UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IASI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ PASTORALĂ

CONCEPTUL DE TIMP
LA SFÂNTUL AUGUSTIN

Lucrare la Metodologie
Student: Veronica Olaru
Profesor: conf. univ. dr. pr. Fabian Doboș

IAȘI – 2023

1
 Introducere

Timpul este una dintre cele nouă proprietăți enumerate de Aristotel și care se
înrădăcinează mai direct in materie1. Timpul despre care se vorbește în tratatul de
cosmologie este timpul fizic, ca proprietate a substanței corporale, și nu timpul existențial,
așa cum este trăit de om2. Despre timp există mai multe interpretări și mai multe teorii, „care
oscilează între cele excesiv de realiste ale lui Platon (timpul este copia veșniciei) și ale lui
Newton (un flux omogen, fără început și fără sfârșit) și cele excesiv de subiective ale lui
Augustin (timpul este întinderea sufletului) și Kant (timpul ca formă a sensibilității)”3.
Pentru seminarul de la Cosmologie am ales să prezint tema: „Conceptul de timp la
sfântul Augustin”4.

1
Cf. ARISTOTEL, Metafizica, V, 13, 1020 a.
2
Cf. Battista MONDIN, Manuale di filosofia sistematica. Volume II: Epistemologia, Cosmologia, ESD,
Bologna 1999; trad. română: Manual de filozofie sistematică. Vol. 2: Epistemologie, Cosmologie, Sapientia,
Iași 2008, 159.
3
Battista MONDIN, Manual de filozofie sistematică. Vol. 2: Epistemologie, Cosmologie, 161.
4
În elaborarea acestui referat m-am folosit de articolul lui Michele Strazza, Il “Tempo” nelle
Confessioni di S. Agostino: https://www.pensierofilosofico.it/articolo/Il-Tempo-nelle-Confessioni-di-
SAgostino/123/

2
 Capitolul I

DUMNEZEU ESTE CEL CARE DĂ ÎNCEPUT TIMPULUI

Sfântul Augustin vorbește despre conceptul de timp în lucrarea Confesiuni, pe care a

scris-o la sfârșitul secolului al IV-lea și în care descrie etapele convertirii sale și căutarea
harului divin. În această lucrare, sfântul Augustin tratează despre timp în cartea a XI-a din
cele treizeci din care este compusă opera, și o face în cadrul discursului despre creație.
Sfântul Augustin pornește de la întrebarea formulată de filozofii păgâni, mai ales de
manihei și neoplatonicieni, despre ce făcea Dumnezeu „înainte” de a crea cerul și pământul?
La această întrebare Augustin răspunde că Dumnezeu a creat lumea nu dintr-o materie
oarecare, ci din nimic. Din relatarea cărții Genezei aflăm că el a creat și substanța, și nu doar
ordinea și orânduirea lucrurilor. În momentul în care Dumnezeu a început creația s-a format
și timpul. Prin urmare el este cel care dă început timpului.

Dacă vreun spirit ușuratic, rătăcind printre imaginile pe care și le face despre timpul
trecut, se miră că tu, Dumnezeule atotputernic, atotcreator și atotțiitor, făuritorul cerului și al
pământului, te-ai abținut de la orice lucrare timp de nenumărate veacuri , înainte de a fi creat
o operă atât de minunată, ar trebui să se trezească din închipuirea lui și să își dea seama că
mirarea lui se întemeiază pe o greșeală.
Cum ar fi putut să se scurgă nenumărate veacuri, de vreme ce tu, care ești Creatorul și
întemeietorul tuturor veacurilor, nu le creaseși încă? Și ce timp ar fi putut exista, atâta vreme
cât tu încă nu îl întemeiaseși? Cum ar fi putut timpul să se scurgă, dacă el încă nu exista?
Așadar, din moment ce tu ești cel care pui in mișcare orice timp, daca a existat un timp
oarecare înainte ca tu să fi creat cerul și pământul, atunci de ce se mai spune că te-ai abținut
de la orice lucrare? Ar fi trebuit ca tot tu să fi creat și acest timp, căci nici un timp nu ar fi putut
să se scurgă înainte ca tu să fi creat timpul. Pe de altă parte, daca înainte ca și cerul, și pământul
să fi fost create nu a existat nici un timp, ce rost mai are să ne întrebăm ce făceai tu „atunci”?
Căci nu a existat nici un „atunci” acolo unde nu a existat timpul5.

5
Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, XI, 13, 15; trad. română editura Nemira 20062, 257.

