6. Sfințirea timpului. Anul liturgic și ciclurile acestuia. Laudele bisericești.

Starea de rugăciune, felurile și condițiile rugăciunii

Întreaga noastră viață pământească, oricât de lungă sau de scurtă ar fi, se raportează în
primul rând la timp. Așa cum spunea marele teolog ortodox Alexander Schmemann, timpul
reprezintă o atotcuprinzătoare formă a vieții noastre, pentru că totdeauna noi trăim în timp,
de când deschidem ochii pentru întâia oară și până ce îi închidem pentru ultima dată.
Niciodată nu putem scăpa de timp, nu putem trăi în afara lui. în fiecare moment, ne
raportăm pe noi înșine și propriile activități la scara timpului. Este și motivul pentru care
timpul reprezintă cea mai importantă condiție a existenței noastre.
Timpul nostru, spune N. Berdiaev, este un timp „sfâșiat”, un timp nefast și purtător de
moarte, fiind divizat în trecut, prezent și viitor. Făcând referire la Fericitul Augustin, el
afirmă că fiecare dintre cele trei segmente ale timpului trebuie privit spectral, pentru că, în
fond, nu există trecut, nu există prezent și nici viitor. Prezentul este doar o clipă care
durează infinit de puțin, trecutul deja nu mai există, în vreme ce viitorul încă nu a sosit,
profilându-se doar în perspectivă. Luat în sine, prezentul reprezintă un oarecare punct
abstract, lipsit de realitate; trecutul este fantomatic, fiindcă deja s-a scurs si nu mai este, iar
viitorul este si el la fel de fantomatic, pentru că încă nu este. Astfel, firul timpului este
secționat în trei segmente, în consecință neexistând un timp real. Și această anulare a unei
bucăți de timp de către alta duce la o anume dispariție a oricărei realități si a oricărei
existențe în timp.
Făcând o profundă analiză a semnificațiilor timpului și sensului istoriei, părintele
Stăniloae11 subliniază trei dimensiuni: eonul inițial, existența istorică (adică timpul) și
eonul final sau eternitatea eonică. Făcând referire la eonul inițial, el afirmă că acesta, fără a
fi în mișcare, cuprinde toate legile atemporale ale creației, ideile timpului și virtualitățile ce
se vor actualiza în timp. Pe de altă parte, dânsul vorbește și de un eon final sau eshatologic,
pe care îl numește eternitate eonică12 și care, în viziunea sa, cuprinde în sine experiența
mișcării aducând în sine experiența timpului, astfel încât „ieșirea din eternitate prin
creațiune sfârșește cu intrarea în eternitate prin înviere”.
Comparativ cu religiile arhaice si paleo-orientale, dar si cu acele concepții mitico-
filosofice despre eterna reîntoarcere din India și Grecia, în iudaism, timpul are un început si
va avea un sfârșit. Ideea de timp ciclic, de regenerare a timpului par aici depășite, fiindcă
Iahve nu se mai manifestă în timpul cosmic, asemenea zeilor din alte religii, ci într-un timp
istoric, care este ireversibil. Fiecare nouă manifestare a lui Iahve în istorie nu mai este
reductibilă la o manifestare anterioară. De pildă, căderea Ierusalimului reprezintă mânia lui
Iahve împotriva poporului Său, dar este o altă mânie decât aceea pe care a manifestat-o El la
căderea Sodomei. Gesturile Sale reprezintă intervenții personale în istorie, sunt gesturi
irepetabile. Evenimentul istoric dobândește de această dată o nouă dimensiune, devenind o
teofanie.

