Cateheza a doua

„A făcut” – „Dumnezeu” – „cerul și pământul”

Referindu-ne la Cosmologia creștină, copii, am analizat versetul: „La început a

făcut Dumnezeu cerul și pământul”, care este primul verset al primului capitol al primei
cărți din Sfânta Scriptură.
Am văzut acolo că acest „La început” exprimă timpul, și faptul că Dumnezeu,
împreună cu lumea, a întemeiat, a creat adică și timpul. Am mai văzut că timpul și
spațiul sunt două elemente care sunt corelate între ele, și nu este cu putință ca
vreodată acestea două să fie separate. Deoarece fiecare transformare a creației se
exprimă prin timp. Chiar și staționaritate de am avea, ceva ce pare nemișcat – nu există
nimic nemișcat1 – variatele transformări ale sale se exprimă prin timp.
De asemenea, am observat pe tema timpului referitor la creație, că, dacă și-a
făcut apariția începutul, la un moment dat va veni și sfârșitul, deoarece ceva care
începe se și sfârșește; și am spus atunci că în privința acestui sfârșit avem următoarele
două teze:
Din perspectiva Fizicii, este acel sfârșit al lumii așa cum îl prevede teoria morții
termice a Universului, care este consecința legii entropiei. Cândva întreaga energie a
Universului va scădea în valoare și se va afla la nivelul cel mai de jos, care înseamnă
că se va transforma în energie termică nerecuperabilă, și astfel Universul se va
scufunda întru-un întuneric negru și înghețat.
Aceasta, faptul că din perspectivă fizică există un sfârșit, ne încredințează chiar
știința. Unii spun, în special materialiștii, că în creație nu există sfârșit nici început. Care
Dumnezeu a făcut lumea?… spun ei! Acest lucru este absurd; este absurd din
perspectivă logică. Fiți cu luare aminte la ceea ce vă spun: din perspectivă logică!
Deoarece orice lucru care se transformă, care poartă pecetea timpului, aceasta
înseamnă că la un moment dat se va sfârși, pentru că a început. Omul însă nu a putut
să conceapă noțiunea de început, deoarece nu poate să conceapă ce există înainte de
acel început. Dar nu am să vorbesc prea mult acum, deoarece vom vedea puțin mai jos
acest punct în relație cu creația, în relație cu spațiul.
Însă, în afara tezei Fizicii, că lumea, dacă a început, se sfârșește, însă fără să
dispară, fără să ajungă la nimicire, avem și o a doua teză: cea revelată (a cărții
Apocalipsei); că, așadar, întreaga creație se va schimba, se va transfigura. V-am spus
și din Sfânta Scriptură exemplul veșmântului care devine iarăși nou atunci când îl

1
Vezi: PLATON, Cratylos, 402 A, în: Opere, vol. III, trad. de Simina Noica, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1978, p. 277: „Heraclit declară într-un fel că «toate trec și nimic nu rămâne» și asemuind
realitățile cu unda unui fluviu adaugă: «nu ai putea intra de două ori în același fluviu»”.
schimbăm, întorcând partea de pe dos pe dinafară. Așa spune psalmul că va face
Dumnezeu cerurile și pământul; le va întoarce pe dos. Aceasta este imaginea. Felul
cum se va întâmpla aceasta, numai Dumnezeu știe; nici nu putem concepe acest lucru.
Atunci nu va mai exista decât o singură însușire a timpului care se numește veșnicie…
Aceasta este viața veșnică!
Ah, copii, cu câtă superficialitate ne rugăm să câștigăm viața veșnică… Dacă am
fi putut să ne adâncim în aceste lucruri… pe care cu o singură trăsătură de condei
oamenii ușurătății și ai superficialității le șterg cu buretele și spun că nu există nimic!...
Atât de nechibzuit?...atât de necugetat?.... Este uimitor acest lucru; exprimă
superficialitatea oamenilor.
Iar dacă Dumnezeu întemeiază timpul este vădit că El însuși se află în afara
timpului. Dacă eu îmi întemeiez casa, eu mă aflu în afara temeliei pe care o pun. Nu ar
avea nici un sens ca eu să pun o temelie, și să fiu însăși temelia; ar fi de neconceput. În
acest fel și Dumnezeu întemeiază timpul, dar este în afara timpului. Aceasta înseamnă
că este Domnul timpului, înseamnă că nu se învechește, nu îmbătrânește Dumnezeu.
Există o frumoasă expresie în Sfânta Scriptură despre Dumnezeu, care vrea să
indice vârsta Lui. Expresia este de o asemenea manieră…, întrucât cum ar putea
cineva să se exprime? Sfânta Scriptură, copiii mei, se exprimă într-un mod popular,
astfel încât să se facă înțeleasă și de către cel mai mic copil și de către cel mai neșcolit
om. Acea expresie este următoarea: „Cel vechi de zile” 2. De asemenea, Dumnezeu
este înfățișat cu barbă albă, cu plete albe, ca zăpada de albe… și este menționat ca
Cel vechi de zile! Și Hristos, în cartea Apocalipsei, așa este înfățișat; cu barbă albă și
cu plete albe, ca zăpada3. Însă, în principal Tatăl este numit Cel vechi de zile, adică cel
mai vechi de vârstă; deoarece cum am putea exprima aceasta alt fel? El este Acela
pe care timpul nu-L poate birui; este cel mai vechi dintre toți și dintre toate, și El
totdeauna există. V-am spus că este o expresie populară, pentru ca să ne arate Sfânta
Scriptură că Dumnezeu este în afara timpului.
