci în unele direcţii evoluţia este încã vizibilã. Dacã membrele superioare ale
lui Ibich-il aveau încã un aspect prea puţin organic, braţul cu antebraţul drept, care sunt vizibile la unele
din statuile lui Gudea, au o musculaturã individualizatã, în care se pot recunoaşte principalele grupe de
muşchi, ceea ce e un vizibil progres în direcţia naturalismului.

Statuete ale lui Gudea din Lagaş.

Muz. Louvre
 Ȋn concluzie statuaria sumerianã şi sumero-acadianã prezintã tabloul complet al evoluţiei unei
culturi, cu o indelungatã faza formativã, urmata de o creştere rapidã şi o perioadã de climax, dupã care
se instaleazã treptata decadenţã. Trebuie sã ţinem însã cont de faptul cã acest model teoretic nu poate
fi aplicat în mod mecanic la toate produsele civilizaţiei sumero-acadiene. De fapt piesele care au
supravieţuit şi pe care ne putem baza analiza sunt puţine şi inegale ca valoare, cãci unele provin din
producţia artizanalã minorã, pe când altele din statuaria majorã. Spre exemplu portretul de calcar
marmorean de la Uruk, care aparţinea unei statui de cult în mãrime naturalã, probabil a zeiţei Inanna
(v. mai sus), din punctul de vedere al modelajului realist este superior atât statuetelor votive anterioare,
cât şi celor ulterioare. Explicaţia rezidã în importanţa mai mare care trebuie sã fi fost acordatã unei
statui de cult, pentru care oraşul cheltuia ori cât, faţã de statuetele de oranţi, dedicate de particulari. Cu
toate acestea o serie de trãsãturi stilistice trãdeaza perioada în care a fost creat. Astfel pãrul cu ondule
largi este tratat ca o masã amorfã, iar sprâncenele încrustate au forma unei arcolade perfecte. Ce-i
drept, ochii cu aspect de sâmbure de migdalã se apropie totuşi mai mult de realitate decât "ochii de
pasãre" ai unora din figurinele de la Tell Asmar, care sunt ulterioare. La fel, portretul lui Sargon cel
Mare depãşeşte în aşa mãsurã alte creaţii contemporane, încât a fost considerat de unii ca un produs
al artei asiriene din mileniul 1 a. Chr. şi nu o creaţie sumerianã. Asemenea cazuri particulare nu aratã
decât cã linia evolutivã aici schiţatã nu a fost perfect dreaptã, ca un adevãr paradigmatic, ci are
sinuozitãţile inerente creaţiilor umane.

Relieful în lumea

Amprentã de cilindru-sigiliu cu hrãnirea animalelor sacre

ale zeiţei Inanna. Epoca predinasticã
suveranului şi chiar atunci când plãcile urmau a fi fixate pe peretele
templului, funcţionalitatea lor era aceiaşi: sã probeze marea pietate a
fondatorului sau restauratorului lãcaşului de cult respectiv.
Ȋn mileniul 3 a. Chr. relieful prezintã în general o curbã
ascendentã, chiar dacã evoluţia sa nu este atât de pregnantã ca în
cazul statuariei. "Stela vanatorii de lei" de la sfarşitul mileniului 4. a.
Chr. (v. doc. supl.) e încã dezordonatã, registrele nefiind clar
repartizate, iar modelajul e frust. Mai multã rigoare compoziţionalã
prezitã unele reliefuri de pe cilindrii sigilii, poate şi din motive tehnice,
cãci prin rulare motivul decorativ devenea inevitabil repetitiv, deci mai
coerent.
La sârşitul mileniului 4. şi în primele trei secole ale celui Vasul de alabastru de la
Uruk
urmãtor (perioada Djemdet Nasr) constatãm progrese reale în
ceea ce priveşte aspectul decorativ, dar regrese în ceea ce priveşte
redarea liberã a mişcãrii. Frizele de pe vasul de alabastru de la Uruk
sunt de un hieratism nemaiîntâlnit înainte. Ȋn registrul median este repetat acelaşi personaj, care
pãşeşte parcã pe loc şi poartã cu coşuri conţinând ofrande. Ȋn registrul inferior animalele şi plantele
sunt dispuse la fel de ritnmic şi rigid. Doar scena sacrificiului din registrul superior are un oarecare
dinamism, mai ales cã personajul principal este mai mare decât restul şi se rãsuceşte spre cel din
urma sa, rupând astfel ritmul monoton al compoziţiei.

Vasul de alabastru de la Uruk şi "placa Regelui Scorpion" din Egipt

Ȋn primele secole ale mileniului 3 are loc şi în Egipt şi
în Mesopotamia procesul de transformare a limbajului artistic în unul perfect controlat şi rigid. Aceastã
aplicare nestrãmutatã a unor reguli imuabile ("canon" în geceşte), probabil cu o justificare religioasã,
se numeşte hieratism (de la "hieros" = sacru, în greceşte). Spre exemplu friza cu animale şi plante de
pe "vasul de la Uruk" şi friza similarã de pe "paleta regelui Scrpion" sunt identice din punctul de vedere
al limbajului artistic.
Ȋn epoca dinasticã arhaicã II. placa votivã a lui
Ur-nanşe (v. doc. supl.), are o compoziţie şi mai
rigidã, poza personajelor fiind de-adreptul
hieraticã. Artistul nu s -a sfiit sa reproducã de
mai multe ori exact aceiaşi figurã când trebuia sã
reprezinte un şir de oameni. Proporţiile sunt
ierarhice, principele find de douã ori mai mare
decât ceilalţi, iar moştenitorul e cu ceva mai
mare decât fraţii sãi. ca în arta egipteanã,
capetele sunt redate din profil, dar ochiul e vãzut
din faţã, tot aşa cum torsul e indreptat spre
privitor, ambii umeri find vizibili, pe cand
picioarele apar iarãşi din profil. Pentru mai multã
claritate pe corpurile personajelor le este înscris
numele. Ȋn rest, întregul spaţiu dintre figuri este
umplut cu inscriptii, nelãsându-se nici un loc
Placa votivã a lui Ur-nanşe din Tello (Ghirsu) gol. E ceea ce numim "horror vacui", - "teama
de spaţiul liber", care caracterizeazã multe din
produsele plasticii primitive.
"Stela vulturilor" (v. doc. supl.), din perioada dinastica arhaica
III, deşi are caracter narativ-istoric, este guvernatã de aceleaşi
legi ale izocefaliei şi decorativismului. Falanga rãzboinicilor din
Lagaş e o mostra
de sacrificare a
iluziei spaţiului sau
profimzimii în
favoarea claritãţii
lecturii. La nivel
artizanal
"stindardul din Ur" (v. doc. supl.) ilustreaza acelaşi crez estetic şi aceiaşi tematicã a artei de curte, cu
scene de luptã şi defilare a soldaţilor, sau de banchet şi tribut.

Stela vulturilor,
Louvre. Detaliu
Abia la stela lui Naram-Sin (v. doc. supl.), din epoca sargonida,
observam o evolutie, caci compozitia este mai aerisita, iar modelajul
mai apropiat de formele reale ale fiinţei umane. Şi totuşi postura
razboinicilor acadieni şi a conducatorului lor este încã rigidã, iar
personajele sunt dispuse pe registre
Stela lui Naram-Sin, Louvre
suprapuse.

Dar, adevãrata schimbare

s-a produs însã odatã cu
relieful neo-asirian. Pe lângã
scenele generice de sacrificii
religioase, defilarea
curtenilor, plata tributului,
sau vânãtoarea regalã, care se menţin în limitele vechiului limbaj
artistic, plastica asirianã valorifica la un nivel superior relieful
narativ-istoric. Preocupaţi în tot mai mare mãsurã de dramatismul
scenei şi de ilustrarea cât mai fidelã a relatãrilor scrise despre o
campanie militarã sau alta, artiştii asirieni s-au eliberat treptat de
tarele rigiditãţii şi pozelor standard, reuşind sã surprindã mişcarea
în întregul sãu dinamism. Respectul pentru realitate i-a fãcut chiar
sã renunţe în unele momente la proporţiile ierarhice. De
asemenea ei s-au ferit de compozitii în registre suprapuse, unde
personajele din spate sunt redate în benzile superioare, iar cele
din prim plan în registrele inferioare. Ȋn cazul unui rând de trei sau Ninive. Reliefurile lui Senaherib. Prãştieri la
patru soldaţi de exemplu, artistul asirian redã un ostaş în asediul oraşului Lachiş. Brit. Mus.
întregime şi apoi lânga el contururile celorlalţi.
Modelajul a fãcut de asemenea progrese remarcabile. Deşi reliefurile sunt foarte puţin adânci,
aducând uneori cu relieful plat egiptean, chipurile umane, antebraţele cu mâinile sau gambele sunt
apropiate de realitate. De asemenea detaliile vestimentare şi de harnaşament abundã. Dar cele mai
izbutite reprezentari sunt cele de animale, cai şi mai ales fiare furioase, sau rãnite. Celebre sunt în
acest sens scenele de vânãtoare din palatul lui Assurbanipal de la Ninive, aflate astãzi la British
Museum din Londra. Dar pânã sã ajungã în acest punct relieful asirian avea de parcurs un drum lung.
 Reliefurile lui Tiglat-pilisser şi ale Assur-nazirpal al II-lea de
la Nimrud (v. doc. supl.) aparţin din punctul de vedere al
modelajului deja perioadei de maturitate a reliefiilui asirian.
Scenele narativ-istorice de la Nimrud ilustreazã însã doar
selectiv întâmplãri din diferite campanii, care sunt descrise
pe larg în analele regale.

Ȋn schimb reliefurile din palatul lui Sargon al II-lea de la Dur Sarrukin (v. doc. supl.) sunt ilustratii
efective şi pas cu pas ale textului analelor, grupate pe regiuni. Meşterilor nu li se mai cerea doar sä
sugereze o anumitã zonã geograficã sau un episod prin câte un detaliu bine ales, ci ei au ajuns sã fie
Ninive, palatul lui Assurbanipal. confruntati cu ideea ilustrãrii cât mai vii şi
Celebra leoaicã rãnitã.
Relief al lui Tiglat-pilisser de la Nimrud cu mai precise a fiecãrei campanii în parte.
inscripţia standard şi douã scene generice: Relieful caştigã astfel în dramatism şi în
asediu de cetate şi defilarea carelor victorioase. fidelitate faţã de naturã. Reliefurile lui
Asurbanipal de la Ninive (v. doc. supl.)
ajung sä depãşeascã relatãrile literare prin tensiunea dramaticã a scenelor prezentate, la care se
adaugã explicaţii şi dialoguri, ca în benzile desenate de astãzi. Privitorul ajunge astfel sã retrãiascã
ultima rezistenţã a regelui elamit Teumman, fuga sa şi apoi decapitarea lui şi a fiului sãu. Nicicând nu a
mai atins arta orientalã un asemenea dramatism. Babilonienii şi mai ales perşii, continuatori într-un fel
ai artei asiriene, au preferat simplele inşiruiri monotone ale unor animale sau lungile scene de tribut ori
defilare.

Şi totuşi, arta assiro-babilonianã nu a depãşit tarele şi canoanele artei orientale în

ansamblul sãu. Spre exemplu relieful de la Ninive al lui Sennaherib, care prezintã prada
luatã de la chaldeeni. Aici chiar dacã unele piese de mobilier sunt redate din lateral,
ansamblul obiectelor este vãzut de sus, ca în picturile egiptene. Ca de fiecare datã artistul
mesopotamian sacrificã iluzia perspectivei unghiulare în favoarea claritãţii mesajului.Va
trebui sã aşteptãm arta greacã pentru a vedeat toate aceste probleme rezolvate.

III. VIAŢA SPIRITUALÃ: RELIGIA

Religia, find mai conservativã decât arhitectura sau plastica, se prezintã mult mai unitar pe
parcursul celor trei-patru milenii în care s -au succedat în Mesopotamia civilizaţia sumerianã şi sumero-
acadianã, apoi cea babilonianã şi asirianã (cu faza lor veche şi noua). De aceea în textele neo-asiriene
şi neo-babiloniene vom regãsi uşor teme si reflexii religioase formulate cu mult înainte de cãtre
sumerieni. Grecii preţuiau în mod deosebit ştiinţele oculte ale "chaldeenilor", care treceau drept magi şi
astrologi neîntrecuţi. Şi într-adevãr nu numai sãptãmâna şi calendarul lunar, ci zodiacul îşi au originea
în lumea sumerianã. Mai mult chiar, teme biblice consacrate, cum este legenda "Potopului", s -au
nãscut pe aceleaşi meleaguri.

1. Cosmogonia şi panteonul.
Dupã cum se poate deduce şi din volumul despre Egipt cosmogonia a fost tema fundamentalã
a gândirii religioase primitive, cãci descriindu-se originea lucrurilor, a societãţii şi instituţiilor politice,
sau a universului, era prezentatã însãşi alcãtuirea şi funcţionarea lumii perceptibile. Spre deosebire de
Egipt, de unde nu ne-au parvenit texte cosmogonice extinse, în cazul Mesopotamiei beneficiem de un
document de mare valoare: poemul "Enuma elis" (v. doc. supl.). Ȋn versiunea neo-babilonianã sau în
cea neo-asirianã, care sunt cele mai complete, poemul ilustreazã douã forme de gândire religioasã:
una mai veche, bazatã pe personificãri şi asocieri de imagini concrete, specifice gândirii primitive,
precum şi o alta, mai abstractã, care face referire la elemente şi fenomene naturale. Astfel, Tiamat
apare pe de o parte ca un monstru proteic, care se supãrã, strigã şi care are în general un
comportament de personaj de fabulã, iar pe de altã parte ea este desemnatã ca lichidul primordial,
inert, reprezentând principiul feminin. Prin amestecul cu Apsu, alt lichid iniţial, principiul masculin
(definit ca apa dulce în comparaţie cu cea saratã a lui Tiamat), a dat nastere "tumultului", Mummu. Cu
alte cuvinte amestecându-se, cele douã lichide proteice ies din inerţie. Astfel apar alte douã principii
acvatice, Lahmu şi Lahamu. pentru ca apoi sa se separe "Lumea de Sus", An-sar şi "Lumea de Jos",
Ki-sar. Mai depute se separã Cerul, Anu şi Marea, Ea. Elementele primordiale ale universului, cerul şi
marea ar fi deci rezultatul unor segregãri succesive ale monadei primordiale Apsu-Tiamat. Aceastã
unitate inertã, haoticã şi nediferenţiatã, este deranjatã de dinamismul noilor elemente, cãci cele douã
lichide primordiale voiau sã "doarmã". Produsul principal al noilor elemente este Furtuna, personificatã
prin Marduk la babilonieni (Assur la asirieni, Enlil la sumerieni). Aceastã furtunã, împreunã cu vânturile
sale, este cea care triumfã asupra imobilei Tiamat, un fel de ocean primordial, şi care va organiza
societatea zeilor, fixând în "Lumea de Sus" cãile aştrilor şi în "Lumea de Jos", creând oamenii, al cãror
rol era de a-i servi pe zei. Aici, ca la egipteni, dupã suita de segregãri succesive are loc lupta dintre
zeul cosmizator şi monstrul opus lui. Confruntãrii Re-Apophis, cu varianta Osiris versus Seth si apoi
Horns contra Seth, îi corespunde în Mesopotamia confruntarea lui Marduk/ Assur/ Enlil cu monstrul
Tiamat. Aceastã parte a poemului ilustreazã un stadiu mai primitiv de gândire simbolicã, în care lumea
concretã se formeazã în urma înfrângerii unui monstru, care este despicat, pentru a separa cerul de
pamânt. Se reia astfel într-un limbaj simbolic ancestral ideea segregãrilor succesive ale unitãţii iniţiale.
E greu de spus când pe lângã varianta pur simbolicã a luptei zeului cosmizator cu monstrul ofidian a
aparut şi varianta mai abstractã, care se referã la principii şi elemente naturale. Dacã comparãm
"Enuma eliş" în varianta sa ultimã cu expunerea contemporanã a lui Hesiod asupra cosmogoniei, vom
constata puternice similitudini. Ȋn viziunea greacã universul se gãsea la început în stare de haos, o
masã amorfã şi inertã, pentru ca apoi prin separarea elementelor contrarii lumea sã se organizeze,
devenind cosmos. Nu numai scenariul este similar ci şi prezenţa aceloraşi douã stadii de evoluţie a
gândirii religioase, cel pur simbolic şi cel mai abstract, este comunã. Grecii au mers însã mai departe
pe linia abstractizãrii, transformând gândirea mitico-magicã în gândire sistematicã, în filosofie, ceea ce
asirienii sau babilonienii nu au fãcut niciodatã.
Panteonul sumero-acadian şi cel asiro-babilonian a fost complex. Zeii principali erau aştrii,
Soarele (Şamaş) şi Luna (Sin), ambii de gen masculin, plus cele şapte planete ale sistemului nostru
solar, cunoscute la data respectivã. Urmau apoi zeii Lumii de Jos şI ai celei de Sus, Anunnakii şi Igigii.
Ȋntr-un stat centralizat era firesc ca lumea divinã sã se organizeze într-un mod similar celei terestre,
adicã sã se contureze o tot mai clarã ierarhie a zeilor, iar zeul suprem sã capete puteri tot mai mari.
Hamurabi a fost cel care a împins acest proces pe linia henoteismului, proclamându-I pe Marduk ca
"zeul" prin excelenţã, stãpânul, "Bel", în timp ce Iştar intruchipa principiul divin feminin. Dar nici
babilonienii şi nici asirienii nu au mers mai departe pe aceastã linie şi nu au ajuns niciodatã la
monoteism.

2. Lumea de dincolo de mormâmt.

Asupra vieţii şi morţii, ca şi asupra viziunii sumeriene asupra "Lumii de Dincolo", ne informeazã
doua izvoare de prim rang: "Epopeea lui Ghilgameş" (v. doc. supl.) şi "Mitul coborârii lui Iştar în
Infern". Prima are ca temã centralã cautarea nemuririi de caãtre eroul Ghilgameş, care deşi a reuşit sã
treacã numeroase probe de tip iniţiatic, în final nu a obţinut de la zei nemurirea, cum reuşise Utnapiştin
(supravieţuitorul "Potopului"). Nu se va putea bucura nici mãcar de planta care redã tinereţea, cãci i-a
fost furatã de un şarpe. Cu alte cuvinte eroul nostru nu a reuşit sa-şi transceadã condiţia umanã.
Niciunde în epopee nu se afirmã ca acest lucru ar fi imposibil, doar cã lui Ghilgameş nu i-a reuşit. Prin
urmare "viziunea pesimista" a sumerienilor asupra sensului vieţii şi morţii, despre care se vorbeşte
adesea, trebuie nuanţatã.
Mitul coborârii lui Iştar în Infern exprimã o temã des întâlnitã în religiile popoarelor cu
indeletniciri agricole: moartea aparentã a zeiţei fertilitãţii, fie rãpitã, fie coborâtã dintr-un motiv sau altul
în lumea subpãmânteanã. Dispariţia ei de pe pãmânt ameninţa viaţa în toate formele ei. De fapt,
relatarea are rolul de a explica de ce zeiţa fertilitãţii nu a reuşit sã aboleascã moartea şi nu a putut
cuceri regatul lui Ereşkigal. Textul pãstrat conţine o descriere terifiantã a lumii subpãmântene.
Concluzia este cã alternanţa viaţã - moarte trebuie acceptatã ca inerentã lumii. Tot de naturã argestã
este şi mitul tanarului-zeu Dumzi-Tammuz, paredrul Inannei, care învie în fiecare primavarã. Ideea
reînnoirii este cuprinsã şi în mitul "Potopului" (pãstrat parţial şi în vechea variantã sumerianã, v. doc.
supl.). Vechea omenire, uzatã şi maculatã va fi primenitã prin diluviu, cãruia îi scapã doar cel mai
desavarşit dintre oameni, care dusese cu sine câte o pereche din toate animalele şi câte un exemplar
din fiecare plantã, astfel încât o nouã viaţã, purificatã, se va înfiripa dupã retragerea apelor. Textul
asiro-babilonian, cuprins în epopeea lui Ghilgameş (v. doc. supl.) este de o mare forţã evocatoare şi
constituie una din cele mai izbutite piese din literatura universalã. Ideea renaşterii omenirii dupã ce a
fost cufundatã în ape se regãseşte la numeroase popoare, dar binecunoscutul text biblic despre Noe a
fost clar calchiat dupã cel mesopotamian.

3. Cult si ritual.
Ȋn credinţa sumerienilor omul a fost creat pentru a-i servi pe zei. Prin urmare era de datoria lui
sã-i hraneascã pe nemuritori cu ofrande de tot felul. Din câte ne putem da seama din textele pãstrate
funcţionalitatea principalã a construcţiei din vârful ziguratului era aceea de a servi ca locuinţã a zeilor,
unde ei veneau sã petreacã. Dintre festivaluri cel mai important era "zagmuk" în sumerianã, "akitu" in
acadianã, sãrbãtoarea Anului Nou. Ideea fundamentalã era cã o datã cu sfarşitul unui ciclu anual
universul revenea la starea haoticã iniţialã, pentru ca apoi, odatã cu regenerarea naturii, sã se refacã şi
edificiul statal. Un moment semnificativ al ritualului era "umilirea regelui" în faţa divinitãţii, când
monarhul îşi pierdea atributele puterii, ca semn suprem al disoluţiei ordinii sociale. Recitarea poemului
creaţiei marca reluarea marelui ciclu al vieţii. Un moment important era reunirea statuilor zeilor şi
marea procesiune spre "bit akitu", Casa Anului Nou, aflatã în afara cetãţii. Se pare cã acum erau
mimate în mod ritual luptele mitice duse de zei împotriva lui Tiamat. Dupã ce Enlil / Assur / Marduk
punea ordine în lumea zeilor şi era fixat mersul aştrilor, recreându-se cosmosul, începea construirea
lumii pãmântene, în centrul cãreia se gãseau oraşului-stat cu sanctuarul sãu. Evident cã fiecare mare
sanctuar era considerat centru al lumii sale şi loc privilegiat pentru contactul cu divinitatea. Ideea fixãrii
destinelor colective şi individuale cu ocazia stabilirii drumului aştrilor a fost una centralã în gândirea
mesopotamianã. Din convingerea cã existã o perfectã corespondenţã între mersul aştrilor şi soarta
noastrã derivã arta divinatiei, pentru care magii chaldei erau pretuiţi încã în lumea greco-romanã.
Fiecare zeu era un astru şi lui îi corespundea o anumitã culoare şi un anumit metal (aur pentru Enlil,
argint pentru Mu, bronz pentru Ea), sau o piatrã pretioasã. Acţionând magic asupra acestor materiale
se putea ajunge la influenţarea zeului (a cãrui protecţie era cãutatã). Dar mersul planetelor nu putea sa
 depindã de voinţa umanã, cãci el reprezenta însuşi destinul. Cãutând sã descifreze capriciile sorţii în
poziţia aştrilor, mesopotamienii recunoşteau implicit cã ceea ce ni se întamplã nu este accidental şi
haotic, ci cã în toate existã un sens adânc. Cãutarea semnelor prevestitoare a fost o primã formã de
activitate intelectualã prin care omul a pãşit pe lungul drum spre înţelegerea sensului existenţei sale şi
a poziţiei pe care o ocupã în Univers. De altfel şi astãzi mai continuãm sã ne întrebãm în ce masurã
controlãm viitorul, prin opţiunile pe care le formulãm în prezent.

6. BIBLIOGRAFIE COMENTATA
Ȋn afara titlurilor deja citate la paragraful de bibliografie generalã şi la Tema 1, în limba românã
mai pot fi consultate urmatoarele lucrãri referitoare la civilizaţiile Mesopotamiei antice:
N. S. Kramer, Istoria începe la Sumer, Buc. 1962 (prima ediţie New York 1959), C. Daniel,
Civilizaţia Sumerianã, Buc. 1983 (Cu prudenţã mai ales în ceea ce priveşte originea sumerienilor, unde
autorul dezvoltã o teorie total fantezistã); idem, Civilizaţia asiro-babilonianã, Buc. 1981.

Pentru restul bibliografiei vezi e larg Cursul Extins

Pe internet recomand cu caldurã:
The History of Ancient Near East. Electronic Compendium, http: // ancientneareast.
tripod.com/index.html,
precum şi numai pentru civilizatia sumerianã:
S.N. Kramer, E.I. Gordon, R.A. Giusepi, Sumeria. The History of Ancient Sumeria, Including its cities,
kings and religions, www. ragaz-international.com/sumeria.html

Pot fi consultate şi urmãtoarele adrese:

www.encyclopedia.com/articlesnew
şi www.photoloft.conv
sau site-ul lui Oriental Institute Chicago, cel mai mare centru de "assirologie":
www-oi.uchicago.edu/OI/DEPT/RA/ABZU/ABZU.HTML. El poate fi accesat
şi prin wwvv.google.com/Oriental Institute Chicago

Pe internet recomand pentru religiile Orientului Antic:

F.E. Smiths, Antiquity. Conflict, attitude and changing religions,
http:www.fsmitha.com/h1/index.htms, c. 1999

MODULUL 3. CIVILIZAŢIA EGIPTULUI ANTIC

LECŢIA 1.
Protoistoria văii Nilului şi începuturile statului egiptean
(epoca predinastică şi cea dinastică arhaică).
O problemă încă în dezbatere este cea a originii statului egiptean. Dacă în cazul Mesopotamiei
arheologia a reuşit să împingă cunoaşterea noastră mult dincolo de limitele tradiţiei istorice sumeriene -
şi chiar mai încolo de graniţele legendei - creionând un tablou veridic şi coerent al evoluţiei societăţii
locale de la comunităţile gentilice la oraşele-stat, în cazul Egiptului, lipsind aşezările care să fi fost
cercetate sistematic (probabil ele sunt acoperite de aluviunile Nilului) şi fiind constrânşi să operăm doar
cu materialul furnizat de necropole, imaginea despre începuturile statului este mult mai neclară. Astfel, pe
baza inventarului necropolelor putem urmări doar procesul diferenşierii sociale şi al apariţiei monarhiei,
dar nu şi geneza marilor aglomerări de tip urban 12. Poate şi de aici impresia multora că civilizaţia
egipteană a început brusc, în urma unui impuls venit dinspre "semiluna fertilă", fără precedente
12
De altfel, civilizaţia egipteană a fost până târziu în epoca istorică una esenţialmente rurală, care
a lăsat în urma sa în primul rând monumente funerare impozante şi mai puţin temple, palate şi oraşe.
convingătoare în culturile preistorice locale. Şi totuşi, un examen atent al materialului arheologic
dovedeşte clar continuitatea dintre ceea ce numim "cultura Negade" şi "cultura egipteană clasică",
dezvoltată în perioada Regatului Vechi. În plus, pe cât de venerabilă este tradiţia istorică egipteană,
exprimată de Manethon (şi care este confirmată de surse directe, ca "piatra de la Palermo"), lista reală a
primilor regi care au avut meritul unificării Egiptului de Jos cu cel de Sus, precum şi a faraonilor primelor
două dinastii, a putut fi obţinută numai pe baza săpăturilor arheologice.

Neoliticul.
Privită dinspre Sahara valea Nilului apare azi ca
o oază mai mare. Cu 7-8 milenii în urmă situaţia
climatică era alta şi deşertul actual era acoperit de
păşuni şi pâlcuri de pădure grupate în jurul lacurilor, fiind
populat de triburi de vânători, care ne-au lăsat
numeroase picturi rupestre, atât în munţii din centrul şi
vestul Saharei (Hoggar, Tassili, sau Tibetsi), cât şi în
Sudan. Printre animalele pictate sau incizate întâlnim
elefanţi, girafe, struţi, antilope şi gazele, mărturii ale
paleofaunei nordafricane. În special răcirea bruscă a
climei de pe la 6.200 a. Chr. a acoperit Sahara cu o
vegetaţie de savană şi stepă (v. mai sus). Treptat
vânătorilor le-au luat locul păstorii, căci au fost
domesticite rând pe rând, caprele sălbatice, muflonii
(strămoşii oilor), sau aurocii (strămoăii vitelor). Dar lenta
degradare a mediului şi expansiunea deşertului, mai ales
după 4.500 a.Chr. a împins tot mai multe comunităţi de
păstori şi de agricultori spre valea Nilului. Din vegetaţia
de altă dată a mai rămas o salbă de oaze, care
flanchează valea Nilului la vest (Siwa, Farafra, Dachla,
Charga, Selima) şi care în epoca istorică au constituit un fel de avanpost al Egiptului, unde faraonii au
întreţinut fortificaţii, menite să apere "lumea civilizată" de barbarii deşertului. La începutul epocii istorice
dezastrul ecologic nu era încă total şi - aşa cum o dovedeăte "Paleta regelui scorpion" (v. mai jos) - în
deşertul libian de la vest de Deltă se mai găseau pe atunci păşuni bogate şi livezi de măslini.
În valea Nilului culturile neolitice apar pe la 5.000 a. Chr. ca deplin constituite, după cum ne-o
dovedesc săpăturile de la Merimdeşi Fayoum, din nordul Egiptului. Caracteristice primului nivel
arheologic din aceste staţiuni sunt forme joase de vase, încă puţin elaborate, cu pereţi roşu închis,
lustruiţi, sau cu pereţi cărămizii, decoraţi cu incizii în formă de schelet de peşte. În nivelurile superioare,
mai târzii, apare pe lângă ceramica roşie, mată sau lustruită, şi o ceramică neagră lustruită. Uneltele, în
majoritate elegant cioplite (şi nu şlefuite), cuprind răzuitoare, cuţite şi vârfuri de lance sau de suliţă. Mai
apar vase de piatră, palete pentru prepararea fardurilor şi capete de măciucă din piatră. Ultimele două
genuri de artefacte se vor menţine până în epoca istorică, dovedind continuitatea de cultură materială în
valea Nilului. De altfel un sit ca Deir Tasa, lângă Mostaggeda, în Ţara de Mijloc, care începe încă din
prima fază a neoliticului egiptean, continuă până la sfârşitul epocii predinastice. Spre deosebire de
localităţile din nord, de aici lipseşte ceramica roşie, existând doar una brună şi una gri-negricioasă, dar
se găsesc numeroase obiecte de fildeş. În rest întâlnim aceleaşi artefacte, ceea ce dovedeăte unitatea de
civilizaţie la acest prim nivel cronologic.

Cea de a doua
fază a neoliticului egiptean,
care începe cu ceva
înainte de 4.000 a. Chr.,
este ilustrată de aşezarea
de la El-Badari din Ţara
Vas ceramic de la El Badari.
Deir Tasa.Cultura Vas ceramic, El BadariCeramică din faza de
trecere spre cultura Negade (Naqada).
Badari, pe la 4.000 London, Petrie Museum
a.Chr.
de Mijloc, unde au fost cercetate peste 1.000 de morminte. Vasele au pereţi subţiri, modelaţi din pastă
fină, de culoare brună, şi decoraţi cu striuri verticale. Buza şi interiorul vasului sunt înnegrite prin afumare.
Acest tip de ceramică se va dezvolta în vasele roşii cu glazură neagră la gură din faza Negade. Formele
sunt joase, de tipul cupelor, bolurilor şi străchinilor ori castroanelor şi sunt specifice veselei pentru gătitul
şi servitul mesei. Mai deosebite sunt obiectele de fildeş: recipiente, linguri, piepteni, brăţări, la fel ca şi
vase de bazalt (destul de rare), plăcuţe pentru preparatul culorilor (de formă simplă, rectangulară) şi
numeroase mărgele. Cuprul apare foarte rar: câteva mărgele din tablă de cupru şi un ac scurt. Pentru
încadrarea cronologică a acestei faze semnificativă este descoperirea la Mostagedda, unde un mormânt
aparţinând culturii El-Badari a fost găsit deasupra unuia din grupul Deir Tasa, care este deci mai timpuriu.
La fel, pentru raporturile culturii badariene cu cea următoare (Negade) semnificativă este situaţia
stratigrafică de la Hemamije, la nord de Badari, unde sub nivelul culturii Negade a fost găsită ceramică
badariană, care este deci anterioară primeia.

Neoliticul final şi Chalkoliticul.

În prima jumătate a mileniului IV. a. Chr. societatea locală evoluează spre o nouă etapă, pentru
care caracteristic este cimitirul de la Naquada = Negade, cu peste 3.000 de morminte, cercetat deja de
A. de Morgan (Recherches...I, 1896 şi II, 1897). Deşi majoritatea descoperirilor până nu demult se
concentrau în Egiptul de Sus şi în cel de Mijloc, săpăturile recente ale universităţii din München, efectuate
în Deltă, au demonstrat că această cultură acoperă întregul spaţiu egiptean, ca o premisă a unificării sale
politice. W. M. Flinders Petrie (Prehistoric Egypt, 1920) a clasificat evoluţia culturii Negade în 51 de etape
sau stadii ("Sequence Dates"), bazându-se însă mai puţin pe relaţiile stratigrafice şi mai mult pe evoluţia
tipologică a diferitelor artefacte. Ulterior, pe baza stratigrafiei orizontale din necropola de la Armat (lângă
Luxor), W. Kaiser a nuanţat cronologia lui Flinders Petrie, împărţind cultura Negade în trei faze (fiecare cu
mai multe subfaze).

Pentru faza Negade I caracteristice

sunt vasele cu pereţi roşii lustruiţi şi
buză înnegrită (B-Ware = Black-
topped-ware), interiorul fiind de
asemenea ars reductant. Ele se
deosebesc prin culoarea roşie
intensă de cele similare ale culturii
badariene, a căror nuanţă bătea
spre brun. Dintr-o pastă
asemănătoare sunt fabricate vasele
cu pereţi roşii lustruiţi (P-Ware =
Polished-red-ware), care sunt însă
mai puţine. În fine, tipice numai
pentru prima fază sunt vasele cu
decor alb, geometric, uneori şi
figurativ (reprezentări antropo- şi
zoomorfe), numite C-Ware (White-
cross-lined-ware). Ceramica culturii
Negade se dosebeşte de cea
anterioară şi prin repertoriul de Ceramică lustruită roşie (P-ware) , neagră (B-ware) şi cu decor
forme, căci acum în morminte geometric (C-ware). Faza Negade I. 3750-3500 a.Chr.
predomină vasele înalte, pentru
păstrat lichide şi alimente. (Schimbarea se explică printr-o
modificare a practicilor funerare şi nu neapărat prin alterarea
repertoriului olarilor). Pe lângă uneletele de silex mai apar
acum vase de piatră (foarte numeroase), palete rombice
pentru vopsele, piepteni de fildeş, pandantive şi mărgele. În
locul sceptrelor bitronconice
sau piriforme apar acum tot
mai frecvent cele în formă de
farfurie. Podoabele şi uneltele
de cupru devin curente.
 Statuetă de lemn cu
ochii din lapis lazulli.
British Mus.

Vase cu decor geometric. Negade I.

În faza Negade II (3500-3100 a. Chr.) vasele roşii lustruite şi cu gură neagră devin rare,
dominând acum un nou tip: recipientele decorate (D-Ware = decorated-ware), care au pereţi subţiri şi
foarte bine arşi, dar nelustruiţi, de culoare brun-ocru deschis, peste care e aplicată o pictură cu un roşu-
brun mai închis. În etapele mai timpurii decorul este mai ales nonfigurativ (valuri, spirale), pentru ca mai
târziu să apară oameni şi animale, iar în ultima etapă a fazei II să fie figurate şi bărci. Desenul este de
regulă foarte elegant, dar extrem de stilizat.

Negade II. Vase cu decor pictat, D-ware. Mus. Louvre.

Statuete de lut. Negade II.

Statuete de fildeş. Negade I-II.

Alături de vasele pictate

apar ceva mai târziu vase cu toarte
laterale dispuse orizontal şi decorate
cu alveole, sau "în val" (W-Ware =
Wavy-handled-ware), care imită
vasele de piatră. La rândul lor
paletele pentru vopsele capătă încă
de la începutul fazei II o formă
ovoidală sau de peşte şi au la partea
superioară excrescenţe în formă de
coarne sau de protome (capete) de
animal. În etapele târzii ale fazei II
apar cilindrii-sigilii şi mărgele de lut
decorate prin rulare, de certă
influenţă mesopotamiană.

Ace de păr şi piepteni de os. Negade II. Vas de piatră. Negade II

 PALETE DE FARD. Negade II.

Documentaţie suplimentară
(vezi cursul extins)

Vas pictat aparţinând culturii Negade.

H (înălţime) = 22 cm. D(iametrul) gurii = 15 cm. Loc de
descoperire necunoscut. Epoca predinastică. Negade,
IIc-d (3250-3100 a. Chr.). Muz. Cairo.

Faza a II-a a culturii Negade corespunde cu epoca predinastică, căci acum constatăm
separarea liderului de mase şi începuturile regalităţii, acest proces fiind strâns legat de tot mai frecventele
conflicte militare dintre comunităţi.
Semnificativ pentru acest nou stadiu este mormântul descoperit de
J. Quibell în 1898 în necropola de la Hierakonpolis (Edfu), aflată la circa
700 m de sanctuarul lui Horus (din epoca dinastică arhaică). Mormântul,
jefuit în antichitate, dar cert aparţinând culturii Negade, faza IIC (circa 3450
a.Chr.), constă dintr-o cameră sepulchrală de 450 x 200 cm, construită din
cărămidă şi orientată nordvest-sudest13. Pe peretele de sudvest (marcat cu
o linie roşie pe figura alăturată) apare o pictură murală cu ocru, negru şi alb
pe un fond galben, reprezentând bărci de papirus, oameni şi animale.
Desenul este foarte simplificat, infantil chiar, şi - cu toate că
seamănă cu cel de pe vase - nu are rigoarea geometrică şi eleganţa
acestuia; în schimb este, evident, mult mai dinamic. Câmpul imaginii pare
separat în cel puţin două registre. În cel superior distingem două corăbii de
război (dintre care cea din dreapta este mult mai mare) şi care par a fi dotate nu cu obişnuitele cabine, ci
cu nişte construcţii defensive în care se află războinici înarmaţi. Dacă personajul din capătul corabiei mai
13
Vezi W. Kaiser, în Mitteilungen des Deutschen Archäologischen Instituts in Kairo 16, 1958, p.
183 sqq; Müller-Karpe 1968, p. 310, 403 i Taf. 23, A-B J. Crowfoot-Payne, Tomb 100: The Decorated
Tomb at Hierakonpolis confirmed, în: Journal of Egypthian Archaeology 59 (1973), 31-35; B.J. Kemp,
Photographs of the Decorated Tomb at Hierakonpolis, în acelaşi JEA 59 (1973), 36-43; K.M. Cialowicz,
La naissance du royaume (2001), p. 100-101 şi 157-161.
mari este un cârmaci, atunci bărcile navighează de la stânga la dreapta.

Ele trec, se pare, printr-o regiune ostilă, unde sunt animale sălbatice (de la stânga la dreapta: un
auroc, trei onagri şi mai multe gazele, apoi un şir de antilope). Animalele par a fi mânate sau păzite de
indivizi care, cel puţin în dreptul marii corăbii, îşi desfac larg braţele într-un gest ritual (?), sau încercând
să împiedice debarcarea pe mal. E posibil ca între ocupanţii bărcii şi localnici să se fi angajat o luptă.
În registrul inferior sunt patru nave lipsite de ocupanţi (care probabil au debarcat pe ţărm) şi sub care apar
mai multe scene. De la dreapta la stânga se poate mai întâi distinge o scenă de luptă - frecventă mai
târziu în relieful şi pictura egipteană - şi anume individul care zdrobeşte cu o măciucă trei duşmani.
Protagonistul este redat cam de două ori mai mare decât adversarii săi. În ajutorul lor par să sară doi
indivizi care poartă toiaguri de cioban, încovoiate la vârf. Urmează apoi un om între două feline, o temă
iconografică pe care o vom întâlni atât pe mânerul de cuţit de la Gebel el-Arak (v. documentaăia
suplimentară) cât şi în arta sumeriană. Mai la dreapta şi uşor mai sus apar cinci gazele sau antilope într-
un cerc (ţarc?) văzut de sus. Mai remarcăm sub cea de a doua barcă două perechi de luptători şi trei
personaje aşezate, dispuse într-un şir. Reprezentarea plastică este prea sumar executată ca să nu
prezinte neclarităţi ce creează inerente dificultăţi în interpretare. S-ar putea să ne găsim în faţa unui prim
document de artă narativă, care să relateze o expediţie războinică într-un ţinut ostil, dar bogat în animale.
Apar şi reprezentări emblematice (simbolice?) ca omul între două fiare sau zdrobirea duşmanilor cu
măciuca, încât ne putem gândi şi la un sens alegoric, nu numai la unul strict narativ. Limbajul plastic este
naiv, în locul perspectivei iluzionistice folosindu-se mai multe
unghiuri de vedere (animalele sunt din profil, dar se văd ambele
coarne, ăarcul circular cu cele cinci capride este redat de sus
etc.). Ca izvor istoric această pictură are o deosebită valoare,
căci documentează ciocnirile militare care au precedat unificarea
statului egiptean.
Este deci cert că în perioada Negade II s-au produs
transformări structurale în societatea egipteană şi ca urmare a lor se
constituie instituţia monarhică. Dovada existenţei ei este "arta de
curte", legată de persoana regelui. Cele mai tipice produse ale
sale sunt mânerele decorate de la cuţite rituale, paletele de
farduri şi capetele de măciucă. Toate aceste artefacte nu sunt
obiecte uzuale, ci însemne ale rangului înalt al posesorului.

Documentaţie suplimentară.
(vezi mai pe larg Cursul Extins)
 Pumnalul de la Djebel el-Arak Paleta vânătorii de lei. Louvre
Lama este de silex, mânerul de fildeş. Înălţime totală:
25,5 cm, din care mânerul: 9 cm. Piesa provine din
comerţul de antichităţi şi se păstrează azi la muzeul
Louvre din Paris. Datare: 3 400 - 3 300 a. Chr

Faza a III-a a culturii Negade (3100-2900 a. Chr.) se suprapune peste prima parte a perioadei
dinastice arhaice, care durează însă până la 2700 a. Chr. şi care - deşi continuă formele de tip Negade
- este în acelaşi timp o etapă cu totul nouă, ce constituie faza formativă a civilizaţiei egiptene clasice din
timpul Regatului Vechi. La sfârşitul mileniului III. a. Chr. se produc în Egipt mutaţii social-politice profunde,
a căror expresie ultimă a fost formarea statului unitar.
Epoca dinastică arhaică reprezintă perioada frământată a luptelor pentru unificarea Egiptului.
Cele două regate, Ţara de Sus şi Ţara de Jos, s-au conturat ca două formaţiuni politice distincte. Ţara de
Sus pare să se fi născut, nu prin unificarea unor regate locale, ci graţie unei dinastii originare din Delta
Nilului, căci reprezentanţii săi ("Regele scorpion", "Narmer" şi "Aha -Menes") au ca stindard pe zeul
Horus şi nu pe Seth, adversarul său mitic şi simbolul Egiptului de Sus. Conform tradiţiei egiptene domnia
zeilor s-a încheiat cu conflictul dintre Osiris şi fratele său Seth, care a fost răzbunat de Horus, fiul postum
al lui Osiris. După el ar fi urmat "semizeii", sau "urmaşii (servitorii) lui Horus" şi abia apoi dinastiile umane
iniţiate de Menes. După unii comentatori moderni această tradiţie mitică reflectă conflictele dintre cele
două Egipturi în perioada unificării. Descoperirile arheologice ne permit astăzi să afirmăm că înainte de
Menes, pe la 2.900 a. Chr., "Regele scorpion" şi apoi urmaşul său "Narmer" au cucerit parţial sau integral
Ţara de Jos, efectuând paşii decisivi în direcţia unificării. În mod impropriu (căci termenul ales este un
truism) unii autori actuali vorbesc despre o "dinastie 0" (şi mai nou chiar "dinastia 00"), prin care înţeleg
succesiunea de monarhi anteriori primei dinastii a lui Manethon. Narmer, al cărui mormânt la Abydos, în
Egiptul de Sus a fost identificat, nu pare să fi posedat şi unul similar la Saqqarah, în Egiptul de Jos 14,

14
Regii primelor două dinastii se înmormântau în două necropole, în Egiptul de Sus, la Abydos,
în noma de baştină a faraonilor thiniţi (unde mormintele erau probabil în formă de tumul) şi în Egiptul de
Jos, la Saqquarah, lângă"zidul alb" al legendarului Menes (unde mormintele aveau forma unei locuinţe).
Pentru acelaşi rege există câte un mormânt în fiecare dintre cele două necropole şi, cum ele au fost
jefuite încă din timpul Regatului Vechi, nu se poate preciza unde erau mormintele reale şi unde
ceea ce face din el un rege al Ţării de Sus. El pare să fi fost urmaşul direct al "Regelui scorpion", care ar
trebui considerat întemeietorul "dinastiei 0". În schimb Aha-Men, al cărui nume corespunde lui Menes
amintit de sursele egiptene tradiţionale ca fondator al statului, avea câte un mormânt atât la Abydos cât şi
la Saqqarah şi este foarte probabil ca el să fi înfăpuit unirea durabilă a celor două regate rivale, stabilind
capitala la Memphis, la cumpăna dintre cele două Egipturi. Săpăturile din cele două necropole de la
Abydos şi Saqqarah au permis stabilirea succesiunii faraonilor din primele două dinastii, originare din This
(Thinis), după Manethon, astfel:

Dinastia a I-a.Dinastia a II-a.

