Cât de frumoasă treci prin lume, femeie!

de Stefan Dumitrescu

PERSONAJE:
ADRIAN MIREANU, profesor de muzică
SONIA, elevă

Imaginea unei sufragerii într-un apartament al unui om care se ghiceşte a fi un

intelectual. O măsuţă în mijlocul sufrageriei, acoperită cu reviste şi manuscrise. În jurul
măsuţei două fotolii. În colţul din stânga, o chitara. La ridicarea cortinei un bărbat
trecut de prima tinereţe scrie ceva aplecat peste măsuţa acoperită de reviste. E seara
târziu, limbile pendulei arată că ora este trecută de 11. Se aude ploaia.

BĂRBATUL: (rămâne gândindu-se) „Singura problemă cu adevărat pentru om este

moartea… Camus”. (în momentul acesta se aude soneria. La început scurt, apoi din ce în
ce mai insistent.) Cine poate să fie la ora asta? (se ridică încet, acum este cu adevărat
îngrozit) Numai de nu s-ar fi întâmplat… (dispare să deschidă. Camera rămâne pustie. În
sufragerie pătrunde o femeie. E udă leoarcă. Apa picură încet pe covor).
FEMEIA: (foarte natural) Eşti uluit, nu-i aşa? (mică pauză) Afară plouă ca şi cum ar
ploua de la începutul lumii. (Bărbatul o priveşte împietrit, mut. Nu şi-a revenit, deşi au
trecut câteva momente bune)
BĂRBATUL: Nu pot să cred…
FEMEIA: Iartă-mă, te rog, o să intru puţin în baie să mă schimb. (arată valijoara pe
care o are în mână) Între timp îţi revii şi putem sta de vorbă. Poţi să faci şi o cafea,
Adrian.
BĂRBATUL: (bâiguind) Da, da, da. (Treptat, pe replică, se opreşte ploaia. Femeia a
dispărut pe uşa. După ce şi-a mai revenit se apucă să adune revistele de pe măsuţă.
Gesturile îi sunt fără vlagă)
FEMEIA: (Apare din baie. Abia în momentul acesta pare cu adevărat frumoasă. Şi-a
schimbat hainele ude, acum este într-o rochie midi. Un timp încearcă să-şi aranjeze
părul ud) Copiii unde sunt? Ştiu că mai ai o fetiţă.
ADRIAN: Sunt la bunici… (se gândeşte în altă parte)
FEMEIA: Aşa e că nu te aşteptai?
ADRIAN: (abătut) Nu… În nici un caz.
FEMEIA: Băiatul nostru ce face? (mică pauză) De fapt e numai al tău.
ADRIAN: (o priveşte pătrunzător) Pentru el ai venit nu-i aşa?
FEMEIA: Nu. Pentru tine am venit. (pauză. Tăcerea se prelungeşte parcă pe lucruri.
Bărbatul este încă uluit) Aproape totul a rămas neschimbat.
ADRIAN: Mă găseşti într-un moment foarte greu pentru mine…soţia mea este bolnavă
în spital, eu sunt îngrozitor de deprimat…
FEMEIA: Înţeleg… Ai rămas acelaşi om bun? (îl priveşte atentă)
ADRIAN: Da, cred că da…(pauză) Viaţa te mai schimbă însă.
FEMEIA: (pe chip îi apare un zâmbet amar) Eşti emoţional, Adrian.
ADRIAN: (încurcat) Da, cred că sunt… Sunt însă încurcat. Nu ştiu cum să procedez cu
tine…

1
FEMEIA: Simplu. Să fim doi oameni buni unul cu altul, care ne-am întâlnit după atâţia
ani… şi stau de vorbă. (îl priveşte cu dragoste) Atât.
ADRIAN: (amintindu-şi) Ai zis că vrei o cafea. (iese. Rămasă singură Femeia
examinează casa, lucrurile. Adrian apare cu o tavă pe care sunt puse ceştile de cafea)
ADRIAN: Asta e a ta. (îi pune ceaşca în faţă. Apoi se aşează în fotoliu)
FEMEIA: (îl priveşte zâmbind) Ai rămas acelaşi, Adrian. Eşti neschimbat.
ADRIAN: Şi tu…
FEMEIA: Mulţumesc.
ADRIAN: (după un timp) Ai apărut, deci? (respiră adânc) În sfârşit. Ştiam sigur că
trăieşti, iar scrisoarea aceea pe care mi-ai trimis-o atunci era stupidă.
FEMEIA: (mirată) Care scrisoare?
ADRIAN: Era la un an şi jumătate de la plecarea ta. Mai bine zis de la fuga ta.
FEMEIA: A da, îmi aduc aminte. (pe gânduri) Atunci mă gândeam serios să-mi pun
capăt zilelor… (tăcere. Femeia îl priveşte ca şi cum ar vrea să-i transmită că-l iubeşte, că
este fericită că-l vede) Adrian, în clipa aceasta sunt îngrozitor de emoţionată. (îşi duce
mâna la gât) Este ca şi cum m-ar strânge cineva de gât.
ADRIAN: Doamne fereşte. Nu intenţionez aşa ceva. (mică pauză) E bună cafeaua?
FEMEIA: (o gustă) E admirabilă… (discuţia trenează, e vizibil lucrul acesta)
ADRIAN: (a devenit pe nesimţite volubil, e mai stăpân pe el) Ai venit pentru băiat,
ştiu… Chiar eram surprins de ce nu apari, de ce nu vii să-l vezi? Poate ca într-un fel s-ar
fi rezolvat…
FEMEIA: (sinceră) Mi-a fost ruşine de tine, Adrian. De asta n-am venit.
ADRIAN: Oricum el ştie că adevărata lui mamă este Alexandra…soţia mea de acum.
Când ai plecat avea nouă luni. Îţi dai seama…
FEMEIA: Înţeleg. (cu speranţă) Mă gândesc însă că nu se poate să nu fi auzit că ai mai
fost căsătorit înainte, că el este de la prima soţie…
ADRIAN: N-am deschis niciodată subiectul acesta cu el. O să aranjăm într-un fel să
vezi. (mică pauză) Spune-mi, tu ce faci? Sper să fii mai fericită decât mine.
FEMEIA: (clătinând din cap) Ştiu că eşti foarte nefericit acum, aşa că mai fericită decât
tine n-am fost niciodată…
ADRIAN: Trebuie să fii tare obosită.
FEMEIA: (foarte tristă) Sunt foarte obosită…
ADRIAN: O să dau telefon la hotel, te conduc şi mâine vedem cum ne întâlnim cu
Dan...(pauză) Dan suferă foarte mult acum, îţi dai seama…El ştie că adevărata lui mamă
este Alexandra. Am fi îngrozitori de cruzi cu el să-i spunem, tocmai acum, că tu eşti
adevărata lui mamă. (oftează, tăcere)
FEMEIA: (foarte tristă) N-o să-i spunem niciodată asta. Adevărata lui mamă este cea
care l-a crescut. Şi este acum la spital.
ADRIAN: (trist) Aşa e….L-a iubit ca pe propriul ei copil.
FEMEIA: (tristă, sinceră) Am auzit că a fost tare bună, că v-aţi înţeles minunat. Te rog
să mă crezi că-i sunt profund recunoscătoare.
ADRIAN: (are maxilarele încordate) A fost un om tare bun. Nici acum nu-mi vine să
cred.
FEMEIA: Ce să crezi?
ADRIAN: Că o s-o pierd. (tăcere)
FEMEIA: (gânditoare, din iubire pentru el) Poate că n-o s-o pierzi, Adrian.

