CENTRELE DE MISTERII (GA 232)

CONFERINŢA 6

Dornach, 2 decembrie 1923

Când, în ziua de azi, cineva vorbeşte despre “cuvânt”, acesta se

referă, de regulă, doar la cuvântul uman şovăitor care, în prezenţa
maiestăţii universului are puţină importanţă. Dar ştim că Evanghelia lui
Ioan începe cu foarte semnificativele cuvinte: “La Început a fost Cuvântul,
Logosul. Si Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era un Dumnezeu.“
Oricine meditează la acest început semnificativ al Evangheliei lui
Ioan trebuie să-şi pună întrebarea: Ce se indică de fapt când Cuvântul este
pus la începutul tuturor lucrurilor ? Ce se vrea să se înţeleagă prin acest
Logos, acest Cuvânt? Si cum este acest sens legat de micuţa noastră lume
umană, atât de nesemnificativă în prezenţa maiestăţii universului ?
Numele lui Ioan este legat de oraşul Efes şi acela care, dotat cu
Înţelegere imaginativă a istoriei lumii confruntă aceste cuvinte
semnificative : “La Început a fost Logosul. Si Logosul era la Dumnezeu. Si
Logosul era un Dumnezeu,“ este dus în continuu înapoi, de-a lungul unei
căi interne, spre vechiul templu al Dianei din Efes. Pentru acela care este
iniţiat într-un anumit grad în misterele cosmice, ceea ce sună la început ca
şi o ghicitoare în primele versuri ale Evangheliei lui Ioan îndreaptă atenţia
spre Misterele Templului lui Artemis, sau al Dianei din Efes ; aşa că
trebuie să i se pară că prin analiza Misterelor lui Efes s-ar putea obţine
ceva ce ar duce la înţelegerea începutului Evangheliei lui Ioan.
De aceea lăsaţi-ne astăzi, echipaţi cu ceea ce ne-a fost prezentat
sufletului în ultimele două conferinţe, să analizăm puţin Misterele
Templului Dianei din Efes. Haideţi să privim cu şase sau şapte secole, sau
chiar mai devreme, înainte de era creştină pentru a vedea ce s-a făcut în
acest sanctuar atât de sfânt strămoşilor. Aflăm că instrucţiunile date în
Misterele de la Efes s-au centrat în primul rând pe ceea ce se exprima în
limbajul uman. Aflăm ce s-a întâmplat în acele Mistere Efesiene nu din
vreo prezentare istorică (deoarece barbarismul uman a avut destulă grijă de
distrugerea arhivelor istorice), ci le aflăm din Arhiva Akashică, acea
Cronică a gândului eteric accesibilă cunoaşterii spirituale, în care sunt
înscrise evenimentele istoriei lumii.
In această Arhivă percepem în continuu modul în care discipolul a

1
fost condus de profesor să se concentreze pe limbajul uman. Discipolul a
fost îndemnat în continuu după cum urmează : “Învaţă să simţi în propriul
tău instrument de discurs ce are de fapt loc în el când vorbeşti.”
Procesele care au loc atunci când un om vorbeşte nu pot fi
percepute de percepţiile brute deoarece ele sunt delicate şi intime. Haideţi
să luăm în considerare în primul rând partea externă a limbajului, deoarece
cu această parte externă a limbajului au început instrucţiunile date în
Misterele Efesiene.
Atenţia discipolului a fost îndreptată în primul rând la modul în
care cuvântul se aude din gură. I s-a spus în continuu: “Fii atent la ce simţi
atunci când cuvântul iese din gură.” Discipolul a trebuit iniţial să observe
cum, într-o anumită măsură, ceva din cuvânt se ridică pentru a lua în sine
gândul din cap; şi apoi, cum ceva din aceeaşi lume coboară în om astfel
încât acesta să poată trăi intern conţinutul sentimentului.