Vom vedea mai jos că este și în afara spațiului. Dumnezeu este peste tot
prezent, dar totodată nu are nicio legătură nici cu timpul nici cu spațiul. Întocmai precum
un pictor, care-și pune pecetea sa pe pânza pe care o pictează. Nu are nicio legătură
cu pânza pe care o pictează, nici nu se află în interiorul pânzei pe care o pictează! Și
totuși, pecetea lui, geniul lui, înclinațiile sale artistice, le plasează asupra pânzei, dar el
însuși nu se află acolo. Așa este și Dumnezeu.
Și am ajuns acum să analizăm cuvântul de mai jos: „a făcut” (ἐποίησεν ).

2
Daniil 7, 9; 22.
3
Apocalipsa 1, 4.

Ar trebui să precizăm că termenul grecesc din acest verset, ἐποίησεν, este mai bogat în semnificații și
mai exact s-ar putea traduce prin „a plăsmuit”. Semnificațiile cuvântului se vor putea observa și din
analiza pe care o face autorul în continuare (n.tr.).
 Acum vom face și câteva explicații suplimentare, și v-aș ruga să scrieți cuvintele,
deoarece (în Grecia) nu mai învățăm greacă veche la școală, și s-ar putea să ni se pară
chineză aceste lucruri… Chinezii, însă, să știți, învață limba greacă! Acum, aici se află
ciudățenia. Fiți atenți la ce am spus: Chinezii învață limba greacă; iar grecii nu învață
limba greacă! Să fie și așa; dar acesta este un alt capitol.
Așadar, „a făcut”. Vine de la verbul „a face” (în greacă: ποιῶ) și înseamnă
alcătuiesc, plăsmuiesc, construiesc; în acest fel îl traducem. De asemenea, aș vrea să
vă amintesc și un alt cuvânt, un substantiv: spunem poet (ποιητής), acela care scrie
poeme. Însă înseamnă și creator, adică acela care creează poeme, creații literare. În
limba greacă verbul a face (ποιῶ) are doar o singură semnificație: înseamnă a face din
ceea ce este; adică din ceva ce deja există, construiesc altceva. Se înțelege că din
ceva ce nu există nu pot să construiesc ceva; așa este?
Dar Sfânta Scriptură, întrucât vrea să vorbească despre creația lumii din nimic,
pune un cuvânt special.
Desigur, în gândirea grecească antică nu există noțiunea de nimic. Filosoful
grec, gândirea greacă, nu poate să conceapă nimicul/zero. Să nu-mi spuneți că folosiți
această noțiune la Matematică. Acesta este un simbol, nu-i așa? Așadar, grecul antic
spune că nu există nimic. Evreul, însă, potrivit revelației, zice că există nimicul,
deoarece înaintea creației exista nimicul. Acest lucru ne este de neconceput4!
Astfel, în filologia ebraică este formulat un verb care exprimă creația și din nimic
și din ceea ce este, iar acest verb în ebraică este bara, care înseamnă a face, a crea.
Primul înțeles al acestuia este a crea din nimic – latinii ar spune creatio prima, prima
creație sau creation ex nihilo, creația din nimic –, în vreme ce al doilea înțeles al
verbului bara este a crea din ceea ce este – creatio secunda, creația a doua – adică, a
crea din ceva ce deja există.
Primul sens este a crea din nimic. Spre pildă, ca și cum v-aș spune să faceți un
tricotaj fără să vă dau lână. Voi mi-ați spune: dați-ne lână, ca să vă facem tricotajul. Al
doilea înțeles este a crea din ceea ce este, din ceea ce există. Ca și cum v-aș spune că
aveți lână și puteți să faceți o haină, un tricotaj oarecare.
Așadar Dumnezeu „a făcut (bara) cerul și pământul”, adică a creat acestea din
nimic, și apoi a dat formă la ceea ce El a creat din nimic 5.


Substantivul ποιητής (poet) vine de la verbul ποιῶ; acesta este verbul folosit de cartea Facerii atunci
când menționează că Dumnezeu a făcut „cerul și pământul”, așadar le-a făcut ca un Poet (n.tr.).