2
ADRIAN: Aş vrea să văd şi minunea asta. (a pus mâna pe telefon. Formează un număr)
Alo, hotelul?
FEMEIA: (speriată deodată) Nu, Adrian (se ridică) Pune-l jos. (blând) Te rog, pune-l
jos!
ADRIAN: (pune receptorul jos. Este vizibil jenat.) Te rog să mă ierţi, n-am vrut să te
jignesc în vreun fel.
FEMEIA: Nu vreau să cred că mă dai afară! (un moment se privesc stânjeniţi, apoi ea
continuă cu gândul la binele lui) În noaptea aceasta rămân cu tine. Dacă n-o să putem
rezista până mâine dimineaţa o să mă întind pe jos. Tu o să te culci în dormitor.
ADRIAN: (o priveşte cu milă) Înţeleg că stai prost cu banii. Îţi plătesc eu hotelul, nu e
nici o problemă.
FEMEIA: (revoltată) Cu nervii stau prost, nu cu banii, deşi nici cu banii nu stau bine. Te
rog să te aşezi. Mai înainte am avut senzaţia că ne-am regăsit…măcar puţin.
ADRIAN: (se aşează nehotărât) Te avertizez că mâine o să am o zi grea. Am nevoie
măcar de câteva ore de somn.
FEMEIA: Si încă ceva: spune-mi, te rog, pe nume.
ADRIAN: (supărat) Nu cred că ai venit să ne facem declaraţii de dragoste.
FEMEIA: Ai dreptate. (pauză) În casa asta am stat doi ani împreună. (tristă) Poate că-mi
este dor să rămân cât mai mult aici.
ADRIAN: (se ridică nervos) Dacă ţi-era dor, nu plecai.
FEMEIA: (preia tonul lui) N-o să-ţi dau satisfacţia că-mi reneg greşelile!
ADRIAN: (reţinut) Nu ţi-am cerut niciodată nimic. Cu atât mai puţin acum. Dar înţelege-
mă, mă găsesc într-un moment foarte greu. (pauză) Soţia mea este pe moarte. Simt
nevoia să rămân singur, să fiu singur cu mine. Sunt răvăşit, sunt epuizat, am nevoie să-mi
adun gândurile (izbucnind) E atât de greu de înţeles?
FEMEIA: (continuând să se gândească la binele lui) Te înţeleg, Adrian, dar lasă-mă să
rămân cu tine. Dacă vrei treci dincolo să te culci. Eu mă voi întinde aici.
ADRIAN: (nu se mai poate stăpâni) Nu pot sa fac asta! Mâine când o să pleci, or să te
vadă vecinii. Şi ce-or să zică?
FEMEIA: (cu blândeţe) N-or să ma vadă.
ADRIAN: Insist să mergi la hotel.
FEMEIA: (chipul i-a devenit nespus de trist, se ridică) Adrian, mă găsesc într-un
moment foarte greu al vieţii mele. (revoltată) Dacă mă alungi în noaptea aceasta mă
sinucid. Şi în loc de una, o să ai două femei pe conştiinţă.
ADRIAN: (are maxilarele încordate, ţipă) Mă ameninţi! După doi ani de căsătorie fugi
şi mă laşi cu un copil de nouă luni, te întorci după zece ani, şi-mi pui cuţitul la gât.
FEMEIA: (tristă, rar, continuă cu blândeţe) Nu-ţi pun nici un cuţit. Am venit să stăm ca
doi oameni de vorbă. Am venit să te văd înainte de a mă sinucide, dacă vrei.
ADRIAN: (s-a întors cu spatele) Ei nu, că asta e bună! (spumegă de furie) E cea mai
mare măgărie pe care am auzit-o în viaţa mea.
FEMEIA: (acuzator, dar blând) Numeşte-o cum vrei, dar tu mi-ai distrus viaţa! Acesta e
adevărul! (mică pauză) Nici măcar nu ţi-ai pus problema aceasta vreodată.
ADRIAN: (mai calm) Acum cred că există într-adevăr diavolul. De fapt, eşti mai mult
decât un diavol.
FEMEIA: (se pregăteşte să plece. E foarte tristă) Bine. Voi pleca. N-am bani pentru
hotel, iar de la tine nu vreau pentru nimic în lume să primesc vreun sfanţ. O să stau în

3
ploaie până dimineaţă; iar dimineaţă o să mă omor. (Se îndreaptă către ieşire) Bare-mi
de-ai fi fericit! (iese în hol. Un moment Bărbatul rămâne singur în sufragerie. Afară s-a
auzit uşa deschizându-se)
ADRIAN: (tare) Sonia! (mai tare) Sonia! Vino înapoi! (nu se aude nici o mişcare. Uşa
rămâne întredeschisă) Te rog să vii înapoi!
FEMEIA: (din hol) Dacă-mi promiţi că o să ai cât de cât milă de mine.
ADRIAN: Îţi promit.
FEMEIA: (intră tristă. Se lasă să cadă în fotoliul din care s-a ridicat) Îţi mulţumesc.
(îndrăzneşte să-l privească în ochi) Mai ales îţi mulţumesc că m-ai strigat pe nume.
ADRIAN: Oricum, să nu-ţi închipui că te cred.
FEMEIA: Asta nu are nici o importanţă. În fond ai dreptul să mă şi omori.
ADRIAN: (cald) Iartă-mă că nu te-am întrebat dacă ai mâncat.
FEMEIA: N-am mâncat.
ADRIAN: O să-ţi aduc ceva să mănânci.
FEMEIA: Ai zis-o ca şi cum ai fi vrut sa-mi aduci otrava.
ADRIAN: Aşa a sunat?
FEMEIA: (se ridică, intră în jocul lui) Tu ai mâncat?
ADRIAN: Nu mi-e foame.
FEMEIA: Lasă-mă, te rog, să pregătesc eu masa pentru amândoi. (s-a ridicat şi îl
conduce înapoi pe scaun)
ADRIAN: N-o să te descurci.
FEMEIA: În bucătăria aceasta am gătit doi ani (mică pauză) Îmi amintesc ce ţi-am făcut
de mâncare în fiecare zi. Bunul meu asasin!
ADRIAN: Omleta. (tare) Mai fă, te rog, şi o cafea. E în dulapul de deasupra.
FEMEIA: (spirit de familie) Imediat.
ADRIAN: (vorbind singur) Parcă ar fi un coşmar.
FEMEIA: (pune pe măsuţă două farfurii, foarte fericită) N-am uitat că-ţi plăcea omleta.
(se reîntoarce în bucătărie de unde revine cu un coş de pâine)
ADRIAN: Constat că ai memorie bună.
FEMEIA: Iar eu constat că purtarea ta mi-a lăsat un gust amar.
ADRIAN: E o răutate prea mică pe lângă imensul rău pe care mi l-ai făcut, ca s-o mai
bag în seamă.
FEMEIA: (se aşează, continuă jocul) Mersi! Dar nu eşti chiar atât de bun pe cât crezi.
ADRIAN: (nervos) Îmi pare rău că nu te-am lăsat să pleci.
FEMEIA: Mitocanule! Erai în stare…
ADRIAN: (are un moment de uluire. O priveşte blocat) Asta e bună. Te întorci după
zece ani, n-ai vrut nici măcar o dată să-ţi vezi copilul pe care mi l-ai lăsat pe cap, şi ai
îndrăzneala să-mi zici mitocănia asta la mine acasă!
FEMEIA: (ironică) Te rog să mă ierţi.
ADRIAN: (furios, ironic) Mersi. Ce bine crescută eşti.
FEMEIA: E adevărat.
ADRIAN: Să ne fie de bine! (nervos, se ridică de la masă)
FEMEIA: (revine la seriozitate) Stai jos. Mai avem multe de discutat.
ADRIAN: Îmi pare rău că nu am tăria să te dau pe uşă afară, sau să te arunc pe fereastră.
FEMEIA: (bea din cafea) Şi mie îmi pare rău. Mai ales că nu mă arunci pe fereastră.
(serioasă) Am termina dracului o dată cu toată murdăria asta de viaţă.

