AL TREILEA SERVITOR. (afectuos.) Îi este din ce în ce mai rău.

DIBACIU. Mai rău decât îți poți imagina.

AL DOILEA SERVITOR. Cum poate suporta?

DIBACIU. Ei hai, știi că nu suportă fețele miloage. Zâmbește-i mereu fals, transmite-i numai de bine. Cu cât arată mai rău, cu atât te vei
preface mai bine. Cu cât îl iubești mai mult, cu atât vei minți mai mult.

PRIMUL SERVITOR. Facem tot ce putem, Dibaciule.

DIBACIU. Așa și facem. Acum terminați-vă treaba. Îl voi aduce pe bătrân de la toaletă, după ce-i amintesc de ce s-a dus acolo. (Se duce către
avanscenă în stânga, și strigă.) Domnule Vulpe, bună dimineața domnule. (Vulpe geme din culise.) Dați-mi voie să vă ajut, domnule. (Iese pe
ușa din stânga din avanscenă. SERVITORII își termină treaba, după cum se aude din culise:) Așa, domnule. Sprijiniți-vă de mine. Ușurel,
domnule.

(VICLESCU. Fața lui crispată de durere, intră prin ușa din stânga scenei în cămașă de noapte și căciuliță, susținut de DIBACIU.
SERVITORII îl întâmpină cu „Bună dimineața, domnule”. „Dumnezeu să vă ajute, domnule.”)

VICLESCU. Mulțumesc, oameni buni, mulțumesc. Cuviincios din partea voastră că-ncercați să mă înveseliți. Unde-oi mai găsi un așa sprijin
de nădejde după ce-oi muri? Dibaciule. (În timp ce DIBACIU îl duce la scaunul cu rotile.) Ce mai noapte! Respirația îmi sfâșia plămânii de
durere, ardeam de febră de puteai citi la lumina ei. (Așezarea în scaun îl face să geamă.) Picioarele mi se-ncleștatau ca un clește de foc.

DIBACIU. (înclinându-se spre SERVITORI) Ne-am rugat pentru dumneavoastră, domnule.

AL TREILEA SERVITOR. Ne-am rugat pentru dumneavoastră, domnule.

DIBACIU. (înclinându-se spre SERVITORI) Ne-am rugat pentru dumneavoastră, domnule..

AL TREILEA SERVITOR. Rugăciunile noastre au fost cu dumneavoastră, domnule.

PRIMUL SERVITOR. Ce de mult ne-am rugat.

AL DOILEA SERVITOR. (Entuziast.) Arătați minunat, domnule!

VICLESCU. Sunteți niște bijuterii, fiecare dintre voi, adevărata mea comoară, singura mea fericire. Iar acum, să mă scuzați, a venit timpul
pentru chinul de dimineață. (Se întoarce cu spatele la ei. După ce SERVITORII au ieșit, către DIBACIU:) Au plecat?

DIBACIU. Afirmativ. Vă declar vindecat! Sunteți sănătos!