4
Simbolismul nimicului (al lui zero) este una dintre cele mai importante realizări ale minții umane. Acesta
nu este deloc de la sine înțeles și a durat mii de ani pentru ca să se întâmple. În sistemele matematice
ale vechilor greci și ale latinilor – care nu au fost sisteme poziționale, precum cel zecimal, ci reprezentări
numerice (ex: α΄, β΄, γ΄, δ΄, ε΄ ... sau : i , ii , iii , iv , v  ...) – niciodată nu a existat elementul zero. Așadar oricât
de neînțeles ni se pare astăzi ideea că un întreg univers este produs din nimic, tot atât de neînțeles li se
părea vechilor greci existența nimicului (a lui zero în Matematică), adică existența inexistenței!... Noțiune
de nimic/zero (μηδέν), în calitate de noțiune se corelează cu cea de nicăieri (οὐδέν), dar nu se identifică
cu aceasta.
 Dar atunci când Dumnezeu creează, în chip vădit, stă în afara a ceea ce
creează. Atunci când eu confecționez un obiect, sunt în afara acelui obiect. Fiți cu luare
aminte, este foarte important acest lucru.
La acest punct, copii, trebuie să vedem acum care este relația lui Dumnezeu cu
lumea.
Așadar, aici, cu privire la tema relației dintre Dumnezeu și creație, au fost
formulate variate poziții, în principal grecești, diferite, deoarece oamenii nu puteau să
înțeleagă aceste adevăruri revelate. Am spus aceasta: sunt revelate; cum să le
înțeleagă? Trebuia să se descopere (reveleze) tot acest adevăr, deoarece mintea
omenească, înșelată și întunecată, nu putea să ajungă la aceste lucruri.
Așa cum vă spuneam și data trecută, aceste lucruri pot părea foarte teoretice,
însă sunt lucruri fundamentale. Cineva, căruia i-am relatat ce teme vă prezint, mi-a
spus: „Oare aceste teme sunt chiar atât de duhovnicești?”. Îi spun: „Dar nu este Sfânta
Scriptură; este cu putință să nu fie teme duhovnicești?”… Iar atunci când își însușește
cineva aceste noțiuni este cu putință să ajungă la înșelare?...
Spun aceasta pentru că în zilele noastre circulă multe idei, precum panteismul,
hinduismul. Există yoghini, guru și alți amăgitori de acest fel, care-i atrag pe studenții și
pe studentele noastre…. Veți merge în Universități mâine-poimâine și îndată vă vor
spune: „Veniți să audiați o conferință despre hinduism, despre budism…. și altele”, și
îndată veți fi atrași! Și nu veți realiza că acolo există o greșeală fundamentală în ceea
ce privește relația dintre Dumnezeu și lume.
Ce relație există în toate acestea? Una panteistă!
Așadar, după cum vedeți sunt importante aceste teme pe care le facem… foarte
importante! De aceea, vă rog mult, fiți cu luare aminte, și se va arăta mult folos
duhovnicesc.
Dar să revenim. Filosofii stoici spuneau că relația dintre Dumnezeu și lume este
o relație de decurgere. Deoarece ei nu puteau să conceapă creația din nimic, de aceea
ei afirmau că lumea a ieșit din ființa lui Dumnezeu, și constituie o parte a ființei Lui.
Am să vă spun un exemplu, care este al stoicilor, nu este al meu. Atunci când
luăm un fagure de miere, vom vedea că mierea se află în stupi și nu curge; dacă însă
vom presa acest fagure, vom vedea că mierea începe să curgă. Așa ziceau aceia că și
lumea provine din Dumnezeu; în același fel. Și că atunci când zicem că Dumnezeu a
creat lumea, înseamnă că lumea a decurs (a rezultat) din ființa lui Dumnezeu; prin
urmare lumea participă la ființa lui Dumnezeu.
Acesta este însă un lucru străin. Aici Moisi pune verbul ἐποίησε (a plăsmui, a
modela, a alcătui), care înseamnă că Dumnezeu, din perspectiva ființei Sale, nu are
5
Textul ebraic al Facerii folosește două verbe: când bara (‫ָּברא‬
ָ ) pentru creația din nimic, și când
asah (‫ )עָ ָׂש ה‬pentru a exprima faptul de a da formă/de a fasona materia deja existentă.
nicio legătură cu lumea. Una este ființa lui Dumnezeu și alta este ființa lumii. Lumea nu
constituie rezultatul unei decurgeri a ființei lui Dumnezeu. Să vă spun spre ce concluzie
utopică suntem conduși? Dacă păcătuiește lumea, atunci înseamnă că păcătuiește
ființa lui Dumnezeu – deoarece aceasta a decurs din Dumnezeu! Iată, așadar, imediat o
primă contestație. Prin urmare, lumea nu este o decurgere a ființei lui Dumnezeu, ci
creația Lui, și este în afara ființei lui Dumnezeu.
Platon susținea o altă teză, anume că Dumnezeu nu a creat lumea. Dumnezeu,
spunea Platon, totdeauna există, este veșnic, fără început și fără sfârșit. Dar și lumea
există totdeauna, fiind fără început și fără sfârșit. Adică lumea nu a fost creată. Astfel,
Platon introduce două principii filosofice: este principiul Dumnezeu și principiul Lume.
