FILUMENA MARTURANO

de Eduardo De Filippo
traducere: Ion Cantacuzino, Marieta Coandă

Personajele:

FILUMENA MARTURANO

DOMENICO SORIANO

ALFREDO AMOROSO

ROSALIA SOLIMENE

DIANA

LUCIA

UMBERTO

MICHELE

RICARDO

AVOCATUL NOCELLA

TERESINA

CHELNER 1, 2

1
 ACTUL I

În casa Soriano.

Sufragerie spațioasă, într-un categoric stil ”1900”, mobilată bătător la ochi

dar cu un gust destul de mediocru.

Vară târzie: aproape toamnă. E pe-nserat. Ultimele pâlpâiri ale zilei se

sting pe terasă.

DOMENICO (Pălmuindu-se, exasperat) Nebun, nebun, nebun... De o sută, de o

mie de ori nebun!
ALFREDO Dar ce faceți?
DOMENICO Bărbat sunt eu? Ar trebui să mă duc în fața oglinzii și să mă scuip în
obraz, fără răgaz... (cu o licărire de ură în ochi, Filumenei) Cu tine,
ai? Dar cu tine mi-am pierdut o viață întreagă: 25 de ani de sănătate,
de putere, de inteligență, de tinerețe. Și mai vrei și asta? Vasăzică și
asta trebuie să-ți mai dea Domenico Soriano? Și fâșii din pielea
asta..., din pielea asta din care ați făcut cu toții ce-ați vrut? Toți au
făcut ce-au vrut din ea! (sieși) Te credeai un semizeu și toți au făcut
din tine ce-au vrut. Tu, tu, tu..., pe stradă, în mahala, la Neapole,
peste tot! Toți și-au bătut joc de tine, mereu! Nu se poate să-mi intre
în cap! Dar era de așteptat... O femeie de teapa ta trebuia să ajungă
aici... Ce, puteai să te dezminți? De 25 de ani nu te-ai schimbat! Dar
să nu crezi că ai învins... N-ai învins deloc. Te omor și te plătesc cu
5 parale! Și pe toți complicii tăi... Medicul..., preotul..., nemernicii
ăștia doi pe care i-am ținut și i-am îngrășat pe spinarea mea atâția
ani... Vă omor pe toți! (hotărât) Revolverul, dați-mi revolverul!
ALFREDO (calm) Le-am dus pe amândouă la armurier ca să le curețe... după
cum mi-ați spus.
DOMENICO Câte n-am spus eu... Și câte m-au făcut să spun cu sila... Dar acum,
ajunge!... M-am trezit, am înțeles totul. (Filumenei) Tu ai să pleci.
Și dacă nu pleci cu binele, ai să ieși moartă de aici. Nu este lege, nu
este Dumnezeu care să-l poată îngenunchia pe Domenico Soriano.
Vă reclam pentru fals. Vă trimit la ocnă. Am destui bani... N-avea

2
 grijă, Filumena, te fac eu să joci cum vreau... Când voi da pe față
cine ai fost și din ce casă te-am scos... îmi vor da cu toții dreptate...
Te nimicesc, Filumena! Te nimicesc! (Pauză)
FILUMENA (prea puțin impresionată, sigură de ea) Ai terminat? Mai ai ceva de
spus?
DOMENICO (îl apucă nebunia) Taci din gură, nu vorbi, nu pot să te aud vorbind!
FILUMENA După ce ți-oi spune ce am pe suflet... (arată stomacul) nici nu mă
mai uit la tine... și n-ai să-mi mai auzi glasul.
DOMENICO (cu dispreț) Otreapă! Otreapă! Asta ai fost și asta ai rămas!
FILUMENA Și de ce-mi spui așa? Crezi că e o noutate?... Știe toată lumea cine
am fost și unde eram... Dar acolo unde eram veneai tu..., tu ca și
ceilalți... Și m-am purtat cu tine ca și cu ceilalți... De ce ar fi trebuit
să mă port altfel?... Nu sunt la fel bărbații?... Ceea ce am făcut e
durerea mea și a conștiinței mele... Acum însă sunt nevasta ta... și de
aici nu mă mai scoți nici cu jandarmii.
DOMENICO Tu... nevasta mea? Îți arde de glumă, Filumena? Cu cine te-ai
măritat?
FILUMENA (rece) Cu tine.
DOMENICO Ești nebună!... Înșelăciunea e vădită... Boala gravă..., agonia..., toate
au fost prefăcătorii... Am martori... (arată spre Alfredo și Rosalia)
ROSALIA (repede, nevoind să fie amestecată într-o chestiune atât de gravă)
Eu nu știu nimic. Știu numai că dona Filumena a căzut la pat, s-a
îmbolnăvit rău și stătea să-și dea sufletul. Nimic nu mi-a spus și
nimic n-am înțeles.
DOMENICO (lui Alfredo) Nici tu n-ai habar de nimic?... Nici măcar tu nu știai că
agonia era o păcăleală?...
ALFREDO Don Mimi, îți jur pe Sfânta Fecioară... Știi bine, coana Filumena nu
poate să mă sufere... Tocmai mie era să-mi facă destăinuiri?
ROSALIA Și preotul?... Cine m-a trimis să-l aduc? Nu mi-ați spus chiar
dumneavoastră?
DOMENICO Pentru că-l dorea ea... și eu, ca s-o mulțumesc...
FILUMENA Da, nu-ți venea să crezi că mă duc pe lumea cealaltă... Nu-ți mai
încăpeai în piele la gândul că, în sfârșit, te descotoroseai de mine.
DOMENICO (duzgustat) Bravo, ai priceput. Și când părintele, după ce vorbise cu

3
 tine în șoaptă, mi-a spus: ”Ia-o de nevastă, in extremis, pe biata
femeie... E ultima ei dorință... Desăvârșește această legătură cu
binecuvântarea Domnului”; eu mi-am zis...
FILUMENA Ți-ai zis: ”La urma urmei, ce-o să pierd?... Asta tot își dă sufletul...
Chestie de câteva ceasuri și am scăpat de ea”. Și ce prost s-a simțit
don Domenico îndată ce a dispărut preotul, când m-am ridicat în pat
și i-am spus: ”Don Dome, felicitările mele... Suntem soț și soție”...
ROSALIA Eu am tresărit și am pufnit în râs, că nu mă mai puteam opri... (râde
încă) Doamne Isuse, ce bine a jucat toată boala...
ALFREDO (aprobând) Și chiar agonia.
DOMENICO Voi doi să vă țineți gura, că de nu, vă bag în agonie pe amândoi.
(Tăgăduind orice probabilitate de slăbiciune din partea sa) Nu! Nu
e cu putință... (deodată, ca amintindu-și de un alt personaj, care,
după el, ar putea fi singurul răspunzător) Și doctorul? Ba nu zău,
ești doctor și nu bagi de seamă că asta e sănătoasă tun, că-și bate joc
de tine?
ALFREDO După mine, poate că s-a înșelat.
DOMENICO (cu dispreț) Gura, Alfredo! (hotărât) Dar doctorul are s-o plătească!
Pe Dumnezeu din cer, el are să plătească. Fiindcă el a fost
complice... Nu putea fi de bună credință... (Filumenei, cu șiretenie)
L-ai uns, vasăzică? I-ai dat bani?
FILUMENA (scârbită) Numai asta știi: ”bani”. Cu bani ai luat întotdeauna ce ai
vrut... Și pe mine m-ai cumpărat pe bani... Pentru că tu erai Don
Mimi Soriano... Aveai croitorii cei mai buni... cele mai fine cămăși...
cai de curse... toți alergau pentru tine..., dar Filumena te-a făcut pe
tine să alergi după ea, fără să bagi măcar de seamă... Și ai să mai
alergi mult și bine, și are să-ți iasă sângele prin piele și tot n-ai să
înveți cum trăiește și cum se poartă un om adevărat. Doctorul nu știa
nimic... Și el a crezut... trebuia să creadă... fiindcă orice femeie,
după 25 de ani petrecuți în prejma ta și-ar da sufletul. M-ai făcut
sluga ta... (Rosaliei și lui Alfredo) L-am slugărit timp de 25 de ani.
Voi știți prea bine... Când el pleca să petreacă: Londra, Paris...
cursele, eu făceam pe jandarmul la fabrica de la Forcella, la cea de
la Vergini și la prăvăliile din Toledo și Foria... pentru că altfel i-ar fi
furat toți și pielea de pe el... (imitând tonul lui ipocrit) ”Dacă nu te-
aș avea pe tine, Filumena: așa femeie zic și eu!” I-am ținut casa mai
bine decât o nevastă cu cununie...; i-am spălat picioarele! Și nu

4
 numai acum, când sunt bătrână..., dar când eram tânără... Niciodată
n-a știut omul ăsta să mă prețuiască, să mă cunoască, niciodată!...
Întotdeauna am fost ca o jupâneasă pe care poți s-o dai afară când
poftești.
DOMENICO Dar niciodată nu te-am văzut supusă... cum să-ți spun...
înțelegătoare, în definitiv, a situației reale care exista între mine și
tine. Întotdeauna îmi arătai o mutră întunecată... nepăsătoare... mă
făceai să mă gândesc mereu: ”Nu cumva oi avea vreo vină? I-oi fi
făcut ceva?” Niciodată n-am văzut o lacrimă în ochii ăștia,
niciodată! (celorlalți) În toți anii petrecuți împreună, o dată n-am
văzut-o plângând.
FILUMENA Ai fi vrut să plâng pentru tine? Halal motiv...
DOMENICO Lasă tu motivul ăsta! Ești un suflet chinuit... niciodată împăcat! O
femeie care nu plânge, nu mănâncă, nu doarme... Nu te-am văzut o
dată dormind!... Un suflet blestemat, asta ești.
FILUMENA Dar când ai fi vrut să mă vezi dormind? Tu nu mai dădeai niciodată
pe-acasă... Sărbătorile cele mai frumoase, fiecare sfânt Crăciun le-
am petrecut întotdeauna singură, ca o cățea. Știi când se plânge?
Când zărești binele pe care-l poți avea. Dar Filumena nu cunoaște
binele... Și când cunoști doar răul, nu poți plânge... Alinarea
plânsului, Filumena n-a avut-o niciodată. Ca pe o otreapă m-ai tratat
întotdeauna, ca pe cea din urmă femeie de pe stradă. (Rosaliei și lui
Alfredo, singurii martori ai sfântului adevăr pe care-l rostește) Și să
nu mai vorbim de tinerețea lui... Mai puteai să-l scuzi: ”Are
parale..., e tânăr și elegant”... Dar acum? Chiar și acum, la 52 de ani,
se întoarce acasă cu batistele mânjite cu ruj de buze..., de-ți fac
scârbă... (Rosaliei) Unde sunt?
ROSALIA Sunt în dulap.
FILUMENA (continuând) Un bărbat fără prudență, fără minte: ”La ce bun să le
mai ascund? La urma urmei, chiar dacă le-ar găsi, ce-ar putea face?
Cine e femeia asta, cu ce drepturi se grozăvește?” Și el se tâmpește
după aia...
DOMENICO (ca prins în greșeală, reacționează furios) Care aia?
FILUMENA (fără să se lase intimidată, mai violentă decât el) După scârboasa
aia! Ce, crezi că n-am înțeles? Tu nu știi să minți..., ăsta e cusurul
tău. 52 de ani... Și mai umblă încă după fetișcane de 22 de ani și nici
nu se rușinează! Ba mi-o aduce și în casă... pe motiv că e

5
 infirmieră... sigur... fiindcă el credea că trag să mor de-a binelea...
(ca ceva de necrezut) Și, nu mai târziu de-acum un ceas, înainte să
vină preotul să ne cunune..., dumnealor credeau că sunt gata să-mi
dau sufletul și că mi-am pierdut simțul văzului... Și de aceea, la
picioarele patului meu, se îmbrățișau și se sărutau... (cu un
sentiment de dezgust nestăvilit) Maică Precistă, ce scârbă mi-e de
tine! Tu credeai că sunt într-adevăr gata să-mi dau sufletul și totuși
puteai face porcăriile astea?... Te cred! Eu eram în agonie... și aici,
masa era pusă. Pentru el și pentru aia în viață!
DOMENICO Dar ce, dacă tu mureai, eu nu mai trebuia să mănânc? Nu trebuia să
mai trăiesc?
FILUMENA Cu trandafiri în mijlocul mesei?
DOMENICO (natural) Cu trandafiri în mijlocul mesei.
FILUMENA Roșii?
DOMENICO (scos din fire) Roșii, verzi, fistichii... Dar ce, nu mai eram stăpân în
casa mea? Stăpân să pun trandafiri unde vreau? Să fiu fericit de
moartea ta?
FILUMENA (în ciudă) Dar eu n-am murit, na!... Și deocamdată n-am de gând să
mor, Domenico!
DOMENICO Da, asta e încurcătura! (scurtă pauză) Dar eu tot nu mă pot lămuri...
Dacă tu m-ai socotit întotdeauna ca pe toți ceilalți... fiindcă, după
tine, toți bărbații sunt la fel... ce nevoie ai avut tu să te căsătorești cu
mine? Și dacă eu m-am îndrăgostit de femeia aceea și vreau s-o iau
de nevastă... și am s-o iau... da, am s-o iau pe Diana!... Spune-mi,
ce-ți pasă dacă are sau nu 22 de ani?
FILUMENA (ironică) Cum mă faci să râd!... Și ce milă mi-e de tine!... Dar ce
vrei să-mi pese de tine, de domnișoara care te-a făcut să-ți pierzi
capul, de toate fleacurile pe care le spui?... Crezi într-adevăr că asta
am făcut-o pentru tine? Păi tu nici nu intri în socotelile mele, n-ai
intrat niciodată. O femeie ca mine... ai spus chiar tu, de atâtea ori...
o femeie ca mine știe să socotească bine: tu servești doar scopului
meu... mă servesc de tine, asta e! Sau credeai poate că după o viață
de jertfe și de slugăreală aș fi plecat așa?
DOMENICO (triumfător, crezând că a înțeles) Banii! Și crezi că nu ți-aș fi dat?...
(îngâmfat) Crezi tu că Domenico Soriano, fiul lui Raymondo
Soriano, n-ar fi avut grijă să-ți asigure o casă și să facă în așa fel ca