VICLESCU. Cum adică? Eu? (Se ridică vioi.) Nu există mai sănătos! Nimeni nu este mai în putere! (Ridicându-se din scaun.) Am destulă
sănătate încât să mai trăiesc o dată! Să mă prindă zorii zilei bolnav? Când apa sclipește ca safirul și dealurile sunt verzi ca banii? Când soarele e
ca o monedă de aur? Ah, aurul strălucitor, sclipitor și cald, comoara cerului! Aurul care se ascunde sub pământ și care ne ispitește. Ca să-l
găsești, să-l îndrăgești, să devină motivul adevărat de a trăi. Singura plăcere a morții e să adormi lângă el în pământ. (Se apropie de fereastră.)
Dibaciule. (În timp ce DIBACIU se apropie de el.) Ia uită-te la adunătura asta de proști. (Privesc la scena de sub ei.) Mai dobitoci decât niște
măgari. Ar face orice pentru aur. Cerșetori, mineri, hoți- toți îl cerșesc, îl caută, sau îl fură. Oricare dintre ei s-ar topi în căldura a douăzeci și
patru de carate. Noaptea nu pot dormi iar ziua visează la el, la aur, doar la Sfântul Aur. Dar eu nu am de ce să visez. La mine s-a împlinit. Deja
am lucrul după care disperații ăia bălesc și pentru care s-ar omorî. (Se îndreaptă spre cufărul solid de la picioarele patului.) Și nu m-am spetit
pentru el. Și n-am nici o bătătură în palme. Am abuzat doar de mintea mea. Pentru tot ceea ce am, am folosit mintea pe care eu o am și lipsa ei
din capul unora. (Descuie cufărul, îl deschide. Apoi, privind cu drag sclipirea di-năuntru.) Aici îi este locul. Nu în cer sau îngropat în pământ, ci
aici - la mine! Ca să-l văd, să-l simt. Aici, unde servește scopului deplin de a mă îmbogăți pe mine, și în același timp de a-i oftica/sărăci pe alții.
(observând indiferența lui DIBACIU.) Dibaciule, sesizez cumva o lipsă bruscă și nepotrivită de lăcomie?

DIBACIU. Mi-e doar milă, domnule.

VICLESCU. Milă? Nu există om care să mă compătimească pe mine.

DIBACIU. Mi-e milă de aurul care stă închis acolo.

VICLESCU. Păi și? Ce ai face tu cu el?

DIBACIU. Daca as avea putere? I-aș da aripi. L-aș lăsa să licărească în lumină.

VICLESCU. Dibaciule, Dibaciule, aurul nu trebuie să umble liber. Îl râvnești, îl mângâi, îl drăgăstești. Să dezmierzi o monedă până când ți se
topește în palmă. Adică vrei să spui că dacă ți-aș lăsa toate astea prin testamentul meu – ceva inutil pentru mine, deoarece e doar pentru
muribunzi - vrei să spui că l-ai împrăștia?

DIBACIU. Fiecare bănuț! Și cât de repede aș face-o! În cel mai bun mod posibil! Pentru femei! Voluptoase, dezbrăcate, albe, creole sau
mulatre. Cinci femei pe cinste. Câte una pentru fiecare membru. (Bagă mâna în cufăr și scoate un pumn de monede.) Băutură în dreapta și-n
stânga din partea lui Simon Dibaciu, în fiecare bar și cârciumă de pe coasta Barbary! Să se amețească tot orașul pe cheltuiala mea! Mătase!
Mătase! Aș pune viermii să muncească peste program. Ceașafuri de mătase! Haine de mătase! Batiste de mătase! Îți sufli nasul o dată și-apoi le
dai la orfani. Europa! Aș călători la Paris, în Franța, unde cică n-au auzit de nădragi bufanți. Apoi la Londra. Și-apoi spre Anglia ca să mă
întâlnească și Regina. Dup-aia înapoi la o casă ca asta, cu propria mea mansardă plină de servitori. Lachei umili, adorabili, mari de băutori de
vin și gin, așa ca mine.

(Face o plecăciune umilă.)

VICLESCU. Ce dobitoc! Nici nu e de mirare că ți-ai ratat viața și te-ai înglodat în datorii. (Atingând ușor monezile de deasupra.) Astea nu se
deranjează. Le lași să-și vadă de treabă, iar tu doar privești spectacolul pe care ți-l oferă. Oamenii apar de nicăieri, se strecoară și prin țevi ca să-
ți dea tot ce poftești. Femei îți sar în așternut, negustorii își pierd proprii bani numai ca să pună mâna pe-ai tăi, iar bărbații își scot pălăriile
dinainte să apari tu de după colț. Au nevoie să le simtă mirosul – și nu trebuie să-i miroasă decât o dată, lipitorile astea – și se și prind de tine,
îmbuibați de lăcomie. Dibaciule, în tot acest timp petrecut împreună, ai văzut vreodată măcar o singură monedă să-mi scape din cufărul ăsta?