4
ADRIAN: (tare, furios) Murdărie pe care, din păcate, o fac oamenii ca tine!
FEMEIA: (pusă pe ceartă) Să-ţi spun ceva, dragul meu! În căsnicia noastră, aia
nemaipomenită care a ţinut doi ani şi jumătate, dacă tu erai femeia şi eu eram bărbatul,
căsătoria noastră ar fi durat şi azi!
ADRIAN: (fierbând) Şi ce vrei să spui cu asta? Că eu sunt vinovat că tu ţi-ai luat lumea
în cap? Că eu te-am determinat să-ţi părăseşti bărbatul şi copilul?
FEMEIA: (foarte tristă) Nu, Adrian. Vreau să spun că eu sunt vinovată mie în sută de tot
ce s-a întâmplat. (acidă) Iar tu eşti vinovat unul la sută, sau unul la mie. Dar că acest unul
la mie a contat foarte mut. A fost hotărâtor…dragul meu.
ADRIAN: Ştii ce, eu zic să-mi spui ce ai de spus în zece minute şi apoi merge fiecare la
culcare. (se supară, aflând de o posibilă vină a sa)
FEMEIA: (rar) Ce am să-ţi spun eu, nu se poate spune nici într-o mie de ani, cum aş
putea să-ţi spun în zece minute?
ADRIAN: (se pregăteşte să plece) Atunci hai să mergem fiecare la culcare. (se ridică, ea
îl lasă jos)
FEMEIA: Nu poţi să mă laşi singură. Nu e cinstit din partea ta.
ADRIAN: (furios) Dar tu ai putut să mă laşi, acum zece ani, cu un copil de nouă luni, să
mă descurc singur. Tu ai fost cinstită, nu?
FEMEIA: Haide să fim calmi, Adrian!
ADRIAN: (furios) Dar sunt calm, nu se vede?
FEMEIA: Dacă ar fi să-ţi spun ceva, nu în zece minute, ci în două secunde, cred că ţi-aş
spune cât de mult te iubesc.
ADRIAN: Eşti tâmpită.
FEMEIA: Acesta este adevărul ultim pe care ţi l-aş spune şi în faţa plutonului de
execuţie.
ADRIAN: (cu mâna pe clanţă) Noapte bună.
FEMEIA: (vine după el) Să nu crezi că am să te las să dormi.
ADRIAN: (tare, cu obidă) Să nu crezi că nu pot să te arunc afară, în ploaie. Noapte
bună! (un moment femeia rămâne singură)
FEMEIA: Laşule! Aşa ai fost şi atunci. De-aia te-am părăsit.
ADRIAN: (apare din dormitor) Să-ţi fie ruşine! Cel mai bun lucru pe care ar fi trebui să-
l fac era să nu te primesc. (mică pauză) Să nu te cunosc, să-ţi spun că nu ştiu cine eşti,
înţelegi?
FEMEIA: (tristă) Te înşeli, dragul meu. Tu nu puteai proceda aşa.
ADRIAN: (rânjind dureros) Îmi exploatezi slăbiciunile, nu? Aşa ai făcut şi atunci când
eram împreună.
FEMEIA: (acuzator) Da, dar nu te-ai plâns niciodată.
ADRIAN: (respiră adânc. Se vede că suferă îngrozitor) Nici acum nu mă plâng. Am
înghiţit în mine, am scrâşnit din dinţi, deşi loviturile vieţii m-au doborât la pământ. Am
fost ca un bou care duce totul în spate, şi chiar dacă-i vine să urle, sau să se culce jos ca
să moară, pentru că nu mai poate suporta, am rămas mut ca o piatră.
FEMEIA: Ştiu, dragul meu. Ştiu…Poate de aceea este bine că ai ţipat la mine. Mi-ai
aruncat adevărul în faţă. Crezi că n-am simţit? (încearcă să-l atingă, gest involuntar, ca
şi cum ar fi vrut să-l mângâie)
ADRIAN: (lovind-o peste mână) Nu mă atinge!
FEMEIA: Iar eu te rog să nu te porţi ca un copil prost.

5
ADRIAN: (nu se mai poate abţine) Bine că eşti tu matură! (trânteşte uşa, şi se retrage
furios în dormitor. Sonia rămâne singură. Rămâne un moment lung gânditoare)
FEMEIA: Doamne, tot copil a rămas… (se aşează) Adrian! (în felul în care-i rosteşte
numele se simte o undă de dragoste) Adrian! Te rog să mă ierţi. Vino să stăm de vorbă.
ADRIAN: (din dormitor. Este calm) Iar eu te rog să mă laşi să dorm. M-am culcat.
Noapte bună!
FEMEIA: În dormitorul ăla am petrecut atâtea nopţi minunate. (tandră) Îţi aduci aminte?
ADRIAN: (furios, ţipă) Te rog să mă laşi să dorm!
FEMEIA: (umilită) Iar eu te rog să nu mă laşi singură, pentru că altfel înnebunesc. Mă
arunc pe fereastră!
ADRIAN: (tare) Chiar te rog s-o faci!
FEMEIA: Chiar am s-o fac! Dar atunci ai să înnebuneşti de-a binelea, iubitule! O să
ajungi ca ăia care umblă pe străzi bombănind.
ADRIAN: Fii fără grijă. Simt de-acum că-mi pierd minţile.
FEMEIA: (se îndreaptă către uşa dormitorului, cu inocenţă, sinceritate, nu vrea să
rămână singură) Nu-ţi cer decât să stai cu mine până dimineaţă. Ca să nu înnebunesc sau
să mă sinucid. Înţelegi?
ADRIAN: Nu! Vreau să te arunci pe fereastră! Dacă nu te arunci tu te arunc eu! (se
apropie de ea ameninţător)
FEMEIA: (înfruntându-l curajoasă) Aş vrea s-o văd şi pe asta!
ADRIAN: (tăcere) Te rog să te culci, mâine o să avem timp destul să vorbim.
FEMEIA: (îl priveşte cald, cu înţelegere) Nu vrei să-ţi povestesc biografia mea? Cât am
suferit, ce-am trăit, la ce m-am gândit în timpul acesta…
ADRIAN: Nu mă interesează. Noapte bună. (a închis uşa de la hol în urma lui. Sonia a
rămas singură.)
FEMEIA: (Analizează casa, observă o fotografie a Alexandrei.) Poate are norocul să
scape. (ia fotografia în mână, apoi se întoarce la măsuţă, pe scaun. Vorbeşte cu
fotografia) S-au văzut multe minuni. Doamne, ce noapte! (după un timp) Săracul, trebuie
să fie într-o stare îngrozitoare! Şi eu vin să-l înnebunesc şi mai mult. (tace) De ce l-am
făcut să sufere şi l-am lovit cel mai tare pe omul pe care l-am iubit cel mai mult? (tare)
Adrian! Adrian! (nici un răspuns) Poate că ar fi mai bine să mă odihnesc puţin. Îl las şi
pe el să se refacă. (tare) Adrian! (tace) În casa aceasta am stat doi ani şi jumătate, am
rămas însărcinată, în casa asta mi-am adus copilul si tot aici l-am crescut…(se uită în jur)
Nu s-a schimbat nimic. Fiecare casă are un suflet al ei, ceva inconfundabil, o tăcerea a ei
specifică…(rar, el intră) Niciodată, cât am umblat, n-am mai regăsit liniştea aceasta…
ADRIAN: (e îngrozitor de obosit) Nu pot să dorm.
FEMEIA: Înseamnă că o să ne petrecem noaptea împreună, dragule, discutând pe
îndelete ca doi buni prieteni.
ADRIAN: (s-a aşezat în fotoliu) Fie…
FEMEIA: (melancolică) Pentru mine este cea mai frumoasă noapte. Noaptea întoarcerii
acasă… acasă la mine.
ADRIAN: E o iluzie. Casa aceasta nu este a ta. Este a ei… (ii smulge fotografia din
mana) şi a mea. Pentru mine este foarte clar lucrul acesta. Mâine o să ne despărţim şi sper
să nu ne mai vedem niciodată… Sau poate să ne vedem o dată, dar foarte târziu…
FEMEIA: (cu speranţă) Când va fi acest foarte târziu?