6
 tu să nu mai atârni de nimeni?
FILUMENA (dezgustată de neînțelegerea lui, cu dispreț) Taci! Cum e cu putință
ca voi, bărbații, să nu înțelegeți niciodată nimic? Banii tăi,
Domenico? Păstrează-ți-i bine, banii tăi... Altceva vreau eu de la
tine..., altceva ai să-mi dai. Am trei fii, Domenico! (Domenico și
Alfredo rămân uluiți, Rosalia, în schimb, e nepăsătoare)
DOMENICO Trei fii? Ce tot spui, Filumena?
FILUMENA (repetă aproape mașinal) Am trei fii, Domenico!
DOMENICO (încremenit) Și... ai cui sunt?
FILUMENA (căreia nu i-a scăpat teama lui Domenico, rece) Ai unor bărbați ca
tine.
DOMENICO (grav) Filumena... Filumena, te joci cu focul. Ce vrei să spui? Cum
adică, bărbați ca mine?
FILUMENA Fiindcă sunteți toți la fel.
DOMENICO (Rosaliei) Și dumneata știai?
ROSALIA (înduioșată) Da, domnule, asta știam.
DOMENICO (către Alfredo) Și tu?
ALFREDO (repede) Nu!... Coana Filumena mă urăște, v-am mai spus.
DOMENICO (neîncrezător, ca pt sine) Trei fii?... (Filumenei) Și ce vârstă au?
FILUMENA Cel mai mare are 26 de ani.
DOMENICO 26 de ani?
FILUMENA Ia nu mai face mutra asta..., nu-ți fie frică: nu sunt fiii tăi.
DOMENICO (oarecum ușurat) Și te cunosc? Vorbesc cu tine? Știu că ești mama
lor?
FILUMENA Nu!... Dar îi văd adesea și vorbesc cu ei.
DOMENICO Și unde locuiesc, ce meserie au, cum trăiesc?
FILUMENA Cu banii tăi.
DOMENICO (surprins) Cu banii mei?
FILUMENA Da, cu banii tăi: te furam... te furam chiar și din portofel, te furam
sub ochii tăi.
DOMENICO (cu dispreț) Hoațo...
FILUMENA (netulburată) Da, te furam: îți vindeam hainele, ghetele... și n-ai
7
 băgat de seamă niciodată. Inelul acela, cu briliant... ți-aduci
aminte... ți-am spus că l-am pierdut și când colo... îl vândusem: cu
banii tăi mi-am crescut băieții.
DOMENICO (dezgustat) Dar ce fel de femeie ești tu?
FILUMENA (continuă) Unul e proprietarul unei prăvălii în ulicioara de alături...,
e tinichigiu.
ROSALIA (o corectează) Histalator.
DOMENICO (n-a înțeles) Cum?
ROSALIA (mai bine) Histalator... Cum se zice? Drege robinete, destupă
chiuvetele. (urmează) Celălalt... cum îl cheamă? (amintindu-și)
Ricardo... ce frumos e..., ce mai flăcău..., stă la Chiaia, are o
prăvălie în gang, la nr. 74..., e negustor de cămăși, și ce mai
cămăși... și ce clientelă frumoasă... Iar Umberto...
FILUMENA A învățat, a vrut să învețe! Face pe contabilul și mai scrie și la ziare.
DOMENICO (ironic) Avem și un scriitor în familie...
ROSALIA (lăudând-o pe Filumena) Și ce mamă a fost! Nici unul nu a dus
vreodată lipsă de ceva..., iar eu, eu pot s-o spun cu tărie, fiindcă sunt
bătrână și cât de curând mă voi afla în fața celui atotputernic, care
toate le vede, le cântărește și le iartă... Iar bârfeli nu ascultă... De
când erau mici în fașă, a îngrijit să nu le lipsească nimic.
DOMENICO Cu banii lui Domenico?...
ROSALIA (spontan, cu un simț de dreptate instinctivă) D-apoi dumneavoastră
tot aruncați cu banii în vânt...
DOMENICO Și aveam de dat socoteală cuiva?
ROSALIA Nu, domnule, slavă Domnului... Dar dacă nici n-ați băgat de
seamă...
FILUMENA (cu dispreț) Nu îl mai lua în seamă... Stai să îi și răspunzi?
DOMENICO (stăpânit) Filumena, faci dinadins ca să mă scoți din sărite?... Unde
vrei să ajungem? Tu nu-ți dai seama ce ai făcut? M-ai pus în situația
să par un om de paie... La urma urmelor, acești trei domni, pe care
nici măcar nu-i cunosc, de a căror existență nici n-aveam habar...,
mâine, poimâine, vor putea să-mi râdă în nas, gândindu-se: ”Ce ne
pasă, îl avem pe don Domenico; el ne poartă de grijă cu banii lui...”
ROSALIA Nu, domnule, asta nu... Ce știu ei? Coana Filumena a făcut

8
 întotdeauna lucrurile cum trebuie..., cu prudență și cu socoteală.
Notarul i-a înmânat banii histalatorului când și-a deschis prăvălia în
ulicioara din apropiere, spunând că o doamnă, care dorea să rămână
necunoscută... Și tot astfel s-a purtat și cu negustorul de cămăși. Și
același notar are îndatorirea de a plăti o sumă lunară lui Umberto
pentru a-l ajuta să-și termine studiile. Dumneavoastră n-aveți nici un
amestec.
DOMENICO (amar) Eu sunt numai cel care plătește.
FILUMENA (izbucnește) Și ce-ai fi vrut, să-i suprim? Vasăzică asta ar fi trebuit
să fac, Domenico? Trebuia să mă descotorosesc de ei, cum fac
atâtea femei, atunci da, ce să zic? Filumena ar fi fost de lăudat.
(înfierbântându-se) Răspunde! Ar fi trebuit să fac ceea ce mă
sfătuiau tovarășele mele, colo sus: ”Dar ce mai aștepți?... Scapă-te
de grijă!...” (conștientă) Veșnic m-ar fi chinuit gândul ăsta! Cine ar
fi putut trăi cu asemenea remușcare... Și apoi când am vorbit cu
Sfânta Fecioară... (Rosaliei) cu mica Madonă din fundul ulicioarei...
ți-aduci aminte?
ROSALIA (aproape jignită) Cum să nu! Madona cu trandafiri... Aceea care
face o minune în fiecare zi.
FILUMENA (evocă întâlnirea ca pt sine) Era ceasul 3 după miezul nopții...; eram
singură pe stradă... de șase luni părăsisem casa aceea... Era prima
oară... Ce să fac?... Cui să mă destăinuiesc?... Auzeam mereu glasul
tovarășelor mele: ”Dar ce mai aștepți?... Scapă-te de grijă!...”, ”Eu
cunosc unul foarte priceput...” Fără să iau seama, tot umblând,
ajunsesem în ulicioara mea, în fața micului altar al Madonei cu
trandafiri. I-am spus așa: (își pune mâinile în șold și își ridică
privirea către o icoană închipuită, ca o femeie către o altă femeie)
”Ce trebuie să fac? Tu, care le știi... tu, care știi pentru ce am
păcătuit... spune-mi tu ce trebuie să fac?” Iar ea, tăcută, nu răspunse.
”Vasăzică, așa? Cu cât nu vorbești, cu atât te crede lumea! Cu tine
vorbesc... (arogantă) Răspunde!” (imitând sunetul glasului cuiva
necunoscut, căruia nu i-ar fi putut identifica nici măcar
proveniența) ”Copiii sunt copii!” Am înghețat... Am rămas așa..., (se
înțepenește, ațintind icoana închipuită) neclintită... Poate dacă m-aș
fi întors aș fi descoperit sau aș fi înțeles de unde venise glasul acela.
De la vreo casă cu balconașul descoperit... din ulicioara vecină... de
la vreo fereastră... Dar eu m-am gândit... ”De ce tocmai în clipa
aceasta? Ce știe lumea despre faptele mele?... Atunci ea să fi fost

9
 oare? Madona a fost? A văzut că este înfruntată drept în față... și a
vrut să vorbească? Dar atunci, pentru a vorbi, Madona se slujește de
noi... Și când mi s-a spus: ”Scapă-te de grijă”, ea a fost aceea care
mi-a spus-o, pentru a mă pune la încercare?... Și nu știu, Madona cu
trandafiri a fost, sau eu am fost aceea care am făcut un semn din
cap, așa... (face un semn din cap ca pt a spune: Da, ai înțeles?)
”Copiii sunt copii”, și am făcut jurământ. Și de aceea am rămas
atâția ani alături de tine... Numai pentru ei am îndurat tot ce mi-ai
făcut și felul în care te-ai purtat cu mine. Și când tânărul acela s-a
îndrăgostit de mine și a vrut să mă ia de nevastă... Ți-aduci
aminte?... Trăiam împreună de cinci ani... Tu, însurat, la tine acasă,
și eu la San Potito, în casa cu 3 odăi și bucătărie... cel dintâi
apartament pe care mi l-ai închiriat, când, după 4 ani de când ne
cunoscusem, te-ai hotărât, în fine, să mă scoți de acolo... Și bietul
tânăr voia să mă ia de nevastă... dar tu ai făcut pe gelosul... Parcă te
aud spunând: ”Eu sunt însurat...”, ”Nu mă pot căsători cu tine...”
”Dacă ăsta te ia de nevastă...” Și ai început să plângi, fiindcă tu, spre
deosebire de mine, tu știi să plângi! Și mi-am zis: ”Răbdare, asta mi-
o fi ursita... Domenico mă iubește... cu toată bunăvoința lui, nu mă
poate lua de nevastă... e însurat...” Și am rămas mai departe la San
Potito, în cele 3 cămăruțe! Pe urmă, după doi ani, nevastă-ta a
murit... Timpul trecea... și eu tot la San Potito... Mă gândeam: ”E
tânăr încă... nu vrea să se lege pe viață de altă femeie... Va veni și
clipa când se va potoli... când va lua în seamă jertfele făcute...” Și
așteptam. Și de câte ori îți spuneam: ”Domenico, știi cine s-a
căsătorit? Fata aceea care locuia peste drum de ferestruica mea”, tu
râdeai, izbucneai în râs, întocmai ca atunci când te urcai cu prietenii,
acolo sus unde eram eu... înainte de San Potito... Râsul acela, care
nu pare omenesc, râsul acela, care începea de pe scară, râsul acela,
care e mereu același oricine ar fi... Îmi venea să te omor când râdeai
astfel. (răbdătoare) Și am așteptat... Și am așteptat 25 de ani, am
așteptat hatârul lui don Domenico! Acum are 52 de ani, e bătrân...
Ei, asta e! Și de-ar scuipa sânge, ăsta se crede mereu tinerel...;
aleargă după toate fustele..., se tâmpește, vine cu batistele mânjite cu
ruj... și îmi aduce în casă... (amenințătoare) Păi, ia ad-o acum în
casă..., acum că sunt nevasta ta! Vă dau afară pe amândoi. Suntem
căsătoriți... Preotul ne-a cununat; asta e casa mea! (sonerie. Alfredo
iese prin dreapta spate)
DOMENICO Casa ta... (râde cu o ironie forțată) Ha, ha, ha! Mă faci să râd!

10
FILUMENA (perfidă) Râzi, râzi cât vrei!... Acum îmi face plăcere să te aud
râzând... fiindcă nu mai știi să râzi ca atunci. (Alfredo se întoarce și
îi privește pe toți preocupat de ceea ce are de spus)
DOMENICO Tu ce vrei?
ALFREDO Eu..., ce vreau? Au adus cina. (pauză)
DOMENICO Dar ce, după voi, eu nu trebuie să mai mănânc?
ALFREDO (ca și cum ar zice: ”Nu mă privește”) Păi... don Domenico...
(vorbind către culisa spate dreapta) Intrați! (Intră doi chelneri de la
un restaurant care aduc un sufertaș și un coș cu mâncare caldă)
CHELNER 1 (Îndatoritor, slugarnic) Iată cina. (celuilalt chelner) Pune aici. (lui
Domenico) Domnule, am adus un singur pui, pentru că e mare și
poate sătura și patru persoane. Tot ceea ce ați comandat este de
prima calitate. (Desface sufertașul.)
DOMENICO (îl oprește, întărâtat) Știi ce să faci? Să pleci!
CHELNER 1 Da, domnule, da, domnule! (scoate din coș...) Iată prăjitura care-i
place domnișoarei. Și iată vinul... (Tăcere împrejur; glumeț, ca pt a-
i aminti o făgăduială) Și... ați uitat?
DOMENICO Ce anume?
CHELNER 1 Cum? Astăzi, când ați venit să comandați masa... Vă amintiți?... V-
am întrebat dacă aveți vreun pantalon uzat... și d-voastră mi-ați
spus: ”Vino diseară... și, dacă se întâmplă ceea ce gândesc eu..., am
niște haine noi nouțe... ți le dau ție”. (pauză de... gheață;
decepționat) Nu vi s-a întâmplat ceea ce doreați d-voastră?
(Domenico tace; el insistă însuflețit) N-ați primit știrea cea bună?
DOMENICO (arțăgos) Ți-am spus să pleci!...
CHELNER 1 (mirat) Iacă, plecăm. Haide, Carlucio... N-a primit știrea cea bună...
Ghinionul meu! Bună seara! (ies)
FILUMENA (după o pauză, ironică) Mănâncă... ce ai pățit? Nu mănânci? Ți-a
trecut pofta?
DOMENICO (furios) Păi sigur că mănânc... am să mănânc și am să beau mai
târziu.
FILUMENA (aluziv) Când vine aia vie?
DIANA (din vestibul; intră neobservând-o pe Filumena) Ce de lume la
farmacii... Am cutreierat vreo șase, șapte... Sunt toată o apă!