Atunci ce relație are Dumnezeu cu lumea? Pur și simplu Dumnezeu are dinaintea Sa
materia, care preexistă, însă fără formă, și căreia îi dă formă (o fasonează). Prin
urmare, după Platon, relația lui Dumnezeu cu lumea este relația dintre cel ce dă formă
și ceea ce primește formă, este relația dintre cel ce decorează și ceea ce este decorat;
anume că Dumnezeu decorează creația, care însă exista, există și totdeauna va exista.
Dar aceasta susține și materialismul de astăzi.
Îmi veți spune: Ce coincidențe ciudate!....
Știți, materialismul nu vrea să audă de Platon, pe care-l socotește idealist, și nu
se simte deloc bine cu ceea ce spune el. Și, totuși, acest principiu al lui Platon este în
același timp și principiul materialismului. Să vă spun de asemenea cum se definește
cuvânt cu cuvânt în Micul Dicționar Filosofic: lumea, mai bine zis materia, exista, există
și va exista, ca un foc veșnic6. Astfel încât înseamnă că materia exista, există, dar și va
exista; așadar e fără început și fără sfârșit, precum Dumnezeu. Prin urmare, aceasta
este o teză platoniciană, anume că Dumnezeu are dinainte Lui creația, nu a făcut-o El
însuși, ci doar a modelat-o. Așadar, ca și cum i-aș da unui olar o bucată de lut ca să-mi
confecționeze un recipient, un vas de lut. Dar nu a făcut el însuși lutul; doar că el acum
îl modelează.
Această teză materialistă, copii, este străină de învățătura ortodoxă, cu
desăvârșire străină, deoarece în mod foarte limpede Dumnezeu nu este străin de lumea
pe care a creat-o. Dacă am fi avut mult mai mult timp, v-aș fi vorbit încă și despre felul
cum stă Dumnezeu în fața creației; pentru că Platon mai introduce și un treilea element,
ideile. Acestea constituie modelele lumii văzute. Dumnezeu copiază aceste modele și
confecționează, modelează lumea, în acord cu ideile, prin intermediul acestor arhetipuri
veșnice.

6
Vezi: CLEMENT AL ALEXANDRIEI , Stromate, 5.14.104.1-3: „Heraclit Efeseanul este de aceeași părere și
vorbește foarte lămurit când învață că există o lume veșnică și o altă lume trecătoare; iar aceasta, în ce
privește întocmirea ei, nu se deosebește de cealaltă decât prin însușirile sale. Heraclit învață că lumea
veșnică este alcătuită din elemente de aceeași natură (ființă) și rămâne totdeauna la fel cu ea însăși,
spunând așa: Lumea, care este aceeași pentru toți, n-a făcut-o nici un zeu, niciun om, ci a fost totdeauna
și este și va fi foc veșnic viu, care se aprinde după anumite măsuri și se stinge după anumite măsuri”,
traducere de Pr. Dumitru Fecioru, PSB 5, București, 1982, p. 370.
 Lucruri cu totul străine; acestea nu au nicio legătură cu Cosmologia din
perspectivă creștină. Dumnezeu a creat lumea, este stăpânul lumii și iubește lumea,
deoarece toate sunt propriile Lui creații; nu rămân străine de El, creațiile nu sunt
înstrăinate de Dumnezeu.
Spun și aceasta deoarece știți că uneori unii zic că sunt idealiști, iar nu
materialiști, și adoptă tezele lui Platon, socotind că sunt teze creștine! Dar nu au nicio
legătură tezele lui Platon cu tezele Revelației, adică ale Evangheliei, ale Creștinismului.
Nu au absolut nicio legătură!... Zic aceasta, pentru ca să nu fiți amăgiți, deoarece se
spun o mulțime de lucruri.
Există și o a treia opinie cu privire la această mare problemă filosofică, anume
care este relația lui Dumnezeu cu lumea, numita problemă theologică sau cosmologică.
În acord cu aceasta Dumnezeu se identifică cu lumea. Așadar, fie că zicem lume fie că
zicem Dumnezeu, este același lucru. Și dacă acestea două se identifică, atunci
Dumnezeu-lumea se creează pe sine însuși. Această învățătură se numește panteism –
de la cuvintele grecești pan (tot) și theos (Dumnezeu) – și acceptă ideea că tot ceea ce
există în creație este Dumnezeu, orice există e parte a lui Dumnezeu!
Știm însă foarte bine faptul că creația nu are conștiință; este inconștientă. Oare
soarele are conștiință? Este persoană? Pământul are conștiință? Nu! Însă, primim
influențe de la întregul univers, – pentru ca să iau în calculul doar mica noastră
vecinătate –, și cu mult mai mult de la soare. Nu mai socotesc influența celorlalte
planete, pentru simplificarea exemplului, nici luna, care exercită atâtea influențe asupra
noastră, nu o mai luăm în calcul. Așadar, prin iradierea razelor soarelui avem atâtea
consecințe asupra pământului; așadar avem vara, iarna, avem ploile, zăpada, vânturile,
avem arșițele, mareele – care reprezintă în principal o influență a lunii – și altele și
altele; avem atâtea și atâtea pe pământ, avem schimbări, cunoscutele schimbări care
există. Și întreb, prin urmare: Toate acestea se produc în mod conștient? Adică știe
soarele ce face; știe pământul ce anume suportă? În mod neîndoielnic nu. Chiar și un
mic copilaș de am întreba, ne va spune aceasta. Deoarece nu există o conștiință a
universului, nu există un eu. Așadar, cum este cu putință acum, ca într-o creație ce
poartă pecetea puterii, a înțelepciunii și a dragostei, să se întâmple cu succes toate
acestea, într-un mod uimitor, dar să fie rezultatul unei puteri inconștiente? Este cu
neputință! Cu neputință!...