3
 Cu aceste reflecții, care își au originea în comentariul la primele versete din cartea
Genezei, sfântul Augustin face o legătură între prima parte a lucrării, dedicată povestirii vieții
autorului, și aceasta centrată pe crearea lumii. Astfel, el creează o legătură între istoria
personală și istoria lumii. Dumnezeu, spune Augustin, este veșnic în sensul că este fără timp.
Pentru el nu exista un înainte și un după, ci doar un veșnic prezent.

Deși te afli înaintea tuturor timpurilor, totuși, nu în interiorul timpului le premergi; dacă
nu ar fi așa, nu ar fii cu putință ca tu să premergi tuturor timpurilor. Tu premergi tuturor
timpurilor trecute de la înălțimea veșniciei tale mereu prezente și te afli deasupra tuturor celor
viitoare, pentru că acum ele urmează să vină, iar îndată ce vor fi venit, vor fi deja trecute; tu
însă rămâi mereu același, iar ani tăi nu vor avea sfârșit. Anii tăi nu merg, nici nu vin, în vreme
ce anii noștri merg și vin, pentru ca toți ceilalți să vină la rândul lor. Anii stau toți laolaltă,
tocmai pentru că sunt nemișcați; ei nu se mișcă alungați de cei veniți din urmă, fiindcă ei nu
trec unul după altul; anii noștri însă abia atunci vor fi împliniți cu toții când vor înceta să mai
fie. Anii tăi sunt ca o singură zi, iar ziua ta nu vine zilnic, ci este un veșnic „astăzi”, fiindcă
acest „astăzi” al tău nu lasă locul unui „mâine”, la fel cum nici nu urmează unui „ieri”. Acest
„astăzi” al tău este veșnicia; de aceea ai dat naștere unei ființe co-eterne cu tine, căreia i-ai
spus: „Astăzi eu te-am născut”. Tu ai creat toate timpurile și înaintea tuturor timpurilor te afli
tu; și nu este cu putință ca într-un timp determinat timpul să nu fi existat. Nu a existat deci nici
un timp în care tu să nu fi creat nimic, deoarece timpul însuși l-ai creat tot tu. Și nici un timp
nu este co-etern cu tine, fiindcă tu rămâi mereu același; dacă și timpul ar rămâne mereu același,
atunci el nu ar mai fi timp6.

6
Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, XI, 13,16; 14, 17; trad. română, 257-258.

4
 Capitolul II

CE ESTE TIMPUL PENTRU AUGUSTIN

Plecând de la veșnicia lui Dumnezeu, de la ființa sa lipsită de orice concept de timp,

întrucât este creatorul și inițiatorul său, episcopul de Hippona elaborează faimoasa sa teorie
despre timp. Înainte de toate el se întreabă ce este timpul și oferă un răspuns deosebit: „Dacă
nimeni nu mă întreabă, știu; dacă încerc să explic celui care mă întreabă, nu știu”. Singurul
lucru care pare să fie clar pentru el este prezența unui trecut și a unui viitor. Într-adevăr,
„dacă nimic nu s-ar fi petrecut, nu ar exista timpul trecut, dacă nimic nu ar fi pe cale să se
petreacă, nu ar exista timpul viitor și, dacă nimic nu se petrece, nu ar exista timpul prezent”7.
Însă îndată după aceea, el însuși pune sub semnul întrebării o asemenea afirmație, căci
cum ar putea să existe trecutul și viitorul „de vreme ce, pe de o parte, trecutul deja nu mai
este, iar viitorul, pe de altă parte, nu este încă?” Și însuși prezentul, dacă ar fi mereu prezent
fără să se traducă în trecut, nu ar mai fi timp, ci veșnicie: „dacă, pentru a fi timp, prezentul
trebuie să se scurgă in trecut, atunci cum mai putem afirma despre prezent că este, atâta timp
cât el nu are drept temei decât faptul că nu va mai fi? Prin urmare, nu putem afirma că timpul
este decât în măsura în care tinde să nu existe”8.
De aici perplexitatea lui Augustin. Trecutul și prezentul, la urma urmei nu ar exista.
De fapt, primul nu mai există, în timp ce al doilea încă nu există. Dar și prezentul este doar
un moment care se traduce în trecut și, ca atare, el nu există. Însă, afirmă Augustin:

Spunem că un timp e lung, că alt timp e scurt, dar nu spunem aceasta decât despre trecut
sau despre viitor. De exemplu, spunem mereu despre un timp trecut ca este lung atunci când
ceva s-a petrecut cu o sută de ani înainte și, la fel, despre un timp viitor că este lung atunci
când ceva se va petrece peste o sută de ani. Un timp trecut sau un timp viitor sunt socotite

7
Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, XI, 14, 17; trad. română, 258.
8
Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, XI, 14, 17; trad. română, 258.