6
ADRIAN: La bătrâneţe. La foarte bătrâneţe. Când o să fim bătrâni, obosiţi şi
înţelepţi. (mică pauză) Atunci o să putem sta de vorbă ca nişte prieteni buni şi amărâţi,
îndureraţi pentru că soarta a fost prea nedreaptă cu noi.
FEMEIA: (oftează) N-ai dreptate. În afara necazului acesta, (arată spre fotografie) viaţa
ta a fost profundă şi fericită. Într-un fel te-am invidiat, Adrian. Ai 37 de ani şi eşti demult
ceea ce se cheamă un om realizat.
ADRIAN: (cu reproş) Ai avut tu grijă să mă realizez…Mai bine spune ce-ai făcut
după… ce-ai fugit ...
FEMEIA: Ai dreptate… am fugit. (pentru ea) Ca o tâmpită, ca cea mai mare tâmpită din
lume.
ADRIAN: Asta nu mă mângâie cu nimic, să ştii.
FEMEIA: Sunt absolut conştientă. (mică pauză, se uită la ceas) E două. Până la şase mai
avem patru ore.
ADRIAN: Măcar îţi pare rău de ce-ai făcut…? Ai suferit… cât de cât?
FEMEIA: (tristă) Enorm de mult, dragule… De fapt nu există cuvinte care să exprime
adâncimea suferinţei, care să poată să-ţi spună cât de mult am suferit.
ADRIAN: (zâmbet amar) Bine… povesteşte-mi ce-ai mai facut… (afară se aude ploaia
căzând peste oraş)
FEMEIA: (oftează) S-o luăm cu începutul… Eram elevă în clasa a unsprezecea. La
începutul anului şcolar l-am văzut intrând în clasă pe tovarăşul profesor Adrian
Mireanu… adică pe dumneavoastră, domnule profesor. (povesteşte rar, fără să se
grăbească, de parcă ar mai vrea să retrăiască totul de a început) Era înalt şi frumos…
ADRIAN: Inalt?
FEMEIA: … sau cel puţin aşa mi s-a părut mie atunci. Chipul lui, toată fiinţa lui emana
un fel de lumină, ceva neînchipuit, cum să-ţi explic? Ceva care te emoţiona şi de înălţa.
Tovarăşul profesor de muzică, nu ne vorbea, el ne cânta. Nici nu auzeam când se suna
clopoţelul. (pauză) Într-o oră ne plimba prin toată istoria muzicii, prin toată cultura, şi
uita să ne mai aducă înapoi. Ne lăsa suspendaţi undeva în văzduh, de unde, când ieşeam
afară din clasă, ne prăbuşeam, lovindu-ne de realitatea prozaică. (mică pauză. Îl priveşte
cald, cu dragoste, uimită că el se află acolo, în faţa ei)
ADRIAN: (se privesc un timp. Chipul bărbatului este aspru, încruntat) Tu îţi baţi joc de
mine?
FEMEIA: Jur că nu mint, Adrian. (plină de melancolie) Că de fapt nici nu se poate reda
frumuseţea orelor respective. (tace un timp privind în gol)
ADRIAN: (mândru) Continuă…
FEMEIA: Ce mai, eram toate îndrăgostite de tine încât nu ştiam nici pe ce lume trăim.
Aveam muzica de două ori pe săptămână, şi noi am fi vrut să avem tot timpul numai
muzică. Nu este extraordinar? Iubeam atât de mult cultura, muzica, artele, încât mă şi
visam mare interpretă. (oftează) Ce să mai spun? A fost un vis, un vis inegalabil pe care-l
mai visez şi acum.
ADRIAN: “Cea mai bună cale pentru a-ţi împlini visele este să te trezeşti.” – Paul Valery
FEMEIA: (entuziasmată) M-am îndrăgostit atât de mult de tânărul meu profesor încât
pluteam de-a dreptul prin rai. (tristă) Azi mă gândesc că poate tocmai de aceea s-a
întâmplat ce s-a întâmplat…Atâta fericire nu este bună.
ADRIAN: (îşi ţine ochii închişi. N-a adormit însă) Am văzut.

7
FEMEIA: (revine la entuziasm) Din banca a patra m-am mutat în banca întâi, ca să-ţi sar
în ochi. Ca să-ţi sorb cuvintele, ca să mă observi cât de frumoasă sunt. O dată ţi-am
surprins privirea oprită pe genunchii mei, ai roşit tot, fii sincer…(râs cald, voalat) Atunci
m-am hotărât. O fi el zeu, dar om este şi el.
ADRIAN: Eva.
FEMEIA: Exact, Eva. Trebuia găsită modalitatea de a-ţi spune că te iubesc. Cum să-ţi
spun? Numai la gândul acesta mă treceau toate apele.
ADRIAN: (o priveşte un moment) Acesta e capitolul cel mai frumos, nu vrei să treci
peste el?
FEMEIA: Nu.
ADRIAN: De ce?
FEMEIA: Poate că doresc să-l mai retrăiesc o dată, de aceea insist asupra fiecărui
amănunt. (mică pauză, sinceră) Te-am oprit pe culoar şi ţi-am spus că m-am hotărât să
dau la Conservator. Aş vrea să iau lecţii cu dumneavoastră, domnule profesor, cred că
mi-ar prinde foarte bine. (exaltată, trăieşte pentru prima dată aceste lucruri) Te-ai uitat
la mine într-un mod ciudat, mă descopereai şi totodată mă memorai. Am simţit foarte
precis lucrul acesta, a fost o senzaţie terifiantă. Era pe trei aprilie, într-o luni. O zi ca asta
rămâne memorabilă, nu se poate uita nici după ce dă cu ţărână peste tine.
ADRIAN: (fără să deschidă ochii) O ţin minte şi eu…
FEMEIA: Trebuie să-ţi spun că n-am dormit zeci de nopţi, că am rupt sute de ciorne, ca
să scriu o scrisoare de şaptesprezece rânduri.
ADRIAN: Saisprezece.
FEMEIA: Ţi-o mai aduci aminte?
ADRIAN: Nu.
FEMEIA: Eu o ştiu pe de rost.
ADRIAN: Serios?
FEMEIA: Adică, am repetat-o în gând de mii şi mii de ori. Îţi spuneam în scrisoarea
aceea că sunt disperată, că te iubesc cum nu cred că a iubit o fată vreodată înaintea mea…
Acum îmi vine să râd (îi zâmbeşte, e nespus de frumoasă) Te rog să mă crezi, dar atunci
vorbeam foarte serios, eram cât se poate de sinceră. (mică pauză) De altfel dacă m-ai fi
respins m-aş fi sinucis. (respiră adânc, ca atunci când oftezi) Te-am urmărit până ai
plecat de la şcoală, Doamne, cum îmi bătea inima în piept în timp ce veneam în urma ta.
Crede-mă, o simt şi acum, mi se făcuse mică, mică în piept şi bătea tare şi repede ca
inima unui pui de vrabie. (se ghemuieşte lângă el)
ADRIAN: (puţin aspru) Nu vrei să treci mai repede peste capitolul acesta? E ora trei
dimineaţa. Mi-a teamă că n-o să mai avem timp.
FEMEIA: Nu. (pauză) E partea cea mai frumoasă a vieţii mele, de ce nu mă laşi s-o
savurez? După ce ne-am despărţit a început calvarul, adică partea oribilă a vieţii mele.
ADRIAN: După ce ai fugit, vrei să spui. De fapt nu ne-am despărţit.
FEMEIA: (tristă) Ia-o cum vrei. Dar te rog să nu mă mai întrerupi. (zâmbind)
Recunoaşte că se crease o atmosferă de vrajă… Pe care ai întrerupt-o…
ADRIAN: Mă rog…
FEMEIA: (gânditoare) Modul prin care ai rezolvat problema şi ai răspuns scrisorii mele
de dragoste a fost cât se poate de inspirat.
ADRIAN: Am vrut să fiu cât se poate de delicat…
FEMEIA: Şi ai fost… mă bucur nespus. Îţi mulţumesc.