Discipolul a fost instruit în continuu să conducă cea mai variată
gamă posibilă de limbaje prin gât şi, în acelaşi timp, să observe înălţarea şi
cufundarea, care poate fi percepută în cuvântul ce iese din gât. El a trebuit
să facă o aserţiune pozitivă şi una negativă, “Sunt – Nu sunt”. Pe acestea a
trebuit să le forţeze prin gât în cel mai articulat mod posibil şi apoi să
observe cum, în cuvintele “Sunt” sentimentul de înălţare este predominant,
în timp ce în cuvintele “Nu sunt” predomină sentimental de coborâre.
Atenţia discipolului a fost apoi îndreptată chiar mai mult spre
sentimentul intern intim şi experienţele personale ale cuvântului. El a
trebuit să experimenteze următoarele: De la cuvânt se ridică spre cap ceva
ca şi căldura şi această căldură, acest foc, acaparează gândul. În jos
pluteşte ceva ca şi un element apos şi acesta se scurge în jos la fel cum o
secreţie glandulară se scurge în om. În Misterele din Efes i s-a clarificat
discipolului că omul se foloseşte de aer pentru a lăsa cuvintele să se audă.
Dar în vorbire, aerul se transformă în următorul element, în foc, în căldură,
şi trage în jos gândul de la înălţimile capului şi-l învăluie.
Din nou, din cauză că apare o condiţie alternativă – această
trimitere în sus a focului şi trimiterea în jos a ceea ce este reprezentat în
cuvânt – aerul, ca şi o secreţie glandulară, se prelinge în jos ca şi apa, ca şi
un element fluid. Prin intermediul acestui proces din urmă, cuvântul devine
perceptibil intern, omul îl poate simţi intern. Cuvântul se prelinge în jos ca
şi un element fluid.
Apoi discipolul a fost condus în adevăratul mister al limbajului; şi
acest mister este legat de misterul omului. Acest mister al omului este
astăzi baricadat departe de omul de ştiinţă deoarece ştiinţa pune ca şi punct
suprem al gândirii cea mai incredibilă caricatură a unui adevăr, adică aşa

2
numita lege a conservării energiei şi materiei. În om, materia este
transformată continuu. Ea nu rămâne. Aerul care este împins din gât este
transformat pe măsură ce înaintează, alternativ, în următorul element
superior, în elementul căldurii sau focului, şi din nou în elementul apei,
Foc-Apă-Foc-Apă.
Discipolul din Efes a fost pus să observe că atunci când vorbea, o
serie de valuri curgeau din gura sa; foc-apă-foc-apă; dar asta nu este nici
mai mult nici mai puţin decât lupta cuvântului în sus spre gândire şi
prelingerea în jos a cuvântului spre sentiment. Astfel, în discursul omului,
gândirea şi sentimentul se împletesc prin faptul că prin această mişcare vie
de unduire a limbajului aerul este rarefiat în foc pe de o parte şi, din nou,
este condensat în apă, ş.a.m.d.
Când în Misterele din Efes acest mare adevăr a fost prezentat
sufletului discipolului prin intermediul propriului său limbaj, intenţia era
ca el să simtă următoarele:
“Vorbeşte, Omule! şi dezvăluie prin tine evoluţia lumii.”
În Efes, când discipolul a pătruns pe uşa Misterelor, el a fost
întotdeauna îndemnat cu aceste cuvinte:
“Vorbeşte, Omule! şi dezvăluie prin tine evoluţia lumii.”
Când a ieşit din nou, această afirmaţie i s-a făcut sub altă formă:
“Evoluţia lumii este dezvăluită prin tine, Omule! când tu vorbeşti.”
Şi discipolul s-a simţit, în mod treptat, ca şi cum, cu propriul său
corp, era ca şi un văl peste misterele cosmice care au sunat din pieptul său
şi au trăit în limbajul său, ca şi cum el, cu propriul său corp, ar fi închis
aceste mistere ale cosmosului.