Și totuși, copii, toate religiile orientale, care au pătruns în Occident, au un
substrat panteist. Budismul, hinduismul, toate acestea, au venit în America și în Europa,
iar acum sosesc și în Grecia, împreună cu gurușii – aceștia sunt învățătorii lor – și cu
yoga – ce reprezintă un sistem de exerciții; întrucât acolo fac anumite exerciții și altele,
și afirmă că e o simplă gimnastică, dar nu e așa –, toate acestea au ca bază
panteismul.
Fiți cu luare aminte: acești oameni înșală lumea; ne spun că yoga este o simplă
gimnastică! Nu este însă deloc doar o simplă gimnastică!... ci are un caracter ritualic!
Așa cum avem și noi metaniile. La o primă vedere, în chip neîndoielnic, metaniile sunt
un exercițiu: ne îndoim mijlocul, ne îndoim genunchii, ne îndoim gâtul, ne ridicăm, iarăși
ne plecăm la pământ, iarăși ne ridicăm și așa mai departe. Cineva care ne vede și nu
știe de metanii, va spune că facem gimnastică. Dar noi facem oare gimnastică? Sau
ceea ce facem are un caracter cultic, religios?
Tot așa este și atunci când stă cineva și face diferite exerciții yoga. Desigur la
început nu spun că aceste exerciții au un caracter ritualic; dar mai târziu o vor spune
chiar ei. Nu vor spune acest lucru începătorilor, nici în ziare sau în alte locuri nu veți
vedea scrise aceste lucruri; însă mai târziu vor spune chiar ei că aceste exerciții au un
caracter ritualic. Așadar, așa cum noi spunem: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă,
așa și aceștia spun: Hare Krishna, Hare Krishna… Krishna Krishna, Hare Hare și
celelalte. Adică întoarcerea la Krishna, întoarcerea la zeul Pan. Ați auzit? Întoarcerea la
zeul Pan! Adică? Panteism7!
Fiți cu luare aminte să nu ne înșelăm, copiii mei. Fiți cu luare aminte!...
Mai notați faptul că și masoneria are o învățătură panteistă; la fel și theosofia,
care își trage originea din hinduism și din budism, este panteistă. Să nu credeți, așadar,
că acestea sunt lucruri îndepărtate și nu ne ating pe noi; se află în jurul nostru, dar și în
mijlocul nostru!
Voiți să vă spun o expresie uitată pe care de multe ori o auzim? Zice așa: Ce
floare frumoasă… Ce poate să creeze natura!... Desigur că îmi veți spune că este o
simplă expresie; dar aceste expresii sunt acelea care de multe ori fie trădează fie
predispun. Ce este aceasta? O expresie panteistă. Vedeți? Și o spunem în viața
noastră cotidiană; natura și natura…
Creează de la sine natura?.... Natura creează sau Dumnezeu creează?... Nu,
domnilor, natura nu creează; Dumnezeu creează: „Tatăl Meu până acum lucrează; și
Eu lucrez”8, grăiește Hristos. Eu, Dumnezeu Cuvântul, care le-am creat pe toate, lucrez;
și Tatăl Meu lucrează. Ce lucrează? Tot ceea ce există. Desigur nu în sensul că
Dumnezeu creează acum lucruri noi, de vreme ce și-a încetat creația Sa, ci lucrează
prin faptul de a conserva, de a rândui și de a le guverna pe toate. Astfel încât vedem că
Dumnezeu nu se identifică cu natura.
Recapitulez:
În primul rând, creația – totdeauna în relație cu Dumnezeu – nu este rezultatul
unei curgeri din Dumnezeu, nici împreună fără de început cu El, așa cum susțineau
filosofii stoici.

7
Pentru hinduism, Krishna este Dumnezeu; acela îl mântuiește pe om; este singurul mântuitor și există în
toate făpturile. „Existențele vii, monade minuscule ale Existenței Desăvârșite, sunt și acestea desăvârșite,
și au posibilitatea de a cunoaște absolutul, desăvârșitul Tot (Pan)”, Swami PRABHUPADA, Bhagavad Gita.
O Introducere, Bhaktivedanta Book Trust, 1980,   p. 19.
8
Ioan 5, 17.
 În al doilea rând, lumea nu este împreună-veșnică cu Dumnezeu, nici împreună-
fără-început, așa cum spunea Platon; ca și cum există lumea, există și Dumnezeu,
totdeauna, fără început și fără sfârșit!