1
 Însă, creștinismul merge și mai departe pe această linie a valorizării timpului istorico-
linear. Pentru că Dumnezeu S-a întrupat și Și-a asumat o existență umană istoricește
condiționată, istoria poate fi sfințită, sacralizată. Acel timp, „vremea aceea” de care vorbesc
Sfintele Evanghelii reprezintă un timp istoric bine precizat, respectiv timpul în care Pilat din
Pont era guvernatorul Iudeii, fiind însă sfințit de prezența lui Hristos. Creștinul de astăzi
care participă la timpul liturgic se întoarce „în vremea aceea” în care a trăit, a suferit și a
înviat Hristos, dar acesta nu mai este un timp mitic, ci timpul istoric în care Pilat din Pont
domnea peste Iudeea.
Spre deosebire de culturile arhaice, în creștinism, timpul este real, pentru că are un
sens: mântuirea. Umanitatea creștină parcurge un traseu drept, o linie continuă, spune H.
Puech, dinspre actul căderii inițiale în păcat până la mântuirea definitivă și ireversibilă în
Hristos. Iar sensul acestei istorii a mântuirii este unic, linear, pentru că întruparea lui Hristos
însuși este un fapt unic. După cum subliniază Sfântul Pavel în Epistola către Evrei, cap. IX,
Hristos n-a murit pentru păcatele noastre decât o singură dată, o dată pentru totdeauna;
acesta este un eveniment irepetabil, care nu se poate reproduce de mai multe ori. Astfel,
derularea istoriei mântuirii neamului omenesc se bazează și este orientată printr-un fapt
absolut unic. Și, tot la fel, destinul întregii umanități, ca și destinul personal al fiecăruia
dintre noi, se trăiește o singură dată, o dată pentru totdeauna, într-un timp concret și
ireversibil, adică acela al istoriei și vieții.
Reactualizarea periodică a actelor creatoare din partea divinității se constituie în
calendarul sacru, în totalitatea sărbătorilor19. In cultura „primitivă”, de pildă, orice
sărbătoare se desfășoară întotdeauna în cadrul timpului originar. Și tocmai regăsirea acestui
timp originar, sacru, deosebește comportamentul omului din timpul sărbătorii de cel de
dinainte sau de dup\ sărbătoare. In foarte multe situații, ceea ce are loc în timpul sărbătorilor
nu se deosebește cu nimic de ceea ce se întâmplă în zilele obișnuite, dar omul religios are
convingerea că trăiește un alt timp, că timpul respectiv are o altă semnificație.
Orice sărbătoare religioasă repetă un eveniment sacru care a avut loc la început și care
este readus în prezent ritual. Participanții devin contemporani cu evenimentul respectiv sau,
altfel spus, „ies” din timpul lor istoric, adică din timpul alcătuit din totalitatea evenimentelor
profane, pentru a ajunge la acel timp primordial, care este mereu același și care aparține
eternității. Omul religios pătrunde periodic în timpul sacru, ajunge la timpul originar, care
„nu se scurge”, fiindcă nu ia parte la durata temporală profană, fiind alcătuit dintr-un
prezent etern, recuperabil la nesfârșit.
învierea este calea transcenderii timpului spre veșnicie, a veșniciei împlinite și
aducătoare de fericire sau a veșniciei compromise, păgubitoare. Prin veșnicie, timpul își
poate dovedi rodirea sau nerodirea. Oricum, avem tot timpul rodind în clipa prezentă, dar
spre veșnicie. Dacă nu se întâmplă aceasta, clipele prezente nu ne mai ajută să progresăm
spiritual ci, dimpotrivă, timpul trece ca o succesiune de clipe goale și fără sens, lipsite de
unitate și de o anume finalitate. Veșnicia irosită nu este altceva decât rodul sau eternitatea
răului, pentru că acolo nu mai e o istorie în care putem îndrepta în prezent ceea ce am făcut
rău în trecut și spre o veșnicie fericită. Este un prezent identic cu o veșnicie sfâșietoare,
sufocantă, sterilă și neschimbabilă.