Acestea au fost prezentate discipolului ca şi pregătire pentru
misterul cu adevărat mai profund, deoarece prin intermediul acestei
pregătiri el a putut realiza că fiinţa umană individuală a fost conectată
intern cu misterele cosmosului. Zicala “Cunoaşte-te pe tine însuţi” a
câştigat o semnificaţie sacră deoarece a fost exprimată nu doar teoretic, ci
pentru că a fost simţită şi trăită solemn în interior.
Când discipolul şi-a înnobilat şi şi-a elevat, într-o anumită măsură,
propria sa natură umană, prin faptul că a simţit-o ca şi pe un văl ce
acoperea misterele cosmosului, el a putut fi condus mai departe în ceea ce
extinde misterul cosmic, cum s-ar spune, peste întinderea cosmosului.
Haideţi să ne amintim ce s-a spus în ultima conferinţă.
V-am descris o stare în evoluţia pământului în care s-au întâmplat
următoarele. Noi ştim că în starea anterioară a pământului a existat, ca şi
substanţă esenţială pentru evoluţia pământului în acea fază, tot acel calcar
lipsit de pretenţii pe care îl avem şi în munţii Jura. În depozitele de calcar,

3
în stâncile de calcar ale pământului avem ceea la ce vrem să facem referire
acum. Trebuie să ne gândim la pământul înconjurat de ceea ce în ultima
conferinţă am numit albumen fluid. Ştim că forţele cosmice au acţionat
asupra acestui albumen fluid în aşa fel încât s-a coagulat in forme clare. Şi
aţi auzit că atâta timp cât această stare a pământului a existat, a avut loc
într-o substanţă mai densă, la un nivel crescut, ceea ce astăzi avem în
ridicarea ceţii şi în căderea ploii. Elementul calcaros se ridică în sus,
pătrunde în ceea ce a condensat albumen fluid, umplându-l cu calcar astfel
încât acesta a luat forma unor formaţiuni osoase, şi astfel animalele s-au
dezvoltat în cursul evoluţiei pe pământ. Animalele au fost trase în jos din
atmosfera încă albuminoasă de către ceea ce trăieşte spiritual în elementul
calcar.
Am mai spus şi că atunci când omul se uneşte cu metalele
pământului, atunci el simte tot ce s-a întâmplat atunci ca şi parte din
propria sa fiinţă; este ca şi o amintire care se înalţă în el. În ceea ce priveşte
această fază a evoluţiei, el nu se simte ca şi un om mărunt captiv într-o
piele; el se simte ca şi cum îmbrăţişează întreaga planetă pământ. Ca să
exprim asta într-un mod cumva grotesc, aş spune: Omul îşi simte de fapt
capul ca şi cum ar cuprinde întreaga planetă pământ.
Procesele pe care le-am descris în ultima conferinţă, omul le simte
ca şi cum ar avea loc în el. Dar cum simte el asta în el? Tot ce v-am descris
ca şi înălţarea calcarului, uniunea acestui calcar cu albumenul coagulat, din
nou coborârea sa şi tragerea în jos cu sine a animalelor spre pământ, este
astfel trăită de om încât o aude. El o trăieşte intern. Doar voi trebuie să o
concepeţi ca şi experienţă internă. El o aude. Această creaţie care apare
atunci când calcarul umple albumenul coagulat şi îl face cartilaginos şi
osos– ceea ce este astfel format este ceva auzit şi simţit ca şi cum ar fi prin
ureche. Este auzit misterul lumii.
De fapt omul trăieşte în amintire, prin amintirea produsă de
metale, trecutul pământului, ca şi cum s-ar fi auzit răsunând ceea ce am
descris şi, în acest răsunet, trăiesc şi se împletesc întâmplările lumii.
Atunci ce aude de fapt omul? Aceste întâmplări ale lumii, în ce
formă se dezvăluie ele? Ele se dezvăluie ca şi Cuvântul cosmosului, ca şi
Logos. Logosul exprimă Cuvântul macrocosmic în această înălţare şi
coborîre a calcarului. Şi când omul poate să audă acest limbaj din interiorul
său, el mai percepe şi altceva în plus. Următorul lucru chiar devine posibil.