DIBACIU. E un drum cu sens unic.

(VICLESCU le dă drumul monedelor înapoi în cufăr.)

VICLESCU. Și ți se pare că o duc rău? Vinul pe care-l beau e prețios, precum covoarele pe care calc. Argintul meu e cel mai bun. Ciocnitul
paharelor sună a cristal. Hainele mele sunt spălate în Hawaii și călcate în Canton.

DIBACIU. Nimeni n-are un trai mai bun. Sunteți prințul luxului și-al poftelor.

VICLESCU. Păi da`, la ce armăsar era tata, cum să-l dezamăgesc.

DIBACIU. Faima vă crește în fiecare noapte.

VICLESCU. Și ce spun oamenii despre mine? Hai, fii sincer, pot s-accept un compliment.

DIBACIU. Toată lumea ia seama, primești respect, considerație, primești admirație.

VICLESCU. „Primesc”, cuvântul meu preferat. Și de ce mă venerează? Moșneagul ăsta bogat e bolnav după cum se aude; bolnav pe cale de
moarte, fără nicio speranță. Și mai mult decât atât, nu este nicio văduvă în culise și nici vreun orfan care să se roage în genunchi. Le curg balele
de se scaldă în ele. Nu trebuie decât să mă prefac că m-așez în sicriu, și lumea se îndrăgostește lulea.

(Se aude un ciocănit în dreapta culisei.)

VICLESCU. Ia uite! Prima viperă pe azi! Ia vezi a cui lăcomie a răsărit o dată cu soarele. (DIBACIU se uită prin vizorul ușii din dreapta
scenei.)

DIBACIU. Avocatul Târșă.

VICLESCU. Ah, păi da, Avocatul Târșă – Lupul în piele de oaie.

(În timp ce DIBACIU iese prin partea dreaptă, VICLESCU soarbe din paharul cu vin.)

VICLESCU. Moartea îmi face așa o poftă.

DIBACIU. (Intrând iar.) I-am spus s-aștepte că vă schimbăm patul - Că l-ați murdărit azi-noapte.

VICLESCU. Frumos, frumos.

DIBACIU. Ia s-ascundem bunătățile astea. (În timp ce ascunde tava de mic dejun în noptieră din fundul scenei și pune o tavă plină cu
medicamente pe noptiera dinspre avanscenă.) Și-acum să scoatem tincturile și tratamentele.
VICLESCU. (Strâmbându-se.) Cu atâtea medicamente n-ai cum să nu te îmbolnăvești.
DIBACIU. Șalul domnule.

(Îi pune lui VICLESCU șalul pe umeri.)

VICLESCU. E timpul să mai sufăr puțin. Să suspin, să gem, să icnesc.

DIBACIU. Și să vă văitați.

VICLESCU. Știu eu ce-am de făcut. Tu adu-i la strungă, că eu îi mulg de bani. (Băgându-se în pat.) Stai numai să mă bag în patul de moarte și-
ncepem spectacolul. (DIBACIU îi dă căciulița de noapte.) Lasă-i să intre. Azi avem miel la micul dejun!

(Se afundă în perne cu chipul schimonosit de durere. DIBACIU trage draperiile ca să-l ascundă pe VICLESCU în întuneric. Apoi deschide ușa
din dreapta scenei și-l poftește pe TÂRȘĂ, cu servieta lui tocită, îmbrăcat în negru, așa cum îi impune profesia.)

DIBACIU. Avocat Târșă.

TÂRȘĂ. (Aplecând capul.) Dibaciu. (Uitându-se spre pat.) Cum se mai simte?
DIBACIU. În curând se duce.

TÂRȘĂ. În curând, dar când are de gând? Se trage din neam de țestoase.
DIBACIU. Curând, domnule, curând. Mai tușește de două ori și gata. (Șoptind.) Ați adus – știți dvs. – testamentul ca să i-l dau să-l completeze?