2
 Totuși, ne punem întrebarea: cum se pot împărtăși de înviere și nestricăciune cei din
iad? învierea și nestricăciunea lor se datorește faptului că învierea și nestricăciunea trupului
lui Hristos se va extinde peste toată materia, deci și peste trupurile celor din iad. Aceasta,
pentru că materia a fost creată ca un tot unitar și, de aceea, are într-un fel un destin solidar.
Pe de altă parte, Dumnezeu vrea să arate că respectă întotdeauna inclusiv libertatea celor ce
refuză iubirea Lui48.
S-ar putea spune că timpul încetează fie în comuniunea desăvârșită cu Dumnezeu,
adică în plenitudinea infinită a comuniunii, fie în dispariția în vidul propriu. Acestea sunt
cele două eternități sau cele două opriri ale timpului. în eternitatea comuniunii desăvârșite
cu Dumnezeu, este vorba de o libertate deplină, de un sens unic și suprem pentru toate, ca și
de o mișcare mai presus de mișcare, iar în eternitatea solipsistă, sufocată de egoismul și
limitele propriului eu, este vorba de incapacitatea oricărei mișcări și, prin urmare, a oricărei
libertăți.
Cel ce folosește timpul ca pe o cale spre eternitatea iadului, înaintează în moartea
spirituală, pentru că nu are capacitatea de a se depăși și a ieși din sine însuși și a intra în
comuniune cu Dumnezeu. El nu are parte de eternitatea lui Dumnezeu, ci de eternitatea
propriului sine. De aceea are o frică permanentă de moartea biologică. Se folosește de timp
spre a avansa exclusiv spre eul său interior, pentru a-și cultiva doar propriul sine și, astfel,
pentru a se pierde în timp. Cel ce este subjugat exclusiv acestui timp, este mort spiritual și
nu va putea învia din moarte spre viață, spre viața veșnică.
După cum afirmă părintele Stăniloae, timpul căzut din raza eternității lui Dumnezeu
este o imobilitate sufocantă, extrem de apăsătoare. Când nu va mai exista nici o posibilitate
de dialog între oameni si între oameni si Dumnezeu, timpul se va goli complet de conținutul
său. Pentru că în această stare nu va mai exista nimic nou, se poate spune că atunci nu va
mai fi, propriu-zis, timp, pentru că nu va mai fi nimic din eternitate în el, pentru că el va fi
deșertat de orice conținut. Timpul acesta a devenit inutil și fără semnificație tocmai prin
vidul său total, prin absența de orice mișcare, de orice direcție, de orice finalitate. In această
situație, va surveni o eternitate fără sens, chinuitoare, aflată chiar dedesubtul timpului,
inferioară lui. Timpul căzut total din raza eternității în monotonie și platitudine nu mai are
nici chiar caracterul de timp, fiind o eternitate contrapusă adevăratei eternități. Practic, el
nici nu mai este timp, fiindcă nu mai reprezintă o succesiune de stări mereu noi, pătrunse de
speranța de a ajunge mai departe în eternitate, ci este o eternitate a monotoniei, a golului, în
care nu mai există nici speranță, nici așteptare, nici împlinire. Este timpul gol de substanță,
de sens, întrucât nu se mai așteaptă nimic, nu se mai face nimic în el. Este o stare unică fără
sfârșit, trăită ca un blestem, ca o moarte conștientă. Este imposibilitatea sau eternitatea
neagră, absența vieții trăite ca un chin total.
Spre deosebire de anul civil care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1
septembrie, pentru că, după tradiția moștenită din Legea Veche (care era și începutul anului
civil la evrei) s-a început creația lumii și tot în această zi Și-ar fi început Mântuitorul
activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele prorocului Isaia, care
profețeau despre Sine: „Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc
săracilor..., să vestesc anul milei Domnului (Luca 4, 8-19)”. La romano-catolici, anul