11
 (poruncitoare) Rosalia, să-mi pregătești baia. (descoperind
trandafirii) Oh!... Trandafiri roșii... Mulțumesc, Domenico. Ce
parfum!... Mi-e cam foame. Am găsit camforul și adrenalina...,
oxigen, nici gând. (Domenico stă ca trăznit. Filumena nu clipește,
așteaptă. Rosalia și Alfredo aproape că se distrează, mulțumiți.
Diana aprinde o țigară și se așează lângă masă, cu fața spre
public.) Mă gândeam, dacă... Doamne, n-aș vrea să rostesc vorba
aceea..., dar... în sfârșit... dacă moare la noapte... mâine plec dis-de-
dimineață... Am găsit un loc în mașina unei prietene de-a mea... Aici
mai rău v-aș încurca. În schimb, la Bologna, am anumite trebușoare
de făcut, diverse mici chestiuni de pus la punct. Mă voi înapoia
peste vreo 10 zile..., voi veni să te văd, Domenico. (despre
Filumena) Și, cum mai e? Tot în agonie? A venit preotul?
FILUMENA (stăpânindu-se, prefăcut politicoasă) Preotul a venit... Și văzând că
eram gata să-mi dau duhul... (felină) Dezbracă-te!
DIANA (n-a înțeles) Cum?
FILUMENA (la fel) Dezbracă-te!
ROSALIA (spre a evita ceva rău...) Scoateți-vă asta... (Diana își scoate
halatul)
FILUMENA Pe scaun.
ROSALIA Așezați-l pe scaun. (Diana execută)
FILUMENA (același ton politicos) A văzut că eram în agonie și l-a sfătuit pe don
Domenico Soriano să desăvârșească legătura dintre noi, în ceasul
morții mele. (Diana ia un trandafir, așa, să-l miroase...; sec) La
loc...
ROSALIA (repede) Puneți trandafirul la loc.
FILUMENA (iarăși politicoasă) Don Domenico a găsit că așa se cuvine, fiindcă
s-a gândit: ”E drept: nenorocita asta stă lângă mine de atâția ani” și
atâtea altele și altele, pe care nu avem nevoie să vi le mai explicăm.
A venit lângă pat și ne-am cununat, cu doi martori și cu
binecuvântarea preotului. Or fi bune cununiile la boala mea?... Fapt
e că, de îndată, m-am simțit mai bine... M-am sculat și am amânat
moartea... Firește, unde nu sunt bolnavi, suferinzi, n-au ce căuta
infirmierele..., iar scârboșeniile (cu arătătorul mâinii drepte, întins,
îi aplică lovituri potrivite pe bărbie, care constrâng pe Diana să
facă din cap un repetat și involuntar ”Nu”), porcăriile... (repetă

12
 gestul la fiecare cuvânt), în fața uneia care-și dă sufletul, pentru că
tu credeai că sunt pe moarte... (altă lovitură), te vei duce să le faci în
casa soră-ti! (Diana zâmbește năucită ca și cum ar zice: ”Nu o
cunosc”) Luați-vă picioarele la spinare și găsiți-vă altă casă, nu
asta!
DIANA (tot dându-se înapoi, a ajuns în pragul ușii de la intrare, râzând
într-una) Prea bine!
FILUMENA Și dacă vreți să vă simțiți cu adevărat bine..., să vă duceți sus, unde
stăteam eu...
DIANA Unde?
FILUMENA Să vă spună don Domenico; el se ducea pe acolo și se mai duce
încă.
DIANA (Dominată de privirea de jăratec a Filumenei, aproape în chip
mecanic, cuprinsă de nervozitate) Mulțumesc! (iese)
FILUMENA Pentru puțin.
DOMENICO (reluând firul raționamentului de adineauri) Dar... fă-mă să pricep
un lucru... Tu ești un diavol... Cu tine trebuie să stai mereu cu ochii
larg deschiși... Fiecare cuvânt al tău trebuie judecat și cântărit...
Acum știu cine-mi ești: ești o molie..., o molie otrăvită care, unde se
așează, distruge. Adineauri mi-ai spus o frază... și eu mă tot gândesc
la ea... Ai spus: ”Altceva vreau de la tine..., altceva ai să-mi dai!”
Parale, nu..., fiindcă știi prea bine că ți-aș fi dat. (cuprins parcă de o
obsesie) Atunci ce vrei de la mine? Ce ți-ai băgat în cap? La ce te
gândești și nu mărturisești încă? Răspunde!
FILUMENA (simplu) Domenico, tu cunoști cântecul acela. (fredonează, aluziv)
”Îmi cresc un pițigoi drăguț”...
ROSALIA (ochii la cer) Ah, Sfântă Fecioară!
DOMENICO (temător) Și ce înseamnă asta?
FILUMENA (precisă) Pițigoiul ești tu.
DOMENICO Filumena, vorbește limpede, nu mai glumi cu mine... Nu mă băga în
boală, Filumena!
FILUMENA (serioasă) ”Copiii sunt copii!”
DOMENICO Și ce vrei să spui cu asta?
FILUMENA Trebuie să știe cine e mama lor, trebuie să cunoască ceea ce am

13
 făcut eu pentru ei... Trebuie să mă iubească... (înflăcărându-se) Nu
trebuie să le fie rușine față de ceilalți oameni..., nu trebuie să se
simtă înjosiți când se duc să caute o hârtie, un act, o familie!
Căminul! Familia, care se întrunește pentru un sfat, pentru o
mângâiere... Va trebui să-i cheme ca pe mine.
DOMENICO Ca pe tine..., cum?
FILUMENA Cum mă cheamă pe mine? Doar ne-am cununat: Soriano.
DOMENICO (tulburat) Pricepusem prea bine... dar voiam s-o aud din gura ta
nelegiuită. Ca să văd până unde îți poate ajunge gândul..., ca să mă
conving pe mine însumi că, dacă te azvârl în brânci afară, dacă-ți
strivesc capul nu înseamnă decât că strivesc un șarpe: un șarpe
veninos, care se calcă în picioare fără remușcare și pentru binele
trecătorilor. (aluzie la planul Filumenei) Aici, aici? În casa mea? Cu
numele meu? Băieții aceia făcuți de...
FILUMENA (îl întrerupe, agresivă) De cine?
DOMENICO De tine! Dacă mă-ntrebi: de cine? Îți pot răspunde: de tine! Dacă
mă-ntrebi: cu cine?..., nu-ți pot răspunde pentru că nu știu... Și nici
măcar tu nu știi! Sperai să-ți potrivești socotelile..., să-ți împaci
conștiința..., să te mântui de păcat, aducând în casa mea trei străini?
Ei, află că pot să închid ochii liniștit! Ei nu vor pune piciorul aici
înăuntru! (solemn, ca un jurământ) Pe sufletul tatălui meu...
FILUMENA (repezită, sinceră, îl întrerupe) Nu jura! Eu pentru că am făcut un
jurământ ți-am cerșit pomană timp de 25 de ani! Nu jura..., pentru că
ar fi un jurământ pe care nu l-ai putea ține și ai muri blestemat de n-
ai putea să-mi ceri și tu pomană mie, într-o zi!
DOMENICO (ca înnebunit) Ce-ți trece prin minte..., zgripțuroaico? Dar eu nu mă
tem de tine! Nu mi-e frică de tine!
FILUMENA De ce spui asta?
DOMENICO Taci din gură! (lui Alfredo, scoțându-și pijamaua) Adu-mi haina!
(Alfredo iese) Mâine, pleci! Dau totul pe seama avocatului..., te
denunț! A fost o cursă... Am martori... Și dacă legea s-ar întâmpla
să-ți dea dreptate..., te ucid, Filumena! Te șterg de pe fața
pământului!
FILUMENA (ironică) Și unde mă pui?
DOMENICO (exasperat, agresiv) Unde stăteai atunci!! (Alfredo aduce haina,
Domenico i-o smulge și se îmbracă. Lui Alfredo.) Tu ai să te duci

14
 mâine să-l chemi pe avocatul meu, știi cine e? (Alfredo face semn că
da) Și o să stăm de vorbă, Filumena!
FILUMENA O să stăm de vorbă...
DOMENICO Te fac eu să vezi cine e Domenico Soriano! La revedere, Filumena
Napolitana!
FILUMENA Rosalia, așează-te, trebuie să-ți fie foame și ție.
DOMENICO Să-ți fie de bine, Filumena napolitana!
FILUMENA (fredonând) ”Îmi cresc un pițigoi drăguț...”
DOMENICO (râde, rânjind batjocoritor, ca s-o jignească) Ha, ha, ha!... Ți-aduci
aminte de râsul ăsta..., Filumena Marturano! (iese; și Alfredo)

ACTUL II

A doua zi, dimineața. Același decor.

ALFREDO Bună dimineața, Lucia!

LUCIA (oprindu-l, grăbită) Să nu începi să umbli cu picioarele.
ALFREDO Bine! Am să încep să umblu cu mâinile...
LUCIA De-abia am isprăvit, m-au trecut nădușelile... și dumneata vii frumușel
ca s-o iau iar de la inceput.
ALFREDO Ce tot spui? Eu sunt mort de-a binelea. Ai înțeles ce-i aia? Mort!
Toată noaptea, agățat de pulpana lui don Domenico, fără să-nchid
ochii... am stat pe parapet la malul mării... și acum nopțile au început
să fie răcoroase... că așa a vrut Dumnezeu din cer, să-mi hărăzească
un stăpân ca el. Nu mă plâng... Slavă Domnului... am trăit... el mi-a
dat cu ce să trăiesc... și am avut și clipe de strălucire... Eu cu el și el
cu mine... Domnul să-l țină sănătos o mie de ani... dar senin... liniștit!
Am 60 de ani... astea-s zile! Cine mai poate pierde nopțile după el?
Lucia, dă-mi o ceșcuță de cafea.
LUCIA (simplu) Nu e.

15
ALFREDO (contrariat) Nu e?
LUCIA Nu e... era aia de ieri... o ceașcă am băut-o eu; alta, coana Rosalia n-a
vrut-o și a dus-o coanei Filumena și alta am păstrat-o pentru don
Domenico... dacă vine cumva.
ALFREDO Dacă vine cumva?
LUCIA Ei, dacă vine cumva. Coana Rosalia n-a făcut cafea astăzi.
ALFREDO Și nu puteai să faci tu?
LUCIA Păi, ce, eu știu să fac cafea?
ALFREDO (disprețuitor) Nici măcar o cafea nu știi sa faci... Și coana Rosalia de
ce n-a făcut?
LUCIA A ieșit devreme. Zicea că trebuie să ducă trei scrisori urgente de-ale
coanei Filumena.
ALFREDO (bănuitor) De-ale coanei Filumena? Trei scrisori?
LUCIA Ei, trei... una, două, trei.
ALFREDO (ostenit) Dar trebuie să beau o înghițitură de cafea... Știi ce să faci,
Lucia? Ceașca lui don Domenico o împarți în două și în cafeaua lui
adaugi nițică apă.
LUCIA Și dacă bagă de seamă?
ALFREDO Nu prea cred eu să vină... părea atât de preocupat... și apoi, dacă
vine... (hotărât) În sfârșit, eu sunt bătrân și am mai multă nevoie de
cafea decât el. Cine l-a pus să stea în stradă toată noaptea?
LUCIA Ți-o încălzesc nițel și ți-o aduc... (se oprește văzând-o pe Rosalia că
vine) E coana Rosalia... îți mai aduc cafeaua?
ALFREDO Cu atât mai bine că a venit coana Rosalia... O să facă ea cafea
proaspătă pentru don Domenico... Vreau o jumătate de ceașcă. (Lucia
iese; Rosalia intră din vestibul și trece; se preface că nu-l vede pe
Alfredo) Rosalia! ... Ce e?! Ți-ai înghițit limba?
ROSALIA (nepăsătoare) Nu te văzusem.
ALFREDO Nu te văzusem... Dar ce sunt eu? Un purice pe scaun?
ROSALIA Un purice care tușește.
ALFREDO (n-a înțeles) Care tușește? (o descoase) Ai plecat cu noaptea-n cap.
ROSALIA Cam așa.
ALFREDO Și unde ai fost?
16
ROSALIA La biserică.
ALFREDO (nu crede) La biserică... și apoi ai dus la destinație trei scrisori ale
coanei Filumena.
ROSALIA Păi, dacă știi, de ce mă mai întrebi?
ALFREDO Așa..., în chip de... ”exportare”. (vrea să spună ”explorare”) Și cui le-
ai dus?
ROSALIA Ți-am spus. Ești un purice care tușește.
ALFREDO (mâniat că nu înțelege) Care tușește? Ce tot ai cu tusea asta?
ROSALIA Trăncănești... trăncănești mereu... ești un spion.
ALFREDO Te-am spionat eu pe tine vreodată?
ROSALIA Pe mine? N-ai nimic de spionat pe socoteala mea... limpede ca apa
curată de izvor. Treburile mele sunt toate limpezi, ei... asta e. (pe de
rost, ca o poezie) Născută în 70... fă socoteala câți ani am... din părinți
săraci și cinstiți... Mama mea, Sofia Trombetta, era spălătoreasă, iar
tatăl meu, Procopio Solimene, era potcovar. Rosalia Solimene... aia
sunt eu... s-a cununat legiuit cu Vincenzo Bagliore, care repara
umbrele și mașini de gătit, la data de 2 noiembrie 1887.
ALFREDO Ziua morților?
ROSALIA Trebuia, poate, să-ți dăm ție socoteală?
ALFREDO (înveselit) Nu. Zi-i înainte.
ROSALIA Din această unire au venit pe lume trei băieți dintr-o singură dată.
Când moașa duse vestea bărbatului meu, care era dus la lucru în ulița
învecinată, îl găsi cu capul într-un hârdău...
ALFREDO Gata să și-l spele...
ROSALIA (repetă fraza, cu ton apăsat) Cu capul într-un hârdău, din cauza unei
sincope care i-a venit și l-a răpit înainte de vreme. Orfană de părinți...
amândoi...
ALFREDO Doi și cu unul, trei.
ROSALIA (ca mai sus) ... amândoi... și cu trei feciori de crescut, m-am dus să
locuiesc în ulicioara San Liborio, în bordeiul nr. 80. Și am început să
vând apărători de muște, cutiuțe și pălării de carnaval. Apărătorile de
muște le făceam eu însămi și câștigam puținul care-mi trebuia ca să-
mi cresc copiii. În ulicioara San Liborio am cunoscut-o pe coana
Filumena care, copilă fiind, se juca cu cei trei băieți ai mei... După ce