Stăm în faţa unui schelet animal sau uman. Ceea ce ştiinţa
anatomiei are de spus despre aceste forme este foarte superficial, este chiar
dizgraţios de superficial. Ce putem noi spune când, printr-o legătură
interioară cu fiinţa sa naturală şi spirituală ne uităm la schelet? Spunem:

4
Nu doar te uita la el. Este şocant doar să te uiţi la forme – coloana
vertebrală cu vertebrele sale excelent turnate puse una peste cealaltă, cu
coastele care se continuă din aceasta şi care se îndoaie şi se curbează în
faţă sunt atât de minunat legate împreună; modul în care vertebrele sunt
transformate în oasele craniului, a cărui articulaţie este mai greu de
perceput; cum coastele în formă de arc cuprind cavitatea pieptului; cum
încheieturile sferice sunt formate pentru oasele braţului şi oasele piciorului.
Confruntaţi cu acest mister al scheletului nu putem face altceva decât să
spunem ceva clar definit.
Trebuie să ne spunem: Să nu doar vă uitaţi la toate acestea, ci
ascultaţi-le; ascultaţi cum un os se schimbă în altul. Aici chiar are loc un
adevărat limbaj.
Dacă, în acest punct, aş putea face o observaţie personală, atunci
aceasta ar fi: Ceva foarte minunat ne iese în întâmpinare dacă, cu o
înclinaţie spre aceste lucruri, intrăm într-un muzeu de istorie naturală,
deoarece acolo avem o colecţie minunată de instrumente muzicale, care
formează o orchestră măreaţă ce răsună într-o minunată simfonie. Am trăit
asta foarte intens când am vizitat muzeul din Trieste. Acolo, datorită unui
aranjament destul de special al scheletelor animale (care a fost făcut
instinctiv), efectul a fost că de la un capăt al animalului au răsunat
misterele lunii şi de la celălalt misterele Soarelui. Întregul a fost ca şi
pătruns de sori şi planete răsunătoare. Acolo se putea simţi legătura între
acest sistem osos din amestec de calcar, scheletul, şi ceea ce o dată i-a
sunat omului din universul ce creează legături, când el însuşi era una cu
acest univers, când a sunat ca şi misterul lumii, i-a sunat omului în acelaşi
timp ca şi propriul său mister.
Creaturile care au apărut atunci, în primul rând, creaturile animale,
şi-au dezvăluit astfel fiinţa esenţială, deoarece Fiinţa regatului animal a
trăit în Logos, în misterul cosmic răsunător. Nu erau percepute două lucruri
separate. Nu erau percepute animalele, şi apoi într-un alt fel Fiinţa
animalelor; ceea ce a vorbit a fost apariţia şi dezvoltarea animalelor înseşi
în propria lor Fiinţă.
Discipolul Misterelor Efesiene a putut prelua în suflet şi inimă, în
modul corect pentru acele vremuri, ceea ce i se putea clarifica în ceea ce
priveşte Începutul, când Cuvântul, Logosul era activ ca şi adevărata esenţă
şi fiinţă a tuturor lucrurilor. Discipolul a putut primi acest mister deoarece
se pregătise pentru el prin înnobilarea şi elevarea naturii sale umane, prin
faptul că a fost capabil să se simtă ca şi un înveliş, sau un văl al reflectării
minuscule a misterului cosmic care se găsea în sunetul propriului său
limbaj.