3
bisericesc începe cu prima duminică din Advent (Adventus), adică duminica cea mai
apropiată de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru săptămâni înainte de Crăciun.
Anul liturgic are patru cicluri care se suprapun și se întrepătrund. Acestea sunt:
1. Ciclul săptămânal. Săptămâna liturgică debutează cu ziua de duminică (cu
Vecernia de sâmbătă seara) și se încheie cu ziua de sâmbătă (Ceasul al IX-lea
săvârșit seara înainte de Vecernie). Un an bisericesc are 52 de săptămâni, iar șirul
acestora începe cu Săptămâna Luminată (prima după Paști) și se termină cu
Săptămâna Mare. În cadrul săptămânii, fiecare zi este închinată, în serviciul
liturgic, pomenirii unor persoane sau momente importante din istoria sfântă: a.
duminica este dedicată Învierii Domnului; b. lunea este închinată Sfinților Îngeri; c.
marțea este consacrată Sfinților Proroci, în special Sfântului Proroc Ioan
Botezătorul; d. miercurea este dedicată cinstirii Sfintei Crucii; e. joia este
consacrată Sfinților Apostoli (tot acum se pomenește și Sfântul Ierarh Nicolae,
considerat a fi un reprezentant al Sfinților Părinți din cinul arhieresc); f. Sâmbăta
este închinată amintirii tuturor celor adormiți.
2. Ciclul octoihului, adică serie de opt săptămâni, care începe cu Duminica Sfântului
Apostol Toma.
3. Ciclul anual al sărbătorilor mobile, numite așa pentru că depind de data Sfintelor
Paști. Acest ciclu cuprinde 18 săptămâni care se împart în două perioade: Perioada
Octoihului și Perioada Penticostarului.
4. Ciclul sărbătorilor fixe.
Perioada Triodului cuprinde perioada prepascală, formată din 10 săptămâni, care ține
de la Duminica Vameșului și a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului
Paștilor) până la Duminica Sfintelor Paști. Această perioadă poate fi împărțită în trei părți:
1. Începutul Triodului, care cuprinde Duminica Vameșului și a Fariseului, Duminica
Fiului risipitor, Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a lăsatului sec de carne) și
Duminica Izgonirii lui Adam din rai (a lăsatului sec de brânză).
2. Perioada Postului Mare, care cuprinde Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfântului
Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfântului Ioan Scărarul,
Duminica Sfintei Maria Egipteanca (liturghia Sfântului Vasile cel Mare), Duminica
Floriilor (liturghia Sf. Ioan Gură de Aur).
3. Sfânta și Marea Săptămână, în care toate slujbele sunt dedicate evenimentelor celor
mai intense din viața Mântuitorului, de la Cina cea de Taină și până la punerea în
mormânt și sunt ușor atipice, specifice doar acestei perioada. Miercurea și vinerea
sunt zile aliturgice, slujbele de seară poartă numele de denii, joia se săvârșește
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și se sfințește Sfântul Mir, seara se săvârșește
denia celor 12 Evanghelii, vinerea seara se face Prohodul Maicii Domnului,
sâmbăta se săvârșește Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
Perioada Penticostarului cuprinde șapte săptămâni de la Duminica Paștilor și până în
Duminica Cincizecimii: Duminica Apostolului Toma, Duminica Mironosițelor, Duminica
Slăbănogului, Duminica Samarinencii, Duminica Orbului, Duminica Sfinților Părinți de la
Sinodul I Ecumenic (325), Duminica Pogorârii Sfântului Duh.

4
 Cele Șapte Laude bisericești sunt acele slujbe ale Bisericii care se aduc ca prinos de
slăvire, de laudă și de mulțumire lui Dumnezeu. Ele sunt: Vecernia, Pavecernița,
Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI și Ceasul IX. Ele sunt de fapt 8, dar
Utrenia și Ceasul I se socotesc ca fiind o singură Laudă. Cifra șapte a jucat un rol important
în viața evreilor, având o puternică simbolistică religioasă. Zilele creației lumii erau socotite
șapte; șapte zile avea și săptămâna; șapte brațe avea sfeșnicul din Cortul mărturiei și șapte
candele ardeau deasupra, ca simbol al plinătății dumnezeiești; șapte zile stăteau pâinile
punerii înainte la altar, șapte zile ținea sărbătoarea Paștilor sau Azimile ș.u. etc. De la evrei a
moștenit și Biserica creștină numărul de șapte al slujbelor sau momentelor din zi, în care ea
se simte îndatorată să-și aducă aminte de Dumnezeu, să-L slăvească, să-I mulțumească și să
I se roage, după cuvântul psalmistului: „De șapte ori pe zi Te laud, Doamne, pentru
judecățile Taie cele drepte”. Liturgiștii ortodocși pun de obicei numărul acesta simbolic în
legătură și cu cele șapte daruri ale Sfântului Duh, deoarece rugăciunea este privită, în viața
religioasă creștină, ca un dar sau o roadă a Sfântului Duh.
Pentru fiecare din aceste laude găsim, de altfel, temeiuri scripturistice în textele
Vechiului Testament și mai ales în Psalmi. Astfel, Vecernia, Utrenia și rugăciunile din
timpul zilei (Ceasurile) pot fi considerate ca o aplicare a cuvintelor psalmistului: „Seara ți
dimineața și la amiază mă voi ruga și voi striga și El va auzi glasul meu” (Ps. LIV, 19).
Însă, pe lângă temeiuri scripturistice, sunt și anumite argumente de natură istorică sau
simbolică. Vecernia se aduce ca o mulțumire la sfârșitul zilei, pentru că am ajuns cu bine la
apusul soarelui și că am adăugat încă o zi la vârsta noastră. Ea ne aduce totodată aminte și
de răstignirea și punerea Domnului în mormânt, care a avut loc spre seară.
Pavecernița este slujba prin care cerem de la Dumnezeu ajutor și pază pentru trecerea
în pace a nopții care începe, rugându-L să ne dea odihnă netulburată și să ocrotească somnul
nostru de primejdii, de năluciri și de ispitele păcatelor, care ne pândesc mai ales noaptea, din
întuneric. Ea ne duce cu gândul la moarte - noaptea vieții - care este închipuită prin
întunericul nopții și pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute a o întâmpina pregătiți
și fără teamă. Ne aduce aminte totodată de coborârea la iad a Mântuitorului, cu sufletul și cu
Dumnezeirea, spre a-i slobozi pe cei din veac legați.
Miezonoptica sau rugăciunea de la miezul nopții este expresia nevoinței monahale și
pustnicești a privegherii (slujbei de noapte) și totodată simbol și imitație a laudei necurmate
pe care îngerii o aduc pururea lui Dumnezeu, în ceruri. Ea ne aduce totodată aminte de
începutul patimilor Domnului (prinderea Lui în grădina Ghetsimani și aducerea la judecată),
dar și de învierea Lui, precum și de judecata din urmă.
Utrenia exprimă primele gânduri ale sufletului credincios, îndreptate către Dumnezeu,
după scularea din somnul nopții, cuprinzând mulțumirea pentru trecerea în pace a nopții și
rugăciunea pentru trăirea cu folos și cuviință a zilei care începe. Ea ne aduce aminte de
patimile îndurate de Domnul, de la miezul nopții până la ziuă (ducerea Lui de la Ana la
Caiafa, scuipările și lovirile etc.).
Ceasurile de rugăciune (I, III, VI, IX) cuprind rugăciunea adusă lui Dumnezeu în
momentele cele mai de seamă ale zilei (începutul zilei, al doilea sfert din zi, miezul zilei și