Și în al treilea rând, Dumnezeu nu se identifică cu creația Lui, așa cum susțineau
panteiștii; El este în afara acesteia, în ceea ce privește ființa Sa, se înțelege.
Care este, așadar, poziția creștin ortodoxă, cea revelată? Este aceea că
Dumnezeu creează o proiecție (o realitate) exterioară; tot ceea ce El zidește se află în
afara Lui Însuși. Aceasta, fiți puțin atenți, se numește proiecție exterioară, ceva care
apare în exterior. Tot ceea ce a creat Dumnezeu nu a preexistat, nici nu are legătură cu
propria Lui ființă; pe toate le-a creat Dumnezeu din nimic.
Ce înseamnă însă din nimic?
Aici, copii, ne aflăm în fața unui hotar al logicii noastre! Înseamnă din nimic… și
nu înțelegem nimic mai mult! Aristotel spunea „nimic dintru nimic” 9, și era o dogmă
filosofică aceasta; este ceva de la sine vădit. Din nimic ce ar putea să scoată cineva?
Nu există nimic; v-am spus aceasta și mai înainte. Și totuși în acest punct de neînțeles
pentru gândirea omenească vine cuvântul lui Dumnezeu să ne spună că Dumnezeu a
făcut totul din nimic.
Mama celor șapte frați Macabei, Solomoni, îi spunea ultimului copil al ei: „Copilul
meu să nu uiți că Dumnezeu dintru nimic pe toate le-a adus întru a fi”. Le-a creat pe
toate din cele ce nu sunt, din ceea ce nu există, așadar din nimic!10
Aceasta este o poziție contradictorie, antinomică; nu o putem înțelege. De aceea
v-am spus că numai cuvântul lui Dumnezeu poate să ne descopere aceste lucruri.
Precum și de asemenea faptul că Dumnezeu este Unul. Deja de la primul verset al
Sfintei Scripturi se menționează – deoarece este o temă atât de fundamentală – faptul
că Dumnezeu este Unul.
Fiți cu luare aminte însă. Acest Dumnezeu este unul transcendent (mai presus
de lume), de vreme ce creează timpul și cosmosul (lumea) aceste două elemente.
Lumea, precum știți este spațiul. Iar atunci când spunem spațiu, înțelegem cosmos
(lume), tot ceea ce vedem. Dumnezeu nu are nicio legătură, nici cu lumea nici cu
timpul, El este în afara acestora, și prin urmare este transcendent, este dincolo de lume
și de timp.
Însă lumea (cosmosul) este atât de frumoasă, atât de puternică și atât de
înțeleaptă, încât toți oamenii de știință, din toate epocile, rămân uimiți, uluiți! Cu atât mai

9
ARISTOTEL, Opere, vol. 2, Despre Xenofan, 974 a.3, ediția Reimer, Berlin, 1831.
10
2 Macabei 7, 28: „Rogu-te, fiule, ca căutând la cer și la pământ, și văzând toate cele ce sunt într-însele,
să cunoști că din cele ce nu au fost le-a făcut pe le Dumnezeu, și pe neamul omenesc așijderea l-a
făcut”.
mult astăzi prin instrumentele mai perfecționate pe care le deținem, este cu putință să
pătrundă ochiul nostru foarte mult în adâncul universului 11.
Însă, în cele din urmă universul este atât de mare, încât ar necesita să construim
mijloace cu mult mai puternice, ca să putem probabil să vedem marginile fără de sfârșit
ale universului! Desigur că nu există margini în univers. Există, dar fără ca să existe 12!
Lumina, care se deplasează cu 300000 de km/s – adică face înconjurul pământului de
șapte ori și jumătate într-o singură secundă –, pentru ca să vină din acel colțișor al
universului are nevoie de multe mii de milioane de ani!
Ce spuneți, copii, este mare universul? Neconceput de mare… de neconceput!
Prin urmare, este un univers extraordinar, puternic! În acest fel vedem puterea lui
Dumnezeu – pe care Dumnezeu, noi îndrăznim să-L ocărâm!... și zicem că nu există! …
vai de noi!... dar vedem și înțelepciunea lui Dumnezeu! Dacă ne aplecăm să privim
creația, vom rămâne uimiți. Și cu cât mai multă carte învățăm, cu atât mai mult vedem
înțelepciunea lui Dumnezeu, dar și dragostea Lui o vedem! Și ce nu izvodește
Dumnezeu, în uimitoare asocieri și corelări, pentru ca făpturile să rămână în viață,
pentru ca să se păstreze creația Lui și să nu se piardă!...
Așadar, universul a fost făcut de Dumnezeu, de Unul Dumnezeu, de Dumnezeul
cel transcendent, și care este un Dumnezeu al puterii, al înțelepciunii și al dragostei!
Priviți ce spune textul: „Dumnezeu”! Cuvântul Dumnezeu13 îl pune articulat, îi
pune articol, deoarece este vorba despre un Dumnezeu concret, iar nu pur și simplu de
un oarecare Dumnezeu. Priviți însă ce spun oamenii: o putere superioară le-a făcut pe
toate!... care este această putere superioară, o, omule?... Lucruri neclare, lucruri
cețoase! Nu o putere superioară, ci „Dumnezeul”!