5
 Haideţi acum să încercăm să simţim cum această dezvoltare a
pământului a trecut de la un nivel, cum s-ar spune, la altul. Haideţi să ne
gândim la asta. În elementul calcar avem ceva ce în acea vreme era încă
fluid; calcarul s-a înălţat ca şi abur şi a căzut din nou sub formă de picuri
de ploaie. Calcarul era de natură fluidă. Pe măsură ce s-a înălţat, s-a
transformat în aer; când a coborât, s-a transformat în substanţă solidă. Este
cu o fază mai jos decât în descrierea umană unde avem aerul care se
transformă în căldură şi apă. În acea stare primară, elementul apei era
activ, i.e. calcarul, încă fluid, a fost rarefiat în aer şi condensat în substanţă
solidă; la fel cum în gâturile noastre, în ziua de azi, aerul se rarefiază în
căldură şi se condensează in apă. Ceea ce a trăit în lume s-a înălţat din apă
în aer. În timpurile primitive a trăit în apă, s-a rarefiat în aer şi s-a
condensat în substanţă solidă.
De aceea, este posibil pentru noi, oamenii, să înţelegem acest
mister al lumii în miniatură. Când acest mister a fost măreaţa şi grandioasa
iluzie a lumii, el s-a aflat într-o fază inferioară. Pământul a condensat totul.
Calcarul a devenit mai dens, etc. Noi, fiinţele umane, nu am fi putut admite
această tendinţă de densificare în propria noastră fiinţă internă, chiar dacă
nu s-ar fi prezentat în miniatură. Am fi putut-o admite doar când ar fi trecut
la o fază superioară, de la apă la aer, şi o dată cu creşterea sa bruscă în sus
în elementul căldurii, sau în jos în apă, care este acum elementul mai dens.
Astfel, marea lume, Misterul macrocosmic a devenit Misterul
microcosmic al limbajului uman, şi începutul Evangheliei lui Ioan arată
către acest Mister cosmic, traducerea în iluzie, în marea lume:
„La Începutul a fost Logosul; şi Logosul era cu Dumnezeu, şi
Logosul era un Dumnezeu.”
Deoarece aceasta era ceea ce încă trăia şi era activ în tradiţia lui
Efes şi când evanghelistul, cel care a scris Evanghelia lui Ioan, a putut citi
în Arhiva Akashică despre Efes ceea la ce inima sa tânjea, modul corect in
care să îmbrace ceea ce a vrut să spună omenirii în legătură cu misterul
începutului lumii. Acum putem merge un pas mai departe.
Putem să ne amintim ce s-a spus ultima dată, că, înainte de calcar a
existat bioxidul de siliciu care acum apare în cuarţ. În acest bioxid de
siliciu au apărut formele de plante, acele formaţiuni ca şi norii ce se
înverzeau şi dispăreau. Şi dacă, după cum am spus, un om din acele
vremuri s-ar fi putut uita peste întinderile cosmosului, el ar fi văzut apariţia
creaţiei-animal şi acele plante primitive care deveneau verzi şi apoi
dispăreau. Toate acestea au fost percepute de om ca şi experienţă internă.
El a perceput-o ca şi o parte din fiinţa sa. În plus faţă de a auzi ceea ce se
auzea în creaţia animală ca şi ceva care trăia în sine, omul a putut, într-un

6
anumit sens, să acompanieze intern ceea ce a auzit sunând, la fel ca şi în
capul său, în pieptul şi capul uman. El poate urca cu cuvintele prin inimă
pentru a înţelege gândul. Astfel putea acompania ceea ce a auzit răsunnd în
crearea animalelor după ceea ce trăise în apariţia plantelor.
Acesta a fost lucrul remarcabil: omul a trăit procesul dezvoltării
animalelor în calcarul ce se vaporiza şi se lăsa în jos. Şi când a urmărit mai
departe ceea ce era în bioxidul de siliciu ca plante ce se înverzeau şi
dispăreau, Cuvântul cosmic a devenit Gândul cosmic şi plantele care trăiau
în elementul bioxid de siliciu au adăugat Gândul Cuvântului răsunător.
Aceasta a fost interpretată ca un pas înainte şi Logosului răsunător
i-a fost adăugat Gândul cosmic; la fel cum în ziua de astăzi, în cuvântul
sunător din limbaj, în valurile limbajului (foc-apă-foc-apă) gândul este
prins în foc.