17
 au avut 21 de ani, băieții mei, negăsind de lucru, s-au dus: unul în
Australia, ceilalți doi în America... și n-am mai avut știri de la ei. Am
rămas așa, singură, cu apărătorile mele de muște și cu pălăriile mele...
Mai bine să nu-mi aduc aminte de asta, că mi se urcă sângele la cap.
Și dacă, spre norocul meu, coana Filumena nu m-ar fi luat cu dânsa,
când s-a mutat cu don Domenico, aș fi sfârșit, desigur, cerșind pe
treptele unei biserici!
ALFREDO Mă rog..., dar cui ai dus cele trei scrisori, nu se poate ști?
ROSALIA (neclintită) Această însărcinare delicată, ce mi-a fost încredințată, n-o
pot da în vileag, pentru a o face să ajungă în domeniul public.
ALFREDO (decepționat) Ce antipatică ești!... te-ai cocoșat de atâta răutate... și ce
urâtă ești!
ROSALIA (stăpânindu-se) N-am nevoie să-mi găsesc un ibovnic.
ALFREDO Trebuie să-mi coși nasturele ăsta de la haină...
ROSALIA Mâine, dacă oi avea timp.
ALFREDO Trebuie să-mi coși și un petec la izmene...
ROSALIA Cumpără-ți petecul și am să ți-l cos. Îmi dai voie... (iese, demnă;
Lucia aduce o ceașcă de cafea pe jumătate plină; sonerie, Lucia
merge să deschidă)
DOMENICO (somnoros, palid) Asta e cafea?
LUCIA (privire spre Alfredo) Da, domnule.
DOMENICO Dă-o-ncoa! Ce poftă aveam de un pic de cafea!
ALFREDO Dar eu...
DOMENICO (Luciei) Adu-i o ceașcă de cafea. (se așează la masă, cuprins de
gânduri; Lucia îi dă să înțeleagă, lui Alfredo, că cealaltă cafea este
îndoită cu apă)
ALFREDO (înfuriat) Ad-o și așa. (Lucia iese)
DOMENICO Ce e?
ALFREDO (zâmbind, silit) Spunea că e rece cafeaua și eu i-am răspuns: ad-o și
așa.
DOMENICO Ai fost la avocat?
ALFREDO Da!
DOMENICO Și când vine?

18
ALFREDO Îndată ce-o avea timp. Dar vine neapărat în cursul zilei de azi. (Lucia
intră, aducând cafeaua diluată și iese amuzată)
DOMENICO Și dacă nu merge?
ALFREDO (resemnat) Ce să-i fac, don Domenico? Dacă n-o merge, iau alta, la
cafenea, când voi ieși...
DOMENICO (nu înțelege) Ce anume?
ALFREDO (convins) Cafeaua...
DOMENICO Dar ce-mi pasă de cafea, Alfredo... Eu ziceam: dacă nu merge treaba,
dacă adică avocatul vine să-mi spună că nu se poate face contestație...
ALFREDO (după o sorbitură de cafea...) Nu merge!
DOMENICO Dar de unde știi tu?
ALFREDO (priceput) Cum să nu știu? Ți-e mai mare scârba!
DOMENICO Bravo!... Așa e. Ți-e mai mare scârba. A făcut-o prost. N-a știut cum
trebuie s-o facă.
ALFREDO N-a știut niciodată cum trebuie s-o facă.
DOMENICO Dar eu mă judec la tribunal... la apel... la casație!
ALFREDO (uluit) Don Domenico, pentru numele lui Dumnezeu... pentru o
înghițitură de cafea?
DOMENICO Dar ce-i tot dai cu cafeaua? Eu vorbesc de încurcătura mea.
ALFREDO (încă n-a înțeles) Așa... (apoi înțelege; vesel) Ah!... (râde) Ha, ha,
ha!... (de teama lui don Domenico, se oprește) Ah... ei... Doamne!
DOMENICO (îl citește pe Alfredo, resemnat) Dar ce să mai discut cu tine? Ce să-ți
mai vorbesc? Despre trecut... Despre cele de azi ce să-ți spun?
(deznădăjduit) Priviți-l... Alfredo Amoroso... ce-a rămas din el!
Obrajii căzuți... părul alb... ochii cu pungi... aproape în mintea
copiilor...
ALFREDO (admite totul) Doamne!
DOMENICO (evocator) Îți mai aduci aminte de don Domenico Soriano... Don
Mimi... ți-aduci aminte?
ALFREDO (neatent) Nu, nu domnule, don Domenico... a murit?
DOMENICO (amar) A murit, chiar așa... Don Mimi Soriano a murit.
ALFREDO (înțelege dintr-odată) Ah!... Dumneavoastră vorbeați de... don Mimi
Soriano, de d-voastră... (serios) Doamne!
19
DOMENICO (amintindu-și) Mustăcioara oacheșă... subțire ca o trestie... din noapte
făcea zi... dar cine dormea vreodată?
ALFREDO (oftând) Mie-mi spuneți?
DOMENICO Ți-aduci aminte de fata aceea de la Capodimonte? Gelsomina! Ce fată
minunată! ”Să fugim, să fugim împreună!” Îi aud și acum glasul... Dar
nevasta veterinarului?...
ALFREDO Vai! Cum să nu-mi aduc aminte?... Ce mai femeie... Aia mai avea o
cumnată, o coafeză, am avut eu o vorbă cu ea... dar nu ne potriveam la
caracter...
DOMENICO Și ce mai ”asalturi” când ieșeam la promenadă!... Pe-atunci mai
aveam trăpași...
ALFREDO Păreați ca o cadră!
DOMENICO Cafeniu sau cenușiu... astea erau culorile mele... Pălărie tare... biciul
în mână... cei mai frumoși cai erau ai mei. Ți-duci aminte de ”Ochi de
argint”?
ALFREDO Cum să nu-mi aduc aminte, Doamne! (nostalgic) ”Ochi de argint”...
”Pătata”... Ce iapă extraordinară... Avea o crupă ca o lună plină! Când
o priveai de la spate, ți se părea că vezi luna plină în clipa când răsare.
Eu m-am îndrăgostit de iapa aceea... și de aceea m-am vindecat de
coafeză... Și când d-voastră ați vândut-o... Alfredo Amoroso a avut o
mare durere!
DOMENICO Parisul... Londra... cursele... Mă simțeam un semizeu! Simțeam că pot
să fac tot ceea ce vroiam: fără regulă, fără control... că nimeni,
niciodată, (înflăcărându-se) nici chiar Dumnezeu n-ar fi putut să-mi
răpească locul meu în lume. Mă simțeam rege al munților, al mării, al
vieții mele însăși... și acum? Acum sunt un om sfârșit... fără voință...
fără avânt... fără pasiune și, dacă mai încerc să fac ceva, e ca să-mi
arăt mie însumi că nu e adevărat... că sunt încă puternic... că mai pot
birui oamenii, lucrurile, moartea... și astea le fac în chip atât de firesc,
încât ajung să cred și eu. Mă conving, mă înșel și mă lupt. (hotărât)
Trebuie să te lupți! Domenico Soriano nu se pleacă. (reluând tonul
său hotărât) Ce s-a întâmplat pe aici? Tu nu știi nimic?
ALFREDO (reticent) N-am putut să descopăr nimic... mă țin în întuneric. Coana
Filumena, d-voastră știți, nu mă poate înghiți... Aș fi curios să știu ce
i-am făcut?... Rosalia, după mărturia Luciei și confirmarea Rosaliei
însăși, a dus trei scrisori urgente, din ordinul coanei Filumena.

20
DOMENICO (care a bănuit ceva) La cine?
FILUMENA (în capot, urmată de Rosalia, cu cearșafuri și fețe de pernă curate, a
auzit ultimele cuvinte) Lucia! ... (Rosaliei) Dă-mi cheia...
ROSALIA (îi dă o legătură de chei) Poftim!
FILUMENA De ce nu mai vine aia? (strigă mai tare) Lucia!
LUCIA (intră) Ce e, coniță?
FILUMENA Ia cearșafurile astea... În salonașul de lângă studio este un divan... Ai
să pregătești acolo un pat...
LUCIA Bine. (dă să plece)
FILUMENA Așteaptă! Am nevoie de odaia ta. Astea sunt cearșafurile curate de
schimb... Tu ai să-ți pregătești patul de campanie în bucătărie.
LUCIA (decepționată) Bine... dar lucrurile mele? Trebuie să-mi iau și
lucrurile?
FILUMENA Păi dacă ți-am spus că-mi trebuie odaia.
LUCIA Și lucrurile mele unde să le pun?
FILUMENA Poți să folosești dulăpiorul din coridor.
LUCIA Bine. (iese)
FILUMENA (făcându-se că abia acum îl descoperă pe Domenico) Tu erai aici?
DOMENICO (rece) Aș putea să știu ce sunt schimbările astea în casa mea?
FILUMENA Bineînțeles... între soț și soție nu există secrete... Îmi trebuie încă două
odăi de culcare.
DOMENICO Și pentru cine îți trebuie?
FILUMENA (directă) Pentru băieții mei! Ar fi trebuit să fie trei, dar fiindcă unul
este însurat și are și patru copii... rămâne la el acasă, cu ai lui.
DOMENICO A... sunt și patru copii... (provocator) Și cum se numește tribul acesta
pe care-l țineai ascuns?
FILUMENA (sigură pe ea) Deocamdată poartă numele meu, dar mai târziu vor
purta numele tău.
DOMENICO Fără consimțământul meu, nu cred.
FILUMENA Ai să-l dai, Domenico! (cu ton aproape amenințător) Ai să-ți dai
consimțământul... (iese)
DOMENICO (izbucnește, strigând după ea) Îi dau afară, cu câteva picioare... Ai

21
 înțeles?... Îi zvârl afară.
FILUMENA (batjocoritoare) Închide ușa, Rosalia! (Rosalia închide ușa în nasul
lui don Domi)
LUCIA (intră; ton reținut) Domnule, afară e d-șoara Diana... cu un alt domn.
DOMENICO Poftește-i înăuntru.
LUCIA Nu vrea să intre. Am stăruit... dar dumneaei a spus să mergeți d-
voastră afară. Îi e frică de coana Filumena.
DOMENICO (scos din fire) Ia te uită... parcă ar fi stafii în casă... Spune-le să intre,
totuși, că sunt eu aici... (Lucia iese)
ALFREDO Aia cum o vedea-o... (gest: ”o bate”) ... și o scutură.
DOMENICO (strigând spre a fi auzit de-afară) Nu-i nimic de scuturat... Alfredo!
Acu e acu... Eu sunt stăpân aici! (vorbind despre Filumena) Ea nu e
nimic! Băgați-vă asta în cap cu toții, aici în casă!
LUCIA (revine) Domnule, nu vrea să intre... spune că nu răspunde de nervii
dumisale.
DOMENICO Dar cine e cu ea?
LUCIA Un domn... dânsa îi zice avocat... Dar am impresia că și lui îi e frică...
DOMENICO Ce exagerație: suntem trei bărbați aici...
ALFREDO (sincer) Pe mine să nu mă puneți la socoteală, fiindcă prăpădit cum
sunt în dimineața asta... nu fac doi bani... (hotărât) De altfel, d-
voastră aveți de discutat... și eu mă duc să-mi răcoresc fața la
bucătărie... Dacă aveți nevoie de mine, chemați-mă. (iese)
LUCIA Ce facem, domnule? (mai apoi, iese)
DOMENICO Stai că vin eu!... (iese și revine cu Diana și Av. Nocella) Dar cum se
poate, glumiți?... Doar sunt la mine acasă...
DIANA (din pragul ușii) Scuză-mă, Domenico, dar după scena de aseară... nu
vreau în ruptul capului să mai dau ochii cu femeia aceea.
DOMENICO (liniștind-o) Vai, te rog, Diana... mă jignești... intră... Nu trebuie să-ți
fie teamă.
DIANA Teamă, eu?... Dar nici nu mă gândesc! Nu vreau să ajungem la
scandal.
DOMENICO Nu e cazul... sunt eu aici...
DIANA Și aseară... erai aici...