Aha - Men >Hotepsechemui >
Djer / Chent- Ka (?) >Neb-re (sau Re-neb) >
Djet (Uadji) >Neteren >
Udimu >Sechemyeb >
Den / Meretneit - Hesepti >Seth-Peribsen >
Andjib-Merbapen >Cha-sechem / Horus-Seth Chasechemui.
Smerchet-Samsu >
Ka'a - Sen

În epoca dinastică arhaică un deosebit avânt l-a luat prelucrarea silexului prin cioplire şi retuşare
(de remarcat secerile şi săpăligile cu tăişul din microlite), dar progresul semnificativ se înregistrează la
prelucrarea aramei, atât prin turnare în forme din două valve, cât şi prin ciocănire. Se cunosc cuţite cu
vârf rotunjit, fierăstraie şi împungătoare, toate cu mânere de lemn, vârfuri de lance, precum şi săpăligi /
topoare (inclusiv cu partea lemnoasă bine păstrată). De asemenea erau răspândite vasele de aramă, mai
ales servicii pentru mâncat şi băut (cf. figurile alăturate). Unele descoperiri norocoase ne informează
despre piese de mobilier, linguri din lemn sau cutii pentru jocuri şi jetoane. În fine, plăcuţele pentru farduri
redevin simple, rectangulare sau cordiforme, având în partea de sus excrescenţe de forme diverse. În
mormintele regale asemenea plăci sunt bogat decorate, la fel ca şi capetele de sceptru. În mormintele
demnitarilor de rând asemenea sceptre sunt piriforme şi simple, nedecorate.

Piese provenind de la
Negade (Müller-Karpe
1968, Taf. 17/32-39) şi
Sajala (ibidem, Taf. 55/A).

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ

cenotafurile. Probabil mormântul-locuinţă de la Sakkarah era cel real, căci aici se vor înmormânta şi
faraonii următoarelor dinastii.
 Sceptrul "regelui scorpion".
Calcar. Fragmentar. H păstrată= 20
cm. Descoperit la Hierakonpolis (Edfu), în
"depozitul votiv" din templul lui Horus. Paleta regelui "scorpion".
Perioada unificării regatului (cca. 3100- Şist gri-verzui. Fragment de 19 cm înălţime
3000 a. Chr.). Muz. Cairo. şi 22 lăţime. Provine de la Abydos, fără condiţii mai
precise de descoperire. Epoca unificării statului
(cca. 3100-3000 a. Chr.). Muz. Cairo.

Paleta lui Narmer.

Şist gri verzui. Înlăţime 64 cm. Descoperită în secolul trecut de Quibell la Hierakonpolis, în
templul lui Horus. Prima publicare: J.E. Quibell, Archaic Objects, I, Cairo 1904, p. 312-315. Perioada
unificării regatului (cca. 3100-3000 a. Chr.). Muz. Cairo.
De obicei asemenea plăci pentru farduri se găsesc în mormintele regale. Cea de faţă fusese însă
îngropată în mod ritual, ca şi alte odoare de preţ, cu ocazia restaurării templului lui Horus, pe vremea
Regatului Nou. Templul se găsea la Hierakonpolis, capitala Egiptului de Sus în epoca predinastică.
 Sceptrul lui Narmer.
Calcar alb. Stare bună de conservare. H = 30 cm. Descoperită de Qubell în "depozitul votiv" din
templul lui Horus de la Hierakonpolis. Epoca unificării regatului (3100-3000 a. Chr.). Muz. Cairo.

După Müller-Karpe 1968, Taf. 27/1.

Plăcuţa lui Akha-Menes.

Fildeş. Dimensiuni: 4,8 x 5,6 cm. Descoperită în 1897
de A. de Morgan într-un mormânt din Negade, aparţinând
soţiei faraonului Akha-Menes, numită Meir-Neirth. Prima
dinastie, cca. 3.000 a. Chr. Muz. Cairo.
.

Statuetă
reprezentând pe faraonul Chasechem.
Şist verde. Înălţime 56,5 cm. Provine din templul
de la Hierakonpolis unde se găseau două statui identice.
Prima publicare: J. E. Quibell, Hierakonpolis I, London
1900, p. 11, Pl. 40-41. Sfârşitul celei de a doua dinastii,
cca. 2740-2705 a. Chr. Muz. Cairo (cea de a doua statuie
se găseşte la Oxford).

Mormintele regale de la Abydos.

Primele două dinastii, 3 100 - 2 700 a.
Chr..
 Abydos. Complexul funerar U.

Abydos. Mormântul Q

Mormintele din epoca

dinastică arhaică de la
Saqquarah.

Mormântul 3471
(după Müller-Karpe 1968, Taf. 38/2).
Obiecte din M. 3505 (după Müller-Karpe
1968, Taf. 43)
Sakkarah. Mormântul 3505 (după Muller-
Karpe 1968, Taf. 40/1).
Incintele funerare de lângă cimitirul regal de la Abydos.
La 1,5 km de cimitirul regal de la Abydos se află un complex de incinte funerare, care reproduc
fortificaţiile contemporane. Ele sunt similare cu marea incintă a complexului lui Djoser de la Sakkarah (v.
mai jos) şi arată că incă din timpul primelor două dinastii se născuse obiceiul construirii unei "capitale
pentru vecie",
unde să Mormânt de tip "mastaba" de la Saqquarah.Regatul timpuriu, dinastia I-a.
domnească perpetuu "ka"-ul, sufletul, faraonului.

Incintele funerare de lângă cimitirul de la Abydos după

Francesco Raffaele Abydos Royal Enclosures, West of
Kom es-Sultan, site web 2003

1- Shunet ez-Zebib (incinta lui Chasechemui)

2- Cele 12 bărci rituale descoperite de misiunea americană
3 - "Mastabaua de vest", a lui Adjib sau Semerkhet
4 - Incinta lui Merneith (sau Den ?)
5 - "Fortul mijlociu"(incinta lui Peribsen)
6 - Incinta lui Djer
7 - Incinta lui Djet
8 - Deir Sitt Damiana Incinta lui Qa'a (?), incorporată în
satul actual al cărui nume îl poartă.

Cea mai bine păstrată este incinta lui Chasechemui, de

la Shunet, ale cărei ziduri din cărămidă crudă se înalţă şi azi
până către 10 m. Incinta avea o formă rectangulară, de circa
140 x 80 m şi mai multe intrări, fiind înconjurată de ziduri
duble. Acestea erau prevăzute cu rezaliţi (intrânduri şi
ieşinduri), ca la mastabalele de la Sakkarah, sau
la construcţiile contemporane din Mesopotamia.
Coama zidului era decorată cu bucranii (capete
de taur) din lut, la care erau ataşate coarne reale.
În interiorul incintelor se găsea câte o ridicătură,
ca un mormânt tip mastaba. Ea este similară cu

mastabaua M1 din complexul lui Djeser şi va fi servit

ca mormânt provizoriu al suveranului.
La est de incinta lui Chasechemui au fost
descoperite prin anii '80-90 ai secolului XX un număr
de 12 bărci funerare15 (la care se mai adaugă două, găsite mai demult, dar greşit interpretate). Bărcile
erau confeţionate din lemn şi au fost aşezate pe piedestale de cărămizi crude, fiind apoi acoperite cu lut.
Astfel de bărci fuseseră descoperite în complexele funerare regale de mai târziu (de exemplu la Gizeh,
lângă piramida lui Keops, v. mai jos).

D. O'Connor: Abydos, Early Dynastic funerary enclosures, in: K. Bard (ed.), Encyclopedia of the
15

archaeology of Ancient Egypt, 1999, 93-95

Bărci funerare de la Anydos

Complexul funerar de la Abydos ne ajută la

reconstituirea centrelor fortificate din perioada de
sfârşit a culturii Negade. Tot mai frecventele
conflicte, la care fac referire reliefurile şi
picturile din epocă, au făcut necesară apariţia
unor fortificaţii, la început din şanţ şi palisadă, apoi
cu ziduri din cărămidă crudă. Pe baza datelor
existente, dar şi a unor săpături recente, a fost
propusă o reconstituire teoretică a unui
asemenea centru politic din epoca
predinastică.
O primă incintă înconjura întreaga
aşezare. Apoi, o a doua fortificaţie proteja
reşedinţa suveranului, un "palat" cu mai multe
încăperi, asemenea mormintelor princiare de la
Sakkarah. Aşa va fi arătat centrul unei unităţi
politice predinastice, din care au evoluat
nomele de mai târziu (regiuni ale regatului
egiptean).
după B. Williams, Security and the problem of the city
in the Naqada period, in: P.Silverman, ed., 'For his Ka
- Essays in memory of K.Baer' 1994, 271-83

BIBLIOGRAFIE COMENTATĂ:
În chestiunea apariţiei civilizaţiilor orientale (cu specială privire asupra Mesopotamiei şi Egiptului)
se poate folosi ca bibliografie în limba română:
- J. Deshayes, Civilizaăiile Vechiului Orient, Bucureăti 1976, p. 17-50;
- G. Rachet, Universul arheologiei, vol. II, Bucureăti 1977, p. 36-141, 214-245; 274-289;
- L. Bârzu, R. Ursu, Istorie universală veche. Istoria Orientului Antic, Bucureăti 1999, p. 7-18).
(pentru restul bibliografiei vezi Cursul Extins)
Cu deosebită căldură recomand site-urile referitoare la Egipt realizate în engleză şi italiană de
Francesco Raffaele de la universitatea din Napoli.
LECŢIA 2.
PRINCIPALEL ETAPE ALE ISTORIEI EGIPTULUI ANTIC
Introducere. Cadrul natural.
EGIPTUL ESTE UN DAR AL NILULUI, spuneau grecii încă înainte de Herodot, dar meritul
primului dintre istorici a fost acela de a fi extins afirmaţia de la delta fluviului la întreaga vale, până la
cataracte. Şi într-adevăr Egiptul nu e decât o fâşie îngustă de pământ fertil (ce nu depăşeşte câteva zeci
de kilometrii în lăţime, dar care are o lungime de mai bine de 1000 km), înconjurată de un deşert punctat
cu câteva oaze. La capătul acestei fâşii se află un teritoriu de forma unui triunghi cu latura de circa 200
km, delta, unde vegetaţia era sălbatică şi luxuriantă. Cum în zona tropicală nu plouă practic aproape de
loc, acolo unde inundaţiile regulate ale Nilului nu ajung pentru a aduce cu sine mâlul roditor, se întinde
deja deşertul mort. Pentru vechii egipteni propria ţară era simbolizată de culoarea neagră, culoarea
fertilităţii, de fapt a pământului roditor şi a zeului vegetaţiei Osiris, tot aşa cum verdele plantelor simboliza
în pictură viaţa, iar roşul deşertului era culoarea lui Seth, zeul dezordinii, violenţei şi morţii.

EGIPTUL DE JOS ŞI PIRAMIDELE

EGIPTUL MAREA MEDITERANĂ

LIBIA DE JOS
MEMPHIS SINAI

SIWA
FAIYOUM ALEXANDRIA
ROSETA BUTO TANIS
FARAFRA
SAIS
TELL EL NAUKRATIS SUEZ
AMMARNA
BUBASTIS
EGIPTUL
DE
HELIOPOLIS
SUS
DAKHLA CAIRO
GISEH
THEBA SAKKARAH
LIŞT MEMPHIS
KHARGA MEIDOUM
DAHŞUR

ASSWAN FAIYOUM
(ELEPHANTINA)
HERAKLEOPOLIS

ABU SIMBEL

SELIMA BENI HASAN

NUBIA

Este tautologic să subliniem că unitatea politică şi conducerea centralizată, specifice Egiptului, se

datorează interesului comun de a menţine în stare de funcţionare sistemul de baraje şi canale. La fel de
evident este şi faptul că relativa izolare a Egiptului (înconjurat de deşert şi de munţi, având legături pe
uscat numai prin istmul de Suez), a contribuit din plin la originalitatea acestei civilizaţii şi la menţinerea
aceluiaşi stil propriu şi inconfundabil pe durata a mai bine de trei milenii. Dar această neobişnuită
coerenţă şi rigoare în păstrarea vechilor idealuri (considerată de unii o formă de imobilism) se explică la
fel de bine şi prin rolul esenţial pe care l-a jucat aici o religie, care plasa tot ceea ce a fost bun în
vremurile imemoriale ale începuturilor, când zeii au stabilit atât configuraţia universului cât şi a edificiului
statal. Prin urmare instituţia monarhiei, care se confunda de altfel cu statul, fusese investită în ochii
vechilor egipteni cu sacralitatea specifică creaţiilor majore ale divinităţii. În astfel de condiţii orice
schimbare în societatea umană era bănuită că periclitează însăşi creaţia şi ameninţă să readucă totul la
haosul primordial.
Şi totuşi istoria Egiptului nu a avut o scurgere lină, cu o perioadă formativă, urmată de avântul
ascendent, climax şi apoi decadenţă, ci a stat sub semnul alternanţelor dintre epocile de glorie şi cele de
regres şi dezordine. Îndată ce autoritatea centrală se clătina, ţara era ameninţată cu dezmembrarea.
 În realitate unitatea era minată de contradicţia
EGIPTUL DE SUS,
funciară dintre ara de Jos şi cea de Sus. Egiptul de
Jos cuprindeaZONA CATARACTELOR
în primul rând delta Nilului, o zonă unde
unde agricultura era bazată pe canale, care dirijau apa
de la braţele deltei Nilului spre zonele cultivate. Aici
apa era ridicată cu ajutorul unor roţi hidraulice, sau a
unei cumpene (şaduf) până la jgheaburile de lemn,
care o duceau apoi spre câmp. Si azi se foloseşte
acest sistem în delta Nilului şi în Mesopotamia. În
Egiptul de Jos contactele comerciale pe mare sau pe
coastă generaseră o societate mai dinamică, care la
rândul său a produs încă de timpuriu o serie de
aglomerări urbane16.
De cealaltă parte, ara de Sus cuprindea
valea inundabilă a Nilului, unde agricultura se baza pe
sistemul de baraje şi unde societatea era mult mai
patriarhală şi esenţialmente rurală. Aici, când apele
Nilului începeau să crească, barajele erau deschise,
pentru a-i permite apei să inunde câmpurile. Apoi
barajele erau
închise, nelăsând
apa să se scurgă.
IRIGAŢII CU SHADUF
După ce apele s-au
decantat, EGIPTUL
lăsând DE JOS
mâlul roditor,
barajele erau
deschise, pentru ca
ele să revină în matca lor. Seminţele erau aruncate în mâlul proaspăt şi
apoi egiptenii dădeau drumul vitelor, care prin călcare le adânceau în
pământ. Aici nici măcar nu era nevoie de plug. Cum Nilul, care izvora
din zona subecuatorială a Marilor Lacuri, inumda de două ori pe an,
vechii egipteni aveau două recolte, ceea ce a făcut din această ţară
marele grânar al Lumii Vechi (alături de Mesopotamia şi de Valea
Indusului).
Egiptenii înşişi şi-au perceput ţara mai degrabă ca pe o
federaţie a celor două Egipturi decât ca pe un stat centralizat. Coroana
şi titulatura faraonului, ritualul de încoronare şi simbolistica puterii, fac
apel constant la ideea unirii celor două entităţi distincte.
În mod tradiţional istoria de trei milenii a Egiptului antic este
împărţită în 30 de dinastii, care au domnit asupra ţării de la întemeierea
regatului unitar (cca. 3100 a. Chr.) şi până la cucerirea Egiptului de
către Alexandru cel Mare (332 a. Chr.). Criteriul acesta a fost adoptat
datorită unui preot de epocă elenistică, Manethon (323-245 a. Chr.), de
la care provine lista dinastiilor începând cu legendarul Menes şi până în
vremea sa (regii ptolemaici, care au domnit de la moartea lui Alexandru
şi până la cucerirea romană, în 31 a. Chr., alcătuiesc cea de a 31-a
dinastie)17. Cum aserţiunile lui Manethon s-au dovedit în general juste,
cronologia actuală reia modelul său, grupând dinastiile în perioade
mari, numite "regate", alternate cu epoci de dezordine şi decadenţă,
numite "perioade intermediare"18.

16
Faţă de oraşele-stat mesopotamiene acestea erau mai degrabă nişte târguri. Practic Egiptul nu
a cunoscut fărâmiţarea politică a lumii sumero-akkadiene, singurul centru comparabil sub aspect
urbanistic cu cele din "Ţara dintre fluvii" fiind capitala, legată direct de persoana faraonului.
17
De fapt textul lui Manethon nu s-a păstrat ca atare, ci ne este cunoscut doar din citate ulterioare
(v. mai pe larg cap. despre Evoluţia egiptologiei).
18
Datele absolute pot fi stabilite prin coroborarea listei lui Manethon, ce cuprinde faraonul şi anii
 Pre- şi protoistoria Egiptului, precum şi Regatul Timpuriu (primele două dinastii thinite) au fost
deja tratate în cadrul primei secţiuni a acestui curs. După epoca formativă, când s-au acumulat treptat
trăsăturile specifice, ce vor defini stilul propriu al civilizaţiei egiptene, odată cu dinastia a III-a începe
perioada clasică în istoria Egiptului.

1. Regatul vechi, perioada clasică a civilizaţiei egiptene (cca.

2700-2150 a. Chr.). Dinastiile III-VI.
Este epoca piramidelor. Capitala politică se găsea la Memphis, iar cea religioasă la Heliopolis.
Administraţia se centralizează şi se constituie birocraţia specifică Egiptului antic. De acum încolo tradiţia
istorică egipteană şi documentele arheologice concordă.
Cei mai importanţi monarhi sunt:
- Djoser (Netjeri-chet), din dinastia a III-a, care şi-a construit, prin intermediul primului său
ministru Imhotep, celebrul ansamblu funerar de la Saqquarah, ce cuprinde şi o piramidă în trepte. Acest
ansamblu marchează începuturile marii arhitecturi în piatră. De acum încolo inscripţiile hieroglifice pot fi
literalmente citite, nu doar interpretate, ca cele anterioare. În consecinţă apar şi primele scrieri ştiinţifice
sau literare (lui Imhotep îi este atribuit primul tratat de medicină şi primele proverbe).
- Snefru, fondatorul dinastiei a IV-a, care a construit trei piramide, două la Meidum şi una la
Dahşur (celebra piramidă cu laturile frânte).
- Keops, Kephren şi Mykerinos, tot din dinastia a IV-a, care au construit ansamblul funerar de la
Giseh, considerat una din cele şapte minuni ale lumii antice.
MONUMENTELE
CAIRO
FUNERARE
DIN ZONA
TEMPLUL
SOLAR MEMPHIS-ULUI
AL LUI ABUSIR
NEUSER-RE
GISEH PIRAMIDA LUI
NEFERIRKARE ŞI
A LUI NEFEREFRE
PIRAMIDA LUI TETI
ANSAMBLUL DE LA SAKKARAH
SEKHEMKHET

PIRAMIDELE LUI PEPI I,

LIŞT
MERENRE, SHEPSESKAF

ABUSIR PIRAMIDA ROŞIE MEYDUM

A LUI SNEFRU

PIRAMIDA FRÂNTĂ DAHŞUR

SAKKARAH A LUI SNEFRU

LIŞT

MEYDUM

DAHŞUR

MEMPHIS, imediat la sud de Cairo, a fost capitala Regatului Vechi. Oraşul (din care nu au rămas
urme arheologice concludente) se afla la cumpăna dintre Egiptul de Jos şi Egiptul de sus.

Începând cu dinastia a V-a cultul zeului solar Re devine dominant (umbrind cultul celestului
Horus). Cele mai reprezentative monumente devin templele solare de la Abusir. Sub ultimii monarhi ai
dinastiei apar pe pereţii piramidelor de la Lişt texte religioase referitoare la voiajul în lumea de dincolo,
care continuă a fi scrise şi în timpul dinastiei a VI-a şi care formează colecţia numită convenţional
săi de domnie, eventual cu menţionarea vreunui eveniment mai important, cu inscripţii hieroglifice care
pomenesc sărbătoarea răsăritului stelei Sirius,a cărei evoluţie e cunoscută (v. mai pe larg cap. despre
Cronologie).
"textele piramidelor".
Membrii familiei regale şi înalţii funcţionari sunt înmormântaţi în jurul complexelor regale în
mastaba-le, sau în morminte hypogee. Panourile sculptate, reliefurile şi picturile de pe pereţii mastaba-
lelor oglindesc societatea şi viaţa cotidiană, oferind mai multe informaţii istorice decât piramidele. Din ele
reiese că pe timpul dinastiei a IV-a guvernarea era încă patriarhală şi majoritatea înaltelor funcţii în stat
erau adsignate membrilor familiei regale. În cursul dinastiei a V-a însă se dezvoltă tot mai mult o clasă de
funcţionari şi preoţi, care s-au impus prin calităţile lor intelectuale, creând în cele din urmă o structură tot
mai specializată şi mai ierarhizată. Cu timpul, sub dinastia a VI-a, această aristocraţie de funcţii se
transformă într-o nobilime ereditară. Ca un semn al slăbirii puterii centrale, marii funcţionari şi notabilii
locali încep a se înmormânta în propriile provincii19.

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ
(vezi cursul complet)

Complexul funerar a lui Djoser de la Saqquarah (Eg. de Jos, 20 km sud de Cairo).Dinastia a

III-a, cca. 2690-2660 a. Chr..

Statuia regelui
Djoser.Calcar acoperit cu un
strat fin de stuc şi apoi pictat.
Lipseşte doar o parte din barba de
ceremonie, azi ruptă. Înălţime
142 cm. Descoperită în
campania 1924-25 de Seviciul
Egiptean de Antichităţi în incinta
funerară a lui Djoser de la
Saqquarah. Dinastia a III-a, cca.
2690-2660 a. Chr. Muz. Cairo,.

19
Scribii din epoca elenistică numeau aceste regiuni în limba greacă "nome", termen încetăţenit
astăzi.
 Piramidele lui
Snofru
Piramida în trepte de la
Meydum.Începutul dinastiei a
IV-a, cca. 2625 a. Chr.
Panou cu basorelief reprezentându-l pe Hesire.
Lemn. Înălţime 114 cm. Descoperit în mastabaua A3 din
Saqquqrah, la nord de complexul funerar a lui Djoser.
Dinastia a III-a, pe la 2700 - 2650 a. Chr. Muz. Cairo,

Dahşur, piramida "roşie", sau de nord .

Piramida cu laturile frânte de la

Dahshur

Ansamblul funerar de la Gizeh al

faraonilor Keops, Kephren şi
Mikerinos.
Dinastia a IV-a, cca. 2600-2475 a. Chr. Statuia prinţului
Rahotep şi a soţiei sale,
Nofret
Calcar pictat. Înălţime
121-122cm. Provin din
mastabaua lui Rahotep, aflată la
nord de piramida lui Snofru de
la Meydum (săpături A. Mariette
1871). Dinastia a IV-a, pe la
2620 a. Chr. Muz. Cairo. f.inv.

Piramida lui Keops, în egipteană

Khufu
 Piramida lui Kephren
(în egipteană Kafere) cu Sphinx-ul

Cele două statui ale lui

Ranefer. Calcar pictat. 186 cm
Statuia Templele funerare ale lui Kephren
înălţimelui statuia
Kaaper ("Şeich
cu el-
perucă,
Beled" = "Primarul
respectiv 178 cmsatului").
cea fără.
Lemn de sicomor.
Provin din necropolaÎnălţimeade la
păstrată 112 cm.
Saqquarah, Descoperită
mastabaua nr. de
40
A.(săpături
Mariette înA.1860 la
Mariette 1860).
Saqquarah, în mastabaua
Începutul dinastiei a V-a,C8,
pe la
lângă
2475piramida lui Userkaf.
a. Chr. Muz. Cairo
Începutul dinastiei a V-a, pe
vremea faraonului Userkaf Statuetă a unui "scrib".
"Scribul" Calcar pictat. Ochii
(2475-2467 a. Chr.). Muz. Cairo, Calcar, acoperit cu un strat
sunt realizaţi din cuarţ
fin de gips şi apoi pictat.
Înălţime 53,7 cm, cam
Cca. 50 cm înălţime, cam
jumătate din cea reală.
jumătate din dimensiunile
amida lui Mykerinos şi cele trei Descoperit de A. Mariette într-
naturale. Descoperit în
amide ale reginelor o mastaba din Saqqarah.
cursul săpăturilor din 1893
Muz. Luvru. Dinastia a IV-a,
dirijate de J. de Morgan la
cca. 2550 a. Chr.
Saqquarah. Începuturile
Statuia regelui Kephren.
Mastabaua lui Ti. Diorit verdedinastiei
închis acuV-a, pe la 2475
vinişoare
a. Chr.. Triada
Muz. lui
Cairo,
Saqqarah, mormântul nr. 60 (circa 1 km nord- alb-gri şi ocru. Înălţime 168 cm.
Mykerinos.
vest de piramida în trepte). Dinastia a V-a, cca. 2400 a. Descoperită în 1860 de A. Mariette la
Altorelief de şist gri.
Chr. (epoca faraonilor Neferir-ka-Re şi Neuser-Re, v. Giseh în templul funerar al lui Kephren.
Înălţime 92,5 cm.
mai jos). Săpături A. Mariette - 1860. Dinastia a IV-a, cca. 2540-2505 a. Chr.
Dinastia a IV-a, cca.
Muz. Cairo,
2500-2482 a. Chr.

Templul soarelui (Re) ridicat de faraonul

Neuser-re
Abu Gurab, între Giseh şi Saqquarah. Dinastia a
V-a, cca. 2428-2398 a. Chr. Săpături: L. Brochardt şi H. Schäfer între 1898 şi 1901.
 2. Prima perioadă intermediară (cca. 2150-

Capul încoronat al şoimului Horus.Placă de aur masiv (635 g), cu

ochi de obsidian (32 g). H cu coroană = 37,5 cm. Descoperit în 1897-98
la Hierakonpolis. Dinastia a VI-a, pe la 2350 a. Chr.. Muz. Cairo,

2050 a. Chr).
Dinastiile VII-X.
Sfârşitul regatului vechi se datorează luptelor interne ce au opus diferiţi dinaşti locali dornici de a-
şi afirma independenţa. Practic au fiinţat concomitent două regate, unul în nord, controlând delta şi care
continua tradiţia memphitică şi unul în zona centrală, cu capitala la Herakleopolis (lângă oaza Fayum).
De aceea prima perioadă intermediară se numeşte şi herakleopolitană.
 EGIPTUL DE SUS, FAIYOUM
OAZA FAIYOUM

HERAKLEOPOLIS

BENI HASAN

HERMOPOLIS

HERAKLEOPOLIS TELL EL AMMARNAH

EL BADARI

EGIPTUL DE SUS
ÎNTRE MEMPHIS ŞI THEBA
DENDERAH

Ca dovadă a dispariţiei autorităţii centrale, textele piramidelor, ce erau menite să ghideze sufletul
faraonului după moarte, se regăsesc acum şi în mormintele oamenilor obişnuiţi. Lipsite de sprijinul unei
monarhii puternice arhitectura şi plastica decad, dar apar tocmai acum scrierile literaturii clasice egiptene,
care deplâng flagelul războaielor civile. "Învăţătura pentru regele Meri-ka-re" şi mai apoi "Învăţăturile
regelui Amen-em-het", de la începutul regatului mijlociu sunt primele exemple de literatură patristică şi
ilustrează problemele cărora trebuia să le facă faţă monarhul acelor timpuri instabile. La rândul său
"Dialogul dintre un om şi sufletul său" este un prim exemplu de literatură sapienţială, care rediscută
sistemul de valori tradiţional, constituit în jurul ideii de nemurire, extinzând conceptul postexistenţei şi
pentru oamenii de rând.
Odată cu cea de a XI-a dinastie, sub Antef şi apoi sub Mentuhotep al II-lea, apare un nou centru
de putere, în sud, cu capitala la Theba. Zeul suprem de aici era Amun, divinitate celestă care va fi
combinată mai târziu cu zeul solar Re. Pe la 2025 a. Chr. Mentuhotep al II-lea definitivează reunificarea
regatului şi va rămâne în tradiţia egipteană ca un al doilea întemeietor după Menes.

3. Regatul mijlociu (cca. 2050-1780 a. Chr.)

Dinastiile XI-XII.
Unificatorul Egiptului, Mentuhotep, fiind originar din Theba, aceasta devine noul centru politic şi
religios. Aici, la Deir-el-Bahari şi-a construit Mentuhotep celebrul templu-mormânt semihypogeu.
În timpul dinastiei a XII-a capitala se mută spre nord, la Lişt, apoi la Dahşur şi în fine la Fayoum.
În provincia Fayoum faraonii Sesostris II şi III şi Amenemhet III realizează mari amenajări hidrografice,
bazate pe desecarea mlaştinilor, pe canale şi bazine de acumulare. Mormintele acestei perioade sunt tot
sub formă de piramidă, dar din cauza dimensiunilor mai reduse şi a materialelor perisabile (miez de lut şi
cărămidă crudă, cu simplu înveliş de piatră) piramidele de la Lişt, Dahşur şi Fayum sunt reduse azi la
aspectul unor simple movile.
Deşi formal sunt reluate titlurile şi structurile vechiului regat, noua aristocraţie provine în primul
rând dintre familiarii dinaştilor din prima perioadă intermediară. Marea aristocraţie, înalţii funcţionari şi
nomarhii (guvernatori ai unei provincii, noma) îşi comandă propriile monumente funerare, adesea
deosebit de somptuoase şi, ca dovadă a scăderii centralismului, înmormântările încep a se face în propria
provincie şi nu alături de suveran. Mormintele hypogee de la Beni Hassan, Theba sau Assuan au un
mobilier funerar deosebit de bogat şi sunt decorate cu numeroase reliefuri şi picturi murale.
 Pe plan social se constată dezvoltarea acum a unei clase mijlocii, alcătuită din funcţionari mărunţi
şi meşteşugari.
Apar în această perioadă "textele sarcofagelor", scrieri religioase ce continuă pe cele ale
piramidelor şi care spre sfârşitul epocii se regăsesc şi pe pereţii mormintelor marii aristocraţii. Dar
principala creaţie a regatului de mijloc este literatura laică, domeniu în care au fost acum concepute
marile opere ce vor fi asiduu copiate în epocile ulterioare. Pe lângă gustul regatului vechi pentru proverbe
şi reflecţii, această literatură a moştenit de la prima perioadă intermediară lirismul ce se manifestă în
balade şi povestiri: "Balada lui Sinuhe" sau "Marinarul naufragiat", în imnuri de slavă pentru zei sau
faraon "Imnul Nilului" sau "Imnul lui Sesostris III" şi chiar în scrieri şi pamflete politice "Profeţia lui
Nefertiti" sau "Satira negustorilor".

4. A doua perioadă intermediară (cca. 1780-1550 a. Chr.).

Dinastiile XIII-XVII.
Noua decădere a autorităţii centrale nu se mai datorează unor cauze interne, ci invaziilor externe.
Partea de nord a ţării ajunge în mâinile hyksoşilor, "stăpânii din ţări străine", sau "regii păstori". Este
vorba despre populaţii imigrate dinspre Syria şi regatul hurrit, puse în mişcare de pătrunderea primelor
valuri indoeuropene în Orientul apropiat, care aduc cu sine calul şi carul de luptă, noi tipuri de săbii şi
arcuri, arsenal care va juca un rol important în istoria ulterioară a Egiptului. Capitala regilor hyksoşi a fost
Avaris, în deltă. Principalul zeu venerat era Seth, stăpânul forţei violente şi al dezordinii.
Concomitent în Egiptul de Sus domneşte o dinastie locală ce va conduce lupta pentru alungarea
dominaţiei străine. Primii paşi îi fac faraonii Sequenenre, Kamoses şi Ahmoses.

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ
(vezi cursul extins)

Învăţătură pentru regele Meri-ka-re.Dinastia a X-a, pe la 2100-2025 a. Chr. Textul, cu

numeroase lacune şi pasaje obscure, s-a păstrat pe trei fragmente de papirus din vremea
Regatului Nou (din. a XVIII-a), care redau un document de la sfârşitul primei perioade
intermediare. Fragmentele au fost publicate mai întâi de Gilénischeff, Les Papyrus
hiératiques nr. 1115, 1116 A et 1116 B de l'Ermitage Impérial de St. Petersbourg ., St.
Petersburg 1913.Traducerea românească se găseşte la Daniel 1974, p. 107-110.

Învăţăturile lui
Amenemhet.Papirus
fragmentar, de unde lacunele
din text, datând din perioada
Regatului Nou, pe la 1550 a.
Chr. (probabil domnia lui
Amenophis I). Limba şi
scrierea arată însă că
documentul este o copie
după originalul redactat la
începuturile dinastiei a XII-a.
Publicat mai întâi de F. L.
Griffith, în Ägyptologische Complexul funerar al lui Sesostris I.
Plan. După Müller-Karpe 1974, Taf. 108/1.
Zeitschrift, vol. 34, p. 35;
(trad. rom. C. Daniel 1974, p.
98-100).
Statuia lui Nebhepetre
Monumentul funerar al lui Mentuhotep al II-lea de la
Mentuhotep al II-lea.Calcar pictat.
Deir el Bahari. Dinastia a XI-a (cca. 2061-2010 a.
Înălţime împreună cu soclul = 138 cm.
Chr.). Săpături E. Naville 1903-1907.
Dimensiuni naturale. Descoperită de H.
Carter pe la Statuie
1900 în atemplul funerar al
lui Sesostris lui
(Senurset) I. tronând. Calcar alb-gălbui. Înălţime 200 cm.
Mentuhotep II. de la Deir el-Bahari. Epoca
Provine, împreună cu alte nouă piese identice, din templul funerar a lui Sesostris I de la Lişt.
lui Mentuhotep al II-lea
Săpături: Institut (2061-2010
Français a. Orientale, 1894. Dinastia a XII-a, cca. 1971-1929 a.
d'Archéologie
Chr.), dinastia a XI-a.
Chr. Muz. Cairo, Muz. Cairo,
 Mormântul hipogeu al lui Sarenput II
de la Asuan.
Mormântul nr. 31 al necropolei de la Asuan,
dinastia a XII-a, epoca lui Sesostris al II-lea, cca.
1897-1878 a. Chr.

AMENEMHET III.
Din. a XII-a.
Cca. 1842-1798.
H = 73,5 cm.

Statuia lui Sesostris III.Granit gri-

violaceu. Fragmentară (sunt rupte
membrele superioare şi cele inferioare
de la genunchi în jos). Dimensiuni
naturale; înălţimea păstrată este de 150
cm. Descoperită la Theba, în curtea din
faţa templului lui Mentuhotep al II-lea, de
la Deir el-Bahari. Dinastia a XII-a, cca.
1878-1842 a. Chr. Muz. Cairo,

5. Regatul Nou ( 1550-1070 a. Chr.)

Dinastiile XVIII-XX.
Este epoca de aur a Egiptului. Pentru circa cinci secole ţara va cunoaşte o mare stabilitate şi
prosperitate. Sub o serie de faraoni Egiptul devine un mare imperiu. Realizările arhitecturii şi artei
egalează creaţiile vechiului regat, dar le întrec în cantitate şi rafinament. Numeroase monumente sunt azi
încă în picioare, iar din acest moment evoluţia artei egiptene poate fi urmărită practic secol de secol.
În timpul dinastiei a XVIII-a (1550-1315 a. Chr.) Theba (azi localitatea Luxor) constituie
principalul centru politic şi religios. Amun-Re este zeul suprem al ţării şi lui i se ridică numeroase temple,
printre care marele complex de cult de la Karnak şi de la Luxor. La vest de Nil se găsesc celebrele
temple funerare şi morminte hypogee (din "valea regilor" si "valea reginelor"). Theba nu era doar
principalul centru religios, ci - din punct de vedere politic şi economic - era adevărata inimă a ţării. Aici
se depuneau impozitele locale, aici ţările supuse îşi aduceau tributul (Nubia, Palestina, Fenicia, Syria),
aici soseau darurile din ţări îndepărtate: Punt, Lybia, Creta, insulele Mării Egee, sau Mesopotamia.

HERMOPOLIS

TELL EL AMMARNAH
EGIPTUL
DE SUS

EL BADARI

DENDERAH

KOPTOS DENDERAH
KOPTOS
ABIDOS

REGIUNEA THEBEI

HIERAKONPOLIS

KARNAK EDFU
LUXOR

KOM OMBO

Principalii faraoni ai dinastiei a XVIII-a sunt:

-Regina Hatşepsut, soţia şi totodată sora vitregă a lui Tutmosis al II-lea, care a fost numită
regentă pe timpul minoratului lui Tuthmosis al III-lea. Ea s-a comportat asemenea unui suveran în lege
şi poate fi văzută pe reliefurile templului funerar de la Deir-el-Bahari, îmbrăcată în faraon, cu barbă de
ceremonie, îndeplinind ritualurile specifice monarhului. Domnia ei a fost o perioadă de pace, când s-au
făcut mari construcţii la Karnak şi Deir-el-Bahari (ambele în perimetrul Thebei).
-Tuthmosis al III-lea, cel care a trebuit să aştepte 22 de ani sub tutela lui Hatşepsut pentru a-şi
putea, în fine, pune în valoare vocaţia de mare cuceritor. El este adevăratul fondator al Imperiului
egiptean. În 30 de ani de domnie independentă a susţinut 17 campanii întinzând hotarele ţării sale de la a
4-a cataractă a Nilului şi până dincolo de Eufrat, după cum o arată "analele lui Tuthmosis al III-lea de la
Karnak". Şi el s-a remarcat prin mari construcţii în zona Thebei.
-Amenhotep al IV-lea, care continuând nişte tendinţe din timpul predecesorului său, Amenhotep
al III-lea, a înfăptuit o mare reformă religioasă, rupând-o cu tradiţia ancestrală şi proclamând ca religie de
stat o formă de monoteism. În locul vechilor zei el introduce cultul unic al discului solar, Aton, şi-şi
modifică numele în Echnaton. Totodată el înfiinţează o nouă capitală Achetaton (azi Tell el -Amarna),
oraş care, fiind abandonat după moartea sa, a devenit astăzi un excepţional sit arheologic. Aici a fost
descoperită celebra arhivă diplomatică a lui Echnaton. Nu numai gândirea religioasă s-a rupt de tradiţie,
dar şi arta caută forme cu totul noi de expresie, în disonanţă cu imobilismul funciar al culturii egiptene
tradiţionale. Plastica capătă aspecte naturaliste şi expresioniste chiar, principala sursă de inspiraţie fiind
însăşi realitatea cotidiană. Tot sub Echnaton sunt însă pierdute posesiunile imperiale cucerite de
Tuthmosis al III-lea.
-Tuthankamun, fiul lui Echnaton, a revenit însă la cultul tradiţional al lui Amun-Re, dar a murit
foarte tânăr. Este amintit în istorie datorită descoperirii în 1922 a mormântului său, în cea mai mare parte
intact şi care ne dă măsura luxului, rafinamentului şi bogăţiilor fabuloase de la curtea faraonilor.
THEBA ANTICĂ

KOPTOS
ABIDOS
THEBA CATARACTELE NILULUI
EGIPTUL
PRIMA CATARACTĂ
DE SUS HIERAKONPOLIS
13. VALEA REGILOR
EDFU
KOM
11. OMBO
DEIR EL ABU SIMBEL
ASSWAN BAHARI
ELEPHANTINA 12.QURNA. T. LUI SETHOS I-II
PRIMA10.CATARACTĂ
T. LUI TUTHMES III. A DOUA
PHILAE
14. VALEA REGINELOR 9. T. LUI AMENHOTEP II CATARACTĂ
8. RAMESSEUM 1. KARNAK
7. T. LUI TUTHMES IV
6.T. LUI MEREMPTAH
4. MEDINET
5. COLOŞII A TREIA
HABU. T. LUI
LUI MEMNON CATARACĂ A PATRA
RAMSES III. CATARACTĂ
3. MALKATA. P.
ABU SIMBEL LUI
AMENHOTEP III.
2. LUXOR A CINCEA
CATARACTĂ
A DOUA
CATARACTĂ

A ŞASEA
CATARACTĂ

Dinastiile a XIX-a şi a XX-a marchează maxima grandoare, dar şi începutul decadenţei regatului
nou. După moartea prematură a lui Tuthankamun şeful armatei, Horemheb, reuşeşte să apere ţara de
invaziile străine şi restaurează puterea regală. Principalii reprezentanţi ai dinastiei a XIX-a, Sethos I şi
Ramses al II-lea au refăcut imperiul lui Tuthmosis III, dar expansiunea egipteană a fost stopată în nordul
Syriei de către imperiul hitit. Bătălia de la Quadesh a contribuit la instituirea unui status quo şi la definirea
sferelor de influenţă a celor două imperii, îngrijorate de fapt de expansiunea assiriană. Pe zidurile marelui
templu de la Luxor sunt gravate faptele lui Ramses al II-lea, cel care a asigurat stăpânirea egipteană
asupra Siriei. Tot el a construit, dincolo de prima cataractă, un templu hipogeu la Abou Simbel.
În timpul dinastiei a XX-a Egiptul cunoaşte ameninţarea "popoarelor mării", grupuri eterogene,
cu o puternică componentă indoeuropeană (aheeană), puse în mişcare de vastele tulburări din secolele
XII-XI a. Chr. Ramses al III-lea reuşeşte să îndepărteze din deltă pericolul invaziilor şi "popoarele mării"
vor sfârşi prin a se aşeza pe coasta palestiniană, căreia i-au dat şi numele. (În Biblie aceştia apar sub
numele de "filistini").

6. A treia perioadă intermediară. (1070-750 a. Chr.)

Dinastiile XXI-XXIV.
Succesele externe nu au putut opri alunecarea societăţii egiptene pe panta decadenţei şi
corupţiei. Egiptul se împarte din nou în două regate. Cel sudic, cu capitala la Theba, este condus de marii
preoţi ai cultului lui Amun-Re din Karnak, iar cel nordic se află sub autoritatea prinţilor de la Tanis.
Începând cu dinastia a XXII-a puterea va fi acaparată de principi de origine libiană.

7. Regatul târziu. (750-332 a. Chr.).

Dinastiile XXV-XXX.
 Faraonii dinastiei a XXV-a provin din Sudan, unde îşi păstrează în continuare şi capitala Napata.
Este epoca numită "a kuşiţilor", care se încheie cu cucerirea asiriană în 664 a. Chr. Urmează epoca
"saită", a renaşterii culturii şi civilizaţiei egiptene sub cea de a XXVI-a dinastie, ce-şi avea reşedinţa în
deltă, la Sais. În 525 a. Chr. perşii cuceresc însă ţara şi inaugurează astfel o nouă perioadă, cea a
dinastiilor XXVII-XXX, când sub suzeranitate persană, ajung la putere şi monarhi de origine egipteană.

8. Epoca elenistică (332-31 a. Chr.).

Dinastia a XXXI-a.
Alexandru cel Mare cucereşte Egiptul în 332 şi în anul următor fondează Alexandria, noua
capitală a ţării şi unul din cele mai mari centre de cultură elenistică. După moartea sa tronul va fi ocupat
de dinastia ptolemeilor, care a domnit până în anul 31 a. Chr. când Cleopatra a VII-a, aliata lui Marcus
Antonius e înfrântă de Octavianus Augustus în bătălia navală de la Actium.

În epoca romanăEgiptul va constitui o provincie cu un statut special, fiind administrată

direct de împărat, ca un domeniu propriu, căci împăratul era moştenitorul faraonilor, iar Egiptul reprezenta
principalul grânar al Romei. Alexandria rămâne cel mai mare oraş al Imperiului în partea răsăriteană,
până la apariţia Constantinopolului şi va fi unul din principalele centre ale lumii creştine.

În 640 p. Chr. bizantinii pierd Suezul şi începe ofensiva arabă. În 646 p. Chr.
Alexandria este cucerită, marea sa bibliotecă este incendiată şi Egiptul devine o
provincie islamică.

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ (vezi cursul general)

Templul funerar al reginei Hatşepsut de la Deir el Bahari.

Dinastia a XVIII-a, cca. 1490-1470 a. Chr.