8
ADRIAN: De ce nu mi-ai povestit lucrurile acestea atunci, sau după ce ne-am căsătorit?
FEMEIA: (inocent) Îmi era teamă să nu râzi de mine. (se trage către marginea scenei)
ADRIAN: Te asigur că n-aş fi râs.
FEMEIA: (către public, entuziasmată) După o săptămână, te-am aşteptat la poartă. Am
mers un timp tăcuţi, unul lângă altul. Parcă îţi aud glasul, uşor emoţionat. Mi-ai vorbit
despre dragoste, că e un lucru minunat, poate cel mai important lucru din viaţa omului.
Că dragostea face să existe familia, societatea, istoria. Că fără dragoste planeta ar fi un
pustiu jalnic. Parcă mă înălţam, pluteam, nu mai ştiam ce este cu mine..(mică pauză,
continuă realizând prezentul, visându-l) Apoi chipul ţi-a devenit uşor trist, şi-n momentul
acela arătai atât de frumos, atât de delicat şi de luminos, că abia m-am putut stăpâni să
nu-ţi sar de gât, să te sufoc, să te omor în sărutări. Deşi până în clipa aceea nu mai
sărutasem nici un băiat în viaţa mea.
ADRIAN: Zău?
FEMEIA: (îl priveşte) Nu fi măgar. (vocea îi devine din nou voalată, pierdută în trecut)
Mi-ai spus apoi că dragostea nu este numai un lucru minunat, ci şi unul care-i poate
distruge pe oameni. Că din dragoste s-au făcut crime, s-au sinucis oameni, s-au frânt
destine. În sfârşit, acum mă treceau toate apele de spaimă.
ADRIAN: Din cauza mea? Îmi pare rău…
FEMEIA: (se ridică şi vine în spatele lui) Mi-ai spus că gestul meu ţi se pare foarte
frumos, sincer. Deocamdată eu sunt profesor, iar dumneavoastră sunteţi elevă, legile ne
opresc să ne afişăm împreună. Că tu nu poţi să-ţi baţi joc de mine, să profiţi de pe urma
dragostei mele…să profiţi de sentimentele unei fete. (acum este chiar fericită,
emoţionată) Doamne, cât de frumos erai, Adrian. Mai este şi destinul, mi-ai spus. Eu cred
în destin… Să-l lăsăm pe el să hotărască.
ADRIAN: Aşa am zis?
FEMEIA: Exact aşa…
ADRIAN: Îmi aduc aminte starea aceea…Cred că eram mai emoţionat decât tine.
FEMEIA: Apoi mi-ai spus: ştiti că sunteţi nespus de frumoasă, domnişoară? Iar eu ţi-am
răspuns, pentru dumneavoastră aş vrea să fiu de o mie de ori mai frumoasă, domnule
profesor. (imita glasul de atunci, grabit, crispat)
ADRIAN: (gânditor, rar) Îmi aduc aminte, (repetă, pe acelasi ton ca ea) „Pentru
dumneavoastră aş vrea să fiu de o mie de ori mai frumoasă, domnule profesor.”
FEMEIA: Aş fi dat orice, şi viaţa, să fiu cea mai frumoasă fată din lume. Acum chiar
cred că sunt cea mai frumoasă femeie din lume.
ADRIAN: (trist) Când?
FEMEIA: (zâmbet strâmb, blândă) Acum, cum când, acum în clipele acestea.
ADRIAN: (privind-o intrigat) Eşti nebună! Cred că suntem cei mai nenorociţi, cei mai de
plâns oameni din lume.
FEMEIA: (iritată, realizând situaţia actuală) Nu-i adevărat. Aşa cum stăm unul cu altul
de vorbă, ştiind în ce situaţie ne aflăm, cred că suntem cu adevărat nişte oameni
extraordinari.
ADRIAN: (dezamăgit, se adânceşte în tristeţe) Continuă-ţi povestirea…
FEMEIA: (se uită la ceas) Nu mă grăbesc… (bea cafea)
ADRIAN: Vad!
FEMEIA: Aşa… Din clipa aceea, adică după ce ţi-am trimis scrisoarea, ai început să-mi
acorzi mai multă importanţă. La ore privirile ni se întâlneau fericite şi complice. Ştiam

9
numai noi de dragostea noastră, şi asta era extraordinar, pentru că însemna că tu ma
acceptasesi. (mică pauză) Apoi a venit excursia aceea, de acum terminasem clasa a
unsprezecea, mai aveam numai examenul de bacalaureat şi gata. Când am urcat la
cetăţuie, eu am rămas în urmă pentru că mă băteau pantofii.
ADRIAN: Daca erai pe tocuri la munte…
FEMEIA: Ai rămas şi tu…
ADRIAN: Eu nu eram pe tocuri!
FEMEIA: (se apropie de el, imita gesturile pe care le pronunta) Eu ţi-am luat mâna şi tu
mi-ai primit-o. Mi-ai strâns degetele, iar eu am simţit pur şi simplu cum mă topesc. (se
aşează la el în braţe) M-am lăsat la pieptul tău iar tu m-ai strâns în braţe. (mică
pauză) Parcă îţi era frică să pui mâna pe mine şi totuşi parcă mâinile tale se rugau. Mi-e
foarte greu să-ţi explic în cuvinte…
ADRIAN: De câte ori te-ai gândit la momentul acesta?
FEMEIA: (melancolică) De mii de ori, Adrian, (oftează) de mii de ori, dragul meu. Uite,
în timp ce veneam încoace am retrăit de vreo două, trei ori momentul acesta.
ADRIAN: Te ascult.
FEMEIA: Ţi-am atins buzele, îţi aduci aminte, încă nu ştiam să sărut, dar am învăţat
foarte repede. (îl sărută, se despart din îmbrăţişare) Apoi tu ţi-ai luat o poză de om grav.
Aproape că mi-a venit să râd. (respiră adânc) Mi-ai spus, e minunat, Sonia, acum pot să-
ţi spun că te iubesc. (asteapta sa auda “te iubesc”, nu aude si continuă cu regret) Dar
trebuie să fim cuminţi, şi eu trebuie să am grijă de tine. Trebuie să treci examenul de
bacalaureat, apoi să reuşeşti la facultate. Ce mai, parcă erai tăticu în persoană… (râde
fericită)
ADRIAN: (referitor la ceea ce a spus mai devreme) Eu n-aş râde.
FEMEIA: Sunt fericită, nu fii urâcios. A treia zi am venit la tine acasă. (entuziasm
copilăresc, timidă) Ce mai, eram nebună de-a binelea, nu ştiam ce este cu mine. De fapt
aş fi vrut să ne iubim. (vine iarăşi foarte aproape de el) Mi-am dezvelit eu genunchii, am
bătut apropouri, mi-am apropiat gura de a ta (incearca să-l sărute, el respinge, dar o
cuprinde în braţe) dar tu nimic, oricât m-aş fi topit în braţele tale. Când am ajuns acasă
am râs în hohote. (se îndepărtează) Adevărul e că erai un timid de o mie de ori mai mare
decât mine.
ADRIAN: Nu vrei să treci la… ce-ai trăit după ce ai fugit, toate astea le cunosc.
FEMEIA: (blând) Ai răbdare. (merge spre marginea scenei) Ne întâlneam seara în afara
oraşului. Ziua învăţam pentru facultate, dar mă gândeam numai la clipa când ne vom
îmbrăţişa. Gândul îmi era numai şi numai la tine. (se îndreaptă spre scaun) Am dat la zi
şi am picat. Abia atunci parcă m-am trezit puţin la realitate. (oftează) Ai fost atât de bun
cu mine, că meritai să-ţi sărut şi picioarele. În sfârşit, (cu entuziasm) ne-am căsătorit,
viaţa era frumoasă, noi eram tineri. Toate colegele mele mă invidiau. În toamnă am dat la
fără frecvenţă, la ASE, facultatea şmechirilor şi a trântorilor, şi am reuşit. Mi-am găsit şi
slujba aia unde stăteam toată ziua la cafea şi la bârfă, şi nu făceam nimic. A venit sarcina,
(schimbare, tristă) dar cele mai frumoase clipe ale noastre trecuseră. Tu stăteai toată ziua
numai cu nasul în carte şi în caietele tale, obsedat de creaţie. Structuralism, obiectualism
în muzică, te apucaseşi să lucrezi la un roman.
ADRIAN: L-am terminat.
FEMEIA: (tristă) Ştiu.
ADRIAN: L-ai citit?