22
DOMENICO A fost așa, pe neașteptate... Dar te încredințez că nu trebuie să te temi
de nimic. Intrați... Ia loc, domnule avocat...
DIANA Unde e?
DOMENICO Îți repet: nu te preocupa. Luați loc, așezați-vă. (pauză; toți se așează)
Așadar?
NOCELLA (oarecum indiferent) Eu locuiesc la aceeași pensiune unde locuiește d-
șoara și acolo ne-am cunoscut acum câtva timp...
DIANA Domnul avocat poate spune cine sunt și ce fel de viață duc...
NOCELLA Ne vedem seara la masă. Dar, de altfel, eu vin rar la pensiune...
Tribunalul... clienții și... de obicei... nu mă interesez...
DIANA Scuză-mă, Domenico, prefer să stau în locul dumitale... Te supără?
DOMENICO Ce idee! (își schimbă locurile)
DIANA Și tocmai aseară, la masă... am povestit cazul dumitale și al
Filumenei.
NOCELLA Da. Ne-am prăpădit de râs.
DIANA O, eu n-am râs deloc.
DOMENICO (Avocatului) Se află aici pentru că eu am pus-o să se prefacă
infirmieră.
DIANA M-ai pus să mă prefac?... Dar ce vorbă e asta? Sunt infirmieră... și
încă cum. Cu o diplomă cât toate zilele. Nu ți-am spus niciodată,
Domenico?
DOMENICO Nu, zău...
DIANA Ei, la urma urmei, de ce ar fi trebuit să-ți spun? Mă rog, i-am spus ce
ai pe suflet și cât ești de preocupat, că s-ar putea să rămâi legat de
această femeie fără voia ta... Și avocatul m-a lămurit magistral...
(sonerie)
DOMENICO Scuzați, v-ar supăra dacă am trece în camera mea... a sunat cineva...
(Lucia traversează scena)
DIANA Da, poate că e mai bine.
DOMENICO Poftiți!
NOCELLA Mulțumesc! (iese primul)
DIANA (mai intim, lui Domenico) Ai să vezi... (mângâindu-l pe obraz) Ești
gălbejor! (ies)

23
LUCIA Poftiți.
UMBERTO Mulțumesc.
LUCIA Vă rog, luați loc... Coana Filumena se poate să mai întârzie...
UMBERTO Mulțumesc, da, iau loc cu plăcere. (sonerie; Lucia iese...; îl aduce pe
Ricardo)
LUCIA Poftiți.
RICARDO (Lucia dă să iasă) Ei, ascultă... De cât timp ești aici?
LUCIA De un an și jumătate.
RICARDO (galant, în glumă) Știi că ești o fată nostimă?...
LUCIA (măgulită) Dacă nu m-oi ofili cu vremea.
RICARDO De ce nu vii pe la prăvălia mea?...
LUCIA Aveți o prăvălie?
RICARDO La nr. 74, la Chiaia... pe gang... vând cămăși...
LUCIA Zău? Și ce, vreți să mă gătiți cu o cămașă de bărbat? Ia duceți-vă
încolo...
RICARDO Vai... eu servesc și bărbați și femei... pe bărbați îi îmbrac cu cămășile
mele... pe femei, așa ca tine... le dezbrac de ale lor... (o îmbrățișează)
LUCIA (se zbate, jignită) Ei, ei... (scapă) Ce, sunteți nebun? Drept cine mă
luați? Am să vă spun coniței! Cu ăsta de față... (sonerie; Lucia iese)
RICARDO (îl descoperă pe Umberto, amuzat) Aha! E adevărat... nu vă
văzusem...
LUCIA (nemulțumită) N-o să vedeți nici fetele cuminți, care-și văd de drum...
RICARDO (insinuant) Ai să vii la prăvălie?
LUCIA (demnă) La numărul 74? La Chiaia? Ei, am să vin... (iese)
RICARDO (pauză) E drăguță...
UMBERTO Și ce-mi pasă mie?
RICARDO Dar ce, dumneata ești seminarist?
LUCIA (intră, cu Michele) Intră pe aici.
MICHELE Ce s-a întâmplat, Lucia?! Iar curge baia? I-am făcut o lipitură.
LUCIA Ba nu. Merge bine.
MICHELE Atunci, ce nu merge bine?

24
LUCIA Nu-ți mai bate capul, că nu curge nimic. Așteaptă aici, mă duc să o
chem pe coana Filumena... (iese)
MICHELE (respectuos, lui Ricardo) Vă salut... Am un atelier alături... Aveți un
chibrit?
RICARDO N-am.
MICHELE Atunci, n-o să mâncăm... (mică pauză) D-voastră sunteți o rudă?
RICARDO Și dumneata ești judecătorul de instrucție?
MICHELE Cum adică?
RICARDO Prietene, dumneata ai poftă de vorbă... eu, nu.
MICHELE Dar puțină poftă de a fi politicos ați putea să aveți... sau poate sunteți
coborât cu hârzobul din cer?
UMBERTO Nu, e un prost crescut.
RICARDO Cum adică?...
UMBERTO Ei, iartă-mă, de cum ai intrat, fără să ții seama că te găsești în casă
străină, ai îmbrățișat-o pe jupâneasă... m-ai văzut pe mine... puțin ți-a
păsat... și acum te apuci să-ți bați joc de nenorocitul ăsta...
MICHELE (demn) Ia te uită! Adică dumneata găsești că am o mutră să-și bată joc
de mine cineva?... Ia uite drăcie! Iese omul liniștit din casă după
treburile lui și când colo... Mai bine ai spune: Slavă Domnului că
suntem aici, în casă... altfel...
RICARDO Nu înțelegi că m-ai plictisit? Eu îți zvânt o mamă de bătaie chiar aici,
pe loc...
MICHELE Ia să vedem...
RICARDO Da ce, mi-o fi frică de tine?... (Umberto s-a apropiat de ei spre a
putea să-i despartă)
MICHELE (înfuriat) Ia uite, mutră de... (iute, îi repede o palmă; mai iute,
Umberto îi prinde mâna) Ia mâna de pe mine, tu... (se iscă o
învălmășeală corp la corp, cu palme și lovituri de picior ce nu ajung
să-și atingă obiectivul și cu jumătăți de cuvinte rostite cu ură, printre
dinți)
FILUMENA (ton energic) Dar ce-i aici? Poate credeți că sunteți pe maidan!
UMBERTO Eu... voiam să-i despart.
RICARDO Eu, la fel.

25
MICHELE Și eu.
FILUMENA Și cine se bătea?
TOȚI TREI (la unison) Eu nu!
FILUMENA Rușine!... Să dați unul în altul... (pauză; își adună forțele, dârză ca
întotdeauna) Așadar, băieți... (nu știe cum să înceapă) Cum merg
treburile?
MICHELE Slavă Domnului, nu mă pot plânge.
FILUMENA Dar copiii?
MICHELE Sunt bine. Săptămâna trecută mezinul a avut puțină temperatură, dar
acum e bine. Se îndopase cu două kilograme de struguri pe furiș de
mamă-sa, eu eram plecat. M-am trezit că are pântecul umflat și tare,
de părea o tobă... E știut, cu patru copii... ori unul, ori altul, mereu ai
griji. Din fericire, le place uleiul de ricin la câteși patru... Închipuiți-vă
că atunci când unul ia curățenie, ceilalți trei ridică toată casa în sus:
plânsete, strigăte... și dacă nu le dau și celorlalți purgativul... nu mai
scap de ei... Se așează câteși patru în șir... băieți... de!
UMBERTO Doamnă, eu am primit un bilețel de la d-voastră. Numele d-voastră,
”Sic et simpliciter”, nu-mi spunea nimic. Din fericire, era adresa... și
atunci mi-am amintit că pe această dona Filumena mi se întâmplă s-o
întâlnesc aproape în fiecare seară, când ies spre a mă duce la ziar și că
o dată am avut plăcerea de a o întovărăși chiar la această adresă,
deoarece dumneaei nu mai putea umbla din cauza unui picior dureros.
Astfel am reconstituit... și...
FILUMENA Da... mă durea un picior...
RICARDO (mai pe șleau) Mă rog, despre ce e vorba?
FILUMENA (lui Ricardo) Merge bine negoțul?
RICARDO Și de ce să meargă rău? Firește, dacă toți clienții ar fi ca dumneata...
după o lună ar trebui să închid prăvălia... Iartă-mă, coniță, dar eu îți
vorbesc deschis. Când te oprești la prăvălia mea, parcă mi-ar da unul
cu o măciucă în cap... Mă faci să scot toate cupoanele de ștofă... ăsta
nu, ăla nu... am să mă mai gândesc... și-mi răvășești rafturile în așa
fel, că e nevoie de hamali ca să le așez la loc...
FILUMENA (maternă) Lasă că n-am să te mai supăr.
RICARDO Ba nu... dumneata ești clientă, e dreptul dumitale... dar eu rămân cu
cămașa leoarcă de fiecare dată...

26
FILUMENA (aproape înveselită) Așadar... am trimis să vă cheme pentru un lucru
serios... Dacă vreți să intrați un moment aici. Vom sta de vorbă mai
liniștiți.
DOMENICO (vine din studio, urmat de av. Nocella, și intervine, sigur de el,
energic dar blajin) Lasă astea, Filumena, nu e cazul să încurci și mai
mult lucrurile. (avocatului) Eu, fără să fiu avocat, o spusesem înainte
de venirea dumitale... Era limpede. (Filumenei) Deci, acesta e
avocatul Nocella, care-ți va da toate lămuririle pe care le dorești.
(băieților) Doamna a greșit... v-a deranjat degeaba... vă cerem scuze,
și dacă vreți să vă duceți...
FILUMENA O clipă... n-am greșit de loc... Eu am trimis să-i cheme. Tu, ce te bagi?
DOMENICO (cu subînțeles) Cred că n-ar trebui să vorbim de față cu străinii.
FILUMENA (care a înțeles; băieților) Iertați-ne încă cinci minute... Vreți să
așteptați afară pe terasă?
RICARDO Vedeți d-voastră... cred că nu trebuie să se abuzeze de gentilețea
oamenilor... eu am atâtea treburi!...
FILUMENA (pierzându-și calmul) Haide, haide! Ți-am spus că e vorba de ceva
serios. (ca unui copilandru, neadmițând replică) Du-te pe terasă!
Cum așteaptă ceilalți... ai să aștepți și tu.
RICARDO (intimidat) Bine.
FILUMENA Rosalia, dă-le câte o ceașcă de cafea.
ROSALIA Îndată. (celor trei) Ieșiți în balcon... așezați-vă acolo. Vă aduc îndată
câte o ceașcă strașnică de cafea. (ies)
FILUMENA Așadar?
DOMENICO (nepăsător) Domnul acesta este avocat, îl vezi... vorbește cu
dumnealui.
FILUMENA (pierzându-și răbdarea) Eu în avocați am prea puțină încredere...
totuși... despre ce e vorba?
NOCELLA Iată, doamnă... vă mai spun o dată, eu n-am nimic de-a face cu această
încurcătură...
FILUMENA Și atunci, ce doriți?
NOCELLA Iată. N-am nimic de-a face în înțelesul că domnul acesta nu-mi este
client, nici nu m-a chemat...
FILUMENA (batjocoritoare) Atunci v-a trimis cineva... sau ați venit singur?

27
NOCELLA Nu, doamnă. E greu ca eu să îngădui cuiva să mă trimită...
DOMENICO (Filumenei) Vrei să-l lași să vorbească?
NOCELLA De chestiunea aceasta mi-a vorbit domnișoara... (pauză; despre
Diana) Unde a rămas?
DOMENICO (mai energic) Domnule avocat, ea... dânsa... cine v-a vorbit... n-are
importanță... treceți la concluzii.
FILUMENA E acolo înăuntru, nu-i așa? N-are curajul să se arate... Continuă,
domnule avocat.
NOCELLA Pentru cazul expus de... dumnealui... de dumneaei... în sfârșit, pentru
cele întâmplate... se aplică articolul 101... pe care l-am transcris...
iată-l aici. (scoate din buzunar hârtia) Art. 101: Căsătoria, în cazul
când viața este în iminentă primejdie... ”În cazul unei iminente
primejdii pentru viață... etc”, explică modalitățile. Dar aici, primejdia
iminentă pentru viață n-a existat, fiindcă la d-voastră... după spusele
acestui domn... a fost o prefăcătorie...
DOMENICO (grăbit) Am martori: Alfredo, Lucia, portarul, Rosalia...
FILUMENA Infirmiera...
DOMENICO Infirmiera... toți. Cum a plecat preotul... s-a și sculat din pat și a
strigat: ”Domenico, suntem bărbat și navastă!”
NOCELLA Și atunci dânsul urmează să se folosească de art. 122. Violență și
eroare... (citește) ”Căsătoria poate fi atacată de acela dintre soți al
cărui consimțământ a fost smuls prin violență sau este anulată pentru
motivul de eroare”. De smuls a fost smuls. Deci, în baza art. 122,
căsătoria se anulează.
FILUMENA (sinceră) Eu n-am înțeles nimic.
DOMENICO (încredințat că a înțeles) Eu te-am luat în căsătorie pentru că erai pe
moarte.
NOCELLA Nu, căsătoria nu poate fi supusă vreunei condiții. Este articolul...
acum nu-mi reamintesc textul... care, pe scurt, spune: ”Dacă părțile
fixează un termen sau o condiție, ofițerul stării civile sau preotul nu
poate proceda la celebrarea cununiei...”
DOMENICO Dumneata ai spus că n-a fost nici o primejdie iminentă pentru viață...
FILUMENA (serioasă) Ia taci! Nici tu n-ai înțeles nimic. Domnule avocat,
explicați-vă pe înțelesul napolitan...