Statuie colosală a reginei Hatşepsut în

chip de Osiris. Portret fragmentar.Calcar
pictat. Înălţimea fragmentului 61 cm.
Descoperit prin 1926-27 în templul funerar al
Statuie-bloc a lui Senenmut cu
reginei de la Deir el-Bahari. Dinastia a XVIII-
prinţesa Neferure.Granit negru.
a, cca. 1490-1470 a. Chr. Muz. Cairo,
Înălţime 100 cm. Epoca lui
Hatşepsut (1490-1470 a. Chr.).
Muz. Berlin,
Complexul de la Karnak, cu sanctuarul lui Amun-Re şi Khonsoau, sanctuarul lui Montou şi
cel al lui Mout

Drumul ritual de la Karnak la Luxor (după

Intrarea monumentală (pylon-ul) temlului receptacol de la Luxor
Ruinele templului lui Amun Re Wildung 2000)

Analele lui Tuthmosis al III-lea.Karnak, templul lui Amun-Re, dinastia a XVIII-a, epoca
lui Tuthmosis al III-lea (1490-1439 a. Chr.). Fragmente considerabile au apărut în Lascu,
Daicoviciu 1960, p. 25-31.
Statuie a lui Tuthmosis al III-lea
(portret).
Bazalt gri-verzui. Înălţimea totală a
statuii 200 cm. Descoperită de către G. Legrain
prin 1904-1905 în templul lui Amun-Re de la
Karnak.Dinastia a XVIII-a, cca. 1490-1439 a. Chr.
Muz. Cairo.

Statuetă a lui
Tuthmosis al III-lea
purtând ofrande.

Marmură. Înălţime 26
cm. Descoperită de J.
Baraize în 1912 lângă
Theba la Deir el-
Medineh. Dinastia a
XVIII-a, cca. 1490-
1439. Muz. Cairo
 Statuia lui Amenophis, fiul
lui Hapu, în chip de scrib.
Granit gri. Înălţime 128 cm.
Descoperită în 1913 de G.
Legrain în templul lui Amun
de la Karnak, în dreptul celui
de al X-lea pilon. Dinastia a
XVIII-a, pe timpul lui
Amenophis al III-lea (1403-
365 a. Chr.). Muz. Cairo

Statuia lui Amenophis, fiul lui Hapu, în calitate de orant.

Granit gri. Înălţime 117 cm. Găsită în 1901 de G. Legrain în dreptul celui de al VII-lea pilon a
templului lui Amun de la Karnak.

"Cartea morţilor" a scribului Nebqed.

Fâşie de papirus, lungime totală 6,30 m. Scris cu vopsea neagră"Coloşii lui Memnon". Calcar. H =
şi roşie.
15,60publicare:
Vignete frumos pictate. Dinastia a XVIII-a. Din necropola Thebei. Prima m, din care soclul are 2,30m.
Teba,
Deveria-Pierret, Le papyrus de Nebqed (1872). Muzeul Louvre, Paris, inv. AE/Nîn3068.
faţa templului lui Amenophis
al III-lea.

O vilă din timpul dinastiei a

XVIII. Reconstituirea unei reşedinţe
bogate din timpul Regatului Nou se
bazează pe o pictură descoperită într-
un mormânt teban Sfârşitul domniei
lui Amenophis al III-lea, către 1365 a.
Chr. Muz. Cairo
Statuia lui Echnaton purtând ofrande. Calcar pictat. H =
35 cm. Descoperită de L. Borchardt în 1911 la Tell el-Ammarna.
Dinastia a XVIII-a, cca. 1365-1349 a. Chr.

Mască a unui "curtean" de la Tell el-

Amarna.
Stuc. Înălţime 24 cm. Provine din atelierul
unui sculptor, pe nume Thutmosis, de la Tell el-
Amarna. cca. 1360-1350 a. Chr. Ägyptisches
Museum Berlin, inv. 21228.

Portretullui Nefertiti. Calcar gri

deschis, de granulaţie medie, acoperit pe
alocuri cu un strat subţire de stucaturăşi
apoi pictat. Lobii urechilor sunt parţial rupţi
şi lipseşte şarpele uraeus din frunte. H =
48 cm (lăţime 19,5 cm). Dimensiuni
naturale.
Scrisoare a regelui babilonian Burraburiaş al Provine
II-ea către din săpăturile
faraonul Echnatonsistematice
de laprovenită
Placă de lut cu inscripţie cuneiformă, Tell el-Amarnah,
din arhiva din atelierul
diplomatică
sculptorului
descoperită la Tell-el-Amarna (Textele originale au fostThutmoses, fiindoară
editate prima descoperit în
de J. A.
decembrieEpoca
Knudtzen, Die El-Amarna Tafeln, Leipzig 1909-1912). 1912.Dinastia a XVIII,cca.
lui Echnaton, epoca lui
1365-
1349 a. Chr., probabil perioada de început. Echnaton, cc. 1365-1349 a. Chr..
Ägyptsiches Museum Berlin, inv. 21300.
Imn pentru Aton.Textul acestui celebru imn a fost descoperit la Tell el-Amarna, în
mormântul faraonului Ay, al treilea succesor al lui Echnaton.

Masca de aur a mumiei lui Tutanchamun. Aur masiv, decorat cu lapislazuli,

carneol, cuarţ, amazonit, obsidian, turcuaz şi sticlă colorată. Greutate totală 11 kg. H =
54 cm. Provine din mormântul nr. 62 din Valea Regilor, ce a aparţinut faraonului
Tutanchamun. Dinastia a XVIII-a, cca. 1347-1337 a. Chr.. Muz. Cairo,

Relief cu scena: "plimbare în Ladă de haine din mormântul lui

grădină".Stuc pictat. Fragment de cca.
25 x 20 cm. Provine din săpăturile
germane de la Tell el-Amarna. Dinastia a
XVIII-a, prima parte a domniei lui
Semenchkare (1349-1347 a. Chr.).
Ägyptisches Museum, Berlin.
Tutanchamun.
Lemn sculptat, acoperit cu stucatură pictată,
cu foiţe de aur şi bronz, şi cu plăcuţe de
fildeş. În plus, intarsie cu fildeşşi abanos. 72 x
53 x 48 cm. Teba, mormântul nr. 62 din Valea
Regilor, aparţinând lui Tutanchamun,
descoperit de H. Carter şi Lord Carnavon în
1922-23.Dinastia a XVIII-a, cca. 1347-1337 a.
Chr.. Muz. Cairo

Templele rupestre
Al patrulea sarcofag al lui Tutanchamun. Aur masiv (de ale22lui
de Ramses al II-
carate), pietre
semipreţioase (carneol, obsidian), sticlă colorată. L = 187,5 cm; greutate 110,4
lea şi a reginei kg ! Teba,
mormântul nr. 62 din Valea Regilor, aparţinând lui Tutanchamun. Dinastia a XVIII-a, cca.
Nefertari de la Abu
1347-1337 a. Chr.. Muz. Cairo
Simbel. Cele două
temple sunt săpate în
stânca de pe malul
vestic al Nilului şi, deşi
Analele lui Ramses al II-lea. Bătălia de la Kadeş (1285 sunt a. Chr.).construcţii
Acest text oficial a fost reprodus pe pereţii maihipogee, au un
multor temple plan
construite
similar
sau restaurate de Ramses al II-lea (templul lui Amun-Re de la Luxor; templelor
Ramesseum-ul, templulafunerar
Templul funerar lui Ramsesal faraonului construite
al III-leadedepelamalul vestic
Medinet laal suprafaţa
Habu. Nilului, sau
templul hipogeu de la Abu-Simbel).Textul
Dinastia a XX-a, cca. 1175 a. Chr. original solului.
a fost publicat de Ch.
Kuentz, La bataille de Quadesh, Cairo,1928-1934.
 Templul lui Khonsu din
complexul lui Amun-Re de
la Karnak.Dinastia a XX-a,
epoca lui Ramses al III-lea,
continuat în timpul dinastiei a
XXI (cca. 1193-1045 a. Chr.)
şi cu completări ulterioare
(Taharqa, 690-664 a. Chr.).

Pairusul Harris. Acest important document de la sfârşitul domniei lui Ramses al III-
lea ne prezintă averile şi veniturile a trei temple, cel de la Amun Re de la Karnak (antica
Theba), cel al lui Re de la Heliopolis şi cel al lui Ptah de la Memphis.
 Templul lui Horus de la Edfu. Epoca elenistică. Construcţia a durat aproape
două secole. Ea a început în 237 a. Chr., sub Ptolemaios al III-lea Euergetes, iar
zona centrală cu sanctuarele şi sălile adiacente a fost terminată pe la 212 a. Chr.
(sub Ptolemaios al IV-lea), dar decorarea lor a continuat până în 147 a. Chr.. Marele
vestibul (prima sală hipostilă) a fost adăugat ulterior, fiind terminat prin 122 a. Chr.,
sub Ptolemaios al IX-lea. Apoi curtea, pilonul şi zidul de incintă au fost realizate în
cursul secolelor II-I a. Chr., iar decorarea lor s-a încheiat în 57 a. Chr., sub
Ptolemaios al XIII-lea.

LECŢIA 3. MAGISTRALIA. COMENTARII Şi ANALIZE

3.1. INSTITUŢIILE POLITICE
MONARHIA Şi STATUL, sunt două noţiuni care în cazul Egiptului se confundă, căci, fiind vorba
despre un sistem ultracentralizat, întreaga alcătuire statală s-a bazat pe ierarhia piramidală, care-l avea în
vârful său pe monarh. Şi în izvoare ideea de stat egiptean apare numai împreună cu persoana
faraonului20.
a) Statul era văzut de egipteni mai degrabă ca o federaţie a două entităţi, Egiptul de Sus şi
Egiptul de Jos, a căror unire era realizată prin persoana monarhului. De fapt formarea statului egiptean a
fost urmarea unei îndelungate perioade de conflicte între cele două părţi (cursul inferior, respectiv delta
Nilului), deosebite atât sub aspectul condiţiilor de mediu, cât şi sub cel al situaţiei economice şi
demografice. Dacă analizăm ritualul încoronării, care nu face decât să reia actul emblematic al fondării
regatului de către legendarul Menes, vom observa de la început că totul se concentrează în jurul ideii de
unire a Egiptului de Jos cu cel de Sus.
După "piatra de la Palermo" (v. mai sus), ca şi după monumentele primelor dinastii (în primul
rând "reliefurile din complexul funerar al lui Djeser", dar şi "templul soarelui al lui Neuser-re"), ritul de
încoronare cuprindea trei ceremonii distincte:
1. Che nesut, che biti - Înălţarea ("răsăritul") regelui pe tronul din Sud şi pe cel din Nord.
2. Sema taui - Unificarea celor două Tărâmuri (ţări).
3. Pechrer hainb - "Alergatul zidului", de fapt procesiunea în jurul "zidului alb" de la Memphis.

1. "Înălţarea" faraonului. Regele, purtând

însemnele lui Osiris, toiagul de păstor şi biciul, se
înfăţişează zeilor şi supuşilor săi pe o estradă la care se
ajunge urcând o scară. Apoi, primind coroana albăa
Egiptului de Sus din mâinile lui Seth (mai târziu Thot) 21, el
"răsare asemenea lui Re" (cheu mi Re), aşezându-se pe
un tron, ca monarh al Sudului. Coroana Egiptului de Sus,
numită hedjet, era o tiară conică, oblongă, terminată cu o
sferă în vârf. Deşi era făcută din stuf verde, ea purta
epitetul de "cea albă", căci albul, care simboliza puritatea,
era culoarea asociată zeiţei vultur Nechbet, totemul
capitalei Egiptului de Sus, Necheb.
După aceasta, faraonul repeta ritualul "răsăritului",
aăezându-se pe un alt tron, cel al Nordului, şi purtând pe
cap coroana roşie a Egiptului de Jos, primită de la Horus. Relief al lui Sesostris III
20
Relativ recent a fost publicată o culegere de studii ale(după Giedion
mai multor 1966, Fig.
egiptologi 149.) regalităţii
dedicate
egiptene, sub redacţia lui: D. O'Connor & D. P. Silverman, Ancient Egyptian Kingship. New investigations,
Brill 1994-95.
Aceasta, numită deshret, era un fel de mitră cilindrică, uşor evazată şi care în spate se termina cu o
supraînălţare prelungă. Deşi de culoare roşie, epitetul ei era "cea verde", căci verdele simboliza viaţa.
Această coroană era personificarea zeiţei cobră, Uadjet, totemul capitalei Egiptului de Jos, Buto. În fine,
într-o nouă etapă, arborând ambele coroane suprapuse, numite de greci pskent (pa skenti în egipteană
înseamnă "cea care îmbrăţişează" capul suveranului), el ia loc pe "tronul lui Horus".
Întregul ritual trimite la începuturile statului Egiptean, când după Manethon şi după "piatra de la
Palermo", domnia au avut-o zeii fondatori ai statului, Osiris şi fiul său Horus (v. mai jos). Transmiterea
puterii de la faraonul defunct la cel viu este prezentată sub forma legendei domniei lui Osiris, zeul
chtonian şi argest, care simboliza pământul negru şi roditor din valea Nilului şi care a fost ucis de fratele
său Seth, simbolul deşertului roşu. Dar, prin strădaniile lui Isis, forţa vitală a lui Osiris se reface şi ei
procrează postum un fiu, Horus, zeul cerului şi al luminii solare, care şi-a răzbunat tatăl şi a recucerit
puterea. Identificarea faraonului în viaţă cu Horus (mai târziu şi cu discul solar Re) este ilustrată de verbul
"che", care desemnează urcarea pe tron, dar care literal înseamnă "a răsări".
2. Urmează prezentarea "stâlpului unirii" (sema taui), un pilastru (sema) cu cele două capete
lăţite în formă de clopot, în jurul căruia erau împletite ("unite" = taui) tulpini de lotus, planta heraldică a
Egiptului de Sus, şi de papirus, planta
heraldică a Egiptului de Jos. "Stâlpul unirii"
era prezentat faraonului de către cele două
zeiţe întruchipând cele două ţinuturi,
Nechbet, zeiţa Sudului şi Uadjet, zeiţa
Nordului. Pilastrul sema taui era apoi aşezat
la baza tronului, aşa cum se vede pe multe
reprezentări chiar târzii, iar cele două zeiţe
luau loc alături de suveran. Împletirea
lotusului şi papirusului simboliza unificarea
celor două Egipturi, iar sema taui plasat sub
tron simboliza faptul că această reuniune s-a
petrecut sub egida monarhului-Horus (mai
târziu Re sau Amun-Re). Hieroglifa sema taui
apare redată pe tronul regal încă din
perioada Regatului Vechi (v. statuia lui
Kephren). Pe unele monumente din Baza statuii lui Amenophis al III-lea
perioada Regatului Mijlociu şi Nou zeii tutelari
ai Sudului şi Nordului, Seth şi Horus, sunt reprezentaţi de o parte şi de alta a stâlpului sema, împletind
lotusul şi papirusul (v. de exemplu baza tronului lui Sesostris I). Cu timpul, Thot îl înlocuieşte pe Seth în
asemenea imagini, căci zeul şacal e perceput tot mai mult ca simbol al deşertului aducător de moarte
decât ca suveran al Sudului. Uneori cei doi protagonişti pot fi simple personificări ale Nilului (cf."Coloşii lui
Memnon").

3. "Alergatul zidului" (pechrer hainb)

este ceremonia înconjurării "zidului alb" de la
Memphis de către faraonul precedat de
însemnele divine. Prin această procesiune
rituală noul monarh ia în stăpânire cele două
Egipturi. În "Textele piramidelor" când monarhul
defunct a ajuns în ceruri i se spune: "Aşezat pe
tronul lui Osiris, cu sceptrele în mâini, tu ai
domnit peste cei vii; tu ai făcut înconjurul
(pechrer) tărâmurilor lui Horus şi al tărâmurilor
lui Seth" (adică al celor două ţări, de Sus şi de
Jos). "Zidul alb" era fortificaţia construită la
cumpăna dintre cele două Egipturi, probabil

Neuser-re efectuând "pecher hainb"

21
Pentru a elimina orice confuzie precizăm că este vorba despe un ritual în cadrul căruia diferiţi
preoţi purtau măşti care-i identificau cu unul sau altul dintre zei. Prezentarea de faţă nu este decât o
descriere a reliefurilor şi picturilor murale, care redau asemenea scene şi nu o relatare despre ceremonia
însăşi, care nu e descrisă ca atare în textele literare şi de aceea tonul este al celui ce priveăte o imagine
unde zeii şi oamenii coexistă.
pentru a împiedica invaziile din Deltă asupra sudului, iar trecerea şi de o parte şi de alta a zidului
simboliza pacea obţinută prin unificare. Până târziu în epoca elenistică suveranii ptolemaici se încoronau
încă la Memphis, după cum ne-o arată rândul 8 al textului grecesc din "piatra de la Rosette". După
Herodot, II, 99 şi III, 91 şi Diodor din Sicilia XI, 74, Memphis a fost fondat de Menes, iar după Manethon
de către Athotis, fiul lui Menes. Oricum, ceremonia reflectă începuturile statului Egiptean, când s-a pus
capăt conflictelor dintre Nord şi Sud, iar în locul celor două capitale Necheb şi Buto a apărut una singură,
la Memphis, în punctul strategic ce domina ambele ţinuturi. În concluzie "alergarea zidului alb"
simbolizează luarea în stăpânire de către monarh a întregii ţări reunite.
Analiza titulaturii monarhului duce spre aceiaşi concluzie: în ochii egiptenilor unitatea statală se
datora forţei divine a suveranului, care însă nu s-a intitulat niciodată spre exemplu "faraon al Egiptului",
căci o atare noţiune nu exista sub aspect politic. Ce-i drept, termenul Kemi (literal "cel negru") a fost
folosit de vechii egipteni pentru a desemna valea Nilului sub aspect geografic, iar egiptenii se numeau pe
ei înşişi Remtu kemi (oamenii [pământului] negru), dar ei nu au folosit niciodată un nume propriu pentru a
desemna formaţiunea politică (regatul) pe care grecii de mai târziu obişnuiau să îl numească Aigyptos.
Monarhul egiptean se intitula rege al Ţării de Sus, respectiv de Jos, ca şi cum ar fi vorba mai degrabă
despre un stat dualist, decât despre unul unitar.
Cât despre titlul de "faraon", trebuie subliniat de la început că el nu a fost niciodată utilizat de
către egipteni în epoca clasică pentru a desemna instituţia monarhică. Termenul "faraon" îşi datorează
celebritatea Bibliei şi surselor greceşti târzii, unde PIRAAH, respectiv PHARO, derivate din egipteanul
Per-ao (sau Pir-aa), îl desemnează pe monarh, după o modă egipteană recentă. Titlul "faraon" a ajuns să
fie echivalat cu cel de rege abia începând cu dinastia a XXII, când pentru prima oară în texte apare o
sintagmă de genul "faraonul Sheshonk"22.
Înainte, pentru monarh în general, se foloseau termeni ca: nesu = rege (în expresii ca nesut-biti),
ity = suveran (înrudit cu iti = tată), neb = domn, stăpân. În acte, referindu-se la sine, monarhul folosea
termenul hemy, ceea ce s-ar putea traduce cu "maiestatea mea", iar supuşii i se puteau adresa cu hemke
= "mijestatea ta", sau în vorbirea indirectă foloseau hemef = "maiestatea sa". Dar toate aceste apelative
erau utilizate în vorbirea curentă, căci în inscripăiile oficiale protocolul cerea folosirea unei titulaturi
complexe.

Titulatura monarhului a evoluat treptat, astfel încât dacă în Regatul Vechi erau consacrate trei
titluri-nume: cel de Horus, cel de "stăpân al celor două coroane regale" şi cel de "rege al Ţării de Sus şi al
Ţării de Jos". Sub Regatul Nou s-au mai adăugat încă două, cel de "Horus de aur" şi cel de "fiu al lui Re",
pe lângă numeroase epitete protocolare.
1. Numele de Horus îl identifică pe monarh cu zeul şoim, stăpânul cerului,
cu discul solar (grecii traduceau Horus prin Apollon) şi cu zeul care învingându-l pe
Seth a fondat statul unitar. În epoca predinastică Horus a fost totemul familiei
regale din Buto, care s-a impus în Egiptul de Jos şi care rivaliza cu Seth-nubti (cel
de aur), zeul familiei domnitoare în Egiptului de Sus şi originară din Ombos. Titlul
de Horus apare deja la Acha (războinicul), al cărui nume (simbolizat prin două
ideograme, scutul şi ghioaga) e înscris în faţada unui palat, după obiceiul primelor
dinastii thinite. Deasupra se găseşte imaginea şoimului, ceea ce face ca lectura să
fie Horus Acha, adică "Horus cel războinic" (v. mai sus plăcuţa lui Acha-Men). Încă
din timpul primei dinastii numele de Horus al faraonului Andjib apare susţinut de
cele două braţe ale hieroglifei Ka, ce simboliza spiritul dinastiei şi forţa creatoare a
regelui în care se întrupase Horus. Necesitatea de împăcare a celor două Egipturi a
făcut ca unii faraoni thiniţi să adopte alături de numele de Horus şi pe cel de Seth,
cum a fost cazul ultimului reprezentant al dinastiei a II-a, Horus Chasechem (în traducere "Horus cel
puternic îşi face apariţia"), care după înfrângerea unei răscoale în Ţara de Jos, pe când Ţara de Sus îi
rămăsese fidelă, a adoptat numele de Horus-Seth Chasechemui (ceea ce înseamnă "Horus-Seth, cei doi
puternici îşi fac apariţia"). Evoluţia va fi desăvârşită în timpul dinastiei a III-a, când apare numele de
22
Iniţial, în vremea Regatului Vechi şi a celui Mijlociu, Per-aa desemna "o casă mare", "un palat",
dar treptat i s-a lărgit aria semantică, ajungând să însemne şi "viaţă, sănătate, forţă". Sub Regatul Nou, la
sfârşitul dinastiei a XVIII-a, acest termen cu sensul de "măreţ, grandios" apare ca unul din numeroasele
epitete hiperbolice aplicate şefului statului. Astfel, într-o scrisoare adresată lui Achetaton găsim
următoarea înşiruire de apelative : "Per-aa, anch, udja, seneb, neb", care se traduce prin "Măreţie, viaţă,
sănătate, forţă, stăpân". În timpul dinastiei a XIX-a cuvântul faraon apare cu sensul de "maiestate", în
exprimări indirecte (de genul "maiestatea sa a spus..."), de unde a ajuns apoi să fie echivalat cu cel de
rege.
Horus-nubti (Horus de aur), scris cu numele regal urmat de semnul lui Horus deasupra semnului lui Seth
din Ombos (nubti). Din Regatul Mijlociu acesta va deveni însă un nume distinct de cel de Horus, pe care
îl vom aminti la locul său. Începând cu dinastia a V-a preoţii de la Heliopolis vor asimila pe Horus cu
discul solar la răsărit (Re-harnachti). Evoluţia se va încheia în Regatul Mijlociu, sub dinastia a XII-a, când
apare imaginea şoimului purtând pe cap discul solar şi care îl întruchipează pe Horus-Re. În concluzie,
primul nume, cel de Horus, indică natura divină a faraonului, care în limbajul plastic a fost atât de bine
exprimată de sculptorul statuilor tronânde ale lui Kephren, unde zeul şoim şi suveranul se contopesc în
aceiaşi contemplaţie profundă (v. mai sus).
2. Cel de al doilea titlu al monarhului era Nebty, care în traducere înseamnă "cele două
stăpâne". Numele era figurat sub forma unui vultur şi a unei cobre, aşezate în câte un coş, care
simboliza totalitatea. Cele două animale au fost la origine totemurile capitalelor Necheb şi Buto, iar în
epoca istorică întrupau zeiţele Nechebt (vulturul) şi Uazet (cobra). Ele erau în acelaşi timp personificările
celor două coroane, cea albă a Egiptului de Sus şi cea roşie a Egiptului de Jos. Nebty reprezenta tocmai
reunirea celor două coroane. Acestea erau privite de egipteni, nu ca nişte simple simboluri ale puterii
monarhice, ci erau de-a dreptul personificate şi divinizate, devenind "cele două stăpâne", sursă a
forţelor supranaturale ale faraonului. De altfel, textele greceşti de epocă ptolemaică traduc numele de
Nebty prin "κ̀υριoς βασιλει˜ωv", adică prin sintagma "stăpân al celor două regine", referindu-se evident
la coroane. Acest al doilea nume, care simbolizează clar reunirea celor două Egipturi prin dubla
încoronare, datează încă de pe vremea lui Menes, după cum o dovedeşte plăcuţa lui Acha-Men, unde
numele de Horus-Acha, înscris într-o faţadă de palat, e urmat de hieroglifa men, tabla de ţah, înscrisă
într-un pavilion, care se citeşte nebty.

3. Cel de al treilea titlu, numit nesut biti (cel ce aparţine trestiei şi albinei) exprima stăpânirea
asupra Ţării de Sus şi a celei de Jos. El era figurat printr-o trestie şi o albină deasupra a două pâini,
simbolizând pământul, ceea ce face din acest titlu unul topografic. Trestia (sau rogozul, căci sensul
cuvântului sut e nesigur) reprezenta un suveran din sudul deltei Nilului, probabil de la Herakleopolis şi a
cărui autoritate extinzându-se asupra sudului, a ajuns să însemne "rege al
Egiptului de Sus". Albina, biti, era simbolul oraşului Buto (pe lângă cobra
Uazet), căci în textele piramidelor "regele din Buto" era adesea numit "regele
albinei" şi simboliza prin urmare Egiptul de Jos. Titlul nesut-biti era transcris în
epoca ptolemaică de către persoanele bilingve, greco-egiptene: "Βασιλεὸυς
τ˜ωυ τεv ̀αvo κὰι τεν κάτω χωρ˜ωv", adică "rege al Ţării de Sus şi a celei de
Jos". Cel de al treilea nume apare deja în cursul primei dinastii, fiind atestat la
Udimu, al cincilea rege al ei şi semnifică iarăşi stăpânirea asupra unui stat
dualist.

4. Hor n nub, cu sensul de "Horus cel de aur" şi fără conotaţii referitoare la Seth nubti de la
Ombos, este folosit din vremea Regatului de Mijloc şi trece în faţa numelui nesut biti. Primul care a
aşezat discul solar peste semnul lui Seth nubti a fost Djeser, numele citindu-se astfel Re-nubti şifiind o
referire la victoria soarelui asupra lui Seth. Urmaşul său, Cheba, a înlocuit discul solar cu imaginea
şoimului, revenind la tradiţia conform căreia Horus a fost învingătorul lui Seth. Titlul se citeşte deci Hor-
nubti, unde nubti înseamnă cel din Ombos. Dar prin aliteraţie s-a ajuns la nub, care înseamnă aur, carnea
lui Horus şi strălucirea lui Re. S-a ajuns astfel la Hor n nub, care înseamnă "Horus cel de aur". Titlul are o
clară conotaţie solară şi arată fuziunea lui Horus, ca zeu al cerului, cu Re, discul solar.

5. Sa Re, fiul lui Re, este un titlu care, adăugat la celelalte, subliniază dubla natură divină a
faraonului: el nu este numai Horus fiul lui Osiris, ci şi o încarnare a soarelui însuşi, Re. Discul solar a fost
invocat în numele faraonilor încă din timpul dinastiei a II-a (de ex. Nerfer-ka-re = Frumos este Ka-ul lui
Re), iar la Kephren (dinastia a IV-a) apare chiar formula sa Re, dar abia o dată cu dinastia a V-a îşi face
loc constant un al doilea nume, pe lângă cel de botez, numit "numele de încoronare" şi care face într-un
fel sau altul aluzie la Re. Primul care şi-a luat un asemenea nume de încoronare a fost cel de al treilea
reprezentant al dinastiei a V-a, Kakai, care din momentul investirii ca faraon şi-a spus Neferir-ka-re.
Începând cu faraonul Cheti din dinastia a XI-a se regularizează titulatura regală. Numele de încoronare va
fi înscris într-un prim "cartuş", urmat de epitetul "sa Re", fiul lui Re, după care urmează într-un alt "cartuş"
numele de botez23.
23
Cartuşul, numit în egipteană ăenu, de la verbul ăeni = "a înconjura", a apărut pentru prima oară
la Djeser, sub forma unui sigiliu circular aşezat după numele Re-nubti, nou adoptat. Ulterior, începând cu
Snefru (din. a IV-a), numele regal a fost înscris în cartuş şi acesta a devenit în consecinţă oval. La Sahure
 Iată două exemple de titulaturi din perioada Regatului Nou, a lui Thutmes al III-lea şi a lui
Ramses al II-lea:

1. Horus, taurul cel puternic care s-a ridicat din Theba

2. Stăpânul celor două coroane, care fac ca regalitatea să dăinuie asemenea lui Re în ceruri
3. Horus cel de aur, puternic prin bărbăţia sa, sfânt prin diademele sale
4. Rege al Ţării de Sus şi a celei de Jos; (în cartuş numele de încoronare:) Mencheper-re
5. Fiu al lui Re (în cartuş:) Thutmes nefer Cheperu (Thot l-a zămislit cu chip frumos)
după care urmează alte apelative şi epitete neconvenţionale ca: "cel iubit de Hator, doamna turcoazelor".

1.Horus-Re, taur puternic iubit de către dreptate

2. Stăpânul celor două coroane, apărătorul ţării, care uneşte ţările străine
3. Horus de aur, bogat în ani şi mare în victorii
4. Rege al Ţării de Sus şi al celei de Jos; (în cartuş numele de încoronare:) Bogat întru dreptatea lui Re,
ales de către Re
5. Fiul lui Re (în cartuş): Iubit de către Amon, Ramses (zămislit de Re).

b) Monarhul.
Imaginea pe care posteritatea şi-a făcut-o despre monarhul egiptean a fost modelată de două
atitudini extreme. Pe de o parte Biblia ni-l prezită pe faraon ca pe un tiran asupritor, care-i supunea la
munci grele pe robii săi. În Cartea Exodului, I, 13-14 stă scris:
"Atunci egiptenii au adus pe copii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin munci
grele, la lut, la cărămizi şi la tot felul de munci ale câmpului; şi în toate muncile acestea pe care-i sileau să
le facă erau fără milă".
Faraonul e prezentat în Biblie ca un monstru care a ordonat uciderea tuturor copiilor evrei de
parte bărbătească şi care nici în ruptul capului nu a vrut să-i elibereze pe evrei, cu toate cumplitele urgii
pe care Domnul le abătuse pe capul egiptenilor din cauza aceasta.
La polul opus, Diodor din Sicilia (Biblioteca Istorică, I, 70-72) vedea în faraonul egiptean un model
de monarh-părinte al poporului său, călăuzit de legi drepte şi sfătuit de înţelepţi:

"(70) Întâi de toate regii egiptenilor nu duceau o viaţă tot atât de liberă ca aceea a regilor
celorlalte neamuri ce săvârăesc orice după bunul lor plac, fără să dea socoteală nimănui. În Egipt orice
faptă a regilor era orânduită prin legi - nu numai în ceea ce priveşte cârmuirea, dar şi când era vorba de
viaţa lor zilnică şi de hrana lor. Nu robii erau slujitorii regelui - fie că vor fi fost robi cumpăraţi, fie născuăi
chiar în casa lor - , ci îi slujeau toţi feciorii trecuţi de 20 de ani ai celor mai de vază dintre preoţi. Aceşti fii
de preoţi primiseră o creştere aleasă şi astfel regii aveau pe lângă ei pentru îngrijirea lor şi ca să vegheze
asupră-le zi şi noapte, pe cei mai destoinici tineri de la care n-ar fi putut să deprindă apucături urâte. Căci
nici un stăpânitor n-ar lua calea răului dacă n-ar avea slujitori care să-i măgulească slăbiciunile. Vremea
- ziua ori noaptea - când regele trebuia să-şi îndeplinească datoriile regale, era hotărâtă prin lege şi nu
era lăsată la bunul său plac. De îndată ce se deştepta din somn dis de dimineaţă el trebuia mai întâi să
citească scrisorile trimise de pretutindeni, ca să fie în stare să-şi orânduiască treburile obşeşti, după ce
cunoştea cu de-amănuntul tot ce se petrece în regatul Egiptului. Apoi, după ce se îmbăia şi se îmbrăca în
veşminte strălucitoare, punându-şi şi semnele puterii regeşti, el aducea jertfe zeilor. Victimele erau aduse
la altar şi, potrivit datinei egiptene, marele preot, care stătea în preajma regelui, se ruga la zei cu glas
răsunător să-i hărăzească sănătate şi toate bunurile vieţii, dacă acesta va fi fost drept cu supuşii săi.
Marele preot avea datoria să înşire şi să recunoască toate virtuţile regelui, înfăţişându-l ca pe un om plin
de evlavie faţă de divinitate şi foarte blând faţă de oameni. Îl arăta ca fiind un rege înfrânat, mărinimos,
lipsit de prefăcătorie, dornic de a înfăptui tot ce este bine; pe scurt, ca pe un om care-şi stăpâneşte
poftele. Regele - urma marele preot - îi pedepseşte pe vinovaţi cu pedepse mai puţin aspre decât li s-ar
fi cuvenit, iar faptele bune sunt răsplătite mai mult decât s-ar cădea. Iar, după ce mai adăuga în rugile
înălţate numeroase alte laude asemănătoare, marele preot îşi încheia rugăciunea cu un blestem aruncat
asupra greşelilor pe care regele le-ar fi săvârşit din neştiinţă; căci cârmuitorul ţării nu putea să fie vinovat
de nimic; marele preot arunca vina asupra slujitorilor şi sfetnicilor care îl povăţuiseră rău, socotind că este
drept ca pedeapsa să se abată asupra lor. Marele preot făcea toate acestea ca să-i trezească regelui
teama de zei şi totodată să-l îndrume a duce o viaţă cucernică şi potrivită unui rege. El nu-l dojenea cu

(din. a V-a) apare pentru prima oară cartuşul în formă de frânghie, care se va generaliza apoi.
asprime, ci se folosea de laude, care - fiindu-i plăcute - îi erau regelui şi un puternic imbold spre fapte
frumoase şi cinstite. După aceea regele cerceta măruntaiele unui viţel şi, dacă prevestirile erau bune,
scribul sacru citea din cărţile sfinte în faţa adunării câteva sfaturi folositoare şi câteva înfăpturi care
puteau fi luate drept pildă, sfaturi rostite şi fapte înfăptuite de oamenii cei mai de vază. În chipul acesta
omul căruia îi fusese hărăzită cârmuirea putea să orânduiască treburile obşteşti, rând pe rând, după lege,
şi folosindu-se de cele mai frumoase pilde care-i stăteau la îndemână. Timpul îi era rânduit nu numai
pentru a se consfştui cu ai săi sau pentru a împărţi dreptatea, dar şi pentru a se preumbla, a se îmbăia, a
se odihni alături de soţia sa şi, pe scurt, pentru tot ce era în legătură cu viaţa lui. Hrana era simplă, regele
mâncând doar carne de viţel şi de gâscă. Băutura lui era numai vinul, pe care-l bea păstrând o anume
măsură, cumpănită în aşa fel încât nici să-l sature peste măsură şi nici să nu-l îmbete. Ca să nu lungim
vorba, felul său de viaţă era orânduit cu atâta moderaţie,încât ai fi putut crede că nu legiuitorul, ci medicul
cel mai bun prescrisese acest regim, grijuliu de sănătatea lui"
(Traducere: R. Hîncu, Bucureşti 1981, p. 80-81).
Textul lui Diodor din Sicilia suferă de aceiaşi "egiptomanie" pe care o întâlnim la numeroşi alţi
autori greci, începând cu Herodot şi continuând cu Platon sau Isocrate. Dar dincolo de datele denaturate
de preoţii egipteni, care-l informaseră şi care evident îl îndoctrinaseră pe Diodor, răzbate poziţia
particulară a monarhului egiptean, care era un om pe care toţi îl considerau un zeu şi care probabil se
credea şi el suprauman. Încă din titulatura regală, prezentată mai sus, a reieşit cu pregnanţă natura divină
a persoanei faraonului, asimilat la început cu Horus, apoi şi cu Re (mai târziu cu Amun-Re).
După tradiţia consemnată atât de sursele egiptene originale ("papirusul de la Torino", "piatra de la
Palermo"), cât şi de Manethon sau de autorii greci (Herodot, Diodor din Sicilia, Eusebiu), monarhia
egipteană descindea direct din zei şi era prin urmare "de drept divin". După două dinastii de zei,
corespunzând după unii (Manethon de exemplu) celor două "eneade heliopolitane" (grupări de câte 9
zei), au urmat domniile, tot mitice, ale semizeilor (sau eroilor) şi abia apoi dinastiile thinite, care începeau
cu Menes.
Eusebius, după Manethon, citează următoarea succesiune de zei-regi din prima dinastie a
Egiptului: Hephaistos (creatorul demiurg) > Helios > Ares > Kronos > Osiris şi Isis > Typhon > Horus, fiul
lui Isis. Dacă înlocuim numele greceşti cu echivalentul egiptean (folosit desigur în originalul lui Manethon)
ajungem la prima eneadă (cea "majoră"): Atum-Re (zeul primordial din Heliopolis) sau Ptah (demiurgul
oraşului Memphis), probabil preferat de Manethon > Re (soarele) > perechea Şu - Tefnut (aerul şi apa /
soarele şi luna) > perechea Geb - Nut (pământul şi cerul) > cele două perechi Osiris - Isis, părinţii lui
Horus şi apoi Seth (Typhon) - Nephthys (care întruchipau Osiris, pământul negru al Egiptului, iar Seth,
deşertul roşu, adică împreună "Lumea" întreagă, în optica egipteană).
Papirusul de la Torino, deşi fragmentar, redă o primă dinastie divină similară: Re > Şu > Geb,
care a trăit [...] > Osiris > Seth, care a domnit 200 de ani > Horus, viaţă, sănştate şi forţă, care a domnit
300 de ani > Thot, viaţă sănătate, forţă, care a trăit 3126 de ani > Maat (dreptatea), care a domnit [...] ani
> Horus [...], total [...]. Domniile mitice au evident durate astronomice 24. Ele exprimă pe plan religios
creaţia statului egiptean, care a urmat creaţiei lumii, astfel soarele a generat aerul şi oceanul primordial,
apoi s-a separat pământul (mascul) şi cerul (femelă) şi apoi s-a născut Egiptul, din opoziţia dintre
pământul negru şi roditor (Osiris) şi deşertul roşu (Seth). În răzbunarea lui Horus, care în lupta contra lui
Seth îşi pierde un ochi, unii au văzut o transpunere în plan mitic a unui conflict real între un rege al
Egiptului de Jos şi unul din Egiptul de Sus, unde Seth era iniţial adorat, fără conotaţiile ulterioare,
referitoare la moarte şi la rău.
Cea de a doua dinastie divină corespunde în general "eneadei minore" (dar aici textul lui
Manethon este destul de corupt): Horus > Ares - Anhor > Anubis > Heracles (Khonsu) > Apollo (Horus din
Edfu) > Amun > Tithoes (Thot) > Sosos (Şu) > Zeus (Amun-Re).
Urmează apoi dinastia eroilor, cărora Manethon le spune "morţi semi-zei" (vέκυες ήμιθέoι)25 şi
cărora "papirusul de la Torino" le spune "spirite (umbre), servitori ai lui Horus" (Anchu, ăemsu Hor) 26.

24
"Papirusul de la Torino" dă un total de 23 200 de ani pentru primele două dinastii mitice şi 13
420 pentru cea de a treia, în total 36 620 de ani. Manethon (citat de Eusebius) acordă 13 900 de ani
domniei primelor două dinastii şi 11 000 ultimeia. Herodot şi Diodor folosesc de asemenea cifre
astronomice.
25
Termenul se înrudeşte cu cel de Dii Manes ai romanilor, adică strămoşii deificaţi prin moarte.
26
Aceşti suverani legendari, pornind din Egiptul de Jos, vor fi extins regalitatea şi în cel de Sus,
dominat de "cei ce-l urmau pe Seth" (imu-khet Seth). Ulterior regii din sud, aparţinând aşa numitei
"dinastii 0", ca Narmer, sau "Regele scorpion", "Regele Leu", ori faraonul distrugător de cetăţi, par să fi
intervenit eliberând Egiptul de Jos de invaziile libienilor şi asiaticilor. Aceşti predecesori ai lui Menes au
Conform tradiţiei aceşti eroi au transmis regaliatea de la zei la oamenii-zei, care erau faraonii.
E greu de spus în ce măsură faraonul se credea el însuşi zeu, dar atunci când zilnic toată lumea
te asigură că eşti de natură divină, e greu să-ăi păstrezi simţul realităţii şi să nu aluneci într-o paranoia
provocată de anturaj. Faraonul era considerat fiu al zeului suprem, aşa cum rezultă din reliefurile
templului lui Amenophis al III-lea de la Teba, unde este figurată zămislirea faraonului prin hierogamia
dintre Amun-Re şi regina-mamă. La naştere zeiţa Hator (întruchipând maternitatea) îl prezintă pe viitorul
faraon celorlalţi zei, iar Amun-Re îl salută cu cuvintele: "Bun venit în pace, tu, fiu al trupului meu!". Pentru
vechii egipteni faraonul reunea în sine toate puterile divine: capul corespundea şoimului Horus, nasul lui
Thot, coapsele zeiţei broaşte, iar fesele celor două surori Isis şi Hephthys. Dar mai presus de toate el era
o întrupare a zeului suprem (la început Horus, apoi Re şi după aceea Amun-Re). Evident că viaţa unui
asemenea personaj nu era uşoară, căci toate acţiunile sale erau reglementate de un strict ceremonial şi
căpştau valoare emblematică, faraonul trebuind să se comporte asemenea unei entităţi de natură divină.
Iată cum reconstituia A. Moret (1926, p. 182-183) începutul unei zile pentru un monarh din
Regatul Vechi. Deşi autorul francez nu-l citează direct pe Diodor din Sicilia, este evident că a avut în
vedere textul autorului grec, dar el a dat faptelor o nouă semnificaţie, căci citând papiri şi "Textele
piramidelor", istoricul modern explică şi justifică comportamentul particular al monarhului egiptean, ceea
ce-i scăpase autorului grec.
"Regele trebuie să se scoale la ivirea zorilor, să "răsară" (che), asemenea soarelui. De cum
deschidea ochii, femeile din harem îl salutau cu un imn de bun augur, acompaniat de muzică
instrumentală: "Trezeşte-te în pace, aşa cum zeiţele coroanelor se scoală în pace; fie trezirea ta liniştită"
(apud Ad. Erman, Hymnen an das Diadem der Pharaonen, p. 18). În temple zeii la ceasul deşteptării erau
întâmpinaţi în acelaşi fel, aţa încât cuvântului "dimineaţă" (dua) a ajuns a fi asociat cu salutul matinal şi cu
adoraţia de dimineaţă şi astfel "dua" cu un determinativ anume a sfârşit prin a însemna "a adora". Odată
trezit regele îşi face abluţiunile într-un "refrigerium", o sală de baie (quebehut), unde servitorii îl spală, îl
masează şi îl ung. El e comparat cu zeul Re: acesta la trezire e întâmpinat pentru a fi servit de fiica lui
Anubis, zeiţa "Prospeţimii" (quebehut), care cu apa din patru vase "îi împrospătează zeului inima la
trezire" (Textele piramidelor nr. 1180). După baie "Horus îi masează trupul lui Re, iar Thot îi masează
picioarele27" (ibidem, nr. 533). Apoi, bine spălat şi curat, regele îşi pune veşmântul divin şi ia masa de
dimineaţă.
Când a sosit momentul să-şi îndeplinească "marea funcţie regală", monarhul intră în palatul său
unde îl întâmpină scribul particular (al lui Re era zeul Uneg) şi ceilalţi scribi."
Aici regele rezolva probleme administrative curente. Apoi el se întâlnea cu sfetnicii săi, care sunt
în primul rând familia (fraţi, fii, nepoţi), apoi "amici" de-ai săi (smeru), în fine "cunoscuţi" (rech) (v. cazul lui
Nofret soţia prinţului Rahotep) şi "înţelepţi" , care provin din "casa vieţii", şcoala scribilor, ghicitorilor şi
magicienilor. Cum va fi arătat o asemenea reşedinţă ne putem face o idee din complexul funerar al lui
Dejeser, care este o adevărată replică în piatră a capitalei faraonului. De fapt, existau două palate
administrative, unul pentru Egiptul de Sus (per-ur), celălalt pentru Egiptul de Jos (per-neser).
Pentru audienăe faraonului i se scotea tronul în faţa porăilor palatului. Actul avea valoarea
ceremonială a apariăiei (epiphaniei) zeului în faţa credincioăilor. De aici el îăi exersa cele două funcăii
publice de bază: "comanda" şi "judecata". Orice cuvânt rostit de monarh devenea o comandă, un ordin
regal, adică un decret, înscris pe tăbliăe sau pe papirus şi chiar gravat pe "stele" (plăci de piatră). Cum
regele era considerat un zeu, tot ceea ce rostea el devenea un imperativ pentru supuşii săi, la fel cum
orice vorbă a sa era considerată un mare adevăr. Pe un papirus (Sethe, Urkunden...I, 39) putem citi: "Tot
ceea ce iese din gura majestăţii sale se realizează pe loc". Pentru cei vechi cuvântul era înzestrat cu
puteri magice, creative, astfel încât nu e de mirare să citim în textul 1146 al piramidelor:"....ceea ce spune
monarhul există şi el face să se nască ceea ce încă nu există", sau în textul 1159-69: "ceea ce spune el
există, iar ceea ce nu rosteşte el nu există". Dintr-o asemenea optică justiţia regală era o expresie a
dreptăţii divine ma'at. Ceea ce-i plăcea faraonului era drept, ceea ce-i displăcea era strâmb. Într-un
papirus (Sethe, Urkunden...I, 71) putem citi: "Eu sunt supus regelui, eu sunt supus marelui zeu: eu iubesc
binele şi detest răul, iar ceea ce-i este pe plac zeului acela e lucrul cel drept".
Exemplaritatea faptelor faraonului îl ridica pe acesta deasupra muritorilor, iar tot ce făcea el era în
directă corespondenăă cu acţiunile zeului suprem. Nu întâmplător verbul "chay" = "a răsări", "a străluci",
era folosit şi pentru "a te urca pe tron", "a domni". Apariţia lui Re în fiecare dimineaţă însemna o nouă
victorie a sa asupra monstrului tenebelor, Apophis, şi echivala cu recreerea lumii. La fel trezirea
faraonului echivala cu renaşterea întregului Egipt. De aici au dedus egiptenii legătura indisolubilă dintre
realizat nu o dată uniuni efemere ale statului.
27
Este vorba evident despre mari preoţi purtând măşti şi "întrupând" astfel pe zeii respectivi (n.
ns.).
domnia faraonului şi ordinea universală, orice răzvrătire împotriva statului echivalând cu o ameninţare la
adresa stabilităţii cosmosului. Aşa cum despre "zeul cosmizator", Re, se afirma că "el a pus ordinea
(ma'at) în locul haosului", tot aşa despre Pepi al II-lea se spunea "el a aşeazat ma'at în locul minciunii",
iar despre Tutanchamun, restauratorul vechilor credinţe după erezia tatălui său Echnaton, se spunea că a
fost un "reinstaurator al lui ma'at".
Iată de ce pentru vechii egipteni prosperitatea statului depindea de sănătatea şi integritatea
monarhului. În aceste condiţii, pentru faraon îndeplinirea funcţiilor zilnice devenea o datorie, căci el era
chemat să vegheze asupra supuşilor săi ăi, asemenea zeilor cu care se identifica, el trebuia să asigure
pacea şi bunăstarea poporului. De aceea funcţiile administrative prevalează la monarhul egiptean faţă de
funcţiile războinice, atât de importante în unele state ale Orientului antic. Chiar şi în "Învăţăturile lui
Amenemhat", scrise într-o perioadă tulbure de aprige confruntări interne şi de conflicte externe, autorul,
prezentând (la persoana întâi) faptele faraonului defunct, insistă nu numai asupra "şansei / norocului"
care l-a însoţit încă de la naştere, ca expresie a graţiei divine ce-l înconjura, ci şi asupra forţei vitale şi
virtuţii faraonului care au asigurat recoltele mereu îndestulătoare de orz şi de alte cereale, precum şi
inundaţii aducătoare de prosperitate. În consecinţă, se laudă regele defunct, nimeni nu a suferit de foame
cât a domnit el (v. mai pe larg cap. "Documentaţie suplimentară").
Legătura dintre sănătatea faraonului şi prosperitatea ţării este pusă în evidenţă de sărbătoarea
jubileului (heb-sed), care echivala cu o revigorare a forţelor monarhului concomitent cu o renaştere a
statului. Desfăşurarea sărbătoarii heb-sed ne este cunoscută numai din reliefuri şi nu există un text care
să precizeze implicaţiile profunde al gesturilor şi ritualurilor. Ea avea loc o dată la 30 de ani (mai rar la 12
ani) şi înlocuia, după unii autori, obiceiul ancestral al sacrificării monarhului bătrân pentru a putea fi
încoronat altul mai tânăr şi mai viguros (tot aşa cum taurul, simbolul fecundităţii - altă ipostază a
faraonului - era periodic sacrificat). Decorul în care se desfăşura ritualul regenerării era un pavilion, numit
în mod semnificativ "casa milionului de ani". Iată un text dedicat lui Sethi I, care ne lămureşte asupra
efectelor sărbătorii Sed. Zeii i se adresează faraonului astfel: "Pentru tine noi am reunit cele Două Ţări,
aşezate acum sub sandalele tale (= la picioarele tale). Pentru tine noi am unit lotusul cu papirusul (cele
două plante heraldice ale Egiptului de Sus şi a celui de Jos; v. supra ceremonia încoronării); răsărind
(che) pe tron ca rege al Sudului şi al Nordului..., tu stai pe tron asemenea lui Horus care tronează, atunci
când te afli în pavilionul sărbătorii Sed ("casa milionului de ani")... Tu te reînnoieşti şi reîncepi, tu
întinereşti asemenea zeului Lunii-copil (Chonsu); tu creşti ca el din lună în lună, la fel ca Nun (oceanul
primordial) la începuturile timpului; tu îţi reînnoieşti naşterile repetând sărbătorile Sed. Toate vieţile suflă
la nările tale, căci tu eşti pe veci rege al întregului pământ" (apud Moret 1926, p. 149).