Dacă ar fi să studiaţi anumite stări bolnave ale organelor de simţ
ale capului, sau ale organelor de simţ in general, aţi putea observa efectele
curative ale acidului silicic. Atunci acidul silicic vă apare printre secretele
cosmosului ca şi elementul-gând în crearea primitivă originală a plantelor,
şi aş putea chiar să spun ca aceasta este percepţia senzorială a pământului
în legătură cu structura cosmosului. Într-un mod minunat, chiar este
exprimat microcosmic în omul din ziua de astăzi ceea ce o dată a fost
macrocosmic, ceea ce a fost apariţia şi evoluţia, alcătuirea şi fabricarea
lumii.
Doar gândiţi-vă un moment cum a trăit omul atunci, încă una cu
cosmosul, în armonie cu cosmosul. În ziua de astăzi, când omul gândeşte,
el trebuie să gândească în izolare cu propriul său cap. În acesta se află
gândurile sale şi de aici ies cuvintele. Universul este în afară. Cuvintele pot
doar arăta universul. Gândurile pot doar să reflecte universul. Când omul
încă era una cu macrocosmosul, lucrurile stăteau diferit deoarece el a
experimentat atunci universul ca şi cum ar fi fost în el. Cuvântul era în
acelaşi timp mediul său înconjurător. Gândul era ceea ce pătrundea şi
curgea prin mediul său înconjurător. Omul a auzit şi lucrul auzit a fost
Lumea. Omul s-a uitat în sus de la ceea ce a auzit, dar s-a uitat în sus din
sine însuşi. Cuvântul a fost în primul rând sunet. Cuvântul a fost ceva ce se
zbătea, cum s-ar spune, să fie rezolvat ca şi o ghicitoare; în apariţia creaţiei
animal s-a arătat ceva ce se zbătea pentru o soluţie. La fel ca şi o tortură,
regatul animal s-a ridicat în calcar. Omul s-a uitat în acidul silicic şi creaţia
plantă a răspuns cu ceea ce adoptase ca şi natura senzorială a pământului şi
a rezolvat ghicitorile pe care creaţia animală le-a prezentat. Aceste fiinţe
şi-au răspuns reciproc la întrebări. O fiinţă, în acest caz animalul, pune o
întrebare: celelalte fiinţe, în acest caz plantele, oferă răspunsul. Întreaga

7
lume devine limbaj.
Şi acum putem spune: aceasta este realitatea la începutul
Evangheliei lui Ioan. Suntem trimişi înapoi la începutul tuturor lucrurilor
care există acum. La Început, în acest Principiu, a fost Cuvântul. Şi
Cuvântul era la Dumnezeu. Şi Cuvântul a fost un Dumnezeu, Deoarece
Fiinţa creativă era în el.