5
ultimul sfert al zilei), simbolizând astfel lauda necurmată pe care Puterile cerești o aduc lui
Dumnezeu în tot timpul. Revenind din trei în trei ore, prin multiplii cifrei trei, ele au și un
simbolism, trinitar, exprimând lauda neîncetată adusă de Biserica pământească Sfintei Treimi și
aducându-ne aminte, totodată, de evenimentele din istoria patimilor Domnului, întâmplate la
ceasurile respective (judecata în fața lui Pilat și osândirea la moarte, răstignirea și moartea pe
cruce).
Ceasul IX încheie serviciul divin public al fiecărei zile liturgice, care începe cu
Vecernia și se termină cu Ceasul al nouălea. Serviciul divin zilnic al celor șapte Laude este
completat, desăvârșit și încununat de slujba Sfintei Liturghii, care se săvârșește după Ceasul
VI, sau de Obedniță, în zilele în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie.

Rugăciunea este una dintre cele mai importante teme ale Vechiului Testament, care
mai apoi a fost preluată de Noul Testament și de Sfinții Părinți. Însă, rugăciunea nu este o
temă sau o acțiune pur monastică, adică de factură isihastă, ci ea trebuie să fie asimilată,
înțeleasă și practicată de către toți credincioșii: „Să nu socotească cineva că numai cei
sfințiți și călugării sunt datori să se roage neîncetat și totdeauna, și nu și mirenii. Nu, nu.
Toți creștinii, îndeobște, sunt datori să se afle în rugăciune” (Nicodim Aghioritul, Viața Sf.
Grigorie al Salonicului, Filocalia vol. 8).
În Vechiul Testament avem destul de multe argumente în ceea ce privește starea de
rugăciune. Toți cei care erau apropiați de Dumnezeu se rugau Lui. Toți prorocii și preoții se
roagă fiind conștienți că prin acest fel Îi mulțumesc lui Dumnezeu și primesc de la El
puterea dumnezeiască. În Noul Testament, Mântuitorul Însuși se roagă ori de câte ori are
ocazia, învățându-i pe apostoli și pe oameni să se cufunde în rugăciune (rugăciunea
domnească din cadrul Predicii de pe Munte – Mt. 6, 9-15):

 Mt. 26, 36: Atunci Iisus a mers împreună cu ei la un loc ce se cheamă

Ghetsimani și a zis ucenicilor: Ședeți aici, până ce Mă voi duce acolo și Mă voi
ruga.
 Mc. 1, 35: Și a doua zi, foarte de dimineață, sculându-Se, a ieșit și S-a dus într-
un loc pustiu și Se ruga acolo.
 Lc. 6, 12: Și în zilele acelea, Iisus a ieșit la munte ca să Se roage și a petrecut
noaptea în rugăciune către Dumnezeu.
 In. 11, 41: Au ridicat deci piatra, iar Iisus Și-a ridicat ochii în sus și a zis:
Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat.