TÂRȘĂ. (Scoțând documentul.) E completat. Trebuie doar să-l semneze.

DIBACIU. Văd eu cum fac.

TÂRȘĂ. Aici –(Arătând.) în spațiul ăsta trebuie să scrie numele moștenitorului. L-aș fi scris eu, dar lumea ar fi intrat la bănuieli, unii chiar ar fi
crezut că l-am pus eu să mă numească, dar dacă scrie cu mâna lui, niciun tribunal nu va putea contesta, în ciuda lucrurilor meschine pe care le
vorbește lumea la spatele meu.

DIBACIU. (Luând testamentul.) Bun atunci. (Iscoditor.) Doar atât? Testamentul și atât?

TÂRȘĂ. (Scoțând posomorât un pocal de ar din servietă.) Aur pur!

DIBACIU. Magnific. Zici că e de la Biserică.

TÂRȘĂ. Sper totuși să nu-i observe nimeni lipsa. Aratați-l. Spuneți-i că i l-am adus eu drept cadou.

DIBACIU. Cum știți să fiți pe sufletul omului. Cum să nu fiți, la experiența pe care o aveți? (Deschizând draperiile patului.) O să-i faceți o
bucurie. (Încet.) Domnule Viclescu? (VICLESCU se întoarce.) Domnule? Avocatul Târșă a venit să vă vadă.

VICLESCU. Dragă Târșă. Primul ca de obicei.

DIBACIU. A adus un pocal ca să bea în sănătatea dumneavoastră.

VICLESCU. Vai, Târșă. În toată grămada asta de lingăi servili şi egoişti, el chiar se face remarcat.

DIBACIU. (Separat, lui Târșă.) Ce v-am spus?

VICLESCU. (Întinzând mâna chinuit.) Dibaciule? Binecuvântatul este-aici? Nu prea mai văd. Doctorii spun să nu-mi folosesc ochii și urechile
în același timp.

TÂRȘĂ. (Mergând spre pat.) Dragul meu prieten, Viclescule. Am venit să vă transmit numai sănătate, ceva mai multă decât cea de care vă
bucurați acum.
VICLESCU. Vă sunt recunoscător, domnule. V-aș fi mulțumit dacă aș mai fi fost în viață.

TÂRȘĂ. Dar încă sunteți vi..

VICLESCU. (Întrerupându-l.) Doar viața mă mai desparte de moarte. Corpul meu e ca un automobil stricat. Al cărui rezervor se umple cu
fierea mea. Circuitul are indigestie. Nu mai zic de rinichi care au cedat demult.

DIBACIU. (Punându-i pocalul în mână lui VICLESCU.) Poate cadoul domnului Târșă o să vă aducă noroc, domnule.

VICLESCU. (Apropiindu-l de ochii mijiți.) Nu-i așa că-i aur? E aur?

TÂRȘĂ. De v-aș putea da sănătate în schimb, aș face-o.

VICLESCU. Într-adevăr. La ce mă ajută toată bogăția asta când inima mea bate o dată la un ceas.

TÂRȘĂ. Doamne, cât mă rog pentru dumneavoastră.

(În timp ce îngenunchează în fața cufărului de lângă pat, mângâindu-l:)

VICLESCU. Se apropie clipa. Dumnezeu să mă mântuiască. Prea mi-au plăcut banii și acum atârnă de sufletul meu. Am înșelat lumea!

TÂRȘĂ. Dumneavoastră? Niciodată! Sunteți cel mai onorabil om din San Francisco pe care-l cunosc.

VICLESCU. Cum să-l binecuvîntez pe Domnul pentru că mi-a scos în cale un prieten ca dumneavoastră? Of, Târșă! Cu adevărat prieten! Cel
mai bun prieten al meu!
DIBACIU. (Spre Târșă, în timp ce trage draperiile de la pat.) Ați auzit?