Jubileul heb-sedavea trei etape:

a) În prima parte era reluat ritualul încoronării, descris mai sus. Prin aceasta monarhul se
reînnoia din punct de vedere fizic, dobândind "milioane de ani".
b) A doua parte este mai greu de interpretat şi consta dintr-o ceremonie la care luau parte soţia
şi copiii faraonului, ceea ce probabil era o aluzie la continuitatea dinastiei, la un Horus (Re) virtual, care
era unul din moştenitori.
 c) Cea mai importantă parte era "ridicarea venerabililui stâlp Djed" (sehâ zed ăepes). Faraonul
purta în acest caz o mantie lungă,specială, derivată din giulgiul lui Osiris, şi în plus el avea însemnele
acestui zeu al vegetaţiei, toiagul şi biciul. Principala acţiune era ridicarea unui stâlp-fetiş ce simboliza
trupul lui Osiris şi care conform tradiţiei trebuia reaşezat vertical, pentru ca zeul să-şi reia funcţiile
monarhice. Este posibil ca în cursul ritualului faraonul să joace efectiv rolul lui Osiris şi să fie supus
aceluiaşi tratament din partea lui Isis şi a lui Anubis (rearticularea şi mumificarea), respectiv a lui Horus şi
Thot ("deschidrea gurii" = "redarea suflului"). Stâlpul Djed avea forma unui copac curăţit de crengi şi
simboliza probabil arborele sacru din Byblos (cioplit în formă de coloană), în care a fost închis după
legendă trupul lui Osiris. Hieroglifa "djed", care-l reda, însemna şi "stabilitate". Se pare că iniţial acest fetiş
îl reprezenta pe zeul Sokar, patronul necropolei tebane, dar când cultul acestuia a fost asimilat de cel al
lui Osiris, djed a devenit un simbol al celui din urmă.

ILUSTRAŢIE: Mormânt din timpul dinastiei a XVIII-a

reprezentând "ridicarea stâlpului Djed" de către faraonul
Amenophis al III-lea (după Moret 1926, p. 154, Fig. 37). Faraonul
poartă "coroana albastră" (chepreş) şi mantia jubiliară. Secondat de
câţiva înalţi funcţionari el ridică stâlpul cu ajutorul unor frânghii.
Îngenunchiat în faţa fetişului osirian un preot face libaţii. Faraonul e
succedat de soţia sa, purtând coroana cu pene şi Uraeus (cobra) şi
de concubinele din "haremul lui Amon", care poartă în mână câte un
"sistrum" al lui Isis (instrument muzical al cărui zgomot avea rol
apotropaic, adică alunga răul). Sub imaginea principală sunt redate
alte scene, pe trei registre suprapuse. Hieroglifele explicative
precizează că este vorba despre "locuitoriilui Pe" şi "locuitorii lui
Dep", ceea ce înseamnă poporul din Buto, vechea capitală a Egiptului de Sus.
În primul registru de sus distingem o procesiune cu purtători de ofrande şi dansatori. În cel de al
doilea sunt figurate confruntări şi lupte rituale, care par să redea episoade din cucerirea Egiptului de Jos
de către regii-eroi "servitorii lui Horus". După explicaţiile hieroglifice de lângă imagine unii dintre
combatanţi strigă "L-am prins pe Horus, Châ-m-ma'at (Amenophis al III-lea)!", alţii răspund "ţine-L bine!",
iar alăii răcnesc "Nu te mai opune!".Asemenea scenete cuprinzând lupte rituale, de fapt specifice religiilor
de "mistere", au fost vizionate de Herodot în Deltă, la Busiris (lăcaşul lui Osisris), când a asistat la o
sărbătoare închinată lui Isis, în marele templu dedicat ei aici. În fine, în cel de al treilea registru se pot
distinge munci agricole, ca aratul şi semănatul, legate de sărbătoarea lui Osiris de la începutul iernii.
Această parte a ritualului seamănă cu sărbătoarea lui Sokar-Osiris de la 1. Tyb, prima zi a lunii
germinaţiei seminţelor. şi atunci avea loc o reîncoronare a regelui, care marca reînnoirea Egiptului pentru
anul respectiv.

Dar, dincolo de calităţile

charismatice ale unui monarh, era nevoie ca
acesta să fie un judecător corect şi un bun
administrator. Autorul "Învăţăturii pentru
regele Merikare" insistă în mai multe rânduri
asupra necesităţii emiterii unor sentinţe
drepte şi conchide: "Fă dreptatea atâta
vreme cât eşti pe pământ.[...] Păzeşte-te să
dai pedepse nedrepte". La fel, din
"Învăţăturile lui Amenemhet" aflăm că toate
poruncile date de faraon trebuiau să fie
adecvate situaţiei reale. În definitiv, faraonul
era considerat instauratorul ordinii şi al
dreptăţii, "ma'at", asemenea tatălui său
divin, aşa cum s-a arătat mai sus.
Corolarul activităţilor gospodăreşti
ale monarhului îl constituia ridicarea unui
Abydos. Palatul lui Sethi I. Ridicarea stâlpului Djed nou palat somptuos şi a unui mormânt
pe măsură. Dar, nici prosperitatea
supuşilor şi nici pacea internă, sau
liniştea la hotare, nu s-ar fi putut înfăptui fără o administraţie eficientă şi fără o armtă bine organizată.
 În fine, funcţia de comandant suprem al forţelor armate, intră în atributele generale ale oricărei
monarhii, la fel ca privilegiul vânătorii majore, apropiată războiului ca grad de periculozitate. În
"Învăţăturile lui Amenemhet" monarhul se laudă astfel: "Am biruit lei, am prins crocodili. Am supus pe
nubieni sub picioarele mele şi am pus pe fugă popoarele din Sud. Am făcut pe neamurile din Asia să
umble ca nişte căţei". Vânătoarea de lei, regii animalelor terestre şi cea de crocodili, regii animalelor
acvatice, era evident un atribut al monarhului. Prin înfrângerea lor faraonul înfăptuia un gest ritual de
supunere a elementelor naturale. Aceste atribuţii cinegetice coboară adânc în preistorie, faraonii prethiniţi
şi chiar cei thiniţi purtând coadă de câine sau de taur (v. Docum. supl. s.v."paleta lui Narmer"), asemenea
vânătorilor de odinioară şi fiind identificaţi cu animale totemice ca lei dezlănăuiţi sau tauri furioşi (v.
epitetele regale de mai târziu). Şi victoria supra "barbarilor" era asemuită cu triumful lui Horus (a cărui
întruchipare era faraonul) asupra zeului deşertului Seth, sau cu cel al lui Re asupra lui Apophis, practic
devenea o victorie a ordinii cosmice asupra haosului şi dezordinii 28.

II. ARHITECTURA şi PLASTICA

1. Principalele monumente arhitectonice.

Arhitectura egipteană şi-a câştigat renumele prin edificii de dimensiuni colosale şi care au fost
durate din roci rezistente la scurgerea vremii, deşi de fapt majoritatea construcţiilor pe vremea aceea erau
de lemn şi lut. Pentru Regatul Vechi şi Mijlociu aproape toate monumentele disponibile pentru
cercetătorul de azi au caracter funerar şi - cu rare excepţii - abia în vremea Regatului Nou se adaugă
marile edificii templare, construite tot din piatră, precum şi palate, vile ori locuinţe obişnuite.

Monumentele funerare au evoluat de la mormintele de cărămidă cu rezaliţi din epoca thinită,

care prezintă clare analogii cu arhitectura mesopotamiană contemporană, la mastabalele şi la marile
complexe funerare ale Regatului Vechi de la Saqquarah şi Giseh.
Prima realizare majoră a arhitecturii egiptene a fost ansamblul funerar al faraonului Djoser de
la Saqquarah, datorat arhitectului Inhotep. Acest unic monument este practic o eternizare a capitalei
Egiptului vechi, căci Inhotep a transpus în piatră edificii funcţionale de lemn şi lut, aflate pe atunci la
Memphis. Ideea în sine nu este nouă, căci la Abydos (vechea capitală thinită) existau incinte funerare de
lut, adatând din timpul primelor două dinastii şi care par să reproducă reşedinţa curentă a faraonului.
Diferenţa este că incinta şi clădirile de la Saqqarah au fost construite de Inhotep din piatră. Nu
întâmplător o serie de detalii decorative îşi mai trădează încă originea (de ex. tavanul coridorului cu
aspect de buşteni, sau semicoloanele care aduc cu mănumchiurile de tulpini de papirus). Totuşi,
arhitectul a reuşit să creeze de cele mai multe ori forme şi volume esenţializate şi cu o geometrie clară,
specifică pietrei. Adoptarea unor soluţii adecvate materialului de construcţie existent caracterizează de
fapt o gândire arhitectonică matură.
La rândul său "oraşul funerar" de la Giseh, din timpul dinastiei a IV-a, cuprinzând complexele
funerare ale lui Keops, Kephren şi Mykerinos, care se articulează într-un ansamblu coerent cu o
riguroasă planimetrie, a uimit întreaga lume prin dimensiunile piramidelor de aici. Dar nu mai puţin izbutite
sunt şi templele funerare, cu sălile hipostile cufundate în penumbră. Simbolistica acestora trimite la ideea
de înviere, la opoziţia viaţă / moarte şi la mitul fertilităţii.
Acum piramida îşi găseşte forma clasică, de prismă regulată, ce impresionează, dincolo de
masa covârşitoare, prin marea sa simplitate. Piramida a evoluat de la cea în trepte, ca la Saqquarah şi
Meidoum, la cea cu laturi frânte de la Dahşur, pentru a atinge abia apoi forma esenţializată, clasică de la
Giseh. După unii, ea nu ar fi fost decât un simbol al colinei primordiale, răsărită din ocean, dar foarte
probabil ea evoca natura supraumană a faraonului şi - ca materializare a razei de soare - piramida era
percepută de egipteni ca un fel de scară spre ceruri pentru sufletul faraonului. Piramida făcea deci
legătura între lumea profană a oamenilor şi cea sacră a zeilor. După o inscripţie din Vechiul Regat vârful
piramidei era aurit şi se găsea în directă legătură cu soarele. Coridorul şi uneori serdabul cu statuia
faraonului, era orientat spre nord, spre steaua polară, singura considerată nepieritoare, iar camera
funerară cu sarcofagul se găsea în partea de vest, unde era regatul morţilor, în timp ce templul funerar
era întotdeauna orientat spre răsărit.
Mormintele hipogee şi-au făcut apariţia încă de la sfârăitul Regatului Vechi (în cazul unor

28
În completare, o mai largă analiză a monarhiei egiptene în comparaţie cu aceiaşi instituţie a
altor popoare antice, poate fi găsită la M.-A. Bonhöme & A. Forgeau, Pharaon. Les secrets du pouvoir,
Paris 1988.
potentaţi locali), dar abia odată cu Regatul Nou ele vor deveni lăcaşul de veci tipic şi pentru faraoni.
Mormântul lui Mentuhotep al II-lea de la Deir el Bahari, la începutul Regatului Mijlociu, face trecerea de
la o formă funerară la alta, căci combină piramida cu mormântul semihipogeu. Urmaşii săi din dinastiile a
XI-a şi a XII-a au continuat să ridice piramide la Lişt, Dahşur şi Fayoun, dar din lut şi piatră sfărâmată,
având numai un înveliş superficial de piatră; în consecinţă azi ele apar ca nişte simple movile.
În perioada Regatului Nou faraonii se înmormântau în "valea regilor" la vest de Teba. Dintre
mormintele hipogee ale epocii, doar cel al lui Tutanchamun a rămas nejefuit. Pe malul apusean al Nilului
apar acum temple hipogee, ca cel al lui Hatşepsut de la Deir el Bahari sau cel al lui Ramses al II-lea
şi al reginei Nefertari de la Abu Simbel, aproape de cataractele Nilului. Monumentul lui Hatşepsut de la
Deir el Bahari, ridicat de arhitectul Senemut, este un excelent exemplu de integrare a unui ansamblu
arhitectonic în peisaj, căci verticalelor peretelui de piatră le sunt contrapuse orizontalele teraselor, ale
căror faţade erau ritmate de pilaştri. Succesiunea planurilor înclinate şi a teraselor creează un efect
scenografic impresionant pentru vizitator. Monumentele hipogee de la Abu Simbel reiau problema
complexă a iluminatului unei succesiuni de încăperi şi coridoare la capătul căreia se afla statuia
defunctului, ce urma să fie animată în fiecare dimineaţă de razele soarelui.

Primele templepropriu-zise apar sub dinastia a V-a (de exemplu templul soarelui al lui
Neuser-re) şi erau dominate de un obelisc scund, dar marea arhitectură templară se afirmă în epoca
Regatului Nou, de când datează complexul lui Amun Re de la Karnak şi Luxor. La Karnak se mai
găseau templele lui Mout şi Montou, pe lângă templul lui Amun Re, vestit pentru succesiunea de zece
porţi-piloni şi care găzduia în marea sa incintă şi templul lui Khonsou. Dar alături de templele propriu-
zise existau temple-receptacol, unde barca cu statuia zeului poposea la anumite sărbători. Celui din
urmă tip îi aparţine atât templul lui Amun Re de la Luxor, cât şi templele funerare de pe malul stâng al
Nilului (celebrul Rameseum şi "templul milionului de ani" al lui Ramses al III-lea de la Medinet
Habu). Toate complexele de cult cuprindeau pe lângă templul propriu-zis şi o vastă incintă, cu
numeroase clădiri anexe (hambare, birouri, locuinţe ale clerului), dar şi cu o dumbravă sacră şi chiar un
lac, menite să reproducă peisajele nilotice.
Cele mai bine păstrate edificii de cult, care permit o mai bună percepere a problemelor legate de
statica construcţiilor, de susţinerea plafoanelor şi mai ales de iluminat, datează din perioada târzie şi sunt
date adesea drept tipice pentru întreaga arhitectură egipteană: templul lui Horus de la Edfu şi templul
lui Hator de la Denderah (cf. şi templul lui Isis din insula Philae, sau templul lui Khum de la Esna şi cel
dublu de la Kom Ombo).
În pofida diferenţelor de plan, există câteva elemente comune majorităţii templelor egiptene: la
intrare un "pylon" (traducerea grecească a egipteanului bekhent), adică o poartă cu două turnuri, ce
separă spaţiul sacru din interiorul edificiului de cult de spaţiul profan de afară; o curte înconjurată de
portice, unde sunt primiţi credincioşii; o sală hipostilă, unde clerul de rând aşteaptă apariţia zeului, o sală
pentru repoausoarul bărcii sacre, unde pătrundeau doar iniăiaţii şi "sfânta sfintelor", încăperea ce găzduia
statuia zeului. Pe măsură ce înaintai sporea penumbra, lumina de afară fiind filtrată de coloane, sau
pătrunzând numai prin fantele de pe laturile navei centrale. Cu fiecare nouă încăpere podeaua era mai
ridicată, iar tavanul mai coborât, pentru ca statuia de cult, care constituia capătul de perspectivă, să fie
pusă mai bine în valoare, căci era iluminată de un spot propriu de la o fantă din tavan. Planul templelor
este simetric şi riguros, dar vizitatorul nu-l percepe ca atare, fiind copleşit de dimensiunile colosale şi de
efectul penumbrei crescânde.
Templele soarelui din timpul dinastiilor a V-a şi a VI-a, cu altarul în centrul curţii şi masivul
obelisc, sau templele discului solar (Aton) de la Tell el-Amarna, aveau un aspect diferit. Ele prezentau
o succesiune de curţi, deci de spaţii deschise, care să poată fi cât mai bine inundate de razele solare, iar
altarul era întotdeauna în aer liber.
Arhitectura profană ne este mai puăin cunoscută, capitala de la Tell el- Ammarna constituind
de fapt mai degrabă o excepţie. Urbanismul său riguros se datorează faptului că oraşul a fost conceput
ex abrupto, ca orice aşezare nou întemeiată. Construcţiile de aici, nu lipsite de grandiozitate, erau totuşi
realizate din cărămidă crudă, căci nu erau menite să dăinuiască asemenea templelor sau mormintelor.
Cu toate acestea palatele regale şi vilele nobilimii de la Tell el-Amarna ne arată un rafinament al
amenajărilor ambientale, cu grădini interioare şi portice umbroase, ce constituie interesante precedente
ale arhitecturii domestice greco-romane.

2. Funcţionalism şi estetică în arhitectură.

Aceste două elemente sunt indisolubil legate de conceptul modern de arhitectură, căci pentru noi
formele arhitectonice, soluţiile spaţiale şi volumetrice pentru care optează un arhitect, derivă pe de o
parte din funcţia pe care trebuie să o îndeplinească edificiul sau spaţiul interior dat, pe de alta, atât
concepţia de ansamblu, cât şi finisajele, trebuie să corespundă unor norme estetice, legate de noţiunile
de "frumos" ori de "expresiv sau evocator". În plus, arhitectul trebuie "să gândească în material", adică
să conceapă acele forme care sunt adecvate materialelor de construcţie disponibile. Indubitabil marile
monumente ale arhitecturii egiptene corespund unor astfel de criterii de judecată, dar ca istorici, trebuie
să ne întrebăm în ce măsură egiptenii înşişi vor fi fost conştienţi de asemenea imperative şi dacă ei le-au
urmărit în mod programatic.
Ce-i drept, o serie de texte egiptene folosesc termeni ca "frumos", "magnific" sau "somptuos", cu
referire la diferite temple, ceea ce implică o evaluare estetică. Dar ea se subsumează scopului religios,
căci formele plastice sau edificiile care corespund ideii de "frumos" au fost concepute pentru a crea
plăcere divinităţii, pentru ca aceasta să le umple de sacralitate. Un text egiptean citat de Henri Stierlin
(f.a., p. 86), este în acest sens edificator: "Când marele scarabeu înaripat (i.e. soarele) răsare din oceanul
primordial şi călătoreşte prin ceruri călăuzit de Horus [...], el se opreşte pe bolta cerească în faţa acestui
templu şi când îl priveşte inima i se umple de bucurie. Şi atunci el se contopeşte cu statuia lui, în lăcaşul
ce-i este atât de drag [...] şi se arată mulţumit cu monumentul pe care regele [...] l-a ridicat pentru el".
Dar templul nu este o simplă locuinţă a zeului, căci dacă ar fi fost aşa, el nu ar fi reprodus decât
un palat ideal. Textele de epocă dovedesc însă că simbolistica edificiilor sacre era mult mai
complexă: ele erau comparate cu lumea primordială (orizontul celest din care soarele a răsărit pentru a
aduce lumina în univers). În acelaşi timp ele erau imagini ale lumii (şi în acest sens ale întregului Egipt),
dar totodată şi o replică a macrocosmosului şi a lumii zeilor. În primul rând însă, templul este locul sacru
unde este posibil contactul umanităţii cu divinitatea. E cert că pentru cei vechi utilitarismul şi esteticul
erau subsidiare cerinţelor religioase şi nu constituiau imperative programatice.
Mai mult chiar, este îndoielnic că în lipsa unei concepţii raţionale egiptenii vor fi căutat să
declanşeze trăiri şi sentimente puternice vis a vis de un spaţiu sau o construcţie. Mai degrabă omul
secolului XX este înclinat să judece un monument pentru ambianţa pe care o crează sau pentru sugestiile
pe care le insuflă. Pentru omul religios al societăţilor tradiţionale fundamentală era gândirea simbolică şi
asociativă.

3. Simbolistica29.
Am arătat deja că ar fi zadarnic să căutăm în forma piramidelor sofisticate doctrine ezoterice sau
abstracte cunoştiinţe ştiinţifice, care ar fi urmat să fie transmise în mod criptic generaţiilor următoare. Pe
de altă parte, în cazul templelor ambianţa misterioasă creată de penumbra crescândă, spoturile
luminoase abil dirijate pe statui şi combinaţiile de culori se dovedesc a nu fi fost realizate cu scopul de a
impresiona vizitatorul şi de a-i crea trăiri mistice sau emoţii estetice, ci din pure raţiuni simbolice.
Lumina, fiind considerată emanaţia divină a zeului soare, nu era percepută doar ca un mijloc de
ecleraj al spaţiilor interioare, ci ca adevărata sursă a vieţii. Egiptenii credeau că lumina ce scălda un
obiect îl şi însufleţea, fie că era vorba despre statuia zeului sau a defunctului, fie că era o simplă hieroglifă
sau o siluetă pictată pe un perete. Întrucât lumina alungă întunericul malefic şi forţele telurice, ea este în
primul rând o sursă a binelui şi adevărului (zeului Thot, ca reprezentant al lui Re îi revenea misiunea de a
apăra lumina de ameninţarea întunericului). Fantele practicate în pereţi pentru a ilumina statuile lui
Kephren din marea sală hipostilă a templului său funerar de la Giseh, orientarea spre est a mormintelor
hipogee, cum e cel al lui Sarenput de la Asuan, sau templul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel, ori
spotul ce coboară din tavan asupra nişei cu statuia zeului Horus din templul său de la Edfu, toate nu
aveau altă menire decât să permită luminii ca atingând statuile să le trezească pe acestea la viaţă.
Culorile alese de pictori, ca şi diferitele materiale asociate cu ele, aveau de asemenea un
simbolism precis, mai ales întrucât în limba egipteană acelaşi cuvânt desemna noţiunea de "culoare" şi
pe cea de "esenţă". Astfel, când se spunea despre zei că "nu li se cunoaşte culoarea", se afirma de fapt
esenţa inpenetrabilă a divinităţii lor. Negrul, culoarea pământului Egiptului, însemna fertilitate. Statuile
zeului Min, personificarea forţei de procreaţie, erau unse conform unui străvechi obicei cu un amestec de
răşină şi praf de cărbune. Zeul Osiris, stăpânul regatului subpământean, din al cărui trup răsăreau
conform legendei plantele, avea de asemenea pielea neagră. Şi statuile faraonului dacă erau acoperite
cu vopsea neagră (v. Mentuhotep al II-lea), chiar fără a-l reprezenta pe acesta cu atributele lui Osiris,
trimiteau la ideea de fertilitate şi renaştere. Verdele, culoarea plantelor, simboliza implicit viaţa, iar acelaşi
zeu al vegetaăiei, Osiris, apare în "textele piramidelor" (nr. 628) ca "marele verde". Zeiţa Uatjet, şarpele
29
Relativ recent a apărut o excelentă sinteză pe această temă: R. H. Wilkinson, Symbol & Magic
in Egyptian Art, London 1994.
 verde, doica lui Horus, era întruchiparea coroanei Egiptului de Jos şi în consecinţă aceasta din urmă,
deşi era din pânză roşie, era denumită "cea verde", adică cea dătătoare de viaţă. Lor li se opunea
culoarea roşie, a deşertului şi deci a morţii, a violenţei, întruchipată prin Seth. Combinaţia paviment de
alabastru negru şi pereţi de granit roşu a "templului din vale" al lui Kephren simboliza de fapt întregul
Egipt (o fâşie de pământ negru, fertil, înconjurată de deşertul roşu). Albul era culoarea purităţii şi
sfinţeniei, culoarea vulturului Nekhebet, personificarea coroanei Egiptului de Sus. Astfel, deşi aceasta era
confecţionată din stuf verde, era numită în mod curent "cea albă", căci forţa simbolului era mai puternică
decât realitatea aparentă. Albastrul simboliza imensitatea cerului, transcendenţa, forţa divină şi nu
întâmplător pe reliefurile templelor de la Karnak şi Luxor corpul lui Amun Re era pictat cu un albastru
cerumen, după cum o dovedesc urmele de vopsea vizibile şi azi. Dar "carnea zeilor" era aurul şi pe acest
motiv chipurile divine erau sculptate în nobilul metal. Cu excepţia capului încoronat al şoimului Horus de
la Hierakonpolis, nici o statuie egipteană de cult nu a supravieăuit antichităţii, tocmai pentru că acestea
erau confecţionate din aur (după cum o mărturisesc numeroase izvoare, inclusiv greco-romane). Acelaşi
sens de deificare îl are şi folosirea aurului pentru măştile mortuare ale faraonului (v. Tutanchamun).
Esenţele lemnoase şi plantele aveau şi ele o semnificaţie aparte. Lemnul de sicomor, din care
a fost cioplită statuia lui Ka-aper, era legat de ideea reînvierii, căci sicomorul ca arbore al cerului,
simbolizat de zeiţa Nut, a legănat între ramurile sale sufletul lui Osiris, care astfel a întinerit. După
"Textele piramidelor" (nr. 916) arborele de sicomor sprijină cerul şi pe zei, iar în "Cartea morăilor" (cap.
109) se spune că la marginea de est a cerului, acolo de unde zilnic răsare Re, se află "doi sicomori de
turcuaz". La rândul său palmierul, cu frunzele sale ca nişte raze, fiind considerat locul de apariţie a zeului
soare, constituia cel mai bun element decorativ pentru coloanele templelor lui Re, Amun sau Aton. El era
asociat cu oraşul Buto, din Egiptul de Sus, capitală în epoca predinastică. Pe de altă parte papirusul,
simbolul plantei primordiale şi al creaţiei era adecvat tuturor templelor, căci aici creaţia se repeta în
fiecare zi şi cu fiecare ritual. Dacă în scenele de unificare a ţării (sema-aui) lotusul, sau alteori crinul,
reprezenta Egiptul de Sus, planta celui de Jos era papirusul, care o întruchipa pe zeiţa-şarpe Uto, cea
"verde". Hieroglifa având ca semn papirusul reprezenta culoarea "verde" sau verbul "a înverzi", şi prin
aceasta viaţa. Prin urmare, în incintele diferitelor temple dumbravele sacre din jurul lacurilor, dacă
cuprindeau papirus, simbolizau Delta Nililui şi locul unde s-a desfăşurat drama Osiriană. Lotusul, de fapt
un nufăr care se închide seara şi se scufundă în ape pentru a reveni dimineaţa desfăcându-şi petalele o
dată cu răsăritul soarelui, reprezenta prima plantă ce a ieşit din oceanul primordial purtându-l pe tânărul
soare. În "Cartea morţilor" (cap. 8) stă scris: "Re este tânărul de aur ce a răsărit din lotus".
Simbolistica templului era prin urmare foarte complexă. După cum s-a văzut deja templul era
perceput nu doar ca un palat al zeului, ci şi ca o "imago mundi" şi prin restrângere ca o imagine ideală a
Egiptului. Totodată spaţiul său era sacru şi se opunea spaţiului profan din afara zidurilor. Fiecare element
arhitectonic pe lângă funcţiile sale constructive avea şi o semnificaţie religioasă precisă.
Pilonul templului, o poartă străjuită de
două blocuri masive, supraînălţate, reprezenta
tocmai locul de trecere dintre cele două lumi, cea
profană din exterior şi cea sacră dinlăuntru. În faţa
blocurilor de zidărie se găseau catarge cu flamuri.
Fără dificultate recunoaştem în această formă o
materializare a orizontului, pe care egiptenii şi-l
figurau sub forma a doi munţi dintre care răsare
soarele. Şi într-adevăr de regulă templele trebuiau
orientate spre răsărit, iar cei din prima curte
puteau urmări cum soarele se înalţă printre cele
două blocuri ale pilonului. Nu întâmplător deasupra
intrării în templul lui Ramses de la Abu Simbel,
care reproduce un pilon străjuit de patru statui
tronânde ale faraonului, este reprezentat soarele
care răsare, Re Haractis. Alegerea locului noii
capitale a lui Echnaton, numită "orizontul lui Aton" Orizontul la est, văzut de pe locul
capitalei Aketaton.
Răsărit de soare, văzut de la Tell El Ammarnah

(aket-aton), s-a datorat faptului că de aici se văd la

orizont două stânci, exact în locul unde răsare soarele.
Pe de altă parte, cele două masive de zidărie care
străjuiesc poarta au fost identificate cu zeiţele Isis şi Nephthys, cele două surori ale lui Osiris, care au
străjuit corpul zeului, în acest sens ele devenind paznicii templului. Totodată cele două zeiţe surori sunt
adesea reprezentate ridicând soarele la orizont.

Coloanele nu erau doar un element portant pentru tavane. Acestea din urmă, fiind adesea decorate cu
stele, reprezentau cerul, iar coloanele erau asociate cu zeii, care după tradiţie susţineau bolta cerească.

La începuturi din

separat cerul (zeiţa Nut) de pământ (zeul

Gheb), interpunându-se între ele. Pe pereţii marii săli hipostile a templului din Esna, singura care a
supravieţuit din acest edificiu, sunt înscrise o serie de explicaţii referitoare la decoraţia templului. Astfel
pentru fiecare coloană care are un capitel floral se arată asocierea dintre numele plantei şi o anumită
divinitate. Asemenea combinaţii nu se bazau doar pe simbolistica teologică expusă mai sus, ci la fel de
valabile erau şi rime sau omonimii întâmplătoare. Cum în scrierea egipteană se notau numai consoanele,
posibilitatea unor potriviri formale e şi mai mare. Astfel la Esna, printre altele, putem citi următorul joc de
cuvinte: "El a modelat (n-b) coloana florală (n-b-t-y) pentru stăpânul (n-b) roţii de olar (textul se referă la
unul din zeii veneraţi aici)" [apud Stierlin f.a., p. 90,b]. O asemenea alegorie era admisibilă căci pentru
egipteni (ca şi pentru alte popoare orientale) numele avea aceiaşi valoare ontologică ca şi obiectul în
sine, reprezentând chiar esenţa sa.
Dar există şi cazuri când legătura dintre coloană şi divinitate este cât se poate de evidentă. Astfel
"coloanele hatorice" au capitelurile decorate cu chipul zeiţei care ţine discul solar între coarnele sale. Sau
în templele funerare, adesea în faţa pliaştrilor şi făcând corp comun cu ei, apar statui ale faraonului în
chip de Osiris.

În cazul tavanelor, primatul simbolisticii asupra funcţionalismului

poate atinge cote nebănuite de omul modern. Astfel cele câteva bolţi,
adesea în formă de U (cum sunt cele de la capelele laterale ale templului
funerar al lui Hatşepsut de la Deir el Bahari), au fost utilizate nu pentru că
oferă o soluţie de rezistenţă mult mai bună decât planşeul orizontal, ci pentru
că tavanele simbolizau bolta cerească, care pentru egipteni avea exact
această formă. Nu întâmplştor aceste bolţi sunt pictate cu stele.

4. Plastica majoră.
Dacă marile creaţii ale arhitecturii egiptene, cum sunt piramidele, au fost mereu în conştiinţa
umanităţii, sculpturile, reliefurile şi picturile create de artiştii din valea Nilului s-au făcut remarcate abia
odată cu săpăturile sistematice din secolul XIX. În scurtă vreme acestea şi-au câştigat un binemeritat
renume, căci pe de o parte depăşeau alte produse orientale similare prin eleganţa formelor şi
rafinamentul liniilor, pe de alta purtau marca inconfundabilă a unui stil propriu civilizaţiei egiptene.
Originalitatea acestei arte poate fi în parte explicată prin relativa izolare a Egiptului, iar consecvenţa cu
care anumite trăsături au fost păstrate peste milenii îşi are obârşia în controlul strict pe care factorul
religios l-a avut asupra creaţiei plastice. Nu întâmplător o revoluţie în credinţă, cum a fost cea de pe
vremea lui Echnaton, a fost acompaniată de reevaluări nu mai puţin spectaculoase ale limbajului plastic şi
a concepţiilor estetice.

Statuaria s-a dezvoltat în legătură cu credinţa că după moarte una din componentele spirituale
ale omului, Ka, se va întoarce şi - în absenţa unui corp conservat - se va întrupa în substitutul său,
realizat dintr-un material mai rezistent, adică în statuie. O funcţionalitate similară cu plastica funerară o
aveau şi statuile de cult din temple, care - cu excepţia capului de aur al şoimului Horus de la
Hierakonpolis - nu au supravieţuit avidităţii jefuitorilor antici. În aceste statui divinitatea urma să se
întrupeze pentru câtva timp (de obicei la marile sărbători). Cu câteva excepăii 30, abia începând cu
Regatul Mijlociu apar în temple şi statui de oranţi sau de aducători de ofrande, menite a-l eterniza, mai
întâi pe faraon, apoi şi pe alţi oameni de seamă, ca veşnici închinători ai unei divinităţi. Nicicând statuaria
majoră nu a avut însă un rol politic sau civic, ca la greci şi la romani, unde personalităţile ce au
binemeritat patriei erau recompensate cu o statuie postumă sau chiar din timpul vieţii.

Principalele
tipuri iconografice s-au conturat încă din timpul Regatului
Vechi. Pentru faraon cea mai adecvată formă de reprezentare
era tronând (v. statuetele lui Chasechem de la Hierakonpolis, statuia lui Djeser de la Saqquarah,
prima de dimensiuni naturale, sau capodopera care e statuia lui Kephren cu şoimul Horus de la
Giseh). Faraonul putea fi reprezentat şi în picioare, păşind cu stângul înainte (partea norocoasă) în, ceea
ce numim îndeobşte, "pasul pe loc" (v. Triada lui Mikerinos). Dar şi alţi membri ai familiei regale sau
înalţii funcăionari puteau fi redaţi tronând (prinţul Rahotep şi soţia sa Nofret) sau păşind cu stângul
înainte (Ka-aper, dublul Ranefer et c).

Cea mai
potrivită formă
de
reprezentare
pentru
intelectualul
30
Vezi statuile lui Casechem din templul de la Hierakonpolis sau statuia lui Pepi I, din dinastia a
VI-a, de la Brookliyn Museum, unde faraonul îngenunchează aducând vin ca ofrandă (Ch. Desroches-
Noblecourt, Egypt în Antiquity. Forms and Styles, Köln-Bratislava 1994, nr. 135).
egiptean era însă ipostaza de "scrib", aşezat cu picioarele încrucişate. În Regatul Mijlociu şi în cel Nou
faraonul tronând rămâne cel mai distins tip iconografic (v. Mentuhotep II, Sesostris I, sau coloşii lui
Ramses al II-ea din faţa sălii hipostile de la Luxor sau cei din faţa intrării în templul funerar de la Abu
Simbel, ori "coloşii lui Memnon"). Dar apare şi faraonul în picioare cu ambele mâini aşezate cu palma
în jos pe coapse, în semn de rugăciune (Sesostris al III-lea în chip de orant), sau se generalizează
ipostaza de ofrant, adică îngenunchiat cu două vase de vin în mâini (Tuthmes al III-lea), ori chiar
prosternat în faţa zeului (Ramses al II-lea). În Regatul Nou faraonul în chip de Osiris (tip existent şi mai
devreme), cu antebraţele încrucişate pe piept şi ţinând în mâini toiagul de păstor şi biciul, se
generalizează în context funerar (v. statuile lui Ramses II din sala hipostilă de la Abu Simbel sau
sarcofagul lui Tutanchamun). Printre înalţii funcţionari se menţin aceleaşi tipuri iconografice, la care se
adaugă în perioada Regatului Nou statuia în chip de orant aşezat în genunchi (v. Amenofis fiul lui
Hapu) sau cea aşezată cu mâinile cuprinzând genunchii şi din care a derivat "statuia în formă de cub" (v.
statuia lui Senmout).

Dar dincolo de
persistenţa unor tipuri iconografice, ceea ce caracterizează statuaria majoră egipteană este existenţa
unor canoane, care nu s-au modificat timp de câteva milenii. Este vorba despre legea frontalismului şi a
simetriei, sau de atitudinea hieratică. Conform legii frontalismului personajul reprezentat trebuie să
privească drept înainte. Conform legii simetriei dacă unim cu o linie centrul frunţii şi ombilicul şi apoi o
prelungim în jos ea va cădea exact în locul geometric dintre cele două picioare. Această linie desparte
figura în două părţi simetrice, hemicorpul drept fiind egal cu cel stâng. Atitudinea hieratică este poza
rigidă cu o gestică controlată, ce e impusă statuilor, care altfel ar fi lipsite de demnitate în ochii autorilor.
În opoziţie cu ele statuetele, reprezentând adesea oameni simpli, sunt mult mai degajate, dovedind că
artistul egiptean era capabil să redea mişcarea liberă, dar o considera neadecvată plasticii majore.
Spiritul riguros al egiptenilor a mers până într-acolo încât să impună proporţii matematice precise pentru
fiecare figură şi pentru părţile corpului uman.

Iată cum descrie canoanele artei egiptene un grec de la sfârşitul epocii elenistice, Diodor din
Sicilia (Biblioteca istorică, cap. 1, 98, 5-9; trad. R. Hîncu, Bucureşti 1981, p. 105-106):

"5. Se zice că sculptorii cei mai vestiţi pe care i-au avut în

vremurile de demult elenii şi-au făcut ucenicia la egipteni. Este vorba
despre Telecles şi Theodoros, fiii lui Rhoicos 31, aceia care au cioplit pentru
locuitorii din Samos statuia lui Apollo din Pytho. 6. Legenda spune că o
jumătate din acestă statuie a fost făcută la Samos de Telecles, iar
jumătatea cealaltă la Ephes de către Theodoros. Aceste două părţi s-ar fi
potrivit atât de bine una cu cealaltă, încât întreaga statuie părea să fi fost
lucrarea unui singur om. Dar acest fel de sculptură nu este obişnuit la
eleni, pe câtă vreme el poate fi întâlnit foarte des în Egipt. 7. Egiptenii nu
stabilesc proporţiile statuilor, cum fac elenii, după o apreciere din ochi 32, ci,
31
Eroare, în realitate erau tată şi fiu.
32
Fals, aici D.S. exagerează, căci sculptorii greci ţineau cont şi ei de proprţii sau de ritm, care
erau cuantificate matematic, dar nu au făcut din asta o lege imuabilă.
după ce au pregătit33 blocurile de piatră, îşi fac lucrarea în aşa fel ca toate părăile să se potrivească între
ele, până în cele mai mici amănunte. 8. Iată, aşadar, pentru ce sculptorii egipteni împart înălţimea trupului
în douăzeci şi una de părţi şi un sfert, realizând astfel "symetria" 34 lucrării. Şi, după ce meşteşugarii au
hotarât între ei cât să fie de înaltă statuia - despărţindu-se - fac o lucrare proporţională până în cele mai
mici amănunte. Felul în care îşi îndeplinesc munca ne stârneşte uimirea. 9. Aşa s-a lucrat statuia lui
Apollo din Samos, urmându-se procedeul iscusiţilor egipteni. Din creştetul capului şi până la părţile
ruşinoase, statuia este împărţită în două jumştăţi, întru-totul egale. Egiptenii spun că această statuie,
care-l înfăţişează pe Apollo cu mâinile întinse şi cu picioarele îndepărtate, ca şi cum ar merge, este cât se
poate de asemănătoare cu statuile egiptene".

Relieful şi pictura s-au dezvoltat concomitent cu plastica tridimensională. Egiptenii au creat

două tipuri de relief, ambele strâns înrudite cu pictura: "relieful plat" şi "cel încrustat".
Relieful plat (în franceză numit relief meplat) se
caracterizează printr-o slabă detaşare a siluetelor de
fundal, practic doar o lumină razantă punând în valoare
conturul personajelor şi al obiectelor (v. de ex. panourile
lui Hesire).

Relief plat.Esna.
Relief plat.Hesire.
Relieful încrustat e înrudit cu acesta, dar îi
îndepărtează neajunsurile căci contururile sunt mai uşor
sesizabile. În acest caz, după trasarea siluetelor era
îndepărtat materialul litic prin încrustare doar în interiorul
figurilor, unde volumele erau valorate, spaţiul
dintre personaje rămânând necioplit. În acest fel
formele par adâncite în masa pietrei şi o
lumină uşor razantă le pune deja în evidenţă.
Această tehnică înfloreşte mai ales la marile
reliefuri narative şi triumfale ale Regatului
Nou.