Însă articolul nu exprimă doar un Dumnezeu concret, ci exprimă și altceva, cu
mult mai important, foarte important: îl exprimă pe Dumnezeul personal. Este
Dumnezeul, Dumnezeul personal, care are așadar conștiința propriului său Sine.
Deoarece, altfel, puterea Lui, înțelepciunea Lui și dragostea Lui cum s-ar putea
exprima, dacă Dumnezeu nu ar avea conștiință? Este un Dumnezeu care ne
11
Întinderea universului vizibil este legată în mod nemijlocit de vârsta acestuia, a cărei cea mai exactă
apreciere este de 13,78  ±  0,037 miliarde de ani. Aceasta are ca rezultat faptul că, pe baza relativității
restrânse, raza sa este estimată la 13, 78 miliarde de ani lumină, adică distanța pe care a parcurs-o
lumina în intervalul de timp anterior din epoca Big-Beng-ului până acum. Însă, pe baza teoriei generale a
relativității, datorită dilatării spațiului, raza universului vizibil este estimată la 46 miliarde de ani lumină!
Astăzi putem să vedem la 6 miliarde de ani lumină depărtare de noi.
12
Cel dintâi Einstein a încercat să dea un răspuns științific actual la întrebarea spațiului infinit sau limitat,
cu ajutorul teoriei relativității generale. Aceste idei ale sale le-a sprijinit pe geniala teorie a
matematicianului german G. Riemann, care a conceput, pe la mijlocul veacului al nouăsprezecelea,
noțiunea de spațiu curbat și a propus un univers sferic, care ar putea să fie limitat și în același timp fără
nici un fel de limită.
13
În originalul grecesc ὁ Θεός, adică Dumnezeul. Traducerea cu articol nu s-a putut păstra și în limba
română, dar este bine de știut că în original cuvântul Dumnezeu este articulat, întrucât acest aspect este
extrem de important în demersurile theologice, așa cum observăm în explicațiile Părintelui Athanasie
(n.tr.).
îmbrățișează, și ne dă posibilitatea de a-L îmbrățișa și noi, deoarece pe noi oamenii,
zidirile Lui, ne-a făcut persoane! Și caută să se întâlnească Dumnezeul personal cu
oamenii cei personali! Cea mai mare fericire în creație este întâlnirea omului cu
Dumnezeu, persoana omului cu persoana lui Dumnezeu!
Prin urmare, Dumnezeu a creat cerul și pământul.
Acum vedem aici o slăbiciune a limbii ebraice, în vreme ce în limba greacă există
o întreagă bogăție. După cum vedeți, nu există nici o limbă perfectă și desăvârșită; limbi
omenești sunt! Grecii ar fi scris: Dumnezeu a făcut universul; un singur cuvânt:
universul. Evreii însă scriu: Dumnezeu a făcut cerul și pământul; două cuvinte. În
literatura ebraică nu există un cuvânt care să cuprindă și cerul și pământul.
Însă această diferențiere, că universul este cerul și pământul, are o foarte mare
valoare și însemnătate, deoarece servește unei teze importante, adică aceleia că
Dumnezeu este creator și al cerului și al pământului, și astfel dualismul este dat de-o
parte!
Știți ce este dualismul?
Oamenii, gnosticii în special, credeau că există dumnezeul cel bun și dumnezeul
cel rău. Inclusiv Platon credea aceasta, deoarece era dualist. Și până astăzi există
dualiști. Și sistemul religiei masonilor este unul dualist; dar și teosofia, care constituie
teoria masoneriei, este dualistă. Și știți cum exprimă aceasta? Ei zic: dumnezeul luminii
și dumnezeul materiei, dumnezeul duhurilor și dumnezeul trupurilor. Oare nu cumva
acesta spunea și Platon, că trupul este închisoarea sufletului și se vor elibera sufletele
din trupuri, și vor pleca să călătorească spre lumi frumoase și luminoase 14?
Nu, copiii mei, nu este așa. Dumnezeu este Dumnezeul și al trupurilor și al
duhurilor; Dumnezeu este și al cerului și al pământului. Nu există dumnezeul
pământului, dumnezeul materiei și dumnezeul duhurilor, al cerului; Dumnezeu este
unul. Greșim atunci când spunem că materia este ceva rău. Nu există rău în materie.
Să vă întreb ceva? Este cu putință să vorbim atâta timp despre teme înalte, însă
– să mă iertați, acum voi coborî foarte jos – ia spuneți-mi… și ceea ce mâncăm, care
merge în stomacul nostru și devine acolo înăuntru o substanță foarte neplăcută – care
dacă râgâim vreodată și ne urcă în gură ne simțim foarte neplăcut –, după aceea merge
în intestine, și în cele din urmă iese ca fecale – ce lucruri dezgustătoare; nu-i așa? – și
pe acestea le-a făcut Dumnezeu?