28
NOCELLA Acesta e articolul, citiți-l chiar d-voastră.
FILUMENA (ia hârtia și o rupe) Eu nu știu să citesc și n-am nevoie de hârțoage.
NOCELLA (cam iritat) Doamnă, deoarece nu erați în ceasul morții, căsătoria se
anulează... nu e valabilă.
FILUMENA Și preotul?
NOCELLA Tocmai... el vă va spune că ați batjocorit sfintele taine... Căsătoria nu
e valabilă...
FILUMENA (îngălbenind) Nu e valabilă... trebuia să mor?
NOCELLA (îndată) Asta e!
FILUMENA ... dacă aș fi murit...
NOCELLA Atunci, ar fi fost perfect valabil.
FILUMENA Și el ar fi putut să se însoare din nou... să aibă copii.
NOCELLA Da, dar numai ca văduv. Această altă femeie ipotetică ar fi luat în
căsătorie numai pe văduvul defunctei doamne Soriano.
DOMENICO Ai fi devenit doamna Soriano, dar moartă.
FILUMENA (batjocoritoare) Frumoasă mulțumire. Eu am plătit cu viața ca să-mi
fac o familie și legea nu-mi dă voie? Dreptate e asta?
NOCELLA Dar legea nu poate satisface o dorință, ca a d-voastră, fie ea chiar
omenească, făcându-se complice unei uneltiri puse la cale în dauna
unei terțe persoane. Domenico Soriano nu înțelege să se căsătorească
cu d-voastră.
DOMENICO Și trebuie să-l crezi. Dacă ai vreo îndoială, cheamă un avocat în care
ai încredere.
FILUMENA Ba da, cred... nu pentru că o afirmi tu, care îți ai socotelile tale... nu
pentru că așa susține avocatul... eu n-am încredere în avocați... dar
pentru că te privesc în față. Crezi că n-am ajuns să te cunosc? Ai
redevenit cel dinainte... Ți-ai redobândit aerul tău de stăpân... ești
liniștit... O minciună ai fi spus-o fără a mă privi în față... cu ochii în
jos... pentru că tu n-ai știut niciodată să minți... asta e adevărat.
DOMENICO Domnule avocat, fă formele.
NOCELLA Dacă-mi dați mandat.
FILUMENA (mândră, înfierbântându-se încet, până la izbucnire) Dar nici eu nu
vreau! Nici eu nu te vreau! Domnule avocat, fă formele... Nu-l vreau

29
 nici eu. Nu-i adevărat că eram pe moarte: voiam să-l înșel! Voiam să
fur un nume! Dar nu cunoșteam decât legea mea... legea care-ți dă
mulțumire... nu legea care te face să plângi... (stăpână pe sine) Hei,
voi, veniți încoa.
DOMENICO (împăciuitor) Tot nu vrei să sfârșești?
FILUMENA (întărâtată) Să taci! (cei trei intră; abia acum, Rosalia vine cu
cafelele...) Voinicilor, voi sunteți bărbați... ascultați-mă bine. (spre
Domenico) Ăsta de colo e lumea! Lumea cu legile și cu drepturile ei.
Lumea care se apără cu călimară și hârțoage. Domenico Soriano și
domnul avocat... iar eu sunt Filumena Marturano... aceea care are o
lege a sa și care nu știe să plângă... Vedeți?... Ochii mei sunt uscați,
uscați ca o iască. (privind țintă pe cei trei) Voi sunteți fiii mei!
DOMENICO Filumena!
FILUMENA Cine ești tu, de vrei să mă împiedici să spun fiilor mei că le sunt
mamă? (avocatului) D-le avocat, asta mi-o îngăduie legea lumii sau
nu? (mai mult agresivă decât mișcată) Voi sunteți fiii mei! Iar eu sunt
Filumena... și n-am nevoie să vă spun mai mult. Voi sunteți bărbați și
veți fi auzit vorbindu-se de mine... (cei trei, împietriți: Umberto-livid,
Ricardo-privind în pământ, rușinat, iar Michele-prostit de rușine și
emoție) Și acum nu mai am nimic de spus... dar, de când aveam 17
ani... da... (pauză) Domnule avocat, cunoașteți bordeiele?
(accentuând) Bordeiele... la San Giovanelo... la Vergini... la
Forcello... la Tribunal... la Palonetto... negricioase, afumate, unde vara
te înăbuși de atâta căldură, fiindcă e prea multă lume, iar iarna frigul
face să-ți clănțăne dinții. Unde nu-i lumină nici în miez de zi...
Înțesate de lume... de ți se pare frigul mai plăcut decât căldura. Într-
unul din aceste bordeie, în ulicioara San Liborio... locuia familia mea.
Câți eram?... O mulțime! Acum nu mai știu ce s-a întâmplat cu familia
mea... nu știu cum a sfârșit și nici nu vreau să știu... nu mi-aduc
aminte! Mereu cu fața întunecată... mereu vrăjmași unul cu altul...
Mergeam la culcare fără a ne spune noapte bună și ne deșteptam fără
a ne spune bună dimineața. Doar o singură vorbă bună am auzit de la
tatăl meu și, la amintirea ei, mă înfior... Aveam 13 ani, și mi-a spus:
”Începi să te faci mare... știi că n-avem ce mânca?” Și căldura
aceea!... Noaptea, când se închidea ușa, nu mai puteai să răsufli. Seara
ne ghemuiam în jurul mesei, era un blid mare și nu știu câte
furculițe... Poate că mi s-o fi părut mie, dar ori de câte ori băgam
furculița în mâncare, simțeam cum se uită toți la mine, parcă aș fi

30
 furat îmbucăturile... Apoi, la 17 ani... Treceau domnișoarele bine
îmbrăcate, cu pantofi frumoși... și eu mă uitam după ele... treceau la
braț cu logodnicii... Într-o seară m-am întâlnit cu o prietenă a mea:
abia am recunoscut-o, atât de frumos era îmbrăcată... Poate atunci mi
se părea totul mai frumos... mi-a spus (silabisind)... Așa... și așa... și
așa... N-am închis ochii toată noaptea aceea... Și căldura... căldura!
Așa te-am cunoscut pe tine. Acolo... ți-aduci aminte? Casa aceea îmi
păru un palat! Când într-o seară mă întorsei în ulicioara San Liborio
inima îmi bătea tare... Mă gândeam: ”N-o să se mai uite la mine... mă
vor da pe ușă afară...” Niciunul nu mi-a spus nimic. Care-mi dădea un
scaun... care mă mângâia... mă socoteau ca o ființă mai de soi decât
ei, care trebuia tratată bine. Numai maică-mea, când am încercat să-i
zic bună ziua, avea ochii plini de lacrimi. În casa mea nu m-am mai
întors! Copiii nu mi i-am ucis! Familia, familia! Ani de-a rândul m-
am tot gândit la ea! (celor trei) Și v-am crescut... v-am făcut bărbați...
am furat de la acesta ca să vă cresc mari...
MICHELE (o întrerupe, înduioșat) Ei, acum, ajunge... (înduioșat tot mai mult)
Firește, ce-ai fi putut face mai mult decât ai făcut?
UMBERTO (serios) Aș vrea să-ți spun atâtea lucruri, dar îmi vine greu să vorbesc.
Am să-ți scriu o scrisoare...
FILUMENA Nu știu să citesc...
UMBERTO ... atunci am să ți-o citesc eu însumi... (pauză; Ricardo, fără o vorbă,
iese)
FILUMENA Ah!... s-a dus...
UMBERTO (înțelegător) Așa e felul lui. N-a priceput. Mâine trec eu pe la prăvălia
lui și-i vorbesc.
MICHELE Dumneata poți veni cu mine... casa e mică... dar încăpem... avem un
balconaș... (sincer bucuros) Copilașii mă întrebau mereu: ”Bunica...
bunica!?”... Și eu ba le spuneam o bazaconie, ba alta... Când am să
ajung cu vestea: ”Uite-o pe bunica”, am să fac minuni... (îndemnând-
o) Să mergem...
FILUMENA (hotărâtă) Da, merg cu tine.
MICHELE Ei, haide atunci.
FILUMENA O clipă... Așteaptă-mă la poartă... (lui Umberto) Coborâți împreună.
Zece minute... să-i spun ceva lui don Domenico.
MICHELE (fericit) Atunci, iute, iute... (lui Umberto) Cobori?...

31
UMBERTO Da, cobor... te însoțesc.
MICHELE (tot vesel) Domnilor, bună ziua la toți! (iese cu Umberto) Eu simțeam
ceva, așa... de aceea aveam nevoie să vorbesc.
FILUMENA Domnule avocat, iartă-mă două minute.
NOCELLA Nu, eu plec.
FILUMENA Numai două minute... îmi face plăcere să fiți aici și d-voastră... după
ce voi fi vorbit cu don Domenico. Luați loc dincolo. (Nocella iese în
studio; Rosalia, fără o vorbă, iese; după o pauză) Eu mă duc,
Domenico. Spune avocatului să facă formele legale... eu nu
tăgăduiesc nimic și te las liber.
DOMENICO (cu demnitate) Cred și eu! Puteai să primești o sumă de bani... fără să
faci atâtea istorii...
FILUMENA (mereu liniștită) Mâine am să trimit să-mi ia lucrurile.
DOMENICO Ești o nebună, asta ești. Ai vrut să tulburi inima bieților băieți. Cine
te-a pus s-o faci?... Pentru ce le-ai spus?
FILUMENA (rece) Pentru că unul din cei trei e fiul tău...
DOMENICO (pauză lungă) Și cine te crede?...
FILUMENA (ca mai sus) Unul din cei trei e fiul tău.
DOMENICO (nu îndrăznește să strige, grav) Taci!
FILUMENA Aș fi putut să-ți spun că sunt câteși trei fiii tăi. Ai fi crezut... te-aș fi
făcut să crezi! Dar nu e adevărat... Aș fi putut să ți-o spun mai înainte.
Dar tu i-ai fi disprețuit pe ceilalți doi... și eu îi vreau pe toți egali, fără
deosebire.
DOMENICO Nu e adevărat.
FILUMENA E adevărul, Domenico, e adevărul adevărat. Tu nu-ți aduci aminte. Tu
plecai... mergeai la Londra, la Paris... la curse... la femei... nu poți să-
ți aduci aminte. Într-o seară, una din atâtea altele... știi că atunci când
plecai îmi dădeai o hârtie de 100 de lire... într-o seară mi-ai spus:
”Filumena, ia să vedem puțin cât de mult ne iubim!” și ai stins
lumina... Eu, în seara aceea, te-am iubit cu adevărat... tu, nu! Tu te-ai
jucat și când ai aprins lumina mi-ai dăruit obișnuita ta hârtie de 100 de
lire... Eu am însemnat pe ea data și ziua... Știi că numerele le cunosc.
Tu, după aceea, ai plecat într-o călătorie și eu te-am așteptat... ca o
madonă îndurerată! Dar, când s-a întâmplat, nu ți-ai adus aminte. Eu
nu ți-am spus nimic. Ți-am spus că viața mea este mereu aceeași. Și
32
 într-adevăr, a fost din nou cea dinainte, când mi-am dat seama că n-ai
înțeles...
DOMENICO (ca pt sine, dar mai puțin convins) Nu, nu e adevărat!
FILUMENA Domenico, ți-o jur pe Madona cu trandafiri din ulița San Liborio.
DOMENICO (convins) Și care e?
FILUMENA (hotărâtă) A!... Nu!... Nu ți-o spun! Trebuie să fie egali toți trei!
DOMENICO Nu-i adevărat. Nu poate fi adevărat!... Mi-ai fi spus-o atunci... ca să
mă încătușezi... pentru ca să mă ții strâns în pumni... mi-ai fi spus-o
atunci. Singura ta armă ar fi fost acest fiu... și tu, Filumena
Marturano, ai fi ținut-o ascunsă?
FILUMENA M-ai fi silit să-l ucid! Așa gândeai atunci... și chiar și acum: tu nu te-ai
schimbat... Nu o dată, ci de o sută de ori m-ai fi silit să-i ucid... Mi-a
fost frică să ți-o spun. Numai pentru mine e viu... fiul tău.
DOMENICO Și care e?
FILUMENA Trebuie să fie egali toți trei.
DOMENICO (exasperat, cu răutate) Și sunt egali... Sunt fiii tăi! Nu vreau să-i văd!
Pleacă! Nu-i cunosc... Nu-i cunosc!
FILUMENA Ți-aduci aminte ce ți-am spus ieri: ”Nu jura, că ai muri blestemat, de
n-ai putea într-o zi să-mi cerșești și tu mila”? Pentru aceasta ți-am
spus-o. Bun rămas, Domenico... Și adu-ți aminte: dacă ceea ce ți-am
spus o împărtășești fiilor mei, te omor. Dar nu cum spui tu... cum mi-o
spui de atâția ani de zile... Cum ți-o spune Filumena Marturano!...
(strigă) Domnule avocat, veniți... fă-te încoace și tu, nu-ți fac nimic...
Ai câștigat partida, eu mă duc. (alt strigăt) Rosalia, vino!... Eu plec...
Mâine am să trimit pe cineva să-mi ia lucrurile. Rămâneți cu bine... vă
salut pe toți... Răbdare, Rosalia. Vă salut și pe d-voastră, d-le avocat...
și scuzați-mă. (lui don Domi) Ai înțeles, Domenico? Ți-o spun aici, în
fața tuturor. Să nu spui nimic din câte ți-am spus, nimănui... este un
secret al tău... (deschide medalionul de la gât și scoate o hârtie de
100 de lire; rupe din ea o bucățică) Aici era scrisă o mică socoteală a
mea, care-mi trebuie... Ține. (îi aruncă hârtia; veselă) Copiii nu se
plătesc!... (iese)

33
 ACTUL III

Au trecut 10 luni. E aproape seară.

DOMENICO (Rosaliei) Cum așa, ai și ieșit în oraș?