Iisus ne spune că rugăciunea trebuie făcută cu smerenie și cu inima zdrobită, evidențiind

acest lucru în pilda Vameșului și a Fariseului (Lc. 18, 10-14). De asemenea, ea trebuie să
primeze în fața oricărei încercări de face bine sau de a aduce un prinos de laudă sau de
mulțumire lui Dumnezeu. Acest lucru este arătat lămurit în vizita Mântuitorului în casa Mariei
și a Martei: „Și, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești;
Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea” (Lc. 10, 41-
42).

6
 Sfinții Apostoli promovează și ei rugăciunea, acest lucru arătându-se în întâlnirile
pentru rugăciune de după Pogorârea Duhului Sfânt, care culminau cu rugăciunea supremă:
„frângerea pâinii”. Sfântul Apostol Pavel recomandă ca rugăciunea să fie pilonul central al
vieții creștinului: „rugați-vă încetat” (I Tes. 5, 17).
În ceea ce privește condițiile rugăciunii, analizând referatul biblic nou-testamentar, dar
și scrierile patristice, putem emite următoarele constatări:

1. Dorința de a ne ruga și de a-I cerea lui Dumnezeu ajutor: „Deci cereți și voi, nu vă
leneviți...” (Sfântul Issac Sirul, Filocalia 10).
2. Rugăciunea trebuie făcută cu sentimentul sincer că vom primi ceea ce cerem:
„Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea” (Mc. 11,
24); „Credincios este nu cel ce socotește că Dumnezeu poate toate, ci cel ce crede
că va primi toate” (Sfântul Ioan Scărarul).
3. Rugăciunea trebuie să fie făcută cu smerenie și cu zdrobire de inimă, fiind
conștienți de neputința noastră, așa cum a făcut vameșul din pildă (Lc. 18, 14).
4. Trebuie să iertăm pe aproapele nostru pentru a ne ruga cu inima curată sau, cel
puțin, iertarea greșelilor aproapelui să fie un rezultat al rugăciunii noastre.

Sfântul Apostol Pavel recomandă să practicăm calea rugăciunii în mai multe trepte și
moduri:

1. Rugăciunea de cerere, care este o rugăciune pentru ce proaspăt inițiați și prin ea

se cere milostivire sau vreo necesitate materială ori spirituală, așa cum a făcut
vameșul din Evanghelie: „Dumnezeu, milostiv fii mie păcătosului” (Lc. 18, 13).
2. Rugăciunea de laudă are un caracter de preamărire și de adorare a lui Dumnezeu.
Ea este specifică Vechiului Testament, dar a fost adoptată și de către primele
comunități creștine (Fapte 6, 4);
3. Rugăciunea de mijlocire sau de implorare, prin care cerem un ajutor divin
pentru cineva anume: „Doamne, miluiește pe fiul meu” (fiul lunatic – Mt. 17, 15);
„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Arhidiaconul Ștefan – Fapte 7, 60);
4. Rugăciunea de mulțumire este o mărturie a binefacerilor ce le-am primit de la
Dumnezeu: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești,
lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre, Mulțumind totdeauna pentru toate
întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (și) Tatăl” (Efes. 5, 19-
20).
5. Rugăciunea tainică, a minții și a inimii, de factură isihastă. Sfinții Părinți spun că
rugăciunea lui Iisus este adresată lui Dumnezeu prin contemplare și contopire a
minții cu inima: „Cei a căror minte a învățat să se roage cu adevărat, vorbesc cu
Domnul” (Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia 9).

O altă împărțire în ceea ce privește felurile rugăciune este următoarea:

7
1. Rugăciunea individuală (Matei 6, 6), cea făcută de fiecare credincios singur, în
„cămara inimii”.
2. Rugăciunea comunitară, recomandată de Mântuitorul, dar accentuată în special în
perioada apostolică (II Cor. 1, 11).