Relief încrustat.
Templul lui Hator de la
Denderah

Relief încrustat.
Templul lui Horus de
la Edfu

În cazul mormintelor, rolul reprezentărilor bidimensionale, fie reliefuri, fie picturi, era în primul
rând acela de a oferi un suport material pentru Ka-ul defunctului (în cazul siluetelor umane) şi pentru a-i
procura acestuia toate obiectele şi bunurile de care s-a folosit în viaţă şi de care va avea nevoie şi după
aceea. De aceea reliefurile şi picturile funerare egiptene redau scene comune - adesea cu caracter
anecdotic - şi sunt pe larg folosite ca izvor istoric pentru reconstituirea vieţii cotidiene. Pe pereţii
templelor figurile reliefate sau doar pictate reprezentau adesea simple hieroglife, fiind încărcate cu aceiaşi
forţă magică, căci egiptenii credeau că o dată atinse de lumină ele prind viaţă. Mai rar relieful apare în
afara sferei funerare sau de cult, şi atunci el slujeşte scopuri propagandistice, comemorative sau triumfale
(v. paleta lui Narmer sau marile reliefuri narative ale Regatului Nou).

33
În traducerea lui R. Hîncu: "după ce au aşezat cum trebuie".
34
Acest termen corespunde noţiunii noastre de "proporţie".
 De la primele manifestări ale artelor bidimensionale a fost evident că scopul principal al
artizanului egiptean era de a crea un mesaj vizual de o maximă claritate, fără a se preocupa în mod
expres pentru producerea iluziei profunzimii prin "racursi" sau perspectivă unghiulară.
Astfel, ca şi în cazul sculpturii, de la început s-au impus o serie de canoane, atât în ceea ce
priveşte redarea fiinţei umane, cât şi pentru naturi moarte şi peisaje.
La om:
- capul este redat din profil, dar ochiul e văzut din faţă
- la nivelul centurii scapulare corpul e şi el văzut din faţă, astfel încât ambele membre superioare
să poată fi integral percepute de privitor, dar el e răsucit nefiresc la nivelul centurii pelviene, această parte
fiind văzută din profil
- membrele inferioare sunt redate din profil, dar nu unul în faţa celuilalt, ci ambele sunt plasate în
acelaşi plan
- personajele importante au o gestică rigidă, hieratică, spre exemplu dacă priveau spre dreapta,
înaintau nefiresc, atât cu piciorul drept şi cât şi cu mâna deaptă în faţă; doar în cazul oamenilor de rând
siluetele se mişcă firesc
- proporţiile sunt ierarhice şi indivizii sunt redaţi în acelaşi plan, fie pe o singură linie, fie în registre
bine delimitate, astfel persoanele de rang egal au aceleaşi dimensiuni şi capetelelor se găsesc la acelaşi
nivel (regula izocefaliei), dar oamenii importanţi sunt redaţi mai mari decât cei umili.
În cazul naturilor moarte sau al peisajelor:
- fiecare obiect este redat din perspectiva cea mai
caracteristică, de obicei din profil, dar artistul nu se sfieşte să
modifice unghiul de vedere al aceleiaşi piese, astfel încât o
masă - să zicem - apare până la urmă frântă nenatural, cu
picioarele văzute din lateral, dar cu tăblia privită de sus,
pentru a se putea percepe cât mai bine tot ce se găsea pe
masa respectivă
- raporturile spaţiale dintre obiecte sunt redate dintr-o Regatul Nou. Scribul Userkaf
perspectivă verticală, cu privire de sus şi prin urmare planul aducând ofrande
unei vile - spre exemplu - este atât de clar, încât după o
asemenea pictură se pot face reconstituiri precise ale
configuraţiei ansamblului antic.
Existau de asemenea, ca şi în sculptură,
canoane precise privind proporţiile, fapt dovedit
de descoperirea unor schiţe făcute de învăţăcei,
care desenau cu culoare neagră conturul
personajului, folosindu-se de un caroiaj trasat
anterior, după care intervenea maestrul, cu
culoare roşie şi corecta abaterile de la canon.
Acest sistem de învăţare a meşteşugului a
asigurat dăinuirea peste veacuri a unui anume
stil. Aceleaşi schiţe-eboşe arată că artizanului i
se pretindea virtuozitatea de a desena o siluetă
dintr-o singură tuşă, fără a ridica pensula de pe
papirus sau de pe suprafaţa peretelui.
În pictură alegerea culorilor nu era
dictată atât de realitate, cât de valoarea
simbolică (v. mai sus) sau de anumite convenţii
British Museum. Plăcuţă de lemn cu schiţa
cromatice (cum ar fi pictarea corpului masculin cu
unei statui a lui Thustmosis al III-lea pe un
un ocru-brun închis, în timp ce corpul feminin era
caroiaj roşu pre-existent.
colorat cu un ocru-gălbui deschis). În asemenea
condiţii combinaţiile cromatice urmează reguli
estetice doar în măsura în care artistul a optat pentru anumite tonuri şi nuanţe în defavoarea altora.
Vopselele erau de natură minerală şi se diluau cu apă. Culorile de bază erau obţinute după cum
urmează: negrul din cărbune, albul din var, ocrul, galbenul şi roşul din pământuri, albastrul din lapis-lazuli,
iar verdele din malachit.
 Mastabaua lui Ti. Din. a V-a., cca. 2400 a.Chr.

Mormântul lui Nakt, Din. XVIII, pe la 1300 a. Chr. Mormântul lui Nebamon, Din. XVIII
pe la 1400 a.Chr.

Mormântul lui Nebamon, Din. XVIII, Cartea Morţilor, papyrusul sribului Nacht
pe la 1400 a.Chr.

III. VIAŢA SPIRITUALĂ:

RELIGIA.
Pentru Herodot egiptenii erau "cei mai religioşi dintre oameni". Şi într-adevăr nici o altă civilizaţie
nu i-a datorat în asemenea măsură religiei propria sa coerenţă, stabilitatea şi stilul inconfundabil, aşa
cum a făcut-o cea egipteană. Imobilismul acestei lumi aparte îşi are originea în convingerea fermă că
orice schimbare riscă să producă dezordine, tulburând bunele rânduieli stabilite întru începuturi de către
zei. Or, întregul edificiu statal îşi găsea justificarea în cosmogonia petrecută în vârsta de aur, numită şi
"vârsta lui Re" sau top zepi, ceea ce literal înseamnă "prima oară". În concepţia egiptenilor de la domnia
zeilor şi până la fondatorul primei dinastii, Menes, era o perfectă continuitate, ceea ce impregna de
sacralitate nu numai persoana monarhului ci şi toate instituţiile, legile şi obiceiurile stabilite "prima oară".
Acestă concepţie paseistă e specifică gândirii mitico magice şi e cunoscută îndeobşte sub numele de
"perfecţiunea începuturilor". Nu întâmplător toate trăsăturile definitorii ale civilizaţiei egiptene se
cristalizaseră deja în timpul primelor două dinastii thinite, iar după dinastia a V-a prea puţine lucruri
semnificative sub aspect cultural s-au adăugat la patrimoniul existent. O atare rigoare în păstrarea
aceloraşi valori, întinsă pe mai bine de două milenii, se datorează deci faptului că orice modificare a
rânduielilor era văzută în ultimă instanţă ca o regresiune de la cosmos la haos (v. mai sus raporturile
dintre faraon şi ma'at, ordinea, dreptatea).
Obsesia imobilismului era atât de mare încât egiptenii venerau tot ceea ce nu era supus
schimbării, cum ar fi spre exemplu regnul animal. Aparent, pe când fiinţa umană este atât de
schimbătoare, şacalii, crocodilii, sau păsările, sunt mereu egali sieşi. Iată de ce vechii egipteni nu s-au
sfiit să atribuie trăsături zoomorfe propriilor zei. Desigur şi în cultul taurului Apis şi al altor divinităţi
similare există certe reminiscenţe de zoolatrie, dar dacă gândirea teologică egipteană, atât de rafinată la
un moment dat, nu a resimţit nevoia eliminării unor astfel de atavisme, este pentru că animalele erau
asemuite zeilor prin aparenţa lor de participare la eternitate.
O caracteristică a religiei egiptene a fost fărâmiţarea, fiecare centru urban având propriul
panteon, propriul zeu tutelar, preoţii locali fiind de altfel predispuşi să elaboreze de fiecare dată o
cosmogonie şi o teologie aparte. Pe măsură ce o localitate se impunea drept capitală, zeul său trecea în
fruntea panteonului oficial, mai ales că era vorba despre divinităăi urano-solare uşor asimilabile una cu
cealaltă (Horus, zeul cerului, Re soarele, Amun, zeu celest - un fel de Uranos, Aton, discul solar).
Mult mai unitară a fost viziunea despre "Lumea de dincolo", unde se poate uşor observa treptata
"democratizare" a ideii de nemurire, la început rezervată faraonului şi anturajului său, apoi tot mai extinsă,
încât a ajuns până la urmă să cuprindă pe toată lumea.
Documentaţia pentru cunoaşterea religiei egiptene este foarte bogată şi se bazează în primul
rând pe "Textele piramidelor", "Textele sarcofagelor" şi pe "Cartea morţilor" (v. docum. supl.). Acestea
însă conţin mai ales formule magice şi rituale, pe care defunctul trebuia să le cunoască pentru a ajunge
cu bine în regatul de apus al lui Osiris. Cu rare excepţii (exempli gratia "Teologia memphită", un text
gravat pe vremea lui Şabaca, pe la 700 a. Chr.), nu ne-au parvenit expuneri teologice coerente, de genul
poemelor mesopotamiene ("Enuma eliş", "Coborârea lui Iştar în Infern") şi prin urmare creaţia religioasă a
egiptenilor trebuie reconstituită din fragmente, adesea disparate.

1.Cosmogonia şi panteonul.
Cosmogonia este tema centrală a religiilor tradiţionale. Pentru vechii egipteni expunerea despre
naşterea zeilor, geneza universului sau originea omului şi a instituţiilor politice, echivala cu o o analiză a
aspectului, structurii şi felului de funcţionare al acestora. De altfel este tipic pentru gândirea mitico-magică
ca, în loc să explice realitatea (aşa cum o face gândirea sistematică), să se mulţumească cu prezentarea
unei poveşti fabuloase despre originea lumii şi a lucrurilor.
Concepţiile despre creaţie ale egiptenilor erau destul de primitive. Peste tot întâlnim ideea
"oceanului primordial" din care ar fi răsărit de cele mai multe ori o colină sau un munte, mai rar un lotus,
ori un ou, sau vreun balaur.
La Heliopolis exista probabil o movilă în templul soarelui, numită "Colina de nisip" şi care era
asimilată primei ridicături de pământ care a răsărit din ape la începuturile creaţiei. Însăşi piramidele erau
privite ca o replică a muntelui cosmic pe care faraonul urca spre ceruri, pentru a-l întâlni pe zeul soare. In
schimb la Hermopolis se găsea un lac sacru din care se spunea că a răsărit "Lotusul primordial". În fine,
ca şi în Mesopotamia, cea dintâi făptură era figurată ca un monstru ofidian, un balaur. Astfel în capitolul
175 din "Cartea Morţilor" se afirmă că Atum, cel dintâi dintre zei după preoţii heliopolitani, avea aspectul
unui şarpe, deci a unui monstru nediferenţiat, tipic pentru făpturile proteice.
Celelalte etape ale creaţiei erau imaginate la fel de primitiv. Acelaşi zeu primordial, Atum, ar fi
născut din propria substanţă divină pe ceilalţi zei, secretând spermă sau salivă (prin masturbare,
respectiv scuipând).
Astfel s-ar fi născut perechile succesive de zei care alcătuiau eneada heliopolitană (grupul celor
9 zei principali): din Re-Atum purced Şu (atmosfera) şi Tefnut (lichidele), apoi din aceştia provin Gheb
(pământul) şi zeiţa Nut (cerul), iar din hierogamia (căsătoria lor sacră) s-au născut cele două cupluri,
Osiris-Isis şi Seth-Nephtis, întruchipând "Lumea", de fapt Egiptul înconjurat de deşert şi care a fost
considerat multă vreme singura realitate de pe pământ. Acest scenariu al separării succesive a
elementelor esenţiale - aer, apă, cer şi pământ - este similar cu cel întâlnit atât în Mesopotamia, cât şi în
alte părţi ale Lumii Vechi (inclusiv în Grecia). Nu lipseşte nici lupta cosmogonică dintre părintele zeilor Re
şi balaurul Apophis, expresie a tenebrelor, după care zeul învingător "pune ordine (ma'at) în lume", cu
alte cuvinte o organizează, o cosmizează.
Nici naşterea omului nu a fost rezolvată în mod mai subtil, căci constatându-se potrivirea dintre
cuvântul "om" (r-m) şi "lacrimă" (r-m) egiptenii au dedus că oamenii provin din lacrimile lui Re.
Dar depăşind asemenea concepţii primitive (uneori chiar naiv-triviale), teologii egipteni au
imaginat şi sisteme mai rafinate, cum era cel memphit, după care Ptah a creat universul prin forţa
cuvântului şi a gândului său. O asemenea teorie se apropie de cea ebraică a "cuvântului" şi de teologia
creştină a "logosului", ca să nu mai vorbim de ideea filosofică a "voinţei" creatoare.
După mărturisirea "Teologiei memphite" Ptah a creat lumea prin spirit (="inima sa") şi prin cuvânt
(="limba sa"). Pentru vechii egipteni inima era nu numai sediul simţirii ci şi al gândirii, ea îndeplinind şi
funcţiile creierului. La rândul său limba dădea expresie voinţei inimii. Iată textul:"Cel care s-a manifestat
ca inimă, cel care s-a manifestat ca limbă, sub aparenţa lui Atum, este Ptah, cel foarte vechi...".
Dintre miturile egiptene cel mai cunoscut este mitul lui Osiris şi al soţiei sale Isis, care ne-a fost
transmis de către Plutarh (sec. II. p. Chr.) în tratatul redactat în greceşte şi intitulat în latineşte De Iside et
Osiride.
Conform tradiţiei Osiris fusese la origine un păstor (nu întâmplător atributele sale sunt bastonul şi
biciul), care a devenit apoi un rege viteaz şi activ. El i-a învăţat pe oameni cultivarea pământului şi
practicile religioase. Dar invidios, fratele său Seth - cel cu chip de şacal - l-a ucis. După unele variante
trupul său a fost sfârtecat şi bucăţile împrăştiate în tot Egiptul. Soţia sa Isis, împreună cu sora ei
Nephthys au reuşit să găsească diferitele părţi şi să rearticuleze cadavrul lui Osiris. După altă variantă
cadavrul închis într-o ladă a plutit pe Nil şi apoi pe mare până la Byblos, unde un copac a crescut în jurul
său. Cadavrul a fost astfel integrat în trunchiul copacului din care regele din Byblos a pus să se
cioplească o coloană. Isis însă l-a recunoscut şi l-a primit de la rege. Prin forţa magiei sale ea l-a
resuscitat parţial pe Osiris, având cu el un contact sexual în urma căruia a rămas însărcinată. Astfel se
născu Horus, care după ce a crescut l-a provocat la luptă pe Seth, care-i uzurpase domnia lui Osiris.
Pentru început Seth reuşeşte să-i scoată un ochi, dar Horus continuă lupta şi până la urmă iese
învingător. Atunci Horus coboară în Infern şi anunţă tuturor vestea victoriei, fiind încoronat ca succesor al
lui Osiris. Astfel el reuşeşte să-l trezească pe tatăl său. De fapt e vorba despre fiinţa spirituală a lui
Osiris, care de acum încolo va asigura fertilitatea ogoarelor şi prosperitatea Egiptului.
Mitul redă după unii un conflict dinastic real (v. mai jos), dar semnificaţia sa este mai profundă.
Osiris, cel negru, trebuie comparat cu pământul roditor al Egiptului (chemi). Pe timpul germinării
seminţelor se spunea că Osiris este mort şi că el reînvie primăvara odată cu natura. La sărbătoarea sa,
care avea loc înainte de semănat, la 1. Tyb (prima zi de iarnă), egiptenii făceau momâi de pământ cu
chipul lui Osiris în care aşezau seminţe, din care răsăreau apoi diferite plante. În schimb, adversarului
său, Seth, îi este asociată culoarea roşie, a deşertului şi morţii. El reprezenta totodată furtuna, tunetul şi
vântul funest, fiind duşmanul luminii. Prin urmare cei doi reprezentau universul, care consta din mănoasa
vale a Nilului înconjurată de pustiul mort, expresie a haosului. Pe de altă parte împerecherea lui Osiris cu
Isis (transformată într-un vultur) reia tema hierogamiei zeului pământului Gheb, cu zeiţa cerului Nut. Sub
aceste aspecte mitul lui Osiris redă misterul fertilităţii argeste.
Dar pornindu-se de la mitul reînvierii naturii s-a speculat pe marginea succesiunii la tronul
Egiptului şi a faptului că faraonul defunct, asimilat lui Osiris, trăieşte în fiul său devenit Horus. Treptat
Osiris a fost asimilat Marelui Zeu, stăpânul lumii de apus (a regatului morţilor) şi judecătorul suprem al
inimii defuncţilor. În Regatul Mijlociu ideea supravieţuirii sufletului sub domnia lui Osiris a câştigat tot mai
mult teren în faţa ideologiei solare a faraonilor, pentru ca în epoca târzie acestă credinţă să genereze una
din religiile mântuirii, cea isiacă.
Spre deosebire de alte popoare ale antichităţii, pentru care religia constituia un domeniu autonom
şi imuabil, la egipteni ea a fost strâns legată de persoana monarhului şi a evoluat în funcţie de
modificările politice. În perioada primelor dinastii faraonul era asimilat lui Horus, zeul cerului, figurat
printr-un şoim. El e cunoscut în mai multe ipostaze, de copil (Harpocrate) sau, începând cu dinastia a V-
a, identificat cu Re de către preoţii de la Heliopolis a devenit Re-Harachti (Horus al orizontului). O serie de
comentatori au văzut în Horus cel Bătrân de la Behedet pe primul suveran al Deltei, care împreună cu
şemsu Hor (urmaşii lui Horus) a realizat în epoca predinastică cucerirea Egiptului de Sus, unde se
găseau adepţii lui Seth din Ombos. Pe pereţii interiori ai galeriei ce înconjoară naosul templului de la Edfu
sunt figurate aceste lupte sângeroase. Urcaţi în bărci cu o singură pânză, şemsu Hor, înarmaţi cu
harpoane, vânează hipopotami, care-i simbolizează pe adepţii lui Seth.
Începând cu dinastia a V-a figura faraonului e asimilată unui nou zeu uranian, Re, soarele
strălucitor. Egiptenii şi-l închipuiau străbătând cerul într-o barcă pe timpul zilei. Noaptea, ocolind pământul
pe dedesupt, el lumina regatul morţilor. Incorporând alţi zei similari, Re a câştigat mai multe ipostaze:
soarele de dimineaţă Re-chepri (combinat cu scarabeul "chepri") şi întruchipat de un copil, Re-Harachti
(Horus al orizontului, v. mai sus), Re triumfător, care străluceşte la miez de zi şi Re-Atum (combinaţie cu
părintele zeilor), soarele la asfinţit, figurat printr-un bătrân. În cea din urmă ipostază preoţii de la
Heliopolis l-au aşezat în fruntea eneadei, ca zeu cosmizator. La începuturile timpului el a triumfat astfel
asupra monstrului proteic Apophis (v. mai sus).
Refacerea unităţii Egiptului sub faraonii dinastiei a XI-a şi a XII-a, originare din Theba, a adus în
prim planul ideologiei monarhice pe zeul celest local Amun, care prin asimilare cu mai vechiul simbol
regal, soarele, a devenit Amun-Re, zeul suprem al Regatului Mijlociu şi al celui Nou. De obicei, în
reprezentările plastice el apare purtând o coroană cu două pene mari. Deşi era numit "Taurul
Heliopolisului", animalul său sacru era berbecele. Ca zeu suprem el era adorat ca "Domnul eternităţii",
dar şi ca "Domn al dreptăţii (ma'at)", apărătorul celor năpăstuiţi, stăpânul iertător şi bun. La Theba, în
marele complex de la Karnak şi Luxor, mai erau veneraţi soţia sa Mut (zeiţa-vultur, tot cu caracter
uranian, asimilată şi unei leoaice şi patronând războiul) şi fiul Chonsu, personificarea Lunii. În vremea
Regatului Nou i s-au dedicat mai multe imnuri, care-l arată în postura de zeu suprem, cu o clară tendinţă
spre unicitate (henoteism), ceea ce a pregătit calea reformei lui Echnaton. Încă din timpul dinastiilor XI.-
XII. Re este numit în mod curent "Dumnezeul", stăpânul, zeul prin excelenăă, fiind ridicat astfel mult
deasupra celorlalţi zei. Un imn închinat lui pe vremea lui Merikare (din. a X-a, cca. 2095-2075 a. Chr.)
foloseşte termeni şi imagini pe care le vom regăsi cinci secole mai târziu la reformatorul Echnaton:
"...Căci bine sunt conduşi oamenii, turma Domnului! El a făcut cerul şi pământul pentru plăcerea
lor; el le astâmpără setea cu apă, El a creat aerul ca să aducă viaţa la nările lor. Ei sunt propria Sa
imagine, născuţi din carnea Lui. (În fiecare dimineaţă) Re urcă pe cer după voia lor. El a făcut plantele
pentru ei, şi animalele şi păsările şi peştii, ca să-i hrănească. Dar El îşi ucide totuşi duşmanii şi îşi
dojeneşte proprii copii, atunci când complotează vreo răzvrătire... Dar, atunci când plâng, El îi ascultă... "
(apud Moret 1926, p. 281). Interesant este că acest text relativ timpuriu nu numai că plasează omul în
centrul creaţiei, dar îl ridică la rangul de finalitate, de scop al ei şi de unic beneficiar al firii. În plus el
afirmă legătura directă dintre om şi divinitate, căci omul a fost creat după chipul zeului şi "din carnea Lui".
Odată cu alungarea hiksoşilor rolul marelui preot a sporit şi faraonul trebuia tot mai mult să ţină
seama de acest "al doilea om în stat"(după unii Egiptul ameninţa să se transforme chiar într-o teocraţie) 35.
Pentru anihilarea influenţei acestuia Amenophis al IV-lea (1365-1349 a. Chr.) a procedat la o reformă
radicală. El proclamă ca zeu suprem şi unic pe Aton, discul solar, figurat sub forma unui soare ale cărui
raze se termină în mâini ce ating lumea pământeană (de ex. îl mângâie pe faraon). Acest zeu, care a
absorbit trăsăturile celorlalţi, era Dumnezeul personal al faraonului, singurul care i-a pătruns misterul, aşa
cum o afirmă Echnaton la finalul frumosului imn închinat lui Aton (v. docum. supl.). Prin urmare este
îndoielnic că masele ar fi urmat o atare credinţă cu tentă monoteistă, deşi calea spre proclamarea unui
zeu unic fusese deschisă încă de predecesorii lui Echnaton. Într-un imn de pe vremea lui Amenophis al
III-ea există pasaje care anunţă clar marele imn al lui Aton, compus de faraonul reformator:

"Salutare Ţie, frumosule Re de fiecare zi; Tu care răsari în fiecare dimineaţă fără încetare,
Chepri, cel neobosit! Aurul nu străluceşte aşa tare ca razele Tale. Tu eşti Ptah (zeul demiurg), căci ţi-ai
născut propria carne; Tu eşti propriul Tău creator, fără să fii creat, unic de felul său, cel care străbate
eternitatea în fruntea milioanelor de oameni pe care-i conduce. [...] Toăi ochii Te contemplă; dar faptele
Tale nu încetează atunci când seara Te odihneşti. Tu Te trezeşti pentru a răsări dimineaţa şi atunci toate
animalele îşi deschid ochii la strălucrea razelor Tale. Când Tu Te odihneşti pe Manu (muntele de la apus)
toţi dorm de parcă ar fi morţi.
Salutare ţie, disc al zilei (Aton), creator al făpturilor muritoare şi dătător de viaţă, mare şoim cu
pene pestriţe, care se naşte pe sine fără să fi fost născut, Horus, suflet ce sălăşluieşte în inima lui Nut
(zeiţa cerului), căruia i se fac aceleaşi aclamaţii când se culcă şi când se scoală. [...] El este căldura
atunci când vrea, el este prospeţimea, atunci când vrea; el bagă oboseala în trupuri şi tot El le
îmbrăţişează (ca să le însufleăească)..." (apud Moret 1926, p. 369-370).

35
Şi numai dacă aruncăm o privire fugitivă asupra ansamblului de la Luxor şi Karnak ne dăm
seama de imensa forţă economică care se afla în spatele influenţei politice a marelui preot al lui Amun-
Re.
 Practic Echnaton nu a făcut decât să ducă până la ultima consecinţă o direcţie de gândire
religioasă ce se cristalizase treptat. În ultimă instanţă într-un stat ultra centralizat cum era Egiptul, în care
faraonul avea o putere de necontestat ideea henoteistă a zeului suprem cu tendinţe spre unicitate, nu
este de loc surprinzătoare. Pentru omul antic lumea a fost alcătuită după modelul divin, căci între planul
vieţii sociale şi cel cosmic există o perfectă concordanţă. Prin urmare şi invers, dacă în lume există un ins
care ontologic tranascede condiţia umană, fiind singurul zeu pe pământ, de ce nu ar fi şi un singur zeu
adevărat şi în cer? De fapt "monoteismul" lui Echnaton nu a fost unul radical, căci acceptă existenţa altor
zei. Astfel în imnul său dedicat lui Aton (v. docum. supl.) el îl pomeneşte pe Re, părintele zeilor şi în alte
texte ne vorbeşte despre Ma'at, dreptatea, adevărul, la fel cum şi despre el însuşi afirmă că este un zeu.
În orice caz, prin măsurile sale Echnaton a lovit în marea preoţime de la Theba, căreia i-a desfiinţat
privilegiile şi din acest punct de vedere reforma sa a avut un clar caracter politic.
Acestă judecată istorică nu diminuează cu nimic meritele pe plan teologic ale lui Echnaton. Cele
două imnuri, mai ales varianta lungă (cf. docum. supl.) ilustrează o fervoare religioasă fără precedent şi o
mare putere de evocare poetică. Acest faraon labil fizic a descoperit întreaga sacralitate a creaţiei, de la
natura înconjurătoare, până la misterul naşterii şi vieţii. Sub ochii săi opera lui Aton capătă dimensiuni cu
adevărat cosmice.
Pe drept cuvânt marele imn al lui Echnaton a fost comparat cu psalmul 104 din Vechiul
Testament. Asemănările ar putea fi puse pe seama unor "locuri comune" din literatura orientală. Dar
totuşi, dincolo de viziunea generală, absolut similară, există unele potriviri izbitoare, cum ar fi pasajul
despre noaptea dominată de făpturi malefice, dar urmată de dimineaţa care aduce bucurie şi viaţă, prin
trezirea întregii firi. Iată textul biblic:
 "PSALMUL 104: 1. Binecuvântează suflete pe Domnul! Doamne Dumnezeule, Tu eşti nemărginit
de mare! Tu eşti îmbrăcat cu strălucire şi măreţie! 2. Te înveleşti cu lumină ca şi cu o manta şi întinzi
cerurile ca pe un cort. 3. Cu apele Îţi întocmeşti acoperişul locuinţei Tale; din nouri Îţi faci carul şi umbli pe
aripile vântului. 4. Din vânturi Îţi faci soli şi din flăcări de foc, slujitori. 5. Tu ai aşezat Pământul pe temeliile
lui şi niciodată nu se va clătina. 6. Tu l-ai acoperit cu adâncuri, aşa cum l-ai acoperi cu o haină; apele
stăteau pe munţi, 7. dar, la ameninţarea Ta, au fugit, la glasul tunetului tău au luat-o la fugă, 8. suindu-se
pe munţi şi coborând în văi, până la locul pe care li-l hotărâseşi Tu. 9. Le-ai pus o margine, pe care nu
trebuie să o treacă, pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pământul, 10. Tu faci să ţâşnească
izvoarele din văi şi ele curg printre munţi. 11. Tu adăpi la ele toate fiarele câmpului; în ele îşi potolesc
setea măgarii sălbatici. 12. Păsările cerului locuiesc pe malurile lor şi fac de le răsună glasurile prin
ramuri. 13. Din lăcaşul Tău înalt Tu uzi munţii; şi se satură pământul de rodul lucrărilor Tale. 14. Tu faci
să crească iarba pentru vite şi verdeţurile pentru nevoile oamenilor; (Tu faci) ca pământul să dea hrană:
15. vin, care înveseleşte inima omului, ulei, care-i înfrumuseţează faţa şi pâine, care-i întăreşte inima. 16.
Se udă cedrii din Liban, pe care i-a sădit El. 17. În ei îşi fac păsările cuiburi; iar cocostârcul îşi are locuinţa
în chiparoşi; 18. munţii cei înalţi sunt pentru ţapii sălbatici, iar stâncile sunt adăpost pentru iepuri. 19. El a
făcut luna ca să arate timpul; şi soarele ştie când trebuie ca să apună. 20. Tu aduci întunerecul şi se face
noapte: atunci toate fiarele pădurilor se pun în mişcare; 21. puii de lei răcnesc după pradă şi îşi cer hrana
de la Dumnezeu. 22. Când răsare soarele ele fug înapoi şi se culcă în vizuinile lor. 23. Dar omul iese la
lucrul şi la munca sa până seara. 24. Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu
înţelepciune şi pământul e plin de făpturile Tale. 25. Iată marea cea întinsă şi mare: în ea mişcă
nenumărate vieţuitoare mici şi mari. 26. Acolo în ea umblă corăbiile şi în ea este leviatanul acela, pe care
l-ai făcut să se joace în valurile ei. 27. Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă ca să le dai hrana la vreme.
28. Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale. 29. Dacă Îţi ascunzi
Tu faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor şi se întorc în ţărâna lor. 30. Îţi trimiţi Tu suflarea, ele sunt
zidite şi înnoieşti astfel faţa pământului. [...] 32. El priveşte pământul şi pământul se cutremură; El atinge
munţii şi ei fumegă...".

Şi iată fragmentul corespunzător din marele imn al lui Aton (v. textul integral la cap. de
"Documentaăie suplimantară"):

"Când apui la orizontul din vest, pământul se cufundă în întunerec, ca şi cum ar fi mort. Oamenii
dorm în camerele lor, cu capul acoperit şi nici un ochi nu-l vede pe altul. Li se poate fura tot ce şi-au pus
sub cap, fără ca ei să simtă. Atunci tot leul iese din vizuina sa, tot şarpele muşcă. E întunerec ca într-un
cuptor; pământul tace, căci cel ce le-a creat pe toate se odihneşte dincolo de orizont.
Dar iată că vin zorile, Tu răsari la orizont şi străluceşti ca Aton al zilei; Tu împrăştii întunerecul cu
strălucirea razelor Tale. "Cele două ţări" (i.e. Egiptul) sunt în sărbătoare; oamenii se trezesc şi sar în
picioare, tu îi faci să se scoale. Se spală pe mâini şi se îmbracă; pământul întreg se apucă de lucru".

Este evident că dacă autorul psalmului biblic nu a cunoscut exact imnul lui Aton care ne-a
parvenit nouă, el trebuie să fi avut în vedere modele egiptene, ce vor fi fost inspirate din creaţia faraonului
eretic. Desigur şi influenţe inverse sunt posibile, de vreme ce hiksoşii care cu puţin timp în urmă
dominaseră o parte a Egiptului veneau din Asia, unde tendinţele spre monoteism erau manifeste. Spre
exemplu la Babilon, cu două trei secole înainte de Echnaton, Hamurabi îl declarase pe Marduk singur
stăpân, Bêl, înfăptuind o reformă henoteistă, care nu a rezistat însă. Tendinţa sa era de a pune în acord
lumea oamenilor cu cea a zeilor; unui stat ultracentralizat trebuia să-i corespundă o ierarhie divină pe
măsură.

124
 2. Lumea de dincolo de mormânt.
Pentru vechii egipteni postexistenţa pe "Lumea cealaltă" a fost problema majoră a reflecţiei
religioase. Nu întâmplător izvoarele privind universul celor morţi sunt mult mai bogate decât cele
referitoare la lumea divină. Pentru Regatul Vechi posedăm "Textele piramidelor" (prima dată publicate de
K. Sethe, Die altägyptischen Pyramidentexte, Leipzig 1910), care ne dau însă informaţii numai despre
monarh. Probabil că el era singurul căruia i se recunoaştea o postexistenţă deplină (în calitate de zeu) în
lumea astrală, anturajul său participând într-o oarecare măsură la nemurire (căci înalţii funcţionari şi
familiarii erau îngropaţi aproape de faraon, în morminte cu camere de ofrande şi cu statui unde Ka-ul lor
să se întrupeze). Nu ştim nimic despre credinţele referitoare la soarta oamenilor de rând, dar se pare că
pentru ei perspectivele post-mortem nu erau prea ademenitoare. Din aceleaşi texte ale piramidelor putem
deduce că ei urmau să fie judecaţi de Osiris şi aveau acces foarte probabil la un fel de infern subteran.
De altfel, se pare că principala revendicare în timpul crizei sociale din prima perioadă intermediară a fost
accesul generalizat la formulele magice care asigurau nemurirea, căci de atunci înmormântările cu
mobilier funerar şi ofrande se generalizează, iar în mormintele hypogee din timpul dinastiilor IX-X-XI apar
pe pereţi inscripţii similare cu cele din piramide. Sub Regatul Mijlociu, "Textele sacofagelor" (prima dată
publicate de A. A. de Buck, The Egiptian Coffin texts, 7 vol., Chicago, 1935-1961) atestă folosirea tot mai
largă a formulelor magice care deschideau accesul spre "Lumea de dincolo", dovadă a "democratizării"
concepţiilor despre postexistenţă.
Textele piramidelor sunt o suită de incantaţii şi formule magice cu ajutorul cărora sufletul
faraonului (ba) urma să străbată drumul spre "câmpurile de ofrande", sau "câmpiile de trestii (sechet
ialu)". Practic asemenea inscripţii s-au găsit numai în cinci piramide de la Saqqarah: cea a lui Unas
(dinastia a V-a) şi cele ale lui Teti, Pepi I., Merenre şi Pepi II., toţi din Dinastia a VI-a. Imediat după
descoperire textele au fost publicate împreună într-o "Carte a piramidelor" de către Gaston Maspero.
Egiptenii nu au avut noţiunea de individ sau de persoană-personalitate, aşa cum au definit-o
pentru prima oară grecii. De aceea în legătură cu omul ei vorbeau de mai multe principii spirituale, pe
care astăzi le denumim generic "spirit" sau "suflet" 36. "Textele piramidelor" atestă pentru faraon trei entităţi
de natură spirituală: "ach", "ba" şi "ka", în afară de "inima" şi de "sinele" său. Primul dintre acestea "ach"
era un fel de "dublu divin" sau "geniu protector", care exista în ceruri concomitent cu faraonul în viaţă şi
care era similar zeilor. Când omul murea se spunea "s-a dus la ach-ul său". "Ba" este mai aproape de
ceea ce noi numim îndeobşte "spirit". Egiptenii şi-l figurau sub forma unei păsări, de obicei ibis, iar din
Regatul Nou el apare redat ca o pasăre cu cap de om. Ba era de natură divină şi a pogorât pe pământ
întrupându-se în faraon. El urma să călătorească după moarte înapoi la zeul soare, Re. Exista apoi "ka",
un fel de suflet, de energie vitală, creativă. De fapt, erau mai multe kau (puralul de la ka), unul care dădea
forţă de muncă, altul care dădea forţă reproductivă, fertilitate, altul pentru văz sau auz, altul pentru
autoritate, respectiv voinţă, nobleţe, înţelepciune magică etc. Practic este vorba despre un fel de
personificări ale virtuţilor sau calităţilor individuale. În perfecţiunea sa Re poseda toate cele 14 kau
imaginate de egipteni, dar un individ sau altul posedau numai o parte din ele.

Înainte ca ba-ul faraonului să ajungă în cer, pe "câmpiile ofrandelor" (sau pe cele "ale trestiilor",
sechet ialu), el avea de trecut un lac cu maluri sinuoase, pentru care trebuia purificat. Apoi el avea de
făcut faţă mai multor încercări de natură iniţiatică, pe care le putea depăşi folosindu-se de formule magice
şi ajutat de zei. Paradisul era imaginat pe atunci sub forma unor câmpii mănoase străbătute de un fluviu,
unde individul ara şi semăna orz şi alac, apoi secera din belşug. Soarele nu era prea arzător şi bătea o
briză dinspre nord. De fapt este idealul prozaic al unor ţărani, care au proiectat în ceruri una din câmpiile
Deltei. Merită remarcat faptul că în perioada Regatului Vechi stăpânul "Lumii de dincolo" era Re, Osiris
fiind doar o divinitate argestă, probabil stăpân al unui infern subpământean. Astfel în "Cartea piramidelor",
nr. 145-146 citim: "Re-Atum (părintele zeilor) nu te dă lui Osiris, care nu-ţi judecă inima şi nu are putere
asupra inimii tale...Osiris, tu nu vei pune stăpânire pe el şi nici fiul tău Horus nu va pune stăpânire pe el... "
36
Şi unii dintre contemporanii noştrii fac încă distincăia dintre "suflet" = "principiu vital" şi "spirit" =
"principiu intelectual", aşa cum şi grecii aveau "ψυχή" şi "πvεμα", iar romanii "umbra" şi "anima", apoi
"spiritus".

125
(apud Eliade 1991, p. 102). În acelaşi timp însă faraonul era deja asemuit cu Osiris pentru forţa sa
germinativă: "Tot aşa cum Osiris trăieşte, la fel acest rege Unas trăieşte, tot aşa cum Osiris nu moare,
nici regele Unas nu moare" (Piramide nr. 167).
Textele sarcofagelor din Regatul Mijlociu reproduc în general tematica textelor piramidelor. În 7
volume de câte 400 de pagini fiecare au fost adunate prima oară de către egiptologul olandez A. A. de
Buck miile de formule religioase menite să asigure trecerea nestingherită a sufletului spre "lumea de
dincolo" şi care au fost pictate cu minuţiozitate pe pereţii sarcofagelor de lemn din Regatul Mijlociu (cea
mai recentă ediţie R. Faulkner, The Ancient Egyptian Coffin Texts, 3 vol., Warminster 1973-77-87). Nu
este vorba despre vreo reflexie teologică profundă, sau despre vreo expunere a felului cum e alcătuită
"lumea de dincolo", ci sunt banale formule magice. O simplă enumerare a principalelor titluri este
edificatoare: "Formulă ca să nu ajungi să mergi cu capul în jos în lumea morţilor", "Formulă ca să nu
ajungi să mănânci excremente şi să bei urină în regatul morţilor", Formulă ca să ajungi rege al cerului",
"Formulă ca să devii magician", "Formulă ca să devii şoim divin în lumea de dincolo", "Formulă ca să ai
asigurată pâinea în câmpiile de trestii".
Apar însă în aceste texte şi incantaăţii care conţin pasaje mai elevate, cum este cel despre
originea omului: "Eu sunt sufletul zeului Chou, care s-a născut pe sine însuşi. Eu m-am născut din carnea
zeului care s-a creat pe sine... el m-a născut prin voinţa sa, el mi-a dat viaţă prin forţa sa, el m-a suflat din
nările sale şi eu sunt deci făptura ce a ieşit din nările lui "(apud Ch. Ziegler, în Écriture 1982, p. 288).
Ideea că nu numai faraonul, dar fiecare individ are un Ba al său, care este de origine divină, este de un
profund umanism. Ea îl ridică pe om deasupra restului creaţiei divine, deasupra naturii, căci afirmă că în
fiecare din noi sălăşluieşte un grăunte de divinitate.
Dar gândirea teologică egipteană nu s-a oprit aici în meditaţia sa asupra "lumii de dincolo". În
Regatul Nou, "Cartea Morţilor" (v. docum. supl.; prima ediţie R. Lepsius, Das Totenbusch der Ägypter
nach dem hierogliyphischen Papyrus in Turin, Leipzig 1842. Mai recent R. Faulkner, The Ancient
Egyptian Book of the Dead, Austin 1990, cf. bibliografia comentată) atestă un stadiu superior atins de
reflexia religioasă. Acum ideea formulelor magice şi a curăţeniei religioase, care asigură pasajul spre
regatul morţilor şi spre o postexistenţă fericită, este înlocuită cu valorificarea sub aspect etic a faptelor
individuale. Conform Cărţii Morţilor Ba are nevoie în continuare de numeroase formule magice, dar apare
ideea Judecăţii de Apoi, prezidată de Osiris, care e secondat de cei 42 de asesori ai săi. Judecata e
precedată de celebra "Confesiune negativă" (în care defunctul enumeră păcatele pe care nu le-a făcut) şi
constă în "cântărirea inimii", când faptele rele trag balanţa în jos, iar cele bune o ridică. Din "Confesiune
negativă" rezultă că erau considerate păcate nu numai nerespectarea îndatoririlor faţă de zei, ci şi
minciuna, furtul, deparavarea, maltratarea altora etc. Această idee că dincolo de o existenăă exemplară
în raport cu zeii şi de tot felul de formule magice sau de cunoştiinţe ezoterice, ceea ce contează sunt
faptele individuale, ridică gândirea religioasă egipteană peste nivelul obişnuit în societăţile tradiţionale. Ea
precede cu câteva secole bune "Cele zece porunci" ale lui Moise şi cu mai bine de un mileniu
Deuteronomul, care sunt capodoperele eticii religioase ebraice.

3. Cult, ritual, magie.

Dar studiind numai aspectele teologice riscăm să ne facem o imagine greşită asupra religiozităţii
egiptene. Omul de rând percepea prea puţin nuanţele discursului intelectual, pentru el contactul cu divinul
se producea prin intermediul preoţilor şi al cultului, participând la marile sărbători şi ritualuri, sau apelând
la forţa magiei.
După cum rezultă din inscripţiile foarte detaliate de pe pereţii templelor târzii (cum este cel al lui
Horus de la Edfu) aici se desfăşurau atât slujbe zilnice, cât şi ceremonii extraordinare. Cultul cotidian
consta din libaţii pentru hrănirea zeului şi din întreţinerea statuii şi la el participau preoţi mărunţi, care
foloseau intrările secundare ale edificiului. În momentele de sărbătoare se deschideau porţile templului şi
poporul putea trece de pragul lumii profane pentru a se împărtăşi din sacralitatea lăcaşului de cult. Dar
mirenii nu puteau depăşi curtea templului, căci numai membrii personalului sacerdotal aveau dreptul să
pătrundă în sala hipostilă, după care închideau porţile în urma lor şi restul ceremoniei se desfăşura
departe de privirile oamenilor de rând. Mai departe, în repausoarul bărcii intrau numai preoţii de rang
superior. Ei participau la libaţii şi la ritualul de purificare al bărcii. După aceea, marele preot rupea sigiliile
de lut şi deschidea uşa, pătrunzând în "Sfânta sfintelor". Aici el se prosterna în faţa statuii (atingea

126
pământul cu nasul), declarând că "a ajuns în ceruri" pentru a-l contempla pe zeu. Statuia, de obicei de
aur masiv, era apoi purificată cu natron (în egipteană netjeri = sare naturală de natriu) pentru ritualul
"deschiderii gurii", care echivala cu trezirea zeului. În fine ea era spălată şi îmbrăcată şi în faţa ei se
făceau libaţii pentru a-l hrăni pe zeu. În cazul marilor festivaluri statuia era aşezată în barca sacră şi
scoasă mai întâi în sala hipostilă, unde avea loc o nouă slujbă. Abia apoi se deschideau porţile acesteia
şi zeul se arăta mulţimii. Uneori zeul putea fi scos din templu pentru a merge să viziteze alte lăcaşuri de
cult. La întoarcere porţile erau rând pe rând închise şi sigiliile refăcute.
Toate aceste acţiuni exprimă concepţia vechilor egipteni despre templu, ca reprezentând spaţiul
sacru, în opoziţie cu cel profan (v. la capitolul anterior paragraful despre simbolistica templului). El era în
primul rând locuinţa divinităţii, unde în afara zeului puteau să pătrundă numai cei iniţiaţi. Diferitele etape
parcurse în timpul ceremoniilor, de la curtea laicilor şi până la "sfânta sfintelor", unde avea loc contacul cu
divinitatea, ilustrează de fapt treptele drumului de la pământ la cer. Din acest punct de vedere templul era
o imagine a universului (imago mundi).
Marile sărbători, cu ritualurile care le erau asociate, ritmau existenţa vechilor egipteni asemenea
inundaţiilor regulate ale Nilului. Ele au căpătat la un moment dat o asemenea extensie, încât la sfârşitul
Regatului Nou aproape că o zi din trei era dedicată sărbătorii. Astfel, marele festival Opet, desfăşurat în
cinstea lui Amun-Re din Teba dura 11 zile pe vremea lui Thutmosis al III-lea, pentru ca să ajungă la
aproape o lună sub Ramses al III-lea. El avea loc în momentul când apele Nilului atingeau cotele maxime
de inundaţie şi avea ca punct central marea procesiune de la Karnak la Luxor, care este reprezentată în
detaliu pe pereţii templului lui Amun. Probabil prinosurile aduse la sărbătoarea Opet serveau la
asigurarea prosperităţii până la viitoarea inundaţie.
Alte ritualuri, ca cel al anului nou (când era reluată lupta mitică a lui Re cu balaurul Apophis),
jertfa stâlpului Djed (un fetiş simbolizându-l pe Osiris) şi care era o sărbătoare legată de începerea
lucrărilor agricole, sau "alergarea lui Apis", taurul ce asigura fecunditatea, precum şi ceremoniile regale
deja discutate mai sus, erau toate menite într-o formă sau alta să contribuie la prosperitatea societăţii. Ele
erau de fapt ritualuri ancestrale, care coborau adânc în lumea neolitică. Cu toată vechimea lor şi cu tot
caracterul simbolic al acţiunilor, semnificaţia lor profundă nu putea să-i scape egipteanului de rând. Fie că
era evocat mitul lui Osiris şi Isis, ori lupta lui Re cu Apophis, participarea la ritualul respectiv însemna
ieşirea din timpul profan, care se scurge inexorabil şi intrarea în timpul sacru, care este imobil, etern.
Participanţii reveneau "in illo tempore", în acele vremuri de început, retrăindu-le alături de zei.
Dacă în general libaţiile şi jertfele erau menite să faciliteze acţiunea divină, se spera ca prin
magie forţele lumii de dincolo să fie controlate şi folosite în interesul celui ce stăpânea această disciplină
ocultă. Înşişi zeii recurgeau la recitarea unor formule sau la rostirea unor nume prin care se spunea că se
înstăpâneau asupra forţelor ascunse. Din lumea egipteană provin numeroase texte cu formule vrăjitoreşti,
reţete de elixiruri miraculoase sau variate amulete. Ca în mai toate societăţile primitive farmecele de tot
felul erau folosite cu scopul de a controla "lumea de dincolo", căci gândirea magică a fost o primă formă
de abordare sub aspect intelectual a realităţii profunde, care transcede datele conferite de simţurile
noastre.