5
 scurte atunci când ceva s-a petrecut doar de zece zile sau, respectiv, urmează să se petreacă
peste zece zile. Dar cum poate fi scurt sau lung ceva care nu este? Căci trecutul deja nu mai
există, iar viitorul nu există încă. Nu vom spune deci: „Timpul este lung”, ci vom spune despre
trecut că „a fost lung”, iar despre viitor că „va fi lung”.
Doamne, tu, lumina mea, oare nu și în acest caz adevărul tău îi va face de rușine pe
oameni? Căci, mă întreb, acest timp trecut, despre care spuneam că a fost lung, a fost el așa
când deja era trecut sau când era încă prezent? El nu ar fi putut fi lung decât în măsura în care
ar fi fost ceva în stare să fie lung; odată trecut însă, timpul nu mai există și, prin urmare, nu ar
fi putut fi lung, de vreme ce n-ar fi fost deloc9.

Și după considerațiile despre măsurarea timpului trecut și a celui viitor, episcopul de

Hippona vorbește despre durata timpului prezent, ajungând la aceleași concluzii expuse
pentru cele două timpuri precedente.

Să vedem acum, o, suflet al omului, dacă timpul prezent poate poate fi lung; căci ție ți-
a fost dăruită putința de a percepe și de a măsura intervalele de timp. Ce răspuns îmi vei da?
Oare o sută de ani prezenți reprezintă un timp lung? Mai înainte de a răspunde, să vedem
însă dacă o sută de ani este cu putință să fie prezenți. Dacă ne aflăm în primul din acești o sută
de ani, acesta este prezent, în schimb, ceilalți nouăzeci și nouă de ani sunt viitori și, ca atare,
ei încă nu există. Dacă ne aflăm însă în cel de al doilea an, un an a trecut, al doilea este prezent,
iar toți ceilalți urmează să vină. În același fel, oricare ar fi anul pe care îl socotim prezent din
cei o sută care alcătuiesc un secol, toți ani care au fost înaintea lui vor fi trecuți, iar cei care
urmează după el vor fi viitori. Aceasta dovedește că o sută de ani nu pot fi prezenți toți în
același timp.
Să vedem acum dacă acest singur an în care ne aflam este măcar el însuși prezent. Dacă
ne aflăm în prima lună, celelalte unsprezece urmează să vină; dacă suntem în a doua lună,
prima deja a trecut, iar celelalte zece nu sunt încă venite. Așadar , anul în care ne aflăm nu este
prezent în întregime și, dacă nu este prezent în întregime, înseamnă că nu putem spune că un
an este prezent; căci un an este alcătuit din douăsprezece luni și fiecare dintre ele, ori care ar
fi ea, este prezentă atunci când ne aflăm în ea, celelalte luni, fiind fie prezente, fie viitoare. Nu
putem spune nici măcar că luna în care ne aflăm este prezentă in întregime, ci doar una din
zilele ei: dacă este prima zi, toate celelalte sunt viitoare; dacă este ultima zi, toate celelalte sunt
trecute; în sfârșit, dacă este o zi de la mijlocul luni, ea se află între cele trecute și cele care
urmează să vină10.

9
Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, XI, 15, 18; trad. română, 259.
10
Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, XI, 15, 19; trad. română, 259-260.

6
 Prezentul, în acest caz, s-ar reduce la o singură zi. Dar și o singură zi nu s-ar putea
numi prezent:

Iată deci că timpul prezent, singurul pe cere l-am găsit cu putință să fie numit lung, se
restrânge cu greu la durata unei singure zile. Dar să examinăm mai îndeaproape chiar și această
unică zi, căci nici ea nu este prezentă în întregime. Orele de noapte și cele de zi însumează
împreună douăzeci și patru; în relație cu prima oră, toate celelalte sunt trecute; oricare dintre
orele intermediare urmează după cele care o preced și precede, la rândul ei, pe cele care
urmează. Dar și această unică oră este, la rândul ei, alcătuită din numeroase clipe fugare:
clipele care au zburat înseamnă trecut, clipele care rămân încă înseamnă viitor. De fapt,
singurul timp care ar putea fi denumit prezent, dacă am putea gândi așa ceva, ar fi un moment
care să nu poată fi împărțit în alte secvențe de timp, oricât de mici ar fi acestea; acest moment
zboară așa de repede din trecut în viitor, încât el nu are nici un fel de extensie în timp. Căci
dacă ar avea vreo extensie în timp, ar putea fi împărțit în trecut și viitor; timpul prezent însă
nu are nici o durată.
Dacă lucrurile stau așa, unde se află atunci timpul pe care să-l putem numi lung? Să fie
viitorul? Dar nu putem spune despre viitor că este lung, de vreme ce el nu există încă pentru a
putea să fie lung. Spunem mai degrabă că va fi lung. Dar când va fi lung? Dacă, pentru
moment, el este încă viitor, nu poate fi lung, deoarece nu există încă pentru a fi lung; dar dacă
el va fi lung atunci când va ieși din viitorul care încă nu există și va primi ființă, devenind
prezent și îndeplinind astfel condiția de a fi lung, ei bine , atunci sare timpul prezent și ne
strigă, cu cuvintele de mai sus, că el nu poate fi lung11!