10
FEMEIA: Nu.
ADRIAN: Credeam că eşti una din cele 3 persoane care l-au cumpărat.
FEMEIA: Si lucrai la el ca un apucat. Duminicile mă simţeam îngrozitor de singură.
Aproape că aşteptam examenele ca să evadez din atmosfera aceea în care începusem să
cred că sunt de priosos. Noroc că eram însărcinată şi mă gândeam la el, cum va fi, cum
arată acum, dacă i s-au dezvoltat mânuţele, cum va arăta când se va naşte. Femeile
gravide se gândesc foarte mult la lucrurile astea.
ADRIAN: Nu eşti sinceră, Sonia… Au fost ani minunaţi.
FEMEIA: (reproş) Pentru tine care erai absorbit de ceea ce făceai. (tristă) Dar eu mă
simţeam în afara vieţii tale, de ce nu vrei să crezi?
ADRIAN: Orice se poate explica, şi motiva, Sonia, chiar şi o crimă sau un război
mondial, cauţi să-ţi motivezi gestul pe care l-ai făcut mai târziu.
FEMEIA: (tristă) Mă doare că nu mă crezi… A venit copilul, atunci m-ai descoperit din
nou. De fapt ne-ai descoperit pe amândoi, dar mă priveai altfel. Acum te uitai la mine cu
un respect sacru, ca la sfintele moaşte, că mă şi înfuriai.
ADRIAN: Mersi.
FEMEIA: Asta am gândit atunci, ce vrei! Parcă umblai pe ape când mergeai prin casă, îţi
era frică să pui mâna pe mine.
ADRIAN: Ia-o şi tu ca pe un lucru frumos.
FEMEIA: Cât a fost Dănuţ mic, au fost zile foarte frumoase, deşi eram amândoi
extenuaţi. (acuzator) Iarna aceea am stat numai în casă. In februarie a venit Elena la
mine.
ADRIAN: Care Elena?
FEMEIA: Elena Stănescu. (pauză) Lucra în acelaşi birou cu mine. (pauză) Am mers cu
ea, aşa cum ţi-am spus, la o sedinţă a sectei. Predicatorul mi s-a părut atât de frumos…
Era ceea ce se cheamă un bărbat fatal. Nu-i doresc nici unei femei să întâlnească un
asemenea om. (mică pauză) Mi-am dat seama că m-a remarcat şi că se întâmpla şi cu el
acelaşi lucru care se întâmpla cu mine. Ce mai, m-am îndrăgostit de el, dar nu cine ştie
ce. La a doua şedinţă hotărâsem să nu mă duc. Îmi dădeam seama de primejdia care mă
aşteaptă. Instinctul îmi spunea să nu mă duc, deşi sufletul mă trăgea într-acolo. După
prima şedinţă, şi după ce îl ascultasem vorbind două ore despre Dumnezeu şi despre
iubire, că toată credinţa lor nu înseamnă decât iubire, începusem să cred. (îl priveşte) Nu
total, mă îndoiam încă. Dacă n-ar fi venit Elena să mă ia la şedinţa următoare nu m-aş fi
dus cu siguranţă.
ADRIAN: Vrei să zici că Elena este de vină..
FEMEIA: (nu l-a auzit) Tu te adânciseşi în studiile tale despre obiectivism în
muzică (respiră adânc) Am fost şi la a doua şedinţă. În timpul cât a predicat şi-a ţinut
privirile în ochii mei. După şedinţă mi-a făcut un semn discret să rămân.
ADRIAN: Si ai rămas!
FEMEIA: Eram singuri, eu cu predicatorul, în mijlocul câmpului cu lumânări. Mi-a spus
că întâlnirea noastră era hotărâtă de destin. Îşi dădea seama că Domnul îi porunceşte să
mă aleagă pe mine şi simte că mie mi-a poruncit să vin către el. Lasă casa ta şi bărbatul
tău, tu eşti mai presus de ei, eşti Mireasa Domnului. Menirea ta este să slujeşti menirea
lui Dumnezeu şi fericirea oamenilor.
ADRIAN: (şi-a ridicat uşor capul. O priveşte trist) Ce nemernic!

11
FEMEIA: M-a sugestionat tot timpul excrocul. Lumânările acelea aprinse, liniştea aceea
ciudată din casa parohială, totul mi se părea sfânt, îmbibat de sufletul lui Dumnezeu. A
întins mâna şi m-a mângâiat pe obraz. M-a întrebat dacă simt porunca Domnului să-l
urmez, şi eu i-am răspuns: m-am îndrăgostit de tine. A râs mânzeşte, obţinuse ceea ce
voise. (mică pauză) Mi-a vorbit de cununia noastră în faţa Domnului, de menirea noastră
sacră. Am zis că-l urmez, şi că-l voi urma până la moarte. (pauză) Am fugit amândoi în
noaptea următoare. Ţie ţi-am lăsat biletul pe care-l ştii. Am mers acasă la părinţii lui, într-
o comună, lângă Cluj. Aveau o livadă. Dincolo de livadă curgea un pârâiaş pe care l-aş fi
ascultat toată viaţa, clipocind.
ADRIAN: Să înţeleg că asta a fost luna ta de miere.
FEMEIA: (tristă) Şi cu fiecare zi devenea mai tristă, mai pustie… (mică pauză)
Începusem să mă trezesc. În locul proorocului care în lumina sacră a lumânărilor şi-a
atmosferei mistice a nopţii de taină ştiuse să mă fascineze, descopeream un bărbat
frumuşel ce e drept, dar fad, găunos şi slab pe dinlăuntru ca o salcie uscată. (pauză) După
trei săptămâni îmi venea să-mi pun capăt zilelor. I-am spus-o direct. “Dragul meu, în
seara aceea când ne-am văzut pentru prima dată ai fost necinstit.”
ADRIAN: Că tu tare cinstită ai fost!
FEMEIA: La şedinţele la care am fost eu, a încercat să mă impresioneze cât mai mult,
apelând la tot ce ştia el că era mai terifiant. (mică pauză) Ce mai, de acum mă trezisem.
Îmi dădeam foarte bine seama ce se întâmplase cu mine. Eram disperată, deşi făceam tot
ce puteam să nu-i arăt lucrul acesta. (tragic, se ridică) Îmi era îngrozitor de dor de copil.
Un dor animalic, de lupoaică, de căţea care-şi caută puii. Alergam de colo-colo ca într-un
fel de cuşcă în care mă simţeam închisă, fără să pot să-mi găsesc locul. Nu mai puteam să
dorm, mă sculam noaptea şi umblam prin livadă ca o lunatică. Îmi frângeam mâinile şi
mă luam cu ele de păr, Doamne, ce am făcut, ce se întâmplă cu mine, unde este copilul
meu, bărbatul meu?
ADRIAN: Eram chiar aici şi te aşteptam.
FEMEIA: (după un timp) A doua zi n-am privit trişti. I-am explicat că nu-l iubesc, că
sunt înnebunită de dorul copilului, că mi-e o ruşine îngrozitoare de mine… (tăcere)
ADRIAN: De ce nu te-ai întors?
FEMEIA: Ascultă-mă, te rog, până la capăt! (mică pauză) Ceea ce ştiam era faptul că
trebuia să plec din casa aia. Nu puteam să-l mai văd… Îl detestam, poate că puţin îl şi
uram, dar ceea ce mă obseda era faptul că era şi el un nenorocit ca şi mine. Iohan, acesta
era numele lui. Fusese un om care căutase, crezuse în ceva ca şi mine sau poate că
încercase să facă bani vânzându-şi profeţiile. Oricum, îşi dăduse seama că nu-l va găsi
niciodată pe Dumnezeu, şi atunci continuase să profeseze meseria de predicator, pentru
că-i aducea bani. (tace, ca şi cum şi-ar aduna gândurile) Părinţii lui Iohan erau
protestanţi. El nu avusese însă niciodată tăria să urmărească un ideal.
ADRIAN: (se ridică) Cât e ceasul?
FEMEIA: (privind ceasul) Mai avem până la şapte... I-am spus că voi pleca. De o
căsătorie a noastră nu mai putea fi vorba în nici un caz. Mi-a jurat că mă iubeşte şi l-am
crezut, arăta îngrozitor, era distrus (mică pauză) Mi-a propus să mergem să consultăm un
psihiatru la Cluj, tot din cultul lor. Am refuzat categoric. A doua zi mi-am făcut bagajele,
i-am cerut bani de drum - mi-a dat, m-am îmbrăcat în rochia mov de la tine şi am plecat.
ADRIAN: Cât de mult îmi plăcea rochia aia!
FEMEIA: Ştiu!