BIBLIOGRAFIE COMENTATĂ
Fundamental pentru cunoaşterea istoriei politice a Egiptului antic de către studenţii anului I,
rămâne capitolul respectiv din Em. Condurachi, Curs de istoria Orientului antic. Fascicula I. Orientul
Apropiat (mileniile III-I î.e.n.), Bucureşti 1980, p. 109-162 şi cel din S. Moscati, Vechi imperii ale
Orientului, Bucureşti 1982, p. -187. Se poate consulta, dar cu precauţie privind interpretările, C. Daniel,
Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti 1976 şi idem,Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraniene,
Bucureşti 1980. O expunere succintă se poate regăsi şi la L. Bârzu, R. Ursu, Istorie universală veche.
I. Istoria Orientului Antic, Bucureşti 1999, p. 19-41. Între timp a apărut cartea specialistului bucureştean
M. Cihó, Introducere în egiptologie, Bucureşti, care este foarte bine documentată.

(pentru restul literaturii vezi Cursul Extins)

127
 MODULUL 4
ISTORIA EVREILOR ÎN ANTICHITATE
(De la Avraam la răscoala lui Bar Kohba)

INTRODUCERE.

Spre deosebire de marile civilizaţii antice din Orientul Apropiat, cea egipteană şi cea
mesopotamiană, care au făcut obiectul cărţii mele din anul 2001 (Mari civilizaţii ale Orientului Antic)37, în
prelegerea de faţă mă voi ocupa de istoria unui mic popor, care a suferit adesea jugul dominaţiei străine
şi care s-a hrănit nu o dată cu pâinea amară a exilului, neputând să dureze nici construcţii măreţe şi nici
să fondeze structuri politice de anvergură. Dacă nu a creat o civilizaţie majoră el a născut însă o cultură
unică, ce a lăsat urme adânci în istoria gândirii religioase şi morale. Iniţial un popor seminomad, pătruns
în partea vestică a "semilinei fertile" încă din mileniul III a.Chr., poporul evreu a opus o rezistenţă
neobişnuită marii civilizaţii integratoare a lumii antice, cea greco-romană, contribuind în cele din urmă la
sinteza helleno-creştină, care stă la bazele civilizaţiei europene de astăzi. Astfel, gândirea religioasă
ebraică, ilustrată de Vechiul Testament, s-a dezvoltat apoi în creştinism (Noul Testament) şi a fost în final
"altoită" pe trunchiul raţionalismului şi umanismului greco-roman. Legând Vechiul de Noul Testament prin
doctrina "concordiei" dintre ele, teologii creştini, de la Origenes la Giaccomo da Fiore, au integrat istoria
biblică (adică istoria antică a evreilor) în cea a Europei creştine. Prin urmare pe o mare parte a Globului
sunt cunoscute astăzi cât de cât datele esenţiale ale istoriei evreilor, în timp ce despre alte popoare ale
lumii vechi nu se ştie aproape nimic. De fapt dramele istoriei Istraelului sunt cele ale multor popoare mici
din Orientul de ieri şi de azi (să ne gândim doar la armeni sau la curzi), dar prin forţa spiritului - dată de
credinţa sa religioasă - poporul evreu a izbutit să reziste vicisitudinilor timpului şi după aproape două
milenii, la mijlocul sec. XX, el a reuşit chiar să-şi reîntemeieze statul, desfiinţat de romani. Întreprinderea
nu a fost uşoară şi nu întâmplător astăzi, după aproape şase decenii, acest stat se vede confruntat cu
problemele complexe ale coexistenţei cu un alt "desmoştenit" al istoriei, vecinul palestinian. Parcurgând
istoria epocii elenistice şi romane vom fi izbiţi de asemănarea dintre conflictele de atunci şi cele de astăzi.
Pe de altă parte să nu uităm că şi monoteismul islamic se revendică tot de la Vechiul Testament. Astfel,
sunt sigur că în cele din urmă popoarele Orientului Apropiat vor găsi destule temeiuri în propria istorie
pentru a nu lăsa ca ura oarbă şi intoleranţa să otrăvească pentru multe generaţii relaţiile interumane din
"Ţara Sfântă".
Cu atât mai firesc apare astăzi, atât interesul pentru arheologia biblică, cât şi cel pentru exegeza
de text a Vechiului Testament. Dar, cu excepţia unor precizări stratigtafice şi a unei descoperiri singulare,
"manuscrisele de la Marea Moartă", care de fapt interesează cu precădere istoria creştinismului,
arheologia biblică nu a adus decât contribuţii minore, ceea ce face ca şi azi să folosim în primul rând
textul biblic pentru reconstituirea istoriei vechi a Israelului.
Prima chestiune care trebuie lămurită, înainte de a proceda la expunerea istoriei antice a evreilor,
este care a fost noutatea adusă de Vechiul Testament în ceea ce priveşte gândirea religioasă? Am arătat
deja în legătură cu civilizaţia egipteană (Mari civilizaţii ale Orientului Antic, Cluj Napoca 2001, p. 268-270)
că prin reforma lui Echnaton s-a impus, cu aproape 5 secole înainte de Moise, o primă formă de
monoteism şi că psalmul 104 din Biblie nu este decât o trducere a imnului compus de faraonul eretic
pentru proslăvirea lui Aton, discul solar, ridicat de el la rangul de zeu suprem. Prin urmare există o
legătură directă între reforma religioasă egipeană şi monoteismul iudaic, care face ca doctrina mozaică

37
Vezi recent cea de a doua ediţie, revăzută şi adăugită pe alexandrudiaconescu.ro

128
să nu ne apară astăzi ca strict orignală. În plus, chiar şi dimensiunea morală, carateristică textului biblic,
este precedată de pasajele cu valenţe etice din Cartea Morţilor. Şi totuşi, nici egiptenii, nici vechii
babilonieni, nu au depăşit vreodată nivelul perceperii timpului ca pe un ciclu, analog cu cel al
anotimpurilor, pe când în Vechiul Testament descoperim - în locul tradiţionalului "prezent etern" al
sărbătorilor religioase - un timp istoric, care se scurge inexorabil din viitor înspre trecut. Evenimentele
dobândesc astfel unicitate, ele nu mai sunt nici exemplare şi nici repetabile, ca în mit, ci devin "fapte
istorice". Prin efortul profeţilor aceste întâmplări au fost interpretate ca reprezentând voinţa lui Dumnezeu,
care fie că-l pedepseşte, fie că-l răsplăteşte pe "poporul ales". În această viziune istoria devine câmpul de
manifestare a voinţei divine, o permanentă epifanie a lui Dumnezeu. Ideea a fost preluată şi amplificată
de istoriografia creştină.
După tradiţia biblică istoria Israelului începe cu Avraam, care la îndemnul Domnului, părăseşte
oraşul mensopotamian Ur, pentru a se stabili în final de cealaltă parte a deşertului Negew, în "Ţara
Făgăduită". Întâmplările anterioare, relatate de Cartea Genezei (Adam şi Eva, Cain şi Abel, Noe şi
Potopul, Turnul lui Babel şi amestecul limbilor), ţin evident de mitologie şi ele interesează istoria gândirii
religioase ebraice, nu pe cea politică. Conform Vechiului Testament istoria politică a evreilor se împarte în
mai multe perioade: epoca Patriarhilor (începută de Avraam şi continuată de urmaşii săi, Isaac, Iacob şi
Iosif), cea a Judecătorilor (care începe cu exodul din Egipt, pe la 1200 a.Chr.), apoi cea a Regilor
(începută pe la 1020 a.Chr. cu Saul, urmat de David şi Solomon) şi care are două subperioade, regatul
unitar şi monarhia dezbinată o dată cu 932 a.Chr., când se separă regatele lui Iuda şi Israel (şi când se
remarcă primii profeţi, Iosua, Isaia, Eremia). Samaria, capitala Israelului e cucerită de către assirieni în
722 a.Chr., iar Ierusalimul, capitala Iudeei, e cucerit de neobabilonieni în 586 a.Chr.. Urmează perioada
exilului în Babilon, dominată de personalitatea profetului Ezechil, apoi reîntoarcerea în patrie şi
reconstruirea Templului, după 537 a.Chr., apoi răscoala Maccabeilor împotriva dominaţiei seleucide (167-
144 a.Chr.) şi refacerea statului (cu un caracter tot mai teocratic), pentru ca în 62 a.Chr. Pompei cel Mare
să cucerească Ierusalimul, intaurând dominaţia romană. Cucerirea din nou a Ierusalimului şi distrugerea
Templului de către Titus în 70 p. Chr., a marcat transformarea completă în provincie romană, după care -
în urma răscoalei lui Bar Kohba - în 135 p.Chr. pe locul Templului e construit un capitoliu pentru Jupiter
(mai precis varianta sa grecească, Zeus Olympios) şi evreilor li se interzice să mai locuiască în Ierusalim,
oraşul devenind colonia Aelia Capitolina şi fiind populat cu greci. Astfel începe lungul exil al evreilor.
Cadrul geografic al expunerii de faţă este reprezentat de extremitatea sud-vestică a "semilunei
fertile", cunoscută în general sub numele de Palestina. Termenul apare deja la Herodot şi a fost folosit de
romani pentru a desemna provincia creată aici de ei în 135 p. Chr., după răscoala lui Bar Kohba . Numele
vine însă de la filistinii aşezaţi pe coastă în sec. XII a.Chr., după ce au fost respinşi de egipteni şi a
desemnat multă vreme doar teritoriul restrâns, locuit de aceştia. În Biblie ţinutul unde s-au aşezat evreii la
sfârşitul mileniului II. a.Chr. este numit Canaan. Graniţele sale nu au fost niciodată clare. Spre nord sunt
Munţii Libanului, spre est şi sud semideşertul, iar la vest marea. În Biblie se foloseşte expresia "de la Dan
la Beer Şeba" pentru a se delimita spre nord şi sud teritoriul locuit de triburile de evrei (v. Harta 1), circa
240 km. Axul acestui teritoriu l-a constituit valea Iordanului, cu aspect de canion şi care prezintă zone de
câmpie doar lângă Marea Galileei (Lacul Tiberiadei) şi Marea Moartă. Primul se găseşte la 200 m sub
nivelul Mrii Mediterane, iar cea de a doua la 400 m sub acelaşi nivel, fiind cea mai joasă porţiune de uscat
de pe Terra. De o parte şi alta a Iordanului se găseşte un relief muntos, foarte fragmentat şi deosebit de
variat. Astfel se nasc diferenţe considerabile la mici distanţe. Spre exemplu Ierusalimul este aşezat la o
înălţime de 750 m deasupra nivelului mării, pe când Ierihonul, la numai 37 de km de el, se găseşte la 250
de m sub nivelul mării. În zona centrală se găseşte muntele Carmel, iar dincolo de el pe coastă erau
aşezaţi filistinii la sud şi fenicienii la nord.
În general sunt aici două anotimpuri, cel ploios, din octombrie şi până în aprilie şi cel secetos,
când bate vântul fierbinte dinspre deşertul aflat la răsărit. Ameninţarea secetei a fost mereu o problemă,
după cum o arată episodul cu proorocul Ilie (1 Regi, cap. 18), dar în multe zone se putea spune că
"curgea laptele şi mierea". Desigur, trebuie ţinut cont de faptul că în antichitate toată această parte a
"semilunei fertile" era mai propice vieţii umane decât astăzi. Deşi climatul a devenit tot mai arid în utimele
două milenii înainte de Christos, marea catastrofă ecologică s-a produs abia prin sec. VII-VIII p.Chr., când
bune părţi din Irakul şi Syria de astăzi s-au transformat în deşerturi 38. În sudul Palestinei deşertul Negew

Aşa numitele "oraşe moarte" din nordul Syriei nu au fost părăsite din cauza cuceririi arabe, ci această
38

mare mişcare de populaţie a fost prilejuită de înăsprirea condiţiilor climatice, care au făcut ca la est de
munţii Liban, Antiliban şi Aloui precipitaţiile să devină insuficiente pentru o agricultură rentabilă.

129
de astăzi găzduia pe vremea lui Ioşua nu mai puţin de 17 oraşe! Săpăturile arheologice de la Awdat au
confimat de altfel abandonarea acestei regiuni în sec. VII p.Chr.

LECŢIA 1. ÎNCEPUTURILE ISTORIEI BIBLICE

1. EPOCA PATRIARHILOR este descrisă de Cartea I-a a Vechiului Testament, Geneza

(Facerea), începând cu cap. 12. Conform tradiţiei, Avraam a părăsit cetatea Ur din Chaldeea (sudul
Mesopotamiei), stabilindu-se iniţial la Harran, în nord-vest, iar mai apoi mânându-şi caravanele până în
Canaan (Palestina) şi chiar în Egipt. Urmaşii săi, Isac, Iacob şi fiul acestuia Iosif, vor trăi în Ţara
Canaanului. Iosif este cel care pleacă în Egipt, şi ajungând la mari demnităţi, îi cheamă aici pe ai săi. Nu
are rost să ne lansăm aici în enumerarea a tot felul de ipoteze privind peregerinările strămoşilor evreilor
în mileniul II a. Chr39. Cert este că cel puţin în Syia semideşertul de astăzi, populat de beduini, oferă încă
resurse de hrană pentru turmele puţin pretenţioase. Primăvara el se umple chiar de un covor verde! În
textul biblic găsim ecoul acestor mişcări desfăşurate la marginea deşertului, cu pătrunderi periodice în
Canaan şi în Mesopotamia.

(Pentru exemple concrete vezi Cursul Extins)

Textele biblice ne prezintă o societate seminomadă patriarhală, în care femeile erau cumpărate
cu daruri de la familia lor, purtau brăţări şi verigi, iar faţa le era acoperită cu un văl 40. Este o lume semitică
tradiţională unde întâlnim mumeroase obiceiuri cunoscute şi din alte izvoare, mai ales mesopotamiene.
Elementul de noutate survine pe plan religios şi constă în ceea ce numim "credinţa abrahamică",
în care se stabileşte o legătură directă între om şi divinitate. Avraam este ales de zeu, care face un fel de
pact cu el, bazat pe devotamentul lui Avraam, dar care nu-l obligă pe acesta la nimic concret (nu aşa cum
în religia greco-romană omul se târguieşte cu divinitatea, "do ut des" = "dau în măsura în care dai"). Spre
exemplu episodul sacrificiului lui Isaac, pe care Avraam era gata să-l săvârşească, nu este un reflex al
sacrificiului către Moloh a primului născut, aşa cum e cazul la fenicieni, sau a regelui moabit Mesha,
pentru a forţa victoria. Decizia lui Avraam de a urma cererea zeului izvorăşte din credinţa profundă în
justeţea voinţei divine. Acest "Dumnezeu al lui Avraam" este un zeu patriarhal, al clanului. El apare sub
forma "Dumnezeul lui Avraam" (Geneza 31, 53), "Dumnezeul tatălui lui Avraam"(Gen. 26, 24),
"Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iabob, et c. Acest "Dumnezeu al talălui", este invocat cu nume
ancestrale, precum "pahad Yishāk", "teama lui Isaac", care se poate traduce însă şi "tatăl lui Isaac", sau
"'abhîr Ya'aqobh", ceea ce înseamnă "puternicul" sau "apărătorul lui Iacob". Dar o dată cu aşezarea în
Canaan acest zeu patriarhal ia trăsăturile lui El, "stăpânul" (Bel în Mesopotamia). Astfel în Geneza 21, 33,
Dumnezeu este numit "El olam" = "Stăpânul veşniciei", iar în prima parte a cărţii Genezei Dumnezeu
apare ca "El ohim" (pluralul lui "El oah" = "Stăpân şi zeu", în latină "Dominus et Deus"). Astfel
"Dumnezeul tatălui" dobândeşte dimensiunile cosmice ale "domnului" canaanean.

2.Fuga din Egipt deschide EPOCA JUDECĂTORILOR (1200-1020 a.Chr),

cuprinsă în cărţile Exodul, Numeri, Iosua, Judecători şi prima carte a lui Samuel (Leviticul nu priveşte
evoluţia istorică, ci organizarea tribului de preoţi, leviţii). Primele episoade, legate de activitatea lui Moise
şi a fratelui său Aaron în Egipt, precum şi fuga de acolo, au mai degrabă semnificaţie mitică şi sunt greu
39
Semiţii orientali (akkadienii) au pătruns în Mesopotamia încă de la mijlocul mileniului III a.Chr., iar cei
occidentali sunt atestaţi la marginea deşertului sirian cam tot pe atunci, după cum o dovedeşte arhiva de
la Ebla.
40
Mult mai târziu, în peroada monarhiei desbinate, profetul Isaia (3, 16-22), criticând luxul, le descrie
astfel pe evreice: "16. Domnul zice: "Pentru că fiicele Sionului sunt mândre şi umblă cu gâtul întins şi
priviri pofticioase, pentru că păşesc mărunţel şi zornăie cu verigile de la picior, 17. Domnul va pleşuvi
creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul la va descoperi ruşinea". 18. În ziua aceea Domnul va scoate
vergile cari le slujesc ca podoabă la picioare şi sorişorii şi lunişoarele, 19. cerceii, brăţările şi măramele;
20. legăturile de pe cap, lănţişoarele de la picioare şi brâiele, cutiile cu mirosuri şi băierele descântate, 21.
inelele şi verigile de la nas; hainele de sărbătoare şi cămeşele cele largi, mantiile şi pungile; 22. oglinzile
şi cămeşele subţiri, turbanele şi măramele uşoare".

130
de documentat sub aspect arheologic şi istoric. Cert este că grupuri de evrei s-au infiltrat în Egipt pe la
mijlocul mileniului al II-lea, profitând şi de vremurile tulburi provocate de dominaţia hiksoşilor. Alte triburi
au rămas desigur în Canaan. Dovadă a contactului cu egiptenii sunt şi o serie de nume biblice, care-şi au
originea în ţara faraonilor. De exemplu chiar Moise = Mosesh, respectiv consoanele m-s-y, înseamnă în
egipteană "fiu" (vezi "Ramses" = r-m-s-s = Re-mosesh, adică fiul lui Re). Pe la 1.200 a.Chr., proitând de
crizele politice din vremea ultimilor Ramesiszi (dinastia a XX-a), grupurile de evrei din Egipt vor fi revenit
în Sinai, şi traversând deşertul, s-au infiltrat în Canaan. După tradiţie Moise nu a ajuns în Tărâmul
Făgăduit, murind la est de Iordan, în faţa Ierihonului. Lui Iosua îi revine sarcina cuceririi Palestinei (noul
nume al zonei litorale, unde se aşezaseră filistinii, "popoarele mării", respinşi de Ramses al III-lea). De
pătrunderea uneori violentă a evreilor sunt legate de către arheologi o serie de straturi de incendiu şi
distrugere din cetăţile canaateene, cum ar fi Gibeon şi Hazor.
Acastă situaţie conflictuală a determinat unificarea triburilor israelite sub autoritatea unor
conducători, în celaşi timp laici şi religioşi, judecătorii. După mărturia biblică puterea acestora era limitată,
instituţia judecătorilor apărând ca una arhaică şi care a precedat-o pe cea regală. Judecata se făcea pe o
înălţime, iar judecătorul cu lancea în mână pronunţa cuvîntul Domnului. El era o persoană charismatică,
iar inspiraţia divină îl făcea apt să conducă şi operaţiunile militare, nu numai să împartă dreptatea.
Judecata era itinerantă, ne-existând încă o capitală propriu-zisă. Cf. 1 Samuel (7, 15-17).
Textul biblic acreditează ideea că fiecare judecător avea o autoritate extinsă asupra întregii
Palestine, dar în realiatae se pare că cei menţionaţi ca atare în cartea sfântă şi-au exercitat adesea
concomitent magistratura şi nu succesiv. Mai degrabă s-ar putea vorbi despre o confederaţie a celor 12
triburi ale lui Israel, menţionate în mai multe rânduri în Biblie, şi care vor fi fost reunite în jurul sanctuarului
comun de la Ghilgal şi apoi de la Silo, asemenea unei amficţionii greceşti. S-a sugerat chiar că numărul
de 12 corespunde lunilor anului, fiecare trib asigurând serviciul în sanctuar timp de o lună. Aici "Chivotul
Sfânt" era păstrat într-un "Tabernacol", dar el putea fi transportat
unde era nevoie, aşa cum s-a întâmplat în bătălia dezastruoasă
de la Aphec, când el a căzut în mâinile filistinilor 41. Instituţia
judecătorească este cunoscută şi la alte seminţii semitice, chiar
dacă la fenicieni de exemplu "suffeţii" seamănă mai degrabă cu
magistraţii greco-romani, decât cu nişte inşi "inspiraţi de
Dumnezeu".
Epoca judecătorilor inaugurează prin Moise un nou sentiment
religios. "Dumnezeul tatălui" devine acum un "zeu naţional", care
a făcut un pact cu întregul Israel: acesta este poporul său ales.
Pentru definirea noii dimensiuni a divinităţii semnificativ este
episodul întâlnirii lui Moise cu Domnul pe Muntele Horeb. Moise
se apropie de un tufiş care arde şi de unde aude glasul Domnului.
Remarcăm încă de la început caracterul abstract al acestei
divinităţi, care nu se întrupează într-o fiinţă umană, ci se
manifestă doar prin puterea elementelor, cum este focul. Se
inaugurează astfel o religie eliberată de fetişism, zoolatrie sau
animism, chiar şi de antropomorfism, ceea ce se va reflecta şi în
artele plastice, căci este interzisă închinarea la "chipul cioplit". Dar
acest Dumnezeu nu este doar inefabil (de nedefinit); Lui nu i se
poate pronunţa nici numele (Exodul, 3, 13-14).
În textul ebraic pentru "Cel care este", respectiv "Eu sunt"
corespund consoanele Y-h-
w-h, citite Iahve sau Iaşveş. Acest CELE 12 TRIBURI ALE LUI Dumnezeu se defineşte
deci prin modul de a fi, fără a-şi ISRAEL revela persoana. În plus, El
este un Dumnezeu al Israelului, iar evreii sunt "poporul ales",
"poporul lui Iahve".
Trebuie făcută precizarea că în acest stadiu al gândirii religioase ebraice nu este vorba despre un
41
Înfrângerea a dus la instaurarea lui Samuel ca judecător, iar pierderea "Chivotului Sfânt", ar fi produs
foarte probabil o ctastrofă, dacă nu ar fi fost energicul Samuel, a cărui conducere a deschis calea
instituţiei regalităţii. Săpăturile daneze de la Silo au dus la identificarea unui nuvel de distrugere violentă,
de pus în legătură cu acestă înfrângere.

131
monoteism absolut. Prima din cele 10 porunci transmise lui Moise sună astfel: "Să nu ai alţi Dumnezei în
afară de Mine!"42, iar Moise exclamă la un moment dat (Exod., 15, 11): "Cine este asemenea Ţie între
Dumnezei?". Există deci şi alţi "Dumnezei", dar ei sunt ai altor popoare şi contra acestor zei trebuie luptat
(nu întâmplător imediat după sosirea în Canaan se declanşează conflictul cu cei care l-au adoptat pe
Baal din Peor).
În mod inevitabil însă, după aşezarea statornică în Canaan, iahvismul se îmbogăţeşte cu o serie
de trăsături ale religiei argeste locale. Baal apare chiar ca un epitet al lui Iahve, iar Ghedeon şi-a dobândit
supranumele de "Ierubaal", adică "apere-se Baal" (Judecători, 6, 32), după ce i-a dărâmat acestuia altarul
şi parul ce-i era dedicat şi căruia i se închina chiar tatăl său. Episodul demonstrază că evreii trecuseră la
construirea unol altare sacrificiale, cu sâlpi de lemn împodobiţi cu măşti şi veşminte, contrar intransigenţei
iahvismului primitiv, care avea un puternic caracter abstract, potrivit lumii pastorale (cf. Judecători 2, 10-
23). Acest conflict, între idealurile purismului iniţial şi contaminările datorate amesctecului cu populaţia
locală, va marca de acum încolo istoria religioasă a Israelului şi se va concretiza în demersurile profeţilor,
care acţionează în paralel cu preoţimea tradiţională.
În perioada judecătorilor Iahve apare ca un zeu războinic şi vindicativ, intransigent în raport cu
celelalte culte43. (Cf. Exod 23, 24 şi 34, 13; Deuteronom 7, 2-5 şi 12, 2-3; Judecători 2, 2).
Dar cu toate aceste succese în epoca judecătorilor evreii nu au reuşit să cucerească decât Canaanul şi
regiunile sale limitrofe, nereuşind să-şi croiască drum spre mare, căci coasta era ferm în mâinile
filistinilor.

LECŢIA 2. PERIOADA PRIMULUI TEMPLU

3. MONARHIA UNITARĂ (1200-932 a.Chr.).

Slăbirea puterii marilor imperii la sfârşitul mileniului II., conjugată cu ameninţarea filistinilor
dinspre vest şi a moabiţilor şi edomiţilor dinspre sud, a determinat abandonarea formei primitive de
organizare în favoarea regalităţii. După tradiţie, Samuel ne făcând faţă ameninţării filistine, este silit de
popr să numească un rege, după modelul altor popoare. Cu toată argumentaţia lui Samuel împotriva
sistemului monarhic, Domnul îi ordonă să facă pe plac maselor şi astfel Saul este "uns" rege 44 (cf. 1
Samuel, 8 , 11-17).
Sistemul schiţat de nefericitul Samuel este unul de tip tributal. Regele ia pentru el şi slujitorii săi o
parte din pământuri, dar în rest locuitorii sunt datori cu 10% din recolte şi din animale, cu prestarea unor
munci şi cu serviciul militar. În schimb soluţia regalităţii s-a dovedit salutară din punctul de vedere al
conflictelor militare. Totuşi Saul, după un debut în care înţelegerea cu puterea religioasă a fost deplină,
intră în conflict cu aceasta, fiind atras de cultele locale. Astfel în Biblie Saul apare ca regele părăsit de
Dumnezeu.
În contrast cu el David marchează un moment de rară coeziune în cadrul istoriei ebraice. El
recucereşte Ierusalimul de la filistini şi recuperează Chivotul Sfânt, ceea ce conferă regatului un centru
politic şi religios.
Solomon (971-932 a.Chr.), urmaşul lui David, este după tradiţie prototipul înţeleptului. Sub el
regatul atinge o mare bogăţie, dar fastul, ilustrat printre altele de construcţiile măreţe, cum ar fi Templul şi
palatul regal, intră în conflict cu sentimentul religios tradiţional. La moartea sa, în 932 a.Chr., regatul se va
scinda.
Organizarea statului în perioada monarhiei unitare a făcut evidente progrese faţă de epoca
anterioară. Sub David este atestat un aparat administrativ central, cu scribi, administratori, generali şi
gardă, dar structura pe triburi (fiecare cu centrul său) se păstrează încă (astfel pentru armată recrutarea
se făcea prin delegaţii tribali). Sub Solomon procesul de centralizare face noi progrese: ţara e împărţită în
42
Compară cu Deuteronomos, Cea de a doua lege, care este evident mai târzie şi unde se precizează
(Cap. 4, 35): "...numai Domnul este Dumnezeu şi nu există alt Dumnezeu în afară de El", sau (4, 39):
"...numai Domnul este Dumnezeu, atât sus în cer, cât şi jos pe pământ şi nu există alt Dumnezeu în afară
de El".
43
Vezi de exemplu Deuteronomos 4, 24: "căci Domnul, Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un
Dumnezeu gelos".
44
Ritualul consta efectiv din ungerea pe cap cu ulei ca simbol al graţiei divine. Vezi 1 Samuel 10, 1.

132
12 districte, fiecare cu un guvernator şi fiecare având
obligaţia de a aproviziona palatul timp de o lună.
Obligaţiile în muncă şi produse sunt precizate în detaliu.
Sistemul politico-administrativ începe să semene cu cel
egiptean, dar nu trebuie să pierdem o clipă din vedere
faptul că la evrei regele era doar "unsul" lui Dumnezeu şi
nu era nici măcar repezentantul său, ca în lumea
mesopotamiană. El era puternic concurat de marele
preot al Templului din Ierusalim, care tindea să devină
liderul spiritual şi ar fi devenit dacă nu s-ar fi ivit profeţii,
care să se proclame ei înşişi inspiraţi direct de divinitate.
Sub Solomon caracterul laic al monarhiei se
accentuează. După modelul marilor vecini pe colina
Sion-ului din Ierusalim e construit un templu gigantic de
piatră, iar în apropiere apare un palat pentru rege şi unul
pentru regina, care era de origine egipteană.

4. MONARHIA DESBINATĂ (932-586 a.Chr.).

După moartea lui Solomon se formează două
regate: cel de nord, Israel, cu capitala la Samaria şi cel
de sud, Iuda, cu capitala la Ierusalim. Regii ambilor
continuă politica tradiţională a instituţiei monarhice, de
apropiere de civilizaţiile învecinate, ceea ce a provocat
reacţia tot mai înverşunată a profeţilor. Ei propovăduiau
revenirea la puritatea credinţei ancestrale, acuzând
decadenţa unui prezent în care sentimentul religios
tradiţional este pervertit. Proorocul, "nabi" în ebraică,
este un personaj specific istoriei evreieşti. El are revelaţii
personale, fiind în contact direct cu Dumnezeu, dar
pentru aceasta nu recurge la tehnici extatice sau
şamanice. În general profeţii, precum Isaia, accentuează
asupra lipsei de conţinut a jertfelor şi închinăciunilor din sanctuare. Pentru profeţi nu contează Graniţele
formele
districtelor
exterioare ale cultului, ci credinţa individuală, ilustrată de pietatea şi de faptele fiecăruia. Astfel valoarea
financiare ale
morală a actelor individuale este contrapusă actelor formale de cult. lui Solomon
Dar critica poate atinge chiar accente sociale,
ca în Isaia 3, 14-16: REGATUL UNITAR
Profetismul din perioada monarhiei se
caracterizează prin faptul că anunţă nimicirea regatului lui Israel sau al lui Iuda, datorită judecăţii
Domnului, ce va trimite duşmani puternici, care să le distrugă (noul Imperiu Assirian şi cel Neobabilobian).
Cauza catastrofelor este ceea ce profeţii numesc "desfrânarea" lui Israel, care a păcătuit acceptând
sincretismul cu cultele străine (cf. Ezechil, 23, 1-49, despre cele două surori curve, Ohola şi Oholiba) .
Prin urmare cucerirea assiriană şi neobabiloniană nu sunt decît urmări fireşti ale unui
comportament deviant de la regulile purismului religios tradiţional. În anul 722 a.Chr. Samaria cade sub
Salmanassar al V-lea (după unii autori abia în 721 sub Sargon II.) şi 27.290 de prizonieri sunt deportaţi. În
701 a.Chr. Ierusalimul rezistă şi regatul Iuda devine stat vasal al Assiriei. Ca urmare a criticilor profeţilor
(acum este activ Eremia), în anul 621 a.Chr. regele din Iuda, Iosia, purifică cultul, alungă zeii străini şi
închide toate sanctuarele, lăsând doar Ierusalimul ca unc centru religios. După tradiţie acum a găsit
marele preot în "casa lui Iahve" Deuteronomul, "cea de a doua Lege", expresie codificată a poruncilor
transmise de Moise. Cum faţă de cartea Exodului există şi o serie de diferenţe nu este exclus ca
Deuteronomul să fi fost redactat chiar în sec. VII a.Chr. (după unii autori abia în sec. V a.Chr.).
După cum arătam mai sus Deuteronomul reprezintă stadiul matur al monoteismului iudaic.
Totodată el accentuează dimensiunea morală a legilor. Cu toată xenofobia moştenită din intransigenţa
religioasă (v. mai sus), Deuteronomul are cuvinte de înţelegere şi pentru străini şi chiar pentru duşmani.
Profundul umanism face din Deuteronom o legislaţie caritabilă faţa de cei slabi (Deuteronomos, 24, 14).
Dar evoluţia acestui umanism va fi încetinită după "întoarcerea din exil", când rolul marelui preot

133
devine tot mai important şi când structura teocratică a statului evreu nu va mai permite inovaţii la Lege,
Torah. În schimb ideea de "popor ales", noul pact cu Iahve şi promisiunea mîntuirii viitoare a lui Israel, va
deschide o falie tot mai adîncă între evrei şi celelalte popoare.

5. CAPTIVITATEA BABILONIANĂ. 586-538 a.Chr.

În 586 a.Chr. Nabucodonosor cucereşte regatul Iuda şi distruge complet Ierusalimul. Un mare
număr de evrei sunt deportaţi în Chaldeea. Profetul Ezechiel va îmbina autoritatea proţească cu charisma
profetului. De acum încolo pentru secole bune nu va mai exista un stat al evreilor, dar naţiunea va rezista
tocmai datorită coeziunii pe care i-a conferit-o credinţa. În perioada exilului se conturează ideea mântirii
viitoare, realizată prin voinţa lui Iahve, sub forma unei epoci de aur. Nu este vorba despre promisiunea
fericirii în viaţa de apoi (ideea va apărea la farisei, dar mai târziu), ci despre un paradis terestru. Această
viziune grandioasă este sintetizată în Deutero-Isaia, cap. 44-55, unde se arată cum, după eliberarea din
captivitatea babiloniană, evreii din toată lumea se vor întoarce la Ierusalim, Iahve va fi repus în templul
său de pe colina Sionului, ţara va fi reconstruită din temelii şi triumful lui Iahve va fi deplin (de exemplu
Deutro-Isaia, 51, 3-4).

LECŢIA 2. PERIOADA CELUI DE AL DOILEA TEMPLU

6. REVENIREA ÎN PATRIE. Perioada dominaţiei persane, lagide şi seleucide

(537-164 a. Chr.).
În 537 a.Chr., la mai puţin de un an de la cucerirea Babilonului de către Cirus, Zorobabel, trimisul
perşilor şi marele preot Ioşua, pun piatra unghiulară la temelia noului templu. Se inaugura astfel
„perioada celui de al doilea templu”, care va fi complet distrus în anul 70 al erei creștine. Abia în 515
a.Chr. „cel de aldoilea templu” era gata pentru a fi sfinţit (Zorobabel fusese între timp îndepărtat de către
perşi). În perioada dominaţiei persane statul evreu începe a se înfiripa, tot mai mult ca o structură
religioasă mai degrabă decât una politică. În lipsa unei autorităţi regale, marele preot, ca pe vremea
exilului, exercita autoritatea reală. Se constituie astfel treptat la Ierusalim o comunitate teocratică,
așezarea devenind un adevărat oraş-templu. Comunitatea era împărţită în mari familii patriarhale, care
posedau în comun pământul, loturile familiale fiind distribuite numai între rude. Aproape jumătate dintre
locuitorii Ierusalimului erau preoţii (leviţii) şi familiile lor. Se definitivează acum reforma legalistă, conţinută
mai ales în codul de prescripţii rituale, Leviticul (cf. Cap.17-26). Tot acum circumcizia devine un semn
distinctiv pentru evrei, la fel ca şi respectarea Sabbatului.
Pe la 450 a.Chr. Neemia este numit guvernator al Israelului de către perşi şi obţine chiar de la
Artaxerxes I. dreptul de a reface zidurile Ierusalimului, ca simbol al largii sale autonomii. Neemia este
continuatorul reformei începută de Ezra, al cărei scop era "curăţenia rituală". Legea, Torah, este acum
exaltată, ceea ce va constitui o trăsătură defintorie a vieţii religioase ebraice de acum încolo. Rezultatul a
fost o tot mai profundă izolare a evreilor faţă de celălalte neamuri. Conform lui Neemia, Cap. 8, Ezra a
citit în faţa întregului popor "cartea Legii lui Moise", probabil Pentateuch-ul, sau o parte a lui (citirea a
durat o jumătate de zi). Din acest moment religia lui Israel poseda oficial o carte sacră, o "scriptură". De
fapt ahemenizii recunoşteau ca licită doar acea religie care poseda o scriptură, astfel încât cea mai mare
parte a Vechiului Testament a fost redactată în perioada dominaţiei persane.
Cu Alexandu cel Mare, care cucereşte Palestina în 332 a.Chr., se inaugurează o nouă pagină în
istoria antică a evreilor: confruntarea cu cultura greacă. La moartea lui Alexandru teritoriile locuite de
evrei intră în cadrul regatului lagid. Pe la 200 a.Chr. suveranitatea Ptolemeilor va fi înlocuită cu cea a
Seleucizilor.
Epoca elenistică a însemnat peste tot o extraordinară expansiune, culturală dar şi economică, a
elementului grecofon, iar ţinuturile biblice nu s-au putut sustrage acestui fenomen inexorabil, căci
numeroase oraşe au ajuns să aibă şi aici o structură şi un aspect grecesc şi chiar Ierusalimul s-a umplut
de greci. Această elenizare s-a făcut simţită nu numai prin întemeierea de noi aşezări de către seleucizi,
ci şi prin influenţa culturală, care a putut fi sesizată atât la nivelul elitelor laice, cât şi al celor religioase
(chiar până la marele preot). Astfel cartea a doua a Maccbeilor (4, 9) relatează cu oroare cum, pe vremea
lui Antiochos al IV-lea Epiphanes (175-164 a. Chr.), marele preot Iason a construit un gimnaziu cu
palestră, unde tineri nuzi urmau să se antreneze conform obiceiului grecesc! După cucerirea Ierusalimului
de către Antiochos al IV-lea în 168 a. Chr., Templul lui "Iahve", "Cel fără de nume" (şi pentru care pe
vremea ahemenizilor cu decenţă era folosit în actele oficiale termenul de "Stăpânul Ceresc", echivalentul

134
lui "Bel"), a devenit acum templul lui "Zeus Olympios", căruia i s-a construit chiar un altar alături de cel
mai vechi. De altfel Antiochos al IV-lea Epiphanes a şi interzis Torah, la uneltirile "tobiazilor", partida
philhellenică, care au profitat de răscoala nereuşită a "oniazilor", partida tradiţionalistă 45. Ierusalimul a
rămas totuşi capitala spirituală a poporului evreu, marele preot fiind numit şi revocat de către regele
seleucid.Privilegiile religioase ale acestui oraş-templu au fost consemnate prin edictul lui Antiochos al III-
lea (223-187 a. Chr.)46. Marele preot putea avea ranguri înalte şi în regatul seleucid, ca de exemplu
Ionathan, pe vremea lui Alexandru Balas (150-145 a.Chr.), care a fost "amic"- philos, apoi frate,
"adelphos" şi în fine "protos philos", "cel dintâi amic" al regelui, având privilegiul de a purta purpură şi o
serie de podoabe de aur (v. 1 Maccabei 10-11). El putea percepe o taxă de la fiecare evreu pentru
Templu. Alături de marele preot conducerea Ierusalimului era adsignată unui "sinedriu", un sfat al
notabililor. În schimb poporul de rând avea numeroase obligaţii fiscale faţă de regalitatea seleucidă, cum
ar fi "phoros" tributul colectiv, dar şi alte dări directe şi indirecte.

7. DE LA RĂSCOALA MACCABEILOR LA CUCERIREA ROMANĂ. Refacerea

regatului ca stat teocratic (164 - .
Resentimentele evreilor tradiţionalişti s-au concretizat în răscoala Maccabeilor, care a avut ca
prim rezultat cucerirea Ierusalimului de către Iudas Maccabeul în 164 a. Chr., când cultul a fost restabilit
în termenii consacraţi. Dar Seleucizii au revenit, stabilind până la urmă un echilibru, care permitea părţii
greceşti a oraşului Ierusalim să coexiste alături de cea evreiască. Urmaşul lui Iudas, Ionathan, pomenit
mai sus, a reuşit pe la 150 a. Chr. să realizeze un nucleu de stat teocratic evreiesc independent, profitând
de luptele interminabile pentru tronul seleucid. După mai bine de cinci secole se profila refacerea
regatului evreu, evident nu în vechile forme. Fratele şi urmaşul lui Ionathan, pe nume Simon, reuşeşte să
ocupe în 143 a. Chr. Ierusalimul şi prin urmare este ales mare preot de către reprezentanţii poporului,
deşi nu era de neam regesc. Acest act corespundea cu o declaraţie de independenţă faţă de regatul
seleucid, căci până atunci marele preot era numit de principele grec, nu ales de evrei. Simon are meritul
de a fi extins statul său teocratic până la mare, cucerind de la seleucizi o parte din coasta filistină, cu
portul Jaffa. În 141 a. Chr. el a reuşit să transforme funcţia sacerdotală supremă într-una ereditară, ceea
ce a apropiat-o de cea monarhică şi i-a asigurat succesiunea fiului său, Ioan Hyrcan I.
De numele acestuia din urmă se leagă cucerirea Edomului (în 109 a. Chr.) şi a Samariei. Evreii
samariteni erau consideraţi impuri de către ceilalţi iudei, căci s-ar fi căsatorit cu "alte neamuri" în timpul
exilului. Capitala Sechem şi colina Gerizim, cu templul samaritenilor, au fost distruse în 128 a. Chr, ceea
ce făcea iarăşi din Ierusalim singurul centru religios, iar în 107 a. Chr., datorită sprijinului acordat
Seleucizilor, întreaga Samarie a fost din nou trecută prin foc şi sabie. Aceste conflicte explică de ce pe
vremea lui Iisus iudeii şi samaritenii "nu aveau legături unii cu ceilalţi"(v. Ioan, 4, 9), sau de ce samaritenii
se închinau pe o colină, unde ştiau că se închinasreă şi strămoşii lor mai înainte şi nu se închinau la
Ierusalim, după cum arată evanghelistul Ioan (4, 20-21)47.
Politica lui Ioan Hyrcan I a fost urmată de energicul său fiu Aristoboulos I (104-103 a. Chr.), care
a cucerit părţi din Galileea şi Iturea, deschizând strălucita domnie a fratelui său, Alexandru Ianneus (103-
76 a. Chr.). Acesta a mai adăugat regatului Transiordania, ajungând la dimensiunile vechiului stat al lui
Solomon.
Dar acum aceste teritorii nu mai erau locuite doar de către evrei şi peste tot monarhia teocratică
de la Ierusalim a dus o politică forţată de impunere a legii lui Moise. Rând pe rând edomiţii, apoi itureii şi
grecii din oraşele de pe costă, sau din Transiordania, s-au văzut siliţi să opteze între pierderea
proprietăţilor şi convertirea la cultul mozaic. Acestă convertire impunea nu doar acceptarea "Legii", Tora,
ci literalmente transformarea indivizilor din străini (hellenes), în evrei, prin circumcizie, respectarea
45
La Arac el Emir, lângă Ierusalim se găseşte mausoleul familiei Tobiazilor, construit pe la 175 a.Chr. în
stil enenistic, dar decorat cu o friză de lei de inspiraţie assiro-persană.
46
citat in extenso de istoricul Flavius Iosephus, Antiquitates Iudaicae, 12, 3, 3.
47
Pe de altă parte resentimentele evreilor galileeni faţă de samariteni rezultă şi din episodul plecării lui
Iisus spre Ieruslim, când un sat samaritean nu a vrut să-L găzduiască fiindcă mergea spre centrul religios
al evreilor, iar Iacob şi Ioan supăraţi, ar fi vrut să se pogoare foc din cer ca să-i mistuie pe samariteni.
Iisus însă i-a dojenit pe drept cuvânt pentru asemenea gânduri (Luca, 9, 51-55).