ROSALIA Am fost să îndeplinesc o însărcinare din partea coanei Filumena.
DOMENICO Ce însărcinare?
ROSALIA (insinuând, binevoitoare) Sunteți gelos? Am fost în ulicioara San Liborio...
DOMENICO Ce să faci acolo?
ROSALIA (glumeață) Ia te uită... a devenit cu adevărat gelos.
DOMENICO Ei, asta-i, gelos... întrebam și eu.
ROSALIA Glumesc. Eu vă spun, dar să nu afle nimic coana Filumena, fiindcă nu vrea
să știți...
DOMENICO Ei, atunci, nu-mi spune...
LUCIA Ba nu... eu cred că fac bine să vă spun, pentru că e ceva care-i face cinste.
M-a trimis să duc o mie de lire și 50 de lumânări Madonei cu trandafiri, în
ulicioara San Liborio... și mi-a spus să însărcinez pe o bătrână din
ulicioară... care îngrijește întotdeauna de flori, de candele, de chetă... să
aprindă lumânările la șase fix. Și știți de ce? Pentru că tocmai la șase este
hotărâtă cununia... În timp ce vă cununați aci, la ora șase, în ulicioara San
Liborio se vor aprinde lumânările în fața Madonei cu trandafiri.
DOMENICO Am înțeles.
LUCIA Vă căsătoriți cu o sfântă! Și a întinerit... pare o domnișoară; ce frumoasă e.
Am avut eu dreptate când îi spuneam: Ce, credeți că don Domenico are să
vă uite?... A vrut să anuleze căsătoria din ambiție... dar eu tot aștept ziua
sfintelor taine.
DOMENICO Bine, Rosalia... Acum du-te la coana Filumena.
ROSALIA Mă duc acum. Să știți că vă căsătoriți cu o sfântă. Și dacă n-ar fi fost
dumneaei, eu o sfârșeam rău. M-a luat în casă și aici am rămas... și aici
rămân... și aici am să mor... Eu mi-am pregătit toate: cămașa lungă, albă, cu
un petecuț de horbote, rufăria... ciorapii albi... scufia... E totul păstrat în
scrin. Și știe și coana Filumena. Dumneaei are să mă îmbrace. De, eu n-am

34
 pe nimeni... dacă mi s-ar întoarce băieții... că tot n-am pierdut nădejdea...
Îmi dați voie. (iese)
DOMENICO (singur) Și asta e! (intră Umberto, Ricardo și Michele)
MICHELE La șase... ceremonia e la șase...
RICARDO Dar când dai o întâlnire...
UMBERTO Eu am fost punctual.
MICHELE Dar noi vorbiserăm la cinci. Am întârziat numai trei sferturi de ceas.
RICARDO O nimica toată.
MICHELE Mă rog, o întâlnire se înțelege întotdeauna cu o jumătate de ceas mai târziu.
Dacă zici la cinci... înseamnă că e la 5 jumate... șase fără un sfert...
RICARDO ... a doua zi... luna viitoare...
MICHELE Ehei!... Eu am patru băieți... și nu mi-am mai cumpărat un ceas de când mi
l-au stricat pe cel pe care-l aveam.
UMBERTO (zărind pe Domenico) Don Domenico, bună seara.
RICARDO (la fel, respectuos) Don Domenico.
MICHELE Don Domenico.
DOMENICO Bună seara. (pauză lungă) Ei, de ce nu mai vorbiți? Erați în toiul discuției...
UMBERTO (stânjenit) Mda...
RICARDO Păi... vorbeam și noi... așa.
MICHELE Odată tot trebuia să punem capăt vorbei.
DOMENICO Mda... de cum m-ați zărit... (către Michele) Ai venit târziu la întâlnire?
MICHELE Da, don Domenico.
DOMENICO (lui Ricardo) Și tu ai ajuns la timp?
RICARDO Da, don Domenico.
DOMENICO (lui Umberto) Dar tu?
UMBERTO La timp, don Domenico. (pauză)
DOMENICO Ei, ședeți. Slujba e la șase... Avem timp... La șase vine preotul și... O să fim
doar între noi. Filumena n-a vrut să cheme pe nimeni... Vream să vă spun...
mi se pare că v-am mai spus și altă dată... acest ”don Domenico”... nu-mi
place.
UMBERTO (timid) Mda.

35
RICARDO Mda.
MICHELE Mda.
UMBERTO Dar nu ne-ați spus cum ați vrea să vă numim.
DOMENICO Nu v-am spus-o pentru că nădăjduiam că veți înțelege voi singuri. Diseară
mă însor cu mama voastră... am și avut o întâlnire cu avocatul pentru
formele ce vă privesc: mâine veți purta numele meu – Soriano. (cei trei se
privesc ca pentru a hotărî care dintre ei să ia inițiativa de a vorbi)
UMBERTO Uite, să vedeți... răspund eu, pentru că socotesc că toți trei suntem pătrunși
de același simțământ. Nu suntem copii, suntem bărbați... și nu putem cu
ușurință să vă numim așa cum, cu dreptate și generozitate, ne propuneți să
vă numim... Anumite lucruri trebuie să le simți lăuntric.
DOMENICO Și tu... lăuntric, nu simți această... să zicem: nevoie... această necesitate de a
numi pe cineva..., pe mine , de pildă..., tată?
UMBERTO Eu n-aș putea să vă mint... și n-ați merita-o. Cel puțin deocamdată, nu!
DOMENICO (cam decepționat; lui Ricardo) Dar tu?
RICARDO Nu, nici eu.
DOMENICO (lui Michele) Tu... poate?
MICHELE (repede) Nici eu... don Domenico.
DOMENICO Așa... Ei, cu timpul... când o să vă obișnuiți... Îmi face plăcere... da, sunt
mulțumit că mă aflu cu voi, mai ales pentru că sunteți băieți buni. Fiecare
dintre voi lucrează, care pe un tărâm, care pe altul... dar cu aceeași
bunăvoință, cu aceeași dârzenie. Sunteți băieți de treabă. (către Umberto)
Tu ești funcționar și, după câte am aflat, îți îndeplinești lucrul cu seriozitate
și râvnă. Scrii articole...
UMBERTO Câte o mică nuvelă.
DOMENICO Da... ambiția ta ar fi de a deveni un mare scriitor.
UMBERTO N-am pretenția asta.
DOMENICO Și de ce nu? Ești tânăr... Desigur că, pentru a izbuti în acest domeniu, se
cere să ai vocație, trebuie să te naști pentru asta...
UMBERTO Și eu nu cred că sunt născut pentru asta. Dacă ați ști de câte ori, stăpânit de
neîncredere, îmi zic în mine însumi: ”Umbe, ai dat greș, alta este calea ta...”
DOMENICO (cu interes) Și care ar putea fi?... Vreau să spun ce alt lucru ți-ar fi plăcut să
faci în viață?

36
UMBERTO Cine știe? Sunt atât de multe năzuințele băieților ca noi...
RICARDO Și apoi, viața întreagă este doar o potrivire de întâmplări. Eu, de pildă, cum
credeți că mi-am găsit prăvălia de la Chiaia? Pentru că eram îndrăgostit de
o croitoreasă.
DOMENICO (prinde ideea) Ai avut legături de dragoste cu multe fete?
RICARDO Așa... binișor... (Domenico îl privește cercetător...) Fapt este că nu izbutesc
să găsesc ”genul” meu. Văd una, îmi place și zic: ”Asta e. Mă însor cu ea”.
Pe urmă văd alta și mi se pare că-mi place mai mult. Nu mă pot lămuri:
există mereu o altă femeie mai interesantă decât cele pe care le-am cunoscut
înainte.
DOMENICO (lui Umberto) Tu, în schimb, ești mai potolit, mai cu judecată când e vorba
de femei.
UMBERTO Până la un punct. Cu fetele de azi nu prea ai multe de judecat. Fete
frumoase vezi pretutindeni. Alegerea e grea. Ce să fac? O să le schimb
mereu, până voi reuși să găsesc pe cea care mi se potrivește.
DOMENICO (oarecum tulburat; lui Michele) Dar tu? Și ție îți plac femeile?
MICHELE Eu m-am băgat devreme la stăpân. Am cunoscut-o pe nevastă-mea și... la
revedere. Acum trebuie să stau sub papuc. Cu nevastă-mea nu e de glumit și
atunci îmi văd de treabă, înțelegeți, nu pentru că nu-mi plac fetele... dar
pentru că mi-e frică de scandal.
DOMENICO (descurajat) Vasăzică și ție îți plac femeile... (pauză, apoi iar...) Eu, când
eram tânăr, cântam. Ne adunam șapte, opt prieteni... Pe atunci era moda
serenadelor. Pe terasă, vara, luam cina și apoi isprăveam întotdeauna cu
concerte: cântece, mandoline, ghitare... Care dintre voi cântă?
UMBERTO (modest) Eu, nu.
RICARDO Nici eu.
MICHELE Eu, da.
DOMENICO (fericit) Tu cânți?
MICHELE Sigur! Altfel cum aș putea să lucrez? În atelier cânt mereu.
DOMENICO (nerăbdător) Ia cântă-mi ceva.
MICHELE (regretând că a spus că știe să cânte) Ce să vă cânt?
DOMENICO Ce vrei tu.
MICHELE Știți cum e... mi-e rușine.

37
DOMENICO Dar nu cânți în atelier?
MICHELE Acolo e altceva... Cunoașteți ”Mânăstirea Sfintei Clara”? Ce frumos e...
(începe să cânte, jignitor pentru ureche...) ”Munastero e Santa Chiara...
tengo”s core scuro, scuro... Ma pecche, pecche ogne sera... penzo a Napule
comm”era...”
RICARDO (îl întrerupe) Păi așa știu să cânt și eu. Asta e voce?
MICHELE (aproape jignit) Ce, nu e voce?
UMBERTO Așa voce am și eu...
RICARDO Parcă eu nu?
DOMENICO Așa voce are oricine. Ia să te aud pe tine.
RICARDO Dar eu nu-mi îngădui... n-am îndrăzneala lui... Abia dacă... (cântă)
”Munastero e Santa Chiara, tengo”s core scuro, scuro... (Umberto
intonează împreună cu Ricardo) Ma pecche, pecche, ogne sera... penzo a
Napule comm”era... (cântă și Michele) Penzo a Napule comm”era... penzo
a Napule comm”era... (se naște un cor discordant și neomenesc) Ma nun e
overo...”
DOMENICO Destul, destul... tăceți din gură: e mai bine. Trei napolitani care nu știu să
cânte!
FILUMENA (intră purtând o rochie nou nouță) Tu nu vrei să vezi, Teresina! Are un
defect...
TERESINA (intră, urmată de Rosalia și Lucia; hiper calmă) Defectul îl vedeți doar d-
voastră, dragă doamnă Filumena... nu e cu putință... De atâția ani de când
vă servesc...
FILUMENA Ce îndrăzneală! Ești în stare să mă contrazici în față!
TERESINA Vasăzică ar trebui să admit că are un defect?
MICHELE Bună seara, mamă.
UMBERTO Bună seara și te felicit.
RICARDO Bună seara și felicitări.
FILUMENA Ah... erați aici? Bună seara... (Teresinei) Știi de ce are defect rochia? Pentru
că atunci când îți intră pe mână o bucată de stofă... trebuie să scoți din ea și
o rochiță pentru fetița ta...
TERESINA Vai, se poate?
FILUMENA Eu am fost la tine acasă și ți-am văzut fetița îmbrăcată cu materialul pe care

38
 l-ai economisit de la rochia mea.
TERESINA Dacă spuneți asta mă faceți să turbez... Sigur, dacă prisosește stofa... Dar nu
sacrific niciodată eleganța clientei... N-ar fi conștiincios.
ROSALIA Coană Filumena, sunteți o minune... Sunteți cu adevărat o mireasă.
FILUMENA (palidă de necaz) Nu, nu trebuia să-mi furi din material. Ai înțeles?
TERESINA Nu trebuie să spuneți asta... Vasăzică, pentru d-voastră, sunt o hoață?... Să
mă bată Dumnezeu dacă mi-a rămas un petecuț de stofă.
DOMENICO Filumena, am să-ți vorbesc o clipă.
FILUMENA (Șchiopătează; are pantofi noi) Maică Precistă, ce pantofi!
DOMENICO Te supără? Scoate-i și tu și încalță altă pereche.
FILUMENA Ce vrei să-mi spui?
DOMENICO (Teresinei) Dacă vrei să te duci îmi faci o mare plăcere.
TERESINA Păi, îndată... mă duc... Și vă doresc mult noroc... (Luciei) Păi, cum ar fi vrut
să-i stea rochia asta? (iese urmată de Lucia)
DOMENICO (băieților) Voi duceți-vă în salon și stați de vorbă cu nașul și nașa... dați-le
să bea ceva... Rosalia, întovărășește-i.
ROSALIA Da, domnule. Haideți... (iese)
MICHELE Haideți.
RICARDO Tu ți-ai greșit meseria... trebuia să te faci tenor la San Carlo... (râzând, ies
toți trei)
DOMENICO Ce bine arăți, Filumena. Ai întinerit. Dacă eu aș fi liniștit și senin, ți-aș
spune că mai poți suci capul bărbaților.
FILUMENA (schimbă vorba) Mi se pare că nu lipsește nimic... Am avut atâtea treburi
astăzi.
DOMENICO (stăruitor) Dar eu nu sunt liniștit și nu pot fi senin.
FILUMENA Și cum poți să fii liniștit când trebuie să te bizui doar pe Lucia? Alfredo și
Rosalia sunt doi moșnegi.
DOMENICO Nu schimba vorba, Filumena. Și tu te gândești acum la ceea ce mă gândesc
și eu. Și liniștea aceasta... seninătatea aceasta... numai tu singură poți să mi-
o dai, Filumena.
FILUMENA Eu?
DOMENICO Tu, ai văzut că am făcut tot ceea ce ai vrut... După anularea căsătoriei, am