12
ADRIAN: Şi încotro ai plecat?
FEMEIA: Am luat primul tren către Bucureşti. Abia după ce am trecut de Ploieşti, m-am
gândit că aş putea veni acasă. Şi acum mă întreb… de ce nu-mi venise ideea aceasta până
atunci? Explicaţia este că îmi era ruşine.
ADRIAN: Şi nu crezi că era firesc?
FEMEIA: Nu mă îndoiesc că nu era firesc. Greşisem grav faţă de un om pe care-l
iubisem şi faţă de copilul meu. (pauză) Trebuia să sufăr. (pauză) Sunt conştientă că vina
mea era imensă. (pauză) Am ajuns la Bucureşti, (pauză) am dormit în gară. Nu ştiam
încotro s-o apuc, ce să fac. M-am gândit să mă arunc sub roţile unui tren. Câteva ore bune
m-a bântuit doar gândul acesta.
ADRIAN: (abia acum i se citeşte pe chip o imensă părere de rău. Se vede pe chipul lui
că e un om zdrobit de durere) Nu te-ai gandit la copil? Poate ar fi vrut să te cunoască!
Poate avea nevoie de tine!
FEMEIA: Eram obsedată de imaginea copilului pe care-l lăsasem acasă, care începuse să
facă primii paşi ţinut de mânuţe. Îi vedeam părul rar, ochii căprui şi mari. Noaptea aceea,
pe o bancă în Gara de Nord parcă nu se mai termina. (mică pauză) Dacă aş fi ştiut că îmi
tragi o bătaie soră cu moartea şi apoi puteai să mă ierţi, aş fi alergat la tine ca un miel
care-şi pune gâtul pe tocător. (oftând) Dar tu erai cel mai minunat om pe care-l
cunoscusem în viaţa mea. Îi făcusem rău omului pe care-l iubisem enorm. Lucrul ăsta mă
îngrozea. (pentru un moment pare un om cu minţile rătăcite. Îşi revine cu greu) Apoi m-
am angajat la o întreprindere. Ca să uit de tot şi de toate, îţi dai seama că singurul lucru
pe care-l doream era să mă angajez. (tace un timp. Îşi adună puterile) După câteva zile
mă împăcasem cu viaţa. Pentru cât greşisem eu şi pentru cât rău făcusem, o duceam
destul de bine.
ADRIAN: (oftează, se uită la ceas) Ce-ar fi să facem o cafea, şi aşa, văd că s-a luminat
afară. (se ridică)
FEMEIA: (tristă) Rămâi. N-am ajuns încă la capăt. Oricum, până la opt nu poţi merge la
spital.
ADRIAN: (se lasă în fotoliu) Ai dreptate…
FEMEIA: (merge pe marginea scenei, închide ochii, concentrându-se) Mi s-a făcut iar
dor de tine şi de copil. Am realizat ca acolo în adâncul fiinţei mele… eu te iubeam. Cum
de am putut eu să-i fac rău omului pe care-l iubeam?
ADRIAN: (o priveşte uimit şi îngrozit) Incă mă mai iubeai… (ea deschide ochii)
FEMEIA: (îşi reia tristă retrăirea vieţii, povestind monoton) În oraş refuzam să ies, şi
deşi lucram mai multe femei pe şantierul acela nu-mi găsisem nici o prietenă. Nu
vorbeam cu nimeni, munceam ca o apucată, ca să uit de mine… (ţine privirea într-un
punct fix) Îmi venea să-mi iau câmpii. Într-o zi m-a prins un nenorocit şi m-a violat. Era
mare, n-am putut să mă lupt cu el. (mică pauză) Sigur că la început am fost îngrozită,
scârbită, că-mi era silă de mine, că parcă eram o zdreanţă, nu un trup de om… Nu
reuşeam să-mi revin deloc. (tragic) Ce să fac, Dumnezeule, ce să fac! Nu eram bună de
nimic. (mică pauză) M-am gândit atunci că trebuie să sufăr şi mai mult ca să-mi recâştig
cinstea, puritatea. (îi întoarce spatele) Am găsit o femeie, una din baraca în care
dormeam, pe care am rugat-o să mă bată cu frânghia udă. (are chipul desfigurat) Biata
femeie… m-a privit îngrozită. Abia după aceea mi-am dat seama că făcusem o prostie cât
mine de mare. De parcă n-aş fi mers în ultimii ani din prostie în prostie… Nenorocita se

13
uita la mine ca la o arătare. Fată, în tine a intrat diavolul! (mică pauză) De unde ştii? Am
văzut eu o femeia îndrăcită, am văzut de alde astea. Simt eu că e aşa, mi-a spus.
ADRIAN: Dumnezeule…
FEMEIA: (se întoarce şi se aşează cu capul pe piciorul lui) Nu m-a ascultat să nu spună
la nimeni… Într-o seară m-am pomenit iar cu namila în baracă. Aranjase nenorocitul să
nu fie nimeni pe aproape. Dacă ai pe dracu în tine, lasă că ţi-l scot eu. M-a pus jos şi m-a
violat sălbatic, ca o bestie. Rânjea satisfăcându-şi poftele de brută, mirosea a motorină şi
a nespălat, puţea de la ţigările proaste şi de la băutură mizerabilă. (ridică capul şi îl
priveşte fix în ochi) De data asta însă n-am mai trăit ce trăisem prima dată. Aproape că m-
am bucurat că-şi bate joc de mine şi l-am lăsat să facă ce voia.
ADRIAN: (se ridică, pare năucit)
FEMEIA: (rămasă jos, cu privirea spre el) Te rog să nu faci pe domnişoara, Adrian…
ADRIAN: (îngrozit, deprimat) Nu se poate… Ce-ai povestit până acum este mai mult
decât îngrozitor.
FEMEIA: Adrian! (pauză) Stai jos şi ascultă-mă. (pauză) Chiar dacă îţi e greu. (pauză,
el se aşează în aceeaşi poziţie ca ea) Te implor, ajută-mă să mă spovedesc. (rugător)
Adrian, te rog ca pe Dumnezeul meu, fii bun şi ascultă-mă până la capăt. Gândeşte-te cât
de greu mi-a fost să vin să te văd. (se lasă o tăcere adâncă, de gheaţă)
ADRIAN: (o mângâie) Puteai sa vii oricând! Cum au putut să se întâmple toate astea?
FEMEIA: (tristă) Dacă altcineva mi-ar fi povestit viaţa mea, mi s-ar fi părut o poveste de
necrezut. Adrian, am suferit destul, nici nu pot să-ţi spun cât am suferit. Oare m-ai fi
iertat?
ADRIAN: (pe gânduri, oftează) Te-aş fi iertat. (pauză)
FEMEIA: Şi cum îţi spuneam, trăiam cu ideea salvării în inconştient, acolo, în
străfundurile sufletului meu… Că după ce voi atinge pragul de jos al mocirlei în care mă
scufundasem, va veni salvarea. (pauză. Se ridică şi vine pe scaun.) Efectul a fost invers.
Am atins fundul Gropii Mariane. (pauză) Am fost atât de disperată, încât aveam
momente când mă tăvăleam pe jos urlând de durere. După asemenea crize eram puţin mai
liniştită. (tace, îl priveşte, continuă liniştită) Ştii ce înseamnă să trăieşti ştiind că toate
drumurile ţi s-au înfundat? Că nu mai ai nici o şansă?
ADRIAN: Te rog, opreşte-te!
FEMEIA: De data aceasta nu mă îndoiam. (bea cafea, detaşată) Stabilisem că mă voi
sinucide, săptămâna viitoare ziceam, vineri, ajunsă în ziua de vineri mai amânam încă o
dată. Dar nu pentru că-mi era frică de moarte, nicidecum. Doream să se termine odată cu
umilinţa pe care o traiam. Şi totuşi îmi mai dădeam termene de viaţă… (mică pauză).
ADRIAN: E ireal ce spui.
FEMEIA: (îl ridică pe scaun) Îţi jur că este absolut real. Aveam totul stabilit până în cele
mai mici amănunte. Aveam să mă sinucid cu barbiturice. Făcusem rost de vreo şapte
tuburi. Le luam pe toate o dată înainte de culcare. Stii, (zâmbet amar) mi se crease
inexplicabil în minte ideea că eu mă joc.
ADRIAN: Cred realmente că eşti nebună, altfel nu-mi explic ce cauţi aici…
FEMEIA: Apoi am zis gata, vinerea viitoare mă sinucid, ăsta este ultimul
termen. (zâmbeşte) Şi atunci mi-a venit ideea să-ţi scriu. Şi ţi-am scris: dragul meu, sunt
într-o situaţie îngrozitoare, am suferit enorm pentru gafa pe care am făcut-o şi pe care o
regret cumplit. Dacă poţi să mă ierţi vino la adresa pe care o găseşti mai jos sau scrie-mi.
(trage aer adânc în piept) Nu m-am sinucis nici vinerea viitoare pentru că aşteptam