135
sabatului, alimentaţie strict controlată et.c. O persoană care candida la noul statut, dar care încă nu-şi
abandonase total comunitatea din care făcea parte, se numea "prozelit". Dar, nici după transformarea
totală el nu devenea un membru deplin al "poporului ales", căci fiind impur din punct de vedere rasial el
era desemnat de ceilalţi ca un "neofit". Abia urmaşii săi erau pe deplin integraţi în comunitatea evreiască.
Galileea a devenit un tărâm predilect al coloniştilor evrei şi -- deşi nu mai era un teritoriu evreiesc
-- în scurtă vreme fii lui Israel au ajuns aici majoritari. Înainte vreme în caz de primejdie minoritatea
evreiască putea fi chiar retrasă din Galileea (I. Maccabei, 5, 14-23) 48. Pe vremea lui Iisus partea de la
răsărit de Marea Galileei era încă cunoscută ca "Galileea Neamurilor" (gentiles), adică "a străinilor"
(Matei, 4, 15). La rândul lor evreii din Galileea aveau reputaţia unor naţionalişti aprigi, care însă vorbeau
aramaica cu un accent specific, care l-a trădat de exemplu pe Petru la Ierusalim (Matei 26, 73). Dar
această politică a avut două tăişuri, căci mulţi dintre neeverii supuşi au văzut ulterior în administraţia
romană o eliberare.
Pe de altă parte politica hasmoneilor nu a fost cea a unor naţionalişti fanatici, ei comportându-se
mai degrabă ca toţi despoţii orientali din acea vreme. Astfel, marile lor cuceriri se datorau mercenarilor
neevrei, iar ei înşişi şi-au durat palate luxoase, căci cu fiecare zi procesul de elenizare al clasei politice
era tot mai evident49. Dar de conflictele latente, care măcinau statul Maccabeilor, au ştiut să profite
romanii, prin Pompei cel Mare, care în 63 a. Chr. a găsit modalităţile de a aduce această regiune sub
protectoratul Republicii romane.
Raporturile evreilor cu romanii au fost la început foarte cordiale, căci Iudas Maccabeul îşi dăduse
seama că se poate baza pe sprijinul acestora împotriva Seleucizilor. Tratatul din 161 a. Chr., păstrat în I.
Maccabei, 8, 23-32 şi la Flavius Iosephus, Antichit. Iud., 12, 10, 6, este un foedus aequum, care aşeza
pe picior de egaliate republica romană şi statul teocratic incipient al evreilor, pe care în schimb Seleucizii
îl considerau o formaţiune vasală50. Bunele relaţii au fost continuate sub Ionathan (tratatul fiind reînnoit pe
la 144 a. Chr.), iar urmaşul acestuia, Simon, şi-a datorat succesele mai degrabă alianţei cu Roma, decât
valorii pe câmpul de luptă. În plus, Simon a obţinut de la romani protecţie nu doar pentru evreii din
Iudeea, ci şi pentru cei din diaspora. Scrisoarea romanilor către regele Egiptului, prin care se afirmă
protectoratul republicii de pe Tibru asupra comunităţilor everieşti, păstrată în I. Maccabei, 15, 15-24, se
încheie cu o înşiruire a teritoriilor avute în vedere, ca fiind locuite de comunităţi evreieşti: "(22) Aceiaşi
scrisoare a fost adresată regelui Dimitrie (id est regele seleucid Demetrios al II-lea Nikator - 145-138 a.
Chr.), lui Atalus (i.e. Attalos al III-lea, care a domnit între 138-133 a. Chr. asupra Pergamului, devenit apoi
provincia romană Asia), lui Ariarate (i.e. Atiarathes al VI-lea, Epiphanes Philopator, care a domnit singur
asupra Cappadociei între 130-111 a. Chr., anterior el purtase coroana alături de tatăl său Orophernes) şi
lui Arsachis (nu poate fi Arsakes al II, care a domnit în Parthia între 210-191 p. Chr., ci vreun urmaş al
marelui Mithradates I, 171-138 a. Chr.51), (23) precum şi tuturor ţărilor: Sampsame (Samosata, capitala
regatului Commagene), Sparta, Pamphilia, Lycia, Halicarnas, Cos, Side (port la graniţa dintre Pamphilia
şi Cilicia), Aradus (oraş din nordul Feniciei, autonom din 259 a. Chr.), Rodos, Faselis (probabil Phasis,
colonie milesiană în Colchida, pe coasta răsăriteană a Mării Negre), Gortina (i.e. Gorthyna, capitala
Cretei), Cnidus, Cipru şi Cirene". Interesant este că o înşiruire similară apare şi în Faptele Apostolilor, 2,
9-11. Scena se petrece la Ierusalim în ajunul sărbătorii Cincizecimii, când se adunaseră acolo evrei de
pretutindeni şi când - inspiraţi de Spiritul Sfânt - apostolii au prins a vorbi pe limba fiecăruia. Erau de
faţă:"(9) Parţi, mezi, elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Cappadocia, Pont, Asia, (10) Phrigia,
Pamphilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cyrene, oaspeţi din Roma, iudei şi prozeliţi, (11) cretani şi arabi...",
48
De altfel colonizarea trebuie să fi continuat până târziu, căci şi familia lui Iisus fusese recent stabilită la
Nazareth, din moment ce, pentru recensământul din anul 6 a. Chr., Iosif a trebuit să meargă cu familia în
sud, la Bethleem, de unde era el originar.
49
Treptata grecizare se observă şi din inscripţiile de pe monede şi mai ales din numele monarhilor. La
început ei au un nume genuin everu, apoi se mai adaugă unul grecesc. In fine, cel grecesc ajunge a fi
plasat în faţă şi până la urmă el rămâne singurul nume (astfel chiar Ianeus, al doilea nume al lui
Alexandru Ianeus, nu este decât forma elenizată a evreiescului Ionathan).
50
Cu puţin mai devreme (prin 165-164 a. Chr), în timpul conflictului dintre Iudas Maccabeul şi Lysias,
generalul lui Antiochos al V-lea Eupator, solii romani s-au adresat revernţios "poporului (ethnos) evreu"
(II Maccabei 11, 34), pe când spre exemplu generalul seleucid Lisias vorbea cu dispreţ despre "gloata"
(plethos) a răzvrătiţilor (II. Maccabei 11, 16).
51
El a fost adevăratul fondator al Imperiului parth, cucerind Media, Babilonia - care devine centrul
economoc şi politic al statului, cu capitala la Seleukia-Ktesiphon - şi apoi Elamul.

136
ceea ce arată că diaspora evreiască se stabilise în linii mari încă de pe la mijlocul secolului II a. Chr. în
principalele puncte ale Orientului. Or, misiunea creştină în prima sa etapă s-a desfăşurat tocmai pe
traseele care legau comunităţile evreieşti din exil şi de aceea pasajul din Faptele Apostolilor, mai sus
amintit, merită toată atenţia.
Sprijinul roman s-a manifestat şi sub Ioan Hyrcan I, când Flavius Iosephus, Ant. Iud., 14, 10, 22,
aminteşte o hotărâre a senatului care prevedea printre altele că Antiochos al IX-lea al Siriei trebuie să
retrocedeze evreilor porturile ocupate (printre care şi Jaffa), iar oricine ar obţine bunuri de pe teritoriul
regatului evreu, care era aliat cu romanii, nu le poate scoate din ţară fără a plăti evreilor taxele cuvenite,
scutit fiind doar Ptolemaios al Egiptului, şi el aliat şi prieten al romanilor.

8. PERIOADA DOMINAŢIEI ROMANE. Statul teocratic al evreilor de la

Pompei cel Mare la distrugerea „celui de al doilea templu”.

8.1. De la Primul Triumvirat la moartea lui Tiberius.

Dar, o dată dispărut regatul seleucid, interesul republicii romane pentru statul evreu a scăzut, iar
rivaliatatea dintre cei doi fii ai Alexandrei, văduva lui Alexandru Ianneu, şi anume Hyrcan al II-lea şi
Aristobul al II-lea, i-a permis lui Pompei cel Mare să se amestece, cucerind Ierusalimul şi înstăpânindu-se
în 63 a. Chr. asupra întregului regat. Totuşi Pompei nu a creat aici o provincie asemenea Syriei, ci un stat
vasal, integrat celui roman. Iudeii erau obligaţi la un tribut (de genul celui din statele elenistice), oraşele
de pe litoral au fost pierdute, la fel ca şi Skythopolis, Samaria şi Marisa, regatul fiind redus la Iudeea şi
Edom în sud, la Galileea şi Pereea în nord (între ele interpunându-se Samaria, supusă guvernatorului
Siriei şi Dekapolis, v. imediat mai jos). Hyrcan al II-lea, nu primeşte însă titlul regal şi e confirmat numai
ca mare preot. În Transiordania se formează liga celor 10 oraşe, Dekapolis (Marcu, 5, 20; Matei, 4, 25),
ostilă iudeilor.
Dar lucrurile nu se vor opri aici, căci datorită unor noi tulburări, guvernatorul Siriei, Gabinius, a
profitat pentru a prelua în mâna sa administraţia seculară a fostului regat. El a împărţit teritoriul în cinci
districte fiecare cu o capitală. Iudeea a fost divizată în districtul Ierusalimului, cel al Gazei şi cel al
Ierihonului, capitala Galileei a devenit Sepphor, iar Hamath capitala pentu Pereea. Probabil şi Hyrcan al
II-lea a fost decăzut din calitatea de mare preot în cea de simplu administrator al Templului.
Şi totuşi evreii nu s-au lăsat, căci datorită relaţiilor personale, dar şi dintr-un abil calcul politic,
Caesar i-a restituit lui Hyrcan demnitatea de mare preot împreună cu dreptul de a percepe tributul pentru
Templu, atât de la evreii din Iudeea, cât şi de la cei din diaspora. În plus, Hyrcan al II-lea devenea
"ethnarch" (dacă nu rege, cel puţin "şef al neamului" său; v. Flavius Iosephus, Ant. Iud., 12, 10). Acelaşi
Caesar a acordat evreilor deplină libertate religioasă, atât acasă cât şi în exil, conferind practic religiei
mosaice calitatea de religio licita în Imperiul Roman. Mai mult chiar, li se permitea evreilor să se asocieze
în colegii religioase, privilegiu negat grecilor, de exemplu. Totodată evreii erau scutiţi de o serie de
obligaţii militare. Nu întâmplător, ca şi alţi provinciali dealtfel, evreii au deplâns amarnic uciderea lui
Caesar. Această situaţie este foarte importantă pentru a înţelege poziţia primilor creştini, care plecând din
sânul comunităţilor evreieşti, se bucurau de privilegiile acestora, de dreptul de întrunire şi asociere
religioasă şi de dreptul practicare a cultului 52.
Şi totuşi Hircan al II-lea, deşi avea titlul de "ethnarch", nu a obţinut prerogative regale, nici măcar
în administarea internă, căci aceasta a fost atribuită unui "procurator" sau "epitropos", în persoana lui
Antipatros, care nici nu era de neam evreiesc, ci edomit. Fiul acestuia, Herodes (Irod), s-a bucurat de

52
E total fals să ni-i închipuim pe primii creştini adunaţi în secret prin catcaombe şi hărţuiţi continuu de
statul roman, aşa cum i-a zugrăvit literatura romantică. În realitate catacombele erau o formă normală de
cimitir la Roma şi în jurul ei, unde marea densitate de locuitori a generat înmormântările în asemenea
galerii subterane. De fapt, primii prigonitori ai creştinilor au fost tocmai evreii, care-i denunţau pe creştini
ca ne făcând în realitate parte dintre ei şi deci ca ne beneficiind de privilegiile religiei mosaice.

137
atâta stimă şi amiciţie din partea lui Octavian (dar şi a lui Marcus Antonius) încât în 40 a. Chr. el a fost
proclamat rege al iudeilor într-o procesiune solemnă la Roma. Tot atunci în Iudeea Hyrcan al II-lea a fost
înlocuit în postura de mare preot de Antigonos, care însă în 37 a. Chr. a fost îndepărtat de către Herodes-
Irod, sprijinit de romani (Flavius Iosephus, Ant. Iud., 14, 490). Cu ajutorul romanilor Ierusalimul este încă
o dată ocupat, iar Herodes primeşte în ochii supuşilor puteri depline, deşi în realitate era doar un rege
vasal. În fine, regatul evreilor exista din nou, chiar dacă cel care-l conducea nu numai că nu era din
stirpea lui David, dar la origine era chiar edomit! De altfel funcţia de mare preot a fost separată de cea de
rege. Cu toate acestea, între 37 şi 4 a. Chr., Irod a domnit cu o deosebită strălucire, primind epitetul de
"cel Mare". El a purtat titlurile de "rex", "dynast" şi "ethnarch", iar membrii familiei sale erau primiţi "in
aequo foedere in societatem Romanorum" (în alianţă cu Roma prin tratat de egalitate). Irod - Herodes cel
Mare putea purta chiar războaie pe cont propriu şi îşi putea desemna succesorii (care urmau apoi să
primească acordul Romei). Pe vremea sa nu au fost încartiruite trupe romane în teritoriile aflate sub
controlul său. La moartea lui Irod însă, fiul cel mare, Archelaos, nu a mai primit titlul regal, ci doar pe cel
de "ethnarch", trebuind să împartă puterea cu fraţii săi, Herodes Antipa şi Phlippos, care deveneau
"tetrarchi".
Irod cel Mare este important şi pentru că e pomenit în Noul Testament. El s-a remarcat printre
altele datorită măreţelor construcţii pe care le-a iniţiat la Ierusalim: palatul regal şi mai ales Templul.
Acesta din urmă a început a fi refăcut în 20 a. Chr., pe o suprafaţă de 470 x 280 m şi construcţia a fost
terminată abia sub Irod Agripa al II-lea, în anul 64 p. Chr., adică şase ani înainte de distrugere. La
Samaria însă Irod cel Mare a construit un templu al lui Augustus şi a rebotezat oraşul Sebaste 53, apoi la
Caesarea Maritima a ridicat un alt Sebasteion (lat. Augusteum, templu imperial), iar portul a fost rebotezat
Sebastos Limen. Sub el şi alte oraşe, ca Ierihon şi Sepphoris, au fost dotate cu construcţii tipic greceşti,
ca băi, fântâni arteziene, colonade, sau temple. Deşi a reuşit să menţină un echlibru între sadducei şi
pharisei (v. mai jos), el însuşi neputând ocupa funcţia de mare preot, căci nu era din neamul
Hasmoneilor, Irod cel Mare s-a manifestat în primul rând ca un rege de tip elenistic (de exemplu pe
monedele sale limba ebraică a fost înlocuită cu greaca). Pe plan familial s-a remarcat prin numeroase
atrocităţi, mai ales spre fârşitul domniei. Tradiţia creştină (Matei, 2, 16-17) îi atribuie "masacrul pruncilor",
care nu e pomenit de Flavius Iosephus. Acesta s-a inspirat însă dintr-o sursă părtinitoare, Nicolae din
Damasc, fost secretar al lui Herodes. O asemenea oroare nu ar fi unică în istoria ultimei regalităţi iudaice,
căci acelaşi Iosephus (Antiquitates Iudaicae, 13, 345-346) pomeneşte o masacrare de copii sub
Alexandru Ianneus.
Regatul vasal Romei şi asupra căruia domnea Irod cel Mare nu se întindea şi asupra
Transiordaniei, unde coroana a primit-o un frate al său, Pheroas.
După moartea lui Irod cel Mare, în 4 a. Chr., puterea a fost împărţită între fii săi. Cel mai mare,
Archelaos, a fost numit "ethnarch" peste Iudeea, Samaria şi Idumeea, iar ceilalţi doi au primit doar titlul de
"tetrarch". Herodes Antipas, fiul mijlociu, a domnit între 4 şi 37 p.Chr. asupra Galileei şi Pereei (două
teritorii care erau separate între ele de Samaria şi Dekapolis). El a fost numit de Iisus la un moment dat
"vulpea aceea" (Luca, 13, 32) şi este cel care, datorită uneltirilor celei de a doua soţii, Herodias (Irodiada),
a ordonat tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul (Marcu, 6, 14-29; Matei, 14, 1-12; Luca, 3, 19-20 şi 9,
7-9). Sub Tiberus (14-37 p. Chr.) Irod Antipa s-a descurcat foarte bine, fondând chiar un nou oraş-
capitală, numit după împărat "Tiberias" şi care era aşezat pe malul "Mării Galileei", devenită "lacul
Tiberiadei". Cel de al treilea fiu al lui Irod cel Mare, Philippos (căsătorit cu Salomeea, fiica Herodianei), a
devnit tetrarch peste ţinuturile nord-estice, în Itureea, şi a fondat Cesarea Philippi (amintită în Matei 16,
13 şi Marcu 8, 27). El a fost primul conducător evreu care a bătut monede cu chipul împăratului Roman.
La moartea sa, în 34 p. Chr. teritoriile tetrarchiei sale au revenit provinciei Syria.
Primul dintre fii lui Irod cel Mare, Archelaos, a fost cel mai puţin norocos, căci după nici 10 ani de
domnie, în anul 6 p. Chr., a fost exilat în Gallia, teritoriul ethnarchiei sale trecând sub directa administrare
a lui Augustus, care a trimis aici un procurator cu rang praesidial 54. Procuratorul avea sarcini financiar-
fiscale, juridice (inclusiv dreptul de a pronunţa decizii capitale) şi conducea trupe auxiliare. Tributul intra
direct în visteria împăratului, fiscus, şi nu în cea publică. Afirmaţia lui Iisus, "daţi dar cezarului ce este al
cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Matei 22, 21), este deci riguros exactă şi reflectă
53
De fapt a fondat un nou oraş de tip elenistic, cu tramă stradală ortogonală, lângă vechiul oraş.
54
Această funcţie a fost ocupată de: Coponius (6-9 p. Chr.), Marcus Ambibulus (9-12 p. Chr.), Annius
Rufus (12-15 p. Chr.), Valerius Gratus (15-26 p. Chr.), Pontius Pilatus (26-36 p. Chr.), Marcellus (36-37
p. Chr.) şi Marullus (37-41 p. Chr.).

138
situaţia din zona aflată sub administrarea procuratorului roman. După modelul statului seleucid,
responsabilitatea fiscală revenea sinedrului, dominat de saducei şi pharisei şi care se reunea în Templu.
Sinedrul putea judeca o serie de cauze de natură religioasă, dar deciziile capitale reveneau
procuratorului. Tocmai de aceea sinedriul a trebuit să facă presiuni asupra lui Pontius Pilat pentru
condamnarea la moarte a lui Iisus. Reşedinţa procuratorilor era la Caesarea Maritima şi pentru împărţirea
dreptăţii guvernatorul se deplasa în diferite oraşe 55.
Dar în teritoriul aflat sub jurisdicţia procuratorului praesidial existau numeroase enclave: astfel
oraşul Gaza ţinea de provincia Syria, oraşul Askalon era o republică independentă de aspect elenistic, iar
Iamnia şi Azotus aveau o situaţie oarecum similară (civitates liberae et foederate), pe când Phasaelis şi
Archelais fuseseră dăruite de Irod cel mare surorii sale, care le-a lăsat prin testament Liviei, soţia lui
Augustus şi apoi au intrat în patrimonium principis, fiind direct administrate de către
împărat.

Practic principalele
litoral, în
zona

compact locuită de evrei, dar în două teritorii cu statut juridic diferit: pe de o parte provincia romană, care
cuprindea Samaria, Iudeea şi Idumeea, pe de altă parte regatul vasal al lui Herodes Antipas, care
cuprindea Galileea şi Pereea. Cum Iisus era galileean, deci sub jurisdicţia lui Irod (Herodes Antipas) şi nu
era originar din provincia romană, evanghelistul Luca (23, 7-12) relatează că procuratorul roman Pontius
Pilat, după ce iniţial nu L-a găsit vinovat, L-a dat pe mâna lui Irod, care se afla şi el pe atunci la Ierusalim,
pentru a-L judeca. Dar Irod Antipa L-a trimis pe Iisus înapoi, făra o decizie clară şi după acest episod,
remarcă evanghelistul, Pontius Pilat şi Irod Antipa s-au împreitenit, după ce mai deveme se duşmăneau.
Probabil că fiecare a manifestat cu această ocazie o deosebită curtoazie faţă de ius gladii (dreptul la
sentinţe capitale) al celuilalt. Sinedriul de la Ierusalim nu avea un atare privilegiu şi, după ce L-a găsit
vinovat pe Iisus, pentru a-şi atinge scopurile, a trebuit să-L predea lui Pontius Pilat, singurul care putea
să-L condamne la moarte şi să-L execute prin crucificare 56. După cum bine se ştie sinedriul a făcut
55
La Ierusalim, unde Pontius Pilat L-a judecat pe Iisus, procuratorul îşi avea probabil reşedinţa în fostul
palat al lui Irod cel Mare, căci bunurile regale reveniseră împăratului şi deci nu a fost necesară
construirea unui sediu (praetorium) aparte. După Ioan 19, 13, ultima judecată a fost ţinută într-un loc
numit "pardosit cu pietre", sau "Gabata" în aramaică, probabil o curte a fortificaţiei Antonia, care ocupa
colţul nord-vestic al incintei Templului.
56
Uciderea cu pietre (lapidarea) lui Ştefan la Ierusalim, primul creştin care a plătit cu viaţa credinţa sa, a

139
presiuni asupra pocuratorului praesidial, pentru ca să-L găsească pe Iisus vinovat de o "crimă împotriva
statului", pe care de fapt nu a comis-o. În ultima clipă guvernatorul roman a descoperit probabil
subterfugiul cu originea galileeană a lui Iisus, căutând să-i transfere răspunderea sentinţei capitale (şi
executarea ei) lui Herodes Antipas. Cum şi acesta s-a eschivat, Pontius Pilat a făcut o ultimă încercare de
a-L salva pe Iisus invocând obiceiul graţierii unui condamnat cu ocazia sărbătorii Paştelui, care celebra
eliberarea evreilor din Egipt. Zeloţii, mai bine organizaţi decât „nazaretienii”, au făcut ca aclamaţiile
populare să-l prefere pe Barabbas57.

8.2. Un evreu numit Iisus din Nazareth.

Dar cine era şi
adică pe vremea când încă Irod cel Mare era la
domnie58, fie abea în anul 6 al erei creştine, când a avut
loc recensământul ordonat de Augustus şi amintit de
Luca (2, 1-5). Iisus provenea dintr-o familie de colonişti
evrei, recent aşezaţi în Galileea, la Nazareth (ei aveau
proprietăţi şi la Capernaum)59. Familia avea ascendenţă
regală (fiind din stirpea lui David) şi conform prorocirilor
din ea urma să se nască viitorul Messiah,
"Mântuitorul"60, cel care urma să instaureze pe pământ
"Noul regat al lui Israel". Iisus nu s-a numit niciodată pe
el însuşi cu acest termen, autodesemnându-se doar ca
"fiul omului" (termenul fusese folosit în Scriptură, de
exemplu la Daniel 7, 13), adică cel ce va avea puterea
din mâinile Domnului la sfârşitul veacurilor 61. De altfel
"Împărăţia Cerurilor" de care vorbea El nu era "Noul
Israel", un stat teocratic, aşa cum îşi doreau zeloţii, ci o
împărăţie spirituală. Dar mulţi contemporani au luat
vorbele sale stricto sensu şi l-au acuzat că vrea să se
încoroneze ca rege al evreilor.
Probabil în anul
LUMEA eseniană, care anunţa venirea Împărăţiei Cerurilor, dar
NOULUI afirmând despre el însişi că nu este Messiah, ci doar
profetul Lui. El practica ritualul botezului, ca pe o
TESTAMENT
renaştere iniţiatică, purificatoare de păcate. Înainte de a
fi arestat pentru criticile sale vehemente la adresa lui
Irod Antipas, Ioan L-a declarat pe Iisus adevăratul
Messiah. Conform tradiţiei creştine, botezarea a atras

avut loc în condiţii speciale, căci s-a petrecut foarte probabil în anul 36 p.Chr., când Pontius Pilat a fost
rechemat urgent la Roma, în urma denunţului guvernatorului consular al Syriei şi când Iudeea rămăsese
deci fără guvernator.
57
Acesta nu a fost un tâlhar oarecare, ci un fel de șef revoluționar, pe numele său Iisus Barabbas,
în aramaică „bar-abbas” însemnând „fiul Tatălui” (evident cel ceresc), un nume charismatic(tot așa cum
conducătorul ultimei mari răscoale a evreilor s-a numit Barkohba = „fiul stelei”). Iisus din Nazareth
(Christos) s-a desemnat pe el însuși ca „fiul omului”, (ben-adam), în grecește  "ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου",cu
sensul de cel care va pune capăt dominației „bestiilor” pe acest pământ și va mântui omneirea vestind
Judecata de Apoi(vezi mai jos). Numele Iisus (Yoshua) era frecvent în mediile iudaice tradiționaliste.
58
Matei 2,1-19 pomeneşte despre "uciderea pruncilor" ordonată de Irod, iar Luca 1,5, spune că
"pe vremea lui Irod" i-a fost vestită Elisabetei şi lui Zacharia naşterea lui Ioan Botezătorul, iar câteva luni
mai târziu Maria şi Iosif au aflat că avea să se nască Iisus.
59
Cum recensământul roman prevedea ca fiecare să fie înregistrat în satul de baştină, Sf. Iosiv a
trebuit să meargă cu toată familia la Bethleem în sudul Iudeei, de unde era originar.
60
Ad litteram "Cel Uns" adică pe greceşte "Christos".
61
Totuşi întrebat de marele preot, Caiafa, în faţa sinedriului dacă El se consideră "Chrisos"-ul, fiul
lui Dumnezeu, adică Messiah, Iisus nu a negat (v. Marcu, 14, 61-62, Matei, 26, 62-64 şi Luca 22, 66-71).
După Ioan însă El a precizat în faţa lui Pilat: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!"

140
asupra lui Iisus graţia divină, prin pogorârea Spiriului (Duhului) Sfânt sub forma unui porumbel asupra
fiinţei Sale.
Misiunea lui Iisus s-a desfăşurat în anii 28-29 ai erai creştine şi a cuprins cu precădere Galileea.
Ea a constat în predici, ţinute atât în sinagogi cât şi în aer liber, precum şi în vindecări miraculoase.
Evanghelistul Ioan (6, 15) relatează că atunci când, în urma minunii cu înmulţirea pâinilor şi peştelui pe
malurile Lacului Tiberiadei, masele au văzut în El pe regele mântuitor, Iisus S-a retras cu discipolii Săi,
traversînd lacul într-o barcă şi evitând astfel să se pună în fruntea unei revolte populare.
La sfîrşitul anului 29, sau la începutul celui următor, Iisus a plecat împreună cu discipolii Săi la
Ierusalim, centrul religios al lumii iudaice, pentru confruntarea cu mai marii zilei. Din evanghelii (Marcu 9,
13 şi Matei 17, 12) rezultă că El îşi asumase conştient rolul de profet sacrificat, aşa cum fusese plastic
descris în Isaia 52, 13-15 şi 53, 1-12. La începutul lunii aprilie a anului 30, înaintea sărbătorii Paştelor
(care comemora "fuga evreilor din Egipt"), Iisus intră în Ierusalim aclamat de mase, ca un rege ("cel ce
vine în numele Domnului", Marcu 11, 1-10; "fiul lui David", Matei 21, 1-9; "împăratul care vine în numele
Domnului", Luca, 19, 29-38)62. În Templu Iisus se comportă ca un profet revoltat, alungându-i pe
comercianţi din "casa Tatălui Său". Conflictul cu liderii religioşi ai evreilor era iminent. După ce "în ziua
dintâi a praznicului Azimilor" (= joi, 6 aprilie; Matei 26, 17) Iisus a celebrat în cetatea Ierusalimului cu
discipolii săi "cina cea de taină" (o masă frugală, de post, nu "masa de Paşte"), El S-a dus cu ei în
grădinile Getsimani, unde era locul prevăzut pentru popasul pelerinilor. Acolo a fost arestat de către
gărzile mai marilor evreilor şi a fost judecat foarte rapid în timpul nopţii. În zorii zilei de vineri, cu o zi
înaintea Paştelor, după cum precizează Ioan, 18, 28 (ceea ce corespunde cu ziua de 14 a lunii Nissan =
7 aprilie, anul 30 p. Chr.)63 El se găsea în faţa lui Pontius Pilat, iar pe la 9 dimineaţa (după Marcu 15, 25)
era deja răstignit pe înălţimea Golgota, adică "dealul Căpăţânii" (cf. Matei 27, 45, Marcu 15, 33, Luca 23,
44). După Ioan () însă, răstignirea s-a produs abea în ceasul al şaselea, adică pe la orele 12, ceea ce
permite mai bine încadrarea în timp a tuturor evenimentelor din cursul dimineţii de vineri. Prin urmare
după Ioan, Iisus a pătimit pe cruce între amiază şi orele 15 sau 16 (când cerul s-a întunecat). Astfel, "pe
la ceasul al nouălea" Iisus a murit, soldații romani certificând decesul. Erau de faţă o parte din ucenicii
Săi, precum şi femeile din Galileea, care-L însoţeau, printre care şi mama Lui, Sf. Maria (Matei 27, 45-49;
Marcu 15, 33-37; Luca 23, 44-49; Ioan 19, 17-34). Seara Pilat a acceptat să predea corpul neînsufleţit
unui adept al lui Iisus, Iosif din Arimateea, care era posesorul unui mormânt nou cioplit în stâncă şi aflat în
apropiere64. Discipolii şi adepţii Săi erau dezamăgiţi. În dimineaţa zilei de 9 aprilie anul 30 femeile din
anturajul Său s-au dus la mormânt pentru a unge din nou trupul cu uleiuri, după obicei. Mormântul era
gol. Restul nu mai ţine de istorie ci de credinţa creştină. Discipolii în frunte cu Petru afirmă cu tărie că El a
înviat, căci s-au întâlnit cu El de mai multe ori. Vestea e dusă de ei la Ierusalim şi astfel s-a aprins printre
evrei flacăra unei noi credinţe, care va arde peste veacuri.
Relatări despre Iisus există şi în sursele evreieşti, ele confirmând în linii mari evenimentele
descrise în evanghelii. Cel mai favorabil creştinilor e textul istoricului Flavius Josephus, care a fost
redactat pe la 100 p.Chr. Acest pasaj, aşa numitul "Testimonium Flavianum", este cuprins în cartea XVIII,
116-119, din Antiquitates Judaicae:
"Pe vremea aceea a trăit Iisus, un om deosebit, căci el a înfăptut multe lucruri de seamă.
Stăpân peste cei care erau gata să primească cu inima deschisă învăţăturile de bună
calitate, el a câştigat de partea sa numeroşi evrei şi chiar "Hellenes". Atunci, când în urma
denunţului mai marilor noştri, Pilat l-a condamnat la crucificare, cei care-i acordaseră
dragostea lor au continuat să-l iubească, fiindcă el le-a apărut a treia zi, iarăşi viu, după cum
au spus proorocii şi mi-au relatat şi mie multe minuni despre el. Nici în ziua de azi nu a

62
Scena fusese prezisă de Zacharia (9, 9) astfel: "Iată că împăratul tău vine la tine. El este
neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar".
63
Data e confirmată şi de Talmudul Babilonian (Sanhedrin 43a). Marcu 14, 12 afirmă că Iisus se
întâlnise cu discipolii săi la "cina cea de taină" ca să celebreze Paştele, ceea ce ar plasa sărbătoarea
respectivă cu o zi mai devreme, dar masa frugală invocată de el nu a fost praznicul propriu-zis, de unde
aparenta contradicţie. Ziua de 14 Nissan, adică Vinerea Mare, cade într-o zi de vineri şi în anul 33, când
se poate presupune că Pontius Pilat era încă în funcţie. În acest caz ea ar corespunde datei de 3 Aprilie.
În orice caz, procesul Sfântului Pavel din Achaea şi convertirea sa din anul 36 conferă un terminus post
quem non pentru crucificare.
64
Trupul I-a fost uns cu uleiuri aromate şi învelit în fâşii de pânză, după obiceiul iudeilor. Graba cu
care a fost înmormântat se explică prin apropierea zilei de Sabat, când orice activitate era interzisă.

141
 dispărut spiţa celor care după el se numesc creştini".

Un ton cu totul diferit abordează Talmudul Babilonian (Sanhedrin 43a) într-un text redactat pe la
mijlocul sec. II:
"Tradiţia spune: în ajunul Paştelor a fost executat Iisus. Un crainic a mers înaintea lui
40 de zile şi striga "Acest om va fi lapidat pentru că a practicat magia şi l-a înşelat şi l-a
amăgit pe Israel. Cei ce ştiu cum să-l apere să vină şi să mărturisească în favoarea lui". Dar
nu s-a găsit nimeni, care să dea mărturie pentru el şi astfel fu el executat în ajunul Paştelor".

Este clar că percepţia despre Iisus în lumea iudaică contemporană a fost diferită. Ajunşi în acest
punct, e cazul să cercetăm care au fost pe atunci curentele de opinie şi grupările religioase din sânul
poporului evreu. După Flavius Iosephus (Ant. iud., 13, 171-173), în preajma naşterii lui Iisus liniştea lumii
iudaice era minată de câteva "secte filosofice" rivale: sadduceii, phariseii şi esenienii. În umbra lor însă
trebuie să vedem ameninţător spectrul zeloţilor revoltaţi, dintre care s-au recrutat şi unii adepţi ai lui
Iisus. În afara acestora existau şi numeroşi evrei elenizaţi, în primul rând aşa numiţii "herodieni" (amintiţi
ca atare doar în Noul Testament, nu şi de Flavius Iosephus).
Sadduceii reprezentau o grupare rigoristă, ultra tradiţionalistă, care nu accepta nici o derogare
de la litera Legii-Tora. Ei proveneau din elitele sociale ale evreilor în epoca elenistică, iar sub Maccabei ei
au dominat sinedriul. Phariseii erau mult mai apropiaţi de popor şi ei acceptau o serie de inovaţii
ideologice (de obicei cu susţinere şi în Scriptură), cum ar fi credinţa în "lumea de dincolo", cu pedepse
sau recompense, credinţa în înviere, în îngeri şi în demoni, sau în posibilitatea fiecăruia de a se căi
pentru păcatele sale şi de a dobândi iertarea65. Ei plasau de asemenea puterea sacerdotală desupra celei
politice, regale sau imperiale şi propovăduiau ca pe o morală curentă mila, compasiunea faţă de cei
săraci. În acelaşi timp erau vajnici apărători ai Legii şi, începând cu Irod cel Mare, au ajuns să domine
sinedriul în locul sadduceilor. Alături de sadducei şi pharisei, care alcătuiau elitele sacerdotale, "scribii",
din clasa de mijloc, reprezentau intelectualitatea evreilor. Ei erau persoane instruite, capabile să susţină
discuţii doctrinare, dar şi să desfăşoare activităţi laice, ca dreptul sau învăţământul şi au avut meritul de a
fi răspândit adânc în mase cunoştiinţe din cele mai variate. Astfel, gradul de alfabetizare al clasei mijlocii
evreieşti nu are paralelă în toată lumea veche.
Dar dacă herodienii, sadduceii, phariseii cu scribii erau legaţi de Ierusalim, învăţătura creştină s-a
adresat în primul rând lumii rurale, mai puţin sofisticate. Nu întâmplător în această lume periferică s-au
dezvoltat tot felul de mişcări, care contestau supremaţia absolută a Ierusalimului, accentuând pe rolul
propriei sinagogi (localul de reuniune) în faţa Templului. Critica acestor secte nu se mărginea la aspectele
doctrinare ci a îmbrăcat un caracter social tot mai accentuat. De altfel creştinii au avut cele mai mari
afinităţi cu secta esenienilor, de la care provin vestitele "manuscrise de la Marea Moartă" 66. Esenienii
erau o sectă monastică, exclusiv masculină, retrasă în deşert, asemenea sfântului Ioan Botezătorul. Sub
conducerea "Învăţătorului Dreptăţii" ei au părăsit "societatea idolatrică" pregătindu-se pentru înfruntarea
finală dintre "fii luminii" şi "fii întunerecului". Practic esenienii recunoşteau un fel de dualism, bine-rău, dar
nu unul extrem, căci echilibrul Lumii înclina spre bine, Domnul fiind bun dintru-început. Principalul lor ţel
în viaţă era să predice şi să răspândească voinţa Domnului, conform Scripturii. Noii veniţi trebuiau să
renunţe la bunurile lor, să accepte traiul în comun, pentru ca după un an să fie recunoscuţi ca membri cu
drepturi depline67.
65
În multe puncte doctrina creştină incipientă nu se opunea credinţei profesate de majoritatea
evreilor, după cum o dovedeşte depoziţia apostolului Pavel în faţa Sinedriului, prezentată în Faptele
Apostolilor 23, 6-8: " (6) Pavel, ca unul care ştia că o parte din adunare sunt sadducei iar alta pharisei a
strigat în plin sinedriu: "Fraţilor, eu sunt phariseu, fiu de phariseu şi din pricina credinţei în învierea
morţilor sunt dat în judecată". (7) Când a zis vorbele acestea s-a stârnit o neînţelegere între sadducei şi
pharisei şi adunarea s-a desbinat. (8) Căci saducceii zic că nu este înviere, nici înger şi nici spirit, pe când
phariseii le mărturisesc pe amândouă".
66
Aşezarea monastică de la Qumran, de unde provin manuscrisele, a fost distrusă prin anul 68-69
p. Chr., probabil de legiunea a X-a, în timpul războiului iudaic. Fragmente literare similare au fost
descoperite şi la Masada, unde zeloţii au rezistat între 70 şi 74 p. Chr..
67
De la descoperirea manuscriselor de la Qumran numeroşi comentatori au accentuat asupra
legăturilor ideologice ale esenienilor cu primii creştini, dar nu trebuie să uităm şi diferenţele. Creştinii nu
au manifestat acelaşi rigorism social, căci Iisus, simpatizând cu săracii şi îndemnând la abandonarea

142
 Zeloţii erau cei mai radicali oponenţi nu numai ai romanilor, ci şi ai ordinii sociale. La început unii
din ei au văzut în Iisus un posibil conducător, dar când au înţeles că mesajul cristologic nu era nici anti
roman şi nici extremist, nu au ezitat să li se opună creştinilor. Ei propovăduiau rezistenţa armată contra
autorităţilor romane şi nu întâmplător erau numiţi "siccari", adică "cuţitari" (de la sicca = pumnal).
În acest context e cazul să ne întrebăm care a fost noutatea mesajului lui Iisus? În primul rând,
aşa cum am arătat deja, pentru El "Împărăţia Cerurilor" era de natură spirituală şi nu lumească. Mântuirea
avea să fie individuală şi ţinea de credinţa fiecăruia în parte. În cadrul ei esenţială era pocăinţa, căci "oaia
rătăcită" şi regăsită, ca şi fiul rătăcitor, care a revenit cerând iertare, şi în general orice păcătos care s-a
pocăit, era mai "drag Domnului" decât o sută de oameni virtuoşi 68. Convingerea larg răspândită printre
evreii acelei vremi că bogăţia, "mammon", era o răsplată meritată pentru o viaţă exemplară, a fost
răsturanată de Iisus când afirma "Adevăr grăiesc eu vouă că mai degrabă va trece cămila prin ochiul
acului decât să intre bogatul în Împărăţia Cerurilor". Asta nu înseamnă că Iisus preconiza o comunitate de
avere ca la esenieni, căci El nu a evitat compania celor bogaţi. Mai mult chiar, contrar moralei tradiţionale
El nu s-a sfiit să ia masa cu vameşul şi alţi păcătoşi (Marcu, 2, 16-17), să-l ajute pe centurionul de neam
străin (Matei 8, 5-13 şi Luca 7, 1-10) şi mai ales le-a tratat pe femei ca pe nişte fiinţe normale. Or în
lumea ebraică antică femeia era lipsită de drepturi atât în căsnicie cât şi în societate. Cam prin anul 90
p.Chr. Rabbi Eliezer spunea: "Mai bine să arzi Torah decât să i-o predai unei femei", motivul fiind că "ea
este în toate privinţele inferioară bărbatului" (Talmudul Babilonian, Jer. Sotah 19a). Dar cu siguranţă cea
mai revoluţionară atitudine a lui Iisus a fost deschiderea spre alte neamuri, ai căror membri pot accede la
fel de bine spre mântuire ca şi "poporul ales".

8.3. De la Caligula la Vespasian. Distrugerea „celui de al doilea templu”.

După moartea lui Tiberius, noul împărat, Caligula (37-41 p. Chr.), fiind amic cu Herodes Agripa,
fratele Herodianei (soţia lui Herodes Antipas), l-a numit pe acesta rege al iudeilor, succesor al lui
Herodes Antipas, pe care l-a exilat în Galia. În plus el i-a făcut cadou lui Agripa şi teritoriile asupra cărora
domnise Philippos. Din nou, un rex socius al iudeilor îşi datora stăpânirea prieteniei personale cu
împăratul roman. Mai mult chiar, Caligula i-a dăruit lui Herodes Agripa I. şi teritoriile aflate sub
procuratorul praesidial, astfel încât între 41 şi 44 p. Chr. acesta a domnit aupra unui regat de talia celui al
lui Irod cel Mare. Împăratul Claudius (41-54 p. Chr.), după moartea în condiţii neclare a lui Irod Agripa, a
transformat regatul acestuia din nou în provincie romană, numind în fruntea ei iarăşi procuratori
imperiali69. De data aceasta provincia Iudeea era mult mai întinsă decât pe vremea lui Pontius Pilat şi
teritorii care se bucuraseră timp de mai multe generaţii de o oarecare independenţă se vedeau acum sub
administrare romană directă.
Rezistenţa anti romană a luat la început forma refuzului evreilor de a participa la cultul imperial,
prima criză fiind înregistrată sub Caligula. Când în 66 p.Chr. marele preot Eleazar a instituit sacrificiul
pentru împăratul Nero în Templu, revolta a izbucnit. Cu toată încercarea herodianilor, saducceilor şi
bunurilor, nu-i dispreţuia pe cei avuţi şi nu le-a refuzat compania, nici lor şi nici vameşilor sau soldaţilor,
subliniind că fiecare are şanse de mântuire. Creştinii respectau totodată instituţiile statale şi acceptau
lumea aşa cum este, pentru ei mântuirea fiind de natură spirituală şi nicidecum revoluţionară şi -- chiar
dacă s-au recrutat şi dintre zeloţi --, ei nu s-au organizat în tabere paramilitare pentru a-i alunga pe
romani şi pe Irod, sau aşteptând sfârşitul lumii. Spre deosebire de Ioan Botezătorul, Iisus se alimenta
normal şi bea vin, refuzând excesele ascetice. El se îmbrăca după obiceiul vremii cu o cămaşă lungă,
peste care venea un caftan şi o mantie în caz de vreme rea, pe când despre Ioan Botezătorul aflăm că
umbla dezbrăcat, acoperinduşi anumite părţi ale corpului doar cu frunze. Dar mai presus de toate, aşa
cum vom arăta mai jos, mesajul christologic se adresa nu numai celor umili şi săraci, sau celor păcătoşi,
ci şi femeilor, considerate inferioare şi impure de toate celelalte doctrine iudaice. Totodată Iisus nu a
propovăduit doar mântuirea "poporului ales", ci a tuturor locuitorilor pământului, samariteni, eleni, romani,
iar apostolii Săi au fost "apostolii neamurilor" şi nu doar ai poporului evreu, ceea ce deosebeşte
fundamental creştinismul de doctrina eseniană.
68
Cf. Luca, 15, 7: "Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care
se pocăieşte, decât pentru nouăzecişinouă de oameni neprihăniţi, cari nu au nevoie de pocăinţă".
69
Până la marea răscoală izbucnită în 66 p. Chr. procuratorii Iudeei au fost: Cuspius Fadius (44-46
p. Chr.), Tiberius Alexander (46-48 p. Chr.), Ventidius Cumanus (48-52 p. Chr.), Antonius Felix (52-60 p.
Chr.), Portius Festus (60-62 p. Chr.), Albinus (62-64 p. Chr.) şi Gessius Florus (64-66 p. Chr.).