Și cine v-a spus că este ceva rău? Noțiunea de rău este numai pentru păcat,
numai pentru apostazie și pentru nelegiuire; nu este pentru materie. Și totuși oamenii au
localizat răul într-aceasta, în materia însăși! Nu există rău în materie. O spun iarăși
pentru a treia oară: nu există rău în materie; răul este în intenție, în păcat.
14
După Platon, omul este închis în trup (Cratylos, 400c; Gorgias, 493a; Fedon, 62b, 82e). De aceea, doar
după moarte sa el va trăi cu adevărat, atunci când sufletul său în sfârșit va fi liber să contemple adevărul
întreg, fără ca să mai fie deranjat de simțuri (Criton 118a; Legile XII, 959b).
 Mai mult, unii au localizat răul și în căsătorie! Ascultați: gnosticii socoteau
căsătoria a fi spurcată! Scrie aceasta Apostolul Pavel, că va veni vremea când vă vor
spune să nu vă căsătoriți pentru că este spurcată căsătoria 15. Este spurcată
căsătoria?... pentru că, pentru că, pentru că?... De ce este spurcată? Unde este
păcatul? Nicăieri! Numai în călcarea poruncilor lui Dumnezeu; acolo se află păcatul.
Așadar, vedeți unde se ajunge?... Vă spusesem că vom extrage multe lucruri
folositoare din explicarea acestei cărți! Dacă veți învăța aceste lucruri de bază,
fundamentale, atunci voi singuri veți trage concluziile, în tot ceea ce vi se va întâmpla în
viața voastră.
Prin urmare, lumea materială și cea duhovnicească sunt creații ale lui
Dumnezeu. iar Dumnezeu creează și lumea și cerul. Dar ce este cerul?
În Sfânta Scriptură cuvântul cer îl avem cu trei înțelesuri: este cerul meteorologic
(al aerului ce plutește deasupra pământului), este cerul astrelor și cerul duhovnicesc.
Noi spunem: norii sunt pe cer, sau păsările zboară pe cer; acesta este cerul
meteorologic, al aerului. Spunem: soarele este pe cer, și acesta este cerul astrelor. De
asemenea spunem: Dumnezeu este în cer, care este cerul duhovnicesc.
Așadar, Dumnezeu creează cerul și pământul.
Și aici, copiii mei, se termină primul verset, care ne vorbește despre unul
Dumnezeu, care este pricina creatoare a tuturor. Versetele de mai jos, al doilea și al
treilea, pe care cu ajutorul lui Dumnezeu le vom observa Duminica viitoare, ne arată că
Dumnezeu este Treime.
Poate că sunteți nedumeriți: Este oare cu putință ca deja de la al doilea verset al
Facerii, în Vechiul Testament să ne spună că Dumnezeu este Unul dar triadic, și că
este introdusă dogma Sfintei Treimi, că Dumnezeu este unul, dar în trei persoane?...
Toate acestea le vom vedea, însă, data viitoare. Este uimitor! Uimitor!... Totdeauna
desigur prin lumina Noului Testament.
Care este concluzia, fiilor? Să recapitulăm lucrurile spuse data trecută precum și
pe cele de astăzi:
Primul, lumea a avut un început.
Al doilea, lumea nu este rezultatul întâmplării.
Al treilea, lumea nu este o curgere (emanație) din Dumnezeu, nici nu se
identifică Dumnezeu cu lumea, nici nu este lumea împreună fără de început cu
Dumnezeu, din moment ce, așa cum am spus, a avut un început.
Al patrulea, lumea a fost făcută de Dumnezeu. De către unul Dumnezeu; nu de
către mulți zei (dumnezei)!

15
Vezi: 1 Timotei 4, 1-5.
 Al cincilea, Dumnezeu este transcendent (mai presus de lume); așadar dincolo și
mai presus de toți și de toate.
Ce am putea spune despre Dumnezeu, copii? Cine este acela care: „La început
a făcut cerul și pământul”? Un Părinte al Bisericii ne spune că este: „Fericita fire,
îmbelșugata bunătate, Cel predorit de toți cei înzestrați cu cuvânt și rațiune – acela care
face sufletul omenesc să ajungă la odihna pe care în nimic altceva nu o va afla (n. pr.
Athanasie) –, frumusețea cea mult dorită, începutul existențelor, izvorul vieții, lumina
cea spirituală, înțelepciunea cea neapropiată” 16.
Acesta este Dumnezeu, copiii mei, care a făcut lumea. Acesta este; Dumnezeul
cel personal! Care, așa cum vom vedea în Antropologia creștină, ne-a făcut și pe noi
persoane, pentru ca să aibă împreună cu noi – cu noi cei prea mici… – să aibă
comuniune!
Cu adevărat, nimeni nu poate altceva decât să slăvească puterea, înțelepciunea
și dragostea lui Dumnezeu!
Duminică, 31 octombrie, 1982

16
Vezi și Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Exaimeron, Omilia 1, PSB 17,trad de Pr. D. Fecioru, București
1986, p.73.