TÂRȘĂ. (Către VICLESCU.) Eu sunt mai aproape de dumneavoastră pe măsură de moartea se apropie.

VICLESCU. (Privind spre tavan, ca înspre Rai, delirând.) Mama mea! Mămica mea!
DIBACIU. (Terminând de tras draperiile, spre TÂRȘĂ.) Deci, ce ziceți?
TÂRȘĂ. (Bucuros.) Încă puțin!

DIBACIU. Aproape dă ortul. Îl mai desparte cârja de veșnicie.

TÂRȘĂ. Oare mai apucă să termine testamentul? Să-ți mai dau cerneală? Să-ți ascut penița?

DIBACIU. Lasă în seama mea.

TÂRȘĂ. N-o să uit de dumneavoastră când îi vine sfârșitul. O să vă tratez ca pe-unul din familia mea.

DIBACIU. Poate, na.. ceva, un mic avans în semn de recunoștință să-mi lăsați. (TÂRȘĂ îi dă lui DIBACIU o monedă mică.) Sunteți mai
catolic decât Papa, domnule.

(Se aude un ciocănit din dreapta scenei.)

TÂRȘĂ. (Îngrijorat.) Cine-o fi?

DIBACIU. Poate doctorul. Sau popa. Degeaba amândoi, singura diferență dintre ei e tariful. Poate ar trebui-

(Se deschide ușa din dreapta; intră un SERVITOR, se adresează lui DIBACIU.)

AL TREILEA SERVITOR. A venit domnul GRĂMADĂ. Tocmai îl ajută să urce scările.

(IESE SERVITORUL.)

TÂRȘĂ. Grămadă! Ce caută calicul ăsta aici? Ăsta nu mișcă un deget decât dacă se alege cu ceva.

DIBACIU. (Gândind repede.) A venit ca să evalueze bijuteriile și averea. Mai bine vă duceți.

TÂRȘĂ. Și să las lipitoarea aia cu viitoarea mea avere?

DIBACIU. Stați fără grijă. Vă apăr eu interesele.

(INTRĂ pe ușa din dreapta GRĂMADĂ. O relicvă de om, șubred, care se sprijină într-un baston cu mâner de aur.)

GRĂMADĂ. Măi, Târșă! Ia uite! Doar am zis eu că miroase a avocat aici.

TÂRȘĂ. Dacă-ți vine să crezi, Jan Grămadă în oase și.. ei bine oase, că doar atât a mai rămas.
GRĂMADĂ. Încă trăiesc. Dumnezeu a fost bun cu mine.

TÂRȘĂ. Dumnezeu îi respectă pe cei mai în vârstă. Oricât mi-ar plăcea să facem schimb de complimente- (Îndreptându-se spre ușă.) Prezența
dumneavoastră îmi dă speranță. Sunteți dovada că există viață după moarte.

(Și iese.)
GRĂMADĂ. Ce caută ăsta aici?

DIBACIU. Dă și el târcoale, se învârte în jurul patului doar-doar să scotocească giugliul lui Viclescu.

GRĂMADĂ. (În timp ce întredeschide draperiile patului cu bastonul, se uită înăuntru şi râde nerespectuos). Ce-mi place să mă uit la oameni
muribunzi. Am văzut mulţi murind, și păcat că mor numai o dată. La cei optzeci de ani ai mei, am îngropat patru fraţi, o soră, pe tata, pe mama,
prieteni, duşmani, o soţie căreia i-am fost complet devotat, trei amante,... iar eu sunt încă viu. Le-am cărat sicriul unora pe care-i botezasem. I-
am văzut când erau prunci rozalii şi când erau cadavre vinete. Și eu tot mai merg. (Înclină capul spre pat.) Şi acum am venit la ăsta de-aici.
Cum mai e?
DIBACIU. Din rău în mai rău.

GRĂMADĂ. Chiar așa de bine, nu? Sfârșitul îi e aproape, zici?