143
phariseilor de a împiedica un conflict armat cu Roma, zeloţii, care controlau masele, au declanşat
ostilităţile în Ierusalim. Concomitent fortăreaţa Masada, la vest de Marea Moartă, este cucerită şi
garnizoana romană e măcelărită. Treptat revolta se propagă de la un oraş la altul, garnizoanele romane
fiind anihilate. Acolo unde evreii erau în minoritate s-au produs însă pogromuri, ca la Caesareia, Askalon,
Skythopolis, la Damasc în Syria sau la Alexandria în Egipt.
Desfăşurarea evenimentelor ne este cunoscută datorită lucrării istoricului evreu Flavius Iosephus,
De bello Iudaico. El a fost la început unul din conducătorii revoltei, dar după ce a căzut prizonier şi s-a
convins de superioritatea miliatră a romanilor, a căutat să-i convingă pe ai săi să renunţe la conflictul
armat. Lucrarea sa reflectă pe larg şi conflictele existente în tabăra evreilor. În anul 66 p.Chr.
guvernatorul Syriei, Cestius Gallus, a încercat fără succes să cucerească Ierusalimul şi pe drumul de
întoarcere este înfrânt la Bet Horon. Dar romanii nu se lasă şi noul comandant numit de împărat,
Vespasian, recucereşte în 67 Galileea. Conducătorul zeloţilor, Ioan din Ghişala s-a retras în Ierusalim
unde a instituit un regim de teroare. Sosirea aici a unui alt conducător Simon Bar Giora s-a soldat cu o
nouă baie de sânge. Totuşi Vespasian acţiona cu prudenţă, făcându-se vinovat chiar de pasivitate. De
fapt sinuciderea lui Nero în anul 68, urmată de succesiunea lui Galba, Otho şi Vitellius, i-a deschis lui
Vespasian calea spre tron. În vara lui 69 el se îmbarcă din Alexandria pentru Roma, lăsându-l în fruntea
armatei pe fiul său Titus. Simon Bar Giora a profitat de pasivitatea romană şi s-a înstăpânit asupra
Idumeei. Conflictul cu Ioan din Ghişala este însă escaladat şi se ajunge la lupte fratricide în Ierusalim.
Asediul Ierusalimului de către Titus a început în aprilie anul 70 p. Chr. şi s-a încheiat pe 9 august, când
romanii pătrund în oraş. După mai bine de o lună Ierusalimul este complet cuerit, fiind trecut prin foc şi
sabie. Templul a fost distrus şi în triumful din anul 71 de la Roma Titus a dus în fruntea alaiului său
obiectele de cult din "sfânta sfintelor": chivotul sfânt, candelabrul cu 7 braţe, menorah şi masa pentru
expunerea pâinii, aşa cum vedem pe arcul onorific de la Roma. Treptat întreaga Palestină a fost
pacificată. Masada cade abia în 73 (cercetările arheologice de aici, prin materialul extrem de bogat şi de
bine conservat, au dus la identificarea multor detalii legate de asediu şi de ultimele zile ale zeloţilor).
Distrugerea templului a avut repercursiuni şi asupra diasporei evreieşi. A dispărut locul tradiţional
de pelerinaj, iar tributul de două drahme trebuia acum dat pentru Jupiter Capitolinul 70.

8.4. Naşterea unei noi erezii iudaice, creştinismul. Pavel, "apostolul

neamurilor".

Cele mai timpurii documente ale religiei creştine sunt scrisorile apostolilor, în primul rând ale lui
Pavel, către diferitele grupuri de evrei elenizaţi din diaspora. Ca şi documentele ulterioare ele au fost
redactate în limba greacă, care era "limba internaţională" în regiune, aşa cum era latina în vest şi
aramaica în est. (Pavel, născut la Tarsus - în sud-estul Asiei Mici - şi cetăţean roman, era probabil bilingv,
sau chiar trilingv, stăpânind la fel de bine greaca şi aramaica şi descurcîndu-se probabil în latină) 71.
Despre începuturile bisericii creştine suntem informaţi apoi de Faptele Apostolilor, lucrare redactată de
către evanghelistul Luca şi aşezată în urma evangheliei sale. Ultimele evenimente relatate se leagă de
prezenţa lui Pavel la Roma prin anii 61-62 p.Chr., ceea ce înseamnă că opera a fost redactată scurt timp
după aceea. De altfel şi celelalte evanghelii sinoptice, după Marcu şi Matei, vor fi fost elaborate tot cam
atunci, adică între circa 65 şi 80 p.Chr. 72. Evanghelia lui Ioan a fost scrisă ceva mai târziu, căci apostolul
70
Abia împăratul Nerva (96-98 p.Chr.) a abrogat această decizie.
71
Educaţia sa a fost însă cea a unui evreu ortodox şi în niciuna din scrierile sale nu se găseşte vreo
referinţă, care să lase să se înţeleagă că Saul - Pavel ar fi avut contacte reale cu filosofia şi literatura
greacă.
72
Cele trei evanghelii se numesc sinoptice, căci se potrivesc între ele. Aşa cum a demonstrat
Origenes în sec. III p. Chr., aşezând textele pe trei coloane paralele, textele corespund în mare măsură.
Toate trei au avut la bază o sursă comună, aşa numitul text Q (de la termenul "Quelle" = "izvor" în
germană), care era o culegere de discursuri, maxime şi pilde ale lui Iisus (logia) şi care va fi circulat
printre primii creştini începând cu anii 50 p.Chr.. Culegerea era redactată în limba greacă, folosită de
evreii elenizaţi, dar a existat şi o variantă în aramaică, limba maternă a lui Iisus şi a apostolilor din
Galileea, după cum o demonstrează "Evanghelia după Toma", lucrare apocrifă (atribuită pe nedrept unuia
dintre apstoli), după cum aprecia deja Origenes, care o plasa printre lucrările "heterodoxe" şi care a fost
redactată undeva în Syria de est. Ea a fost tradusă ulterior în limba coptă (în care sunt mai toate

144
respectiv a murit abia prin anii 90 p.Chr. la Efes 73. Ea se adresează unui public iniţiat în discuţii doctrinare
şi care stăpâneşte un limbaj cu sensuri multiple, preocupându-se mai puţin de faptele în sine, cât de
valoarea lor simbolică şi de sensul profund al mesajului christologic 74.
După evenmentele din anii 30 discipolii lui Iisus au rămas la Ierusalim, propagând de aici ştirea
despre învierea Domnului. Aceasta era mai importantă decât mesajul christologic în sine şi îndemna la
pocainţă imediată, căci primii creştini aşteptau cu înfrigurare revenirea lui Christos. În fruntea apostolilor îl
vedem pentru început pe Petru, pentru ca apoi Iacob, fratele lui Iisus, să preia şefia biseicii din Ierusalim,
Petru primind misiunea de a predica "celor circumcişi", iar Pavel celorlalţi, adică evreilor elenizaţi şi
neevreilor, cu alte cuvinte "neamurilor"75.
Primele conflicte cu conducătorii religioşi din Ierusalim au avut loc destul de devreme din moment
ce Ştefan a fost lapidat foarte probabil în anul 36 p. Chr.. Cu această ocazie aflăm şi despre primii
misionari. În Faptele Apostolilor 11, 19-20, citim: "Cei ce se împrăştiaseră din pricina prigonirii întâmplate
cu prilejul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiochia şi propovăduiau Cuvântul numai
iudeilor. Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cyrene, cari au venit în Antiochia, le-au
vorbit şi grecilor (Hellenes) şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Iisus".
Unul dintre prigonitori a fost Saul, pe numele său roman Paulus, care, scurt timp după aceea în
drum spre Damasc, a avut o viziune în care i-a apărut Iisus Christos. În urma acestei viziuni el s-a
convertit devenind apostolul Pavel, ale cărui scrisori vor avea o înrâurire decisivă asupra definirii doctrinei
creştine.
Momentul de turnură în istoria creştinismului timpuriu l-a constituit conferinţa apostolică de la
Ierusalim din anul 48 p.Chr., când evreii tradiţionalişi s-au înfruntat cu apostolul Pavel pe tema
circumciziei (v. rezumatul confeinţei în scrisoarea către Galateni, 2, 1-21). Pavel obţine pentru străinii
care vor să-L mărturisescă pe Christos să nu trebuiască să se taie împrejur, cu alte cuvinte să nu fie
nevoie să devină evrei pentru a fi creştini 76. Se deschide astfel calea bisericii universale. Totuşi
principalele succese ale lui Pavel vor fi în sânul comunităţilor evreişti, din aşa numita "sinagogă
elenizată", nu printre grecii sau romanii propriu-zişi 77.

fragmentele cunoscute), dar are prea multe puncte comune cu Matei mai ales, pentru a nu presupune
folosirea "sursei comune", Q. Textele în aramaică au servit misiunii creştine orientale, în Mesopotamia şi
Partia.
73
Un fragment din Evanghelia după Ioan, capitolul 18, este cuprins în papirusul Raylands, datat pe
la 125 p.Chr. şi care este cel mai timpuriu text al Noului Testament păstrat în manuscris. Urmează
papirusul Egerton, databil pe la 150 p.Chr. şi care cuprinde pasaje din Evanghelii reproduse din memorie.
74
Tot la sfârşitul sec. I al erei creştine a fost redactată Didaché, o culegere de sfaturi practice şi
instrucţiuni de viaţă, ca de la Iisus la Apostolii săi. Textul e de origine siriană şi manuscrisul a fost
descoperit prin 1875 la Constantinopol. În 95 p.Chr. a fost elaborată şi scrisoarea către corinthieni a lui
Clement, episcop de Roma. Evanghelia apocrifă după Toma, amintită mai sus, a fost redactată în forma
actuală pe la 125 p.Chr., dar nucleul său este mult mai vechi, deoarece nu are aspectul unei povestiri, ci
al unei simple culegeri de spuse ale lui Iisus, precum sursa Q. Din aramaică textul a fost tradus în greacă
şi în coptă, principalul manuscris fiind descoperit în 1945 la Nag Hammadi, lângă Lixor. El cuprinde 12
cărţi în limba coptă, scrise pe la mijlocul sec. IV p.Chr.. Tot heterodoxă este şi Evanghelia după Petru, o
relatare originală a patimilor, judecăţii şi crucificării, redactată pe la 130 p.Chr. şi păstrată într-un
manuscris grecesc de sec. VIII din Egipt.
75
În tradiţia evanghelică de limbă greacă biserica creştină îl are în frunte pe Petru, "piatra" pe care
Iisus a spus că-şi va clădi biserica (Matei 16, 11 şi Ioan 1, 42), dar în cea aramaică şeful este Iacob, care
a condus comunitatea din Ierusalim. Cf. Evanghelia după Toma, log. 12: "Oriunde veţi merge, vă veţi
duce la Iacob cel Drept, datorită căruia sau făcut cerul şi pământul". Apelativul "cel Drept" trimite la
calitatea de cap al bisericii similar Învăţătorului Dreptăţii, care conducea secta esenienilor.
76
Termenul "Christianoi" (= "partizanii lui Christos") s-a născut la Antiochia în Syria, înlocuindu-l pe
cel de "Galileeni", cum li se spunea evreilor creştini la Ierusalim.
77
Iată cronologia călătoriilor sfântului apostol Pavel:
a. 46-48: Cipru, Galatia şi Pisidia.
a. 48: conferinţa apostolică la Ierusalim.
a. 49-52: Phrigia, Troada, Macedonia, Grecia (Atena şi Corint).
a. 53-56: Ephesos şi valea Meandrului până la Laodiceea.
a. 56-57. Corint, Philippi, Tessalonic, apoi Troada şi insulele Egeei.

145
 Mai departe Faptele Apostolilor 12, 1-19, relatează despre noi conflicte între evreii creştini şi cei
ortodocşi sub Irod Agripa I., când Iacob, fratele lui Ioan, a fost condamnat la moarte, iar apostolul Petru a
scăpat miraculos din temniţă. Ulterior între 58 şi 60 p. Chr. procuratorul Antonius Felix, pentru a-l proteja,
l-a ţinut întemniţat pe apostolul Pavel la Caesarea, căci era prigonit de eveii ortodocşi, care voiau să-l
ucidă. După Faptele Apostolilor 24, 26, guvernatorul spera de fapt să obţină bani de la apostolul Pavel şi
de aceea a întârziat să-l elibereze. Urmaşul său, Portius Festus, după ce s-a sfătuit cu Irod Agripa al II-
lea, a fost gata să-l elibereze, dar Pavel, în calitate de cetăţean roman, a făcut apel la împărat şi a fost
astfel trimis la Roma.

LECŢIA 4. PERIOADA CELUI DE AL TREILEA TEMPLU.

PROVINCIA ROMANĂ ŞI REGATELE CLIENTELARE.

9.1. De la distrugerea Templului până la revolta lui BAR KOHBA (70-135

p.Chr.).
Despre această epocă suntem destul de prost informaţi de sursele istorice. Dio Cassius s-a
preocupat doar de răscoala propriu-zisă, singura importantă la scara imperiului, iar Eusebius, în a sa
Istorie Ecclesiastică, a relatat doar evenimentele legate de creştini. Aceştia s-au ţinut de-o parte la
răscoala din 66-70 p.Chr., retrăgându-se din Ierusalim la Pella, ceea ce nu înseamnă că ei nu se
considerau evrei. O serie de scrisori din noul Testament, redactate după distrugerea Templului din 70 p.
Chr., se adresează tot sinagogilor de pretutindeni, adică din diaspora. Astfel "epistola pastorală a lui
Iacob" a fost adresată "către cele 12 seminţii (triburi) care sunt împrăştiate (în textul gecesc en te
diaspora)"78.
Acum aşteptarea sosirii iminente a sfârşitului lumii şi a celei de a doua veniri a lui Christos le-a
făcut pe multe grupuri iudeo-creştine să se concentreze asupra propriei desăvârşiri, fără a căuta
atragerea de noi membri. De fapt creştinismul se răspândise numai printre centrele diasporei evreieşti ca
Egiptul (cu Alexandria), sau Bithinia et Pontus, provincia Asia, Cappadocia, sau Grecia continentală. Cele
mai puternice comunităţi se găseau în marile oraşe din jumătatea grecească a Imperiului, unde evreii
reprezentau o minoritate importantă: la Antiochia şi la Cyrene, unde au fost redactate cărţile a 4-a şi
respectiv a 2-a a Maccabeilor, apoi la Alexandria, cel mai mare oraş al Orientului, ori la Ephesos şi în
celelalte centre urbane importante ale provinciei Asia. Dar existau comunităţi iudaice consistente şi în
partea vestică a lumii romane, la Roma sau la Puteoli (principalul port al Italiei în secolul I p. Chr.), ca şi la
Cartagina. La sfârşitul secolului I p. Chr. Flavius Iosephus (Ant. Iud., 14, 115) îl putea cita pe Strabon,
care afirma că nu exită oraş mai răsărit "care să nu fi primit în sânul său pe acest neam şi în care el să
nu-şi facă simţită puterea"79.
La Alexandria de exemplu, evreii alcătuiau majoritatea populaţiei în două din cele cinci cartiere
ale oraşului80. Puţini dintre ei aveau cetăţenie alexandrină, dar ei formau o "politeuma", o comunitate
corporatistă de rezidenţi străini, care se bucura de o anumită autonomie. Din rândurile intelectualităţii
evreieşti alexandrine, profund grecizate, s-a ridicat o personalitate, care a lăsat urme adânci în cultura
evreiască şi creştină, Philon Iudeul (sau Philon din Alexandria) (20 a. Chr.- 50 p. Chr.). Philon a fost în
acelaşi timp un evreu loial şi un mistic, dar şi un filosof platonic şi un adept al Romei. El a realizat prima
sinteză dintre gândirea platonică şi cea biblică, deschizând calea şi pentru exegeza iudaică ortodoxă, dar
şi pentru gnosticism, sau pentru creştinii din Alexandria.
De altfel de la evreii din Alexandria a izbucnit revolta din 115-117 p.Chr., care s-a răspândit în

a. 58. Milet, apoi Ierusalim, unde este arestat.

a. 58-59: închisoare la Ierusalim, apoi în 59-60 călătoria la Roma. În 61-62 Sf. Pavel predică în
Roma.
78
Cf. şi 1 Petru, mai timpurie şi care a fost adresată "către aleşii cari trăiesc ca străini, împrăştiaţi
prin Pont, Galatia, Cappadocia, Asia şi Bithinia".
79
Grupuri evreieşti au fost identificate atât în centrele greceşti din nord-estul extrem, din Crimeea
(la "sciţi"), cât şi în sud-vest la Volubilis, în Mauretania.
80
După mărturia lui Philon din Alexandria aici ar fi trăit circa un milon de evrei.

146
Cyrenaica şi Cipru, iar mai apoi spre Mesopotamia.
Dar marea răscoală s-a produs în Palestina, atunci când, după relatarea lui Dio Cassius,
împăratul Hadrian a vrut să închidă Templul. Simon bar Kochba, conducătorul revoltei, a fost considerat
un adevărat Messiah, "fiul Stelei" şi restauratorul iudaismului, această interpretare fiind susţinută de
autoritatea lui Rabbi Akiba, conducător al academiei de la Iamnia 81. El l-a salutat ca "steaua din Iacob",
care conform Numeri, 24, 17 va fi izbăvitorul lui Israel ("O stea răsare din Iacob, un toiag de cârmuire se
ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului şi prăpădeşte pe toţi copii lui Seth"). Conflictul a avut
aspectul unui război de guerilla, insurgenţii rezistând în grotele şi peşterile deşertului 82. Rezistenţa a fost
disperată şi până şi împăratul Hadrian a venit la faţa locului. În urma înfrângerii Ierusalimul a fost
transformat într-un oraş complet păgân (colonizat cu greci), numit colonia Aelia Capitolina, dotat cu tramă
stradală, teatru, terme et c. Accesul evreilor în el a fost interzis sub ameninţarea cu moartea. Abia în
secolul IV li se va permite revenirea aici o zi pe an pentru plângerea dărâmării Templului. Pentru creştini,
respinşi se pare cu violenţă de către oamenii lui Bar Kohba, înfrângerea definitivă a evreilor ortodocşi a
marcat şi începutul desprinderii formale de iudaism.

9.2. Desprinderea treptată de iudaism a creştinismului.

Pentru perioada dintre 70 şi 135 p. Chr., adică între cele două distrugeri ale templului din
Ierusalim, pe drept cuvânt W. H. C. Frend (The Rise of the Christianity, London 1984, p. 119-151)
foloseşte termenul de "sinagogă creştină" (şi nu de "biserică creştină"), căci acum creştinii se adunau
încă în sinagogi83 pentru a se ruga de trei ori pe zi asemenea celorlalţi evrei şi posteau de două ori pe
săptămână, dar miercurea şi vinerea, pentru a comemora prinderea şi crucificarea Domnului şi nu lunea
şi joia ca restul evreilor. Ei se considerau încă "poporul lui Dumnezeu" (Evrei, 4, 9) şi "o seminţie aleasă,
o preoţie împărătească, un neam sfânt" (1 Petru, 2, 9), în termenii consacraţi de tradiţia mosaică 84.
Evident că aceşti evrei din diaspora vorbeau în primul rând greaca, presărată uneori cu termeni aramaici
(cf. Diaché, 10, 6). Ei se întruneau în "synagogae" (mai rar în simple case de reuniune) şi erau conduşi
de un "synagogarch" ajutat de un sfat al bătrânilor (gerousia), care-i judeca pe membrii propriei
comunităţi.
Dar, după cum am arătat deja, evreii creştini începeau să se deosebească de ceilalţi evrei, chiar
şi în ochii autorităţilor romane 85. După distrugerea Templului de către romani în 70 p. Chr., în absenţa
acestui centru nevralgic al religiei iudaice, viaţa cultural religioasă a evreilor fiind continuată prin sinagogi,
ea era totuşi coordonată de la un centru, pe care l-a constituit academia de la Iamnia, întemeiată de rabi
Jochanan ben Zakkai, singurul supravieţuitor al sinedriului, care a părăsit Ierusalimul cu puţin timp înainte
de a fi cucerit de romani. Acelaşi împărat Titus, care a dstrus Templul din Ierusalim, prin acordul de
constituire a acestei academii a contribuit la fondarea centrului ortodoxiei iudaice. Pe la 90 p. Chr.
această academie, condusă de pharisei, a decis alungarea creştinilor din sinagogile "ortodoxe" şi a
introdus pe lângă "Cele 18 binecuvântări", care se recitau în sinagogile fidele, chiar un blestem împotriva
"Nazaretienilor" şi ereticilor (minim). Intransigenţa academiei de la Iamnia a ajutat de fapt la separarea
celor două religii, creştinii încetând a se mai revendica drept "adevăratul Israel", pentru a-şi mărturisi
81
A doua distrugere a Templului a însemnat şi sfârşitul acestei academii, majoritatea învăţaţilor
evrei emigrând în afara Imperiului roman, în Babilonia, care va deveni de acum încolo centrul de
gravitaţie a iudaismului ortodox.
82
O serie de documente personale ale lui Bar Kochba au fost descoperite în peşterile de la
Muraba'at şi Engedi.
83
Cf. Iacob 2, 2: "Căci de pildă dacă intră în adunarea voastră (în textul grecesc en te synagoga) un
om..." şi Ireneus, Adversus Hereses, 3, 6, 1.
84
Ioan, autorul celor trei epistole pastorale din Noul Testament scrise pe la 90 p. Chr. (după unii
comentatori acelaşi cu autorul celei de a patra evanghelii, ceea ce nu mi se pare deloc deplasat), era
şeful bisericii din Efes, de care ţineau alte biserici mai mici. După tradiţia creştină, păstrată în Iistoria
Ecclesiastică a lui Eusebius (24, 3), Ioan din Efes, ca şi Iacob la Ierusalim, purta pe frunte "petalon",
însemnul marelui preot evreu.
85
Plata tributului transferat de la Templu către Iupiter Capitolinul a pus problema separării evreilor
veritabili (din naştere) de cei ce "trăiau ca evreii", după cum spune Suetonius în Vita XII Caesarum.
Domitian 12.2.

147
vocaţia universalistă86. Principalul punct de dezacord între cele două comunităţi era că cea creştină Îl
mărturisea pe Iisus ca Dumnezeu şi Messiah, ceea ce evreii ortodocşi nu puteau accepta. Până către
mijlocul secolului II p. Chr. "adevăraţii iudei" au fost principalii adversari, defăimători şi prigonotori ai
creştinilor, după cum rezultă din Dialogul cu Trypho, al lui Justin Martyrul, scris pe la 160 p. Chr. 87.
Prin anul 112 p. Chr., Plinius cel Tânăr (Scrisori X) îl consultă pe împăratul Traian asupra
tratamentului aplicat de el unei secte "Christiani", ai cărei adepţi au fost aduşi în faţa sa la Amastris, în
estul Bithiniei. Misiunea lui Plinius ca guvernator trimis de Traian era să liniştească o provincie
ameninţată de faliment şi dezordine din cauza unor greci recalcitranţi, ca cei din Niceea, sau nesăbuţi, ca
cei din Nicomedia. Traian se pronunţase deja împotriva oricăror asociaţii (hetairii), iar creştinii păreau să
constituie aşa ceva. Totuşi investigaţia lui Plinius (inclusiv prin torturarea a doi sclavi) a arătat că secta nu
prezintă pericol pentru statul roman, nu are practici nedemne şi nu e o asociaţie subverivă, ci doar o
"superstitio", o credinţă obscură. Prin urmare Plinius nu o leagă de iudaism, care era o "religio licita",
bucurându-se de recunoaştere din partea autorităţilor romane. În răspunsul său Traian a arătat că Plinius
a procedat just şi nu are rost ca creştinii să mai fie urmăriţi atâta vreme cât nu crează tulburări, mai ales
că el nu vrea să reînvie comportamentul tiranic al lui Domitian. Răspunsul echivala cu o acceptare tacită
a noii religii.
Mai mult chiar, rescriptul imperial dat de Hadrian în 124-125 p. Chr. către C. Minucius Fundans,
guvernatorul Asiei88, arăta că creştinii nu trebuie să mai fie hărţuiţi prin informatori anonimi şi condamnaţi
fără dovezi intemeiate. Orice acuzaţie contra unui creştin trebuie adusa în faţa tribunaluliui şi dacă el e
absolvit, îl poate urmări în justiţie pe falsul acuzator pentru clomnie. Mai clar decât rescriptul lui Traian,
cel al lui Hadrian acorda protecţie legală creştinilor şi exprimă toleranţa manifestată de dinastia
Antoninilor faţă de noua religie. De fapt în tot secolul II p. Chr. creştinii nu au pus probleme serioase
administraţiei imperiale, aşa cum au făcut-o evreii, a căror ultimă revoltă s-a consumat în 132-135 p. Chr..

(pentru începuturile creştinismului şi mărturiile arheologice din sec. I-III, vezi

Cursul Extins)

86
Pentru prima dată termenul grecesc de "katholikos", cu sensul de "universal" aplicat bisericii creştine
apare la Ignatius, Epistola către Smyrneeni, 8, 2, scrisă pe la 107-108 p. Chr. în drumul lui Ignatius prin
Asia Mică.
87
Trypho, adversarul lui Justin era un evreu grecizat, refugiat la Efes după cea de a doua distrugere a
Templului de către împaratul Hadrian, în 135 p. Chr., şi care astfel s-a întâlnit cu Justin.
88
Textul a fost citat de Justin Martyrul în "Prima Apologie" a sa din 155 p. Chr.

148
 CONCLUZII
Profilul spiritual al omului din societăţile agricole tradiţionale
ale Orientului Antic

În estul Europei generaţii întregi de studenţi au fost îndoctrinate timp de decenii cu aserţiuni de
genul: "religia nu a fost decât o simplă reflectare denaturată a realităţii, izvorâtă din incapacitatea omului
primitiv de a-şi explica fenomenele naturale". Pentru propagandiştii Vechiului Regim ea nu ar fi fost decât
o înşelătorie mârşavă, menită să asigure exploatrea celor mulţi şi creduli de către cei puşni şi vicleni.
Analizele întreprinse în acest volum credem că au demonstrat convingător că la nivelul societăţilor
agricole tradiţionale fenomenul religios trebuie alfel abordat. În realitate gândirea mitico-magică a
constituit o primă formă de meditaţie a omului asupra existenţei sale, asupra locului său în lume,
sau asupra alcătuirii naturii şi a cosmosului.
Deja o dată cu "revoluţa neolitică" misterul naşterii, vieţii şi morţii a fost rezolvat pe plan
intelectual prin asimilare cu ritmurile naturale bazate pe reînnoirea ciclică a vegetaţiei. Omul a ajuns
astfel în mod inductiv la ideea postexistenţei, a învingerii morţii prin înviere, prin regenerare, după
modelul naturii. Mai mult chiar, el a înţeles că în spatele fenomenelor aparent aleatorii există ritmuri ale
firii şi constante cosmice, altfel spus, el a realizat că dicolo de aparenţe se găsesc esenţele. Dar
structura realului nu a fost înţeleasă doar ca alcătuită din două planuri (primul direct perceptibil şi aparent
haotic, iar cel secund, ascuns la prima vedere, dar semnificativ), ci această "a doua realitate" a fost
resimţită în mod iraţional ca ceva majestuos şi terifiant, ca ceva guvernat de o forţă divină ( numen îi
spuneau romanii). Acest "altceva" decât realitatea palpabilă se constituia într-un mister fascinant, care
putea fi revelat (şi nu dedus prin metode logice) datorită "epiphaniilor" sale, adică a variatelor forme de
manifestare a forţelor divine în spaţiul profan. Cultivatorul primitiv a revalorizat astfel universul,
descoperindu-i sacralitatea. În ultimă instanţă omul religios este cel care percepe lumea ca încăracată
de sens şi de semnificaţii profunde, pentru el reprele fundamentale ale existenţei fiind neomogene, căci el
distinge între un timp sau un sapţiu profan şi unul sacru.
Prin urmare trebuie să admitem că gândirea religioasă, care a precedat reflexia filosofică, a avut
o funcţie similară cu aceasta, căci a abordat aceleaşi mari teme de meditaţie. Numai că gândirea mitico-
magică - spre deosebire de cea sistematică - nu operează în cadrele logicii bivalente, aristotelice, cu
care suntem noi obişnuiţi. Aşa cum a rezutat din studiile de caz oferite de civilizaţiile Mesopotamiei şi
Egiptului omul acelor vremi nu poseda capacitatea de abstractizare a celui actual, fiind lipsit de orizontul
noşonal şi conceptual folosit de lumea modernă. El gândea în mod concret, pentru abstracţuni folosind
asocierile de imagini, de unde exprimarea sa metaforică, adese ori "confuză" pentru omul de azi 89. De
fapt, pe aceste asocieri se bazaeză întreaga simbolistică religioasă şi artistică pe care am încercat să o
descifrăm mai sus.
Dar, prin însuşi acest efort de abstractizare primele civilizaţii agricole ale Orientului au trecut de la
percepţia directă a concretul imediat la o proiecţie ideatică globală, creind ceea ce numim o primă religie
cosmică. Aşa cum a demonstrat în mai multe rânduri Mircea Eliade, ideea fundamnetală care a guvernat
viziunea despre lume a societăţilor tradiţionale era cea a "homologiei", adică a corespondenţei dintre
diferitele planuri ale existenţei: socio-uman, natural, divin-cosmic. Sărbătorile anului nou sau jubileele,
care se constituiau în adevărate reeditări ale creaţiei, au fost organizate în jurul ideii că moartea anuală a

89
Spre exemplu potrivirile formale, ca jocurile de cuvinte, căpătau pentru omul din societăţile tradiţionale o
valoare de raţionament. Dacă egipteanul a constatat că între consoanele care alcătuiau cuvântul
"coloană florală" (n-b-t-y) şi cele din cuvântul "a modela", sau "stăpân (al roţii olarului), n-b" exista o
potrivire, el nu s-a sfiit să asimileze un element portant, de rezistenăă, al unei structuri arhitectonice cu un
angrenaj artizanal, diferit şi ca sapect şi ca funcţionalitate. La fel, scribii assirieni au înlocuit chiar în
textele oficiale termenul de "rege al universului" (şar-kiş-şati ) cu cel de "rege din Kiş" (şar-kiş), numai
pentru că sunetele se potriveau fonetic până la un punct.

149
naturii, echivalând cu sfârştul întregului univers, atrăgea după sine şi disoluţia societăţii umane 90. Urma
apoi refacerea instituţiei statale şi a edificiului social, tot aşa cum natura învia şi cosmosul se regenera.
Această reînnoire a lumii implica o revenire în timpurile mitice de la începuturi, când zeii au creat
universul, sau când strămoşii legendari (uneori divini) au fondat statul 91.
Aceiaş idee a corespondenţei stă şi la baza simbolismului arhitectonic, căci orice edificiu sacru
creat de om era perceput ca o "imago mundi", o reprezentare a universului structurat/organizat, atât a
celui profan, cât şi a celui divin 92. Asemenea construcţii ilustrează şi concepţia despre spaţiu a lui "homo
religiosus", căci pentru el suprafaţa pământului nu este omogenă din punct de vedere ontolgic. Pentru el
există un spaţiu sacru, care este "real", e situat mereu în centrul universului şi este evident ordonat şi
orientat după axele cardinale, aşa cum există un spaţiu profan, care-l înconjoară pe primul şi care este
omogen, neutru şi infinit. Spaţiul sacru are un centru, care devine "buricul pământului"(ombilicum mundi)
şi "axis mundi", figurată adesea prin "arborele vieţii" 93. Întemeierea unei noi aşezări capătă astfel valoarea
unei reluări a creaţei, căci spaţiul iniţial haotic (străin şi amorf) este "cosmizat" prin orientare, adică este
ordonat. Nu întâmplător oraşele nou înfiinţate de faraoni sau de regii asirieni, amintite mai sus (Achet-
Aton sau Dur-Şarrukin), aveau o tramă stradală ortogonală, orientată după punctele cardinale 94.
Pentru acelaşi "om religios" timpul este de asemenea neomogen; el nu se scurge în mod
90
Astfel la sfârştul anului, la Babilon, regele era "umilit"şi îşi pierdea însemnele puterii, după care întreaga
ierarhie socială era desfiinţată. Nu numai în Orient ci şi la Roma sărbătoarea "Saturnaliilor", celebrată tot
de anul nou, cunoştea aceiaşi revenire a umanităţii la haosul şi promiscuitatea iniţială. Nu numai că
barierele sociale (distincţia stăpân-sclav de exemplu) erau abolite, dar erau abandonate chiar reguli
morale şi tabuuri sexuale, încât totul lua aspectul unei "sărbători a nebunilor".
91
În Egipt ritualurile de anul nou comemorau lupta lui Re cu balaurul Apophis, care a constituit momentul
decisiv al creaţiei, sau drama osiriană, simbolizând pe de o parte regenerarea vegetaţiei şi naturii, pe de
altă parte chiar fondarea statului Egiptean. Încoronarea monarhului sau sărbătoarea jubileului, heb-sed,
evocau de asemenea uciderea lui Osiris urmată de lupta lui Horus cu Seth şi de instaurarea monarhiei
divine, făcând apoi referire şi la unificarea efectuată de legendarul Menes. Aceiaşi funcţie o avea în
Mesopotamia lupta lui Marduk cu Thiamat, mimată de suveran la Babilon, în timp ce se recita poemul
cosmogonic "Enuma eliş". Ritualuri similare cu akitu din Babilon aveau loc şi în lumea hitită, unde
sărbătoarea anului nou se numea purulli şi unde se recita mitul luptei dintre "Zeul furtunii" şi Dragonul
(illuyanka), sau în lumea persană unde ceremonia de nawroz se desfăşura în cetatea sacră Persepolis.
Aici regele îl reprezenta pe eroul Thraetona, care urma să-l învingă pe monstrul Aş Dahâka. Ideea creerii
universului în urma confruntării dintre un zeu/erou şi un balaur/monstru ofidian era foarte răspândită în
lumea antică. O întâlnim nu numai în Siria (lupta lui Baal cu Yam), ci şi în India (Indra versus Vătra) şi
chiar în Grecia (Zeus contra Typhon). În ultimă instanţă peste tot scenariul este acelaşi: universul în stare
haotică, adică amorf, nediferenţiat şi inert devine cosmos, adică se transformă într-o existenţă polimorfă,
diferenţiată şi dinamică, într-o lume organizată. Monştrii proteici, balaurii lipsiţi de membre sau alte
organe bine definite, reprezintă tocmai prima stare, cea de fixitate, de virtualitate, acea monadă
primodrială pe care eroul cosmizator o transformă în pluralitate şi o structurează (de exemplu el trece la
fixarea aştrilor pe cer şi a traiectoriei lor, stabilind astfel domeniile de competenţă ale fiecărui zeu precum
şi destinele lumii sau oamenilor). Conform acestui scenariu de la organizarea lumii în general se trece
treptat la refacera societăţii umane.
92
Astfel de exemple sunt în Egipt templul-locuinţă a zeului, cu lacul său sacru simbolizând peisajul din
Deltă. La fel, oraşul nou creat de Echnaton la Tell el-Ammarnah, cu străzile sale care se întretaie în
unghiuri drepte era o copie ideală a universului cosmic, organizat şi odonat după axele cardinale. Şi în
Mesopotamia atât construirea de temple cât şi de oraşe (v. Dur-Şarrukin, cu trama sa stradală
ortogonală) era guvernată de aceleaş principii ale "homologiei" cu lumea divină. Nu în ultimă instanţă
simbolismul ziguratului pleacă de la aceiaş "colină primordială", ce a răsărit cea dintâi din ape în
vremurile mitice ale creaţiei. Ea constituia totodată un eşafodaj spre cer, care permitea regelui care îl
escalada contacul cu divinitatea, aşa cum piramida, materializare a razei de soare, facilita în viziunea
egiptenilor aceiaşi ascensiune a faraonului spre lumea zeilor.
93
Cea mai convingătoare expresie plastică a acestei concepţii ne-o conferă harta lumii de la Sippar, care
ilustrează faptele lui Sargon I. Pământul, având aspectul unui disc înconjurat de ape, este figurat ca
străbătut de cele două axe cardinale, N-S şi E-V. La fel, în epopeea lui Ghilgameş, nemuritorul Utnapiştim
sălăşluia la umbra arborelui vieţii, în centrul lumii "de unde izvorăsc cele patru fluvii", care curgeau spre
cele patru puncte cardinale.

150
mecanic din viitor înspre trecut, aşa cum îl percepem noi. Pentru omul societăţilor tradiţionale exista un
timp sacru, cel al sărbătorii, când se revenea "ab origine", în vremurile imemoriale şi un timp profan,
care se scurge cilcic, fiind reînnoit în fiecare an. Timpul sacru este reversibil, căci el este retrăit la prezent
o dată cu fiecare sărbătoare95.
Cum ori ce modificare a ritmurilor cosmice se considera că impietează asupra bunului mers al
treburilor zilnice şi invers, modificarea ordinii umane echivala prin urmare cu o dramă la scară cosmică.
Din această similitudine între planul societăţii umane şi cel natural-cosmic derivă şi obligaţiile profunde
care revin suveranului pentru asigurarea fertilităţii ogoarelor şi chiar a prosperităţii supuşilor. Exemplele
furnizate de Egipt şi Mesopotamia arată cât de falsă este imaginea despotului oriental, care-şi
exploatează până la extenuare supuşii şi care pronunţă grele pedepse împotriva lor, imagine pe care ne-
a creat-o Biblia în legătură cu "Faraon" (Exodul, 1, 8 - 14, 29), sau cu "Nabucodonosor - Nebucadnezar"
(Daniel, 1-5). La fel de eronat este şi chipul de desfrânat ros de vicii al lui "Sardanapallos" (Assurbanipal),
aşa cum l-a zugrăvit Diodor din Sicilia (2, 23-27). Mai apropiat de realitate e portretul idealizat al
faraonului egiptean pe care l-a creat acelaşi Diodor din Sicilia (1, 70-72).
Şi totuşi atât egiptenii epocii saite sau ptolemaice, cât şi neo-babilonienii sau asirienii depăşiseră
stadiul primitiv al "prezentului etern", căci ei erau conştienţi că dincolo de reluarea ciclurilor anuale, în
urma lor s-au derulat totuşi mai bine de două milenii de istorie. Numai că atitudinea lor faţă de studiul
istoriei era alta decât astăzi. Principala deosebire de mentaliatate între noi şi oamenii acelor vremuri este
că, pe când azi este preţuit tot ce e mai nou, progresul şi schimbarea fiind de-a dreptul fetişzate, cei vechi
exaltau "perfecţiunea începuturilor", când oamenii erau mai apropiaţi de zei şi de aceea o învăţătură, cu
cât era mai veche, cu atât era mai venerabilă 96. Această poziţie explică marele conservatorism al
civilizaţiilor orientale şi apărarea cu străşnicie a vechilor aşezăminte morale şi sociale sau a canoanelor
artistice, căci noul şi schimbarea nu puteau să însemne decât tulburarea ordinii universale, chiar
bulversarea ei. Pentru aceşti oameni progresul era deci contra firii! După ei lumea a involuat de la
vremurile fericite când pe pămint domneau zeii, la epoca semizeilor (eroilor) şi apoi la cea a oamenilor.
94
Lumea romană ne oferă cele mai multe informaţii (pe care le putem extrapola şi la nivelul altor societăţi
tradiţionale) despre felul cum era valorizat din punct de vedere religios spaţiul urban. Fondarea unui nou
oraş, a unei colonii, era precedată de un ritual de "consecratio", desfăşurat după regulile ancestrale,
fixate de "disciplina etrusca". Prima etapă consta din sacrificii şi din luarea de auspicii de către haruspices
(cercetarea măruntaielor victimelor). A doua etapă era "inauguratio", în cadrul căreia augurul - aşezat cu
faţa spre răsărit - împărţea cerul şi pământul în patru regiuni după punctele cardinale. Apoi el trasa pe
pământ cele două axe (cardo, N-S şi decumanus, E-V) şi desena un dreptunghi care le încadra şi care se
numeşte templum. Spre deosebire de un simplu sanctuar (fanum) sau de o capelă (aedes) templul este
un spaţiu sacru care a fost în prealabil orientat după marile axe ale universului. După "orientatio" urma
"dedicatio", actul solemn prin care spaţiul respectiv era trecut în proprietatea divinităţii. În fine, în jurul său
se trasa viitoarea piaţă publică (forum) şi apoi erau stabilite drumurile oraşului. Pe direcţia celor două axe
erau amplasate drumurile principale, cardo maximus şi decumanus maximus. Urmau apoi alte drumuri N-
S, cardines şi altele E-V, decumani, desemnând un caroiaj. Astfel întregul oraş căpăta un aspect raţional,
perfect organizat, asemenea cosmos-ului. Limitele acestui spaţiu luat în stăpânire de om erau trasate cu
plugul, aşa cum o făcuse legendarul Romulus când a stabilit hotarele "Cetăţii Eterne". Dincolo de
pomerium (zona sacră de 1000 de paşi care înconjoară oraşul) se întindea spaţiul profan, dezorganizat şi
nestăpânit de om. Aici se îngropau morţii. Practic întreaga operaţiune de întemeiere unei noi aşezări
urbane reia fondarea Romei quadrata (împărţită în patru), iar rezultatul era o cetate "imago mundi".
95
Cel mai plastic exemplu provine tot de la Babilon, unde festivităţile anului nou aveau loc în cele 11 zile
adăugate la capătul lunii Nisan, pentru a pune în acord calendarul lunar cu cel solar şi care în mod
semnificativ erau numite "zilele din afara timpului".
96
Impresionanta bibliotecă a lui Assurbanipal de la Ninive s-a năcut din ambiţia acestui suveran de a
concentra în propria capitală toate cunoştiinţele omenirii. Dar principala preocupare a scribilor săi a fost
să adune cele mai vechi scrieri, căci ele erau cele mai preţuite. Performanţa păstrării atâtor texte
sumeriene (într-o limbă ce dispăruse cu un mileniu şi jumătate mai devreme) s-a datorat interesului pe
care predecesorii lor din epoca veche babiloniană şi asiriană l-au avut pentru textele sumero-akkadiene.
La rândul lor acei scribi beneficiaseră de prodigioasa muncă a confraţilor de pe vremea celei de a III-a
dinastii din Ur, care efectuaseră prima mare operă de restituire a vechilor texte şi de arhivare a lor.
Aceiaşi mentalitate paseistă i-a făcut pe egipteni - înaintea lui Manethon - să păstreze timp de trei
milenii listele primilor faraoni.

151
Prin urmare studiul istoriei te apropia de zei şi de aceea această activitate a scribilor şi a preoţilor era atât
de preţuită în Orientul antic97.
La ce ne foloseşte atunci nouă studiul acestor vechi civilizaţii? La ce bun lectura acestei cărţi? În
definitiv, studiul trecutului istoric ne ajută prea puţin să prevedem viitorul, iar evenimentele vieţii politice
din trecut nu ne învaăă decât că lupta pentru putere este un şir de violenţe şi abuzuri, de minciuni şi
compromisuri, sau că iscusinţa politică constă dintr-un amestec de propagandă şi manipulare, de
promisiuni şi trădare. Pentru aşa ceva e suficientă istoria ultimelor secole, şi într-adevăr există unii care
pretind că studiul evenimentelor de la "Declaraţia de independenţă a S.U.A." şi până după "Revoluţia din
decembrie" ar fi singura cercetare istorică ce contează. Dar nu simpla studiere a evenimentelor politico-
militare, ci analiza unor modele de civilizaţie care au evoluat pe parcursul mai multor milenii şi faţă de
care există suficientă detaşare pentru a putea formula concluzii, ne permite descifrarea unor constante
ale comportamentului omului civilizat şi definirea trăsăturilor esenţiale ale creaţiilor sale, în ultimă instanţă
a profilului spiritual al omului creator. Dincolo de tradiţia noastră culturală, de esenţă greco-romano-
creştină, alte exemple de civilizaţii ne conferă modele alternative asupra cărora merită să medităm înainte
de a emite judecăţi de valoare.
Încercând astfel, prin studierea istoriei civilizaţiilor, să descifrăm însăşi esenţa
fiinţei umane de pe întreg mapamondul, nu ne trădăm câtuşi de puţin istoria naţională,
ba poate o vom înţelege mai bine şi mai profund. În ultimă instanţă de ce să nu
contemplăm grandiosul spectacol al Lumii, aşa cum ne îndeamnă Echnaton în imnul
său către Soare, căci poate astfel vom fi mai apropiaţi de misterul creaţiei şi de cel mai
desăvârşit produs al său, OMUL!

97
Chiar şi grecii sau romanii au manifestat aceiaş veneraţie pentru "perfecţiunea începuturilor". Grecii admirau fără
rezerve înţelepciunea egiptenilor, căci era de dată mult mai veche decât a lor, iar romanii preţuiau nu numai
"disciplina etrusca" (ştiinţa mistică a etruscilor, deja dispăruţi), ci şi cunoştiinţele magilor chaldei sau persani. De altfel
însăşi savanţii epocii moderne au sperat nu o dată că descifrând hieroglifele vor pătrunde cunoştiinţele ezoterice
ferecate de vechii egipteni în piramide, sau că citind tăbliţele cuneiforme vor accede la tainele magiei orientale.

152