Și totuși, spune Augustin, „noi percepem intervalele de timp le comparăm între ele și
spunem că unele sunt mai lungi iar altele mai scurte. Măsurăm cu cât un interval de timp
este mai lung sau mai scurt decât altul”. Însă, precizează el, această măsurătoare se face în
momentul scurgerii timpului. Ea este, așadar legată de o percepție a noastră: „cine ar putea
însă pretinde că e cu putință să măsurăm timpul trecut, care deja nu mai există, sau timpul
viitor, care nu există încă? Poate doar cineva care ar îndrăzni să afirme că este cu putință să
măsurăm ceva ce nu există! În concluzie, timpul poate fi măsurat doar în timp ce se scurge;
odată trecut, el nu mai poate fi măsurat, deoarece nu mai există”12.
Însă, Augustin începe să vadă pentru a ieși din aceste dubii. După ce a reamintit că
ceea ce face el este o cercetare, și nu o afirmație, el își continuă astfel raționamentul:

11
Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, XI, 15, 20; trad. română, 260.
12
Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, XI, 16, 21; trad. română, 261.

7
 Cineva ar putea să-mi spună că nu există trei timpuri, trecut, prezent și viitor, așa cum
am învățat când am fost copii și cum îi învățăm și noi, la rândul nostru, pe alți copii, ci doar
un singur timp, prezentul, pentru că celelalte două, trecutul și viitorul, nu există.
O altă ipoteză ar fi aceea că trecutul și viitorul există, dar că timpul iese dintr-un fel de
adăpost ascuns atunci când devine din viitor prezent și se retrage în alt ascunziș când din
prezent devine trecut. Dacă nu ar fi așa, cum ar fi putut vedea profeții viitorul, de vreme ce el
nu exista? Căci ceva care nu există nu poate fi văzut. De asemenea, cei care relatează
întâmplări trecute nu le-ar putea relata în mod veridic dacă nu le-ar distinge prin spiritul lor;
dar, dacă trecutul ar fi neant, ar fi fost cu neputință să fie distins în vreun fel. Așadar, trebuie
să admitem că viitorul și trecutul există și ele13.

Concluzia este, așadar, că atât trecutul, cât și viitorul au o proprie existență. În

continuare, Augustin propune ca trecutul și viitorul să fie gândite doar ca prezent, trecutul
ca „memorie”, viitorul ca „așteptare”, și memoria și așteptarea sunt ambele prezente. Iar
prezentul este „viziunea”:

Din ce am spus până acum, un lucru apare clar și evident: nici viitorul și nici trecutul nu
există. De aceea, nu este corect să spunem că există trei timpuri, trecut, prezent și viitor, ci ar
fii mai bine poate să spunem că există trei timpuri, și anume prezentul lucrurilor trecute,
prezentul lucrurilor prezente și prezentul lucrurilor viitoare. Aceste trei moduri ale timpului
există în spirit și nu văd unde altundeva; prezentul lucrurilor trecute este memoria, prezentul
lucrurilor prezente este contemplarea directă, iar prezentul lucrurilor viitoare este starea de
așteptare. Dacă îmi este îngăduit să întrebuințez aceste expresii, atunci da, constat și accept că
există trei timpuri.
Fie, să se spună în continuare :„Există trei timpuri, trecutul, prezentul și viitorul”, de
vreme ce această exprimare greșită ne-a intrat în obișnuință. Da, fie, să se spună așa! Nu îmi
mai pasă, nu mă împotrivesc și nu îi critic pe cei care se exprimă în acest fel, cu condiția să
înțeleagă ceea ce spun și să nu-și închipuie că viitorul există deja sau că trecutul mai există
încă. Doar rareori ne exprimăm cu exactitate, cele mai multe din exprimările noastre sunt
inexacte, dar se înțelege totuși ce voim să spunem14.