39
 venit să te caut... și nu o singură dată, ci de atâtea ori... fiindcă îmi trimiteai
mereu vorbă că nu ești acasă... Eu am fost acela care a venit la tine să-ți
spună: ”Filumena, hai să ne cununăm”...
FILUMENA Dar astă seară suntem miri.
DOMENICO Și ești fericită, cel puțin... așa sper.
FILUMENA Firește.
DOMENICO Atunci dăruiește-mi și mie fericirea. Ia loc și ascultă-mă. Dacă ai ști de câte
ori, în lunile astea din urmă, am încercat să-ți vorbesc și n-am izbutit.
Simțeam un fel de rușine pe care m-am străduit s-o înving din toate puterile,
dar mi-a lipsit curajul. Înțeleg, e o chestiune delicată și îmi pare rău și mie
că te pun în situația de a-mi da răspunsuri încurcate; dar noi trebuie să ne
cununăm. Peste puțin ne vom afla îngenunchiați înaintea lui Dumnezeu, nu
ca doi tineri, care ar face aceasta pentru că au luat drept iubire un simțământ
ce putea fi satisfăcut în chipul cel mai simplu și firesc... Filumena, noi viața
ne-am trăit-o. Eu am 52 de ani bătuți pe muchie, tu ai 48; suntem două
conștiințe formate, care au datoria de a înțelege cu cruzime și până în adânc
gesturile lor și de a le înfrunta urmările, asumându-și pe deplin răspunderea.
Tu știi de ce te măriți cu mine. Eu nu știu. Știu numai că mă cunun cu tine
pentru că mi-ai spus că unul dintre băieții ăștia e fiul meu.
FILUMENA Numai pentru asta?
DOMENICO Ba nu. Și pentru că-mi ești dragă; am stat împreună 25 de ani, și 25 de ani
înseamnă o viață: amintiri, nostalgii, viață laolaltă... am înțeles că aș rămâne
cu sufletul gol, fără reazem... Am înțeles că tu ai avut un țel în viață, că te-ai
înălțat deasupra suferinței, pe când eu n-am avut niciunul. Ceea ce fac acum
e poate singura mea faptă bună... răscumpărarea mea. Și apoi, fiindcă eu
cred că e bine așa. Astea sunt lucruri pe care trebuie să le simți și eu le simt.
Te cunosc bine și de aceea îți vorbesc așa. (grav) Vezi tu, noaptea nu mai
dorm. Au trecut 10 luni din seara aceea... Ți-aduci aminte? Și n-am mai
avut pace... Nu dorm, nu mănânc... nu trăiesc! Tu nu știi ce e în inima
mea... Ceva care oprește răsuflarea. Dacă fac așa... (Își umflă pieptul, parcă
i-ar trebui mai mult aer) răsuflarea mi se oprește aici... (spre gâtlej) Și tu nu
mă poți lăsa să trăiesc în felul ăsta... Tu ai inimă, ești o femeie care înțelege
și apoi... ar trebui să ai puțină dragoste pentru mine... Nu mă poți lăsa să
trăiesc astfel. Adu-ți aminte când mi-ai spus: ”Nu jura”... Și eu n-am jurat...
Și atunci, Filumena, trebuie să-ți cerșesc mila și ți-o cer. Așa cum ai vrut tu,
ți-o cer: în genunchi, sărutându-ți mâinile, rochia... spune, care e fiul meu...
carnea mea... sângele meu.

40
FILUMENA (după o pauză lungă în care și-a privit bărbatul) Vrei să-l știi!? Și eu să ți-l
spun!? Mie îmi ajunge să-ți arăt: ”Ăsta-i fiul tău”. Atunci tu ce-ai să faci?
Ai să încerci să-l ții cât mai aproape de tine, te vei gândi cum să-i pregătești
un viitor mai bun și, firește, vei căuta să-i asiguri lui mai mulți bani decât
celorlalți doi... Nu?
DOMENICO Ei, na...
FILUMENA (blândă, insinuantă) Ei, atunci ajută-l: are nevoie, are patru copii.
DOMENICO Lucrătorul?
FILUMENA Histalatorul, cum spune Rosalia.
DOMENICO Un băiat de treabă... bine legat... Dar de ce s-a însurat așa de repede? Cu
dugheana lui ce poate să câștige? ... Ei, la urma urmei, e și ăsta un negoț...
dacă ar avea un capital la dispoziție, ar putea deschide un mic atelier, ar
avea ucenici, ar lucra ca un patron... un magazin de instalații sanitare
moderne... (dintr-odată bănuitor) Ia te uită, ia te uită... tocmai tinichigiul,
instalatorul... Sigur, e însurat, cel mai nevoiaș...
FILUMENA (prefăcut dezamăgită) Ce poate face o biată mamă? Trebuie să se
străduiască să-l ajute pe cel mai slab... Dar tu n-ai crezut, ești șiret, tu... Ce
să fac?!... E Ricardo, negustorul...
DOMENICO Vânzătorul de cămăși?
FILUMENA Nu. E Umberto, scriitorul...
DOMENICO (exasperat, violent) Iar... iar vrei să mă chinuiești? Până la sfârșit vrei să-mi
port crucea?
FILUMENA (pauză) Ascultă-mă bine, Domenico, și pe urmă nu vom mai vorbi niciodată
de lucrul ăsta. (cu avântul unei iubiri multă vreme înfrântă) Eu te-am iubit
întotdeauna, cu toată puterea sufletului meu și așa cum ai vrut tu. În ochii
mei erai un dumnezeu. Și te mai iubesc încă, poate mai mult ca înainte.
(Domenico, nedumerit) Dar tu ce-ai făcut? Ai vrut să suferi cu tot
dinadinsul! Ai avut tot ce ai vrut ca să fii fericit: sănătate, înfățișare chipeșă,
bani... și pe mine care, pentru a-ți cruța orice durere, m-aș fi zăvorât în
tăcere, n-aș mai fi vorbit nici în clipele morții... Și tu, tu ai fi fost omul
generos care aduce fericirea acestor trei oropsiți. (pauză) Nu mă mai întreba
care este fiul tău, pentru că n-am să ți-o spun. Nu pot s-o spun. Și tu trebuie
să fii atât de mărinimos, să nu mă mai întrebi niciodată, pentru că, într-o
clipă de slăbiciune, aș putea să mă înduplec și asta ar fi ruina noastră.
Gândește-te! Abia ți-am dat a înțelege că fiul tău ar putea fi instalatorul și ai
și început să te gândești la bani: capitalul, o negustorie mare... Tu asta știi și

41
 la asta te gândești... Crezi că doar de bani e nevoie pentru fericirea lor,
fiindcă astea sunt mijloacele tale... Dar sufletul?... La sufletul lor nu te
gândești? Eu nu i-am vrut fiii tăi pentru banii tăi, ci pentru mulțumirea
sufletului lor lipsit de bucuria unui cămin, a unei familii. Și tu vrei să strici
totul... Pe urmă ai să începi să te gândești: ”Dar de ce nu i-aș putea
mărturisi că el e fiul meu? Și ceilalți doi cine sunt? Niște venetici. Cu ce
drepturi se pot lăuda?”... Ar fi un iad! Interesul i-ar ridica pe unul împotriva
celuilalt. Sunt bărbați, nu copii. Ar putea să se omoare între ei! Nu te gândi
la tine, nu te gândi la mine, gândește-te la ei... N-am avut parte de dragostea
duioasă a copiilor mici! Copiii sunt aceia pe care îi iei în brațe când sunt în
fașă, care îți dau griji când sunt bolnavi și nu știu să spună ce îi doare... care
aleargă spre tine cu brațele întinse, chemându-te: ”Tată!”... care se întorc de
la școală, iarna, cu mânuțele înghețate, cu năsucul înroșit și îți cer acadele.
Dar când au crescut și s-au făcut oameni mari, sunt ori fii, ori dușmani. De
tine atârnă să nu-ți fie dușmani. Nu-ți doresc răul. Să lăsăm lucrurile așa
cum sunt și fiecare dintre noi va fi liber să-și vadă de drumul său...
(înăuntru se aud primele acorduri, de probă, ale unei orgi)
ROSALIA (vine urmată de cei trei băieți) A venit..., a venit sfinția sa, părintele.
DOMENICO Să lăsăm lucrurile așa cum sunt și fiecare să-și vadă de drumul său... (către
băieți) Trebuie să vă vorbesc. (toți așteaptă neclintiți) Sunt un om
cumsecade și nu mă simt în stare să vă înșel. Ascultați-mă.
TOȚI TREI Da, tată.
DOMENICO Mulțumesc. Mi-ați făcut o mare plăcere. (se reculege) Iată ce e... Când doi
miri se cunună, întotdeauna tatăl însoțește pe mireasă la altar. Aici nu sunt
părinți. Sunt fiii. Doi o vor însoți pe mireasă și unul pe mine.
MICHELE (hotărât, lui Ricardo) Noi o însoțim pe mama.
FILUMENA Cât e ceasul?
RICARDO Mai sunt 5 minute până la șase. (priviri Filumena - Rosalia)
ROSALIA Nu fiți îngrijorată. La 6 fix se aprind și acolo lumânările.
FILUMENA (sprijinindu-se de brațul băieților) Să mergem.
DOMENICO (lui Umberto) Iar tu mă întovărășești pe mine... (alcătuiesc alaiul care iese
în studio; Rosalia rămâne și ascultă ceremonia – orgă, aplauze,
exclamații... - izbucnind în hohote de plâns; i se alătură Alfredo și Lucia;
lumina scade până la heblu, apoi revine; a trecut timpul, s-a consumat
evenimentul...)
FILUMENA (urmată de Umberto și Michele) Ce oboseală, Doamne!...

42
MICHELE Acum te vei putea odihni... tot plecăm și noi... Mâine trebuie să merg la
atelier.
ROSALIA Să trăiți... mulți ani... fericiți! Ce slujbă frumoasă! Să trăiești o sută de ani,
fata mea, căci ai putea să fii fata mea.
RICARDO A fost într-adevăr o slujbă frumoasă.
FILUMENA (se descalță) Rosalia, un pahar cu apă.
ROSALIA Îndată coniță!
DOMENICO Musafiri nu, ospăț nu... dar o sticlă tot trebuie să bem în familie... Asta se
recomandă înainte de culcare. (destupă o sticlă de vin)
ROSALIA (revine) Iată apa.
DOMENICO Și ce să facem cu apa?
ROSALIA E pentru conița.
DOMENICO Să-i spui coniței că în astă seară apa aduce nenoroc. Mai adu două pahare și
cheamă-l și pe Alfredo Amoroso: călăreț și vizitiu și mare cunoscător de cai
de curse...
ROSALIA (strigă) Alfredo... Alfredo, vino..., vino să bei un pahar de vin cu domnul...
Lucia, vino și tu.
ALFREDO (însoțit de Lucia) Aicea sunt, prezent.
DOMENICO Uite, Filumena: bea! (celorlalți) Beți.
ALFREDO Să trăiți!
DOMENICO Ți-aduci aminte, Alfredo... când alergau caii noștri!
ALFREDO Pe legea mea.
DOMENICO Acuma s-au oprit. S-au oprit de mult. Și mie nu-mi venea s-o cred și în
închipuirea mea îi vedeam alergând mereu. Abia acum am înțeles de câtă
vreme se opriseră. Acum e rândul lor: trebuie să alerge armăsarii ăștia
tineri... care sunt mânji de rasă! Ce mutră am mai avea și noi, dacă am pune
să mai alerge bieții noștri cai! Ne-ar râde lumea în nas, Alfredo!
ALFREDO Zău așa!
DOMENICO Bea, Alfredo!... (beau toți) Copiii sunt copii! Și sunt un dar al cerului. Însă
întotdeauna, întotdeauna... când într-o familie sunt trei sau patru copii... se
întâmplă ca tatăl să aibă o slăbiciune... știu și eu... o anumită tragere de
inimă față de unul din cei patru... sau pentru că e mai urât, sau pentru că e
bolnav, sau pentru că e obraznic. Și ceilalți copii nu i-o iau în nume de rău...

43
 nu-i fac nici o vină... este aproape un drept al tatălui. Între noi însă, acest
lucru nu se poate întâmpla... fiindcă familia noastră s-a înjghebat prea
târziu... poate că e mai bine... înseamnă că binele pe care aș fi avut dreptul
să-l fac unuia dintre fiii mei... îl voi împărți la toți trei. (bea) Sănătate!
(binevoitor) Iubiților, mâine veniți aici la prânz.
TOȚI TREI Mulțumim.
RICARDO Dar acuma vă părăsim fiindcă e târziu și mama are nevoie de odihnă. Noroc
și fericire și... la revedere, pe mâine.
UMBERTO Vă doresc numai bine.
MICHELE Bună seara și multă fericire. (Cei trei sărută și îmbrățișează pe mama lor)
UMBERTO Noapte bună, tată!
RICARDO Tată!
MICHELE Sănătate, tată!
DOMENICO (privindu-i drăgăstos, după o pauză) Ei... dați-mi și mie o sărutare! (unul
după altul, îl sărută) Ne vedem mâine.
TOȚI TREI Pe mâine. (ies urmați de Alfredo, Rosalia și Lucia)
FILUMENA Maică Precistă, ce oboseală! Nici nu m-aș mai scula de-aici!
DOMENICO N-ai stat o clipă toată ziua. Și apoi emoția... Acuma, odihnește-te! Ce seară
frumoasă e!
FILUMENA (Simte ceva în gâtlej, care o face să geamă; obrazul i se brăzdează de
lacrimi)
DOMENICO (îngrijorat) Filumena, ce ai?
FILUMENA (fericită) Plâng, Domenico! Ce bine e să plângi!
DOMENICO (o îmbrățișează cu dragoste) Nu-i nimic, nu-i nimic! Ai alergat, ai alergat
prea mult... A fost o cursă grea... Ți-a fost frică... ai căzut... te-ai ridicat... te-
ai agățat... Te-ai gândit prea mult și gândul obosește. Dar acuma s-a
terminat cursa, nu mai trebuie să alergi, nu mai trebuie să te gândești.
Odihnește-te! Copiii sunt copii! Și sunt toți egali. Ai dreptate, Filumena, tu
ai dreptate!

SFÂRȘIT

44