14
scrisoarea ta şi pe tine. Să-ţi spun sincer, nu credeam că vei veni, dar eram absolut
convinsă că-mi vei scrie. (zâmbetul scade treptat) A trecut vinerea când trebuia să mă
sinucid, a trecut apoi vinerea următoare. Mi-am zis apoi că dacă scrisoarea nu vine nici
vinerea următoare, gata, nu mai amân clipa.
ADRIAN: (trist) Adevărul este că ţi-am scris.
FEMEIA: (are o tresărire dureroasă, îl priveşte atentă, pare puţin speriată) Ce-ai spus?
Ce-ai spus, Adrian?
ADRIAN: (apăsat) Am zis că ţi-am scris, am răspuns scrisorii aceleia.
FEMEIA: (ezită, apoi faţa i se destinde. Zâmbind amar) Adrian, te rog să nu glumeşti…
ADRIAN: Dar nu glumesc. Am trimis acea scrisoare.
FEMEIA: Am aşteptat o lună şi mai bine scrisoarea ta. (revoltată) Atunci am avut un
moment de revoltă, am simţit ce înseamnă să fii revoltat pe lume. Dacă lumea în care
trăiesc este atât de oribilă, dacă omul pe care l-am iubit ca pe ochii din cap nu-mi întinde
mâna acum când sunt până la gât în noroi, atunci nici lumea aceasta nu merită nici o
consideraţie. De ce să mă omor pentru lume, de ce să mă omor pentru el, când i-am spus
clar că sunt cel mai nenorocit om de pe lumea aceasta şi că regret nespus gestul meu?
Atunci s-a trezit în mine un fel de mândrie, Adrian! Mi-am dat seama cât sunt de tare, de
puternică. (se lasă o tăcere amară, rece)
ADRIAN: (are fălcile încleştate, chipul îi este întunecat) Si asa ai decis sa vii aici…
FEMEIA: Acum îmi explic, şi mai ales ştiu, de ce amânam atunci să mă sinucid. Pentru
că acolo în adâncul meu mai trăia o fărâmă de speranţă, că poate totuşi, salvarea va veni
de undeva, fie şi în ultima clipă.
ADRIAN: Te înţeleg. (se uită la ceas) E şapte şi jumătate. Am ascultat tot ce mi-ai spus.
Ai vorbit o noapte întreagă, trebuie să fii dărâmată. (mică pauză) Uite ce facem. Eu dau o
fugă până la spital să-i duc Alexandrei nişte cumpărături, apoi mă întorc şi te duc să-l
vezi pe Dan.
FEMEIA: (a devenit brusc emoţionată) Nu pot să-l văd aşa… dintr-o dată! Ce-i vom
spune?
ADRIAN: (oftează) Ai dreptate, nu pot să-i spun că eşti mama lui acum când Alexandra
este pe moarte.
FEMEIA: (se lasa o tacere lunga si apasatoare. Ea respiră adânc) Cam asta am avut de
spus, dragul meu.
ADRIAN: (o priveşte cu milă. I se citeşte pe chip suferinţă, că-i pare rău) Tu ţi-ai făcut-
o, Sonia. Cu mâna ta. Atunci am hotărât să nu te iert niciodată. (tace) Acum nu simt decât
o părere de rău, o suferinţă imensă că lucrurile s-au întâmplat aşa cum s-au întâmplat.
FEMEIA: Nu vrei să nu te duci la spital?
ADRIAN: (clatină trist din cap) Imposibil, Alexandra a fost o femeie extraordinară. A
venit în viaţa mea ca un pansament pe o rană. Voi rămâne lângă ea până în ultimele clipe.
FEMEIA: (se privesc tăcuţi, fără să poată să spună vreun cuvânt. Ea strânge pe tavă
toate dovezile că ar fi fost în acea cameră) Să-ţi fac o cafea, să te mai înviorezi. (dispare
cu lucrurile în bucătărie) Pe la cât vii să mă iei?
ADRIAN: (se uită la ceas, începe ploaia) Cred că pe la nouă şi jumătate. Dănuţ are
şcoală, abia după ora unu cred că putem să-l vedem. (ca şi cum ar fi îngrozitor de obosit
bărbatul îşi ia capul în palme. Îşi trece apoi mâinile peste faţă) Ce naiba, înnebunesc…
am început să vorbesc singur. (Se uită la ceas) E abia şase şi jumătate. (continuă să se
uite în carte, citeşte) “Există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit”.

15
(În clipa aceasta se aude soneria. Adrian Mireanu rămâne un moment înlemnit)

ACTUL II

ADRIAN: (în aceiaşi poziţie) Cine să fie la ora asta? (chipul îi e încordat, plin de
îngrijorare. De data aceasta soneria se aude prelung)

(Îl vedem pe Adrian Mireanu îndreptându-se încet, cu aceiaşi expresie de suferinţă şi de

uluială pe faţă către uşa de la intrare. Un timp nu auzim decât ploaia. Câteva momente
mai târziu o vedem intrând pe ea, cu paşi şovăitori, aplecată de greutatea geamantanului
pe care-l are în mână. Rochia mov, umbrela şi picioarele îi sunt ude. Femeia pare
fericită. Priveşte obiectele.)

FEMEIA: Nu s-a schimbat nimic… Absolut nimic… Aş putea să cred că nici nu am

plecat acum un an şi jumătate de acasă…

(în urma ei îl vedem intrând în cameră pe Adrian Mireanu. Expresia de uluială de pe

chip i-a trecut. Acum pare mai degrabă fericit)

ADRIAN: Ce ciudat…
FEMEIA: Ai dreptate. (priveşte în jur) Totul este foarte ciudat, Adrian.
ADRIAN: (rar, gânditor) În noaptea asta m-am gândit foarte mult la tine, dar foarte
mult… Poate pentru că îmi era dor de tine.

(se lasă un moment lung de tăcere. Femeia priveşte uluită chitara, cărţile, tablourile)

FEMEIA: (ca şi cum ar privi undeva departe, pe gânduri) Sunteţi bine, nu-i aşa?
ADRIAN: Copilul este bine.
FEMEIA: A făcut primii paşi? (rugător) Iartă-mă, Adrian… te rog mult de tot să mă
ierţi…
ADRIAN: (o sarută) Mă bucur că ai venit acasă. (se îmbrăţişează)
FEMEIA: (gânditoare) De ce este omul cel mai prost, cel mai neajutorat animal? De ce
trebuie să suferim imens ca să aflăm un adevăr cât un grăunte de mic?

SFÂRŞIT

16