Chiar este cazul că în ceea ce s-a predat discipolilor Misterului din
Efes în ceea ce priveşte Cuvântul primitiv stă ceea ce a dus la fraza de
introducere a Evangheliei lui Ioan. Este într-adevăr foarte potrivit pentru
Antroposofi să-şi îndrepte atenţia astăzi spre aceste secrete care stau în
braţele timpului; deoarece într-un anumit sens, într-un sens foarte specific,
ceea ce a stat aici pe dealul Dornach ca şi Goetheanum a devenit centrul
activităţii antroposofice. Durerea pe care o simţim astăzi trebuie să
continue să fie durere, şi va face asta la toţi cei care au putut simţi ce
trebuia să fie Goetheanumul. Dar pentru cineva care se zbate pe drumul
spre cunoaşterea spre spiritual, tot ce are loc în lumea fizică trebuie să fie
pentru el, în acelaşi timp, o manifestare externă, o imagine a spiritualului
care se află în spatele acesteia. Şi dacă, pe de o parte, trebuie să acceptăm
această durere, pe de cealaltă parte, noi, ca fiinţe umane care năzuiesc după
cunoaştere spirituală, trebuie să fim capabili să transformăm ceea ce a
cauzat această durere într-o oportunitate pentru a privi spiritual la o
revelaţie care ne conduce în profunzimi tot mai mari. Acest Goetheanum
trebuia să fi fost un loc în care oricine ar fi sperat să vorbească şi în care
am vorbit de nenumărate ori despre acele lucruri care sunt legate de
cuvintele de început ale Evangheliei lui Ioan:
„La început era Cuvântul – Logosul - şi Cuvântul era la Dumnezeu
şi un Dumnezeu era Cuvântul”
Apoi Goetheanumul a fost ars. Această imagine groaznică a
Goetheanumului arzând ne apare în faţă. Durerea ar putea duce ca
adunările să privească mai bine la ceea ce stă în puterea gândului nostru, în
această ardere a Goetheanumului din ajunul Anului Nou. Aceasta este o
experienţă, deşi dureroasă, care ne duce la profunzimi chiar mai mari. Ceea
ce am dorit să fi găsit în acest Goetheanum, care, împreună cu câteva
lucruri pe care le-am spus, este legat de Evanghelia lui Ioan, acestea deja
formează o îngrădire în aceste flăcări arzânde şi mistuitoare. Şi este un
impuls important pe care îl putem primi: Fie ca aceste flăcări să fie pentru
noi ocazia de a ne uita prin ele la alte flăcări, la acele flăcări care odată, cu
mult timp în urmă, au mistuit Templul din Efes. Haideţi să ne uităm la ele
ca şi la un apel către noi să încercăm să înţelegem ceea ce stă la începutul
Evangheliei lui Ioan. Îndemnaţi de acest impuls dureros de sacru, haideţi să

8
ne uităm înapoi de la Evanghelia lui Ioan la templul din Efes – care a fost
şi el ars o data – şi apoi în flăcările Goetheanumului, care vorbesc într-
adevăr cu atâta durere, şi vom primi un avertisment de la ceea ce curge în
Akasha cu flăcările arzânde ale Templului Efesian.
Chiar şi astăzi, dacă ne uităm înapoi la acea noapte plină de
ghinion, la acele flăcări cumplite ale incendiului Goetheanumului, nu
găsim încă în ele metalele topite ale instrumentelor muzicale care vorbesc
o limbă atât de pură şi sfântă? Nu găsim în aceste metale topite acele
instrumente muzicale care au invocat în flăcări acele minunate culori –
culori care vorbeau diferit – culori strâns legate de metale? Prin legătura cu
metalele, ceva apare ca şi amintire în substanţa pământ. Avem această
amintire legată de ceea ce a fost ars cu Templul din Efes. Şi la fel cum
aceste două incendii ar putea avea o legătură, la fel dorinţa de a investiga
înţelesul frazei „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi
un Dumnezeu era Cuvântul” poate fi legată cumva de cuvintele care au
fost clarificate de nenumărate ori discipolului din Efes: „Studiază misterul
omului în mica lume, în micrologos; astfel tu vei fi pregătit să trăieşti în
tine misterul macrologosului.”
Omul este microcosmosul spre diferenţă de lumea care este
macrocosmosul, dar şi el poartă în sine misterele cosmosului, iar noi putem
descifra misterul cosmic conţinut în primele trei versuri ale Evangheliei lui
Ioan dacă reţinem corect ceea în ce, ca şi de asemenea în multe ale lucruri,
s-au condensat flăcările Goetheanumului, ca şi în literele scrise:
„Priveşte Logosul,
În focul ce arde
Caută soluţia
În casa Dianei.”
Arhiva Akashică a focului de la ultimul ajun al Anului Nou
rosteşte aceste cuvinte foarte clar, împreună cu multe altele; şi ele ne cer să
stabilim în microcosmos micrologosul, astfel încât omul să poată înţelege
din ce a fost formată întreaga sa fiinţă – macrocosmosul – prin macrologos.