Totuși, Augustin încă nu este mulțumit de concluziile sale și îl roagă pe Dumnezeu să-
l lumineze deoarece mărturisește că încă nu cunoaște ce este timpul, ba chiar că nu știe ce
nu știe. Astfel, după ce și-a exprimat și o altă dilemă cu privire la măsurarea timpului și a

13
Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, XI, 17, 22; trad. română, 261.
14
Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, XI, 20, 26; trad. română, 263-264.

8
dificultăților sale de netrecut, Augustin ajunge la explicația finală, și anume că timpul se
măsoară in spiritul uman:

În tine spirit al meu, măsor eu timpul. Nu mă contrazice: așa este! Nu mă contrazice cu

șuvoiul dezordonat al impresiilor tale! În tine, repet, măsor eu timpul. Măsor impresia pe care
o lasă în tine lucrurile în trecerea lor, impresie care rămâne si după ce ele au trecut; pe ea o
măsor, câtă vreme este prezentă, și nu lucrurile care se scurg în trecut după ce au produs-o.
Această impresie o măsor când măsor timpul. Așadar, ori aceste impresii sunt timpul, ori ceea
ce eu măsor nu este timpul15.

15
Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, XI, 27, 36; trad. română, 271.

9
 CONCLUZIE

Timpul pentru Augustin este, așadar, o dimensiune a sufletului, este conștiința însăși
care se dilată până la a îmbrățișa cu prezentul și trecutul și viitorul. Prin urmare, timpul este
o dimensiune a subiectului, este spiritul uman care adună în unitate multitudinea
experiențelor externe.
Soluția dilemei care l-a preocupat se află, deci, în abandonarea unei logici pur
naturaliste. Timpul nu este un lucru, nici o proprietate a lucrurilor, ci o relație; o relație între
lucrurile care trec și interioritatea spirituală a creaturi umane, care le sustrage uitării,
păstrându-le în memorie, amintindu-le și recunoscându-le ca parte a istoriei sale.
Așadar, timpul este văzut de Augustin într-o dimensiune subiectivă. Nu întâmplător el
este considerat de cei mai mulți critici ca părintele hermeneuticii timpului în cheie
subiectivă. Timpul se află deci in mintea umană pentru că ea este cea care înțelege, gândește
și amintește.
Concluzia finală la care ajunge Augustin este că nu există timp fără o ființă creată și
că, prin urmare, a vorbi de timp înainte de creație este absurd. Timpul nu trebuie căutat în
exterior, ci în sufletul omenesc și în el se măsoară. El este plasat într-o dialectică personală
între intentio și distentio. Intentio exprimă îndreptarea spiritului uman spre transcendent, în
timp ce distentio, dimpotrivă, ar fi un fel de „dilatare” a spiritului în interiorul său. Și tocmai
dintr-o astfel de dilatare s-ar naște simțul profunzimii temporale. Distentio ar reprezenta,
așadar, sigura modalitate în care omul concepe și trăiește timpul, adică drept „dilatare
spirituală”.
Astfel, pentru Augustin, timpul devine „dimensiunea lumii create iar realitatea sa este
realitatea creaturii”. Omul se prezintă „ca un al doilea creator, deoarece grație capacității
sale de a uni trecutul ,prezentul și viitorul, trăiește dimensiunea sa temporală ca protagonist
prin intermediul sufletului care ia fost dăruit de Dumnezeu”16.

16
G.SANTOCHIRICO, Il caso tra scienza e filosofia, Armando Editore, Roma 2003, 129.

10
 Pentru episcopul de Hippona, sufletul este chemat să treacă dincolo de dimensiunea
temporală a existenței, „astfel încât proprietatea sa care este distentio, capacitatea de a
îmbrățișa trecutul, prezentul și viitorul, dobândește acum o dimensiune negativă și devine o
dispersie care împiedică unirea cu Dumnezeu”. Atunci, în fața omului, tocmai pentru că este
cufundat în timp, i s-ar prezenta această alegere: să se închidă în el, sau să-l transceadă ,
deschizându-se spre Cel Veșnic: „Timpul este, de aceea, locul pierzării, dar și al mântuirii,
deoarece în timp omul se hotărăște să se lipească de bunurile acestei lumi ori să se folosească
de ele pentru a se înălța la Dumnezeu”17.

17
E. RINDONE, „Il problema del tempo e della storia nella filosofia medioevale”, Il giardino dei pensieri.
Studi di storia della filosofia, noiembrie 2003.

11
 Cuprins

Introducere ................................................................................................................... 2
Capitolul I: Dumnezeu este cel care dă început timpului ..............................................3
Capitolul II: Ce este timpul pentru Augustin .................................................................5
Concluzie ....................................................................................................................10

12